Sunteți pe pagina 1din 36

1.

Notiuni despre anatomie ca stiinta, legatura cu alte stiinte


biologice.

Anatomia - ştiinţa medico-biologica care studiază forma,structura si


raporturile care se stabilesc intre diversele componente ale organismului
animal sau uman la nivel macroscopic.Termenul de anatomie provine de la
cuvîntul grecesc "anatemno" - înseamnă "prin taiere, utilizându-se principala
metoda de studiu - disecţia .
Anatomia contemporana - anatomie interpretativă,folosind ca metodă de
studiu observaţia, palparea, disecţia, desenul şi modelul experimental,
radiografia, precum şi metoda injectărilor cu substanţe de contrast (soluţie de
cretă sau gips). Bisturiului - simbol al anatomiei.
Studiul anatomiei este sistematizat in două părţi:
Anatomia descriptivă(sistematică)
Anatomia topografică
În cadrul anatomiei descriptive se studiază separat, fiecare organ ce intră in
componenţa unui aparat sau sistem din organism,având următoarele capitole:
Aparatul de susţinere si mişcare (aparatul locomotor), care cuprinde:
osteologia sau studiul oaselor ce alcătuiesc scheletul ;
artrologia sau studiul articulaţiilor dintre oase;
miologia sau studiul muşchilor striaţi scheletici;
Splanchnologia, care se ocupa cu studiul organelor interne, pe aparate,
astfel:
aparatul digestiv;
aparatul respirator;
aparatul urinar şi genital
Angiologia,care se ocupa cu studiul:
aparatului cardio-vascular sau circulator.
Sistemul nervos, glandele cu secreţie internă şi analizatorii cuprinde:
sistemul nervos central şi periferic;
glandele endocrine sau cu secreţie interna;
analizatorii sau organele de simt.
Anatomia topografică - studiază pe regiuni sau subregiuni corporale,
întregul complex anatomic de formaţiuni, raporturile si topografia organelor
care au fost studiate in cadrul anatomiei descriptive, precum si succesiunea
planurilor anatomice de la nivelul pielii, până in profunzime,la nivelul
osului(unde este cazul).
Un ajutor preţios in aprofundarea anatomiei sistematice a individului matur
îl oferă studiul ontogenezei si a filogenezei.
Ontogeneza (ontos - individ; genesis - creaţie) - reprezintă dezvoltarea
individuală a organismului din momentul fecundării ovulului până la
moarte,la care se descriu două perioade:
perioada prenatală (intrauterină
perioada postnatală (extrauterină) –
Păsări - dezvoltarea în ou: de la zigot până la ecloziune;
perioada posteclozională: de la ecloziune până la maturitate.
Filogeneza - studiază evoluţia strămoşilor speciilor actuale de-a lungul erelor
geologice. Descrierea filogenezei se bazează pe datele paleontologiei - ştiinţa
care se ocupa cu studiul complex al organismelor fosile animale sau
vegetale,descoperite in sedimentele scoarţei terestre.
Anatomia, histologia si embriologia formează o ştiinţă comuna numită -
morfologia (cuv. grecesc morpha - formă, logos - ştiinţă) - studiază forma si
structura organelor fiind o ramura a biologiei.

2. Aspecte din istoria anatomiei legate de dezvoltarea anatomiei


veterinare.
Primele noţiuni despre structura corpului animal omul le datează din
timpurile străvechi, in care hrana sa consta aproape numai din carnea
animalelor vânate.Prin parcelarea cadavrelor,omul vânător începe sa cunoască
forma si topografia organelor interne. Medicul şi filosoful Alcmeon este
considerat întemeietorul anatomiei comparative. Democrit, face prima
clasificare a animalelor, împărţindu-le în nevertebrate şi vertebrate. Hipocrat,
supranumit şi “părintele medicinii”, studia anatomia şi fiziologia pe diferite
animale. Aristotel, considerat ca întemeietor al biologiei ca ştiinţă.
Leonardo da Vinci este considerat întemeietorul anatomiei artistice.
Claudi Bourgelat este fondatorul primei scoli veterinare din lume, la Lyon
in1762.Odată cu înfiinţarea învăţământului veterinar si in alte tari anatomia se
desprinde ca o disciplină aparte.
Cu ocazia congresului internaţional de anatomie de la Paris în 1955,
anatomiştii veterinari au decis să formeze o asociaţie internaţională. Astfel,
a luat fiinţă Asociaţia mondială a anatomiştilor veterinari la care a fost
întocmită nomenclatura anatomică veterinară, cu uzanţă internaţională.

