UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

GEORGETA - IOANA GHEORGHE

TEORIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE

 CUVÂNT INTRODUCTIV

Lucrarea TEORIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE îşi propune să

abordeze problemele fundamentale ale domeniului: principalele
concepte, idei şi obiective ale motricităţii şi activităţii de educaţie
fizică şi sportivă.
În Capitolul I, este prezentat conceptul de motricitate şi
elementele de structură ale acesteia. În Capitolul al II-lea, sunt
abordate noţiunile de bază ale Ştiinţei activităţilor motrice şi ale
teoriilor cate însoţesc ştiinţific educaţia fizică şi sportul. În cel de-al
III-lea capitol, sunt abordate educaţia fizică şi sportivă, la vârste
diferite. Capitolul al IV-lea. abordează capacitatea motrică din
punctul de vedere al întregii tematici specifice şi problema învăţării
motrice, precum li condiţiile care însoţesc realizarea unui scop sau
a unei sarcini.
Lucrarea se adresează atât studenţilor de la facultăţile de
profil, cât şi diverselor categorii de profesori de educaţie fizică şi
specialiştilor din domeniul sportului de performanţă sau al sportului
pentru toţi.
Întrucât, în cadrul cărţii, unele probleme au fost doar
enunţate, pentru aprofundare sugerăm să se apeleze şi la studiul
lucrărilor de specialitate pe astfel de teme. În acest sens,
recomandăm consultarea bibliografiei selective.

Autorul

1
 CAPITOLUL I

MOTRICITATEA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1. Mişcarea - formă de manifestare a materiei vii

În univers totul este supus mişcării; galaxiile, plantele si

tot ce există pe pământ, materie vie şi nevie. Mişcarea observabilă
direct este o proprietate a materiei vii, astfel omul ca formă de
existenţă a materiei vii, este caracterizat şi de mişcare. El se mişcă
deplasându-se în spaţiu, segmentele corpului se mişcă, unele în
raport cu altele şi cu diferite puncte din mediu, se mişcă celulele,
atomii, particulele elementare. Putem spune că atât macrocosmosul
cât şi microcosmosul sunt caracterizate de mişcare (A.Dragnea,
A.Bota,1999, p.7)
Mişcarea este una din manifestările fundamentale ale
vieţii. Problema mişcării, a raportului ei cu existenţa a căpătat soluţii
diferite în funcţie de nivelul cunoaşterii ştiinţifice.
Concepţia modernă asupra mişcării relevă că aceasta nu
este nici lucru, nici proprietate a lucrului, ci reprezintă o stare.
Această idee apare definitivă la începutul secolului XX când, o dală
cu apariţia mecanicii cuantice, termenul "mişcare" se suprapune
gradual cu acela de stare.
Contrar mişcărilor pasive ale moleculelor din materia nevie, legate
de agitaţia termică şi care se desfăşoară absolut la întâmplare (cu
consum de energie cinetică), mişcarea biologică (la scară celulară)
este asociată funcţionării unor mecanisme de mare tinete şi
complexitate. Odată cu descoperirea rolului fundamental al ATP în
contracţia fibrei musculare striate, s-a conturat tot mai mult ideea ca
aceasta moleculă este responsabila de furnizarea energiei in toate
sistemele care conduc la producerea mişcării in toate celulele vii.
La nivel biologic, se pot descrie numeroase tipuri de
activităţi mecanice (mişcări) şi anume:

2
 - accelerarea schimburilor metabolice în timpul
curenţilor
citoplasmatici;
- deplasarea şi separarea cromozomilor în timpul
diviziunii milotice (celulare);
- deplasarea celulelor prin mişcări amihoide;
- mişcări ciliare şi flagelare, proprii diferitelor ţesuturi şi
organe;
- locomoţia prin contracţia muşchilor striaţi.
In plan analitic, mecanismele mişcării la organismele
superioare, ca şi factorii susceptibili de a declanşa, frâna (inhiba) şi
regla mişcarea, trebuie studiate prin tehnici variate, de la cele ale
biochimici moleculare, până la cele ale psihologiei.
Mişcarea are ca forme particulare: mişcarea fizică cu
diversele ei modalităţi de manifestare: mecanica cuanticei şi cea
subcuantică unde sunt implicate câmpuri, particule elementare,
transformări nucleare ele; mişcarea chimica (asocierea şi disocierea
atomilor) care se complică prin interacţiunea intre molecule formând
elementele macromoleculare până la componentele ce dau naştere
vieţii; mişcarea biologica specifică materiei vii care se bazează pe
mişcarea fizică si cea chimică fără a se reduce la acestea; mişcarea
conştiinţei , caracteristică spiritului superior dezvoltat, ce implică
fenomene şi procese psihice proprii numai omului; mişcarea socială
cea mai complexă formă de mişcare. Ea este condiţionată de toate
celelalte forme de mişcare şi se manifestă prin procese şi activităţi
economice, tehnice, social -politice care includ şi problematica
conştiinţei umane (Ion Bâtlan citat de A.Dragnea, A.Bota,1999,
p.10).

3
 Forme de mişcare — simple - mecanică;
- fizică;
- chimică;
— complexe -biologică;
- psihică (spirituală);
- socială;
- cibernetică (mişcarea
informaţiei); -
cosmică.

1.2. Motricitatea – concept şi elemente de structură

Se consideră că un element important al demersului

ştiinţific îl reprezintă definirea clară a conceptelor şi termenilor
utilizaţi, prin reunirea sintetică a principalelor puncte de vedere din
literatura de specialitate (A.Dragnea).
Conceptul de motricitate nu se poate studia în afara
conceptului de mişcare, în general, mişcare biologică, în special.
Având provenienţă latină "movere", mişcarea reprezintă o ieşire din
starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în
spaţiu, în raport cu unele repere fixe.
În sens mai larg, mişcarea înglobează toate schimbările
şi procesele (transformările) care au loc în organism.
Conceptul de motricitate este definit ca o însuşire a
fiinţei umane înnăscută şi dobândita de a reacţiona cu ajutorul
aparatului locomotor la stimuli externi şi interni, sub forma unei
mişcări (S.F.Todea,1999).
La baza conceptului de motricitate stau o serie de
factori neuro-endocrino-musculari şi metabolici care condiţionează
deplasarea în spaţiu a corpului uman sau a segmentelor sale.
În Dicţionarul explicliv al limbii române, motricitatea
este o "capacitate a activităţii nervoase superioare de a trece rapid
de la un proces de excitaţie la altul, de la un stereotip dinamic la
altul".
O altă definiţie consideră motricitatea ca "ansamblu al
funcţiilor fiziologice care asigură mişcarea la oameni şi animale"

4
(Le Petit Larouse, Kd. Larouse; Paris, 1994).
Motricitatea reuneşte totalitatea actelor motrice
efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social,
inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive.
Este vorba de actele motrice realizate prin contracţia muşchilor
scheletici (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.33).
Pentru a analiza motricitatea este necesar ca ea să fie
studiată în funcţie de complexitatea conţinutului şi a formei
mişcărilor.
Mişcarea umană poate fi analizată în scop didactic în
secvenţele sale componente, actul, acţiunea şi activitatea motrică.
 Actul motric este elementul de baza al oricărei
mişcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de
acţiuni motrice. Acesta se prezintă ca act reflex, instinctual
(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.35). „Un fapt simplu de comportare
realizat prin muşchii scheletici în vederea obţinerii unui efect
elementar de adaptare sau construire a unei acţiuni motrice”.
Un act motric poate fi: voluntar, reflex, instinctual şi
automatizat. Exerciţiul fizic este un act motric special (S.F.Todea,
1999).
 Acţiunea motrică reprezintă un sistem de acte
motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o
activitate motrică. Acţiunea este determinată de integrarea factorilor
energetici, cinematici şi cognitivi ai mişcării. Acţiunea motrică are în
acelaşi timp caracteristici de constanţă (aptitudinea de a realiza o
anumită sarcină molrică în repetate rânduri, de exemplu, scrisul) şi
caracteristici de unicitate (mişcarea nu se repetă niciodată identic, ci
există mici variaţii ale ei) (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.35).
„Ansamblul de acte motrice astfel structurate încât
realizează un tot unitar în scopul realizării unor sarcini imediate care
pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi motrice”.
Acţiunea motrică e o deprindere, având un mecanism
precis. De exemplu: un exerciţiu acrobatic, de echilibru, mersul,
alergarea, săritura, aruncarea etc. sunt acţiuni motrice care au efecte
imediate în urma executării lor, dar pot fi şi înglobate într-o suită de

5
efecte se obţin în urma unei activităţi motrice, în cazul nostru,
procesul de educaţie fizică şi sportivă (S.F.Todea, 1999).
 Activitatea motrică - nivelul ierarhic superior -
exprimă un ansamblu de acţiuni motrice articulate sistemic pe baza
unor idei, reguli, forme organizatorice, având drept rezultantă
adaptarea complexă a organismului, pe termen lung
(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.35).
„Ansamblul de acţiuni motrice încadrate într-un
sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii unui
efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a
dinamicii acestuia. Ea este folosită şi ca „o expresie care
caracterizează numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o
anumită interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite
reguli şi cu anumit scop”. (S.F.Todea, 1999).

1.3. Alţi termeni, alte noţiuni importante

1.3.1 Dezvoltarea fizică

Definiţie: „Nivelul calitativ al indicilor morfologici (somatici)

ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu
natural şi predominant social în care practicarea exerciţiilor fizice are
un rol însemnat”. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura
Stadion, Bucureşti, 1978)
Dezvoltarea fizică armonioasă presupune o creştere corectă a
indicilor morfologici (somatici sau antropometrici) şi a celor
funcţionali (calitativi), precum şi a celor care asigură o
proporţionalitate optimă identică cu valorile unui organism sănătos.
În procesul de dezvoltare, de creştere normală (ontogeneză),
aşa cum vom vedea, individul se dezvoltă şi fizic. Ca urmare a
practicării educaţiei fizice şi a sportului creşterea poate fi influenţată
în mai mare măsură. Tocmai de aceea una dintre finalităţile activităţii
de educaţie fizică şi sportivă este „dezvoltarea fizică corectă şi
armonioasă (şi echilibrată)”. Aceasta se realizează cu ajutorul unor
obiective medii şi speciale (operaţionale), a unor metode specifice,

6
de mare importanţă şi eficienţă, ce asigură creşterea corectă şi
armonioasă a organismului individului.
Dezvoltarea fizică nu trebuie identificată cu „pregătirea fizică”
sau cu „condiţia fizică”, ori asociată cu „dezvoltarea calităţilor
motrice”.
Dezvoltarea fizică este rezultatul practicării exerciţiilor fizice,
având ca rezultat realizarea unor indici morfologici (somatici) şi
funcţionali calitativi şi proporţionali şi care asigură dezvoltarea fizică
corectă şi armonioasă.
În mod concret, prin dezvoltarea fizică armonioasă se
urmăreşte:
• creşterea şi dezvoltarea normală a organismului;
• evoluţia normală a indicilor morfologici (somatici), care se
observă vizual sau se obţin prin măsurători.(S.F.Todea, 1999)

A. Observarea vizuală externă a corpului

Prin această metodă, se poate cunoaşte dezvoltarea fizică a

corpului omenesc, precum şi depistarea deficienţelor fizice.
Se realizează prin aşa-cunoscutul examen somatoscopic, prin
care se poate observa:
a. În plan frontal – privit corpul omenesc din faţă
Linia capului şi gâtului trebuie să fie în prelungirea axei
mediane a corpului. Umerii trebuie să se afle pe aceeaşi linie, iar
braţele să cadă liber pe lângă corp. Abdomenul în prelungirea liniei
toracelui, jumătatea dreaptă şi stângă a trunchiului să fie egale şi
simetrice. Linia bazinului – între cele două creste liliace – să fie
paralelă cu cea a umerilor şi a solului.
Membrele inferioare să fie egale ca lungime, grosime, formă
şi dispunere.
b. În plan sagital – privit corpul omenesc din profil
Axa corpului să urmărească linia imaginară care urcă de la
vârful maleolei peroniene, prin mijlocul feţei externe a genunchiului,
marele trohanter, acromion şi mastoidă. Această axă este uşor oblic
înainte. Coloana verticală să aibă curburile: cervicală cu convexitatea
anterior; curbura toracală cu convexitatea posterior şi curbura
lombară cu convexitatea anterior.
7
 Bazinul să prezinte o înclinare a axului de 40-45 0, având limite
de variaţie între 30-600.
Membrele inferioare drepte sau foarte puţin înclinate înainte.
Laba piciorului să aibă bolta planatară astfel încât să permită să se
facă contactul pe sol al tălpii pe treimea anterioară a acesteia,
marginea externă şi călcâi.
c. Corpul omenesc privit din spate.
Linia verticală a coloanei verticale (reliefată de apofizele
vertebrelor) să prezinte simetria liniei umerilor şi bazinului şi
paralelismului între ele. Omoplaţii simetric dispuşi şi lipiţi de cutia
toracică.
Observarea vizuală permite, totodată, şi depistarea abaterilor de
la o atitudine corectă a corpului. Aceste abateri pot fi (după
P.Dragomir, citat de S.F.Todea, 1999):
Atitudinea globală cifotică;
Atitudinea globală lordotică;
Atitudinea asimetrică;
Atitudinea plan rigidă;
La nivelul trunchiului privit global:
• trunchi slab dezvoltat, cu o musculatură f. slab
dezvoltată;
• încurbările cifotice, lordotice, scoliotice;
• translaţia şi torsiunea faţă de bazin.
La nivelul gâtului:
• înclinarea exagerată înainte („gât de lebădă”, „gât
lordotic”);
• înclinare laterală („gât scoliotic”);
• răsucire spre dreapta sau stânga (gât torsionat –torticolis)
concretizat şi de relieful asimetric al muşchilor steno-
cleido-mestoidieni şi trapez).
La nivelul toracelui:
• torace plat (cu diametrul antero-posterior f. mic);
• torace înfundat (cu sternul înfundat);
• torace cilindric (fără diferenţe între dimensiunile
bazelor);
• torace conic (cu baza inferioară lată şi cea superioară
8
îngustată);
• torace asimetric (în funcţie de asimetria claviculelor);
• torace strangulat (atrofia muşchilor şi înfundarea
spaţiilor intercostale).
La nivelul abdomeniului:
• abdomen cu peretele muscular moale;
• abdomen dilatat, balonat sau proeminent;
• abdomen gras sau cu depozite adipoase.
La nivelul spatelui:
• spate rotund (accentuarea curburii toracice şi diminuarea
curburii lombare);
• spate plan (aproape drept, fără curburi);
• spate cifotic (accentuarea curburii toracice);
• spate lordotic (accentuarea curburii lombare);
• spate scoliotic (curbura laterală a coloanei vertebrale);
spate cifo-lordotic şi cifo-scoliotic).
La nivelul membrelor superioare:
• atrofii parţiale şi globale; asimetrii şi inegalităţii;
deformaţii şi sechele rahitice sau traumatice.
La nivelul omoplaţilor:
• omoplaţi coborâţi;
• omoplaţi apropiaţi de coloană;
• omoplaţi desprinşi de torace;
• omoplaţi basculaţi în sus şi în afară;
• omoplaţi asimetrici.
La nivelul umerilor:
• umeri coborâţi, înguşti, înălţaţi, asimetrici, aduşi în faţă
sau împinşi înapoi.
La nivelul bazinului:
• bazin translat spre dreapta sau stânga;
• bazin denivelat sau înclinat lateral;
• bazin torsionat faţă de trunchi.
La nivelul membrelor inferioare:
• asimetrice în lungime sau grosime;
• curbate spre interior (picioare în vlag);
• curbate spre în afară (picioare în var);
• curbate spre înapoi (picioare în hiperextensie).
9
 La nivelul labei piciorului:
• în vlag (cu sprijin predominant pe marginea internă);
• cu vârful piciorului orientat spre interior;
• bolta planetară căzută.

B. Examenul antropometric

Constă în efectuarea de măsurători asupra corpului omenesc

obţinându-se valori de lungime, grosime, lăţime, volum, masă.
Aceste date ale corpului pot fi globale sau în ansamblu, ori ale
diferitelor sale segmente.
În mod frecvent, se măsoară în centimetri (cm):
• Statura (înălţimea);
• Lungimea bustului;
• Greutatea (în kilograme);
• Lungimea membrelor superioare;
• Anvergura;
• Perimetrul toracic;
• Elasticitatea toracică;
• Perimetrul braţelor şi antebraţelor;
• Diametrele biacromiale, toracic transvers, bitrohanterian,
şi toracic antero-posterior;
• Plica;
• Lungimea membrelor inferioare;
• Perimetrele coapselor şi gambelor.

1.3.2. Cultura fizică

În diverse ţări, Cultura fizică este considerată o componentă a

culturii universale. Ea sintetizează valorile spirituale şi materiale (ce
vizează categoriile domeniului, cadrul normativ, instituţiile specifice,
latura materială etc.).
În sfera Culturii fizice sunt incluse atât cunoştinţele teoretice,
cât şi achiziţiile practice.

10
 Noţiuniea de Cultură fizică este utilizată pentru a nominaliza
efectele generale ale aplicării concentrice a tuturor elementelor care
îi compun sfera.
Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului face posibilă lărgirea ariei
cunoştiinţelor din domeniul practicării educaţiei fizice şi sportului.
Acestea completează aria culturii unui popor, creează valori certe,
materiale şi spirituale. Abordarea interdisciplinară a domeniului
teoretic al educaţiei fizice şi sportului favorizează lărgirea cunoaşterii
omului şi, o dată cu aceasta, face posibilă înscrierea de noi valori în
ansamblul cunoaşterii omenirii. Valorile certe sunt şi performanţele
sportive, procedeele şi elementele tehnice şi tactice ce se constituie
în adevărate modele ideale, ce sunt preluate de generaţiile viitoare.
Dezvoltarea educaţiei integrale şi permanente sunt bunuri sociale.
În procesul nemijlocit de practicare a educaţiei fizice şi a
sportului se crează numeroase şi durabile valori culturale care sunt
posibile şi datorită asocierii exerciţiilor fizice cu muzica, cu dansul,
cu tot ce ţine de frumuseţea fizică, estetică şi morală.
Amprenta actului de cultură o poartă nu numai aspectele de
natură cognitivă, generalizatoare, axiologică, ci şi cele ce ţin de
creaţie şi concepţie, ca de exemplu, baza materială creată (săli,
stadioane, piscine etc.).
În concluzie, se poate afirma că noţiunea cultură fizică are o
sferă largă, iar elementele sale de conţinut, prin a căror valoare se
integrează în fenomenul culturii, ţin de:
• ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice ce au dus la constituirea
sistemelor de organizare şi practicare a exerciţiilor fizice şi a
sportului, la perfecţionarea măiestriei tehnice şi tactice; creşterea
performanţelor sportive;
• idealul societăţii cu privire la perfecţionarea fizică, reflectat
în literatură, pictură, sculptură, coregrafie, dar şi în activitatea
productivă;
• ansamblul rezultatelor obţinute în activitatea practică,
asocierea cu valorile educaţiei morale şi estetice;
• valorile de natură creativă şi materială: instalaţii, amenajări şi
construcţii sportive şi de agrement, baze de pregătire şi concurs etc.;

11
 • valori realizate prin diversele forme de concurs şi spectacol
sportiv: spiritul sportiv, precum şi alte aspecte de natură estetică şi
morală.
Toate aceste elemente, care întregesc şi amplifică fenomenul
culturii, beneficiind de mijloacele mass media şi, în primul rând, de
televiziune, care amplifică procesul cunoaşterii, include acte de certă
valoare, de natură nu numai fizică, ci şi artistică, estetică şi morală
(S.F.Todea,1999).

1.4. Teorii explicative ale activităţii motrice

Cunoscute în literatura de specialitate ca teorii ale
actului voluntar, considerăm că acestea se pot extinde şi asupra
activităţii motrice în general.
a) teorii psiho-fiziologice, consideră activitatea ca pe
un reflex condiţional instrumental, cu care individul motivat specific
declanşează o anumită conduită. Motivaţia e reprezentată de o idee
sau de o imagine suficient de puternică pentru a iniţia un asemenea
demers, în paralel cu eliminarea factorilor perturbatori.
b) teoriile raţionaliste care pun raţiunea, actul
deliberării în centrul
activităţii. Rolul gândirii nu trebuie însă absolutizat pentru că ea este
impregnată puternic şi de stările afective ale subiectului.
c) teoriile care evidenţiază rolul factorului afectiv
"La baza actului voluntar şi a deciziilor stau sentimentele" (A.
Cosmovici, 1996, citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.40), dar dacă
obiectul îl reprezintă activitatea, atunci doar sentimentele superioare,
real importante pentru subiect vor avea rol dinamizator şi nu
dorinţele sale de moment.
d) teoriile care evidenţiază rolul iniţiativei. Iniţiativa
presupune activism, ruperea de prejudecăţi, realizarea unor proiecte
care în planul motricitatii angrenează subiectul în experienţe
individuale şi de grup profund pozitive (sub aspectul efectelor
imediate sau de durată).

12
 CAPITOLUL II

ŞTIINŢA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE

2.1. Aspecte generale

Ştiinţa este cel mai impresionant rezultat al raţionalităţii

umane, iar filosofia ştiinţei caută să evidenţieze în ce constă această
raţionalitate, ce au caracteristic sau prin ce se disting explicaţiile şi
construcţiile teoretice ale ştiinţei.
Sursele clasice din literatura de specialitate ne-au fost de real ajutor
pentru a prezenta definiţii, referiri şi caracteristici mult amplificate
de dezvoltarea ştiinţei din ultimele decenii ale secolului nostru.
Aceasta se datoreste în mare măsură îndrăznelii fără precedent a
gândirii oamenilor de ştiinţă, în paralel cu crearea de metode şi
mijloace de investigaţie nebănuite. De asemenea, nu putem trece cu
vederea interferenţa ştiinţelor şi apariţia ştiinţelor interdisciplinare, a
celor de graniţa şi a sintezelor multidisciplinare, care fac acest
domeniu greu de definit. (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.16).
Tadeus Kotarbinski , citat de A.Dragnea, A.Bota,1999,
p.17 spune în al său "Tratat" : "Vom numi eficientă o acţiune care
conduce la un efect intenţionat ca scop". Din acest punct de vedere,
ştiinţa studiază acţiunea umană şi elaborează strategii de desfăşurare,
astfel încât să se poată vorbi de eficienţă.
În Dicţionarul filosofic "ştiinţa este un ansamblu
sistematic de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi gândire".
"Cunoştinţele referitoare la un anumit domeniu al
realităţii se încheagă într-o ştiinţă, numai atunci când sunt reunite pe
baza principiilor şi legilor într-o teorie închegată".
Ştiinţa reprezintă totalitatea disciplinelor ştiinţifice.
Complexitatea ştiinţei este văzută de către J.D. Bernal,
citat de A.Dragnea, A.Bota,1999, p.17 ca fiind „enumerarea
principalelor sale aspecte şi nu definirea sa care este inutilă şi
sterilă; este greu de definit o activitate omenească ce constituie în
sine doar o parte integrantă a procesului unic şi nerepetabil al

13
evoluţiei sociale". Bernal considera ştiinţa: o instituţie; o metoda;
o acumulare de cunoştinţe; un factor de menţinere şi dezvoltare a
producţiei; un factor de formare a convingerilor şi atitudinilor.
În viziunea lui A. Dragnea, definirea domeniului de
practicare a exerciţiilor fizice a ridicat numeroase controverse
privind includerea sau neincluderea în acesta a diferitelor activităţi,
unele dintre ele apărute odată cu omul, cu existenţa sa (mers,
alergare, aruncare ele), altele apărute mult mai târziu, pe parcursul
devenirii sale (ramurile de sport). Dacă acest domeniu a ridicat atât
de numeroase probleme, ne imaginăm cât de controversată este
definirea ştiinţei care îl studiază.
In secolul nostru, mai ales în a ni i '60 s-a conturat şi s-a
constituit ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, incluzând cele două
t i p u r i de activităţi motrice bine statuate la acea dată. Având în
vedere că educaţia fizică era o disciplină didactică, o educare a
corpului, aceasta a fost studiată, cum era şi firesc, de pedagogie, ca
latură a educaţiei, alături de cea morală, estetică. Sportul, însă, a
căpătat tot mai mult, prin forma sa competiţională, caracteristici
care l-au îndepărtat tot mai mult de pedagogie, orientându-l prioritar
spre biologie, biomecanică, psihologie, ergonomie (A.Dragnea,
A.Bota,1999, p.18) .
Nu putem pune semnul egal între ştiinţa educaţiei
fizice şi sportului şi teoria şi metodica educaţiei fizice (A.Dragnea,
A.Bota,1999, p.18).
Termenul de "ştiinţa educaţiei fizice şi sportului" a
început să fie tot mai puţin folosit datorită l i m i t ă r i i sale la cele
două forme de activităţi, în schimb, au apărut denumiri tot mai
cuprinzătoare care exprimă ansamblul de idei, norme, principii, legi,
ipoteze, judecăţi etc, elaborate pe marginea a tot ce înseamnă
mişcare în direcţia realizării obiectivelor de dezvoltare, sănătate,
performanţă, recreere, socializare şi altele. Tocmai această
complexitate de ţeluri 1-a determinat pe M. Epurau, citat de
A.Dragnea, să folosească termenul de "ştiinţa activităţilor
corporale". Avantajul acestei denumiri şi mai ales al întregii teorii
elaborate de este că prezintă în mod explicit delimitarea ştiinţei, de
profesie. Ea studiază omul în mişcare şi reuneşte tot sistemul de
cunoştinţe medicale, fiziologice, sociologice, psihologice,
14
biomecanice, ergonomice ş.a. care stau la baza formării general-
ştiinţifice a oricărui specialist (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.19).
Termenul teorie provine din "theoria", cuvânt grecesc
ce semnifică un anumit moment al cunoaşterii ştiinţifice, o anume
gândire speculativă. Ea se împrospătează ritmic, limitându-şi
valabilitatea sau cedând locul alteia.
Activităţile motrice, ca modalităţi de manifestare a
individului, reprezintă genuri specifice prin care se doreşte
dezvoltarea posibilităţilor umane dintr-o perspectivă socială. Acestea
sunt obiect continuu al cercetării şi practicii; apreciem că ele nu pot
fi rezolvate deplin, rămânând deschise în perspectiva studiului în
strictă dependenţă de evoluţiile social-istorice.
Gândirea teoretică reprezintă un demers nelimitat,
susceptibil de îmbunătăţiri, cu suişuri şi eoborâşuri, cu restructurări
şi reformulări, cu ezitări şi rareori certitudini.
Göethe citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.22, spunea:
"Orice problemă rezolvată, reapare mereu ca o nouă problemă de
rezolvat". Reflecţia teoretică completă, adâncă şi nuanţată rămâne de
multe ori un deziderat; motivul, invocat deseori, este legal de
complexitatea mişcării umane, ca şi de lipsa unei terminologii
unanim acceptate sau a unui sistem conceptual bine articulat.
Activităţile motrice impun în mod necesar un studiu
interdisciplinar, cu informaţii care provin din:
- biologie (substrat, mecanisme funcţionale, legi
biologice);
- psihologie (resurse psihice, mecanisme de reglare a
mişcării,necesitatea conştientizării);
- pedagogie (metode, mijloace, resurse, programe,
ele);
- sociologie (socializare prin mişcare, adaptare
sociala etc);
- filosofic - antropologie (devenirea umană, reflecţii
axiologice, ontologice, etc);
- cibernetici (sistem + informaţie, reglare, etc).

15
 Figură 1. Perspectiva multidisciplinară a studierii activităţilor
motrice (după A.Dragnea, A.Bota,1999).

Teoria activităţilor motrice studiază fenomenul

"mişcare" din punctul de vedere al teoriei sistemelor, pornind de la
trinomul cauză -condiţie - efect, indentificând astfel mijloacele
adecvate pentru investigarea acestui tip de activităţi.
Mişcările omului care constituie motricitatea generală
sunt structurate din acte, acţiuni şi activităţi, grupate sub forma
deprinderilor motrice. Eficienţa efectuării acestora este determinată
de ereditate, educaţie şi mediu. Atunci când se stabilesc obiective
privind perfecţionarea sau dezvoltarea unor capacităţi funcţionale,
psihice, precum şi a unor indici ai dezvoltării fizice, mişcările omului
capătă denumirea de exerciţii fizice (asupra acestora vom reveni într-
un capitol separat) (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.24).
Teoria activităţilor motrice studiază motricitatea
generală sprijinindu-se pe datele altor ştiinţe care au în centrul
preocupărilor omul şi care studiază la rândul lor, din perspectivă
particulară, motricitatea umană. (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.25).
Putem considera că ştiinţa care va studia în continuare
activităţile motrice, va cuprinde următoarele activităţi:

16
 ACTIVITĂŢI MOTRICE OBIECTIVE

Educaţie fizică Formare, dezvoltare

Sport
Antrenament sportiv
Competiţie
Activităţi de timp liber
Activităţi de expresie
Kinetoterapie şi sporterapia
Obţinerea rezultatelor de înalt
nivel
Pregătire complexă de limită
Emulaţie, autodepăşire
Compensare, menţinerea stării
fizice
Expresie corporală, calităţi
estetice
Recuperare, reintegrare socială

Având în vedere multitudinea implicaţiilor bio-psiho-

sociale pe care le ridică studiul motricităţii umane, în condiţiile
folosirii acesteia în sistem pentru dezvoltarea personalităţii, trebuie
prezentate raţiunile pentru care ştiinţa care studiază această zonă a
umanului poate fi denumită teoria activităţilor motrice. Aceasta
oglindeşte cel mai realist şi precis obiectul de studiu constituit de
motricitate. Iată câteva argumente:
1. Teoria activităţilor motrice realizează o departajare
a teoriilor privind activităţile sportive cu întregul cortegiu de
probleme vizând antrenamentul în general, şi ramurile de sport pe de
o parte, şi celelalte laturi ale motricitatii ce nu intră în categoria
"sport", de pe altă parte.
2. Teoria activităţilor motrice înglobează toate
cunoştinţele privind genurile şi formele de mişcare pe care omul le
efectuează în vederea perfecţionării propriului corp (morfologic-
fizic), a capacităţii de mişcare şi a celei funcţionale, cu alte cuvinte,
tot ceea ce reprezintă concepte, noţiuni fundamentale şi derivate,
experienţa teoretică şi practică, desprinse din studierea activităţilor
prezentate anterior.
3. Noţiunea de ac tivit ate face posibilă interpretarea
motricitatii, prin prisma teoriei acţiunii şi nu numai, făcând posibilă
integrarea ei în cadrul acţiunii umane efectuate cu scop şi prin
utilizarea de mijloace. Teoria acţiunii eficiente sau a "lucrului bine
17
făcut" contribuie în mod substanţial la fundamentarea ştiinţifică a
teoriei motricitatii, alături de teoria cibernetică şi celelalte ştiinţe
deja consacrate în studiul mişcării umane (biomecanica, psihologia,
anatomia, fiziologia etc).
4. Abordarea fenomenului motricitatii din interiorul
acestuia de către propria sa teorie, favorizează elaborarea unor
taxonomii şi terminologii proprii, reunind ansamblul cunoştinţelor
deja existente în domeniu. In acest mod, teoria activităţilor motrice
devine o teorie închegată, unificatoare a propriilor termeni. Astfel,
aşa cum spunea Ziegler, se renunţă la discipline care analizează
unilateral şi pe verticală fenomenul, cum sunt pedagogia educaţiei
fizice şi sportului, psihologia educaţiei fizice şi sportului, sociologia
educaţiei fizice şi sportului, igiena educaţiei fizice şi sportului, etc,
care constituiau în acelaşi timp şi mijloacele de camuflare academică
(pe subdiscipline), omiţându-se integrarea orizontală sau tematică
(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.25)..
5. Teoria activităţilor motrice nu este exclusiv motrică,
psihologică, pedagogică, sociologică sau biologică, deoarece se
referă la comportamentul uman motric în toate ipostazele individului.
Este o sinteză a integrării cunoştinţelor despre mişcarea omului.
Accentuăm că teoria activităţilor motrice studiază mişcarea umană,
deci motricitatea şi nu omul în mişcare, ţinând însă seama de
concluziile desprinse din studierea omului ca organism viu.
6. Teoria activităţilor motrice, constituită ca ştiinţă a
domeniului, se desprinde parţial de subordonarea faţă de ştiinţele
tradiţionale, în sensul că nu mai aşteaptă rezolvarea propriilor
probleme de către acestea, colaborând însă în vederea rezolvării în
sistem a problematicii legate de conduita umană.
7. Acceptarea denumirii de teoria activităţilor motrice
reprezintă primul pas în reorganizarea terminologică specifică a
domeniului, fiind o definiţie interdiscilinară, explicativă şi
determinând o nouă "arhitectură" conceptuală şi praxiologică
(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.27).
Sfera de preocupări cărora li se adresează teoriei
activităţilor motrice, cuprinde motricitatea copilului, a tânărului,
vârstnicului, persoanelor cu nevoi speciale şi a altor indivizi, care

18
astfel supuşi unui proces de perfecţionare a individualităţii în
integralitatea sa, precum şi situaţiile în care se realizează aceasta.

2.2. Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive, discipline

ştiinţifice de sinteză. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu
alte ştiinţe

Educaţia fizică şi sportivă face parte din sistemul general al

educaţiei, iar exerciţiile fizice prin motivarea şi fundamentarea lor
ştiinţifică influenţează sănătatea şi dezvoltarea atât fizică cât şi moral
- spirituală a omului.
Creşterea continuă a importanţei, a rolului sportului în viaţa
socială, ca şi larga răspândire a acestuia în lume, au dus la implicarea
în tot mai mare măsură a diverselor ştiinţe şi în această activitate.
Rezultatele din anatomie, fiziologie, igienă, biomecanică,
biochimie, psihologie, pedagogie etc. au fost completate cu cele
proprii ale domeniului educaţiei fizice şi sportive, urmare şi a
experienţei şi activităţii specialiştilor , constituindu-se astfel o
disciplină ştiinţifică de sinteză: „Teoria şi metodica educaţiei fizice şi
sportive”.
Teoria educaţiei fizice şi sportive are multiple relaţii cu alte
ştiinţe. De exemplu:
a. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu anatomia şi
fiziologia umană oferă noţiuni, cunoştinţele necesare descrierii
sistematice a funcţionării marilor sisteme constitutive ale fiinţei
umane: sistemul circulator, imunitar, neuro-endocrin; aparatele de
import ale materiei – respiraţia şi digestia; aparatele de export ale
materiei – renal, de reproducere; aparatele de susţinere şi mişcare –
sistemul osos, articular şi muscular etc.
Pentru specialiştii domeniului, toate acestea constituie un
suport de bază pentru înţelegerea corectă a conţinutului, sistemelor
de acţionare, a modului lor de desfăşurare în scopul înfăptuirii
obiectivelor educaţiei fizice şi sportive, şi, anume, dezvoltarea
armonioasă fizică şi funcţională a organismului, a calităţilor motrice
etc.

19
 b. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu igiena oferă
posibilitatea cunoaşterii şi dobândirii acelor cunoştinţe şi desprinderi
care contribuie la menţinerea sănătăţii optime a practicanţilor
exerciţiilor fizice şi sportului.
c. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu psihologia –
priveşte descrierea şi explicarea fenomenelor şi procesele psihice
cognitive: gândire, percepţie, memorie etc.; afective: emoţii,
sentimente etc.; volitive: voinţă, însuşiri temperamentale şi
caracteriale etc. Această relaţie contribuie la înţelegerea şi
soluţionarea unor importante aspecte şi probleme ale procesului de
instruire şi educaţie în acest domeniu al educaţiei fizice şi sportive,
potrivit particularităţilor de vârstă, sex şi grad de pregătire. De
asemenea psihologia sportivă oferă numeroase cunoştinţe şi mijloace
specifice ce pot fi folosite cu maximă eficienţă în antrenamentul şi
concursurile de acest gen.
d. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu pedagogia.
Pedagogia, ca ştiinţă a educaţiei, urmăreşte definirea legilor,
principiilor, metodelor, mijloacelor, procedeelor şi tehnicilor de lucru
pentru realizarea educaţiei. Teoria educaţiei fizice şi sportive,
bazându-se pe cunoştinţele pedagogiei, caută evident să le aplice în
conformitate cu specificul său şi, în special, în ceea ce priveşte:
obiectivele, componentele educaţiei integrale, sistemul şi procesul de
instruire în acest domeniu; formele de organizare şi topologia
lecţiilor de educaţie fizică şi sportivă; evaluarea, conducerea,
proiectarea activităţii; elementele definitorii ale relaţiei cadrul
didactic – profesor de educaţie fizică sau antrenor şi elevii acestuia.
c. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu sociologia.
Această ştiinţă relativ tânără are ca obiect studierea omului în
raportările sale cu lumea (societate şi individ, personalitate, status şi
rol social, dinamica grupurilor, manifestări ale opiniei colective etc.).
Ea are multiple interferenţe cu educaţia fizică şi sportul. Sociologia
sportului, constituindu-se ca ramură distinctă, are menirea să
determine natura şi evoluţia fenomenului sportiv, interferenţa
acestuia cu mediul social.
f. Teoria educaţiei fizice şi sportive are multiple relaţii şi cu
istoria, biochimia, managementul, cibernetica şi altele, prin
intermediul cărora îşi clarifică diverse aspecte ale obiectului propriu
20
de studiu şi ajută totodată şi ştiinţele respective, prin contribuţiile
sale la dezvoltarea acestora.
Disciplinele ştiinţifice formează un sistem, iar în cadrul
acestuia Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive prezintă un
înalt grad de generalizare şi orientează astfel întreaga activitate de
educaţie fizică şi sportivă.
În literatura de specialitate, această ştiinţă a educaţiei fizice şi
sportive mai este denumită „Ştiinţa sportului”, „Ştiinţa activităţilor
corporale”, „Ştiinţa activităţilor motorii” etc, după cum este
exprimată şi opinia că nu ar exista o ştiinţă a educaţiei fizice şi
sportive.
Ştiinţa educaţiei fizice şi sportive poate fi considerată o ştiinţă
întrucât aceasta are obiect propriu de studiu, asigurând realizarea
unor finalităţi şi obiective specifice acestui domeniu de activitate;
beneficiază de metode de investigaţie, analiză şi interpretare proprii
sau adaptate, prin care se poate realiza cercetarea ştiinţifică; dispune
de concepte, noţiuni, norme, legi, principii specifice activităţii de
educaţie fizică şi sportive, pe care le utilizează într-un mod
caracteristic.
Ştiinţa educaţiei fizice şi sportive poate fi definită ca:
„totalitatea cunoştinţelor privind exerciţiile fizice, corelate într-un
sistem de noţiuni şi prezentate într-o teorie proprie, care stabileşte
principiile după care se prevăd, se valorifică şi se confirmă efectele
biologice şi spirituale în practica vieţii sociale. Ştiinţa educaţiei fizice
şi sportive prin profilul cunoştinţelor sale de ordin biologic şi
pedagogic are un caracter de sinteză. Obiectul ei de cunoaştere îl
constituie omul în procesul său de integrare socială ce se realizează
şi cu ajutorul practicării exerciţiilor fizice, în scopul perfecţionării
sale fizice şi psihice şi implicit al măririi randamentului său social”.

