UNIVERSITATEA ''OVIDIUS'' CONSTANȚA

ARTELE SPECTACOLULUI

COREGRAFIE

Alcătuirea corpului uman.Organizarea funcțională a

organismului.Corpul uman ca sistem unitar biomecanic.Statica si
dinamica.

Referat

STUDENT-PASCALE (VELICHE) ROMINA-IULIANA

DISCIPLINA-BIOLOGIA MIȘCĂRII

ANUL I

SEMESTRUL I

Sl.univ.dr. Ionescu Constantin

Alcătuirea corpului

Ca formă de organizare, celulele din corpul omenesc se grupează și

împreună cu țesuturile intră în alcătuirea organelor și mai departe a
sistemelor de organe. Acestea din urmă sunt unități morfologice
răspunzătoare de activitatea principalelor funcții ale organismului, cum
ar fi cele de relație, nutriție și reproducere. La baza formării organelor
stau grupuri de celule și țesuturi care sunt responsabile pentru diferite
funcții. Acestea sunt îndeplinite printr-o strânsă colaborare.
Din punct de vedere al alcătuirii, corpul uman poate fi împărțit în
următoarele segmente:

· cap

· gât

· trunchi și membre
Capul și gâtul constituie împreună extremitatea cefalică. Capul este
structurat în două părți: cea craniană, reprezentată de neurocraniu (cutia
craniană) și cea facială atribuită viscerocraniului (fața).
Gâtul este acel segment al corpului uman care face legătura între cap
și trunchi. La nivelul său se remarcă atât componente de natură somatică
(oase, mușchi, articulații) cât și organe interne sau viscere (laringe,
esofag, trahee, paratiroide, tiroida).
Trunchiul se împarte în: torace, abdomen și pelvis care delimitează la
interior cavitățile cu același nume (cavitățile toracică, abdominală și
pelviană) care adăpostesc organe interne (viscere). Mușchiul diafragm
este cel care desparte cavitatea toracică de cea abdominală. La rândul ei,
cavitatea abdominală este delimitată inferior de cavitatea pelviană.
Cavitatea pelviană este limitată inferior tot printr-un mușchi numit
diafragma perineală. Privit în plan frontal anterior, cavitatea toracică
adăpostește mediastinul, cavitățile pleurală și pericardială.
Cavitatea abdominală prezintă următoarele subdiviziuni:
Hipocondru drept – în această zonă se află o parte din lobul drept al
ficatului;
Epigastru – cuprinde porțiunea de mijloc a ficatului, o parte din
colonul transvers, vezica biliară, stomac;
Hipocondru stâng – cuprinde o parte din lobul stâng al ficatului,
stomacul, flexura colică stângă (flexura splenică);
Abdomen lateral drept – cuprinde colonul ascendent, puțin din
intestinul subțire și o mică porțiune din ficat;
Periombilical (mezogastru) – cuprinde colonul transvers și cea mai
mare parte din intestinul subțire;
Abdomen lateral stâng – cuprinde colonul descendent și o mică parte
din intestinul subțire;
Inghinal drept – cuprinde prima parte a colonului ascendent;
Hipogastru – cuprinde o parte din intestinul subțire;
Inghinal stâng – cuprinde o parte din intestinul subțire.
Porțiunile libere ale membrelor superioare sunt divizate în 3
segmente: braț, antebraț și mână, iar a celor inferioare în coapsă, gamba
și picior. Fixarea membrelor la nivelul trunchiului se face prin centura
scapulară (în cazul membrelor superioare) și prin centura pelviană
(pentru membrele inferioare).
Planuri și raporturi anatomice
În identificarea poziției segmentelor din alcătuirea corpului uman,
precum și în identificarea poziției elementelor ce intră în alcătuirea
organelor, se recurge la axe și planuri. Conform principiului simetriei
bilaterale, acesta este un corp tridimensional care prezintă 3 axe și 3
planuri.
Axele corespund dimensiunilor spațiului și se întretaie în unghi drept.
În contextul descrierii anatomice, ne vom raporta la:
Axul longitudinal sau axul lungimii corpului, care este vertical și
delimitat de 2 poli: superior (cranial) și inferior (caudal); altfel spus,
acest ax este cuprins între creștetul capului și suprafața tălpilor;
Axul sagital sau anteroposterior, este axul care descrie grosimea
corpului, delimitat de 2 poli: anterior și posterior;
Axul transversal este orizontal și caracterizează lățimea corpului;
prezintă un pol stâng și unul drept.
Planurile corpului omenesc sunt traversate de câte două dintre cele 3 axe
menționate mai sus. În acest fel, planul sagital trece prin axul sagital și
longitudinal.
Planul care împarte corpul în două jumătăți simetrice trecând prin
mijlocul acestuia (median), este planul medio-sagital sau al simetriei
bilaterale.
Planul frontal traversează axul longitudinal și transversal, fiind paralel
cu fruntea și împărțind corpul într-o parte anterioară sau ventrală și una
posterioară sau dorsală.
 Axul sagital și transversal este traversat de către planul transversal
(orizontal). Acesta este numit planul metameriei corpului și împarte
corpul în zona superioară sau cranială și inferioară sau caudală.