3. Notiunile de celula, tesut, organ, aparat, sistem.


Celula(de la latin. cella - camera, compartiment)este unitatea elementara a
lumii vii, având proprietatea de creştere, dezvoltare si autoreproducere.
Pentru prima data in anul 1839 savanţii germani Schleiden si Shann au
postulat Teoria celulara, conform căreia:
- corpul tuturor animalelor şi plantelor se constituie din celule;
-fiecare celulă are viaţa sa, dar este dominată de interesele întregului
organism.
Există două arhetipuri celulare:procariotele , eucariotele . Din procariote
fac parte bacteriile şi algele albastre-verzi, iar eucariotele cuprind plantele şi
animalele.
În medicina veterinară, procariotele sunt studiate în primul rînd ca agenţi
patogeni(bacteriile), iar celulele eukariote compun organismul animal.
Din celula ou (zigot) prin procesul de diviziune rezulta un mare număr de
celule, la început asemănătoare între ele. In faza de dezvoltare embrionara,
celulele suferă un proces de diferenţiere, in urma căreia rezulta grupuri de
celule care au aceeaşi forma si structura, îndeplinesc aceeaşi funcţie. Aceste
grupe de celule formează ţesuturile. Ţesuturile se clasifica in:
epiteliale,muscular,conjunctiv,nervos şi sanguin.Un anumit tip de ţesut nu
funcţionează izolat ci in legătură cu alte tipuri, realizând astfel
organe ,aparate si sisteme.
Organul este o grupare de ţesuturi care funcţionează împreuna si îndeplinesc
un anumit rol in organism. In organe ţesuturile sunt in proporţii diferite,dintre
care predomina un anumit ţesut, in raport cu funcţia organului;celelalte
ţesuturi din componenta organului formează scheletul, ex: ţesutul glandular
predomina in glande, pancreas, ficat; ţesutul osos in oase; ţesutul muscular in
muşchi.
Aparatul - reprezintă un complex de organe care deşi au structură si origini
diferite, contribuie la îndeplinirea aceleaşi funcţii a organismului (digestiv,
respirator, locomotor).
Sistemul - reprezintă un complex de organe cu aceleaşi funcţii si origine
comuna;în structura lor se întâlneşte un ţesut predominant,ex: S.N- este
format din organe in structura cărora predomina ţesut nervos .
Organele,aparatele si sistemele funcţionează coordonat asigurând astfel viaţa
organismului.
Coordonarea funcţiilor aparatelor si sistemelor se realizează prin doua cai:
hormonală şi nervoasă.