21
2.3.Teoriei activităţilor sportive

Sportul cunoaşte o permanentă dezvoltare iar Ştiinţa

sportului contribuie direct la realizarea performanţelor, a
rezultatelor de excepţie ce se înregistrează în competiţii.
Sportul a progresat continu, de la descriptiv la ştiinţific. Datele
empirice ale domeniului, de la început, au fost complectate, tot
mai mult, cu cele provenite din activitatea practică sau din
cercetare, la care s-au adăugat cunoştinţele provenite din
diferite alte ştiinţe.
Domeniul sportului şi în special procesul de antrenament, de
pregătire şi concurs al sportivilor, s-a perfecţionat continuu iar
teoria sportului a beneficiat de noi idei, principii, teze de bază,
mijloace didactice şi organizatorice specifice sportului –
procesului de antrenament şi concurs.
Prin anii 1960, a apărut în literatura de specialitate, pentru
prima dată noţiunea de Ştiinţa sportului, ca o ştiinţă a activităţii
sportive în temeiul interdisciplinarităţii şi care are multiple
legături cu toate celelalte ştiinţe, beneficiind de rezultatele
obţinute ca rezultat al studierii, generalizării şi valorificării
problematicii specifice acestui domeniu complex al sportului,
ce permite transferul, prelucrarea datelor selectate din aceste
ştiinţe. De exemplu, legătura cu anatomia şi fiziologia umană,
prin descrierea sistematică, funcţională a marilor sisteme
constitutive umane (sistemul circulator, imunitar,
neuroendocrin, aparatele de import ale materiei – respiraţia şi
digestia; aparatele de export ale materiei – renal, de
reproducere; aparatele de susţinere şi mişcare – sistemul osos,
articular şi muscular etc.). Toate aceste date prezentate
ontogenetic constituie un suport pentru înţelegerea corectă a
dezvoltării armonioase a individului, al comportamentului
uman, al modului de formare, dezvoltare în diferitele etape de
22
creştere şi dezvoltare anatomico-fiziologică. Şi importanţa
fiziologiei şi biochimiei a contribuit la explicarea dezvoltării
calităţilor motrice, la formarea, consolidarea, ca şi
perfecţionarea deprinderilor motrice sau a dinamicii efortului
fizic şi psihic depus la antrenamente sau concursuri, ca şi a
dozării acestuia, ori a explicării curbei efortului în perioada
pregătirii şi a desfăşurării competiţiilor, toate au contribuit la
cunoaşterea structurii distincte, a dinamicii în funcţie de vârstă,
de sex, gradul de pregătire şi de dezvoltare morfo-funcţională
etc.
Datele furnizate de ştiinţele conexe au deschis noi orizonturi
şi au contribuit la îmbogăţit teoriei sportului iar aceasta poate fi
considerată o beneficiară a acestor cunoştinţe care au
complectat aria datelor domeniului sportului şi în special au
asigurat perfecţionarea procesului de pregătire, de antrenament
şi concurs al sportivilor şi ca rezultat final au dus la creşterea
performanţelor, la amploarea pe care o cunoaşte în zilele
noastre sportul, cu impactul său în rândul miliardelor de
spectatori prezenţi la marile întreceri, la marile competiţii
sportive.
Rezultatele acestor ştiinţe au fost completate cu cele proprii
domeniului educaţiei fizice şi sportului şi astfel, ca urmare a
experienţei şi activităţii specialiştilor din acest domeniu, s-a
constituit disciplina ştiinţifică de sinteză: „Teoria sportului”.
Aceasta poartă, în prezent şi alte denumiri ca: „Ştiinţa educaţiei
fizice şi sportului“, „Ştiinţa activităţilor corporale”, „Ştiinţa
activităţilor motorii”, „Ştiinţa sportului”, „Ştiinţa culturii fizice
şi sportului”, la care se adaugă, în ultimul timp şi „Ştiinţa
mişcării“, care cuprinde şi kinetoterapia.
Ştiinţa sportului cunoscută şi ca „Ştiinţa antrenamentului şi
concursului sportiv”, este definită ca: „totalitatea cunoştinţelor
privind sportul, antrenamentul şi concursul sportiv, corelate
într-un sistem complex de noţiuni specifice şi prezentate într-o

23
teorie proprie, care stabileşte regulile, principiile după care se
prevăd, se valorifică şi se confirmă efectele biologice şi
spirituale în practica vieţii sociale“. Această ştiinţă prin
profilul componentelor sale de ordin biologic şi pedagogic are
un caracter de sinteză.
Teoria sportului deci, cuprinde „toate acele discipline
ştiinţifice al căror obiect de studiu are tangenţă cu activitatea
sportivă şi contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate
a oamenilor, la dezvoltarea şi perfecţionarea indicilor
dezvoltării fizice, ai capacităţii motrice şi asigură buna
proiectare, organizare şi desfăşurare a activităţilor de
antrenament sportiv şi concurs ce urmăresc realizarea de
performanţe ridicate în acest domeniu”. Aceste finalităţi,
obiective (după cum vom vedea într-un capitol distinct, al II-
lea) se realizează în principal, prin intermediul practicării
sportului, a exerciţiilor fizice.
Ştiinţa sportului este o ştiinţă, deşi unii o mai contestă,
având principalele elemente definitorii ale acesteia:
a. Are obiect propriu de studiu, care este domeniul sportului.
Teoria sportului este o disciplină care studiază problematica
teoretică, practică şi metodică a antrenamentului ca proces
ciclic continu de pregătire în vederea obţinerii performanţei
sportive; proiectarea, organizarea şi conducerea procesului de
antrenament şi concurs sportiv, ca principala modalitate de a
obţine performanţele sportive.
b. Are reguli, norme specifice, principii şi legi (Scopul fiind
definirea acestora, a metodelor, mijloacelor, principiilor şi a
procedeelor, tehnicilor de lucru pentru realizarea obiectivelor
întregii activităţi sportive);
c. Utilizează metode specifice cercetării ştiinţifice al acestui
domeniu, al sportului. Concret, ştiinţa sportului este
condiţionată de îndeplinirea unor condiţii privind: existenţa
unui domeniu de activitate propriu, respective cel reprezentat

24
de ansamblul activităţilor sportive; existenţa unei teorii proprii,
specifice şi existenţa legilor care guvernează domeniul; metode
specifice precum şi metodologia cercetării domeniului;
terminologie specifică şi adecvată; specialişti proprii.

Figură 2. Modelul multidisciplinar al teoriei activităţilor motrice

(Dragnea A., Bota A., 1999)

25
 CAPITOLUL III

CARACTERISTICILE MOTRICITĂŢII LA DIFERITE

ETAPE DE VÂRSTĂ

3.1. Perioadele de dezvoltare

Ontogeneza (dezvoltarea individului) cuprinde trei perioade cu

caracteristici distincte în viaţa fiecărui om, specificate în marea
majoritate a lucrărilor de specialitate:
• Perioada de creştere şi dezvoltare;
• Perioada de maturitate şi reproducere;
• Perioada de involuţie (senescenţă).

3.1.1. Perioada de creştere şi dezvoltare

Este perioada cea mai importantă pentru întreaga evoluţie a

unui individ, jucând un rol primordial în:
• păstrarea unei stări optime de sănătate;
• dezvoltarea armonioasă, somatică şi funcţională,
a organismului;
• realizarea unei educaţii integrale şi permanente.
Această perioadă de creştere şi dezvoltare se întinde pe un
interval de 22-23 ani.
Creşterea şi dezvoltarea reprezintă complexul dinamic de procese
biologice prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa până la
maturitate. Creşterea este un proces cantitativ, de înmulţire celulară
şi somatică, întruchipat de sporirea în greutate, volum şi dimensiuni
ale corpului. Dezvoltarea este un proces calitativ, de diferenţiere
celulară, care se traduce prin modificări şi îmbunătăţiri funcţionale ce
marchează o perfecţionare şi o adaptare a aparatelor şi sistemelor din

26
organism, o evoluţie complexă şi o integrare coordonată a lor într-un
tot unitar (M. Ifrim).
Literatura de specialitate oferă o mare varietate de informaţii
privind periodizarea creşterii. În funcţie de particularităţile de vârstă,
anatomo-fiziologice, se prezintă următoarea periodizare:
a. Perioada embriofetală, de la concepţie până la naştere;
b. Prima copilărie (de la naştere până la 3 ani).
• perioada de nou născut (primele 30 de zile);
• perioada de sugar (30 zile - 1 an).
• perioada de copil mic – antepreşcolar ( 1-3 ani );
c. Perioada de preşcolar (3-7 ani);
d. Perioada şcolarităţii (7-18 ani).
În funcţie de apariţia pubertăţii (12-14 ani, la fete, şi 14-16
ani, la băieţi), se disting perioadele :
• şcolară mică ( antepubertară ) 6-11 ani ;
• şcolară mijlocie ( pubertară ) 11-14 ani ;
• şcolară mare ( postpubertară ) 14-18 ani .
Una dintre clasificările reţinute şi de noi prezintă astfel
periodizarea vârstelor :
a) vârsta anteşcolară : 0-6/7 ani;
b)vârsta şcolară mică sau copilăria : 6/7-10/11 ani;
c) vârsta preadolescentă ( pubertară ) : 10/11-13/14 ani;
d)adolescenţa : 13/14 ani-17/18 ani;
e) tinereţea : 17/18-28/30 ani;
f) vârsta maturităţii ( a adultului ) : 30/35-60/65 ani;
g)vârsta a III-a ( bătrâneţea ) : după 65 ani.
Evoluţia principalelor particularităţi anatomo-fiziologice ale
primelor perioade de viaţă, determinante pentru formarea şi
afirmarea personalităţii sale, este sintetizată în tabelul nr.10.1.

27
 Tabel 1: Primele perioade de vârstă şi principalele particularităţi
anatomo-fiziologice

0 1 2 3 4 5 6
Perioada de 3-7 -creierul ca -oasele se pot -ciclul -plămânii sunt foarte mari
preşcolar ani volum este deforma uşor circulator al faţă
dezvoltat; în sângelui, la 3 de cutia toracică;
-aria urma unor ani, este de -căile respiratorii se dezvoltă;
motrică solicitări aproximativ capacitatea vitală, la
este mari şi 15 secunde. 3-5 ani, este de 500 cm3.
departe de îndelungate;
maturizare. -muşchii sunt
puţin
dezvoltaţi.
Perioada Perioada 7-11 -creierul -creşte -cordul -plămânii încep să fie
de şcolar şcolară mică ani are rezisten- recţionează asemănători ca structură cu
greutatea ţa oaselor; puternic, însă plămânii de adult, dar
apropape -ritmul de neeconomic volumul este mic;
ca la adult; creştere este la efort ; -capacitatea vitală, în
funcţi- mai rapid (la -frecvenţa creştere;
onal, 6-7 ani), cardiacă -la efort, se recurge la
dezvolta- urmează, (medie) în accelerarea frecvenţei
rea este (la 8-11 ani): repaus scade respiraţiilor;
incomple- încetinire mai de la -muşchii respiratori,
tă; ales în sfera 100/minut, la insuficient dezvoltaţi;
-o bună somatică 6 ani, la
dezvolta- (creşterea 80/minut, la
re prezintă taliei); 12 ani;
primul -ritmul de -reţeaua
sistem de osificare musculară
semnaliza- scade, nu mai este
re; apar centri dezvoltată;
-aria noi (între 7-9
motrică ani, la fete, şi
corticală se 7-11 ani, la
apropie de băieţi);
maturaţie;

28
 -lipseşte apoi apare o
echilibrul etapă de
dintre proliferare
procesele activă;
corticale -pericolul
fundamen- apariţiei
tale, re- cifozei
marcân-du- toracice;
se o netă
predomi-
nanţă a
excitaţiei;

0 1 2 3 4 5 6
Periodizarea Durata Sistemul Aparatul Aparatul cardio- Aparatul respirator
creşterii nervos locomotor vascular
-încep să -musculatura -către opt ani, -către 7 ani, se
stabilească reprezintă, greutatea dublează
legături la 6 ani, 21,7% din corpului se capacitatea vitală
între greutatea corpului măreşte de şi se triplează în
excitanţii (faţă de peste 35 % aproximativ jur de 10 ani;
verbali şi la adult); patru ori. -numărul
recţiile -fibrele musculare mişcărilor/minut,
musculare sunt mai lungi decât la 7 ani, este de
motrice. la adult ; 20.
-tonusul muscular
mai scăzut;
-forţa slabă datorită
masei musculare
slabe.

29
Perioada de Perioada 11-14 -fenome-
şcolar şcolară ani nul central
mijlocie al pubertă-
(pubertară) ţii este
maturaţia
sexuală,
produsă
de fluxul
crescut de
hormoni
sexuali,
care
determină
apariţia
caractere-
lor sexuale
secundare,
cocomi-
tent cu
profundele
modificări
somato-
vegetative
şi psihice;

0 1 2 3 4 5 6

30
 -sistemul -creşte masa musculară; -se dezvoltă -dezvoltarea
nervos se -oasele se dezvoltă mai lent; toracelui este
dezvoltă ales pe seama creşterii în -frecvenţa accentuată;
rapid; grosime; cardiacă scade -aparatul respirator
-funcţia -oasele devin rezistente la de la 90-100 se dezvoltă intens;
celui de al acţiunea factorilor pulsaţii/minut -aparatul respirator
doilea mecanici, de presiune, (la începutul se găseşte în
sistem de tracţiune şi răsucire; perioadei strânsă legătură cu
smnalizare articulaţiile slab pubertare), la aparatul cardio-
domină dezvoltate; 82-88 vascular;
asupra -muşchii se dezvoltă prin pulsaţii/minut -către 14 ani,
primului; alungirea fibrelor şi nu în (la sfârşitul capacitatea vitală
grosime. perioadei creşte de 4 ori.
pubertare);
-către 13 ani,
greutatea
corpului
creşte de 8
ori.
Perioada şcolară 14-18 -îşi continuă -oasele membrelor -îşi
mare ani dezvol- prezintă un ritm lent accelerează
(postpubertară) tarea; de creştere, se apropie dezvoltarea;
-există un de structura şi -volumul şi
echilibru rezistenţa adulţilor; greutatea
între -muşchii cresc în miocardului
excitaţie şi volum; cresc;
inhibiţie; -tonusul muscular -frecvenţa
-deprin- creşte. cardiacă şi
derile tensiunea
motrice se arterială au
însuşesc valori
uşor; apropiate de
-analizatorii cele ale
ajung la un adultului;
grad
de -debitul -morfologic, se
maturizare cardiac apropie de adult;
pe plan sporeşte; -ventilaţia pulmonară
morfolo- -la 14 ani se îmbunătăţeşte;
gic, dar ciclul -amplitudinea
inferior pe circulator este mişcărilor respiratorii
plan de 18 creşte;
funcţional. secunde. - capacitatea vitală
sporeşte.

31
 3.1.2. Perioada de maturitate şi reproducere şi cea de
involuţie (senescenţă)
Aceste perioade din viaţă se desfăşoară în mod diferit de la
individ la individ, în funcţie de factorii genotipici (ereditari) şi
parotipici existenţi.
Există adeseori deosebiri între vârsta calendaristică
(cronologică), măsurată prin timpul scurs de la naştere, până la
momentul de referinţă pe care-l avem în vedere, şi vârsta biologică a
unui organism (care este o rezultantă a evoluţiei bilologice a
diferitelor componente ale organismului: organe, ţesuturi etc.).
În funcţie de modificările alcătuirii structurilor ţesuturilor şi
organelor –, slăbirea activităţii unor organe, modificări în compoziţia
chimică a ţesuturilor şi sângelui –, se definesc : vârsta morfologică,
vârsta fiziologică (sau funcţională) şi, respectiv, vârsta biochimică.
Pe baza unor teste, se poate stabili un indice global, care, comparat
cu standardele populaţiei, pune diagnosticul de „îmbătrânire”.
F. Verzor arată că între cele mai constante modificări care duc
la involuţie sunt: creşterea tensiunii arteriale, scăderea capacităţii
vitale a plămânului, scăderea acomodării ochiului.
Datele Institutului de Geriatrie din Bucureşti (C.Enăchescu şi
dr. C.David) subliniază şi următoarele modificări psihice: scăderea
memoriei, atenţiei, accentuarea emotivităţii, astenia etc.

3.2. Principalele obiective, mijloace şi forme specifice ale

activităţii de educaţie fizică şi sportivă în diferite perioade ale
vieţii

3.2.1. Educaţia fizică în perioada preşcolară

Activitatea de educaţie fizică se desfăşoară, în principal, în

cadrul familiei şi al unităţilor preşcolare (grădiniţe) şi urmăreşte:
• Întărirea sănătăţii;
• Călirea organismului prin folosirea factorilor naturali;
• Asigurarea dezvoltării fizice normale;
• Dezvoltarea organică şi funcţională;

32
 • Formarea principalelor deprinderi naturale motrice, de bază
(mers, alergare, sărituri, aruncări-prinderi);
• Învăţarea coordonării mişcărilor;
• Formarea deprinderilor igienice;
• Formarea unor trăsături pozitive de personalitate şi a unor
calităţi psihice afective şi volitive;
• Învăţarea şi practicarea, sub formă de joacă, a înotului,
schiului, patinajului, ciclismului etc.
În această perioadă de viaţă, întreaga activitate a copilului se
caracterizează prin multă mişcare, o intensă activitate motrică. Este
etapa în care se formează motricitatea, mişcările de bază necesare în
viaţă. Prin acţiuni şi activităţi coordonate, se execută corect mersul,
alergarea, săriturile, aruncările şi prinderile diferitelor obiecte uşoare
etc. Către sfârşitul perioadei, se urmăreşte:
• aterizarea lină la coborârea prin săritură şi la săriturile pe loc;
• prinderea obiectelor;
• aruncarea unui obiect la distanţă şi la ţintă;
• menţinerea echilibrului etc.
După formarea deprinderilor motrice, se urmăreşte perfec-
ţionarea lor şi într-un fel dezvoltarea unor calităţi motrice, ca:
mobilitatea, îndemânarea, coordonarea şi dirijarea propriilor mişcări
în condiţii schimbătoare.
Participarea copiilor la jocurile de mişcare, ca şi la cele de
întrecere favorizează formarea unor deprinderi, priceperi
(dezvoltarea celor cognitive, afective, volitive şi estetice), a unor
calităţi morale şi a unor trăsături pozitive de personalitate.
Mijloacele de bază recomandate a fi utilizate cu copiii
preşcolari:
• sunt cele cuprinse în regimul normal de viaţă şi joacă; se cer
folosite în condiţii igienice şi sub influenţa factorilor naturali;
• utilizarea mijloacelor de călire şi fortificare a organismului;
desfăşurarea activităţii în aer liber, în toate perioadele anului;
• folosirea gimnasticii de bază pentru formarea ţinutei corecte,
orientarea în spaţiu, pentru prevenirea sau corectarea atitudinilor şi
deficienţelor fizice;
• jocurile de mişcare şi de întrecere (se introduc spre sfârşitul
perioadei). Apoi, o dată cu acumularea unor deprinderi şi abilităţi
33
motrice, căpătarea obiceiului temeinic de a urma cuvântul adulţilor şi
de a-şi coordona propriile acţiuni cu ale celorlalţi, se recomandă
introducerea unor jocuri cu temă în situaţii mai complexe.
Pe lângă întărirea sănătăţii, asigurarea securităţii copiilor,
respectarea particularităţilor de vârstă, pregătire-dezvoltare, este
necesar să se urmărească stimularea acestora, conceperea şi
desfăşurarea unor activităţi care să-i atragă.
Specificul, particularităţile metodicii la această vârstă s-a
bucurat de o atentă şi frecventă abordare din partea pedagogilor,
psihologilor, specialiştilor. Majoritatea acestora recomandă:
• demonstraţia practică;
• exerciţiul fizic să fie cât mai clar explicat;
• să se verifice dacă s-a înţeles ce au, concret, de făcut;
• explicaţiile teoretice trebuie reduse la maxim (copiii obosesc
repede, nu pot fi mult timp atenţi);
• copiii trebuie încurajaţi, ajutaţi. Pentru început, unele obiecte
cu rol de orientare şi limitare, oferă posibilitatea executării corecte a
mişcărilor;
• la învăţarea mişcărilor de către copii se utilizează, pe scară
largă, procedee de imitaţie şi copiere a unor imagini sau forme;
• repetarea exerciţiilor pentru consolidarea mişcărilor;
• asocierea jocurilor cu muzica, cântul;
• aprecierea mişcării, a exerciţiilor fizice, a rezultatului să se
facă cu tact pedagogic;
• execuţiile în grup asigură o stare de emulaţie şi de bună
dispoziţie.

3.2.2. Educaţia fizică şi sportivă în perioada şcolară

Problemele educaţiei fizice şi sportive şcolare sunt amplu

tratate în cadrul lucrării Metodica educaţiei fizice şi sportive (54).
Câteva concluzii orientative privind activităţile formale,
nonformale şi informale, utilizate în activitatea de educaţie fizică şi
sport a elevilor se referă la principalele forme cuprinse în activitatea
didactică, în planul de învăţământ: lecţia de educaţie fizică, celelalte
activităţi de educaţie fizică şi sport organizate în şcoală sau în timpul
liber al elevilor.
34
 Aceste forme specifice domeniului educaţiei fizice şi sportive
asigură, pe lângă procesul de instruire, şi recreerea, odihna activă,
compensatorie faţă de programul şcolar, cu influenţe favorabile
asupra elevilor:
• Menţinerea unei stări optime de sănătate;
• Dezvoltarea fizică armonioasă, creşterea normală a orga-
nismului, a indicilor morfo-funcţionali;
• Formarea deprinderilor motrice de bază, utilitar-aplicative şi
specifice unor ramuri şi probe sportive;
• Dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
• Prevenirea şi corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice;
• Dezvoltarea şi perfecţionarea proceselor psihice;
• Realizarea unei căliri fizice şi asigurarea unei capacităţi fizice
ridicate;
• Dobândirea şi formarea de cunoştinţe şi deprinderi igienico-
sanitare;
• Realizarea unei educaţii fizice şi sportive permanente;
• Însuşirea unor cunoştinţe, deprinderi, priceperi şi a
atitudinilor cerute de practicarea unor sporturi;
• Educarea în spiritul olimpic, al sportivităţii şi al fair-play-
ului.
Cultivarea plăcerii de a practica exerciţiile fizice, diferite
sporturi şi activităţi turistice, în scop recreativ şi de divertisment.
Pentru realizarea acestor obiective, în activitatea ce se va
concepe şi se va desfăşura, trebuie să se respecte următoarele
principii didactice:
• Principiul accesibilităţii;
• Principiul intuiţiei;
• Principiul participării conştiente şi active;
• Principiul sistematizării şi al continuităţii;
• Principiul însuşirii temeinice.
Metodele de instruire utilizate, de transmitere a cunoştinţelor,
de formare a priceperilor şi deprinderilor, de verificare, apreciere şi
stimulare a activităţii elevilor:
• Metode verbale: explicaţia, conversaţia etc.;
• Metode practice (intuitive): demonstraţia, repetarea etc.;

35
 • Metode pentru evaluarea rezultatelor şi aprecierea activităţii
şi a progresului realizat.
Principalele cerinţe de care se va ţine seama în programarea
activităţii:
• Concordanţă între obiectivele urmărite şi posibilităţile de a le
realiza;
• Respectarea particularităţilor elevilor (vârstă, sex, starea de
sănătate, nivelul de pregătire, gradul de dezvoltare a calităţilor
motrice);
• Volumul de priceperi şi deprinderi motrice;
• Stabilirea conţinutului activităţii în funcţie de baza materială
existentă;
• Organizarea activităţilor în aer liber şi utilizarea factorilor
naturali;
• Prevenirea accidentelor în timpul desfăşurării activităţilor de
educaţie fizică şi sport şi respectarea cerinţelor igienico-sanitare.

3.2.3. Educaţia fizică şi sportivă în perioada de maturitate

La vârsta adultă, prin activităţile sportive se urmăreşte:

• Menţinerea unei stări optime de sănătate;
• Funcţionarea optimă a organismului şi asigurarea unei
capacităţi înalte în activitatea de instruire şi cea productivă;
• Dezvoltarea fizică armonioasă şi echilibrată;
• Consolidarea calităţilor motrice;
• Formarea şi dezvoltarea, la un nivel superior, a priceperilor şi
deprinderilor necesare în profesie, în activitatea aleasă;
• Formarea şi dezvoltarea trăsăturilor pozitive morale, de
personalitate: caracter, temperament, atitudini şi aptitudini;
• Pregătirea pentru educaţia pentru timp liber, cea fizică şi
sportivă continuă şi adecvată vârstei. Cultivarea bucuriei, a unui
tonus ridicat, prin mişcarea în aer liber;
• Practicarea individuală şi în grup (colectiv) a diferitelor
ramuri sportive.
• Dobândirea şi perfecţionarea cunoştinţelor priceperilor şi
deprinderilor specifice;

36
 • Realizarea educaţiei sportive, cultivarea spiritului sportiv şi
de fair-play în întreaga viaţă a individului;
• Dezvoltarea şi perfecţionarea unor deprinderi estetice şi
artistice;
• Pregătirea, formarea şi dobândirea unor priceperi şi
cunoştinţe pentru practicarea diferitelor forme de turism;
• Diminuarea influenţelor nocive ale stresului, ale celorlalţi
factori poluanţi, prin practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului;
• Realizarea unei odihne active şi divertisment prin practicarea
mijloacelor educaţiei fizice şi sportive. O angajare în activităţile
„Sportul pentru toţi”.

Tabel 2: Alergarea de jogging, durata în minute (după Wollbenberg)

Vârsta (ani) Sexul Lunile de la începerea alergării

1 2 3-4 5-6
25-33 Bărbaţi 10 12 15 18
34-44 8 10 13 16
44-56 6 8 11 14
Peste 60 4 6 9 12
22-29 Femei 6 9 12 15
30-41 4 7 10 13
42-57 3 5 8 11
Peste 58 2 4 6 9

Pentru tinerii cuprinşi în învăţământul universitar (mai cu

seamă în primii doi ani), ca şi pentru cei ce-şi satisfac serviciul
militar, educaţia fizică se realizează pe baza unor programe ce au o
orientare profesional-aplicativă riguros conturată. Vârsta adultă este
vârsta la care acumulările din perioada şcolară, cunoştinţele,
deprinderile, în general, educaţia permanentă se manifestă concret.
Participarea la activitatea de educaţie fizică şi sportivă (ca practicanţi
sau ca spectatori) este facultativă.

37
 Conţinutul, formele de organizare, particularităţile de care
trebuie să se ţină seama sunt prezentate în capitolul „Sportul pentru
toţi”.

3.2.4. Educaţia fizică la vârstă înaintată

Desfăşurarea unor activităţi sportive, după perioada de

maturitate, urmăreşte să asigure:
• Menţinerea unei stări cât mai optime de sănătate sau refacere
a sănătăţii;
• Întârzierea, diminuarea proceselor de îmbătrânire a celulelor;
• Sporirea posibilităţilor funcţionale ale organismului;
• Menţinerea unei cât mai bune capacităţi de muncă şi activităţi
creatoare, a deprinderilor şi calităţilor motrice;
• Corectarea, diminuarea deficienţelor fizice;
• Practicarea exerciţiilor fizice sub forma gimnasticii igienice, a
sportului, a alergării, plimbărilor, a drumeţiilor, activităţilor turistice,
în scop recreativ şi de divertisment (De exemplu, alergarea de
jogging conform distanţelor de alergare prevăzute în tabelul
nr.10.2.).
În organizarea activităţii, se va ţine seama, în permanenţă, de
avansarea pe trepte de vârstă, de gradul de pregătire, ca şi de
posibilităţile fizice ale participanţilor. Periodic, este recomandabil ca
practicanţii exerciţiilor fizice să efectueze şi câte un control medical şi
chiar să utilizeze autocontrolul şi să folosească frecvent mijloacele de
odihnă şi refacere după efort. Activitatea se recomandă să se desfăşoare
în principal în aer liber, urmărindu-se permanent corecta dozare a
efortului

38
 CAPITOLUL IV
CAPACITATEA MOTRICĂ

4.1. Aspecte generale

Capacitate provine din cuvântul latin “capacitas“ şi

are următoarele sensuri:
 calitatea de a fi începător, întindere sau
mărime a unui lucru în raport cu ceea ce conţine sau poate conţine,
volumul unui obiect sau cantitate dintr-o mărime pe care o poate
acumula un sistem tehnic sau fizic;
 îndemânare, abilitate, aptitudine, forţă de a
face ceva într-un anumit domeniu;
 om destoinic, priceput, învăţat, savant;
 mărime caracteristică a unui sistem fizic
sau tehnic, exprimată prin raportul a două mărimi de naturi diferite
sau de aceeaşi natură;
 posibilitatea cuiva de a efectua o anumită
operaţie, de a produce un efect sau de a suferi o anumită
transformare;
 drept, putere legală de a face un act.
Capacitatea (engl.: „ability”, germ.: „letstunh”, franc.:
„capacité”) reprezintă, după părerea lui Pieron, „putinţa de a obţine o
reuşită în exersarea unei evaluări directe, sub rezerva de a-l pune la
încercare pe cel a cărui capacitate vrem să o cunoaştem; ea este
condiţionată de o aptitudine pe care o relevă indirect, dar depinde de
condiţiile probabile, între care gradul de maturizare sau de involuţie
a formaţiei educative sau a învăţării şi exerciţiului“.
Capacitatea este o rezultantă plurifactorială determinată
de aptitudini, de gradul de maturizare a personalităţii, de învăţare şi
exerciţiu. Poate fi educată, dezvoltată prin exerciţiu sau “atrofiată“
prin insuficienta utilizare, factor mai des implicat decât diminuarea
fiziologică legată de vârstă.

39
 În domeniul nostru se vorbeşte despre termeni cum ar fi
capacitatea motrică, capacitatea de performaţă, capacităţi motrice,
capacităţi condiţionale, capacităţi intermediare.
Calitate provine din cuvântul latin “qualitas“ şi are
următoarele sensuri:
 din punct de vedere filosofic: calitatea este o
categorie prin care se desemnează sistemul însuşirilor esenţiale ale
unui obiect, ale unui fenomen, în virtutea cărora el este obiectul dat
şi nu altul;
 în logică: calitatea reprezintă un criteriu de
clasificare a judecăţilor de predicţie după însuşirile lor de a fi
afirmative şi negative;
 calitatea privită ca o însuşire bună sau nu sau ca fel
de a fi bun sau rău;
 calitatea ca situaţie, poziţie, titlu, condiţie care
constituie sau dă un anumit drept.
Mulţi specialişti s-au ocupat de problema capacităţii
motrice încercând să determine structura acesteia (Manno, 1984).
Denumirea generică a capacităţilor omului de a face mişcări în raport
de forţă, viteză sau rezistenţă este diferită. Capacităţile motrice sunt
denumite de unii autori (Zaţiorski, 1958, Demeter, 1981), drept
calităţi fizice, iar alţii (Cârstea, Gh.,1999) le numesc calităţi motrice.
În literatura română de specialitate, întâlnim capacitatea
motrică şi calitatea motrică exprimând posibilitatea motrică limitată.
Altfel spus, starea capacităţii este reprezentată de calitatea motrică la
un moment dat, aceasta fiind pusă în evidenţă de o testare.
Talentul cu care individul execută anumite exerciţii este
variabil. Talentul este în cea mai mare parte de natură genetică.
Forţa, viteza şi rezistenţa moştenite joacă un rol important în
atingerea nivelurilor înalte de performanţă. Ele mai sunt numite
calităţi dominant motrice sau biomotrice (Bompa T., 2002). Motric
se referă la mişcare, iar prefixul bio- ilustrează importanţa biologică
a acestor calităţi.
Capacitatea biologică a individului este cauza, iar
mişcarea este efectul. Ceea ce solicită este capacitatea de a controla
cauza pentru a executa cu succes efectul.

40
 Capacitatea motrică cuprinde (A.Dragnea, A.Bota,
1999):
• componentele stabile: aptitudini, calităţi motrice,
deprindri motrice, structuri operaţionale, cunoştinţe, experienţă;
• componentele de stare: motivaţie, stări emoţionale,
care pot favoriza, reduce sau bloca exprimarea capacităţii motrice;
Capacitatea motrică este deci o rezultantă
plurifactorială, un vector ce rezultă din interacţiunea componentelor
sus-menţionate.
Aceasta evoluează după o curbă ascendenta, se lărgeşte
şi se restructurează prin maturizare, instruire, educare. Evoluţia sa nu
este lineară, ci sinuoasă, cu momente de stagnare sau regres;
caracteristicile de constanţă ale capacităţii motrice sunt asigurate de
prezenţa aptitudinilor, deprinderilor motrice, iar regresul sau
stagnarea pasageră e determinată de motivaţie sau de stările afective.
"Capacitatea motrică este ansamblul posibilităţilor
motrice naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate
ca structură şi dozare" (Terminologia educaţiei fizice şi sportului,
Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978).
Edw. Fleishman, citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999,
înţelege prin capacitatea motrică un complex de factori reprezentat
astfel:

41
Figură 3: Capacitatea motrică (Edw. Fleishman, citat de Dragnea A, Bota
A., 1999)

În urma acestei prezentări capacitatea motrică,

reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (pricepri
şi deprinderi), condiţionat de nivelul de dezvoltare a calităţilor
motrice, indicii morfo- funcţionali, procesele psihice (cognitive,
afective, motiv aţionale) şi procesele biochimice metabolice, toate
însumate, corelate şi reciproc condiţionate, având ca rezultat
efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de condiţiile
specifice în care se practică activităţile motrice.
Un alt termen al cărui sens nu este întotdeauna clar
precizat este acela de aptitudine motrică, confundat cu capacitatea
motrică. M. Epuran, citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.45,
consideră aptitudinea motrică ca "sistem de procese fizice sau
psihice organizate în mod original pentru efectuarea cu rezultate
înalte a activităţii". V. Horghidan, citată de aceeaşi autori, o priveşte
ca pe o însuşire fizică sau psihofizică care permite obţinerea unor
rezultate supramedii, în ceea ce priveşte progresul şi nivelul maxim
posibil.
Aptitudinea exprimă ideea de potenţialitate, ea fiind
substratul constitutiv al capacităţii, preexistent acesteia, care va
depinde de evoluţia naturală, de exerciţiu, de formaţia educaţională,
ele. Aptitudinea constituie în fapt o virtualitate, în vreme ce
capacitatea motrică poate fi obiectul unei evaluări directe. Singer
operează distincţia conform căreia aptitudinile psihomotrice se
deosebesc de cele motrice prin faptul că sunt mai rafinate,
cuprinzând un grad superior de manifestare a funcţiei perceptive şi
intelectuale (A.Dragnea, A.Bota, 1999).