Organizarea funcțională a organismului.

La nivel infrastructural corpul omenesc este format din structuri

chimice: atomi, ioni, molecule. Moleculele formează organitele celulare
din interiorul celulelor.
Grupe de celule similare formează țesuturi și acestea la rândul lor
formează organe. Organele se grupează în sisteme prin însumarea cărora
rezultă organismul ca întreg.
Celula este unitatea de bază a materiei vii; la nivel celular se
desfășoară toate funcțiile necesare menținerii vieții. Fiecare celulă
prezintă o membrană care o separă de mediul înconjurător și o
citoplasmă în care se găsesc organite celulare comune și specifice,
incluziuni, unul sau mai mulți nuclei. Există și celule anucleate (hematia
adultă). Deși organismul uman se dezvoltă dintr-o singură celulă el va
conține 75 trilioane de celule incluzând 200 de tipuri diferite. În timpul
dezvoltării embrionare celulele se divid și apoi se diferențiază din punct
de vedere structural și funcțional.
Un țesut reprezintă un grup de celule asemănătoare, specializate în
realizarea unor funcții specifice. În organismul uman există 4 tipuri de
țesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular și nervos; acestea vor fi descrise
pe scurt în finalul capitolului.
Conceptia clasică a organizării corpului omenesc include trei categorii
de noțiuni: organ, aparat și sistem.
Un organ reprezintă o asociere a unor țesuturi diferențiate în vederea
îndeplinirii anumitor funcții. Organele includ un grup de țesuturi cu rol
diferit; prin însumarea acestor roluri rezultă funcția organului. De
exemplu, stomacul care este un organ cu rol în digestie are in structura
peretelui sau țesut epitelial (mucoasa de tip cilindric unistratificat), țesut
muscular (fibre musculare netede cu disptoziie longitudinala și
circulară), țesut conjunctiv de suport, țesut nervos (plexuri nervoase
vegetative în tunica submucoasă și musculară).
Din punct de vedere atât anatomic cât și funcțional, organismul uman
a fost organizat în sisteme și aparate. Diferența dintre sistem și aparat nu
este foarte clară, asupra acestui subiect existând destule confuzii și
controverse. De foarte multe ori ele sunt utilizate ca sinonime.
Discriminarea între sistem și aparat se face pe baza faptului că sistemul
conține structuri cu aceași origine embriologică, pe când aparatul are
părti de origine embriologică diferită, dar și acest lucru este discutabil.
Organismul omului îndeplinește trei categorii de funcții:

1. Functia de relație- prin care organismul stabilește legătura cu

mediul de viată, integrându-se în acesta. Realizarea acestor legături
se face prin: sistemul nevos, organele de simț și sitemul
osteomuscular.
2. Funcția de nutriție- asigură întreținerea vieții organismului prin
hrănire, circulație, respirație și excreție. Prin acestea se realizează
schimbul de substanțe și de energie dintre organism și mediul,
precum și transformările care au loc în interiorul organismului,
adică metabolism. Se realizează prin; sistemul digestiv, respirator,
 circulator, excretor.
3. Funcția de reproducerea- prin care se asigură perpetuarea speciei
umane, realizată de sistemul genital femel si mascul.