4. Nomenclatura anatomica veterinara.


Cea mai mare parte a terminologiei folosite in anatomia veterinara a
fost preluată din anatomia umană. Prima nomenclatură veterinară
internaţională, foloseşte limba latina si a apărut la Hanovra (1963) ca apoi la
Viena(1973) sa sufere ultima revizie. Formaţiunie anatomice au primit la
început denumiri vulgare, în funcţie de asemănarea lor cu unele obiecte din
jur (crista galli = creasta cocoşului; sesamoid = ca o sămînţă de
susan;pisiform = în formă de bob de mazăre).
Folosirea terminologiei in anatomiei veterinare tine, de poziţia
patrupedă a animalelor.
Pentru a putea exprima in mod corect dispunerea unui organ in raport
cu alte organe sau părţi ale corpului animal s-a recurs la segmentarea corpului
animal de către planuri convenţionale (segmentare).
Planul median sau sagital împarte corpul în două jumătăţi egale –
dreaptă şi stîngă. Pentru a indica apropierea de acest plan, se foloseşte
termenul medial, iar pentru a indica îndepărtarea de acest plan se foloseşte
termenul lateral.Toate planurile suplimentare drepte sau stîngi poartă
denumirea de paramediale sau parasagitale.
Planul transversal imparte corpul intr-o parte situată spre cap şi o
parte opusă. Pentru a indica apropierea de cap se foloseşte termenul cranial,
iar pentru direcţia opusă se foloseşte termenul caudal.
Planul orizontal împarte corpul în două jumătăţi: dorsală (deasupra
planului) şi ventrală (in jos). La membre, pentru a indica apropierea de
trunchi, se foloseşte termenul proximal, iar pentru direcţia opusă, se foloseşte
termenul distal. Distal faţă de carp şi tars se foloseşte termenul dorsal, pentru
partea superioară, iar opus se folosesc termenii palmar sau volar pentru faţa
caudală la membrul toracal şi plantar la membrul pelvin.
Pentru degete, se mai folosesc doi termeni specifici:
axial – care arată apropierea faţă de axa longitudinală a membrului;
abaxial – cu semnificaţie opusă.
La degetul III al solipedelor se folosesc, de obicei, termenii de medial şi
lateral.
La cap, se folosesc termenii de oral sau rostral pentru formaţiunile apropiate
de gură şi aboral cu semnificaţie opusă.
Poziţia faţă de suprafaţa corpului este determinată prin superficial şi profund,
sau extern şi intern.

5. Segmentele si regiunile corpului animal.


Corpul unui animal cuprinde următoarele segmente(părţi):capul, gâtul,
trunchiul,coada şi membrele.Se deosebesc două perechi de membre: toracice
şi pelvine. Întreaga suprafaţă a corpului poate fi împărţită în regiuni.
Fiecare regiune corporală este bine definită de o bază anatomică fiind
reprezentată de oase, carilaje, cît şi de organe moi.
Regiunile capului se împart în două grupe care formeaza craniului si care
formează faţa.
La cap se descrie următoarele regiuni: occipitală, parietală, frontală,
temporală, auriculară, cornuală, nazală, narinelor, vârfului nasului, gurii,
bărbiei, orbitală, zigomatică, infraorbitală, maseterică, temporo-mandibulară,
bucală, maxilară, mandibulară, intermandibulară, subhioidiană.
Regiunile gâtului : regiunea cefei, parotidiană, laringiană, dorsală a gâtului
sau a coamei, brahiocefalică, laterală a gâtului, jgheabului jugular,
sternocefalică, traheală, prescapulară, ventrală a gâtului.

Regiunile trunchiului cuprind două cavităţi: toracică şi abdominală..


Trunchiul cuprinde: toracele, abdomenul şi bazinul.
Regiunile toracelui presternală, sternală, scapulară, costală şi axilară.
Regiunile spatelui interscapulară, dorso-costală şi lombară.
Regiunile abdomenului: regiunile xifoidiană, hipocondrica, regiunea
abdominală laterala sau a flancului, regiunea ombilicală. (La scroafă, căţea,
pisică şi iepuroaiă, în această regiune se găsesc mamelele abdominale.),
regiunea inghinala şi regiunea pubiană. În această regiune la mascul se
găseşte regiunea prepuţială. La female (ecvine şi rumegătoare) – regiunea
ugerului.
Regiunile bazinului: sacrală, gluteană, tubercului coxal, tubercului ischiaic,
coccigiană, anală, perineală, vulvei, supramamară şi scrotală.

Regiunile membrului toracic : regiunea scapulara, umărului, braţului,


cotului, antebraţului,carpiană, metacarpiană, buletului,chişiţei sau a
primei falange, coroanei şi reg. Copitei.

Regiunile membrului pelvin : regiunea articulaţiei coxo-femurale,


coapsei, genunchiului, gambei, tarsiană sau a jaretului, metatarsiana,
buletului,chişiţei sau a primei falange, coroanei şi reg. Copitei.

