Capitolul 1.

INTRODUCERE

1.1 Scurt istoric

Fondatorul kinetoterapiei este considerat Aristotel (384-322 î.e.n.) privind mişcarea

umană ca pe o interacţiune între muşchii şi forţele externe, acesta remarcă „animalul care se
mişcă şi îşi face schimbarea de poziţie prin presarea contra suprafeţei care este dedesubtul lui” –
suportul de mai târziu al „legii acţiunii şi reacţiunii”.
Galen acordă mare valoare masajului şi exerciţiilor terapeutice individualizate în funcţie
de starea pacientului, recomandându-le în lucrare „Despre igienă”.
Un alt reprezentant al lumii antice ca Caelius Aurelianus (sec. V î.e.n.) aduce valoroase
contribuţii kinetoterapiei. Lucrările acestuia depăşeau cu mult toate cunoştinţele înaintaşilor săi
şi au o mare valoare şi în prezent. În scrierile sale, Aurelianus prezintă valoarea
hidrokinetoterapiei, descrie tehnicile de scripetoterapie, a exerciţiilor cu contragreutăţi şi a celor
executate din suspendare.
Informaţiile cunoscute despre terapia prin mişcare au o vechime de peste 5000 de ani, dar
se presupune că şi mai inainte fiinţa umană remarcase beneficiile mişcării asupra sănătăţii. O
terapie prin mişcare aplicată în mod conştient se atribuie perioadei „Homo Sapiens”.
Primele date istorice scrise privind evoluţia kinetoterapiei îşi au originea în sistemul
chinezesc Kung Fu, care recomandă anumite exerciţii fizice pentru calmarea durerii, pentru
tratarea entorselor, afecţiunilor coloanei vertebrale etc.
La indieni, înscrierile „Vedele”, cu 3000 ani i.e.n., erau descrise exerciţii terapeutice
pentru diferite boli şi mai ales pentru reumatismul cronic.
Leagănul exerciţiului fizic al gimnasticii profilactice şi terapeutice revine Greciei prin
reprezentanţii săi, Herodicus şi Hipocrate. În cartea „Ars Gymnastica”, Herodicus a conceput un
sistem complicat de exerciţii fizice. Ideile acestuia despre valoarea exerciţiilor fizice în tratarea
unor afecţiuni nu a fost în totalitate corectă, multe fiind criticate pentru exagerările continue
chiar de contemporanii săi. Elevul acestuia, Hipocrate a dezvoltat ideea practicării gimnasticii,

3
fiind primul care a remarcat relaţia mişcare-muşchi, imobilizare-atrofie musculară. Lui i se
atribuie intuirea şi aplicarea pentru prima dată a noţiunii de recuperare funcţională.
Din perioada Evului Mediu se remarcă doi mari medici ai Orientului, Avvicenna şi Haly
Abbots, care a avut preocupări pentru exerciţiul fizic terapeutic, dar şi pentru scopul profilactic al
pregătirii acestuia.
În secolul al XV-lea, descoperirea tiparului a condus la apariţia multor publicaţii şi în
acest domeniu. Au fost reactualizate concepţiile multor medici şi filosofi, greci, despre igiena şi
practicarea exerciţiului fizic de către Antonius Gazius din Padova, într-o enciclopedie intitulată
„Florica Corona”.
„Despre mişcare şi repaos” este unul dintre capitolele carţii lui Leonard Fuchs din
Tubingen, intitulată „Institutiones Medical”. În capitolul amintit apare pentru prima dată
clasificarea exerciţiilor fizice în exerciţii simple – adică de gimnastică şi exerciţii de muncă,
considerate a fi primele noţiuni scrise despre terapia ocupaţională (sec XVI). Tot în acest secol
au apărut cărţi medicale în limbile naţionale (anterior erau editate doar în limba latină).
„De Arte Gymnastica”, cartea lui Hieronymus Mercurialis a stârnit un mare interes, fiind
publicată de 7 ori. Ideile exprimate au stat la baza tuturor scrierilor despre exerciţiile fizice din
perioada care a urmat, timp de mai multe decenii. Printre acestea se remarcă ideea de profilaxie,
de selecţionare a exerciţiilor fizice astfel încât să nu fie agravante pentru afecţiuni, eşalonarea lor
pe etape de tratament, noţiunea de individualizare a exerciţiilor, ideea unităţii de mişcare a
organismului etc. Evoluţia în domeniul medical a fost remarcabilă în secolele următoare.
Începutul secolului al XIX-lea este marcat în privinţa evoluţiei kinetoterapiei de Perhr
Henrik Ling. Creatorul „metodei suedeze” de gimnastică, cu cele patru componente (gimnastică
pedagogică şi educativă, militară, medicală şi ortopedică, estetică). Cu toate criticile justificate,
gimnastica a fost, datorită lui Ling, privită pentru prima dată ca o ştiinţă, guvernată de legi
precise, bazate pe elemente anatomice şi poziţii fixe. Ulterior Georges Demeny, creatorul
„metodei franceze”, promovează contrar gimnasticii suedeze, analiza cinematografică a
mişcărilor şi descrie influenţa fiziologică şi nervoasă a acestora.
Evoluţia de la simple programe, la complexitatea actuală a terapiei kinetice se datorează
multor altor nume cu rezonanţă în specialitate precum William Stokes, Oertel, Todd, Erben,
Klapp, Muller, Kabat, Vos, Knot, Bobath, Phelps.
Valoarea acestei terapii cu principii, tehnici şi metode particulare, a crescut în timp.
Achiziţia unor noi cunostinţe în privinţa structurii şi funcţiilor corpului, a cauzelor şi efectelor
bolilor, a determinat evoluţia kinetoterapiei, de la practicile unor sisteme de exerciţii, la
complexitatea terapiei kinetice actuale.