4.2. Calităţi motrice

Calitatea motrică este definită ca "aptitudine a

individului de a executa mişcări cu indici de viteză, forţă, rezistenţă,
îndemânare, etc". Termenul de calitate ni se pare mai vag decât cel
de aptitudine, el desemnând o însuşire universală a individului, ce
42
poate avea niveluri dintre cele mai diverse. Nivelul calităţii motrice
se apreciază pe baza interrelaţiei dintre masa corpului pe de o parte şi
spaţiul, şi respectiv timpul, în care se desfăşoară mişcarea
(A.Dragnea, A.Bota, 1999).
Calităţile motrice pot fi definite ca însuşiri ale
organismului, concretizate în capacitatea de a efectua o mişcare, în
orice activitate cotidiană sau de educaţie fizică şi sportivă, cu anumiţi
indici de forţă, îndemânare, mobilitate, rezistenţă şi viteză.
În ceea ce priveşte abordarea terminologică a calităţilor
motrice, există părerea mai multor specialişti (Cărstea, Gh.,1999,
Todea,S.F.,2001) că este bine să se folosească termenul de “educare“
a calităţilor motrice sau conceptul de calităţi fizice sau capacităţi
fizice..
Calităţile motrice se dezvoltă de-a lungul vieţii, în
anumite perioade optime. Calităţile personalităţii umane se educă, iar
cele motrice se dezvoltă. În numeroase lucrări de specialitate se arată
că într-un stadiu primar aceste calităţi există, nativ, deci nu se poate
vorbi despre o formare a lor.
Calităţile motrice au un parametru caracteristic, prin
care se poate determina valoarea şi aportul lor la realizarea diferitelor
acţiuni motrice. Astfel pentru forţă acest parametru este încărcătura,
pentru îndemânare este gradul de complexitate şi precizia acţiunii,
pentru rezistenţă este durata acţiunii, iar pentru viteză este
repeziciunea mişcărilor.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, dezvoltarea
calităţilor motrice are o importanţă deosebită:
 reprezintă o finalitate a activităţilor de educaţie
fizică şi sport;
 este o componentă a procesului instructiv –
educativ;
 asigură dezvoltarea fizică armonioasă şi
contribuie la menţinerea unei stări optime de sănătate;
 influenţează favorabil indicii marilor funcţiuni
ale organismului, motricitatea generală şi calităţile moral – volitive;
 asigură tonicitatea şi troficitatea organismului;
 valorifică superior disponibilităţile genetice ale
organismului;
43
  favorizează creşterea capacităţii de efort a
organismului;
 condiţionează formarea, consolidarea şi
perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice cu care sunt în
relaţie de interdependenţă;
 influenţează, în mod favorabil, dezvoltarea, prin
transfer, şi a altor calităţi motrice;
 dezvoltarea calităţilor motrice se face printr-o
mare varietate de căi şi mijloace specifice, dar şi prin acţiuni
independente şi în condiţii relativ simple.
Efectuarea unui act sau acţiune motrică este determinată de
mai multe calităţi motrice. Acestea au, în funcţie de complexitatea
actului motric, ponderi diferite.

4.2.1. Viteza

4.2.1.1. Definiţii

Viteza este una dintre calităţile motrice ale cărei

definiţii sunt controversate, unii autori mergând până la excluderea ei
din rândul acestora, considerând-o rezistenţă de scurtă durată.
Analizând însă mai profund modul de efectuare a actelor şi acţiunilor
motrice, constatăm că una din componentele temporale este tocmai
rapiditatea cu care se execută. Din acest motiv putem exprima
execuţia în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent –
ceea ce se cunoaşte sub numele de tempo) şi cantitativi – durată. Cel
mai des însă mişcările sunt apreciate simultan după caracteristicile
spaţiale şi temporale, făcându-se raportul dintre durată şi lucrul
mecanic efectuat.
Viteza, în accepţiunea cea mai largă se referă în
principal la rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în
unitatea de timp. Ea se determină prin lungimea traiectoriei parcurse
în timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări. Se apreciază în
m/sec., sau în unităţi de timp.
Viteza, sub diferitele sale forme de manifestare este
o calitate motrică deosebit de importantă în toate ramurile de sport în
care este implicată, sau în combinaţie cu alte calităţi, ea determinând
44
de cele mai multe ori succesul. Dar, nu în toate cazurile viteza
maximă este importantă, ci viteza optimă de execuţie.
Cercetările arată, iar acest lucru este bine cunoscut,
că viteza este puternic determinată genetic, depinzând foarte mult de
bagajul ereditar al subiecţilor.
În 1990, T.Ardelean consideră viteza ca fiind
“capacitatea omului de a efectua mişcările într-un timp cât mai
scurt.“ N. Alexe (1999) defineşte viteza ca fiind “capacitatea de a
efectua o mişcare dată sau o suită de mişcări într-un timp cât mai
scurt.“, iar A.Demeter (1981) afirma că viteza este “capacitatea
organismului de a executa mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare.“
Gh.Cârstea (1999) aprecia că viteza este “capacitatea de
a executa acte sau acţiuni motrice, cu întreg corpul sau numai cu
anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu
rapiditate maximă, în funcţie de condiţiile existente.“
În 1958, V.Zaţiorski, considera că viteza este
„capacitatea omului de a efectua acţiunile motrice într-un timp
minim pentru condiţiile respective”, iar Harre (1973), referindu-se la
o formă de manifestare a vitezei, definea viteza de deplasare cu cea
mai mare rapiditate posibilă. R.Manno, în 1992, înţelege viteza ca
fiind „aptitudinea de a realiza acţiuni motrice într-un timp minim”.
Gh.Mitra şi Al.Mogoş (1977), dar şi A.Dragnea (1991), definesc
viteza ca fiind „iuţeala sau rapiditatea” cu care se efectuează
acţiunile motrice în unitatea de timp.
În concluzie, viteza reprezintă realizarea unor acte şi
acţiuni motrice în cel mai scurt timp posibil, cu întreg corpul sau
numai cu anumite segmente ale acestuia cu rapiditate şi frecvenţă
mare.
După A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002, viteza
este o caracteristică (calitate) spaţio-temporală a mişcărilor, care nu
poate fi discutată fără a face referiri şi la alte caracteristici temporale
ale mişcărilor: tempoul şi ritmul.
Tempoul reprezintă densitatea mişcărilor pe unitatea
de timp (numărul de paşi / sec). deşi este strâns legată de tempou,
viteza poate fi diferită. Tempoul mişcărilor depinde de masa
corpului, segmentelor aflate în mişcare şi de momentele de inerţie.

45
 Tempoul reprezintă o caracteristică importantă în
direcţia stabilirii intensităţii efortului şi implicit a gradului de
solicitare a organismului de către un anumit exerciţiu fizic.
Precizarea tempourilor de execuţie reprezintă o măsură metodică
indispensabilă în dozarea exerciţiilor fizice, adică în stabilirea
intensităţii activităţilor.
Eforturile de viteză sunt caracterizate în funcţie de
durata lor, de intensitatea maximală şi submaximală, având un loc
bine precizat în educaţie fizică şi în antrenamentul sportiv.
Ritmul este o noţiune folosită pentru a caracteriza
cele mai diferite fenomene şi desfăşurarea lor în timp. Astfel, se
poate vorbi despre ritmuri biologice, astronomice, de tip circadian
(zilnic), hebdomadar (săptămânal), lunar, anual, ritm muzical, al
mişcărilor etc.
Ritmul are caracteristică principală periodicitatea
repetării fenomenului, succesiunea intervalului de timp şi accentele
rezultate din desfăşurarea lui. Ritmul mişcărilor defineşte efectuarea
unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre aceste două
mărimi.
Ritmul este prezent în efectuarea oricărui act motric,
acţiune şi activitate motrică, fiind o componentă temporală strâns
legată de viteză dar şi de coordonare şi precizie, abilitate.

4.2.1.2. Factori de condiţionare

Factorii care determină o bună viteză sunt numeroşi

şi variaţi. Aceştia sunt de natură genetică (biologică, psihologică –
zestrea ereditară) şi pedagogică. Din punctul de vedere al zestrei
biologice se disting factori morfologici, funcţionali şi de natură
biochimică – metabolică corelaţi cu factori psihologici (calitatea
analizatorilor, atenţia, tenacitatea, consecvenţa, tipul de sistem
nervos).
În ceea ce priveşte factorii biologici, unii sunt de
natură nervoasă iar alţii sunt de ordin anatomic, funcţional:

46
  mobilitatea desfăşurării
proceselor nervoase, viteza alternării proceselor de excitaţie cu
cele de inhibiţie, precum şi intensitatea acestora;
 timpul de latenţă sau de
reacţie care, la rândul său, depinde de calitatea nervului, a
muşchiului şi a sinapsei;
 viteza de conducere a
impulsului nervos (aferent şi eferent) prin reţeaua nervoasă;
 viteza de contracţie a
muşchiului în urma excitaţiei nervoase;
 forţa muşchiului care intră
în contracţie;
 lungimea segmentelor
implicate în activitate, mobilitatea articulară şi elasticitatea
musculară;
 capacitatea de coordonare
a grupelor musculare;
 tipul fibrelor musculare
din care este alcătuit muşchiul, fibre albe F.T. (Fast-Twitch
glycolitic fibers – fibre rapide) sau roşii S.T. (Slow – Twitch
oxidative fibers – fibre lente);
 bogăţia de compuşi
macroergici a fibrei musculare (CP şi ATP).
Factorii amintiţi cunosc o îmbunătăţire în urma
procesului de educaţie fizică. Astfel, în urma unor programe de
pregătire speciale de viteză scade cronaxia îmbunătăţindu-se
excitabilitatea neuromusculară, se scurtează perioada de latenţă,
cresc rezervele de compuşi energetici care stau la baza eforturilor de
viteză.
Rapiditatea contracţiei musculare este cu atât mai mare cu cât
posedă mai multe fibre albe (F.T.) (Coyl şi colab. 1974, Karlson şi
colab. 1975 – citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002). Aceste
fibre sunt bogate în compuşi macroergici, creatin – fosfat (CP) şi
acid adenozintrifosforic (ATP), precum şi în glicogen, având în mod
firesc şi enzimele necesare producerii energiei anaerobe.

47
 Fibra musculară de tip II (FT) este fibra rapidă. Muşchii striaţi
sunt constituiţi din fibre lente şi fibre rapide. Printr-un program de
pregătire specifică s-a demonstrat posibilitatea transformării într-o
oarecare măsură a fibrelor roşii în fibre albe, pregătirea fiind
canalizată pe forţă cu încărcături mari. Electrostimulaţia, metodă care
duce la creşterea forţei explozive, duce şi la îmbunătăţirea vitezei.
(G.Raţă, B.C.Raţă,1999)
Fibrele roşii sunt opuse celor albe având în
compoziţia lor mioglobină, glicogen şi enzime pentru producţia
aerobă de energie. Fibrele roşii şi fibrele albe se deosebesc atât din
punct de vedere structural, dar şi al enzimei miozin – atepazei care
este în cantitate mai mare, cu cât durata contracţiei este mai mică.
Indivizii cu aptitudini de viteză, sprinterii pe 100 m
şi 200 m au un procent mai ridicat de fibre albe decât alergătorii pe
distanţe lungi. Prin programe de pregătire specifice vitezei, detentei
sau forţei se constată o îngroşare a fibrelor musculare care devin mai
puternice crescând astfel forţa de contracţie cu 25% (Karlson, 1975,
citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).
Lungimea pârghiilor segmentelor corpului şi
înălţimea au o influenţă decisivă asupra vitezei (segmentele scurte
favorizează o viteză mai mare). De asemenea, persoanele de sex
masculin au o mai bună viteză decât cele de sex feminin.
În opinia lui V. Tudor (1999), viteza depinde de două mari
categorii de factori:
1. Factorul central – nervos
Este reprezentat de rapiditatea cu care alternează procesele
fundamentale, excitaţia şi inhibiţia. De mobilitatea acestor procese va
depinde şi rapiditatea cu care muşchii se contractă şi se relaxează.
Factorul central este reprezentat de gradul de coordonare şi relaxare,
fiind vorba despre coordonarea intramusculară şi intermusculară
2. Factorul periferic, muscular sau neuromuscular
Este reprezentat de tipul fibrelor din structura muşchiului,
forţa musculară, sursele energetice, elasticitatea, întinderea şi
capacitatea de relaxare, starea de încălzire a musculaturii, oboseala.
Alţi autori (G.Raţă, B.C.Raţă,1999) definesc alte categorii de
factori care influenţează viteza structuraţi astfel:
1. Factori greu perfectibili:
48
  starea de funcţionalitate a analizatorilor (vizual,
auditiv, cutanat, kinestezic), în sensul nivelului aucuităţii, fineţei şi
preciziei.
 mobilitatea desfăşurării preceselor nervoase,
viteza alternării proceselor de excitaţie cu cele de inhibiţie, dar şi de
intensitatea de manifestare a acestora.
 capacitatea de analiză şi sinteză de la nivelul
scoarţei cerebrale.
 timpul de latenţă sau de reacţie, care la rândul
său depinde de calitatea nervului, a muşchiului şi a sinapsei.
 viteza de conducere a influxului nervos aferent
şi eferent de-a lungul reţelei nervoase.
 viteza de contracţie a muşchiului determinată de
apariţia excitaţiei nervoase.
 tipul de inervaţie de la nivelul plăcii motorii.
 talia şi, în special, lungimea segmentelor ce
participă la activitate.
2. Factori morfologici şi biologici, perfectibili:
 tipologia fibrei musculare.
 cantitatea de compuşi macroergici.
 mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară.
 nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice
(mai ales forţa).
Există şi alţi factori consideraţi de specialişti ca având o
contribuţie foarte mare în manifestarea vitezei:
 ereditatea care influenţează în mare parte
mobilitatea proceselor nervoase.
 calitatea nervului, a muşchiului.
Din punct de vedere psihic, există doi factori care influenţează
(Ardelean, 1990):
 capacitatea de mobilizare psihică.
 capacitatea de concentrare a atenţiei.

4.2.1.3. Forme de manifestare

49
 Realizarea actelor şi acţiunilor motrice implică, cu
ponderi diferite, mai multe forme de manifestare a vitezei. Astfel,
putem aminti:
Viteza de reacţie – mai corect timp de latenţă –
constă în rapiditatea cu care un subiect răspunde la excitanţi de
diferite naturi (vizuali, auditivi, tactili). După V.M.Zaţiorski (1958),
viteza de reacţie are cinci componente:
1. apariţia excitaţiei în receptor, ce
presupune un proces de codificare a semnalului pentru a putea fi
transmis în verigile nervoase următoare;
2. transmiterea excitaţiei codificate
prin receptorul senzitiv către verigile corespunzătoare ale sistemului
nervos;
3. analiza semnalului de către
centrii nervoşi şi recodificarea acestuia în vederea transmiterii pe
căile motorii;
4. transmiterea semnalului prin
căile motorii;
5. excitarea muşchiului care prin
contracţie materializează reacţia de răspuns sub forma lucrului
mecanic.
Se consideră că cea de-a treia componentă consumă
cel mai mult timp din perioada de latenţă. Putem aprecia că viteza de
reacţie depinde, în final, de calitatea fiecăreia dintre componente,
precum şi de unele aspecte psihologice.
Viteza de reacţie este influenţată, mai ales în probele
de sprint, de tensiunea premergătoare startului, ceea ce demonstrează
că fondul psihologic, pregătirea pentru probă asigură rezultate mai
bune ale timpului de reacţie.
Viteza de reacţie (la semnale vizuale) înregistrează
valori diferite în funcţie de vârstă, după o dinamică ascendentă,
începând cu 8 – 10 ani până la 20-30 de ani, când se ating valorile
maxime, după care încep să scadă treptat (Weineck, 1983, Grosser,
1976, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).
Reacţiile la stimulii vizuali sunt mult mai lente decât
cei la stimuli acustici.

50
 Reacţiile la diferite semnale pot fi simple sau
complexe.
Reacţia simplă constă dintr-un răspuns corect la un
semnal dinainte cunoscut, care apare însă inopinat. Acest tip de
reacţie este deosebit de important nu numai în sport, ci şi în viaţa de
zi cu zi. Se consideră că oamenii care au o bună reacţie simplă sunt
mai rapizi şi în alte situaţii (Smirnov, 1965, citat de A. Dragnea, S.
Mate-Teodorescu, 2002).
Reacţia complexă se manifestă în două situaţii tipice:
reacţia la obiecte sau segmente ale corpului în deplasare şi reacţia la
alegere.
Viteza de execuţie reprezintă rapiditatea cu care se
efectuează o mişcare, sau timpul scurs de la începutul până la
sfârşitul mişcării. Acest tip de viteză este foarte important în
majoritatea ramurilor de sport, ciclice, aciclice şi combinate, intrând
în relaţie cu alte calităţi motrice. În sport, viteza de execuţie este
determinată de nivelul tehnicii sau de gradul de însuşire a
deprinderilor, precum şi de nivelul celorlalte calităţi motrice, în
special de forţă. De asemenea, viteza de execuţie este determinată de
viteza de reacţie simplă şi complexă.
Viteza de repetiţie se întâlneşte şi sub denumirea de
frecvenţă a mişcărilor şi viteză de deplasare. Acest tip de viteză se
întâlneşte în special în ramurile de sport ciclice, la mişcările care se
repetă într-o succesiune rapidă într-o unitate de timp. Ea poate fi
definită ca fiind frecvenţa cea mai înaltă cu care se pot repeta
mişcările într-un timp cât mai scurt.
Principalul factor care determină viteza de repetiţie
este mobilitatea proceselor nervoase, rapiditatea cu care alternează
procesele de excitaţie cu cele de inhibiţie care asigură şi alternarea
contracţiilor cu relaxarea (G.Raţă, B.C.Raţă,1999). Mobilitatea
proceselor nervoase fundamentale este determinată la rândul ei de
calitatea sistemului nervos care este condiţionat genetic. Deci, acest
tip de viteză este mai greu de dezvoltat.
Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul de
execuţie şi de ritm. Cu cât tempoul şi ritmul sunt mai mari, cu atât
viteza este mai mare, crescând proporţional şi intensitatea efortului.

51
Astfel, a fost ales tempoul ca măsură a intensităţii sau a gradului de
solicitare a organismului.
Contracţia puternică a muşchilor, urmată de o
relaxare cât mai mare a acestora, este specifică sportivilor bine
antrenaţi, relaxarea având un rol foarte important în menţinerea
ritmului şi tempoului pe perioade mai lungi de timp, asigurându-se
refacerea muşchiului şi o stare optimă a proceselor nervoase. În
condiţiile unor tempouri foarte ridicate, muşchii lucrează numai în
zonele de maximă amplitudine, nereuşind să realizeze scurtări
complete, ceea ce creează un regim aproape izometric.
În legătură cu acest tip de viteză este şi capacitatea
de accelerare a subiectului, sau capacitatea de a atinge cât mai rapid
o viteză maximă, denumită de unii autori capacitate de demaraj. În
probele de sprint aceasta este influenţată de forţa membrelor
inferioare şi lungimea pasului, mobilitatea articulară şi elasticitatea
musculo-ligamentară. Se consideră că la un om frecvenţa paşilor
poate ajunge la 5 repetări pe secundă (C.Florescu şi colab., citat de
A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002). Aceasta scade odată cu
mărirea încărcăturii şi creşterea duratei efortului. În cazul în care
încărcătura şi durata efortului depăşesc 2/3 din posibilităţile maxime,
frecvenţa scade substanţial.
A.Demeter (1981) descrie următoarele tipuri de viteză:
 viteza de reacţie (latenţa reacţiei motrice);
 viteza de execuţie;
 viteza de repetiţie;
 viteza de deplasare (include viteza de reacţie, de
execuţie şi de repetiţie fiind considerată cea mai complexă);
 viteza de angrenare (de accelerare);
 viteza de opţiune (componentă a vitezei de
reacţie şi a vitezei de execuţie, reprezentând inteligenţa subiectului).
J.Weineck (1992) distinge patru forme de manifestare a
vitezei:
 viteza de reacţie;
 viteza ciclică;
 viteza aciclică;
 viteza de deplasare.
T.Bompa (1990) menţionează trei tipuri de viteză:
52
  timpul de reacţie;
 frecvenţa mişcărilor pe unitatea de timp;
 viteza de deplasare.
T.Ardelean (1990), menţionează două forme de manifestare a
vitezei specifice atletismului:
a. forme elementare, valabile numai pentru atletism:
 viteza de reacţie;
 viteza de execuţie;
 viteza de repetiţie.
b. forme combinate:
 viteză de accelerare;
 viteză de deplasare.

4.2.1.4.Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei

Evoluţia vitezei în ontogeneză este diferită la bărbaţi

şi la femei. Posibilităţile de dezvoltare, de asemenea sunt diferite.
Încă de la vârsta de 10 ani se poate acţiona sistematic pentru
dezvoltarea tuturor formelor de manifestare a vitezei şi efectul
acţionării sistematice scade treptat până la vârsta maturizării
definitive (20-22 ani la băieţi şi 18-19 ani la fete). În urma unor
studii, (Firea,E., Dragnea, A., 1988, 1989), efectuate pe un grup de
copii de 10 ani, sportivi şi nesportivi s-a arătat faptul că fetele sunt
capabile să dezvolte o viteză de deplasare mai bună decât băieţii, cu
0,3 sec. De asemenea, s-au înregistrat progrese nete ale copiilor
sportivi faţă de nesportivi. Însă de la vârsta de 11 ani, când băieţii le
egalează pe fete, progresul este superior tot restul vieţii.
Performanţele în domeniul vitezei sunt în mare
măsură condiţionate de nivelul forţei musculare (forţei explozive, în
special) şi de capacitatea de coordonare sau uşurinţa în efectuarea
acţiunilor motrice respective.
O creştere a forţei va determina şi o creştere a vitezei
(mai ales de reacţie); în cazul efectuării mişcărilor fără îngreuieri sau
cu încărcături uşoare şi medii, mărimea vitezei depinde de nivelul
forţei (Matveev, 1980, citat de A. Dragnea, S. Mate-Teodorescu,
2002). Dacă se lucrează cu viteză maximă de execuţie în condiţiile
efectuării mişcărilor fără îngreuieri, aceasta nu se va îmbunătăţii. În
53
cazul utilizării mişcărilor cu îngreuieri (exerciţii cu încărcături mici,
medii şi mari), vom avea ca rezultat creşterea şi a forţei şi a vitezei,
în toate condiţiile.
Programul de forţă efectuat pentru dezvoltarea
vitezei are două sarcini fundamentale:
1. creşterea forţei maxime;
2. dezvoltarea capacităţii de a manifesta o forţă
mare în condiţiile mişcărilor rapide (forţă –
viteză).
Specifică pentru viteză este a doua sarcină, care se
realizează numai cu ajutorul forţei maxime.
S-a demonstrat că, prin lucrul de forţă, care duce la
mărirea secţiunii transversale a muşchiului, se realizează şi
disponibilităţi pentru a efectua un număr mai mare de repetări.
Aceasta favorizează alunecarea actinei şi miozinei, ceea ce are ca
rezultat în final mărirea vitezei de contracţie.
Tensiunea musculară este determinată de numărul de
punţi transversale care acţionează între miofilamente, valorile
maxime ale tensiunii fiind între 90% şi 110% din lungimea de repaus
a muşchiului. W.Hasselbach (citat de Dragnea, Mate, 2002, pag.335)
consideră că viteza de scurtare a muşchiului este determinată de
numărul punţilor transversale.
Dezvoltarea forţei de impulsie (explozive) la
alergătorii de sprint are efecte favorabile asupra lungimii paşilor şi a
frecvenţei acestora. Dacă impulsul în faza de sprijin este mai mare,
creşte lungimea pasului şi se scurtează timpul de sprijin determinând
creşterea semnificativă a tempoului.
Alte aspecte importante privind bazele metodice ale
dezvoltării vitezei se desprind din analiza proceselor biochimice care
stau la baza eforturilor de viteză. Astfel, viteza este determinată de
resursele energetice existente la nivelul muşchiului şi viteza de
mobilizare a acestora, durata menţinerii acesteia fiind în strânsă
corelaţie cu tipul de energie consumată. În eforturile de până la 10
sec., care necesită o mobilizare energetică masivă (turnover), se
epuizează fosfaţii energetici ATP şi CP. Această activitate nu
depinde de aportul de oxigen şi nici nu produce cantităţi detectabile
de acid lactic, deci nu depinde de aportul de ATP furnizat prin
54
glicoliză anaerobă. Dacă efortul se menţine până la 50 sec. şi peste,
limită care constituie şi momentul optimal al glicolizei anaerobe, se
constată şi producerea de mari cantităţi de acid lactic, coprodus final
al acestui tip de glicoliză.
Concentraţiile maxime de lactat (25 – 30 mmoli/kg
în muşchi şi 20 – 25 mmoli/kg în sânge) au fost măsurate la subiecţi
care au prestat eforturi de alergare, înot sau patinaj şi au avut ca
rezultat scăderea valorilor pH-ului în muşchi (6,3 – 6,4) şi în sângele
arterisl (6,8 – 6,9). Condiţiile acide nu pot fi compensate de
sistemele tampon existente în sânge, ceea ce duce la scăderea
intensităţii efortului sau chiar încetarea acestuia, ca urmare a
inhibării enzimelor glicolitice prin feed-back metabolic (A.Dragnea,
S.Mate-Teodorescu, 2002).
Activităţile fizice de scurtă durată, ca cele de viteză,
determină o creştere a activităţii enzimelor celulare implicate în
glicoliză. Sportivii antrenaţi special pentru efortul anaerob pot tolera
concentraţii mai mari de acid lactic comparativ cu persoanele
neantrenate. Muşchiul scheletic este de asemenea adaptat special prin
posesia echipamentului enzimatic necesar metabolizării lactatului.
Dar, numai 10% din lactatul care dispare din muşchi în pauzele de
refacere după eforturi maximale poate fi pus pe seama difuziunii sale
în sângele circulant. De aceea se presupune că o mare parte din
lactatul produs în timpul efortului maximal este transformat în
glicogen la nivelul muşchilor, care dispun şi de enzimele necesare
(glicogen sintetaza). O mică parte din lactat este retransformat în
piruvat care la rândul său este degradat în CO2 şi H2O. Creşterea
concentraţiei enzimelor, ca urmare a efortului fizic, nu are loc numai
în muşchi, semnalizându-se creşteri semnificative şi la nivelul
ficatului la persoanele antrenate faţă de cele neantrenate.
Prin programe speciale (durata efortului, pauze şi
încărcături) se pot mări rezervele de fosfaţi energetici, în special CP
şi de glicogen, fapt care permite împingerea eforturilor de viteză
(viteză prelungită) peste 60 sec. În paralel, creşte activitatea
enzimelor cuprinse în desfăşurarea acestui proces.
În opinia lui A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002,
viteza maximă pe care o poate realiza un sportiv în efectuarea
diferitelor acte şi acţiuni motrice (procedeele tehnice şi acţiunile
55
tehnico-tactice), nu depinde numai de viteza propriu-zisă pe care o
posedă, ci şi alţi factori ca: forţa, supleţea şi mobilitatea articulară,
gradul de stăpânire a procedeelor tehnice şi altele.
Procesul dezvoltării vitezei este complex şi trebuie
să cuprindă şi alte elemente importante, adică nivelul de stăpânire a
procedeelor tehnice sau a exerciţiilor. Actele şi acţiunile motrice
trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
 exerciţiul s
favorizeze efectuarea lui cu viteză maximă; să nu se utilizeze
exerciţii care nu favorizează manifestarea vitezei maxime;
 pentru dezv
specifice fiecărei ramuri sau probe sportive, din cadrul proceselor
tehnice şi acţiunilor tehnico-tactice executate în condiţii de întrecere,
secvenţe de joc, ştafete, jocuri dinamice;
 durata exer
nu scadă spre sfârşitul acesteia. Timpul de execuţie se stabileşte în
funcţie de forma de viteză ce se doreşte a fi dezvoltată. De obicei se
efectuează repetări pornind de la 5 – 6 sec şi se ajunge la 50 – 60 sec.
Cel mai des utilizate sunt repetările de până la 30 sec.: alergările pe
30 m, 60m, 100m şi 200m. Parcurgerea gamei de tipuri de viteză se
realizează în principal prin alternarea volumului şi duratei de lucru;
 pauzele din
pentru a permite revenirea funcţiilor vegetative şi recuperarea
datoriei de oxigen; dar, după cum se ştie, un exerciţiu de viteză
maximă creează pe scoarţa cerebrală o zonă de excitaţie optimă ce
favorizează efectuarea cu viteză mare a următoarelor repetări. O
pauză prea lungă duce la achitarea datoriei de oxigen dat determină
şi estomparea excitaţiei pe scoarţă, deci în stabilirea pauzelor dintre
repetări trebuie să se ţină seamă de acest aspect.
Refacerea funcţiilor vegetative, după efort nu este
uniformă. Imediat după efort, refacerea este foarte rapidă: 70% în
prima treime, 25% în cea de-a doua treime şi 5% în ultima treime. În
pauzele dintre repetări se vor efectua exerciţii care să permită
menţinerea excitaţiei pe scoarţă, deci odihnă activă, exerciţii de
respiraţie. În funcţie de tipul de viteză care se dezvoltă, pauzele pot fi
cuprinse în intevalul 5 – 15 minute.

56
 În cazul unui efort de 21 – 22 sec. se apreciază că
restabilirea survine după aproximativ 12 minute, ceea ce duce la
concluzia că după 8 minute funcţiile organismului revin în proporţie
de 95% când este posibilă efectuarea unei noi repetări (Platonov,
1980 citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002).

OBIECTIV TIMP DE INTENSITATEA PAUZE

TIP DE LUCRU (%) (sec.)
EXERCIŢII (sec.)
Viteză 5-10 90–100 40-90
absolută 15-20 95-100 40-60
30-40 90-95 30-45

Exerciţii de 5-6 95-100 40-120

start

Tabel 3: Raportul dintre obiectiv (tipul de exerciţiu), durata

efortului, intensitatea şi pauza, (după V.I. Platonov, 1980, citat de
A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)

57
 În dezvoltarea vitezei se pot folosi şi intensităţi
submaximale, până la 85% din capacitate maximă. Utilizarea
excesivă a intensităţilor maximale atrage după sine instalarea bateriei
de viteză, stare greu de depăşit, care necesită intensităţi deosebite. În
unele ramuri de sport cu caracter ciclic au fost elaborate tabele cu
tempouri şi pauzele necesare calculate în funcţie de timpul record
realizat de sportivi pe distanţele de concurs. În aceste condiţii
dirijarea eforturilor de viteză este mai uşurată, dar nu trebuie să se
omită individualizarea solicitărilor în funcţie de particularităţile
sportivului.
Clasificarea metodelor pentru dezvoltarea vitezei
Sistematizarea metodelor de dezvoltare a vitezei nu
este încă realizată după criterii unitare, acest lucru făcându-se diferit
în funcţie de profilul specialiştilor care încearcă să le clasifice şi
şcolile cărora le aparţin:
L.P. Matveev, A.D.Novicov şi colab. (1980) clasifică
metodele în funcţie de principalele tipuri (admise de autori) astfel:
 Procedee
metodice pentru dezvoltarea reacţiei motrice simple:
 Reacţia repetată la semnale ce apar inopinat sau la schimbarea
situaţiei ambiante;
 Reacţii repetate în situaţii normale (exersare analitică – secvenţe
de mişcări uşurate);
 Metoda senzomotorie – urmăreşte dezvoltarea capacităţii de a
distinge intervale scurte de timp (zecimi de secundă) între acţiunile
motrice - {exerciţiile în cadrul acestei metode se efectuează în trei
etape: I – se efectuează acţiunea la un semnal şi se comunică
subiectului timpul realizat; II – se efectuează mişcarea la semnal şi se
cere subiectului să aproximeze timpul realizat; III – se propune
efectuarea mişcării într-un timp dinainte stabilit}.
 Procedee
metodice pentru dezvoltarea vitezei de reacţie complexă:
 Reacţii la un obiect în mişcare prin apariţia
neaşteptată a obiectului, reducerea distanţei obiectului faţă de
subiect;

58
 Reacţii cu alegerea unui răspuns, în funcţie de
acţiunile partenerului sau modificarea mediului ambiant (se aplică
principiul de la simplu la complex).
 Metode pentru dezvoltarea vitezei de
execuţie a mişcărilor:
 Metoda exersării (a exerciţiului
repetat) se aplică în două variante: 1. prin creşterea treptată a
tempoului de lucru până la atingerea vitezei maxime; 2. repetarea
exerciţiului în tempo variat (alternarea tempourilor);
 Metoda jocului;
 Metoda competiţională.
Ozolin (1972), citat de A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu, 2002 şi V.Tudor, 1999, sistematizează metodele pentru
dezvoltarea vitezei astfel:
- metoda “exerciţiului din mers“: parcurgerea
unei distanţe în viteză maximă după un elan prealabil
(alergare lansată);
- metoda alternativă: creşterea vitezei, atingerea
celei maxime şi apoi descreşterea acesteia;
- metoda întrecerii cu “handicap“;
- metoda ştafetelor şi jocurilor;
- metoda întrecerii;
- metoda repetărilor în tempouri submaximale,
maximale şi supramaximale.
Alţi autori (Tharstenason şi colab.,1975, citat de
A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002) prezintă mai detaliat
metodele şi procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei, în
funcţie de forma de manifestare ce se vrea influenţată.
Viteza, în funcţia de durata efortului, se manifestă
după o curbă descendentă pe măsura creşterii timpului de lucru.
Prezentarea acestor clasificări trebuie să ducă la
concluzia că utilizarea metodelor sau procedeelor metodice se face în
“sistem“, în funcţie de cerinţele specifice fiecărei ramuri de sport, ale
particularităţilor de vârstă, sex, nivel de pregătire, perioada de
pregătire. Combinarea acestora dar şi respectarea regulilor de
aplicare depind de măiestria pedagogică ale fiecărui profesor.
59
 J.Weineck (1992) este de părere că viteza maximă poate fi
determinată genetic în limite restrânse. Israel, 1977, citat de
J.Weineck,1992, consideră că nu este imposibil ca bazele biologice
ale capacităţii de viteză să se stabilească foarte devreme în timpul
copilăriei.
Viteza maximă de alergare atinge punctul culminant între 15 –
17 ani la fete şi între 20 – 22 ani la băieţi neantrenaţi (J.Weineck,
1992)
În primul stadiu şcolar (vârsta şcolară timpurie), când copii au
vârsta între 6 – 7 ani până la 10 ani, are loc cea mai mare dezvoltare
a frecvenţei şi vitezei mişcării. Acum se constată o ameliorare
considerabilă a vitezei de reacţie şi a perioadei de latenţă care o
condiţionează. În opinia lui Kohler,1977, citat de J.Weinwck,1992,
această perioadă este foarte importantă pentru dezvoltarea vitezei, nu
numai datorită condiţiilor favorabile pe care procesele nervoase le
pun la dispoziţia mobilităţii, dar şi datorită raportului de pârghii.
În cel de-al doilea stadiu şcolar (Hollmann şi Hettinge,1980,
citaţi de J.Weinwck,1992) timpii de latenţă şi de reacţie scad rapid
până la sfârşitul perioadei apropiindu-se considerabil de valorile
obţinute de adulţi.
În timpul celor două stadii şcolare programul de pregătire
trebuie să se îndrepte către dezvoltarea vitezei de reacţie, a
capacităţii de accelerare, a vitezei de coordonare, dar nu spre o
rezistenţă în regim de viteză.
La sfârşitul pubertăţii, timpii de latenţă şi de reacţie ating
valori echivalente celor ale adulţilor. Frecvenţa mişcărilor atinge
valoarea maximă în jurul vârstei de 13 – 15 ani (Farfel,1959 şi
Meinell,1976, citaţi de J.Weinwck,1992).
Principalele metode de pregătire trebuie să fie metode prin
repetări şi prin intervale scurte. Atenţia trebuie îndreptată asupra
timpului de efort şi lungimii distanţei în funcţie de vârstă, astfel încât
să fie solicitate sursele de enegie alactacide, ATP şi CP.
În opinia lui J.Weinwck, 1992, în cadrul şcolii, parcurgerea
distanţelor obişnuite de 50, 75 m sunt adecvate numai pentru copiii
avansaţi sau de nivel mediu, nefiind corespunzătoare pentru cei cu o
dezvoltare întârziată sau de un nivel mai puţin bun. Evoluţia

60
distanţelor de alergare se va face astfel, numai în funcţie de vârsta
cronologică şi nu de cea biologică.
Metoda repetărilor (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999) are la bază
repetarea exerciţiilor cu intensitate apropiată de cea maximă şi peste
cea maximă în condiţii uşurate.
Metoda handicapului (V.Tudor, 1999) este folosită pentru
stimularea atenţiei, dârzeniei. Are la bază folosirea unor condiţii
inegale între parteneri cu valori diferite sau apropiate.
Metoda competiţională sau a întrecerilor (G.Raţă, B.C.Raţă,
1999) are la bază folosirea întrecerilor în cadrul grupelor. Distanţa
se stabileşte în funcţie de vârsta şi valoarea concurenţilor.
Procesul de educare / dezvoltare al vitezei este un proces
complex ce cuprinde elemente importante, printre care şi nivelul de
stăpânire a procedeelor tehnice sau a exerciţiilor.
Condiţiile care vor trebui să fie îndeplinite pentru a dezvolta /
educa viteza sunt (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999):
 exerciţiile să fie foarte bine însuşite pentru
ca subiecţii să fie atenţi nu la detaliile vitezei de execuţie ci asupra
vitezei de execuţie;
 exerciţiile să se repete numai în viteze
maxime şi supramaxime;
 să se folosească exerciţii ce favorizează
dezvoltarea vitezei;
 durata exerciţiilor să nu fie foarte mare
pentru ca viteza de execuţie să nu scadă;
 pauza de revenire trebuie să permită
refacerea completă care să asigure realizarea mai multor repetări cu
intensitate maximă.
În practica educaţiei fizice şcolare, la ciclul gimnazial, se va
urmări dezvoltarea generală a vitezei, adică atacarea tuturor formelor
de manifestare. La clasele a V-a şi a VI-a, ponderea va cădea pe
dezvoltarea formelor de manifestare de bază, adică a vitezei de
reacţie, de execuţie şi a vitezei de repetiţie, specifică probelor de
alergări din atletism. La clasele a VII-a şi a VIII-a ponderea va cădea
pe celelalte forme de manifestare ale vitezei anume, viteza de
accelerare şi viteza de deplasare, a căror dezvoltare este condiţionată
şi de gradul de tehnicitate şi de nivelul pregătirii fizice.
61
 Este contraindicat să se facă abuz de exerciţii de viteză
maximă, să se folosească în mod excesiv întrecerile sau ştafetele ca
forme unice de desfăşurare a exerciţiilor de viteză.
Exerciţiile de viteză se vor desfăşura în serii scurte şi în număr
redus de serii, anume, 3-4 repetări în 2-3 serii de alergări, iar
distanţele de lucru nu vor depăşi 30-40 m, pe lecţie neputându-se
realiza distanţe mai mari de 180-240 m.
Se va lucra cu pauze pasive de 3-4 minute între repetări şi
pauze active de 5-7 minute între serii, în pauză efectuându-se acelaşi
tip de repetări dar cu intensitate scăzută.