6. Sistematizarea scheletului. Generalitati.


Scheletul vertebratelor se sistematizează în 3 grupe: oasele capului,
oasele trunchiului și oasele membrelor. (O alta clasificare le imparte in
schelet axial (capului, gâtului, trunchiului și cozii)si periferic (membrelor
toracice și pelvine))
Scheletul capului se imparte în 2 grupe:
1) Neurocraniul – oasele care participă la formarea cutiei craniene în
care este adă postit encefalul.
2) Splanchnocraniul – (visceocraniu) reprezintă oasele care alcă tuiesc
scheletul cavită ții nazale și bucale, ce adă postează unele organe
estențiale ale aparatului digestiv și respirator. La splanchnocraniu se
mai adaugă un grup de oase și cartilaje articulate între ele, care
suspenda limba, faringele și laringele – numit hioid (aparatul
hioidian).
Scheletul trunchiului este alcă tuit din coloana vertebrală , coastele și stern.
Scheletul membrului – mamiferele domestice posedă două perechi de
membre dintre care una inferioară sau toracală si alta posterioară sau
pelvină .
Segmentele (porțiune)membrelor:
- Zonoscheletul (sau centura) compus din 3 oase - spata, clavicula, și
caracoidul (la pasari), la membrele toracice, și oasele ilium, ischium
și pubis la membrele pelvine.
- Stilopodiul reprezentat de humerus la membrus toracic și femur la
membrul pelvin
- Zeugopodiul este format din radius și ulna, la membrul toracic și
tibia și fibula la membrul pelvin
- Autopodiul cuprinde:
- Bazipodiul cu oasele carpiene la membrul toracic și cu oasele
tarsiene la membrul pelvin
- Metapodiul alcă tuit din oasele matacarpiene - la membrul toracic și
metatarsiene la membrul pelvin.
- Acropodiul are 3 falangi, 2 mari sesamoizi și cîte un os mic sesamoid.

7. Conformatia si structura oaselor.


Totalitatea oaselor unui animal, constituie scheletul, care reprezintă
aproximativ 7-8% din greutatea sa. Oasele sunt elemente pasive
caracterizate prin: duritate, rezistență și un anumit grad de elasticitate. În
stare proaspă tă au o culoare alb-gă lbuie, sau în cazul unui conținut mai
mare de singe - roșietice. Oasele oferă suprafețe de inserție mușchilor și
ligamentelor, protejează organele cu structura fragile fiind un deposit
important de substanțe minerale.
Numă rul total de oase în scheletul organismului animal depinde de specie:
 Cabaline 207 – 214
 Bovine 207 – 209
 Ovine 191 – 213
 Suine 281 – 288
 Canide 271 – 282
 Leporide 275
 Om 205
După forma oasele se impart în: lungi, alungite, scurte și late.
Oasele lungi au lungime mult mai mare decît grosimea și lă țimea. Aceste
oase se întîlnesc în scheletul membrelor (ex. humerusul, femurul, radius,
tibia). Acestea au un corp numit și diafiză , și două extrenită ți - epifize.
Aceste oase au canal medular, unde se adă postește mă duva osoasă .
Oasele alungite se deosebesc de oasele lungi prin faptul că nu au canal
medular. Sunt formate din țesut spongios (ex. coastele, fibula la carnivore,
clavicula la primate).
Oasele scurte au cele trei dimensiuni aproape egale și nu au canal medular
(ex. falangele, oasele carpiene, tarsiene, vertebrele). Miezul lor e format din
țesut spongios.
Oasele late au lungimea și lă țimea mult mai mare decît grosimea. Sunt
alcatuite din tesut spongios. Se întîlnesc la centurile membrelor sau capului.
Oasele papiracee sunt extrem de subțiri (corneții nazali, volutele
etmoidale), de unde și denumirea care le aseamă nă cu hîrtia.
Se intalnesc oase care nu au nici o legă tură cu aparatul locomotor: osul
penian la canide, osul rîtului la suine, oasele cordului la taurine, osul
diafragmei la că milă .
Oasele sunt alcatuite din:
1. Ț esut conjunctiv (perios și endost)
2. Ț esutul osos format din:
- Ț esut osos compact
- Ț esut osos spongios.
3. Ț esut cartilaginos:
- Cartilajul de acoperire
- Cartilajul de conjugare (de creștere),
4. Mă duva osoasă
5. Vase și nervi.
Oasele la exterior sunt acoperite de periost, cu excepția suprafețelor
articulare, unde se continuă cu capsula articulară .
Endostul că ptușește canalul medular al osului lung și constituie un înveliș
pentru mă duva osoasă .
Ț esutul osos oferă osului duritate, rigiditate, rezistență și elasticitate.
În componența țesutului osos se deosebesc două tipuri de țesut:
- Ț esut osos compact
- Ț esut oso spongios
La nivelul suprafețelor de articulare ale oaselor se gă sește cartilajul de
acoperire, foarte rezistent care ușureaza alunecarea formațiunilor osoase.
Se opun uzurii capetelor osoase și amortizează șocurile.
Mă duva osoasă (Medulla ossium) este plasată în canalul medular al oaslelor
lungi.maduva osoasa este de 3 feluri: roșie, galbenă și cenușie.,
Osul este alimentat de:
Arterele de nutriție pă trunde în unele oase plate și în diafiza oaselor lungi
la nivelul gă urii de nutriție.
Arterele epifizare pă trund pă trund în oasele lungi la extremită țile
acestora.
Arterele periostale formează o rețea subperiostală , din care se detașează o
serie de vase.
Venele.
Nervii.