4
 Pornind de la fundamentarea anatomo-fiziologică sau de la cea terapeutică pe parcursul
evoluţiei au fost concepute numeroase tipuri de exerciţii. Dintre acestea, cele mai eficiente au
fost preluate, în funcţie de evoluţia concepţiilor medicale.
Medicina modernă a încercat să ordoneze acest vast volum de noţiuni, eliminând ceea ce
nu s-a dovedit cu adevărat necesar kinetoterapiei, cât şi pe acele şcoli „exclusiviste” care
interesau doar anumite aspecte, componente ale tehnicilor kinetoterapeutice.
Pe parcursul timpului au existat confuzii între conceptele de tehnică, exerciţiu, metodă,
obiectiv kinetoterapeutic, dar în prezent, acestea sunt din ce în ce mai bine definite. Elementele
de bază, tehnicile de lucru constituie „alfabetul” kinetoterapiei. (mişcare pasivă, imobilizare,
posturare, izometrie, mişcare activă etc).
Astfel asamblarea într-un anumit fel a unor tehnici conduce la realizarea unui exerciţiu
fizic. Exerciţiile fizice prin perfecţionare şi standardizare devin procedee care sunt executate în
acelaşi fel într-o situaţie dată. Un complex de exerciţii fizice sau de procedee constituie o metodă
utilizată întotdeauna cu scop precis.
În ultimii 10-20 ani kinetoterapia nu a mai cunoscut apariţii spectaculoase. Indiscutabil
aceşti ani au reprezentat un progres incontestabil în problemele teoretice de bază ale mişcării,
contracţiei musculare, controlul motor cât şi activităţii aerobice cu urmările incluse de aceasta
asupra organismului.
Istoricul kinetoterapiei se scrie, de milenii şi se va scrie cu siguranţa şi în viitor, căci
„mişcarea este viaţa”.

1.2. Importanţa kinetoterapiei în recuperare

În conceptul de medicină modernă avem de a face cu un complex de masuri profilactice

şi terapeutice de recuperare medicală.
Aşa cum locomoţia trebuie inteleasă ca fiind rezultatul unor interacţiuni ale forţelor
interne ale corpului omenesc (contracţii musculare, impulsuri nervoase, osteo-articulare) cu
forţele externe ale mediului înconjurător (gravitaţia, presiunea atmosferică, inerţia, rezistenţe
diverse, forţe de frecare), aşa trebuie înteles şi faptul că în procesul integrativ-recuperator este
foarte important ca mijloacele folosite să se întrepătrundă în folosul pacientului. În activitatea de
recuperare un rol important îl are kinetoterapia.
Terapia prin mişcare intra în acţiune concomitent cu celelalte mijloace recuperatorii, în
cadrul planului terapeutic general, fară a exclude alte terapii.

5
 Importanţa ei rezultă din însăşi folosirea ei atat timp cât evoluează afecţiunea, acţionând
în vederea reeducării funcţiei diminuate sau pierdute, urmărindu-se atingerea unui nivel de
dezvoltare a acestora, care să îi asigure pacientului integrarea socio-profesională.
Recuperarea algofuncţională a sindromului lombo-sacral este o acţiune complexă, ce
implică muncă în echipă, în care alături de medic, lucrează specialişti în recuperare (medici,
kinetoterapeuţi, asistenţi de balneofiziokinetoterapie, maseuri).
Metodele şi procedeele folosite au creat specialităţi diferite între care nu pot exista relaţii
de subordonare, ci relaţii de colaborare. Dintre aceste metode şi mijloace amintim: balneologia,
masajul, electroterapia, terapia ocupaţională, ergoterapia, psihoterapia şi kinetoterapia.