Corpul uman ca sistem unitar biomecanic

Biomecanica este o știință a naturii care studiază legile obiective ale

mișcării corpurilor materiale vii și ale structurilor care contribuie la
aceste mișcări [1, 2, 3, 4]. Etimologic, termenul biomecanică are la
origine cuvintele din limba greacă “bios” (viață) și “mekhanikos” (plin
de resurse, inventiv, ingenios) [22, 23]. Biomecanica este o știință
interdisciplinară, care folosește cunoștințe, noțiuni, principii, metode din
domenii precum: medicina (anatomie, fiziologie, recuperare medicală,
explorări funcționale, etc.), inginerie (mecanică, electronică aplicată
etc.), științe exacte (matematică, fizică, chimie) și științe umaniste
(educație fizică, biologie), pe baza cărora și-a dezvoltat propriile
investigații științifice. Biomecanica umană, cunoscută și sub denumirea
generică de biomecanică, are drept subiect de studiu omul, privit din
perspectiva mișcării acestuia, prin prisma anatomiei, biomecanicii,
terapiei prin mișcare (kinetoterapie), fiziologiei, cunoștințele fiind
focalizate pe omul care dorește fie recuperarea unor abilități sau funcții
motorii, fie dobândirea unor performanțe motorii. Astfel, biomecanica
are aplicații atât în domeniul medical și al recuperării fizice, cât și în
domeniul sportiv, pentru testarea și îmbunătățirea calităților motrice.
Cunoștințele sistematizate de biomecanică sunt utile diverșilor
specialiști, cum ar fi: kinetoterapeuți, preparatori fizici, antrenori
sportivi, profesori de educație fizică, medici și infirmiere (pentru
medicină, recuperare medicală neuro–motorie, anatomie etc.), maseuri
terapeuți, antrenori de atletism etc. În mod practic, toți cei care folosesc
mișcarea într–un scop terapeutic, profilactic sau de obținere a unor
performanțe fizice au nevoie de suportul științific oferit de biomecanică.
Biomecanica, ca știință interdisciplinară, se bazează, în principal, pe
cunoștințele a trei domenii de studiu: anatomia umană, mecanica și
fiziologia. Astfel, anatomia, ca știința formei și structurii corpului uman
și a părților sale, furnizează date cu privire la osteologie (studiul
oaselor), artrologie (studiul articulațiilor), miologie (studiul mușchilor),
mecanica, ca știință care aplică principiile mecanicii la analiza mișcării
corpurilor materiale sub acțiunea diferitelor forțe de interacțiune,
furnizează informații privind modalitățile de investigare cantitativă a
mișcării unui corp, iar fiziologia , ca știință care se ocupa de funcțiile
organismelor vii, furnizează cunoștințele necesare înțelegerii diferitelor
conexiuni care concură la obținerea funcțiilor motricității, echilibrului și
posturii corpului omenesc. Mișcarea unui corp reprezintă acțiunea de
deplasare a respectivului corp datorată interacțiunii tuturor forțelor care
acționează asupra lui. Mișcarea corpului poate fi cuantificată prin
valorile, modificate în timp, ale unor coordonate față de un sistem
geometric de referință, mișcarea putând fi analizată fie fără a ține cont de
cauze, respectiv forțe, ci doar pe baza unor considerații geometrice,
analiza fiind denumită cinematică, fie ținând cont de interacțiunea
tuturor forțelor care actionează asupra corpului, analiza fiind denumită
dinamică. În cazul corpului uman, se poate considera fie mișcarea
întregului corp, privit ca un tot unitar, fie mișcarea diferențiată a
diferitelor segmente sau ansambluri de segmente ale corpului.
Biomecanica permite utilizarea calculului matematic în studiul
fenomenelor reale complexe datorită modelelor pe care le creaza. Astfel,
cu ajutorul noțiunilor, conceptelor și metodelor din cinematică, cinetică
și dinamică, pot fi determinați parametrii mișcării, unele categorii de
forțe și momente, poate fi realizat bilanțul energetic al sistemului, poate
fi stabilită distribuția de tensiuni și deformații din diferitele secțiuni ale
corpului analizat sau pot fi găsite caracteristicile mecanice specifice
fluidelor corpului omenesc.
Structurile care participă și contribuie la realizarea mișcărilor sunt
analizate în kineziologie din punct de vedere anatomic, fiziologic și
biomecanic. Astfel, sistemul osos, sistemul articular și sistemul muscular
sunt evidențiate anatomic și biomecanic, iar întregul sistem osteo-
musculo-articular este analizat cu ajutorul biomecanicii și fiziologiei,
pentru a releva inclusiv controlul motor uman. Structurile anatomice
care realizează mișcarea corpului, în ansamblu, sau a unor segmente
poartă numele, în biomecanică, de structuri cinematice sau lanțuri
cinematice. O astfel de structură cinematică este completată în
biomecanică de “componenta” de comandă și control, fiind constituită
din următoarele sisteme principale: sistemul nervos, care asigură
comanda și controlul, pe baza informațiilor corespunzătoare; sistemul
muscular, care primește comanda și realizează forța motrică a mișcării;
sistemul osteo-articular, care realizează mișcarea în anumite limite,
direcții și segmente determinate. Biomecanica studiază, pe lânga
mișcarea propriu-zisă, și structurile care participă la realizarea mișcării.
Cu ajutorul sistemului neuro-muscular sunt transmise comenzi și sunt
obținute forțe care acționează diferitele segmente osoase, mișcarea fiind
realizată prin intermediul unor pârghii osoase formate din oase și
articulațiile acestora. Forțele care sunt aplicate oaselor, cartilajelor,
ligamentelor, tendoanelor și mușchilor produc în interiorul acestora și
stări locale de presiune, denumite și tensiuni, funcție de care sistemul dat
poate fi considerat traumatizat, normal sau performant. Astfel,
biomecanica evidențiază, prin intermediul mecanicii, inclusiv aspectele
cantitative care intervin asupra structurilor anatomice aflate în mișcare
sau în stare de repaus, respectiv cele care modifică starea de echilibru
intern. Aspectele calitative ale structurilor participante la mișcarea
corpului uman sunt relevate în biomecanică, cel mai adesea, prin
intermediul anatomiei și fiziologiei, datorită includerii sistemului nervos
în componenta acestor structuri cinematice. Din punct de vedere
biomecanic, la fel ca în mecanică, pentru a analiza o structură osoasă sau
musculară pot fi folosite caracteristicile de material, și anume:
deformabilitatea materialului și rezistența mecanică a materialului.
Deformabilitatea materialului este cuantificată prin deplasările
produse în corpul analizat. Deformațiile pot fi: elastice – când
deformațiile dispar odată cu încetarea acțiunii forțelor care le-au produs,
corpul revenind la forma inițială; plastice – când deformațiile sunt
remanente dupa încetarea acțiunii forțelor; elasto-plastice – când
deformațiile dispar doar parțial după încetarea acțiunii forțelor, iar
deplasările, care determină mărimea unei deformații, pot fi: liniare –
denumită și săgeată; unghiulare – denumită și rotirea. Rezistența
mecanică a materialului, denumită și tensiune sau efort unitar, într-un
punct al materialului, se definește ca raportul dintre valoarea forței
elementare care acționează în acel punct și cea a ariei elementare
aferente.