4.2.1.5.Testarea vitezei

Capacitatea de viteză se bazează pe aplicarea mai multor teste

de evaluare a capacităţii motrice viteza:
 Testarea psihologică se realizează prin
completarea unor chestionare cu date statistice personale, familiale,
medicale sau volitive care pot influenţa rezultatele sportive;
 Testarea fiziologică face referiri la anumiţi
indici de ordin genetic şi al stării de sănătate. Dintre factorii genetici
putem menţiona: înălţimea trunchiului, lungimea membrelor
superioare şi inferioare, capacitatea cardio – vasculară, tipologia
fibrelor musculare. Factorii genetici sunt infuenţaţi de mediul social,
de alimentaţie, stres, ereditate.
 Testarea motrică prin care se măsoară
capacitatea de viteză maximă, de accelerare, rezistenţa specială şi
capacitatea aerobă.
În practica educaţiei fizice se folosesc probe de teren cu
caracter orientativ cum ar fi alergările pe distanţe cuprinse între 25 şi
100 m. În Sistemul Naţional de Verificare şi Evaluare, testarea
calităţii motrice viteza se realizează prin aplicarea navetei 5x10 m.
Opinia noastră este că metodele cele mai bune de dezvoltare a
vitezei, sub toate formele ei de manifestare, în cadrul lecţiei de
educaţie fizică şcolară, sunt metoda repetărilor, pentru viteza de
reacţie, metoda handicapului, pentru dezvoltarea vitezei de execuţie
şi metoda întrecerii pentru dezvoltarea vitezei de deplasare.

62
 În cadrul studiului nostru, testarea vitezei s-a realizat pe o
distanţă de 30 m, cronometrându-se timpul intermediar din 10 în 10
m, verificând astfel, toate forme de manifestare, viteza de reacţie
(primii 10 m), viteza de execuţie şi viteza de repetiţie (al doilea 10
m), viteza de deplasare (distanţa de 30 m în totalitate).

4.2.2. Rezistenţa

4.2.2.1. Definiţii

Rezistenţa este definită în literatura de specialitate ca fiind

capacitatea psihofizică a organismului executantului de a face faţă
oboselii specifice activităţii depuse A.Dragnea (2000),J.Weineck
(1992). DEX defineşte rezistenţa ca fiind “capacitatea de a fi
rezistent sau puterea de a înfrunta oboseala.“ N.Alexe (1993)
consideră că rezistenţa este “capacitatea organismului de a efectua un
lucru mecanic de o anumită intensitate, un timp îndelungat, fără
scăderea eficienţei activităţii, în condiţiile reprimării stării de
oboseală.“
În 2002 T.Bompa consideră rezistenţa ca fiind “limita de timp
până la care o muncă de intensitate dată poate fi susţinută.“, iar
T.Ardealean (1990) defineşte rezistenţa ca fiind “capacitatea omului
de a executa acte şi acţiuni motrice fără a reduce eficacitatea lor într-
un timp oarecare, de regulă îndelungat.“
A.Demeter (1981) consideră că rezistenţa este “capacitatea
omului de a depune o activitate, timp cât mai îndelungat, fără
scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării economice a
organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.“,
R.Manno (1992) înţelegea prin rezistenţă “aptitudinea motrică
ce permite omului să facă faţă oboselii în eforturile de lungă durată.“
Astfel, rezistenţa reprezintă capacitatea îndividului de a
efectua eforturi de durată îndelungată fără a-i scădea eficacitatea şi a
apărea starea de oboseală.
Gradul de dezvoltare a rezistenţei se reflectă în capacitatea
funcţională ridicată a sistemelor cardiovascular şi respirator, a
metabolismului, sistemului nervos, precum şi în capacitatea de
coordonare a celorlalte aparate şi sisteme ale organismului. La aceşti
63
factori se asociază şi calitatea coordonării mişcărilor, capacitatea
psihică a sportivului şi modul de solicitare raţională a întregului
organism.

4.2.2.2. Factori de condiţionare

Pentru a putea acţiona pentru dezvoltarea rezistenţei, trebuie să

se cunoască suportul morfologic (organele, sistemele şi modul de
funcţionare al acestora), cu atât mai mult cu cât rezistenţa solicită
funcţii vitale, circulaţia, respiraţia şi procese metabolice complexe.
Iată câteva dintre acestea (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002):
- capacitatea de rezistenţă şi tipul fibrelor
musculare cuprinse în activitate – mai mulţi autori consideră că
există o strânsă legătură între repartiţia procentuală de fibre roşii şi
consumul maxim de oxigen. Se consideră că fibrele musculare (roşii
şi albe) intră în acţiune diferenţiat în funcţie de gradul de solicitare,
de intensitatea efortului. Se apreciază de către fiziologi că aproape
90% din absorbţia maximă de oxigen într-un efort de rezistenţă este
realizată de fibrele roşii, restul revenind fibrelor albe;
- capacitatea de rezistenţă depinde de sursele de
energie, activitatea enzimatică şi mecanismele hormonale şi de
reglare – rezervele energetice există la nivelul celulei prin fosfaţi,
glicogen şi molecule trigliceride. Aceste resurse pot fi aduse în sânge
din ficat (rezervele de glicogen) sau din stratul adipos subcutanat, la
celula musculară în activitate. Mobilizarea lor se face în funcţie de
intensitatea şi durata efortului. Capacitatea de rezistenţă depinde în
mare măsură de rezervele de glicogen din ficat şi de nivelul acestuia
din sânge, de fapt, ficatul mobilizează atât glicogen cât este necesar
pentru a asigura un nivel corespunzător; procesele de adaptare
declanşate de programul de pregătire nu se produc separat, ci ele
acţionează în strânsă corelaţie, într-un sistem foarte bine pus la
punct, de aceea putem spune că se dezvoltă întreaga structură
interesată: surse primare energetice, enzime, transportul acestora;
creşterea activităţii enzimelor este asociată cu creşterea rezervelor
energetice. Efortul de tip aerob va produce în fibrele musculare roşii,
care conţin o cantitate mai mare de mitocondrii, o sporire a acestora
64
şi chiar o creştere a suprafeţei lor la 200-300%, fapt care determină
mărirea capacităţii oxidative. Astfel, în efortul de rezistenţă trebuie
acţionat asupra metabolismului fibrei musculare printr-un efort
corespunzător. Un efort eficient desfăşurat timp de 4-6 săptămâni îşi
pierde treptat eficacitatea prin fenomenul de adaptare devenind un
excitant biologic ineficient (A.Demeter,1981, citat de A.Dragnea,
S.Mate-Teodorescu, 2002). Creşterea doar a volumului nu va avea un
efect favorabil asupra structurii mitocondriale, în schimb intensitatea
va acţiona corespunzător (M.Georgescu, 1976,1977, citat de
A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002). Se impune deci
reactualizarea antrenamentelor din 6 în 6 săpămâni şi creşterea
intensităţii pe măsură, deaorece aceasta nu poate fi mărită oricum,
producând alte efecte decât cele aşteptate. Intensitatea optimă de
efort în antrenamentul de rezistenţă se situează în zona în care nu se
formează acid lactic prin glicoliză anaerobă sau se formează în
cantităţi mici şi corespunde pragului aerob/anaerob, când
concentraţia din sânge ajunge la 4 mmol/l. Aceasta se cunoaşte sub
numele de steady state. Acest prag se poate determina în laborator
oferind antrenorilor date concrete pe baza cărora să dirijeze efortul;
- capacitatea cardio-vasculară – randamentul
celulei musculare este condiţionat de funcţionarea ireproşabilă a
sistemului de transport al sângelui la nivelul ţesuturilor. Împreună cu
muşchii aparatul cardiovascular formează un sistem în care inima
funcţionează ca pompă, sângele, ca vehicul transportator al
substanţelor nutrivive şi a oxigenului la nivelul muşchiului, dar şi
cataboliţilor, pentru eliminarea acestora, la care se adaugă
capacitatea de schimb la nivelul capilarelor. Absorbţia maximă de
oxigen (VO2 max) este criteriul brut de apreciere a capacităţii de
reistenţă şi pe baza lui putem face aprecieri privind funcţionarea
bună a întregului sistem. VO2 max nu este singurul indicator al unei
bune capacităţi de reistenţă, lui adăugându-I-se buna funcţionare a
inimii şi dimensiunile acesteia, care determină minut/volumul. Se
cunosc mari diferenţieri în ce priveşte minut/volumul, între subiecţii
antrenaţi şi cei neantrenaţi, în favoarea celor din prima categorie. Un
minut/volum crescut asigură şi o capacitate mai mare de sânge la
nivelul muşchilor şi implicit mai mult oxigen;

65
 - capilarizarea şi reglarea periferică –
musculatura angajată în efort de rezistenţă beneficiază de
vascularizare mai bună decât celelalte grupe musculare care nu sunt
cuprinse direct în activitate. Irigarea sangvină locală, la musculatura
angrenată în efortul de rezistenţă, creşte de 15-20 ori faţă de repaus;
- compoziţia sângelui – deoarece eritrocitele
(globulele roşii) sunt purtătoare de oxigen, este avantajos ca numărul
acestora să fie crescut. De asemeanea, ele conţin hemoglobina, care
fixează direct oxigenul şi ca urmare o cantitate mărită de
hemoglobină asigură o bună oxigenare a ţesuturilor. Efortul de
rezistenţă are efecte favorabile atât în ce priveşte creşterea globulelor
roşii, cât şi asupra creşterii cantităţii de hemoglobină a acestora;
- capacitatea pulmonară – volumul pulmonar şi
capacitatea de difuziune la nivelul alveolelor favorizează pătrunderea
unei cantităţi mai mari de oxigen în sânge. Antrenamentul de
rezistenţă favorizează dezvoltarea musculaturii respiratorii (toracice)
şi implicit a perimetrului toracic prin amplificarea volumului
plămânilor. De mare importanţă în sporturile de rezistenţă este
tehnica respiratorie, ritmul de efectuare a respiraţiei care trebuie
corelat cu ritmul activităţii motrice pe care o desfăşurăm.
Rezistenţa este condiţionată în mare măsură şi de factorii
psihici, care joacă rolul de dinamizatori şi valorificatori ai proceselor
biologice ale activităţii motrice de rezistenţă. Menţionăm în primul
rând procesele volitive, cu aspectele de dârzenie şi perseverenţă, care
favorizează efectuarea eforturilor de rezistenţă, de multe ori foarte
dure. Aici, intervin şi procesele motivaţionale, în primul rând cele
interne, care favorizează efectuarea antrenamentelor grele, monotone
şi plictisitoare, care fac de multe ori să se instaleze o stare de
oboseală. Astfel, în procesul de instruire se va căuta devoltarea în
paralel şi a proceselor psihice care optimizează efortul de rezistenţă.
Iată care sunt factorii care condiţionează dezvoltarea
rezistenţei, în opinia G.Raţă şi B.C.Raţă, 1999:
1. Consumul maxim de oxigen –
volumul maxim de oxigen (VO2max) este criteriul brut al aprecierii
capacităţii de rezistenţă a organismului, dar mai ales al capacităţii
aerobe de efort, rezultatul ei fiind energia realizată din
descompunerea glicogenului, a acizilor graşi şi a lipidelor în prezenţa
66
oxigenului. Valoarea VO2max se măsoară în litri/min sau raportat la
kcorp, exprimat în ml/min şi depinde de durata efortului. Atunci când
rezistenţa aerobă este de durată mare, consumul de O2 se apropie de
cifra maximă, iar când durata este mai mică, consumul este mai mic.
Valoarea consumului de O2 depinde de greutatea corporală, fiind
deci mai mare pentru subiecţii cu masă musculară mare şi a celor
care au depuneri de grăsime. VO2 depinde de sex, fiind mai mare la
bărbaţi cu aproximativ 50% decât la femei.
2. Tipologia fibrelor musculare. Din
punct de vedere fiziologic există o strânsă legătură între repartiţia
procentuală a fibrelor roşii şi consumul maxim de oxigen.
Fibrele musculare roşii, denumite şi fibre lente, de tip I, sau
tonice sau slow-twich (ST) sunt rezistente la oboseală şi se
caracterizează prin:
 contracţie lentă;
 rezerve bogate în glicogen;
 enzime specifice metabolismului aerob;
 un număr mare de mitocondrii care reprezintă
centrala energetică a celulei, în ele efectuându-se oxidarea
substanţelor energetice;
 activitatea intensă a enzimelor ciclului acidului
citric;
 un metabolism ridicat al acizilor graşi;
 sunt inervate de vase capilare mici, cu viteză de
conducere relativ lentă, care transmit succesiuni de impulsuri
nervoase contnue, tipice unei activităţi motrice susţinute.
3. Cantitatea resurselor energetice,
activitatea enzimatică şi mecanismele hormonale de reglare. Efortul
de rezistenţă are la bază energia produsă de descompunerea ATP
resintetizat din glicogen pe cale aerobă şi anaerobă.
4. Frecvenţa cardiacă cu o valoare
cuprinsă între 130 – 150 b/min este specifică unei capacităţi de efort
aerob, iar cea de 160 b/min reprezintă limita superioară a acestei
capacităţi. Frecvenţa cardiacă cuprinsă între 160 – 200 b/min. este
specifică capacităţii de efort anaerob lactacid.

67
 5. Capacitatea de voinţă concretizată în
dârzenie, curaj, perseverenţă, învingerea stării de oboseală.

4.2.2.3. Forme de manifestare

În ceea ce priveşte formele de manifestare a rezistenţei,

unii (W.Halmann, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)
deosebesc numai rezistenţa generală de cea specifică, acestea se
prezintă sub mai multe variante, în funcţie de modul particular în
care le solicită fiecare ramură sportivă sau tip de activitate motrică şi
tipul de oboseală pe care îl provoacă (A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu, 2002):
- în funcţie de ponderea participării musculaturii
corpului, rezistenţa este generală, locală şi regională;
- în funcţie de specificitatea ramurii de sport sau
a altui tip de activitate motrică, rezistenţa este generală şi specifică;
- după sursele de energie care se consumă,
rezistenţa este anaerobă şi aerobă;
- în funcţie de durata efortului rezistenţa este
scurtă, medie şi lungă;
- după modul de combinare cu alte calităţi
motrice, în funcţie de solicitările diferite impuse de efortul specific
există rezistenţă-forţă, rezistenţă-detentă, rezistenţă-viteză; tipuri în
care celelalte calităţi motrice se suprapun pe fondul de rezistenţă.
Rezistenţa generală se consideră că se manifestă atunci
când în activitate este cuprinsă mai mult de 2/3 din întreaga
musculatură a corpului (musculatura unui membru inferior constituie
1/6 din întreaga musculatură). Acest tip de rezistenţă este condiţionat
de capacitatea funcţională a sistemelor cardiovascular, respirator
(capacitatea de a consuma oxigen) şi de utilizarea periferică a
acestuia.
Rezistenţa regională se manifestă când în activitate este
cuprinsă 1/3 până la 2/3 din întreaga musculatură a corpului.
Rezistenţa locală implică cuprinderea în activitate a mai
puţin de 1/3 din întreaga musculatură a corpului.
68
 Rezistenţa generală şi specifică, după specificitatea
efortuşui, se referă mai mult la o rezistenţă de bază independentă de
o activitate motrică. Rezistenţa specifică sau specială se află în
strânsă legătură cu rezistenţa de tip regional şi local.
Rezistenţa aerobă şi anaerobă se definesc în funcţie de
sursele energetice mobilizate pentru desfăşurarea efortului (după
modul de desfăşurare a proceselor oxidative).
Rezistenţa se află în strânsă legătură cu celelalte calităţi
motrice, rezultând o serie de combinaţii care se prezintă ca o
rezistenţă de forţă, rezistenţă de viteză, în funcţie de durata
rezistenţei (D.Harre, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).

Figură 4: Relaţiile dintre rezistenţă şi alte calităţi motrice şi

intensitatea acestora (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)

Rezistenţa în regim de forţă poate fi definită ca

“aptitudinea de a repeta impulsuri de forţă de peste 30% din forţa
maximă în cadul unei durate de timp determinate fără a diminua
nivelul de forţă“ (Buhrle,1985, citat de A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002)).
Rezistenţa în regim de viteză se defineşte ca
“aptitudinea de a menţine la un nivel scăzut pierderea de viteză, la
performanţe de rezistenţă la termen scurt, de până la 2 minute, cu
intensitate mare (submaximală) până la cea mai mare (maximală)“
(Steinhofer,1993, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002)).
Hotărâtoare pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză este

69
evaluarea factorilor care limitează performanţa în funcţie de durata
efortului, astfel:
- procentul de implicare a glicolizei;
- gradul de toleranţă la acid lactic;
- participarea unor fibre musculare intermediare;
- economia de mişcare prin coordonare
musculară.

În funcţie de ponderea participării musculaturii corpului

la susţinerea efortului se consideră că rezistenţa se manifestă sub
anumite forme şi anume (A.Dragnea, 2000):
 rezistenţa generală prin care se înţelege
capacitatea organismului de a depune eforturi de lungă durată cu
participarea a cel puţin 2/3 din întreaga masă musculară a corpului.
Manifestarea acestui tip de rezistenţă depinde de funcţionalitatea
sistemului cardio-vascular şi a celui respirator;
 rezistenţa regională este considerată ca fiind
capacitatea organismului de a depune efort de lungă durată cu
participarea a cel puţin 1/3 din întreaga masă musculară;
 rezistenţa locală este capacitatea de efort ce se
desfăşoară cu participarea a mai puţin de 1/3 din masa musculară.
Hollmann şi Hetinger (1980), citaţi de J.Weinwck, 1992
prezintă manifestarea rezistenţei prin combinarea acesteaia cu forţa şi
viteza:
Anduranţa – musculaturii locale
– aerobic – static
- dinamic
- anaerobic - static
- dinamic
Anduranţa musculaturii globale
– aerobic - static
- dinamic
- anaerobic – static
- dinamic
Din punctul de vedere al duratei şi distanţei parcurse
putem întâlni două forme de manifestare a rezistenţei:

70
  rezistenţă aerobă reprezentată de capacitatea
organismului de a efectua un efort de lungă durată utilizând oxigenul
în scopul producerii energiei mecanice;
 rezistenţă anaerobă reprezentată de capacitatea
organismului de a efectua un efort de lungă durată utilizând energia
produsă în lipsa oxigenului.
Alte forme de manifestare a rezistenţei, care intră în
componenţa
rezistenţei speciale (W.Halmann, citat de G.Raţă,
B.C.Raţă, 1999):
 rezistenţa de lungă durată prin care se înţelege
rezistenţa specifică probelor sportive ce au o durată mai lungă de 8
min., iar energia necesară desfăşurării se produce din descompunerea
glicogenului în prezenţa oxigenului. Factorul de bază pentru
obţinerea performanţelor în probe de durată lungă este cantitatea de
oxogen absorbită în unitatea de timp;
 rezistenţa de durată medie este capacitatea de a
rezista la un efort de o durată cuprinsă între 2 – 8 min. Această
rezistenţă se caracterizează printr-un efort de tip mixt, mai susţinut
care are la bază energia produsă prin descompunerea glicogenului în
lipsa şi prezenţa oxigenului;
 rezistenţa specifică considerată ca fiind
capacitatea organismului de a efectua un efort timp îndelungat în
condiţii anaerobe. Acest tip de efort crează în organism o datorie de
oxigen şi are la bază acumularea unei cantităţi de acid lactic;
 rezistenţa de durată scurtă este capacitatea
organismului de a depune efort cu o durată cuprinsă între 45“ şi 2
min. Se caracterizează prin efort anaerob şi efort aerob susţinut.
Energia necesară desfăşurării efortului este produsă de
descompunerea glicogenului, în lipsa oxigenului având la bază
acumularea acidului lactic.
 rezistenţa în regim de forţă reprezentată de
capacitatea organismului de a depune un efort de lungă durată în
condiţii de execuţie îngreuiate;
 rezistenţa în regim de viteză este capacitatea
organismului de a depune un efort cât mai lung dar cu o viteză de
71
 deplasare cât mai mare. Ea depinde de capacitatea crescută a
individului de a suporta starea de oboseală ce se acumulează în
timpul execuţiei eforturilor maxime şi supramaxime.

4.2.2.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea rezistenţei

Dezvoltarea rezistenţei aerobe sau de lungă durată –

programele efectuate în direcţia creşterii posibilităţilor aerobe ale
organismului, trebuie să vizeze îndeplinirea următoarelor obiective:
- rezistenţa de durată scurtă, medie şi lungă (după
timpul de desfăşurare a efortului) care reprezintă tipurile şi totodată
criteriile cel mai des utilizate în activitatea practică.
Rezistenţa de scurtă durată – efortul durează între 45
sec. şi 2 minute şi se desfăşoară în principal pe baza surselor de
energie anaerobe (rezistenţă de viteză).
Rezistenţă de durată medie se desfăşoară pe o durată de
2-8 minute perioadă în care procesele oxidative cresc continuu.
Rezistenţa de durată lungă este caracterizată printr-un
efort cu o durată de peste 8 minute având la bază producţia de
energie aerobă. În funcţie de modul de solicitare, rezistenţa de lungă
durată poate fi de 3 feluri:
- rezistenţă de lungă durată I când efortul durează
până la 30 minute în care predomină metabolismul glucozei;
- rezistenţă de lungă durată II caracterizată printr-
un efort între 30 – 90 minute, perioadă în care efortul se desfăşoară
pe baza metabolizării lipidelor;
- rezistenţă de lungă durată III caracteristică unui
efort de peste 90 minute, în care lipidele reprezintă principala sursă
de energie.
Pentru dezvoltarea rezistenţei se vor avea în vedere
următoarele:
1. creşterea continuă a capacităţii organismului de a
consuma oxigen;
2. dezvoltarea posibilităţilor de a menţine timp
îndelungat un consum maxim de oxigen;
72
 3. creşterea vitezei desfăşurării proceselor respiratorii
până la valori maxime;
4. dezvoltarea capacităţii aparatului cardio-vascular de
a transporta oxigenul în ţesuturi.
Metode folosite pentru dezvoltarea acestui tip de rezistenţă
(A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002):
 m
etoda eforturilor uniforme (continue) – această metodă este folosită
pe o scară largă în pregătirea începătorilor, în scopul dezvoltării în
principal a sistemelor de reglare vegetativă care optimizează
activitatea de captare şi transport a oxigenului. Cea mai răspândită
formă este alergarea de durată practicată în regim de efort
convenabil, care ridică din ce în ce mai mult plafonul vegetativ.
Acest tip de efort desfăşurat cu intensitate apropiată de cea critică,
determină creştarea posibilităţilor aerobe, astfel că, la începători se
recomandă un tempo echivalent cu 6-6,5 min./1000 m şi o frecvenţă
cardiacă de 140-150 puls/min.
 m
etoda eforturilor variabile – se bazează pe modificarea intensităţii sau
tempoului de lucru în cadrul diferitelor exerciţii. Se utilizează
alergarea, dar metoda se aplică şi prin alte mijloace specifice.
Mijlocul principal îl constituie alergarea pe teren variat, cu
modificarea repetată a intensităţii, mai ales datorită profilului
terenului. Se creează, în acest tip de efort, un dezechilibru între
nevoia de oxigen şi posibilităţile de asigurare a acestuia, alergarea pe
porţiuni de urcuş. Această datorie de oxigendetermină setea de aer şi
senzaţii de oboseală care trebuie învinse. Se recomandă ca, după o
porţiune de deal, să urmeze deplasarea la vale, menită să uşureze
trecerea peste momentele neplăcute. Deoarece dozarea se face relativ
greu, iar momentele de solicitare maximă sunt puţine şi inconstante,
acest sistem se foloseşte mai restrâns la sportivii de performanţă.
Este o metodă de educare a voinţei folosită frecvent la începători.
 M
etoda antrenamentului cu intervale sau fracţionat – principiul de bază
al acestei metode constă în efectuarea repetărilor pe fondul unei
refaceri incomplete a organismului după repetarea anterioară. Acest
mod de lucru măreşte capacitatea de energogeneză lactacidă,
73
producând acidoze metabolice medii şi submaximale prin formarea
lactatului în lipsa de oxigen. Metoda are în vedere modificarea
duratei eforturilor, a intervalului de odihnă, a tempoului de lucru, a
numărului de repetări şi acţiuni ale subiectului în timpul pauzelor.
Unii specialişti consideră că programul cu intervale se aplică cu
variantă intensivă şi alta extensivă. Varianta extensivă se
caracterizează printr-un volum crescut şi intensitate de repetare
scăzută, iar varianta intensivă solicită o datorie de oxigen cuprinsă
între 90% şi 30% din forţa maximă de contracţie izometrică,
acţionând în principal pe fibrele musculare albe, în timp ce varianta
extensivă solicită fibrele musculare roşii cu preponderenţă. Ambele
procedee solicită metabolismul hidraţilor de carbon. D.Harre prezintă
procedeul intensiv în trei variante:
- intervale scurte cu durata efortului
între 15 sec şi 2 minute;
- intervale medii cu durata efortului
între 2 – 8 minute;
- intervale lungi cu durata efortului
între 8 – 15 minute.
Astfel, acest procedeu este o adaptare la tipurile de eforturi de
scurtă durată, medie şi lungă, caracterizate ca lactacide, glicolitice şi
consum de oxigen (din punctul de vedere al surselor energetice
implicate în efort).
Pauzele dintre repetări vor fi stabilite la 30 – 90 secunde,
durată ce permite revenirea frecvenţei cardiace la 120 – 130
pulsaţii/minut, moment în care se poate începe repetarea.
Se lucrează în serii puţine, 2-3 la număr, compuse din 4-3
repetări (pe lecţie), deoarece un volum mare duce la epuizarea de
glicogen. Se consideră că pauza trebuie să fie mai mică de la o
repetare la alta, deoarece concentraţia de lactat din sânge creşte după
câteva minute de la începerea repetărilor, iar valoarea maximală se
atinge simultan cu încheierea lucrului. Durata pauzelor depinde de
durata şi intensitatea fiecărei repetări.
Organismul copilului şi al adolescentului are mari capacităţi
de
adaptare, în special din punctul de vedere al performanţei de tip
aerob. La copii între 5 şi 12 ani, consumul de oxigen atinge 41 – 55%
74
încă din primele 30 secunde ale unui efort maximal, în timp ce
adulţii nu ating decât 30 – 35% din consumul maxim de oxigen
pentru acelaşi tip de efort.
Creşterea capacităţii anaerobe începe odată cu pubertatea până
la stadiul de adult.
În prima şi a doua etapă şcolară este bine ca pregătirea
sbiecţilor să se realizeze individualizat. La această vârstă exerciţiile
de rezistenţă aerobă sunt mult mai utile organismului copilului decât
cele cu caracter anaerob. Obiectivul sportului şcolar şi al pregătirii
trebuie să fie canalizat cu prioritate către o pregătire a rezistenţei de
bază, fundamentale şi nu pe rezistenţă specifică. Acest lucru se poate
realiza prin metoda rezistenţei de lungă durată într-un ritm cât mai
regulat, deoarece în acest fel capacitatea de performanţă mai ales la
subiecţii mai puţin antrenaţi va fi folosită mai economic.
Dezvoltarea rezistenţei este însă optimă în timpul primei faze a
pubertăţii, favorizată fiind de o dezvoltare fizică bună, prin faptul că
volumul inimii atinge valoarea cea mai ridicată, sistemul cardio-
vascular se află într-o dezvoltare optimă pentru a suporta un program
de dezvoltare a rezistenţei.
Metodele cele mai eficinte pentru dezvoltarea rezistenţei în
această perioadă sunt metoda continuă, metoda pe intervale de
scurtă durată şi sarcinile de tip fracţionat.
În prezent pentru dezvoltarea rezistenţei se folosesc
următoarele metode (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999):
a. metoda eforturilor continue care are două forme de
bază:
 metoda maraton sau metoda alergării
neîntrerupte sau metoda alergării de durată. Iniţiatorul metodei este
neozeelandezul Lydiard. Este reprezentată de alergare pe distanţe
lungi, fără pauze, într-un tempo accesibil, uniform sau variat, timp
îndelungat. Durata acestui tip de efort poate fi cuprinsă între 20 min
şi 1h30 min şi 2 h, în funcţie de nivelul de pregătire, viteza de
deplasare şi perioada de pregătire. Pentru copiii de 10 – 14 ani se
folosesc durate şi distanţe de alergare mai mici. În procesul de
pregătire, această metodă reprezintă metoda de bază folosită la
începutul perioadei pregătitoare dar şi de-a lungul celorlalte.
Creşterea capacităţii de efort aerob cu ajutorul acestei metode se
75
realizează prin creşterea distanţelor sau a duratei alergării, dar şi prin
creşterea tempoului de alergare. Această metodă foloseşte alergarea
sub mai multe forme astfel:
 alergare uşoară – alergare în tempo uniform
cu o frecvenţă cardiacă de 130 – 150 b/min şi cu un consum de O2
de 50 – 60% din cel maxim. Alergarea uşoară de lungă durată se
foloseşte pentru dezvoltarea capacităţii de efort aerob, iar cea mai
scurtă se foloseşte ca exerciţiu pentru realizarea încălzirii
organismului şi ca exerciţiu pentru revenirea organismului după
efort. În pregătirea alergătorilor se foloseşte de 2 – 3 ori pe
săptămână.
 alergarea de durată în tempo susţinut folosită
tot pentru creşterea capacităţii de efort aerob, se realizează într-un
tempo susţinut, producând o mică datorie de oxigen, fapt care duce la
realizarea creşterii capacităţii de efort aerob şi anaerob. În acest tip
de alergare frecvenţa cardiacă ajunge la valori de 160 – 175 b/min,
iar consumul de oxigen este de 70 – 80% din cel maxim.
 alergarea de durată în tempo variat folosită
atât pentru creşterea capacităţii de efort aerob cât şi pentru creşterea
capacităţii de efort anaerob. Are la bază alergarea în tempo uniform,
cu frecvenţă cardiacă de 140 – 150 b/min pe care se efectuează
accelerări pe distanţe între 800 – 3000 m. în timpul accelerărilor
frecvenţa cardiacă urcă la 170 – 180 b/min.
 metoda fartlek, iniţiată de suedezul Homer,
dar ca metodă s-a dezvoltat în cadrul şcolii de semifond australiene.
Este folosită ca metodă de dezvoltare a capacităţii de efort aerob şi
anaerob şi are la bază alternarea diferitelor tempouri de alergare fără
a fi stabilite dinainte. Frecvenţa cardiacă se ridică la 130 – 180 b/min
şi depinde de viteza şi distanţa pe care se realizează accelerările.
 metoda alergării cu intervale – fondatorii
acestei metode au fost W.Gherschler şi H.Reindell. Unii consideră
antrenamentul pe intervale ca fiind cheia sistemului de antrenament
pentru probele de semifond şi fond. Ea are la bază parcurgerea unei
distanţe cu viteză medie sau maximă alternată cu un interval de
odihnă. Intervalele de odihnă pot avea un caracter activ sau pasiv şi
nu durează până la revenirea completă a organismului. Alternările
76
ritmice ale solicitărilor cu perioadele de revenire contribuie la
dezvoltarea capacităţii de efort anaerob când acestea se execută la un
puls de peste 180 b/min şi la dezvoltarea capacităţii de efort aerob –
anaerob când acestea se execută cu o frecvenţă cardiacă de 150 – 175
b/min. distanţele de accelerare sunt cuprinse între 100 – 400 m când
se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de efort anaerob şi de 600 –
2000 m când se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de efort mixt.
Pauza de revenire are o durată care să asigure coborârea pulsului la o
valoare de 120 – 130 b/min. de obicei se foloseşte pauza pasivă cu o
durată de 90“, dar şi pauze active de o durată care să asigure
revenirea pulsului. Această metodă se realizează în mai multe
variante depinzând de:
 lungimea
 viteza de
 numărul
 durata int
 caracteru
Variante ale antrenamentului pe intervale:
 metoda cu intervale scurte sau sprintul cu
intervale este folosită pentru educarea capacităţii de efort anaerob.
Lungimea distanţelor de alergare cu viteză aproape de cea maximă şi
maximă este de 50 – 150m. Numărul repetărilor se stabileşte în
funcţie de lungimea probei de concurs, acestea însumate nu trebuie
să depăşească 1,5 din lungimea distanţei de concurs.
 Pauza dintre repetări poate fi pasivă, dar şi
activă printr-o alergare uşoară cu o durată de 60 – 90“. Repetările pot
fi executate şi în serii (2-3) cu pauze între serii de 3 – 5 min.
 metoda cu intervale medii este folosită
pentru dezvoltarea capacităţii de efort aerob-anaerob. Se folosesc
porţiuni de alergare de 200 – 400 m cu o pauză de odihnă de 90“ ce
poate fi mărită în cazul în care pulsul nu a scăzut la 120 – 130 b/min.
viteza de alergare pe aceste distanţe nu trebuie să producă un puls
mai mare de 180 b/min şi se apreciază cu 85 – 90% din posibilităţile
maxime ale individului. Această metodă poate contribui şi la
dezvoltarea capacităţii de efort aerob când se folosesc alergări într-un
tempo ce realizează un puls de 140 – 150 b/min. numărul repetărilor
însumate nu trebuie să depăşească de 2 – 3 ori distanţa de concurs.
77
  metoda cu intervale lungi este metoda care
contribuie la dezvoltarea capacităţii de efort aerob – anaerob. Se
folosesc porţiuni de alergare de 1200 – 3000 m, în 2 – 3 serii, cu o
pauză de odihnă de 2 – 3 min, care să asigure revenirea pulsului la
120 – 130 b/min. viteza de deplasare se stabileşte aproape de viteza
de deplasare competiţională.
 metoda repetărilor se foloseşte în principal
pentru dezvoltarea capacităţii de efort anaerob şi foarte rar pentru
creşterea capacităţii de efort aerob. Are la bază parcurgerea repetată
a unor distanţe de alergare, cu o viteză maximală sau submaximală,
în care frecvenţa cardiacă înregistrează valori între 180 – 190 b/min,
cu pauze de revenire ce asigură o restabilire completă. Eficienţa
acestei metode depinde de respectarea următoarelor cerinţe:
 distanţele
cantităţi mari de acid lactic (200 – 600 m sau 20“ – 2 min);
 numărul
al individului, ca la sfârşitul programului de pregătire acesta să fie
destul de obosit;
 pauza să
 viteza de
maximă
 metoda competiţională foloseşte ca mijloc de
pregătire alergarea în condiţii de concurs sub forma probelor de
control, a probelor în concursurile de verificare şi în concursurile cu
obiectiv. Distanţele de alergare pot fi egale, mai mici sau mai mari
decât distanţele de concurs. Este folosită pentru dezvoltarea
capacităţii de efort aerob – anaerob, dar şi pentru stabilirea
posibilităţilor de participare în competiţie. În concepţia modernă se
întâlnesc două orientări de pregătire:
 prima ori
capacităţii de efort aerob în primele 2 – 3 luni de efort, apoi se trece
la dezvoltarea capacităţii de efort aerob – anaerob şi a capacităţii de
efort anaerob;
 a doua or
de efort aerob, a capacităţii de efort anaerob şi mixt.
Dezvoltarea rezitenţei trebuie considerată ca o sarcină
prioritară în sistemul educaţiei fizice şcolare. Prin sistemul
78
mijloacelor sale, atletismul poate şi trebuie să contribuie la
rezolvarea acestei sarcini.
Astfel, în lecţiile de educaţie fizică vom urmări dezvoltarea
rezistenţei în regim aerob, în regim mixt (anaerob-aerob), în regim de
viteză (neuro-musculară). Sarcina principală în ciclul gimnazial va fi
dezvoltarea rezistenţei aerobe, mijlocul de bază pentru aceasta fiind
alergarea de durată. Aceasta se va desfăşura pe o distanţă
aproximativă de 1-2 km, la clasele V-VI şi 1-3 km la clasele VII-
VIII, într-un interval de timp de aproximativ pe km de 6:10-4:50
min/km.