1.3 Conceptul modern de recuperare şi integrare socio-profesională

Recuperarea medicală nu reprezintă o singura specialitate, ci se consideră o activitate

complexă, la care contribuie, în egală masură numeroase specialitaţi medicale şi paramedicale
prin care se evaluează capacitatea de muncă şi posibilitaţile terapeutice în vederea reintegrării în
viaţa socială. Concret, reintegrarea bolnavului, constituie reînceperea activitaţii de zi cu zi.
Recuperarea este o acţiune complexă interdisciplinară, ce implică aspecte medicale,
profesionale şi sociale.
Dr. Clement Baciu, optează pentru tratament de reabilitare şi propune următoarea
definiţie: reabilitarea este: „o formă de asistentă medico-socială, complexă, dar în acelaşi timp
unitară în concepţie, care se desfăşoară în continuu şi are ca scop final reintegrarea în societate a
deficienţilor”.
Dr. Robănescu susţine noţiunea de adaptare pe care o defineşte ca „un complex de măsuri
medicale, educaţionale şi sociale, cu ajutorul cărora handicapul este redus la minimum din punct
de vedere psihic, fizic şi social”.

1.4 Caracteristici generale ale lombalgiei

Durerea lombară joasă este cea mai comună şi traumatizantă boală în cadrul societăţii
moderne. Aproape 70-80% dintre oameni suferă de discopatie lombară joasă în timpul vieţii de
adult, iar în mod frecvent cauza apariţiei bolii nu este cunoscută.
În 9 din 10 cazuri durerea lombară joasă apare din cauza anumitor posturi vicioase şi stări
de încordare. Recuperarea acestei dureri lombare joase se poate obţine în scurt timp, totuşi
durerea cronică de spate şi toate celelalte malfuncţii asociate acestor dureri devin o importantă
problemă de sănătate care nu poate fi diagnosticată uşor deoarece nu există semne clinice.

6
 Durerea lombară joasă este a doua cauză uşoară a absenteismului industrial (concediu de
boală) în urma simplei răceli.
Friberg şi Hirsch au examinat 1500 de pacienţi care în antecedente au mai suferit dureri
lombare joase şi au descoperit că frecvenţa acestor dureri lombare a început să crească spre
sfârşitul secolului XX. Cea mai mare pondere, s-a găsit la pacienţii, între vârstele 20-30 ani.
Această boală afectează în mod egal atât barbaţii cât şi femeile.
În ciuda naturii banale a acestei suferinţe complexe care a fost responsabilă de pierderi
economice mari pe an în lume, cauzele ei rămân, în cea mai mare parte, necunoscute, cu
excepţia durerii acute prin sciatică. Cea mai recentă cauză demonstrată, este în strânsă legătură
cu hernia de disc.

Lombalgia se poate clasifica în:

Lombalgia comună, ce reprezintă 60-70% din cazuri. Cauzele lombalgiei comune sunt
tulburări de statică (anomalii ale vertebrelor de tranziţie, scolioza lombară, sindromul
trofosfatic, modificările secundare ale simetriei membrelor inferioare), tulburări degenerative
(spondilita lombară, discartroza şi artroza articulaţiilor interapofizare) şi malformaţii
congenitale(spina bifidă).
Lombalgia secundară infecţiilor, tumorilor şi reumatismelor inflamatorii reprezintă
10%.
 Reumatisme inflamatorii care sunt însoţite frecvent de durere lombară, sunt
spondiloartritele seronegative.
 Spondilodiscita este infecţia discului intervertebral şi a corpurilor vertebrali vecini.
 Morbul Pott este o spondilodiscita de etiogie tuberculoasă, care afectează în general
tinerii.
 Neoplaziile vertebrale, atât cele primitive cât şi cele secundare.
 Leziunile traumatice aparute pe os normal sau patologic.
Lombalgia proiectată de la viscerele vecine şi de la segmentele osoase vecine, se
întâlneşte în proporţie de 10-20% din totalul lombalgiilor. O parte a problemei constă în faptul
că regiunea lombară este complexă atât din punct de vedere anatomic, cât şi din punct de vedere
funcţional. Încă se mai caută elucidarea patofiziologiei durerilor de spate, de vreme ce nici
etiopatologia diverselor varietaţi de dureri de spate nu se cunoaşte. Durerile coloanei vertebrale
afectează segmentele mobile lombare joase.
Lombalgiile apar şi la sportivii de performanţa care folosesc şi suprasolicită musculatura
dorso-lombara (haltere, lupte, baschet etc.)

7
 Datorită acestor elemente prezentate mai sus, recuperarea este foarte importantă. Pentru
aceasta astăzi se recurge la orice mijloc abordabil terapeutic pentru a se scădea numărul de zile
de concediu medical / inactivitate sportivă rapidă a persoanelor care au suferit de această boală.
Un rol important, dacă nu cel mai important, pe lângă tratamentele medicamentoase îl
reprezintă kinetoterapia deoarece în aceste condiţii economice ale perioadei de tranziţie,
mişcarea este cel mai ieftin medicament.