8. Formatiunile de pe suprafata oaselor.


Suprafața oaselor nu este plană se imparte in două grupe:
1) Ridică turi sau eminențe
2) Adîncituri sau cavită ți.
Ele pot fi: articulare și nearticulare.
1. Eminențelearticulare: cap articular, condil, trochlee.
2. Eminențele nearticulare: apofiză , tubercul, spină , creastă , linia.
3. Cavită țile articulare:
- Glenoidă corespunde capului articular, semisferic.
- Cotiloidă sau acetabulară o cavitate adîncă și corespunde capului
articular sferic
- Cochleea are forma opusa a trochleei, prezintă două șanțuri separate
printr-un relief median.
Cavită țile nearticulare au diferite aspecte și servesc locuri de inserție
musculară , amprente de alunecare a tendoanelor sau ligamentelor.
Se sistematizează în:
- Fosa – oferă suprafața de inserție musculară
- Ș anțul – este o adîncitură superficială și alungită pe suprafața osului
- Incizura – se aseamă nă unei știrburi a marginii unui os
- Gaura – aspectul unei perforații în peretele osului
- Hiatul este o adîncitură , în fundul că ruia se gă sesc mai multe orificii
(gă uri) prin care se deschid unul sau mai multe canale ce stră bat
corpul osului
- Fisura – o adîncitură îngustă ți alungită .