4.2.2.5. Testarea rezistenţei

Toţi specialiştii sunt de acord în ceea ce priveşte definirea

rezistenţei drept capacitatea omului de a lupta şi învinge oboseala,
adică starea fiziologică caracterizată prin scăderea temporală a
capacităţii de lucru ca urmare a unei solicitări intense şi îndelungate.
Când efortul poate continua cu intensitatea iniţială pe baza
mobilizării resurselor volitive, se consideră că este faza oboselii
compensate. În continuare, cu toate eforturile de voinţă depuse,
intensitatea efortului scade, ceea ce corespunde fazei oboselii
decompensate.
Din definiţia de mai sus rezultă că timpul este factorul care
trebuie luat în considerare pentru măsurarea rezistenţei.
Instrumentele mai des folosite sunt cele prin care subiectul este
supus unor eforturi de diferite durate şi variate complexităţi
biomecanice, corespunzător solicitărilor la care este supus prin
efortul specific ramurilor sportive.
Pe lângă metodele fiziologice de evaluare a capacităţii de
efort, unde rezistenţa reprezintă o componentă importantă, există şi
unele teste de teren, simplu de aplicat din care se pot trage anumite
concluzii privind dirijarea efortului de rezistenţă (A.Dragnea, 1984).
N.Ozolin propune indicele de rezistenţă determinat prin
înmulţirea
timpului optim realizat pe o porţiune scurtă cu numărul porţiunilor.
Aceslaşi lucru a realizat şi pentru obţinerea indicatorului rezervei de
79
viteză, care reprezintă diferenţa dintre timpul mediu de acoperire a
unei porţiuni scurte din cadrul unei distanţe întregi şi cel mai bun
rezultat pe acestă porţiune.
Astfel, dacă un sportiv aleargă în proba de 800 m timpul de
2:10,0, pentru calcularea rezervei de viteză se aplică formula:

td
RV – – tem
n

În care td este timpul de parcurgere a probei, n este numărul de

porţiuni în care am împărţit proba iar t em este cel mai bun timp
obţinut pe porţiunea etalon.
După J.Cureton, indicele rezistenţei se calculează astfel: dacă
pe 800 m sportivul aleargă 2:10,0 şi pe 100 m obţine 12,5, indicele
reyistenţei se calculează după formula:

IR — td – n * t em

Astfel, indicele rezistenţei, cât şi rezerva de viteză se pot

calcula pentru orice probă de viteză sau rezistenţă la atletism, sau
pentru orice altă ramură sportivă la care performanţa se măsoară în
timp.
Coeficientul de rezistenţă (CR) al lui G.Lazarov se calculează
prin împărţirea timpului de parcurgere a distanţei la cel mai bun timp
obţinut pe porţiunea eşantion.
După V.M. Zaţiorski,1968, toate aceste caracteristici (IR,
indicele de rezistenţă, RV, rezerva de viteză şi CR, coeficientul
rezistenţei) au valoare egală, fiind legate de raporturi identice din
punct de vedere algebric.

4.2.3. Forţa

4.2.3.1. Definiţii

80
 DEX, defineşte forţa ca fiind “capacitatea pe care o au
fiinţele vii de a depune un efort, de a executa acţiuni fizice prin
încordarea muşchilor, putere fizică, vigoare, tărie.“ A.Demeter
(1981) consideră forţa drept “capacitatea aparatului neuro-muscular
de a învinge o rezistenţă prin mişcare, având la bază contracţia
musculară.“, iar A.Dragnea (2000) înţelege forţa ca fiind
“capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare
în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin contracţia uneia sau
mai multor grupe musculare.“
În 1999, Gh.Cârstea definea forţa ca fiind “capacitatea
organismului de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin
intermediul contracţiei musculare.“, în timp ce în 1992, R.Manno
considera forţa drept “capacitatea motrică care permite omului să
învingă o rezistenţă, să I se opună printr-un efort intens al
musculaturii.“
J.Weineck în 1992 crede că nu s-ar putea formula o
definiţie precisă a forţei datorită complexităţii acesteia, a multitudinii
formelor de manifestare şi a factorilor de condiţionare.

4.2.3.2. Factori de condiţionare

Dintre factorii care influenţează forţa G.Raţă, 1999 este

de părere că aceştia sunt:
 secţiunea transversală a muşchiului (grosimea
acestuia);
 tipologia fibrelor musculare;
 cantitatea de substanţe energetice de care dispun
fibrele musculare;
 inervaţia intramusculară;
 viteza de contracţie;
 cantitatea şi integritatea organelor ligamentare şi de
sprijin;
 unghiul de acţiune al pârghiei osoase;
81
  vârsta şi sexul;
 nivelul de pregătire;
 factorii psihici.
Manifestarea calităţii motrice forţă este influenţată de o
serie de factori. Este o calitate motrică uşor perfectibilă pe baza unui
program de pregătire.
Alţii (V.Tudor,1999) împart în două categorii mari
factorii care influenţează manifestarea forţei:
1. factori centrali:
a) activitatea instanţelor nervoase;
b) stimulii;
c) capacitatea de coordonare a muşchilor;
d) coordonarea intermusculară;
e) reglarea tomusului muscular.
2. factori periferici:
a) diametrul muşchiului;
b) hipertrofia musculară;
c) cantitatea de resurse energetice;
d) volumul muşchiului;
e) structura muşchiului;
f) lungimea fibrelor musculare şi unghiul de
acţiune.
Activitatea instanţelor nervoase (a) implicate, se referă
la elaborarea comenzilor voluntare sau involuntare, la stimulii (b)
care odată ajunşi pe calea sistemelor senzitive sunt transformaţi în
senzaţii.
Coordonarea intramusculară (c), în efectuarea mişcărilor,
reprezintă un factor determinant în manifestarea indicilor de forţă.
Este vorba de realizarea coordonării intramusculare, denumită şi
capacitate de coordonare a muşchilor, între fibrele musculare ale
aceluiaşi muşchi, dar şi la coordonarea intermusculară (d), între
muşchi şi grupele mari musculare. Mişcarea se va realiza pe baza
contracţiei musculare, contracţia musculară fiind cu atât mai
puternică cu cât sunt angrenate în mişcare mai multe grupe
musculare.

82
 Reglarea tonusului muscular (e) are efect asupra măririi forţei.
Tonusul de repaus cu valori cât mai scăzute conduce la creşterea
forţei de contracţie.
Diametrul muşchiului (a) depinde de grosimea fibrelor
musculare care îl compun, cantitatea de sarcoplasmă, numărul de
miofibrile, cantitatea de ţesut conjunctiv şi ţesut adipos.
Secţiunea transversală a muşchiului este unul din factorii care
influenţează manifestarea forţei dar, reprezintă şi un rezultat al
practicării
exerciţiilor fizice. Creşterea secţiunii transversale a muşchiului se
numeşte hipertrofie musculară (b). Ea apare ca urmare a procesului
de antrenament. Constă în creşterea diametrului fibrei musculare prin
creşterea numărului de miofibrile, a cantităţii de proteine contractile.
În funcţie de durata, intensitatea, frecvenţa şi structura fibrei
musculare va evolua în favoarea forţei sau rezistenţei. Golberg citat
de G.Raţă,1999, arăta, în 1975, că hipertrofia musculară a fibrelor de
tip II se poate realiza într-o proporţie de 30 – 45%, în timp ce
raportul de suprafaţă dintre fibrele de tip II şi tip I, creşte de la 1,2 la
1,5. Secţiunea transversală a muşchiului poate fi mărită în urma unui
proces de antrenament de lungă durată prin folosirea unor exerciţii cu
încărcături maximale şi supramaximale de 95 – 100 % şi efectuând
număr mare de repetări.
Cantitatea de substanţe energetice (c) de care dispun fibrele
musculare. S-a constatat că sportivii care au un procentaj mare de
fibre rapide au posibilităţi mai mari de obţinere a unor rezultate mai
bune în sporturile care se caracterizează prin viteză şi forţă
explozivă. Acest lucru este posibil deoarece fosfagenele (ATP şi CP)
sunt substanţe care eliberează exploziv o mare cantitate de energie
necesară dezvoltării şi exteriorizării forţei musculare. Chiar dacă
fosfagenele se epuizează foarte repede, ele dau energia necesară
tipului de efort manifestat prin forţă maximă şi care durează câteva
secunde. Dacă durata contracţiei se prelungeşte, intervine acidoza
locală care reduce performanţa.
Volumul muşchiului (d) este produsul dintre diametrul şi
lungimea lui şi are mare pondere în determinarea forţei. În aprecierea
forţei este mai indicat să se utilizeze forţa relativă, deoarece atunci
când greutatea corporală creşte, creşte şi forţa absolută, iar forţa
83
relativă scade. În sporturile în care greutatea corporală necesită a fi
deplasată sau suportată, forţa relativă este mai importantă decât cea
absolută. Masa corporală proporţională cu volumul său reprezintă
produsul a trei dimensiuni – lungime, lăţime şi profunzime, iar forţa
este proporţională doar cu diametrul, adică secţiunea fiziologică a
muşchiului.
Structura muşchiului (e) rezultă din procentajul crescut al
fibrelor fazice rapide ca factor favorizant al dezvoltării forţei. Fibrele
fazice cuprind rezerve fosfagene crescute, în ele predominând
procesele anaerobe, fiind mobilizate de implusuri cu frecvenţă mare.
Muşchiul scheletic este format din fibre musculare care au în
structura lor miofibrile. Miofibrilele au caracteristici diferiteşi se
găsesc în două tipuri diferite în funcţie de:
 modul de inervare al muşchiului;
 viteza de contracţie;
 rezistenţa la oboseală;
 capacitatea oxidativă.
Fibrele musculare roşii sunt denumite şi fibre lente, fibre de tip
I, fibre tonice, fibre slow – twitch (ST). ele sunt rezistente la
oboseală şi se caracterizează prin:
 contracţie lentă;
 rezerve bogate în glicogen;
 enzime specifice metabolismului aerob;
 un număr mare de mitocondrii, acestea
reprezentând centrala energetică a celulei, în ele efectuându-se
oxidarea substanţelor energetice;
 activitatea intensă a enzimelor ciclului
acidului citric;
 catabolismul ridicat al acizilor graşi;
 o mare densitate a vaselor capilare;
 inervate de motoneuroni alfa mici, cu viteză
de conducere relativ lentă.
Fibrele musculare rapide de tip II denumite şi fibre palide,
fibre albe, fibre rapide, fibre fazice, fibre fast – twitch (FT). sunt
rezistente la oboseală şi se caracterizează prin:
 contracţie rapidă;

84
  rezerve bogate în compuşi fosfaţi de tipul
ATP şi CP;
 concentraţie mărită de enzime necesare
metabolismului anaerob;
 diametru mai mare decât al fibrelor lente;
 inervate de motoneuroni alfa mari cu viteza
de conducere rapidă, ce transmit şiruri discontinue de impulsuri
nervoase, tipice activităţilor motrice voluntare de înaltă intensitate,
dar de durată scurtă.
Fibrele musculare rapide se subîmpart în trei categorii:
 fibre de tip II A, denumite fibre
intermediare caracterizate printr-un metabolism realizat atât pe cale
aerobă cât şi anaerobă;
 fibre de tip II B caracterizate printr-un
metabolism anaerob fiind fibre rapide prin excelenţă;
 fibre de tip II C care se găsesc în stare
tranzitorie
În interiorul unui muşchi se întâlnesc ambele tipuri de fibre
musculare, dar unii muşchi sunt predominaţi de fibrele rapide, iar
alţii de fibrele lente. Muşchii de tip rapid conţin mai multe fibre fast
– twitch, produc o cantitate mai mare de forţă, sunt predispuşi la
oboseală rapidă, în timp ce muşchii de tip lent conţin fibre slow –
twitch şi sunt mai rezistenţi la oboseală.
Lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune (f), sunt
factori importanţi în special pentru dezvoltarea forţei dinamice
maximale. Unghiurile de acţiune optime depind de la segment la
segment, încadrându-se între 50-170˚.
Inervaţia musculară (G.Raţă, B.C.Raţă,1999) este un factor de
care depinde dezvoltarea forţei. Forţa musculară se manifestă mai
pregnant atunci când fibrele musculare sunt inervate de motoneuroni
alfa mari care transmit şiruri rapide şi discontinue de impulsuri
nervoase. Există date care susţin posibilitatea modificării inervaţiei la
nivelul plăcii motorii prin folosirea electrostimulaţiei.
Zaţiorski defineşte pe muşchi trei niveluri de intervenţie a
fenomenelor de ordin nervos:
 recrutarea fibrelor musculare fenomen
dominat de legea lui Hanneman, prin care excitabilitatea unităţilor
85
motorii este variabilă, determinată de intensitatea influxului nervos
transmis muşchiului;
 sincronizarea unităţilor motorii care are la
bază acţiunea sistemului de inhibiţie a lui Renshaw care
desincronizează ansamblul unităţilor motrice ce sunt iniţial
sincronizate;
 întinderea muşchiului sau alungirea
acestuia, realizată înaintea mişcărilor de forţă, contribuie la
manifestarea mai bună a indicilor de forţă comparativ cu
posibilităţile maxime existente.
Ansamblul factorilor care influenţează forţa musculară
este divers şi totodată larg, ceea ce impune în procesul de dezvoltare
o serie de măsuri metodice care să favorizeze condiţiile create de
existenţa acestora sau să le diminueze. Dintre factorii care
influenţează în dezvoltarea forţei (A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002):
 vârstă şi sex – dezvoltarea
forţei la copii (mai ales în perioadele de creştere intensă) este
realizată cu unele restricţii datorită particularităţilor morfo-
funcţionale. După pubertate însă, dezvoltarea forţei dobândeşte o
importanţă mai mare, integrată în sistemul dezvoltării celorlalte
calităţi. La fete, comparativ cu băieţii, forţa se dezvoltă mai puţin,
aproximativ 75% faţă de posibilităţile băieţilor. Diferenţele sunt
determinate de modul de repartizare a ţesuturilor corpului, în special
adipos, de secreţiile hormonale;
 grosimea (secţiunea
transversală) fibrei musculare – se ştie faptul că pe măsură ce se
hipertrofiază muşchiul, creşte şi forţa acestuia;
 cantitatea de surse
energetice pe care le deţine muşchiul şi enzimele ce favorizează
arderea;
 inervaţia intermusculară –
această capacitate de contractare simultană şi rapidă a unui muşchi
(număr de fibre musculare) este strâns legată (creşte în paralele) de
îngroşarea (hipertrofierea) fibrelor unui muşchi;

86
  mai mulţi factori psihici:
motivaţia, stările emoţionale, concentrarea atenţiei, în unele situaţii
voinţa (forţa în regim de rezistenţă);
 ritmurile diurne – pe
parcursul a 24 ore, forţa are oscilaţii determinate de ritmurile
celorlalte funcţii ale corpului, care se reflectă şi asupra activităţii
musculare. Huesch consideră că oscilaţiile cotidiene ale forţei sunt de
5% din capacitatea maximă. Aceste oscilaţii implică măsuri speciale
de programare a antrenamentului (de diferite tipuri) la diferite ore din
zi;
 continuitatea procesului de
pregătire – se ştie că forţa este o calitate motrică ce poate fi
dezvoltată destul de mult;
 nivelul iniţial de la care
începe instruirea – pentru aprecierea forţei este necesar a se cunoaşte
nivelul iniţial (la începutul pregătirii organizate). Aceasta se numeşte
forţă maximă iniţială, şi se dezvoltă pe parcursul pregătirii, atingâng
niveluri diferite, având denumirea de forţă relativă de antrenament,
forţă maximă în cursul antrenamentului. După anumite perioade de
antrenament se ajunge la forţă în anumite limite (forţă limitată, forţă
maximă accesibilă la sfârşitul procesului de antrenament);
 intensitatea contracţiei
musculare;
 durata sau amplitudinea
contracţiei musculare – contracţiile de durată mai lungă, 25 – 30 sec.,
favorizează o creştere mai rapidă a forţei decât cele mai scurte, de 2
– 3 sec.;
 intensitatea formelor de
organizare a instruirii – calitatea procesului de instruire este dată de
intensitatea acestuia (grad de solicitare faţă de posibilitatea maximă),
în timp ce amplitudinea se referă la volumul de lucru (număr de
repetări sau kg ridicate); intensităţile de pregătire crescute au ca efect
dezvoltarea rapidă a forţei, cu condiţia ca dinamica intensităţii să nu
stânjenească creşterile de volum, adică să se stabilească o relaţie
funcţională între numărul de repetări şi încărcăturile folosite;

87
  frecvenţa lecţiilor în care
sunt prevăzute obiective pentru dezvoltarea forţei – a fost demonstrat
faptul că un antrenament zilnic de forţă determină creşterea forţei de
la 1 la 4% la diferite grupe musculare. Această creştere se realizează
astfel: 56% chiar din prima zi, 39% în a doua zi şi numai 6% în a
şaptea zi de antrenament. Aceasta impune ca lucrul pentru
dezvoltarea rapidă a forţei să se desfăşoare zilnic sau chiar de două
ori pe zi, în cazul antrenamentului sportiv;
 metode de instruire – forţa
creşte foarte mult şi în funcţie de tipul de contracţie solicitat de
metoda sau procedeul de instruire. Se consideră că prin contracţiile
izometrice un subiect atinge limita forţei sale maxime în 6 – 8
săptămâni; în schimb prin eforturi dinamice, aceeaşi limită se atinge
în 8 – 12 săptămâni. Acest efect este explicabil prin faptul că în
efortul dinamic, pe parcursul unui exerciţiu, un muşchi se contractă
la maximum numai 1-2 secunde sau fracţiuni de secundă, totalizând
3-5 minute în lecţie. La acestea se adaugă şi unele efecte unghiulare
derivând din diferite poziţii ale segmentelor corpului. În cazul
contracţiilor izometrice, intensitatea este maximă. În practică, totuşi,
se folosesc mai des combinaţiile dintre contracţii izometrice şi
izotonice care dau bune rezultate, corelate în funcţiee de cerinţele
specifice fiecărei ramuri de sport sau oricărui act motric. Unii autori
(Weineck, 1986) ierarhizează metodele de dezvoltare a forţei astfel:
electrostimulaţia, izometria şi antrenamentul dinamic.
 tipuri de mijloace şi
succesiunea lor – exerciţiile se aleg în funcţia de tipul de forţă ce
trebuie dezvoltat şi posibilităţile (deficienţele) executanţilor. De
asemenea, mijloacele de dezvoltare a forţei se aleg (mai ales
încărcăturile) în funcţie de perioada de pregătire. Pentru dezvoltarea
detentei, de exemplu, se consideră că efectul este mai mare dacă se
efectuează întâi exerciţii intense de scurtă durată (cu haltera de 90 –
100% din posibilităţi) şi apoi exerciţii cu încărcături mai mici
efectuate cu desprindere (explozive);
 valoarea unghiulară a
segmentelor care lucrează şi lungimea muşchilor – se considerăcă
lungimea optimă de lucru a unui muşchi este în jur de 80 –90% faţă

88
de lungimea acestuia în repaus şi de 80 - 120° valoarea unghiului
între segmentele aflate în lucru.
În stabilirea exerciţiilor ce vor fi folosite în
antrenament este necesar a se cunoaşte unghiurile mişcărilor în care
forţa este mai scăzută şi să se acţioneze cu amplitudini care să ducă
la dezvoltarea corespunzătoare a acesteia. Aceste poziţii pot fi
iniţiale (cum este comanda “gata“), intermediare sau finale,
lucrându-se pentru fiecare din acestea.
 factori endogeni şi exogeni
– dintre factorii endogeni în afara vârstei şi sexului, se pot aminti,
tipul de experienţă motrică, tipul constituţional, tipul de fibre
musculare, modul de desfăşurare al proceselor biochimice. În ceea ce
priveşte factorii exogeni, factorii de mediu au influenţe dintre cele
mai variate asupra organismului şi deci şi asupra forţei. Hettinger,
considera că forţa variază considerabil pe parcursul anului, la baza ei
stând efectul radiaţiilor ultraviolete. În lunile iulie şi august acestea
ating apogeul, iar forţa maximă se manifestă în luna septembrie, ca
efect întârziat al acestora. Mecanismul se realizează prin intermediul
gladelor suprarenale, a căror activitate se intensifică sub efectul
radiaţiilor ultraviolete, fapt care produce o mobilizare a hormonilor
sexuali masculini, care la rândul lor favorizează prin antrenament
creşterea forţei.

4.2.3.3. Forme de manifestare

Specificul ramurilor de sport şi al efectuării oricărui
act motric implică manifestarea forţei într-un mod diferit, fiecare
marcând particularităţi distincte. Analizele întreprinse în această
direcţie au evidenţiat existenţa a trei principale forme de manifestare
a forţei: forţa maximă (forţa absolută), forţa explozivă (detenta) şi
forţa în regim de rezistenţă. În funcţie de modul de solicitare, forţa
este denumită şi generală şi specifică. În realitate însă, forţa nu se
manifestă niciodată în stare pură, ci în combinaţie cu celelalte calităţi
motrice:

89
Figură 5: Abordarea în sistem a calităţilor motrice corespunde, mai
ales, cerinţelor specifice fiecărui sport.
(A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)

Forţa maximă este prezentată ca forţă maximală statică

şi forţă maximală dinamică. Putem considera că forţa maximă statică
se manifestă printr-o contracţie a întregului sistem muscular pentru a
învinge o rezistenţă care îi depăşeşte capacităţile. Forţa dinamică este
realizată printr-o contracţie maximă, în cadrul unui act motric.
Forţa maximă depinde de următorii factori: grosimea
secţiunii transversale a muşchiului (implicit a fibrei musculare);
activitatea coordonată a muşchilor care participă la efectuarea actului
motric; coordonarea contracţiei fibrelor musculare (în interorul
muşchiului). Acţiunea de optimizare a acestor fenomene va avea ca
rezultat creşterea forţei maxime. Eforturile efectuate concentric şi
excentric, maxime şi de scurtă durată au ca efect îmbunătăţirea
coordonării intramusculare şi dezvoltarea forţei maxime dinamice.
Îmbunătăţirea coordonării intramusculare este însoţită şi de
îngroşarea fibrei, lucru foarte important în ramurile de sport (cum
este atletismul) în care greutăţii corpului trebuie să i se imprime o
traiectorie accelerată.
În dezvoltarea forţei maxime un rol important au
resursele energetice din interiorul muşchiului: ATP şi CP având în
vedere că aceasta dezvoltă în câteva secunde efort maximal care va

90
duce la epuizarea acestor resurse şi acumularea de lactat mărind
acidoza.
Astfel, forţa maximă statică se manifestă în situaţiile în
care forţele externe sunt mai mari decât capacitatea de forţă maximă
a musculaturii. Contracţia muşchiului este izometrică (fără
modificarea formei şi apropierea capatelor muşchiului), caracterizată
de o creştere foarte mare a tensiunii musculare Forţa dinamică se
manifestă prin învingerea de către muşchi a rezistenţei (forţelor)
externe şi deci avem de-a face cu o contracţie izotonică sau de cedare
(amortizare la aterizări). În cazul mişcărilor de cedare (alungirea
forţată a muşchiului), forţa depăşeşte considerabil forţa maximă
izometrică pe care o poate dezvolta subiectul cu până la 50-80%. În
contracţiile izotonice se scurtează elementele contractile ale
muşchiului, iar cele elastice nu-şi modifică lungimea (muşchiul însă
se scurtează). Contracţiile auxotonice sunt combinaţii de contracţii
izometrice şi izotonice, care se manifestă diferit în funcţie de
solicitările impuse de mişcările respective şi viteza lor specifică în
diferite momente.

91
 Figură 6: Forme de manifestare a forţei (după Weineck, 1983)

Ele se realizează pe baza modificării lungimii atât a

elementelor componente contractile, cât şi a celor elastice. Este cea
mai frecventă formă de contracţie musculară întâlnită în activitatea
sportivă şi în educaţie fizică.
Detenta (forţa explozivă sau forţa în regim de viteză)
Această formă de manifestare a forţei se defineşte ca
fiind capacitatea unor grupe de muşchi de a dezvolta forţa maximă
într-un timp cât mai scurt. Detenta se manifestă diferit la segmentele
corpului.
Se consideră că există o bună relaţie între forţa de
contracţie izometrică şi rapiditatea execuţiei unei mişcări.

92
 Detenta depinde în principal de următorii factori:
- numărul de fibre musculare care se contractă
simultan (coordonare intramusculară);
- viteza de contracţie a fibrelor musculare active
(mobilizarea rapidă a fosfaţilor atât din fibrele
albe, cât şi din cele roşii);
- capacitatea de contracţie a fibrelor musculare
(grosimea fibrelor, secţiunii transversale).
Deci, forţa maximă determină în mare măsură forţa
explozivă, dar şi un alt tip de forţă, forţa de demaraj, care, la rândul
ei, influenţează detenta. Pentru aprecierea detentei cel mai lult se
utilizează indicele de viteză/forţă, rezultat din raportul dintre forţa
maximă şi timpul maxim.
Forţa de demaraj este capacitatea de a realiza o forţă
maximală la începutul mişcării (la debutul contracţiei
musculare)având ca efect obţinerea unei mari viteze iniţiale (viteza
de accelerare la alergarea de viteză).
Deci, pentru dezvoltarea detentei trebuie să se
acţioneze fie prin mărirea forţei maxime, fie prin creşterea vitezei de
contracţie a muşchilor sau prin îmbinarea acestora. Eficienţa acestei
combinaţii constă în cunoaşterea de către profesor a deficienţelor
fiecărui sportiv şi stabilirea normelor de transformare a forţei
maxime în forţă de explozie. Se recomandă lucrul cu greutăţi mici
(rezistenţe extrem de mici), care favorizează manifestarea vitezei
maxime. Acest lucru însă, nu nude la îmbunătăţirea vitezei de
contracţie şi, deci, trebuie mărite încărcăturile.
Forţă în regim de rezistenţă sau rezistenţa de forţă
Această formă de manifestare a forţei este larg
implicată în mai multe ramuri de sport, unele cu caracter ciclic, altele
combinate. Forţa în regim de rezistenţă reprezintă capacitatea de a
depune un efort de forţă timp îndelungat. Intensitatea acestui regim
de lucru este determinată de îngreuierea în % forţă, de forţă maximă
de contracţie şi numărul de repetări sau timpul şi ritmul de lucru
(volumul). O formă particulară a rezistenţei de forţă este detenta în
regim de rezistenţă, calitate cu un rol foarte important în numeroase
ramuri de sport, în care segmentele corpului trebuie să efectueze
muşcări explozive timp îndelungat. Detenta în regim de rezistenţă
93
(rezistenţă – detentă) este determinată în mare parte de capacitatea
muşchilor implicaţi în efort de a-şi restabili proprietăţile de lucru în
regim exploziv, nivelul rezistenţeă generale şi locale a organismului.
Mai sunt prezentate şi alte tipuri de forţă în regim de rezistenţă, ca
rezistenţa de forţă generală şi locală. Prin rezistenţa de forţă locală se
înţelege atunci când în acest tip de efort este cuprinsă 1/6 – 1/7 din
întreaga musculatură scheletică (Frez, 1977, citat de A.Dragnea,
S.Mate-Teodorescu,2002).

Figură 7: Raportul dintre forţă şi greutatea corporală(După

Buhcle-Schmidtublicher, 1981, citaţi de J.Weineck,1992)

94
 Se consideră că între forţă şi greutatea corporală există o
relaţie foarte strânsă. Dacă dorim, de exemplu, să comparăm forţa a
doi oameni cu greutăţi diferite, trebuie să ştim, pe lângă numărul de
kilograme şi valoarea forţei absolute măsurată în efectuarea unei
mişcări cum este ridicarea unei greutăţi maxime, sau forţa unui grup
de muşchi măsurată cu dinamometrul.
Forţa relativă = forţă absolută / greutatea corporală
Forţa absolută se măreşte o dată cu creşterea greutăţii
corporale, iar forţa relativă scade, prin faptul că greutatea corpului se
măreşte mai rapid ca forţa musculară. Se impune deci, mărirea forţei
absolute. Forţa relativă este importantă în ramurile de sport şi în
actele motrice ce impun deplasarea corpului în diferite direcţii,
instruirea fiind orientată astfel încât să nu se ajungă la hipertrofierea
musculaturii. Se vor folosi astfel, exerciţii cu încărcături mici şi
mijlocii, executate exploziv şi rapid pe tot parcursul mişcării. Se
recomandă îngreuieri de 3-5% din greutatea corpului. Se consideră
că 1 kg de forţă trebuie să corespundă unui kg de greutate corporală.
Forţa absolută a omului nu trebuie confundată cu forţa
muşchiului care se calculează prin raportarea forţei sale de contracţie
la 1 cm2 de secţiune a muşchiului.
Forţa este un concept multidimensional. Aptitudinea motrică
de forţă nu apare niciodată în multitudinea formelor de mişcare ci
într-o combinaţie mai mare sau mai mică cu celelalte aptitudini
motrice. În majoritatea cazurilor specialiştii definesc aceaâleaşi
forme de manifestare a forţei , dar există diferenţe de terminologie,
de clasificare.
Criteriile de clasificare şi diviziune a forţei sunt diferite:
J.Weineck,1992, citat de V.Tudor,1999, prezintă următoarea
schemă a formelor de manifestare a forţei:

95
Figură 8: Forme de expresie a forţei (J.Weineck,1992, citat de
V.Tudor,1999)

Clasificarea tipurilor de forţă se face după următoarele criterii:

96
 Definirea formelor de manifestare a forţei
 forţa generală este
gradul de dezvoltare a întregului sistem muscular şi se caracterizează
prin manifestarea forţei tuturor
 grupelor musculare;
 forţa specifică este manifestarea tipică a
forţei din muşchiul sau grupele musculare direct implicate în proba
sau disciplina sportivă respecitivă;
 forţa limitată (Frey, 1978), forma maximă
voluntară la care se mai adaugă un surplus de forţă mobilizată prin
componenta psihică şi eventual prin stimulare medicamentoasă;
 forţa relativă (Frey) se înţelege forţa maximă
produsă, raportată la greutatea corpului;
 forţa elastică (Frey), forţa cea mai mare pe
care o poate dezvolta sistemul neuro – muscular printr-o contracţie
musculară voluntară împotriva unei rezistenţe care poate fi trecută,
învinsă sau mişcată;
 forţa dinamică (Kuznetsov) se caracterizează
printr-o scurtare sau alungire a muşchiului (efort de învingere sau de
cedare);
 forţa statică (Kuznetsov), nu se modifică
lungimea muşchiului (efort pasiv sau activ);
 forţă maximală (Harre), forţa cea mai mare
pe care sistemul neuromuscular o produce într-o contracţie
musculară;
 forţa/viteza (forţa rapidă) este capacitatea
sistemului neuromuscular de a învinge rezistenţa printr-o contracţie
foarte rapidă.

4.2.3.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea forţei

Lucrul pentru dezvoltarea forţei presupune în primul

rând stabilirea tipului de forţă implicat de activitatea din proba sau
97
ramura sportivă respectivă. Aceasta va determina alegerea
mijloacelor, a metodelor şi a tempoului de lucru. În majoritatea
ramurilor de sport, forţa se prezintă în combinaţie cu celelalte calităţi
motrice, deci, şi metodica de pregătire trebuie adecvată. Exerciţiile se
aleg în funcţie de calităţile sportiv-temporale ale procedeelor tehnice,
toate aceste aspecte fiind corelate în vederea obţinerii unei eficinţe
maxime în momentele cheie ale mişcării.
Pentru folosirea metodelor eficiente trebuie stabiliţi
parametrii fundamentali: intensitatea, volumul de lucru, pauzele şi
tempoul.
Intensitatea se referă la greutatea ridicată sau mărimea
încordării, măsurată în kg specifice exerciţiului desemnat.
Intensitatea este dată şi de rezistenţa opusă de diferite aparate în
raport cu greutatea corpului. În literatura de specialitate sunt stabilite
următoarele intensităţi:
- supramaximală – peste 110% din
posibilităţile maxime;
- maximală – 100% din posibilităţile
maxime;
- mare – 80-95% din posibilităţile
maxime;
- mijlocie – 50-80% din posibilităţile
maxime;
- mică – 30-50% din posibilităţile
maxime.

Pentru dezvoltarea forţei maxime se recomandă

încărcături peste 85% din posibilităţile maximale şi supramaximale,
în timp ce pentru dezvoltarea forţei în regim de viteză, încărcături de
30-50%, iar pentru forţă-rezistenţă, de 65-80% din capacitatea
maximă.
Volumul de lucru se referă la numărul de kilograme sau
repetări efectuate în diferite regimuri. Volumul este ridicat atunci
când se lucrează pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă
(mergând uneori până la refuz) sau a forţei în regim de viteză (volum
mijlociu); de exemplu, 9-12 exerciţii, 6-9 serii x 6-12 repetări.

98
Volumul mic este specific dezvoltării forţei maxime cu intensităţi
mari, 1-3 repetări în 1-9 serii, la 3-4 exerciţii.
Pauzele între serii, repetări şi antrenamentele de forţă –
între serii se recomandă pauze active de 2-3 minute, iar atunci când
se schimbă exerciţiile de 2-5 minute. Între antrenamente timpul
optim este de 36 – 48 ore, existând în această etapă tendinţa de
scădere a intervalului de odihnă, mergând până la 24 ore.
Tempoul sau viteza de execuţie are tendinţa de a scădea
pe măsură ce creşte încărcătura (intensitatea). La încărcături de peste
80% tempoul de lucru este moderat şi favorizează creşterea forţei
maxime. Ideal este ca repetările să se efectueze într-un tempo
apropiat celui de concurs. Între tempoul de lucru şi încărcătură se
stabileşte o relaţie foarte strânsă de condiţionare. Creşte tempoul şi
scade încărcătura şi invers.
Procedee metodice de dezvoltare a forţei maxime
Pentru dezvoltarea forţei maxime se folosesc două
procedee: utilizarea eforturilor maxime şi supramaxime şi metoda
contracţiilor izometrice.
 Procedeul eforturilor maximale şi
supramaximale constă în utilizarea unor încărcături cu 10-15% mai
mari decât posibilităţile maxime. Se efectuează, de regulă, 1-2
repetări care angajează o masă musculară, efortul fiind relativ
dinamic (se produce o oarecare deplasare a încărcăturii şi o scurtare a
muşchilor interesaţi). Se planifică o dată pe săptămână în perioada
pregătitoare şi la două săptămâni în celelalte perioade (T. Ardelean,
1982).
 Procedeul eforturilor mari (maximale) se
foloseşte pentru dezvoltarea forţei maxime şi constă în utilizarea
unor încărcături între 80 – 100% din valoarea maximă a performanţei
sportivului. Încărcăturile de 80-90% în stare de oboseală, deşi sunt de
solicitare submaximală au efect de sarcină maximă mai ales la
începători. În acest sens se recomandă să nu se lucreze până la
epuizare ci până în momentul în care se constată că tehnica de
execuţie se înrăutăţeşte. Pentru sportivii de performanţă se
recomandă încărcături între 80-100% cu posibilităţi de a se efectua 2-
8 repetări pe serie. Procedeele de efectuare a repetărilor sunt cele
99
cunoscute: creşterea continuă a încărcăturii (de la 70% la 100%),
creşterea şi descreşterea (de la70% la 100% şi apoi la 70%), creşterea
în trepte până la valoarea maximă, creşterea şi descreşterea inegală
(în val). valoarea maximă de repetare poate fi şi sub 100% în jur de
90-95%.
Lazăr Boroga, citat de A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002 recomandă creşterea progresivă a încărcăturilor,
până la 100% cu 1-2 repetări, revenire la 90% cu 1-2 repetări în serii
şi apoi cu 80%, 1-3 repetări în 6-9 serii. Acest mod de lucru se poate
programa de 1-2 ori pe săptămână folosindu-se exerciţii cu caracter
specific. Pauzele dintre serii trebuie să asigure refacerea capacităţii
de efort, ele având durata de 3-5 minute, timp în care se vor efectua
mişcări active.
Acest procedeu se poate efectua în două variante. Prima
constă în efectuarea fiecărui exerciţiu cu volum de lucru şi pauzele
prevăzute, trecându-se apoi la următorul exerciţiu. Acest procedeu
permite o dozare şi un control precis, ajungându-se rapid la greutatea
optimă de lucru. A doua variantă constă în efectuarea de 2-3 exerciţii
care solicită grupele musculare diferite, efectuate alternativ până la
epuizarea numărului de serii şi repetări stabilite. Această alternanţă
favorizează scurtarea pauzelor şi realizarea unei economii de timp de
aproape 40% faţă de prima variantă. Cea de-a doua variantă este
recomandată când se lucrează pentru dezvoltarea forţei maxime la
diferite segmente ale corpului.
 Procedeul contracţiilor izometrice- acest procedeu
are ca obiectiv principal îngroşarea fibrei musculare şi implicit
creşterea forţei maxime. În timpul contracţiilor izometrice se produce
un deficit de oxigen, care are ca rezultat creşterea forţei. O contracţie
izometrică produce modificările dorite dacă depăşeşte 2/3 din forţa
maximă a muşchiului şi are drept consecinţă creştarea datoriei de
oxigen. Durata menţinerii contracţiei maxime a muşchilor se
numeşte timp de utilizare. În cazul contracţiilor izometrice timpul de
utilizare este foarte scurt, în raport cu durata întregului exerciţiu, în
timp ce în contracţiile izotonice timpul de utilizare este egal cu
timpul de contracţie.