Statica și dinamica

Poziția verticală a corpului uman, mișcarea sa în spațiu, diverse tipuri

de mișcări (mersul pe jos, alergare, sărituri) au evoluat pe parcursul unei
lungi evoluții, alături de apariția omului ca specie. In timpul
anthropogenes, în legătură cu trecerea la condițiile terestre umane
ancestrale, si apoi să se deplaseze în două extremități (inferioare)
substanțial neschimbate anatomia întregului organism, componentele
individuale, organele, inclusiv sistemul musculo-scheletice. Călătoria a
eliberat membrul superior de funcția musculo-scheletică. Partea
superioară sa transformat într-un organ de muncă - brațul și în viitor ar
putea fi îmbunătățit în dexteritatea mișcărilor.

Aceste modificări ca urmare a unei noi funcții calitative au afectat

structura tuturor componentelor centurii și a secțiunii libere a
membrelor superioare. Cureaua de umăr servește nu numai pentru
susținerea membrelor superioare libere, ci și pentru creșterea
mobilității. Datorită faptului că scapula se conectează la scheletul
trunchiului, în principal cu ajutorul mușchilor, acesta dobândește o mai
mare libertate de mișcare. Lameaua umărului participă la toate
mișcările care fac clavicula. În plus, scapula se poate mișca liber
independent de claviculă. Într-o îmbinare sferică multi-axială, care este
înconjurată aproape de toate părțile de mușchi, trăsăturile anatomice
ale structurii permit mișcarea de-a lungul arcurilor mari în toate
planurile.