100
 Contracţiile izometrice este un tip de procedeu care nu
poate fi aplicat oricui, ci numai persoanelor antrenate, sportivii de
performanţă.
Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei în regim
de viteză
Forţa în regim de viteză sau detenta este o combinaţie
de calităţi motrice de bază întâlnite în numeroase ramuri de sport.
Principiul acestor metode este de a creşte cât mai mult viteza de
execuţie prin angrenarea unui număr cât mai mare de fibre musculare
în acţiune simultană.
 Procedeul eforturilor explozive (Power – training)
sau al contracţiilor intense şi rapide – aplicarea metodei constă în
folosirea unor încărcături între 75-95% din posibilităţi cu 6-8 serii a
3-6 repetări. Lazăr Boroga recomandă 3 grupe mari de exerciţii: cu
haltere, cu mingea medicinală şi exerciţii acrobatice. Din acestea se
aleg exerciţiile care reproduc cel mai bine (cel mai fidel) structura
tehnică a ramurilor de sport. Între exerciţii se acordă pauze de 2-3
minute, iar între serii de 3-5 minute.
Regula principală a acestui procedeu constă în
efectuarea tuturor exerciţiilor şi repetărilor în viteză maximă cu ritm
al frecvenţei cardiace de 190 puls/minut sau peste această limită.
Pauzele trebuie să permită revenirea la valori iniţiale ale pulsului
(înainte de efectuarea repetării). Săriturile în înălţime se vor efectua
pe lăzi de gimnastică sau podiumuri cu înălţimi de 90-120 cm, iar
săriturile în adâncime (lucru de cedare) de la înălţimi de 170-190 cm
purtând în mâini greutăţi de 5-7 kg.
 Procedeul eforturilor mijlocii sau al înărcăturilor
medii – caracteristicile acestui procedeu sunt date de înărcăturile
utilizate (între 30-80% din posibilităţile maxime); 3-6 repetări în 6-9
serii, la fiecare din exerciţiile date.
Pentru ramurile de sport în care predomină viteza ,
încărcătura se stabilieşte între 30-50%, iar pentru sporturile în care
predomină forţa încărcăturile sunt între 50-80%.
Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei în regim
de rezistenţă

101
 Obiectivul principal al acestor procedee este determinat
de necesitatea dezvoltării forţei şi a manifestării acesteia la valori
superioare timp cât mai lung. Prin procedeele respecive se caută atât
creşterea masei musculare, cât şi dezvoltarea capacităţilor de efort
aerob. Spre deosebire de celelalte procedee volumul de lucru este
mult mai mare datorită creşterii numărului de repetări şi reducerii
tempoului de execuţie.
 Procedeul în circuit – creat de Morgan şi Admson,
procedeul dezvoltă forţa şi rezistenţa generală a organismului.
Antrenamentul în circuit constă în efectuarea succesivă
a unor exerciţii pentru dezvoltarea forţei în combinaţie cu rezistenţa.
Acest procedeu îşi trage numele de la modul de organizare care
presupune trecerea subiecţilor de la un atelier la altul, lucrând
simultan pe un număr de grupe egal cu numărul atelierelor. Ordinea
atelierelor (staţiilor) şi exerciţiilor sunt stabilite pe criterii precise
între care solicitarea alternativă a marilor grupe de muşchi şi dozarea
individualizată.
Acest procedeu are efecte deosebite asupra dezvoltării
indicilor morfo funcţionali şi calităţilor motrice. Antrenamentul în
circuit nu se reduce la o metodă, ci reprezintă un complex
organizatorico-metodic care include o serie de variante ale
exerciţiului riguros standardizat. Baza acestuia o constituie însă
repetarea în serie lungă, sau cu intervale, a exerciţiilor selecţionate şi
reunite într-o structură bine organizată.
Circuitul are drept scop solicitarea uniformă a tuturor
grupelor musculare şi solicitarea continuă a aparatului cardoi-
vascular. El se bazează pe lucrul diferenţiat pe grupe omogene şi
restrâns sau pe lucrul individualizat. Circuitul sporeşte eficienţa
exerciţiilor şi măreşte randamentul marilor funcţii, contribuind
totodată la dezvoltarea armonioasă a musculaturii.
Variantele circuitului – tipurile de circuite sunt
determinate de mai mulţi factori specifici acestui procedeu ca:
volumul şi intensitatea efortului, formele organizatorice ale acestuia
şi durata pauzelor.
M. Scholich în 1966, citat de A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002 stabileşte următoarele forme ale circuitului:

102
 1. Circuitul pentru lucrul de durată:
- fără pauze dar cu normă de timp;
- fără pauze dar cu normă de tip standard şi
dozare standardizată.
2. Circuit extensiv cu intervale.
3. Circuit intensiv cu intervale.
În educaţie fizică pot fi utilizate cu succes primele două
variante de antrenament în circuit.
Clasificarea circuitului după Gh.Mitra şi A.Mogoş,1980:
1. După numărul de exerciţii care intră în componenţa
lor:
- circuite scurte formate din 4-5 exerciţii;
- circuite medii formate din 6-8 exerciţii;
- circuite lungi formate din 9-12 exerciţii.
2. După felul exerciţiilor şi gradul de solicitare a
organismului:
- circuit uşor, format din exerciţii în care
utilizează ca încărcătură greutatea propriului
corp sau greutăţi între 10-20% din posibilităţile
maxime;
- circuit mediu, format din exerciţii efectuate cu
greutăţi reprezentând 30-40% din posibilităţile
maxime;
- circuit greu, format din exerciţii ce depăşesc
50% din posibilităţile maxime.
L.P.Matveev şi A.D.Novicov,1980 evidenţiază următoarele
variante:
- circuit după metoda exerciţiului neîntrerupt de
lungă durată (pentru dezvoltarea rezistenţei
generale);
- circuit cu intervale incomplete (pentru
dezvoltarea rezistenţei de forţă şi forţă-viteză);
- circuit cu intervale normale ce permit revenirea
completă (în principal pentru dezvoltarea forţei
şi a vitezei)
După cum se vede, acest procedeu se prezintă sub multe
varinate datorită efectelor sale complexe asupra dezvoltării unor
103
calităţi motricecombinate şi a musculaturii corpului, principalele
criterii fiind volumul efortului (tempo de lucru şi încărcătură) şi
durata pauzelor (care asigură revenirea incompletă, revenirea
completă şi supracompensată).
Din punctul de vedere al exerciţiilor folosite în circuit,
pot fi selecţionate din categoria mijloacelor de pregătire fizică
generală, gimnastica de bază sau exerciţii pregătitoare specifice unor
ramuri de sport. Clasificarea acestora se poate realiza după criterii
cunoscute, adică după criteriul anatomic şi după gradul de solicitare
(Scholich), după obiectivele pe care le urmăresc, ceea ce lărgeşte
foarte mult domeniul de aplicare a acestora.
Orientarea circuitelor se realizează în principal în
funcţie de calitatea motrică ce se doreşte a fi dezvoltată, ţinând-se
cont de regulile metodice de bază valabile pentru calităţile motrice.
Pentru dezvoltarea vitezei combinată cu forţa,
caracteristica esenţială a circuitului este dată de rapiditatea execuţiei,
frecvenţa mişcărilor în unitatea de timp:
- se recomandă ca intensitatea efortului să fie
submaximală spre maximală şi încărcăturile
mici, iar vitezele de execuţie şi de repetiţie să
fie maximale;
- durata pauzelor va fi mare, dublă faţă de timpul
afectat lucrului;
- între circuite, pauzele trebuie să asigure
restabilirea.
Orientativ, pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie se
efectuează repetări pe 10-20 sec. reluate de 2-3 ori cu intervale de
odihnă complete. Se folosesc încărcături mici. Se va căuta atingerea
unei frecvenţe maxime: dezvoltarea vitezei cu ajutorul circuitului se
adresează în special vitezei de execuţie, frecvenţei mişcărilor,
exerciţiilor cu caracter aplicativ şi de tehnică sportivă.
Pentru dezvoltarea rezistenţei:
- intensitatea efortului este medie, crescând
treptat de la 50 la 70% din capacitatea de efort;
- durata pauzelor este mică, iar între aceste
circuite trebuie să se asigure revenirea

104
 completă, situându-se între 60-90 sec. sau 9-
120 sec.;
- volumul de lucru este mare (numărul de repetări
sau timpul de lucru); pe măsură ce creşte
intensitatea, volumul de lucru, va scădea spre
valori medii.
În cazul în care se acţionează localizat, folosindu-se
aparate sau obiecte, se dezvoltă forţa combinată cu rezistenţa,
ponderea căzând pe una sau cealaltă, în funcţie de volum, frecvenţă
sau încărcătură.
Pentru dezvoltarea forţei se lucreazăcu intensitatea mare
şi maximă, încărcătura fiind stabilită în funcţie de capacitatea
maximă. În antrenamentul copiilor şi juniorilor încărcătura se
stabileşte în raport cu greutatea corporală, începând de la 20%, până
la 70%.
Efortul în cadrul circuitelor cu încărcătură este variabil,
iar viteza de execuţie este medie în cazul greutăţilor mari şi maximă
în cazul greutăţilor mici. Când se lucrează cu repetări şi încărcătură
se folosesc maximum 4 ateliere (staţii) folosindu-se câte 4-8 serii.
O altă variantă este cea determinată de lucrul alternativ,
50% din exerciţii cu încărcături şi exerciţii fârâ greutăţi.
În cazul variantei în care se solicită aceleaşi grupe
musculare, pauzele între exerciţii se stabilesc între 90-120 sec., iar
între circuite, de 4-5 minute.
Când se solicită grupe musculare diferite, pauzele dintre
ateliere sunt de 45-60 sec. şi de 2-3 minute între circuite. Repetările
se stabilesc în funcţie de posibilităţile subiecţilor, fiind cuprinse între
1-5 repetări cu 80-100% din posibilităţile maxime şi
contracronometru cu încărcături mici.
În cazul în care exerciţiile care alcătuiesc circuitul sunt
variate (diferite deprinderi de mişcare), sunt angrenate în mişcare
alternativ toate segmentele corpului, fără a se acţiona în mod
deosebit asupra unuia sau alteia dintre factorii de diferenţiere a
efortului, realizându-se o dezvoltare complexă a calităţilor motrice şi
deci o pregătire fizică multilaterală.
În situaţia dezvoltării rezistenţei în regim de viteză şi a
rezistenţei în regim de forţă, efortul va reprezenta 50-60% la
105
exerciţiile de viteză şi respectiv, 60-70% din capacitatea maximă
pentru cele de forţă, ceea ce reprezintă un efort mediu spre
submaximal. Datorită acestui tip de efort datoria de oxigen este
redusă, ea fiind acoperită în timpul exersării şi ca urmare pauzele
sunt scurte de 40-90 sec. (refacere incompletă), la sportivii antrenaţi
şi de 60-120 sec. la cei neantrenaţi. Dacă frecvenţa cardiacă atinge
după un exerciţiu din cadrul circuitului 180 puls/minut pauza va fi de
45-90 sec. până când frecvenţa cardiacă ajunge la 120 puls/minut,
adică 1/3 din timpul necesar pentru revenirea completă.
În cazul folosirii circuitului pentru dezvoltarea
rezistenţei în regim de forţă exerciţiile de forţă vor alterna cu cele de
rezistenţă:
- intensitatea fiind medie, încărcăturile
reprezentând 35-60% din capacitatea maximă;
- viteza de lucru este şi ea mică spre medie;
- pauzele se stabilesc între 45-90 sec. între staţii
şi 2-4 minute între circuite;
- pentru exerciţiile de forţă se măreşte treptat
încărcătura şi se micşorează numărul de
repetări;
- pentru exerciţiile de rezistenţă se micşorează
încărcătura şi se măreşte numărul de repetări.
Pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză este necesară
repetarea acţiunilor motrice cu o frecvenţă maximă pe o perioadă cât
mai îndelungată:
- intensitatea este variabilă şi încărcăturile
reduse, viteza alternând, între medie şi mare, în
funcţie de exerciţii;
- durata pauzelor creşte progresiv pe măsură ce
se acumulează oboseala; se lucrează de regulă
cca 30 sec. cu frecvenţă maximă;
- principalul element de progres îl reprezintă
creşterea numărului de repetări în unitatea de
timp.
În cazul în care circuitul este utilizat în scopul dezvoltării
forţei şi vitezei se recomandă folosirea unor exerciţii cu îngreuieri
(de preferat haltere) care reprezintă 60-80% din capacitatea maximă
106
de efort, dar şi aruncări, prinderi, sărituri simple şi cu îngreuieri
medii şi mici, care să nu împiedice manifestarea forţei maxime:
- intensitatea trebuie să fie maximă, fiind atinsă
progresiv pe seama creşterii vitezei de execuţie;
- pauzele dintre exerciţii au o durată cuprinsă
între 115-120 sec. şi 4-5 minute între circuite.
Aplicarea circuitului în lecţia de educaţie fizică şcolară
reprezintă unul dintre procedeele de creştere a eficienţei lecţiei, prin
mărirea densităţii acesteia, în condiţiile în care se aplică
particularizat, în funcţie de dinamica dezvoltării morfofuncţionale a
elevilor. În această situaţie se impune acordarea, la diferite vârste ,
unei atenţii sporite raportului dintre ritmul de creştere a aparatelor
cardiovascular şi respirator, precum şi puterii mai mici de
concentrare nervoasă. Aplicarea circuitului în şcoală va purta
amprenta caracteristicilor de vârstă. În afara acestor cerinţe metodice
se impune luarea unor măsuri pedagogice privind amplasarea
circuitului în cadrul lecţiei, în funcţie de variantele de aplicare şi
desigur de obiectivele stabilite pentru lecţia respectivă şi pentru
educaţie fizică în general.
O primă cerinţă metodică se stabileşte în funcţie de
necesitatea ce circuitul să favorizeze întărirea sănătăţii elevilor, adică
să stimuleze organismul elevilor în aşa fel încât acesta să se dezvolte
în concordanţă cu legităţile morfo-funcţionale ale vârstei respective.
O altă cerinţă o constituie alternarea raţională a
solicitării principalelor grupe de muşchi, fapt care impune
cunoaşterea topografiei musculaturii şi a biomecanicii efectuării
diferitelor mişcări.
Aprecierea efectelor procedeului circuit asupra
organismului elevilor se efectuează pe baze obiective şi subiective,
dintre care cea mai importantă este cunoaşterea frecvenţei cardiace
înainte şi după efectuarea exerciţiilor (în pauze), precum şi a palorii
feţei, cantităţii de transpiraţie si altele.
Majoritatea specialiştilor sunt de acord că procedeul în
circuit are aplicaţie, în primul rând în educaţia fizică subliniindu-se
efectele sale asupra pregătirii fizicegenerale şi implicit asupra
capacităţii de efort. Efectele principale ale circuitului se manifestă
asupra rezistenţei şi forţei, precum şi asupra combinaţiilor dintre
107
acestea şi a altor calităţi motrice. Pentru realizarea deplină a efectelor
sale în această direcţie, este necesar ca în circuit să fie folosite
exerciţii simple, care să nu ceară un grad sporit de coordonare.
Utilizarea circuitului în direcţia învăţării unor deprinderi motrice sau
perfecţionarea acestora este ineficientă sau chiar inoportună.
În ceea ce priveşte vârsta de la care se poate folosi
circuitul în lecţia de educaţie fizică şi antrenament sportiv, aceasta se
situează între 13-14 ani, circuitele fiind alcătuite din 5-6 exerciţii,
crescând treptat la 8-10 exerciţii.
Varianta optimă pentru copii şi juniori este circuitul
extensiv cu intervale, care sigură o solicitare adecvată, în
conformitate cu posibilităţile acestora.
În ceea ce priveşte gradul de solicitare, acesta nu trebuie
să solicite, la copii şi juniori, eforturi mai mari de 50-60% din
capacitatea maximă, utilizându-se alternativ exerciţii cu încărcătură
mică şi fără încărcături, adresându-se tuturor segmentelor corpului.
Gradul de solicitare a circuitului se măreşte după repetarea sa în 6-8
lecţii, prin creşterea numărului de repetări la acelaşi atelier. Între
ateliere se recomandă pauze incomplete de 30-60 sec., iar între
circuite, pauze de revenire completă, de 2-4 minute.
Criteriul principal de aplicare a circuitului îl reprezintă
frecvenţa cardiacă, care oglingeşte reactivitatea organismului la acest
tip de efort. Din acest motiv, sportivii trebuie învăţaţi să-şi ia singuri
pulsul, astfel încât antrenorul să poată individualiza pregătirea,
stabilind durata optimă a lucrului şi a pauzei.
Antrenamentul forţei joacă un rol foarte important în
formarea şi dezvoltarea generală a copiilor şi adolescenţilor.
În dezvoltarea forţei musculare trebuie să se ţină seamă
de particularităţile organismului aflat în perioada de creştere,
sistemul ososs al copilului şi adolescentului. Aparatul de susţinere
are o capacitate de efort mai mică decât cel al adultului.
Forţa maximă este tipul motric cel mai important la
vârsta copilăriei. Forţa musculară urmează o dezvoltare paralelă la
ambele sexe până la 11 – 12 ani. După această vârstă băieţii prezintă
o forţă mai ridicată ca valoare, procesul încheindu-se la 18 – 20 ani,
cu doi, trei ani mai târziu decât fetele.

108
 La preşcolari antrenamentul forţei pure este
contraindicat, ţinându-se cont mai mult de nevoia de mişcare a
copiilor pentru o dezvoltare armonioasă şi polivalentă a aparatului
locomotor activ.
În ciclul primar, dezvoltarea forţei trebuie să se
realizeze prin efort dinamic, capacitatea anaerobă fiind slabă şi
neexistând bazele unui lucru muscular static. Procedeul metodic
recomandat la această vârstă este circuitul, copilul fiind orientat spre
exerciţii de forţă – viteză.
La ciclul gimnazial, în dezvoltarea forţei se pot folosi
exerciţii având ca încărcătură propria greutate sau încărcături externe
mai mici de 1 – 2 kg. La pubertate, în prima parte a ei se recomandă
dezvoltarea unei musculaturi robuste, dar fără solicitări exagerate ale
coloanei vertebrale. Se poate începe şi antrenamentul cu haltere, în
jurul vârstei de 14 ani, dar cu respectarea particularităţilor etapei
respective.
În a doua fază a pubertăţii şi în adolescenţă, muşchii îşi
măresc volumul şi se recomandă dezvoltarea forţei, acesta fiind cel
mai bun moment. Se recomandă lucrul în volum în schimbul celui în
intensitate.
În cadrul şcolii, se urmăreşte dezvoltarea analitică a
forţei diferitelor grupe musculare , a forţei explozive şi a detentei.
Dezvoltarea analitică a forţei vizează, corespunzător specificului
probelor atletice de alergări, sărituri şi aruncări, întărirea
musculaturii impulsoare, muşchilor ridicători ai coapsei, musculatura
peretului abdominal şi a centurii scapulo-humerale.
Dezvoltarea forţei explozive se leagă de exerciţiile de
aruncări, iar cea a detentei de cele de sărituri, forme specifice ce nu
pot fi confundate cu forţa, în general. În perioada gimnazială nu se
recomandă dezvoltarea formei maxime.
Dezvoltarea forţei analitice a diferitelor grupe
musculare se poate face cu metoda eforturilor repetate , unde
încărcătura trebuie să aibă 30-40 % din posibilităţile maxime ale
grupelor musculare angrenate în lucru şi în limita unui lucru de 20-
25 repetări într-o serie, cu 2-3 serii pentru fiecare gen de exerciţiu,
alternând diferite grupe de muşchi (3-4), într-o lecţie.

109
 Pentru dezvoltarea forţei explozive şi a detentei,
volumul de lucru într-o lecţie va fi de 4-6 exerciţii (alternând
exerciţiile de sărituri cu cele de aruncări), cu 6-6 repetări şi în 3-4
serii.

4.2.3.5.Testarea forţei

Lngimea de pe loc măsoară forţa explozivă a membrelor

inferioare şi este testul cel mai des întâlnit în evaluare. Această probă
se măsoară manual, prin întinderea unei benzi metrice pe sol.
Săritura pe verticală se măsoară manual sau cu
platforma tensiometrică.
Aceste teste, care nu necesită condiţii materiale şi
aparatură deosebită, măsoară într-o modalitate empirică forţa
explozivă, ceea ce a făcut ca specialiştii domeniului să caute, să
găsească şi să inventeze modalităţi de măsurare cu aparate precise.
Dispozitivul lui Abalakov, a fost construit pentru
măsurarea detentei. Măsurarea desprinderii pe verticală se
înregistrează pe o bandă metrică care este fixată pe o centură ce se
prinde în jurul taliei, în faţă, cuplată pe un dispozitiv de tragere care
se derulează atâta timp cât se află sub influenţa forţei de tracţiune.
Forţa de tracţiune este reprezentată de zborul în aer al trunchiului şi
apare în urma extinderii puterinice a picioarelor şi a tracţiunii
braţelor în sus.
Plurisalturile (triplusalt, pentasalt, decasalt) sunt teste
prin care se măsoară puterea elastică a membrelor inferioare.
Forţa şi puterea spatelui se măsoară prin testul aruncării
greutăţii peste cap.
Forţa maximă este testată la nivelul picioarelor prin
genuflexiuni cu haltera, cu încărcătură până la maximum.
În lecţia de educaţie fizică se poate dezvolta forţa în
oricare din semestrele anului şcolar, fie că se lucrează în sală sau
afară, în aer liber.
Pentru dezvoltarea forţei se recomandă acordarea a 10-
15 minute din timpul lecţiei, în sisteme de lecţii formate din 10-12
lecţii, care pot fi programate de 2-3 ori pe parcursul unui an şcolar.

110
 În cadrul Sistemului Naţional de Verificare şi Evaluare
pentru învăţământul gimnazial, testele de evaluare a calităţii motrice
forţa sunt variate. Astfel, se testează forţa musculară a tuturor
grupelor de muşchi, anume: musculatura braţelor prin aplicarea
probelor de flotări, tracţiuni din atârnat, tracţiuni pe banca de
gimnastică, musculatura abdominală prin aplicarea probelor de
ridicarea trunchiului din culcat dorsal, ridicarea membrelor inferioare
din culcat dorsal, musculatura spatelui prin aplicarea probelor de
ridicarea trunchiului din culcat facial şi ridicarea bazinului din
aşezat, musculatura membrelor inferioare prin aplicarea probelor de
săritură în lungime de pe loc şi săritură peste banca de gimnastică
30”.

4.2.4. Îndemânarea

4.2.4.1. Definiţii

„Capacitatea de a selecţiona şi a efectua rapid şi corect

acţiuni motrice, adecvate unor situaţii neprevăzute, cu o eficienţă
crescută”. (N. Alexe, 1993).
Îndemânarea, în opinia multor specialişti
(M.Epuran,1995, I.Şiclovan,1979), a fost înţeleasă ca fiind un
conglomerat de aptitudini psiho-motrice, ca rezultat al calităţii
sistemului nervos cetral. Astfel, îndemânarea s-a constituit ca o
calitate motrică complexă. L.P.Matveev şi A.D.Novicov,1980, o
consideră o aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă
mişcare, ca primă fază a învăţării, sinonimă ci priceperea motrică
elementară. De asemeanea, M.Epuran, 1995, L.P.Matveev şi
A.D.Novicov,1980, o consideră ca fiind o capacitate de restructurare
rapidă a mişcărilor în condiţii variate în funcţie de condiţiile concrete
de efectuare a acestora.
Capacităţile coordinative au ca sinonime îndemânarea,
dexteritatea şi scusinţa şi sunt determinate de procesele de ghidare şi
reglare a gesturilor (V.Tudor, 1999).

111
 În acest context, capacităţile coordinative desemnează
un complex de calităţi preponderent psiho-motrice care presupun
capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă
la condiţii variabile, specifice diferitelor tipuri de activităţi, rin
restructurarea fondului motric existent (A.Dragnea, A.Bota, 1999).
„Coordonarea se realizează prin acţiunea stimulantă a
sistemului nervos central şi a muşchilor scheletului, spre a se
executa o mişcare voluntară, în aşa fel încât să existe o înlănţuire
armonioasă între diferitele componente ale acestei mişcări”. (E.
Hahn, 1996, citat de T.Bompa,2002)
„Coordonarea reprezintă o capacitate complexă, în
strânsă corelaţie cu viteza, forţa, rezistenţa şi mobilitatea. Ea este de
mare importanţă fiind determinantă în dobândirea şi perfecţionarea
tehnicii şi tacticii, ca şi în aplicarea acestora în condiţii neobişnuite,
ca teren variat, echipament şi instslaţii, lumină, climă şi condiţii
meteorologice, adversari. De asemenea, coordonarea este solicitată în
orientarea în spaţiu, fie când organismul nu este familiarizat cu
condiţiile, fie în condiţiile de dezechilibru”. (T. Bompa, 2002)
Nivelul de coordonare reflectă capacitatea de a executa
mişcări cu diferite grade de dificultate, rapid, cu precizie şi eficienţă
mare, în concordanţă cu obiectivele specifice de antrenament (T.
Bompa, 2002).
Pe fondul dezvoltării ei se perfecţionează mecanismele
coordonării unor mişcări complicate, condiţie a însuşirii corecte şi
rapide a deprinderilor tehnico-tactice şi folosirii lor în situaţii variate.
O astfel de condiţie este prevăzută în sporturile bazate
pe o tehnicitate crescută, pe mişcări reactive şi situaţii care solicită o
putere de adaptabilitate mărită.
Îndemânarea se obţine în procesul învăţării unui număr
mare şi variat de deprinderi motrice şi se concretizează în condiţiile
variate de competiţie. Ea nu este solicitată de executarea acţiunilor
simple şi cunoscute, ci devine necesară atunci când obiectivul
învăţării şi al executării unor acţiuni noi, complexe trebuie executat
în condiţii schimbătoare, cu orientare rapidă şi adecvată (N. Alexe,
1993).

112
4.2.4.2. Factori de condiţionare
Plasticitatea şi mobilitatea proceselor nervoase
fundamentale, activitatea nervoasă superioară şi a analizatorilor joacă
un rol extrem de important în evidenţierea îndemânării prin
capacitatea lor de cuprindere şi prelucrare a informaţiilor.
De asemenea, relaţiile corticale şi subcorticale, nivelul
de coordonare a contracţiilor musculare şi folosirea schemelor
mentale legate de execuţia acţiunilor motrice, în timpul învăţării în
condiţii de dificultate reprezintă cadrul psiho-fiziologic care arată
mecanismele îndemânării.
Un rol extrem de important în evidenţierea acestei
calităţi motrice îl are tipul de sistem nervos central, temperamentul
individului.. Astfel, tipul melancolic, slab temperamental, îşi
însuşeşte mai greu fundamentul îndemânării, având nevoie de o
cantitate mai mare de repetare, de susţinere permanentă a tonicităţii
şi puterii de recepţionare a comenzilor şi informaţiilor.
Temperametul coleric, îşi însuşeşte inegal acţiunea motrică, dar
activ, prea combativ pe alocuri, ceea ce duce la o mai mare dirijare şi
control din partea conducătorului procesului de instruire. Tipul
flegmatic este un caracter puternic echilibrat, deprinde în general
lent, dar sigur şi stabil datorită unei angajări conştiente şi tenace în
repetare. Temperamentul sangvin, puternic echilibrat, dar mobil, îşi
însuşeşte rapid, statornic şi creator acţiunea motrică de coordonare în
condiţiile unor antrenamente variate (N. Alexe, 1993).
Tudor Bompa,2002 apreciază că factorii care stau la
baza dezvoltării coordonării sunt:
Inteligenţa sportivă – un sportiv remarcabil nu
impresionează doar prin deprinderi superioare sau prin calităţile sale
biomotrice excelente, dar şi prin ideile şi căile de rezolvare a
sarcinilor motrice sau tactice, complexe şi neprevăzute. Astfel, un
factor extrem de important îl reprezintă capacitatea de a analiza, de a
selecta informaţii multiple prin analizatorii motori, vizuali,
senzoriali.
Fineţea şi precizia simţurilor – în special a
analizatorilor motori şi senzorii kinestezici, senzorii mişcărilor, la fel
ca şi echilibrul şi ritmul contracţiilor musculare reprezintă factori
113
deosebit de importanţi. Kinestezia se dezvoltă prin antrenament
sistematic, având drept rezultat dobândirea capacităţii de a executa
deprinderile la un nivel mai înalt de coordonare, precizie, eficienţă şi
viteză.
Experienţa motrică – constituie un factor determinant în
capacitatea de coordonare pe parcursul unui lung proces de învăţare a
diferitelor deprinderi şi elemente tehnice.
Dezvoltarea celorlalte calităţi motrice – influenţează
coordonarea, deoarece toate sunt strâns legate între ele. O capacitate
slabă într-un anumit sector reprezintă un factor limitativ în
perfecţionarea coordonării. (T. Bompa, 2002)
În opinia altor autori, (A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002), factorii care condiţionează capacităţile
coordinative sunt de natură biologică, motrică şi psihică.
În categoria factorilor biologici intră:
 capacitatea de alternare rapidă a proceselor de
excitaţie cu cele de inhibiţie pe scoarţa cerebrală;
 viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe
căile aferente şi eferente;
 calitatea funcţională a analizatorilor;
 calitatea inervaţiei musculare care determină
contracţia şi apoi relaxarea;
 valoarea surselor energetice existente în
organism, mai ales la nivelul muşchilor.
În ceea ce priveşte factorii motrici putem aminti:
 nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi
motrice şi combinaţiile dintre acestea;
 capacitatea de anticipare a desfăşurării
ulterioare a mişcării şi utilizarea procedeelor tehnice cunoscute;
 anticiparea evoluţiei viitoare a condiţiilor în
care se desfăşoară mişcarea;
 reprezentarea corectă a mişcărilor noi ce
urmează a fi învăţate;
 memoria de scurtă şi lungă durată;
 gândirea rapidă şi mai ales gândirea creativă.

114
 Din punctul de vedere al factorilor psihici ne referim la
procesele de maturizare a sistemului nervos central şi la numărul de
deprinderi motrice pe care le stăpâneşte individul.
Capacităţile coordinative depind (V.Tudor, 1999), de o
serie de factori compuşi şi anume:
 tonusul optim al scoarţei cerebrale şi
mobilitatea proceselor corticale fundamentale;
 coordonarea intra- şi intermusculară;
 starea de funcţionalitate a analizatorilor;
 experienţa motrică şi bogăţia repertoriului
motric;
 vârsta, sexul;
 oboseala centrală sau periferică.

4.2.4.3. Forme de manifestare

Schnabel, citat de J.Weineck, 1992, consideră că există
trei factori importanţi care definesc capacităţile coordinative: 1)
capacitatea de conducere (ghidare) a mişcărilor; 2) capacitatea de
adaptare şi readaptare motrică; 3) capacitate de învăţare motorie.
R.Manno, 1982, citat de A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002, consideră capacităţile coordinative formate din
capacitatea de învăţare, capacitatea de dirijare şi control a mişcării şi
capacitatea de adaptare şi transformare a mişcării.
După Blume, 1981, citat de R.Manno, 1982, capacităţile
coordinative sunt organizate sub forma unui sistem, cu numeroase
intercondiţionări între componentele şi finalităţile acestuia.

115
Figură 9: Clasificarea capacităţilor de coordonare
(Blume, citatde R.Manno,1982, V.Tudor, 1999)

116
 Figură 10: Fundamentele capacităţii de coordonare
(Hirtz, Rubensame,Wagner, 1972, citati de V.Tudor,1999)

Capacităţile coordinative sunt de neconceput fără

factorii fizici: forţa, viteza, rezistenţa şi implicarea lor complexă în
realizarea mişcării (V.Tudor, 1999)
O încercare de ierarhizare a capacităţilor coordinative a
făcut Hirtz în 1982, citat de J. Weineck, 1994:
Factorii fizici şi formele de forţă influenţează
capacităţile coordinative, deoarece un minim de forţă este necesar
pentru a permite o mişcare agilă. De asemenea, este necesară o bună
dozare a vitezei dacă este nevoie să intervină aptitudinea de a rezolva
rapid o problemă motorie într-o anumită situaţie. Mobilitatea
corticală care stă la baza capacităţilor coordinative este necesară
pentru orientarea spaţială.

117
 Figură 11: Ierarhizarea capacităţilor de coordonare
(Hirtz,1982, citat de J.Weineck,1994)

4.2.4.4. Aspecte metodice de dezvoltare a îndemânării

În timpul evoluţiei individuale, nu există nici o

concordanţă cronologică între capacitatea optimală de dezvoltare a
coordonării motrice şi condiţia fizică (Israel,1977, citat de
J.Weineck,1992). Biologic, organismul este pregătit de devreme
pentru dezvoltarea coordonării motrice decât pentru perfecţionarea
factorilor ce determină condiţia fizică.
O deficienţă în capacitatea de coordonare nu este
rezultatul unor predispoziţii insuficiente, ci mai degrabă al unei lipse
de stimulare în timpul primilor ani de viaţă (Winter,1976, citat de
J.Weineck,1992).

118
 Prima perioadă şcolară (8-10 ani) este considerată de
J.Weineck,1992, citându-i pe Hirtz,1976 şi Stemmler,1977, ca fiind
vârsta dezvoltării intense, în care capacitatea de reacţie sportivă ia
amploare, capacitatea mişcărilor cu frecvenţe înalte, cea de
dierenţiere spaţială şi de coordonare sub presiunea timpului-limită,
echilibru şi îndemânare (cu precădere la fete).
În timpul celui de-al doilea stadiu şcolar, când are lor
încheierea maturizării în zona corticală motrică se crează baza pentru
cooperare a dintre motricitatea involuntară şi cea voluntară,
dependentă de scoarţa cerebrală motorie (Kiphard,1970, citat de
J.Weineck,1992)
La copii şi adolescenţi, procesele de adaptare la
sarcinile fizice şi psihice urmează aceleaşi legi ca la adulţi. Acest tip
de sarcină, după diferitele forme de efort, trebuie să se execute însă
cantitativ şi calitativ în funcţie de particularităţile specifice vârstei şi
de diferitele toleranţe la efort legate de vârstă.
Datorită dezvoltării extraordinar de rapide a sistemului
nervos central în timpul copilăriei, trebuie acordată o importanţă
deosebită educaţiei calităţilor de coordonare.

4.2.4.5.Testarea îndemânării

„Îndemânarea este o caracteristică specifică practicării

fiecărei ramuri de sport, care a rezultat din educarea abilităţii
generale cu mujloace specifice” (A.Dagnea, 1984).
Un subiect îndemânatic la o anumită mişcare nu este
neapărat îndemânatic şi la altă mişcare, efectuată cu acelaşi segment
al corpului (D.K.Mathews, citat de A.Dragnea, 1984).
Astfel, în opinia lui A.Dragnea, 1984, prima etapă a
calităţii complexe, îndemânarea, se numeşte a mişcărilor abile, iar
etapa a doua este cea a mişcărilor îndemânatice cu caracter specific
diferitelor ramuri de sport. Instrumentele de investigare trebuie să
ofere posibilitatea de a depista abilitatea generală, ca trăsătură
aptitudinală şi de a măsura îndemânarea specifică fiecărei ramuri de
sport, ca o calitate educată.

119
 Probele privind abilitatea se referă la sensibilitatea
chinestezică, echilibrul sub toate formele, simţul ritmului,
coordonarea membrelor, precizia. Aceste testări se realizează în
laborator şi mai puţin pe teren.
Există însă şi teste de teren, aplicabile în educaţia fizică
şcolară. Ele poartă denumirea de parcursuri sau trasee aplicative,
ştafete, unele dintre ele intrând în componenţa unor teste mai
complexe de îndemânare, care cuprind probe separate pentru diferite
segmente ale corpului.
Astfel, putem aminti aici testul de îndemânare al lui
Newton care cuprinde trei probe: săritura în lungime de pe loc,
deplasarea pe prăjină şi alergarea peste 10 garduri, proba de abilitate
motrică a lui Barrow care cuprinde săritura în lungime de pe loc,
aruncarea mingii de softball la distanţă, o alergare în zig-zag,
aruncarea mingii în perete şi prinderea ei cât mai rapid timp de 15”,
aruncarea mingii medicinale de 2,870 kg la distanţă şi alergare pe
54,84 m (60 yarzi), testul lui Cozens utilizat pentru testarea abilităţii
atletice generale, testul în pătrat, testul de îndemânare la baschet,
aruncarea la coş şi aruncarea la ţintă.
Sistemul Naţional de Verificare şi Evaluare pentru
educaţie fizică la învăţământul gimnazial nu prevede nici o probă de
control a calităţii motrice îndemânare.

120
Tabel 4: Metode de dezvoltare a coordonării (după T. Bompa, 2002)

Metodă Exemplu de exerciţii

Poziţie neobişnuită de Diferite exerciţii de sărituri (în
începere a unui exerciţiu lungime sau adâncime), laterale sau
înapoi
Execuţia deprinderilor cu Aruncarea discului sau a greutăţii
membrul opus sau într-o cu braţul opus. Lovirea mingii cu
poziţie neobişnuită piciorul opus; dribling cu mâna
opusă. Box cu garda inversă.
Modificarea vitezei sau a Intensificarea progresivă a
tempoului/ritmului de tempoului. Variaţii de tempo.
execuţie a unei mişcări
Restrângerea şi limitarea Reducerea spaţiului de joc în
spaţiului de execuţie a sporturile de echipă.
deprinderilor
Schimbarea elementelor Utilizarea de tehnici neobişnuite de
sau deprinderilor tehnice sărituri în lungime. Execuţia cât
mai comodă a tehnicii de săritură
pe aparate sau obstacole, folosind
piciorul de bătaie obişnuit şi celălalt
picior.
Creşterea dificultăţii Diferite ştafete, curse suveică, cu
exerciţiilor prin alte diferite aparate, obiecte şi sarcini
mişcări de realizat.
Combinarea deprinderilor Părţi sau elemente obişnuite din
cunoscute cu altele noi gimnastică. Joc cu sarcina de a
folosi o deprindere nou învăţată.
Creşterea opoziţiei sau a Scheme tactice diferite contra unei
rezistenţei opuse de un echipe cu un jucător în plus.
partener
Crearea unei situaţii de Teren variat pentru alergare.
execuţie neobişnuite Partide de joc pe diferite terenuri.
Antrenament din sporturi Diferite jocuri sau meciuri.
înrudite sau nu Elemente tehnice sau deprinderi
din sporturi diferite.
121
122
4.2.5.Mobilitatea

Este capacitatea omului de a utiliza maximul potenţial

anatomic de locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul
articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu
amplitudine mare.
În literatura de specialitate, se întâlnesc frecvent
noţiunile: mobilitate, supleţe sau flexibilitate, pentru definirea acestei
calităţi motrice care influenţează efectuarea optimă a unui exerciţiu,
a elementelor şi procedeelor tehnice, amplitudinea, forţa, viteza,
expresivitatea şi eficienţa.
Factori de condiţionare a calităţii motrice mobilitatea
sunt:
• supleţea coloanei vertebrale;
• existenţa unei mobilităţi în articulaţii, care să permită
efectuarea diferitelor mişcări;
• forma suprafeţelor articulare;
• tonusul muscular şi capacitatea de întindere a
ligamentelor, tendoanelor şi a fibrelor musculare;
• temperatura mediului ambiant;
• predispoziţiile genetice, vârsta, sexul;
• starea de oboseală;
• pregătirea prealabilă a aparatului locomotor.
Formele de manifestare a acestei calităţi motrice sunt:
• generală;
• specială.
O altă clasificare a acestor forme de manifestare a mobilităţii
are drept criteriu caracterul: pasiv, activ sau mixt al acestuia.
Cele mai recomandate procedee metodice utilizate pentru
dezvoltarea acestei calităţi motrice sunt :
• exerciţii cu partener, exerciţii de tipul întinderilor, la care se
adaugă şi cele executate folosind propria greutate sau cea a
aparatelor ajutătoare;
• exerciţii bazate pe schimbarea ritmului de execuţie, prin mic-
şorarea sau mărirea amplitudinii;
• exerciţii combinate, jumătate dinamice şi jumătate statice,
apli-cate în situaţia în care se urmăreşte dezvoltarea elasticităţii unor

123
grupe musculare care limitează mişcarea şi forţa altora, adică a
antagoniştilor;
• folosirea unor grupe de exerciţii cu îngreuieri (cu mingi
medicinale, diverse obiecte, ca: gantere, bastoane etc.) sau exerciţii
fără îngreuieri, de tipul: înclinări, rotări, avântări, flexări, balansări
etc.
• utilizarea metodei Stretching. Cuvântul stretch, (engl.)
înseamnă „întindere”.

4.3. Deprinderile motrice

Deprinderea motrică este capacitatea de a însuşi în mod
sistematic anumite cunoştinţe dintr-un domeniu. În domeniul
educaţiei fizice şi sportului, se dobândesc, se formează, iniţial,
deprinderile de bază (mers, alergare, săritură, aruncare), dar şi cele
utilitar-aplicative (căţărare, escaladare, târâre, ridicarea şi transportul
de obiecte-greu-tăţi, tracţiune-împingere etc.), începând cu perioada
copilăriei şi continuând apoi, în procesul de instruire special
organizat în cadrul programelor şcolare sau a antrenamentului
sportiv.
În conformitate cu obiectivele procesului de învăţare,
deprinderile motrice determină formarea altora noi, deosebit de
variate, specifice acţiunilor de mişcare, cât şi activităţii de practicare
a diferitelor ramuri sau probe sportive sau activităţi specifice
procesului de kinetoterapie.
Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex
condiţionată, realizată printr-un număr mare de repetări a unor
exerciţii special alese, a interacţiunilor dintre diferite excitaţii
(vizuale, chinestezice, auditive etc.), transmise scoarţei în aceeaşi
ordine şi cu aceeaşi intensitate (A. Demeter-12).
Deprinderile motrice se învaţă, cele greşit însuşite se
corectează prin exerciţii fizice sistematice şi continuu repetate.
Atunci când numărul repetărilor este mare se ajunge la o fază de
„automatizare”.
Deprinderile motrice nu sunt înăscute, ele sunt elemente ale
activităţii voluntare a omului. În faza superioară a formării lor, pe
baza interacţiunii organelor de simţ, a funcţiei de analiză şi sinteză a
scoarţei cerebrale, ia naştere o „senzaţie complexă”, specifică
diferitelor activităţi, sportivilor. Aceste senzaţii, în activitatea

124
practică, sunt denumite în mod expresiv „simţul mingii”, „simţul
porţii”, „simţul zăpezii”, „simţul rachetei de tenis” etc.
O dată cu automatizarea deprinderii motrice are loc o scădere a
rolului atenţiei, abaterea de la concentrarea detaliilor de execuţie spre
rezolvarea unor noi acţiuni, situaţii impuse de concurs, adversari,
coechipieri sau alţi factori externi.
Deprinderile motrice se perfecţionează (consolidează) în timp
neuniform. Progresele sunt cu atât mai mici cu cât stadiul este mai
avansat. De asemenea, o altă caracteristică este aceea că deprinderile
motrice sunt unice şi ireversibile, deci nici o deprindere motrică nu
seamănă cu o altă deprindere motrică.
Deprinderile motrice poartă amprenta particularităţilor
individuale ale subiecţilor. Acest lucru este important a fi reţinut mai
cu seamă în procesul de învăţare, formare a deprinderilor motrice. În
execuţie, urmează aceeaşi succesiune a elementelor ce compun
mişcarea, exerciţiul respectiv. Încercarea de a schimba ordinea
desfăşurării acestor elemente, în situaţia în care este posibil acest
lucru, duce la elaborarea de noi deprinderi sau elemente tehnice.
În lucrările de specialitate, sunt prezentate mai multe păreri
legate de etapele formării deprinderilor (şi priceperilor) motrice.
Astfel, după Fills, învăţarea unei deprinderi de mişcare trece printr-o
fază cognitivă, apoi printr-o fază de consolidare, ajungând în final la
faza de automatizare.
O altă perspectivă prezintă, sub aspect fiziologic, următoarele
trei faze ale formării deprinderilor motrice:
a) faza mişcărilor brute, inutile, lipsite de coordonare;
b) faza mişcărilor în concordanţă cu scopul acţiunii;
c) faza mişcării propriu-zise şi a stabilizării.
Din punct de vedere psihologic, sunt enumerate patru faze:
a) faza iniţială, a orientării şi familiarizării cu deprinderea
respectivă;
b) faza însuşirii fiecărui element component al deprinderii;
c) faza unificării elementelor componente;
d) faza automatizării.
O altă părere împărtăşită de mulţi specialişti, ce caracterizează
procesul de formare a diferitelor deprinderi motrice, evidenţiază
următoarele etape:
a) orientarea şi familiarizarea cu imaginea globală a acţiunii pe
baza demonstraţiei şi a explicaţiilor iniţiale;
b) etapa învăţării analitice, pe fragmente, operaţii;
125
 c) etapa analitico-sintetică, de organizare şi sistematizare a
elementelor, a acţiunii, eliminarea mişcărilor greşite şi inutile din
execuţia respectivă;
d) etapa sintetizării şi a integrării operaţiilor într-o acţiune unitară;
e) etapa perfecţionării deprinderilor, prin selecţia continuă şi
eliminarea progresivă a elementelor, a legăturilor defectuoase şi
consolidarea celor care trebuie menţinute.
Majoritatea specialiştilor domeniului (7; 34; 51) consideră că,
din punct de vedere metodic, există trei etape în formarea
deprinderilor motrice:
a) Etapa I, etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a
deprinderilor motrice;
b) Etapa a II-a, a consolidării, fixării deprinderilor motrice;
c) Etapa a III-a, a perfecţionării deprinderilor motrice.
a) În etapa I, a iniţierii în bazele tehnice de execuţie a
deprinderilor motrice, se urmăreşte, în primul rând, formarea unei
reprezentări corecte, clare despre deprinderile motrice ce urmează a fi
învăţate. Reprezentarea corectă se realizează pe baza perceperii de
către subiecţi a înlănţuirii raţionale a elementelor componente ale
acţiunilor motrice respective, cu ajutorul demonstraţiei şi a explicaţiei
necesare.
Demonstrarea unei acţiuni, a unei deprinderi motrice oferă
„imaginea” mişcării respective, a elementelor componente şi a
succesiunii lor. Pentru un succes în „înregistrarea”, perceperea
corectă a deprinderilor motrice, se recomandă o alternare a ritmului
normal de execuţie a exerciţiului cu ritmul mai lent, pentru a oferi
posibilitatea „vizionării” mişcării un timp cât mai lung.
Explicaţiile date de cadrul didactic, antrenor sau kinetoterapeut
asigură o orientare selectivă a subiecţilor, îndreptarea atenţiei lor pe
o anumită problemă, pe sarcina cea mai importantă, care reprezintă
fondul învăţării. De asemenea, explicaţia are şi menirea de a sublinia
senzaţiile ce apar în timpul execuţiei, actualizarea unor cunoştinţe şi
deprinderi formate în activitatea anterioară.
În timpul explicaţiilor, se recomandă descompunerea
deprinderii în elementele componente, ca şi folosirea atât a
terminologiei specifice activităţii respective (educaţie fizică, sport
sau kinetoterapie), cât şi a unor expresii care au rolul de a reda cât
mai plastic cerinţele executării practice, pentru a asigura, în final,
formarea unei corecte reprezentări a exerciţiului respectiv, a
deprinderii motrice ce urmează a fi însuşită.
126
 După formarea reprezentării corecte, se trece la iniţierea în
tehnica mişcării respective.
După demonstraţia şi explicaţiile primite, elevii, sportivii sau
pacienţii vor căuta ca execuţia lor să fie cât mai asemănătoare cu
modelul înfăţişat.
b) Cea de-a doua etapă, a formării deprinderilor motrice, este
etapa fixării, consolidării deprinderilor motrice şi se referă atât la un
element separat, cât şi la un întreg exerciţiu. Fixarea se realizează în
condiţiile repetării multiple.
Repetarea îndelungată a exerciţiilor, a deprinderilor motrice
duce la formarea conexiunilor temporale din scoarţa cerebrală şi,
treptat, execuţia greoaie şi puţin cursivă – caracteristică începutului –
capătă uşurinţă şi coerenţă, calitatea se îmbunătăţeşte. La început,
calitatea scăzută poate avea cauze obiective, ca: iradierea excitaţiei,
fenomen specific fazei iniţiale de formare a stereotipului dinamic.
Rezultatul acestei iradieri este acela al apariţiei unei serii de mişcări de
prisos, angrenarea unor muşchi inutili în executarea mişcării
respective. De asemenea, sincronizarea mişcărilor nu este în raport
optim cu marile funcţii ale organismului. Se poate observa o
precipitare în tot ce se întreprinde, iar respriraţia ca şi circulaţia (ritmul
cardiac) sunt deosebit de intense şi scade în general capacitatea la
efort.
Aspectele semnalate, ca şi altele, sunt inerente începutului
formării stereotipului dinamic şi cu timpul se elimină şi ca urmare a
repetării, a înţelegerii tot mai bune de către subiecţi a modului de
execuţie a exerciţiului fizic, a „modelului” spre care trebuie să se tindă.
Atingerea unui înalt nivel de execuţie asigură un ritm crescut, o
amplitudine mare, acurateţe, expresivitate în mişcări. De asemenea,
contribuie la formarea tehnicii de execuţie a deprinderilor motrice în
concordanţă cu caracteristicile speciale, temporale şi dinamice optime
(7).
Pentru a diminua, a micşora cât mai mult efectele negative ale
fenomenului de iradiere a excitaţiei în procesul de învăţare a
deprinderilor motrice, pe lângă exerciţiile ce urmează a fi învăţate
sau înaintea lor sunt folosite şi unele exerciţii pregătitoare. Aceste
exerciţii, prin structura lor, asigură formarea unor priceperi sau
dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor motrice nemijlocit
subordonate deprinderilor respective. Ele contribuie la pregătirea
selectivă a aparatului locomotor şi a sistemului neuro-muscular,
grăbind procesul de învăţare a deprinderilor motrice.

127
 c) Etapa a III-a este etapa perfecţionării, automatizării
deprinderii motrice şi se realizează printr-o activitate de repetare
perseverentă, ce urmăreşte automatizarea deprinderilor motrice.
Diversele categorii (tipuri) de deprinderi motrice sunt
clasificate astfel:
a. După nivelul de automatizare:
• elementare – deprinderile motrice complet automatizate şi
care au la bază mişcări cu caracter ciclic. Fazele se execută în aceeaşi
ordine, înlănţuire (ca cele asemănătoare mersului, alergării, înotului,
ciclismului, schiului fond, canotajului etc.);
• complexe – sunt parţial automatizate şi sunt formate din acţiuni
motrice aciclice (ca cele specifice unor activităţi sau sporturi, cum sunt:
gimnastica, lupte, arte marţiale, judo şi mai ales jocurile sportive).
b. După finalitatea, utilitatea lor:
• de bază: mersul, alergarea, aruncarea-prinderea, săritura;
• utilitar-aplicative: căţărare, târâre, tracţiune-împingere,
escaladare, transport de greutăţi sau obiecte etc;
specifice unor activităţi, ramuri sau probe sportive.
c. După nivelul participării sistemului nervos la formarea şi
valorificarea deprinderilor:
• propriu-zise – cele care se formează prin multe repetări
stereotipe;
• perceptive-motrice – influenţate în formare şi folosire de
ambianţă (schi, sporturi nautice etc.);
• inteligent-motrice – cele care sunt influenţate în formare şi
mai ales în utilizare de adversarii de întrecere sau de condiţiile
concrete în care se execută.
În ceea ce priveşte transferul şi interferenţa deprinderilor
motrice, s-a constatat că deprinderile învăţate anterior pot influenţa
pozitiv sau negativ însuşirea altora noi.
Instruirea pozitivă este numită transfer, iar cea negativă,
interferenţă.
De regulă, prin procesul de generalizare, elementele comune sunt
transferate din structura deprinderii vechi, în structura deprinderii noi.
Interferenţa este tot un transfer, dar negativ, situaţie care
trebuie şi poate fi evitată printr-o planificare judicioasă a procesului
de învăţare şi consolidare a deprinderilor motrice.
Timpul necesar pentru reuşita formării corecte a deprinderilor
motrice depinde de gradul de complexitate a deprinderii motrice
respective, experienţa motrică anterioară a subiectului, nivelul
128
calităţilor motrice, a indicilor morfo-funcţionali şi de motivaţia
executantului.
A. Deprinderile motrice de bază sunt: mersul;
alergarea; săriturile; prinderile-aruncările.
a. Mersul se deprinde corect când sunt respectate următoarele
recomandări:
• executarea mersului cu braţ şi picior opus;
• contactul labei piciorului cu solul să se realizeze pe pingea,
după care urmează rularea pe întreaga talpă;
• coordonarea amplitudinii oscilaţiilor corpului;
• adaptarea respiraţiei la tempoul mersului;
• poziţia trunchiului să fie în uşoară extensie, corpul relaxat.
Cele mai frecvente greşelile întâlnite în efectuarea mersului,
care trebuie să constituie obiectul activităţii corective, sunt:
• orientarea exagerată a picioarelor spre exterior;
• oscilaţia laterală (legănarea) a corpului;
• mers îngenunchiat (ci genunchii îndoiţi);
• mers cu „târşirea” picioarelor;
• mers cu piciorul şi braţul de aceeaşi parte.
Poziţii incorecte ale corpului, în mers:
• umerii căzuţi;
• spatele rotunjit;
• mers săltat;
• mers rigid (ţeapăn) ş.a.
Sisteme de acţionare (mijloace, exerciţii) ce pot fi utilizate
pentru perfecţionarea deprinderii motrice mers sunt foarte diverse.
De exemplu: mers pe loc şi din mişcare, cu mişcarea activă a
braţelor, cu ridicarea genunchilor, pe vârfuri, pe marginea internă sau
cea externă a labei piciorului; mers ghemuit; mers în „pasul
uriaşului”; mers în diferite formaţii; mers cu mânuirea unor obiecte;
mers accelerat cu trecere în alergare etc.
b. Alergarea, ca deprindere motrică, de bază are multiple
aplicaţii, mai ales în activitatea sportivă.
De la începutul învăţării acesteia, se va urmări efectuarea unei
alergări corecte, economicoase, cu corpul relaxat. În procesul de
învăţare a acestei deprinderi motrice, trebuie avute în vedere
următoarele aspecte:
• contactul piciorului cu solul se va face pe pingea;
129
 • trunchiul să fie uşor înclinat înainte;
• capul ridicat, cu privirea orientată înainte la 7-8 m;
• braţele să se mişte activ, pe lângă corp, uşor îndoite din
articulaţia cotului;
• corpul relaxat, respiraţia regulată şi cât mai profundă.
În timpul executării exerciţiilor de alergare, majoritatea
acestora se vor efectua cu viteza de deplasare medie (la o viteză de
deplasare maximă, corpul este încordat), controlându-se modul de
acţionare a tuturor segmentelor corpului.
Concomitent cu învăţarea alergării cât mai relaxate, se va
urmări şi coordonarea alergării cu respiraţia.
Greşeli de urmărit spre a fi înlăturate:
• corpul crispat;
• trunchiul înclinat înapoi;
• alergare îngenuncheată;
• alergare pe toată talpa;
• braţele nu sunt îndoite din articulaţia cotului, sau balansarea
lor în lateral;
• mărimea necorespunzătoare a paşilor.
Sisteme de acţionare (mijloace, exerciţii) utilizate pentru
perfecţionarea alergării, ca şi în cazul mersului sunt numeros. De
exemplu: mers alternat cu alergare; alergare cu joc de gleznă;
alergare cu genunchii sus; alergare cu paşi încrucişaţi; alergare cu
pendularea gambelor spre înainte şi spre înapoi; alergare în şir, în
coloană şi alte variante; alergare pe teren variat; alergare accelerală,
lansată etc.
c. Săriturile sunt, de regulă, desprinderi de pe sol printr-un
efort şi angajarea aparatului osteo-articular, a sistemului muscular şi
a funcţiilor de bază ale organismului.
Săriturile pot fi clasificate astfel:
a) naturale – fără sprijin, executate pe loc, de pe loc sau din
mers ori alergare; peste obstacole, sau trecând, călcând pe obstacol;
la coardă etc. Ele pot fi folosite în pregătirea organismului pentru
efort, pentru influenţarea selectivă a aparatului locomotor, pentru
dezvoltarea calităţilor motrice, în cadrul jocurilor de mişcare, a
ştafetelor şi a parcursurilor aplicative, ca, de exemplu: sărituri ca
mingea; sărituri cu întoarceri 90º, 180º, 360; sărituri cu genunchii la
piept, sărituri cu depărtarea şi apropierea picioarelor, sărituri cu
forfecarea picioarelor, sărituri din fandat în fandat etc.
130
 b) construite după un anumit algoritm – săriturile din
gimnastica acrobatică, sportivă sau cea ritmică; săriturile din
atletism, în lungime sau triplu etc.
Învăţarea săriturilor cu sprijin la aparate se realizează învăţând
separat, fiecare fază a acesteia. În mod deosebit, se va avea în vedere
următoarele:
• elanul să fie o alergare uniform accelerată;
• alegerea corectă a locului de bătaie;
• însuşirea corectă a zborului;
• aşezarea corespunzătoare a palmelor pe aparat;
• asigurarea condiţiilor materiale pentru o aterizare elastică;
• evitarea unor posibile accidente.
d) Prinderile-aruncările – stau la baza unor acte şi acţiuni
motrice folosite în activitatea cotidiană şi în cea de educaţie fizică,
sport şi kinetoterapie.
Aruncările pot fi executate cu una sau ambele mâini, de pe loc
sau din deplasare, din poziţii diferite, sub formă de: azvârliri,
împingeri, lansări, rostogoliri şi respingeri. De asemenea, pot fi
efectuate la ţintă sau la distanţă.
Prinderile sunt mai dificile decât aruncările, pentru că necesită
aprecierea vitezei de deplasare a obiectului, a direcţiei, a înălţimii, a
traiectoriei, a volumului obiectului, a forţei de contact etc.
Prinderea şi aruncarea şi se vor învăţa mai întâi de pe loc,
acordând o atenţie deosebită alegerii dimensiunilor obiectelor utilizate.
B. Deprinderile utilitar-aplicative
Dintre aceste deprinderi motrice fac parte: târârea, căţărarea,
escaladarea, tracţiunea-împingerea, ridicarea şi transportul de
greutăţi/obiecte etc.
a. Târârea este o formă de deplasare a corpului în poziţii joase
cu ajutorul braţelor şi picioarelor; ca exerciţiu fizic, această mişcare
urmăreşte tonificarea musculaturii trunchiului şi spatelui, mobilitatea
coloanei vertebrale, corectarea unor deficienţe etc.
Târârea se poate efectua prin mai multe procedee:
• pe palme şi gambe;
• pe antebraţe şi gambe;
• pe o parte a corpului, fiind culcat (se foloseşte pentru
transport de greutăţi);
• în poziţii culcat, facial şi dorsal, cu sau fără ajutorul membrelor.

131
 Învăţarea deplasării prin târâre se face cu braţul şi piciorul
opus, continuând cu deplasarea braţului şi piciorului de aceeaşi parte.
b. Tracţiunea şi împingerea urmăresc dezvoltarea forţei, prin
acţiunea unor grupe musculare.
Tracţiunile pot fi:
• între doi parteneri, aflaţi faţă în faţă, cu priza la mâini sau
aflaţi lateral cu priza la corp;
• între două echipe a căror subiecţi se află dispuşi în şir, şi
fiecare apucă de o frânghie, sau dispuşi în linie, subiecţii ţinându-se
de mâini ori de braţe.
Împingerile pot fi executate:
• pe perechi ∙ palmă în palmă cu partenerii faţă în faţă;
∙ palmele pe umerii partenerilor sau în lateral;
∙ palmele pe omoplaţii partenerului;
∙ faţă în faţă, stând ghemuit sau într-un picior etc;
• pe grupe, împingere cu o prăjină etc.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, aceste
deprinderi motrice se execută, de regulă, în cadrul unor activităţi
desfăşurate sub formă de întreceri, partenerii sau echipele trebuind să
fie echilibrate ca forţă, greutate şi talie a componenţilor. De
asemenea, se va avea în vedere ca solicitarea grupelor musculare să
fie judicioasă, ca şi dozarea efortului, asigurându-se şi efectuarea
pauzelor necesare revenirii organismului.
c. Ridicarea şi transportul de greutăţi sunt exerciţii cu caracter
preponderent de forţă, rezistenţă şi îndemânare şi se clasifică în:
• ridicări şi transport de obiecte; transportul acestora se poate
face prin rostogolire, tragere, împingere, iar ridicarea şi purtarea
poate fi realizate pe braţe, pe piept, pe spate, umeri; exerciţiile pot fi
efectuate individual sau în grup;
• ridicări şi transport de persoane; transportul persoanelor se
poate face în spate, pe umeri, prin susţinerea sub genunchi şi sub
braţe, sub formă de „roabă” sau „în scăunel”.
Din punct de vedere metodic, la această deprindere motrică se
va ţine seama de următoarele:
• însuşirea optimă a tehnicii de ridicare şi transport şi
sincronizarea mişcărilor (apucare, ridicare, transport);
• solicitare alternativă a grupelor musculare şi „protejarea”
coloanei vertebrale;

132
 • în cazul transportului colectiv, greutatea se va repartiza în
mod uniform pe toţi partenerii.
d. Escaladarea reprezintă capacitatea de a trece peste obstacole
înalte prin mijloace proprii. Exerciţiile de escaladare dezvoltă curajul
şi unele calităţi motrice, ca: îndemânarea, forţa etc.
La executarea acestor exerciţii, se recomandă următoarele:
• la alegerea unui obstacol ce urmează să fie escaladat, se va
ţine seama de accesibilitatea lui;
• la început, se va folosi procedeul cel mai simplu (traversarea
prin culcarea abdomenului pe obstacol pentru trecerea în cealaltă
parte), apoi pot fi folosite procedee mai complexe, ca: prin sărituri,
păşire etc.
• locul de aterizare sau coborâre va fi asigurat corespunzător,
eventual cu saltele de gimnastică;
• numărul repetărilor nu trebuie să ducă la acumularea unei
oboseli mari;
• folosirea acestor deprinderi în jocurile de mişcare, ştafete sau
parcursuri aplicative se va face numai după însuşirea tehnicilor de
execuţie adecvate.
e. Căţărarea constă în urcarea şi coborârea pe un „aparat”
(frânghie, scara fixă sau din frânghie, cadrul de gimnastică, banca de
gimnastică aşezată vertical sau oblic etc.).
Căţărarea se poate efectua: cu deplasare orizontală (la frânghie,
bancă, bară etc.), cu deplasare oblică (la frânghie sau scara de
frânghie) sau verticală.
Întrucât exerciţiile de căţărare sunt în mare măsură exerciţii de
forţă, se va acorda atenţie atât însuşirii tehnicii, cât şi dezvoltării
grupelor musculare care contribuie la realizarea lor.

C. Folosirea deprinderilor motrice de bază şi utilitar-

aplicative
Deprinderile motrice de bază şi utilitar-aplicative sunt prezente
în întreaga activitate (prin sistemele de acţionare) şi prin unele
activităţi special concepute şi desfăşurate în şcoală, cum sunt:
parcursurile aplicative şi jocurile de mişcare.
C.1. Parcursurile aplicative
Sunt structuri complexe în cadrul cărora se aplică deprinderile
motrice de bază şi utilitar-aplicative. Aceste parcursuri prezintă unele
particularităţi, ca:
133
 • se pot organiza în diferite condiţii, în funcţie de dotările
materiale de care se dispune;
• asigură dezvoltarea calităţilor motrice;
• se realizează o mobilizare mare (se pot organiza sub formă de
întrecere) şi creează o participare angajantă, o stare emoţională a
participanţilor la aceste parcursuri;
• permit includerea unor elemente de problematizare în
participarea subiecţilor la aceste parcursuri;
Parcursurile utilitar-aplicative pot fi caracterizate după:
• elementele de bază din conţinutul lor;
• dificultatea sarcinilor de rezolvat sau a obstacolelor incluse în
parcursul respectiv;
• calităţile motrice solicitate;
• lungimea traseului sau numărul obstacolelor.
Pentru buna desfăşurare a parcursurilor utilitar-aplicative, se
recomandă respectarea următoarelor cerinţe organizatorice şi
metodice:
• stabilirea numărului şi natura obiectelor şi aparatelor ce
urmează a fi folosite şi verificarea lor prealabilă;
• amenajarea locurilor de aterizare, de regulă cu saltele de
gimnastică, luându-se toate măsurile pentru prevenirea accidentelor;
• reglarea înălţimii obiectelor, a aparatelor după posibilităţile
subiecţilor;
• anticiparea efortului depus de subiecţi în timpul desfăşurării
parcursului prin:
∙ mărirea sau micşorarea numărului de aparate sau obiecte;
∙ uşurarea sau îngreuierea unui exerciţiu;
∙ repetarea de mai multe ori a parcursului;
∙ creşterea sau reducerea vitezei de parcurgere a traseului;
∙ micşorarea sau mărirea lungimii traseului;
∙ modificarea înălţimii obiectelor, a aparatelor;
∙ introducerea unor elemente de întrecere.
∙ evitarea introducerii în porţiunile finale ale traseului a unor
exerciţii cu grad ridicat de dificultate.
La alcătuirea parcursurile utilitar-aplicative, se va ţine seama
de:
• gradul de însuşire a exerciţiilor solicitate tuturor subiecţilor în
timpul desfăşurării parcursului;
134
 • vârstă şi sex;
• posibilităţile motrice ale subiecţilor;
• dotarea materială.
C.2. Jocurile de mişcare
Jocurile de mişcare constituie importante mijloace ale
activităţii de educaţie fizică şi sportivă şi prezintă numeroase
avantaje. Dintre acestea, pot fi enumerate următoarele:
• creează stări emoţionale pozitive;
• contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a organismului, la
menţinerea unei stări optime de sănătate;
• contribuie eficient la formarea deprinderilor şi priceperilor
motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor ramuri şi probe
sportive;
• activitatea se desfăşoară, de regulă, în colectiv. Acest lucru
presupune colaborarea cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, a
motivelor, acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale echipei,
încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului,
asumarea unor responsabilităţi;
• contribuie la dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;
• jocul de mişcare permite manifestarea iniţiativei şi
independenţei în acţiuni, afirmarea gândirii, a creativităţii, iniţiativei,
a capacităţii de anticipare şi a deciziei;
• jocurile, prin caracteristica lor principală – întrecerea –, stimulează
competitivitatea, sporeşte interesul subiecţilor pentru activitate.
Clasificarea jocurilor
Caracteristicile principale ale jocurilor sunt determinate de
natura lor, de vârsta celor care le practică, dotarea materială,
anotimp, locul desfăşurării etc. Astfel, jocurile pot fi clasificate:
• K. Gross distinge următoarele categorii:
∙ jocuri cu funcţii generale:
∙ jocuri motorii;
∙ jocuri senzoriale;
∙ jocuri intelectuale;
∙ jocuri de voinţă;
∙ jocuri afective.
∙ jocuri de experimentare;
• W.Stern împarte jocurile în:
∙ individuale;
135
 ∙ sociale.
• Psihologul Ursula Şchiopu face următoarea clasificare din
punct de vedere al conţinutului:
∙ jocuri de reproducere a unor evenimente;
∙ jocuri de mişcare;
∙ jocuri de creaţie;
∙ jocuri cu subiect, cu reguli.
• Gh. Cârstea, pe planul motricităţii, clasifică jocurile astfel:
∙ jocuri de mişcare;
∙ jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive;
∙ jocuri sportive.
De asemenea, în unele lucrări de specialitate se propun alte
clasificări ale jocurilor:
a) După criteriul modului de organizare a participanţilor:
∙ jocuri cu împărţirea colectivului pe grupe (sau echipe);
∙ jocuri fără împărţirea colectivului pe echipe (grupe).
b) După locul în care se efectuează:
∙ jocuri în aer liber;
∙ jocuri în interior.
c) După „mediul” în care se desfăşoară:
∙ jocuri pe suprafaţă uscată (teren, în sală etc.);
∙ jocuri pe zăpadă;
∙ jocuri pe apă.
d) După zona geografică în care se desfăşoară:
∙ jocuri la mare;
∙ jocuri la munte.
e) După cadrul „organizatoric”:
∙ jocuri în lecţie;
∙ jocuri în „recreaţia organizată”;
∙ jocuri în activitatea independentă;
∙ jocuri în tabere;
∙ jocuri în staţiuni balneo-climaterice.
f) După obiectivele instructiv-educative pe care le vizează:
∙ jocuri pentru atenţie, captarea şi educarea acesteia;
∙ jocuri pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
∙ jocuri pentru deprinderi şi/sau priceperi motrice
(consolidarea, perfecţionarea sau verificarea acestora).
g) După natura „materialelor folosite”:
136
 ∙ jocuri cu obiecte;
∙ jocuri fără obiecte.
h) După criteriul obiectivelor activităţii de educaţie fizică şi
sportivă:
∙ jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice
de bază şi utilitar-aplicative (jocuri pentru alergare, pentru sărituri,
pentru aruncări; jocuri pentru căţărare, jocuri pentru târâre, jocuri
pentru escaladare etc.);
∙ jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor
specifice diverselor ramuri şi probe sportive;
∙ jocuri pentru dezoltarea calităţilor motrice de bază;
∙ jocuri pentru dezvoltarea atenţiei.
În perioada preşcolară, în grădiniţă, jocul de mişcare ocupă
locul central în activitatea zilnică a copilului.
Prezente în şcoală, în programele de educaţie fizică, în toate
ciclurile de învăţământ, jocurile de mişcare asigură într-un mod
plăcut şi eficient realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive.
De asemenea, utilizate în lecţii, în aproape toate „momentele” lecţiei
(excepţie făcând cel destinat influenţării selective a aparatului
locomotor) asigură o densitate crescută, atât motrică cât şi
funcţională.
Jocurile de mişcare asigură un cadru de desfăşurare favorabil,
deosebit de plăcut al activităţilor extraşcolare.
Unele recomandări metodice pentru asigurarea unei eficienţe
crescute a jocurilor de mişcare:
• alegerea jocului trebuie să ţină seama de vârsta şi sexul
participanţilor, de particularităţile somato-funcţionale şi psihice ale
subiecţilor, de nivelul lor de pregătire;
• regulile jocului trebuie înţelese şi respectate de către toţi
participanţii la joc;
• să se aibă în vedere condiţiile materiale şi climaterice în care
se desfăşoară;
• echipele să fie de valoare apropiată sau egale ca număr al
participanţilor;
• în situaţiile în care desfăşurarea jocului reclamă existenţa mai
multor arbitri, aceştia vor fi nominalizaţi de către cel care conduce

137
activitatea respectivă, din rândul unor persoane apreciate pentru
competenţa şi obiectivitatea lor;
• folosirea posibilităţilor de stimulare a spiritului competitiv al
participanţilor la joc.

4.4. Priceperile motrice

Unii autori le numesc abilităţi care permit valorificarea
conştientă, în condiţii neprevăzute, variabile, a deprinderilor motrice
stăpânite de subiect.
Priceperea motrică, în cazul unor deprinderi motrice simple,
precede acestora. Această anticipare se numeşte „pricepere motrică
simplă, elementară” şi reprezintă prima etapă, cea a iniţierii în bazele
tehnice ale deprinderilor motrice. După familiarizare, în condiţii noi,
neprevăzute, subiectul selectează şi apoi execută deprinderile motrice
care se impun, în funcţie de condiţiile variabile; această pricepere
motrică este denumită „complexă”.
Majoritatea specialiştilor consideră însă că priceperea motrică
apare ca un element de valorificare a deprinderii motrice în condiţii
nestudiate în prealabil, având sensul de iscusinţă, dibăcie, măiestrie
sau pregătire temeinică.
Priceperile motrice au ca suport şi totodată influenţează
procesele cognitive, cum sunt: memoria, gândirea creatoare,
imaginaţia etc.
În funcţie de experienţa motrică, de numărul şi varietatea
deprinderilor motrice pe care le stăpâneşte, subiectul poate executa în
mod conştient deprinderile motrice neînsuşite încă.
Caracteristicile priceperilor motrice:
• sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice
voluntare;
• aria lor de manifestare depinde de nivelul pregătirii motrice;
• fac parte din sfera măiestriei motrice;
• sfera cea mai largă de aplicare a lor o reprezintă jocurile de
mişcare, parcursurile, traseele aplicative, jocurile sportive, ştafetele
etc.
• se bazează şi influenţează procesele cognitive: memoria,
gândirea creatoare, imaginaţia etc.;
• se consolidează prin folosirea metodelor moderne de
instruire.
138
 Obişnuinţele sunt considerate, în numeroase lucrări de
specialitate, activităţi voluntare, care exprimă preferinţe, predilecţii
sau pasiuni pentru un anumit gen de activitate.
Obişnuinţele se cultivă pe fondul unor deprinderi, dar ele nu sunt
simple tehnici şi modalităţi de acţiune. Ele au rezonanţe puternice,
susţinute de convingeri ferme şi exprimă modul de comportare a
fiecărui individ, în diferite situaţii.