O specializare deosebită a funcțiilor a afectat structura periei.

Datorită dezvoltării degetelor lungi, foarte în mișcare (în primul rând a
degetului mare), peria a devenit un organ complex care efectuează
acțiuni subtile și diferențiate.

Partea inferioară, presupunând întreaga greutate a corpului, sa

adaptat exclusiv funcției musculo-scheletice. Poziția verticală a corpului,
corectitudinea reflectată asupra structurii și funcțiilor centurii
(pelvisului) și secțiunii libere a membrelor inferioare. Centura inferioară
(centura pelviană) ca structură arcuită solidă a fost adaptată pentru a
transfera gravitatea trunchiului, capului, membrelor superioare către
capul femural. Stabilită în procesul de antropogeneză, panta pelvisului
la 45-65

° facilitează transferul către membrele inferioare libere a gravitației

corpului în condițiile biomecanice cele mai favorabile poziției verticale a
corpului. Piciorul a dobândit o structură boltită, care ia sporit
capacitatea de a rezista greutății corpului și a acționa ca o pârghie
flexibilă atunci când se mișcă.

Musculatura membrului inferior s-a dezvoltat puternic, care s-a

adaptat la performanța sarcinilor statice și dinamice. În comparație cu
mușchii membrelor superioare, mușchii membrelor inferioare au o
masă mare.

Pe mușchii membrelor inferioare au suprafețe extinse de sprijin și

aplicarea forței musculare. Mușchii membrelor inferioare sunt mai mari
și mai puternici decât membrele superioare. Extensorii sunt mai
dezvoltați pe membrele inferioare decât flexorii. Acest lucru se
datorează faptului că extensorii joacă un rol important în menținerea
corpului într-o poziție verticală și în timpul mișcării (mersul pe jos,
alergarea).

Pe braț, flexorii umărului, antebrațelor și mâinilor sunt concentrate

pe partea din față, deoarece lucrarea făcută de mâini este efectuată în
fața trunchiului. Mișcările de mișcare sunt realizate de o pensulă, care
este acționată de un număr mai mare de flexori decât extensori.
Strângerea musculaturii (pronatori, interstiți) în membrul superior este,
de asemenea, mai mare decât în cea inferioară.

În membrele superioare, ele sunt mult mai bine dezvoltate decât în

extremitatea inferioară. Masa pronatoriilor și crestăturilor mâinii se
referă la mușchii rămași ai membrelor superioare ca 1: 4,8. La
extremitatea inferioară, raportul dintre masa mușchilor de cotitură și
restul este 1: 29,3.

Fascia, aponeuroza la extremitatea inferioară datorată unei

manifestări mari de forță în sarcini statice și dinamice sunt mult mai
bine dezvoltate decât în membrele superioare. Membrul inferior are
mecanisme suplimentare care ajută la menținerea corpului într-o
poziție verticală și asigură mișcarea acestuia în spațiu. Cureaua
membrelor inferioare este aproape imobile conectată la sacrum și este
un suport natural al trunchiului. Aspirația pelvisului pentru a se întoarce
înapoi pe capul femurului este împiedicată de un ligament ileo-femural
puternic dezvoltat al articulației șoldului și a mușchilor puternici. În
plus, verticala gravitației corpului, care se extinde în fața axei
transversale a articulației genunchiului, promovează mecanic reținerea
articulației genunchiului în poziția extinsă.

La nivelul articulației gleznei, în picioare, crește suprafața de contact

dintre suprafețele articulare ale oaselor piciorului inferior și a osului
talus. Aceasta este facilitată de faptul că gleznele mediale și laterale se
întind pe secțiunea anterioară, mai largă a blocului talus. În plus, axele
din față ale articulațiilor gleznei drepte și din stânga sunt fixate una de
alta la un unghi deschis la spate. Verticalul greutății corpului trece în
fața articulațiilor gleznei. Aceasta duce, ca atare, la încălcarea
segmentului anterior, mai larg al blocului talus între gleznele medial și
lateral. Îmbinările membrelor superioare (umăr, cot, încheietura mâinii)
nu au astfel de mecanisme de frânare.