4.5. Învăţarea motrică

Între tipurile de învăţare, atât învăţarea perceptiv - motrică

precum şi cea motrică propriu - zisă ocupă locuri însemnate datorită
faptului că stau la baza unui şir întreg de acte de comportament
întâlnite în viaţa de zi cu zi.
După Epuran şi Holdevici (1993) “în învăţarea motrică,
elementele exteroceptive, proprioceptive sau raţionale sunt implicate
cu ponderi diferite după natura activităţii şi acţiunilor pe care le
compun”. Majoritatea autorilor arată că este greu de diferenţiat net
învăţarea perceptiv - motrică de cea motrică, elementul perceptiv
fiind prezent într-o măsură oarecare şi în manifestarea unor
deprinderi închise.
 “Învăţarea perceptiv - motrică prezintă aspecte diferite, ea
constând din stabilizarea relativă a unor răspunsuri motrice în raport cu
datele fenomenelor externe, percepute ca indicatori sau stimulatori ai
activităţii;
 Învăţarea motrică constă din acte comportamentale în care
reacţiile stabilizate sunt dependente de componentele senzoriale
proprioceptive”.
După M. Epuran şi V. Horghidan (1995):
 Învăţarea senzori - motrică (denumită şi perceptiv - motrică)
constă din modificarea comportamentului ca ajustare sau adaptare a
unui răspuns performant, la condiţiile perceptive noi şi care implică fie
formarea de noi coordonări senzori - motrice, fie creşterea preciziei sau
fineţei coordonării răspunsului preexistent;
 Învăţarea motrică se caracterizează prin aceea că reacţiile de
răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine kinestezică

139
sau proprioceptivă (de exemplu, cântatul la pian sau dactilografierea
după metoda “oarbă”, activităţile sportive ca basebalul patinajul ş.a.)”
Deosebirile dintre învăţarea motrică şi cea perceptiv - motrică
nu sunt atât de mari încât să justifice tratarea lor separată. Deoarece
controlul senzorial perceptiv este dosebit de important în execuţia
gesturilor motrice, efectuarea celor mai automatizate mişcări va
depinde de indicatorii perceptivi interni sau externi.
Vom prezenta în continuare o sinteză a definiţiilor propuse de
diferiţi cercetători ai acestui domeniu realizată de Jean-Pierre
Famose:
 “Învăţarea motrică este un proces intern de natură cognitivă
care permite modificarea comportamentului de fiecare dată când
subiectul se confruntă cu o sarcină faţă de care nu are un răspuns
adaptat. A nu avea răspuns adaptat înseamnă a nu fi capabil de a
îndeplini un obiectiv autoimpus sau stabilit din exterior, dar poate să
însemne, de asemenea, în cazul în care sarcina este îndeplinită, că
efortul fizic şi / sau mental este considerabil;
 Învăţarea este o modificare durabilă de comportament care se
produce în timpul interacţiunii dintre organism şi mediu. Toate
modificările comportamentale a căror origine este alta decât cea
datorată practicii şi experienţei nu pot fi considerate ca relevând
învăţarea.
Atunci când modificarea comportamentală este produsul
repetării aceleiaşi sarcini vorbim de învăţare prin exerciţiu, iar când
se datorează îndeplinirii de sarcini diferite, vorbim de învăţare prin
transfer.”
Din toate aceste definiţii se desprinde un concept subiacent
celui de învăţare motrică şi anume, cel de adaptare. Învăţarea motrică
rezultă
dintr-un proces activ de adaptare, ea fiind înţeleasă ca adaptare a
individului la mediul ambiant.
O altă idee importantă care se desprinde din definiţiile de mai
sus este cea a proceselor cognitive interne activate în timpul actului
învăţării. Modificarea comportamentală care este produsul învăţării se
află sub control cognitiv, ceea ce înseamnă că întreaga serie de operaţii
cognitive interne este direcţionată pentru a determina această
modificare comportamentală.
140
 Considerarea învăţării ca o formă particulară de adaptare
reprezintă, în esenţă, înţelegerea acestui proces în termenii rezolvării de
probleme. Într-unul din studiile sale Jean-Pierre Famose arată că, de
fapt, nu poate fi vorba desre învăţare motrică în afara existenţei unei
probleme motrice de rezolvat. În consecinţă, activitatea de rezolvare de
probleme motrice trebuie să se afle în centrul tuturor achiziţiilor
motrice.
Din punct de vedere motric, neluînd în considerare existenţa
unui antrenament programat, planificat, fiecare copil devine mai
performant în execuţia deprinderilor motrice complexe în concordanţă
cu înaintarea în vârstă, cu dezvoltarea şi experienţa. Nivelul eficienţei
atins în diverse sarcini depinde de funcţionarea şi integrarea
numeroaselor procese sau mai bine zis de abilitatea de:
 îndreptare a atenţiei spre informaţiile situaţionale
pertinente;
 interpretare a informaţiei disponibile şi utilizare a
experienţei anterioare;
 a lua decizia adecvată în selecţia răspunsului;
 a trata informaţia, a lua decizia şi de a reacţiona atât de
repede pe cât o cere sarcina;
 a controla informaţiile retroactive pertinente;
 a particulariza şi adapta răspunsul la situaţia impusă pentru
a atinge scopul cu succes.

4.5.1. Perspective asupra tratării informaţiilor

Sarcinile motrice pe care poate să le îndeplinească un copil

depind de un număr mare de factori. Consideraţiile asupra tratării
informaţiilor indică faptul că la performanţa motrică contribuie mai
multe procese impuse de sarcină şi informaţiile interne.
Performanţele în deprinderile perceptiv-motrice pot fi considerate ca
necesitănd operaţii cum ar fi traducerea, transmiterea, sintetizarea
informaţiilor şi, în unele cazuri, generarea de răspunsuri motrice.
Este implicată de asemenea şi stocarea informaţiilor în memorie.
De-a lungul dezvoltării şi maturizării normale copiii devin din
ce în ce mai capabili de a analiza situaţii, de a selecta indiciile

141
pertinente, de a organiza şi elabora planuri pentru o mişcare sau o
serie de mişcări şi de a utiliza informaţiile retroactive disponibile.
După cum indică cercetările, la vârste diferite copiii pot să
înveţe să-şi îmbunătăţească capacitatea de tratare a informaţiilor în
sensul unei eficienţe crescute în interiorul limitelor lor de dezvoltare.
Reiese de aici necesitatea de a cunoaşte mai bine rolul
proceselor cognitive în îmbunătăţirea performanţelor motrice, de a şti
cum pot tinerii începători să-şi utilizeze mai bine capacităţile
cognitive în timpul învăţării şi execuţiei deprinderilor motrice.

4.5.2. Problema motrică şi învăţarea motrică

Cercetarea asupra învăţării avansează ideea că nu poate exista

învăţare motrică decăt în măsura în care există o problemă motrică
de rezolvat.
Interesantă în acest moment devine noţiunea de problemă
motrică, raportul între noţiunea de problemă motrică şi cea de sarcină
motrică şi modul cum o problemă poate favoriza învăţarea.
Într-o primă abordare situaţia problematică poate fi
considerată ca fiind o perturbare sau dezorganizare în echilibrul
stabilit între individ şi mediul înconjurător, perturbare sau
dezorganizare care, dacă se menţine, poate determina afectarea
integrităţii corporale. Este important de precizat că individul trebuie
să specifice, în termeni mai mult sau mai puţin generali, tipurile de
efecte pe care trebuie să le obţină în scopul restabilirii echilibrului.
Etapele de activare şi generare a mişcărilor (voluntare) sunt
următoarele (Bernstein, 1967):
 perceperea, evaluarea situaţiei şi a aspectelor pe care individul
le sesizează;
 anticiparea modificării situaţiei, care prin intermediul
acţiunilor sale trebuie să revină la normal; în această etapă este
deja prezentă problema motrică şi conţine mai multă
informaţie decăt etapa anterioară;
 decizia asupra acţiunii pe care urmează să o întreprindă;
 decizia asupra modului de acţiune şi resursele disponibile.

142
Aceste etape reprezintă un program de rezolvare a problemei, după
care urmează procesul de rezolvare concretă sub formă de activitate
motrică. Rezolvarea unei probleme motrice implică fie selecţia celor
mai adecvate miloace dintre cele existente, fie o combinare nouă a
acestora sau elaborarea de mijloace în întregime noi.

143
 Rezolvarea de probleme motrice nu se diferenţiază de achiziţia
unor deprinderi motrice. Noţiunea de problemă motrică nu trebuie
limitată doar la cazul individului care nu are la îndemână un răspuns
imediat disponibil şi care trebuie să-şi elaboreze mijoace de
rezolvare în întregime noi.

4.5.3. Sarcina motrică şi învăţarea motrică

4.5.3.1. Noţiunea de sarcină motrică

La o primă abordare această noţiune pare uşor de definit. După

definiţiile date de cea mai mare parte a dicţionarelor sarcina motrică
reprezintă:
 muncă pe care individul are obligaţia de a o efectua, impusă
din exterior sau autoimpusă;
 un anumit comportament obligatoriu.
În accepţiunile curente, sarcina indică ceea ce este de făcut,
acţiunea care se desfăşoară. Noţiunea de sarcină vehiculează ideea de
prescripţie sau chiar de obligaţie şi evocă ceea ce este pus în joc de
către subiect pentru a execută aceste prescripţii, pentru a-şi îndeplini
obligaţiile.
Proprietăţile fundamentale ale sarcinii, ce rezultă de mai sus
sunt:
 noţiunea de sarcină face trimitere la ideea de prescripţie, de
obigaţie;
 sarcina comportă diferite constrângeri care trebuie respectate,
altfel subiectul iese în afara sarcinii.

4.5.3.2. Elementele sarcinii motrice

Scopul şi gradul de specificare a acestuia: o sarcină poate

presupune un scop explicit sau implicit. Acesta poate fi considerat
explicit atunci când este prezentat unui subiect şi un observator
independent poate verifica dacă scopul respectiv a fost atins.

144
 Există numeroase forme de comportament care nu corespund
acestei definiri; spre exemplu, comportamentele care pot fi emise ca
răspuns la un scop fixat de subiectul însuşi. În acest caz vorbim
despre scop implicit.
Un scop poate fi, de asemenea, bine definit sau insuficient
definit. Un scop bine definit (sau bine specificat) presupune o
specificare clară a unei stări, condiţii, etc. care trebuie atinsă de către
practicant. Atunci când un scop este bine definit, rezultatul obţinut
poate fi descris ca un fenomen foarte clar. Spre exemplu, un săritor în
înălţime poate doborâ sau nu ştacheta. Nu există situaţie intermediară
între reuşită şi eroare. Când un scop este insuficient definit, o
multitudine de rezultate intermediare pot fi acceptate prin raportare la o
scală calitativă relativă. Spre exemplu, comportamentele apărute în
urma unei prescripţii generale cum ar fi: “Copii, o să primiţi fiecare
câte un echipament complet de schi şi timp de o oră faceti fiecare ce
doriţi”. În acest caz, scopul este insuficient specificat şi orice rezultat
obţinut este acceptabil.
În ceea ce priveşte natura efectului pe care dorim să-l
producem, datorită existenţei unei mari varietăţi de sarcini motrice, se
impune necesitatea clasificării acestora. După criteriul categoriilor de
scopuri pot fi diferenţiate trei tipuri de sarcini mortice:
 sarcini ce vizează creşterea cantităţii de informaţii provenind
din mediu; acestea sunt comportamente de explorare (implică
o mobilizare a corpului sau numai a unui analizator - ochiul,
spre exemplu);
 modificări ale raporturilor fizice cu mediul; acestea sunt
comportamente ce presupun acţiunea fizică;
 modificarea comportamentului unui subiect; este vorba despre
comportamente de comunicare ce constau în emiterea de
informaţii.
Scopul poate fi material, prezent în mediu şi, în acest caz,
evaluarea rezultatelor în încercarea de atingere a lui sunt posibile
prin constatare sau comparare directă.
În cazul unui scop reprezentat mental, posibilitatea de
comparare în vederea evaluării va depinde de maniera mai mult sau
mai puţin clară în care scopul este prezent în mentalul celui care trebuie
să îndeplinească sarcina. Totuşi, concret sau reprezentat, scopul rămâne

145
un punct de referinţă cu care subiectul îşi poate compara rezultatele
materiale obţinute. Ceea ce diferă în cele două cazuri este gradul mai
mic sau mai mare de uşurinţă în îndeplinirea sarcinii.
Astfel acţiunile subiectului se reglează în funcţie de scop.

4.5.3.3. Condiţii care însoţesc realizarea scopului

A. Condiţii de mediu de natură bio - informaţională

Aceste condiţii sunt legate de variabilitatea mediului. Ele sunt
reprezentate de sursele de informaţie externe pe care practicantul
trebuie să le ia în considerare în mod necesar pentru ca scopul să
poată fi atins.
Condiţiile de mediu de natură bio-informaţională sunt în
primul rând în relaţie cu configuraţia spaţială şi temporală a lumii
exterioare. Noţiunea de mediu este înţeleasă ca fiind un continuum de
constrângeri spaţiale şi temporale, pe parcursul cărora previzibilitatea
evenimentelor variază de la certitudine la incertitudine. Imcertitudinea
mediului nu este numai spaţială sau temporală, ci poate fi, de
asemenea, evenimenţială.

B. Condiţii de natură biomecanică

Condiţiile biomecanice sunt în relaţie cu aptitudinea
organismului de a ţine cont, în cursul acţiunilor sale, de forţele externe
cum ar fi gravitaţia, masa, inerţia. Legile fizice dictează anumite
proprietăţi de care subiectul trebuie să ţină cont pentru ca mişcările sale
să-şi atingă scopul. Condiţiile de mediu de natură biomecanică sunt
reprezentate de forţele externe: rezistenţa aerului, forţele de reacţie,
forţele de frecare, suprafeţele de suport, instrumentele utilizate, etc.

Caracterul anticipat al scopului

Noţiunea de scop poate fi utilizată aici ca sinonimă celei de
obiectiv. Aceşti doi termeni fac referinţă la intenţia actului motric. Este
necesară cunoaşterea intenţiei practicantului deoarece aceaste
diferenţiază abilitatea în execuţia mişcării. Din punct de vedere
comportamental, intenţia are mai multe caracteristici:
 anticiparea rezultatului;
 selecţia mijloacelor;
146
  menţinerea orientării comportamentului în direcţia utilizării
mijloacelor;
 atingerea unui nivel final al scopului;
 posibilitatea de înlocuire ce permite utilizarea altor mijloace
pentru corectarea erorilor sau pentru a răspunde la nişte
condiţii speciale.
Noţiunea de scop sau obiectiv defineşte un rezultat de atins,
o modificare de obţinut în mediul înconjurător. Scopul este, deci, o
anticipare a consecinţelor acţiunii care apar sub formă de modificări
care afectează fie mediul (obiectele din mediu şi relaţiile dintre ele),
fie subiectul, fie relaţiile între subiect şi mediu. Noţiunea de scop
desemnează de asemenea un rezultat anticipat, fixat din exterior sau
autoimpus. Astfel, scopul are un dublu rol: de declanşare a acţiunii şi
de ghidare a acesteia.
În ceea ce priveşte declanşarea acţiunii scopul determină atât o
anticipare a modificărilor de produs, cât şi o organizare a activităţii
interne şi a mişcării ce va fi programate pentru atingerea sa.
Ghidarea acţiunii este posibilă datorită faptului că scopul
constituie un cadru de referinţă la care subiectul poate să-şi raporteze
rezultatele în permanenţă. Astfel devine posibilă estimarea reuşitei sau
a eşecului, a diferenţei care separă rezultatele obţinute de cele dorite. În
funcţie de aceste estimări sunt introduse corectări ce vizează
optimizarea acţiunii. Măsura în care va fi disponibilă această referinţă
va juca un rol foarte important în procesul de optimizare a acţiunii şi, în
final, în învăţarea motrică.

C. Poziţia corpului subiectului în momentul îndeplinirii sarcinii

Una dintre condiţiile care însoţesc execuţia motrică este şi
poziţia corpului în momentul execuţiei. Corpul se poate afla în
deplasare, în dezechilibru sau chiar imobil. Luarea în considerare a
acesteia este esenţială pentru îndeplinirea sarcinii.
Toate aceste condiţii care însoţesc realizarea scopului
constituie în acelaşi timp şi factori limitativi în învăţarea motrică.
Pentru realizarea sarcinii este necesar ca subiectul sa le ia în
considerare, să depăşească dificultăţile apărute şi să utilizeze aceste
condiţii în sens constructiv.

147
4.5.3.4. Respectarea ordinii operaţiilor (procedurii) în atingerea
scopului
O sarcină motrică implică anumite prescripţii legate de
secvenţialitatea gestuală necesară atingerii scopului. Aceste prescripţii
se referă la procedura preconizată de profesor şi nu la cea utilizată de
cel care trebuie să îndeplinescă sarcina. Aceste prescripţii trebuie
considerate ca elemente importante ale sarcinii deoarece atunci când
are loc o încălcare a procedurii (spre exemplu, îi cerem subiectului să
urce numai în braţe pe frânghie iar el nu respectă această cerinţă)
atingerea scopului nu poate fi acceptată pentru această sarcină. Trebuie
consemnate şi prescripţiile de regulament care stabilesc anumite
limitări. Toate aceste prescripţii pot fi utilizate de către profesor sau
antrenor în scopul facilitării sau îngreuierii sarcinii de îndeplinit.
Pentru un subiect, la un moment dat, o sarcină este
caracterizată de mai multe variabile: calitatea senzorială a stimulilor,
previzibilitatea lor, compatibilitatea stimul - răspuns, complexitatea
răspunsului, etc. Aceşti parametri pot caracteriza şi mediul de
desfăşurare sau caracteristicile stabile ori instabile ale subiecţilor
(îndemânarea, nivelul de antrenament). Constituie, de asemenea, o
descriere a situaţiei în termenii numeroaselor variabile şi reprezintă
constrângeri impuse sistemului de către sarcină. În interiorul acestor
constrângeri sistemul este liber să-şi mobilizeze resursele în vederea
îndeplinirii sarcinii.

Importanţa noţiunii de ‘’sarcină’’ în învăţarea motrică

Procesul de învăţare motrică este de o importanţă capitală
pentru achiziţia de deprinderi motrice. Acesta permite modificarea
comportamentului motric al individului de fiecare dată când se
confruntă cu o sarcină motrică faţă de care nu are un răspuns adaptat.
Descrierea sarcinii este absolut necesară pentru înţelegerea procesului
de învăţare.
Oamenii de ştiinţă specialişti în domeniul învăţării motrice au
încercat întotdeauna să răspundă la întrebarea "Cum învaţă individul ?".
În prezent, teoreticienii cred că întrebarea prezintă două aspecte.
Primul se referă la problemele motrice pe care trebuie să le
rezolve individul pentru a se adapta la mediul înconjurător.
Cel de-al doilea aspect se referă la modul cum învaţă individul.
148
 Ambele aspecte sunt la fel de importante, cu atât mai mult cu
cât ele sunt dispuse într-o ordine logică: descrierea a "ce" este în mod
logic anterioară celei de "cum".

4.5.3.5. Relaţia problemă motrică - sarcină motrică

Analiza învăţării motrice, ca formă particulară a procesului de

adaptare, a dus la naşterea noţiunii de problemă motrică şi, prin
extensie, la noţiunea de sarcină motrică. În timpul procesului de
învăţare, individul trebuie să organizeze o formă particulară de mişcare
pentru a rezolva o problemă motrică. Nu poate fi înţeles procesul de
achiziţie fără să ne referim la probema pe care caută să o soluţioneze
cel care învaţă. Bernstein (1967) a fost printre primii care au pus în
discuţie chestiunea problemei motrice în sensul achiziţiei de deprinderi
motirice: “Întreaga noastră experienţă în studiul activităţii motrice, a
abilităţilor motrice şi a dezorganizării clinice a arătat cu o mare claritate
că sandardul determinant pentru programarea activităţii motrice,
efectuarea şi corectarea sa prin conexiuni feed - back nu poate fi, într-o
manieră sau alta, decât formarea şi reprezentara unei probleme
motrice”.
Astăzi, în opinia mai multor autori, este important ca, înainte
de a şti "cum învaţă indivizii ?", să se pună întrebarea "ce anume învaţă
?".
Este de asemenea interesant de constatat că Bernstein a
anticipat distincţia actuală între sarcină motrică (ceea ce trebuie
făcut) şi problemă motrică (modul de acţiune pentru a îndeplini
sarcina respectivă). Se poate vorbi de problemă motrică în măsura în
care procesele de rezolvare conduc la elaborarea unui răspuns nou.
Preocupările pentru efectuarea distincţiei între problema
motrică şi sarcina motrică au continuat, în prezent ea fiind uşor de
formulat. Se subliniază faptul că în învăţarea motrică este vorba despre
rezolvare de probleme, deci despre sarcini necesitând elaborarea unui
răspuns nou. Se face diferenţierea între acest tip de sarcini şi cel în care
răspunsul este deja elaborat, permiţând declanşarea sa imediat ce
condiţiile de declanşare sunt identificate. În primul caz se vorbeşte
despre problemă motrică iar în cel de-al doilea despre non-problemă

149
motrică. Criteriile pentru stabilirea disticţiei între problema motrică şi
non-problema motrică nu sunt încă stabilite cu claritate.
Non-problema poate fi definită ca o interacţiune individ-
sarcină al cărei rezultat derivă din activarea promptă a
comportamentelor motrice imediat disponibile (supraînvăţate)
caracterizate prin mişcări stereotipe, automatizate.
Problema este generată de interacţuni care nu determină un anumit
comportament sau, mai precis, induc o conduită de încercare şi eroare
urmată de construirea sau utilizarea de comportamente noi, soluţii noi
pornind de la cele anterioare.
Gradul de dificultate al problemei motrice este sinonim cu
gradul de dificultate al sarcinii. Astfel, noţiunea de sarcină o înglobează
perfect pe cea de problemă motrică. Noţiunea de sarcină este, deci, mai
generală decât cea de problemă. După cum am arătat anterior, când este
vorba despre problemă motrică devine clar faptul că subiectul nu
dispune de o soluţie imediată. Atunci când vorbim însă despre sarcină
motrică nu este important dacă subiectul posedă sau nu soluţie motrică.

4.5.4. Procesul de învăţare motrică şi rezolvarea de probleme

Primul lucru important de precizat este că soluţia pentru o

problemă motrică se obţine prin mijloace intelectuale, iar cel de-al doi-
lea se referă la dificultatea sarcinii care trebuie să fie adecvată
posibilităţilor subiectului. În acest sens vorbim despre dificultate
optimală.
În ceea ce priveşte prima caracteristică, rezolvarea presupune o
anumită implicare din partea subiectului. După unii autori, nu se poate
vorbi despre problemă motrică atunci când subiectul rezolvă situaţia
prin intermediul deprinderilor de care dispune în momentul respectiv,
chiar dacă trebuie să le modifice pentru a obţine rezultatul scontat. Se
consideră că problema motrică este prezentă atunci când pentru
rezolvarea ei este necesară formarea unei noi conduite prin mijloacele
intelectuale de care dispune subiectul.
Privind această ultimă argumentare, există două opinii
importante care merită prezentate şi discutate mai pe larg.
Prima este aceea că învăţarea motrică şi adaptarea aparţin unui
alt domeniu decât cel al rezolvării de probleme. Potrivit acestei opinii

150
formarea unei deprinderi motrice sau sportive nu are nimic în comun cu
rezolvarea de probleme. Această idee se opune celor prezentate până
acum, ştiind că învăţarea, caz particular al adaptării, constă în mod
esenţial în rezolvarea problemelor apărute în interacţiunea cu mediul.
A doua opinie este este aceea că nu putem vorbi despre
problemă motrică decât în măsura în care procesul de rezolvare face
apel la mijloace intelectuale. Această opinie găseşte largi ecouri în
rândul specialiştilor. Când se vorbeşte despre mijloace intelectuale se
are în vedere faptul că acestea presupun, în general, implicarea
conştientului. O opinie contrară acestei argumentări arată că procesele
cognitiva implicate în învăţarea motrică sunt în majoritate
subconştiente, inaccesibile conştiinţei. Se impune o examinare mai
aprofundată a celor două opinii (Robert N. Singer).
În ceea ce priveşte opinia care disociază rezolvarea de
probleme de învăţarea motrică întrebarea care se pune este: ce se învaţă
cu adevărat la sfârşitul unuiproces de învăţare şi cum este stocat în
memorie rezultatul acestui proces ? În măsura în care este vorba despre
probleme motrice, mijloacele de rezolvare implică, în mod necesar, o
mobilizae specifică a siestemului motor. Cu alte cuvinte o formă
paticulară de coordonare şi control motric. Este interesant de ştiut dacă
forma particulară cerută pentru rezolvarea problemei este deja
disponibilă, ceea ce implică o selecţi e printre mijloacele deja existente
sau este vorba de o combinaţie nouă a acestora.
În cel de-al doilea caz problemă nu este numai de a atinge un
scop determinat în sensul modificării din interior a mediului, ci mai
degrabă elaborarea mijloacelor necesareatingerii scopului sau
elaborarea unei forme noi şi adecvate de coordonare şi control. Potrivit
acestei opinii numai în cel de-al doilea caz se poate vorbi de achiziţie
de deprinderi motrice. Privind modul de concepere a naturii acestei noi
forme de coordonare şi control motric există, de asemenea, două
concepţii total diferite. Prima afirmă că este îmbunătăţită o mişcare
particulară. După adepţii acestei concepţii, pentru a învăţa o mişcare
subiecţii învaţă să reproducă senzaţia kinestezică percepută în timpul
uneia sau mai multor execuţii motrice corecte anterioare. Este ceea ce
preconizează, printre altele, teoriile comportamentaliste ale învăţării şî
modelul cibernetic denumit “bucla închisă”

151
 Cea de-a doua concepţie, mult mai actuală , afirmă că “ceea ce
este învăţat” este o “soluţie motrică”. De la o repetare la alta subiectul
încearcă, nu reproducerea unei mişcări sau a unei senzaţii kinestezice,
ci să înveţe a combina diferiţii parametri ai unei mişcări pentru a atinge
scopul propus. Cu alte cuvinte abilitatea de a atinge un rezultat fixat
anterior este o soluţie motrică, iar, în acest sens, ceea ce se învaţă este o
metodă, o regulă care se perfecţionează pe măsura efectuării
încercărilor. Mişcarea în sine nu este obiectul învăţării ci constituie
rezultanta.
Pentru Bernstein (1967) "ceea ce este învăţat" este soluţia
problemei pusă de sarcina motrică şi nu de mişcarea care rezultă.
Mişcarea produsă nu este decât consecinţa aplicării acestei soluţii:
"Procesul de antrenament în vederea achiziţiei de noi
deprinderi motrice rezidă, în principal, în căutarea progresivă de soluţii
motrice optimale pentru problemele puse. În consecinţă practica privită
de manieră adecvată, nu constă în repetarea succesivă a încercărilor de
soluţionare a aunei probleme motrice, ci în rocesele de rezolvare a
acestei probleme prin tehnici care se modifică şi se perfecţionează de la
o repetare la alta".
Mişcarea executată pentru reuşita sarcinii motrice nu este
niciodată aceeaşi de la o încercare la alta. Este fals a pretinde că o
singură mişcare poate permite atingerea scopului sarcinii. Pe parcursul
unui şir de repetări mişcarea nu poate fi realizată identic şi nu se
percepe aceeaşi senzaţie chinestezică. Prezentând aceste aspecte Singer
afirmă că învăţarea motrică şi rezolvarea de probleme aparţin aceluiaşi
domeniu. El adaugă că, la o primă abordare, această soluţie motrică,
produs al învăţării, este departe de a prezenta caracteristicile unei soluţii
de natură intelectuală, implicând conştiinţa, gândirea etc.
Privitor la cea de-a doua opinie potrivit căreia nu poate fi vorba
despre o problemă motrică decât în măsura în care în procesul de
rezolvare se face apel la procese intelectuale, s-a încercat răspunsul la
următoarea întrebare: Deprinderea morică, produsul învăţării, este de
natură intelectuală sau poate fi mai degrabă considerată ca un mijloc de
adaptare generală, nefiind forţat conştientă?
Până de curând, în didactica EFS era acceptată prima variantă.
Se făcea o diferenţiere clară între situaţia de redescoperire şi situaţia
problemă.

152
 Sarcinile aparţinând categoriei de "redescoperire" sunt cele ale
căror scop se concretizează printr-o amenajare materială a mediului.
Propune un sistem de constrângeri foarte ferm care determină apariţia
foarte rapidă a comportamentului dorit.
O "situaţie problemă" este cea care permite acumularea de
cunoaştere fără o trnsmitere directă. Cunoaşterea este mascată, în
situaţia problemă, activitatea subiectului permiţând acumularea.
Literatura actuală asupra didacticii EFS arată că emergenţa
cunoaşterii în urma proceselor de descoperire, altfel spus soluţia găsită
problemei motrice este, în esenţă, de natură conştientă. Este vorba, de
exemplu, despre: reguli de acţiune, principii, roluri tactice. Formele de
evaluare care sunt ataşate sarcinilor prescrise solicită conştientizarea de
către elev a acestor principii sau reguli.
În exemplele de mai sus este vorba despre o pedagogie de
rezolvare de probleme în care predomină intenţia, unde conştientizarea
principiilor, regulilor constituie în realitate scopuri intermediare pentru
atingerea unui obiectiv principal. Preocuparea de a permite elevilor
descoperirea de soluţii motrice este redusă. Obiectivul vizat este de a-i
determina pe elevi să înveţa strategii de planificare, organizare,control
şi verificare a progresului spre obiectiv. Este privilegiat stadiul de
intenţie în detrimentul calui de acţiune. Subiecţii sunt capabilisă
înţeleagă scopurile intermediare şi logica lor, dar execuţia, realizarea
lor este mai dificilă.
După Singer este la fel de necesară înţelegerea acestor scopuri
ca şi crearea potenţialului îndeplinirii lor.
Utilizarea deprinderilor, ca produs al învăţării, se face în mare
parte în afara controlului conştiental individului. Deci nu poate fi vorba
despre mijloace intelectuale în utilizarea soluţiilor motrice, în cazul de
faţă.
Învăţarea motrică rezultă dintr-un proces activ de adaptare din
care, cu siguranţa nu lipseşte "inteligenţa activă" şi duce la o deprindere
motrică stabilizată a cărei "inteligenţă activă" se resţrânge. Inteligenţa
activă nu face parte din deprinderea respecivă, ci duce la formarea ei.
Utilizarea mijloacelor intelectuale poate fi înţeleasă în moduri
foarte diferite: fie ca demers intelectual solicitând mijloace conştiente,
deliberate, fie ca inteligenţă sub o formă generală de adaptare,
neimplicând activarea forţată a operaţiilor gândirii.

153
4.5.5. Caracteristicile deprinderii motrice formate

După M. Epuran şi I. Holdvici (1993):

a. Deprinderile motrice reprezintă componente ale conduitei
voluntare a omului şi, ca atare, ele sunt conduse şi formate în mod
conştient. La un nivel superior de învăţare, actele decurg repede, cu
precizie şi uşurinţă, ca urmare a efortului personal de constituire şi
rafinare a programului de acţiune. Până la faza de automatizare a
unora dintre deprinderile motrice, în care mişcările sunt dirijate
aparent involuntar, subiectul depune eforturi remarcabile, realizănd
un număr foarte mare de mişcări prin repetare.
b. Deprinderile motrice reprezintă modificarea calitativă a execuţiei,
ca urmare a exersării mişcărilor.
c. Deprinderile motrice sunt structuri de mişcări coordonate, constând
din integrarea în sisteme motrice a unităţilor mai simple însuşite
anterior.
d. Deprinderile motrice au la bază educarea capacităţii de diferenţiere
fină şi rapidă a indicatorilor care constituie elementele
informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor. De la
perceperea indicatorilor principali se trece la sesizarea unor însuşiri
mai puţin evidente, dar importante pentru performanţă.
e. Deprinderile motrice se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă
aferentaţie inversă, fapt ce permite corectarea pe moment a unor
inexactităţi ce pot apărea pe parcurs.
f. Stabilitatea relativă în condiţii variabile şi plasticitatea sunt însuşiri
importante ale deprinderior motrice. Deprinderile îşi conservă
structura de ansamblu în condiţii schimbate, ele nefiind niciodată
reproduse identic, detaliil modificându-se datorită unor cauze
interne sau externe.
g. Ca aspect exterior, deprinderile motrice se prezintă de cele mai
multe ori ca structuri individuale, determinate de însuşirile sau
aptitudinile variabile ale subiecţilor care învaţă aceeaşi mişcare.
h. Formarea deprinderilor motrice este condiţionată de numeroşi
factori obiectivi şi subiectivi cum ar fi:
 aptitudinile motrice;
 motivaţia;

154
  nivelul instruirii;
 cantitatea şi eşalonarea exersărilor;
 aprecierea şi autocontrolul rezultatelor.

4.5.6. Sensibilitatea

După P.P.Neveanu şi M. Golu (1970), sensibilitatea este o

funcţie obiectiv determinată. Funcţia sensibilităţii este condiţionată de
necesităţi obiective de ordin biologic, impuse de procesul adaptării
organismului la mediu. Sensibilitatea este produsul evolutiei materiei
vii şi constituie o condiţie esenţială pentru întreţinerea la un nivel
adaptativ optim a proceselor vitale şi pentru asigurarea dezvoltării
biopsihice a individului. Ca proprietate a materiei, sensibilitatea există
numai în cadrul unei forme concrete de mişcare a acesteia şi se
evidenţiază numai în procesul interacţiunii formei respective cu alte
forme.
În ceea ce priveşte geneza sensibilităţii, aceasta a apărut odată
cu lumea organică. Condiţia esenţială a existenţei fiinţei vii este
realizarea unor schimburi permanente de substanţe cu mediul
înconjurător. În cadrul acestor interacţiuni, organismul se comportă ca
un factor activ, care nu numai că primeşte influenţele acestuia, dar, la
rândul său acţionează asupra mediului producând diferite modificări.
Senzaţiile proprioceptive sunt reprezentate de senzaţiile
chinestezice împreună cu cele de echilibru.
Senzaţiile chinestezice sunt de natură musculo-articulară şi
informează asupra mişcării şi poziţiei diferitelor părţi ale corpului. La
nivelul senzaţiilor proprioceptive

155
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Cârstea Gh., Educaţia fizică. Teoria şi bazele metodicii,

Editura ANEFS, Bucureşti, 1997.
2. Dragnea A., Bota A., Teoria activităţilor motrice, Editura
Didactică şi Pedagogică, R.A.,Bucureşti, 1999.
3. Epuran M., Metodologia cercetării activităţii corporale,
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1996.
4. Gheorghe G.I., Calităţi motrice – dezvoltare prin mijloace
specifice atletismului, Editura Palestra, 2007.
5. Ionescu A., Creşterea şi dezvoltarea, Editura Stadion,
Bucureşti, 1970.
6. Kiriţescu C., Palestrica, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1964.
7. Marcu V., Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în
kinetoterapie, Editura Universităţii Oradea, 1997.
8. Nicu A., Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului,
9. Todea S., Teoriei educaţiei fizice şi sportive, Editura
Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999.
10.Todea S., Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi
kinetoterapie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti,
1999.
11.Todea S., Teoria activităţilor sportive, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 2006.
12.Todea, Septimiu Florian, Metodica educaţiei fizice şi
sportive, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998.
13.x x x Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura
Stadion, Bucureşti, 1974.

156
 CUPRINSUL

Cuvânt introductiv

Capitolul I – Motricitatea – delimitări conceptuale

1.1. Mişcarea – formă de manifestare a materiei vii
1.2. Motricitatea – concept şi elemente de structură
1.3. Alţi termeni, alte noţiuni importante
1.3.1. Dezvoltarea fizică
1.3.2. Cultura fizică
1.4. Teorii explicative ale activităţii motrice

Capitolul II – Ştiinţa activităţilor motrice

2.1. Aspecte generale
2.2.Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive, discipline
ştiinţifice de sinteză. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu
alte ştiinţe
2.3. Teoria activităţilor sportive

Capitolul III – Caracteristicile motricităţii la diferite etape de

viaţă
3.1. Perioade de dezvoltare
3.1.1. Perioade de creştere şi dezvoltare
3.1.2. Perioada de maturitate şi reproducere şi cea de
involuţie (senescenţă)
3.2. Principalele obiective, mijloace şi forme specifice ale
activităţii de educaţie fizică şi sportivă în diferite perioade ale
vieţii
3.2.1. Educaţia fizică în perioada preşcolară
3.2.2. Educaţia fizică şi sportivă în perioada şcolară
3.2.3. Educaţia fizică şi sportivă în perioada de maturitate
3.2.4. Educaţia fizică şi sportivă la vârstă înaintată

Capitolul IV – Capacitatea motrică

4.1. Aspecte generale
4.2. Calităţi motrice
4.2.1. Viteza

157
 4.2.1.1. Definiţii
4.2.1.2. Factori de condiţionare
4.2.1.3. Forme de manifestare
4.2.1.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei
4.2.1.5. Testarea vitezei
4.2.2. Rezistenţa
4.2.2.1. Definiţii
4.2.2.2. Factori de condiţionare
4.2.2.3. Forme de manifestare
4.2.2.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea
rezistenţei
4.2.2.5. Testarea rezistenţei
4.2.3. Forţa
4.2.3.1. Definiţii
4.2.3.2. Factori de condiţionare
4.2.3.3. Forme de manifestare
4.2.3.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea forţei
4.2.3.5. Testarea forţei
4.2.4. Îndemânarea
4.2.4.1. Definiţii
4.2.4.2. Factori de condiţionare
4.2.4.3. Forme de manifestare
4.2.4.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea
îndemânarea
4.2.4.5. Testarea îndemânarea
4.2.5. Mobilitatea
4.3. Deprinderi motrice
4.4. Priceperile motrice
4.5. Învăţarea motrică
4.5.1. Perspective asupra tratării informaţiilor
4.5.2. Problema motrică şi învăţarea motrică
4.5.3. Sarcina motrică şi învăţarea motrică
4.5.3.1. Noţiunea de sarcină motrică
4.5.3.2. Elementele sarcinii motrice
4.5.3.3. Condiţii care însoţesc realizarea scopului
4.5.3.4. Respectarea ordinii operaţiilor (procedurii)în
atingerea scopului

158
 4.5.3.5. Relaţia problemă motrică – sarcină motrică
4.5.4. Procesul de învăţare motrică şi rezolvarea de
probleme
4.5.5. Caracteristicile deprinderilor motrice formate
4.5.6. Sensibilitatea

159