Schimbări profunde în procesul de antropogeneză osoase suferit,

mușchii trunchiului, în special scheletul axial - coloana vertebrală, care
este un suport pentru cap, membrele superioare, piept și cavitățile
abdominale. În legătură cu coloanele verticale, s-au format curburi
spinoase, s-au dezvoltat musculatura dorsală puternică. Mai mult decât
atât, coloana vertebrală substanțial legat fix în perechi articulații
robuste sacroiliace cu centura membrului inferior (cingătoare e pelvic)
care servește biomecanice împotriva corpul distribuitorului gravitațional
asupra capului femural (la nivelul membrelor inferioare).

În plus față de factorii anatomice - in special structura la nivelul

membrelor inferioare, a corpului, a lucrat în procesul de antropogeneza
pentru a menține corpul în poziție verticală, să asigure un echilibru și o
dinamică stabilă, o atenție deosebită trebuie acordată situației centrului
de greutate al corpului.

Centrul de greutate comun (OCT) al unei persoane este numit

punctul de aplicare a forțelor de gravitație ale părților corpului său.
Potrivit MF Ivanitsky, OCT este situat la nivelul vertebrelor sacre IV și
este proiectat pe suprafața anterioară a corpului deasupra simfizei
pubiane. Poziția TC în raport cu axa longitudinală a corpului și a coloanei
vertebrale depinde de vârstă, sex, oase ale scheletului, mușchi și
depozite de grăsime. În plus, fluctuațiile zilnice ale poziției OCT sunt
observate în legătură cu scurtarea sau prelungirea coloanei vertebrale,
care apar din cauza zilei și a nopții inegale de activitate fizică. La
persoanele în vârstă și în vârstă, poziția TTPM depinde, de asemenea,
de postură.

La bărbați BCT situat la nivelul lombar III - V sacrală, femei - 4-5 cm

mai mici decât la bărbați, și corespunde nivelului de V la I la nivelul
vertebrelor lombare coccigiană. Acest lucru depinde, în special, pe mai
mare decât la bărbați, depozitele de grăsime subcutanată în pelvis și
șolduri. La nou-născuți, OCT se situează la nivelul vertebrelor toracice V-
VI, apoi coboară treptat (până la 16-18 ani) și se mișcă oarecum înapoi.

Poziția TTP a corpului uman depinde, de asemenea, de tipul de

fizic. La indivizii cu un tip de fizic (în astenici), OCT este relativ mai
scăzut decât în cazul persoanelor cu structură brahymorph (în
hiperstinitică).

Ca rezultat al studiilor sa constatat că OCT-ul corpului este de obicei la

nivelul vertebrelor sacre II. Verticala trece centrul de greutate la 5 cm în
spatele axei transversale a articulațiilor șoldului, de aproximativ 2,6 cm
posterior la o linie care leagă trohanterului și 3 cm anterior față de axa
transversală a articulațiilor gleznei. Centrul de greutate al capului se află
ușor înainte de axa transversală a îmbinărilor atlanto-occipitale. Centrul
de greutate comun al capului și trunchiului se află la nivelul marginii
anterioare a vertebrelor toracice X.

Pentru a păstra echilibrul durabil al corpului uman pe un plan, este

necesar ca perpendiculară de la centrul de greutate, cad pe suprafața
ocupată de ambele picioare. Corpul este mai puternic deoarece
suprafața de susținere este mai largă și cu atât centrul de greutate este
mai jos. Pentru poziția verticală a corpului uman, menținerea
echilibrului este sarcina principală.

Cu toate acestea, încordarea musculară corespunzătoare, o

persoană poate deține corpul într-o varietate de poziții (în anumite
limite), chiar și atunci când proiecția centrului de greutate deplasat în
afara zonei de sprijin (puternic al trunchiului apleca lateral, etc.). În
același timp, starea și mișcarea corpului uman nu pot fi considerate
stabile. Cu picioare relativ lungi, o persoană are o amprentă relativ
mică. Deoarece centrul de greutate corporală totală a unei persoane
este relativ mare (la sacrale II), și zona de sprijin (zona dintre cele două
tălpi și spațiile dintre ele) este mică, stabilitatea corpului este foarte
mic. Într-o stare de echilibru, corpul este menținut de forța contracțiilor
musculare, ceea ce îl împiedică să cadă. Părțile corpului (cap, trunchi,
membre) ocupă poziția corespunzătoare fiecăruia.

Cu toate acestea, în cazul în care există o relație ruptă de părți ale

corpului (de exemplu, care se întinde mâinile înainte, îndoire a coloanei
vertebrale în timp ce în picioare, etc.), modificat în mod corespunzător
situația și echilibrul altor părți ale corpului. Momentele statice și
dinamice ale acțiunii musculaturii sunt în legătură directă cu poziția
centrului de greutate al corpului. Având în vedere că centrul de greutate
al întregului corp este situat la nivelul II sacrală în spatele liniei
transversale care leagă centrele de șold articulațiilor, dorința de trunchi
(împreună cu pelvisului) vârful în spate se opun muschii puternic
dezvoltate si ligamentele care întăresc șolduri. Aceasta asigură echilibrul
întregului corp superior, care este ținut pe picioarele sale într-o poziție
verticală.

Dorința corpului de a cădea înainte în picioare este datorată

trecerii verticale a centrului de greutate din față (3-4 cm) de la axa
transversală a articulațiilor gleznei. Căderea se opune acțiunii mușchilor
suprafeței posterioare a tibiei. În cazul în care linia verticală a centrului
de greutate se va deplasa și mai mult în față - la degete, reducerea
mușchilor spatelui ale părții de jos călcâiul piciorului este ridicată de la
planul de sprijin, centru de linie cu plumb de greutate se mișcă înainte,
și va servi ca degetele de la picioare de sprijin.

În plus față de suport, extremitățile inferioare îndeplinesc funcția

locomotorie, deplasând corpul în spațiu. De exemplu, atunci când
mersul pe jos a unui corp uman efectuează o mișcare translațională,
alternativ, odihnindu-se pe un picior sau pe cealaltă. În acest caz,
picioarele execută alternativ mișcări pendulum. În timpul mersului, unul
dintre membrele inferioare la un moment dat este suportul (spate),
celălalt - liber (din față). Cu fiecare pas nou, piciorul liber devine piciorul
de sprijin, iar piciorul de sprijin este deplasat înainte și devine liber.

Reducerea mușchilor de la extremitatea inferioară atunci când

mersul în mod semnificativ întărește curbura talpa piciorului crește
curbura arcurilor sale transversale și longitudinale. În același timp, în
același timp, corpul se înclină înainte, împreună cu pelvisul pe capul
femural. În cazul în care primul pas este pornit piciorul drept, apoi
piciorul drept, apoi, la mijlocul tălpi și degetele de la picioare sunt
ridicate deasupra planului suportului, îndoit piciorul drept la șold și
genunchi articulațiilor, și a adus în față. În același timp, articulația
șoldului din această latură și trunchiul urmează în spatele piciorului
liber.

Acest picior (drept) care contractează energic cvadriceps femoris se

îndreaptă spre articulația genunchiului, atinge suprafața suportului și
devine suportul. În acest moment, celălalt, piciorul stâng (până la acest
punct, spatele, piciorul de sprijin) se îndepărtează de planul de sprijin,
se mișcă înainte, devenind piciorul în față, liber. Piciorul drept în acest
moment este lăsat în urmă ca un picior de sprijin. Împreună cu
membrele inferioare și corpul se mișcă înainte și puțin mai sus. Astfel,
ambele membre fac simultan aceleași mișcări într-o ordine strict
definită, sprijinind corpul dintr-o parte și apoi celălalt și împingându-l
înainte. Cu toate acestea, în timpul mersului, nu există timp pentru ca
ambele picioare să fie rupte de pe sol în același timp (planul suport).

Flancul frontal (liber) are întotdeauna timp să atingă planul

suportului cu călcâiul înainte ca piciorul spate (suport) să se despartă
complet de el. Acest lucru este diferit de mers și sărituri. În același timp,
atunci când mersul pe jos, există un moment în care ambele picioare se
ating de pământ în același timp, suportul pentru întreaga talpă și cel
liber cu degetele. Cu cât mersul este mai rapid, cu atât este mai scurt
momentul contactului simultan al ambelor picioare cu planul de sprijin.