9. Dezvoltarea cresterea oaselor in ontogeneza.


Dezvoltarea oaselelor se produce datorită proceselor care incep în țesutul
mezenchimului embrionar ce se termina cu procesul de osificare.
Procesul de osificare apare în cadrul unui model al viitorului os, poate fi de
natură fibro-conjunctivă (osificare desmală ) sau cartilaginoasă (osificare
perihondrală și osificare encondrală ). Osificarea desmală (de membrană )
are loc la nivelul oaselor bolții craniene și ale feței, pe cînd osificarea peri-și
encondrală se întîlnește la nivelul scheletului trunchiului, coloanei
vertebrale și membrelor.
La nivelul osului au loc schimbari importante caracterizate printr- un
proces de distrugere a osului și unul de formare a osului (osteogeneza).
Procesul de distrugere a substanței osoase este datorat de osteoclaste ce
duc la formarea canalului medular. Procesul de osteogeneză duce la
formarea osului compact haversian, rezistent la solicitarile mecanice.
În țesutul cartilaginos al extremită ților oaselor lungi apar nuclei secundari
de osificare (nuclei epifizare). Are loc un proces de distrugere și formare a
osului cu apariția trabeculelor și areolelor pentru țesutul osos spongios.
Între nucleii primari diafizari și nucleii secundari epifizari ră mîne cartilaj de
conjugare(de crestere).
Creșterea oaselor depinde de aportul echilibrați de proteina, de substanțele
minerale din furaje, de că tre vitamina (A, C, D) și hormoni:
- Somatotropi (influențează creșterea osului)
- Paratiroidian (reglează circulația calciului în țesutul osos)
Odată cu încheierea stadiului de creștere a animalului cartilajul de
conjugare dispare prin osificarea și se produce la vîrsta de:
- 4,5-5 ani - ecvine
- 4-4,5 ani - bovine
- 1,5-2 ani – carnivore
- 8 ani – camila
- 3-3,5 ani – suine, ovine
- 1 an – leporide
Celule osoase sunt de 3 varietă ți: osteoblaste(tinere), osteocite (mature) și
osteoclaste. Aceste reprezinta una și același celulă care se modifică in timp.
Osteoblastul – celula osoasă tînă ră prezenta în țesutul pe cale de osificare.
Acestea celule se maturizează și devin celule osoase adulte denumite
osteocite.
Osteocitul – asigură metabolismul osului.
Osteoclastul – distruge substanța osoasă cu formarea calului medular.

10. Coloana vertebrala. Vertebra tipica.


Coloana vertebrală este o tijă longitudinală, osoasă, alcătuită din succesiunea
mai multor piee neregulate, numite vertebre. După aspectul exterior vertebrele
se deosebesc unele de altele, astfel coloana vertebrala se sistematizeaza in :
-regiunea cervicală
-regiunea toracică
-regiunea lombară
-regiunea sacrală
- regiunea caudală
Vertebra, care reunește caracterele morfologice ale tuturor vertebrelor poartă
denumirea de vertebră tip. Este formată dintr-un corp și două arcuri, dintre
care unul neural(care adăpostește măduva spinării) și altul hemal(cu rol
protector pentru vase). Cranial de cap se găsește capul vertebrei, caudal de
corp- fosa vertebrei. În regiunea toracică lateral de capul și foasa vertebrei se
află cîte o pereche de fosete, numite fosete articulare costale craniene și
caudale. Între arcul și capul vertebrei se află un oreficiu numit gaura vertebrală.
Aceasta împreună cu găurile imilare ale celorlalte vertebre alcătuiește canalul
vertebral sau rahidian, care adăpostește măduva spinării. Cranial și caudal de
arcul vertebrei se află incizura vertebrală cranială și caudală. La alăturarea a
două vertebre acestea incizuri dau naștere la gaura intervertebrală prin care
nervii spinali parasesc canalul rahidian. Se poate înâmpla ca una din incizurile
vertebrei să fie transformată în gaura ce străbate lama osoasă a arcului
vertebrei, numindu-se gaura vertebrală laterală. De o parte și alta a arcului se
detașează în sens lateral cîte un proces trensvers. În regiunea cervicală acestea
procese sunt străbature de gaura transversală, iar în regiunea toracală prezintă
o facetă de articulare cu tuberozitatea coastei.
Dorsal de arcul vertebrei se găsește procesul spinos. La nivelul arcului vertebrei
se mai găsește procesele articulare craniene și caudale cu ajutorul cărora
vertebrele se articulează între ele. Între arcurile a 2 vertebre este un spațiu-
spațiu interacual. La nivelul arcului vertebrei se mai întâlnește procesul
mamilar , atașate de procesele transverse ale vertebrelor toracale, la procesele
articulare craniene ale vertebrelor lombare și la procesele articulare caudale
ale vertebleor cervicale și procesul accesoriu situate la nivelul incizurilor
caudale ale ultimelor vertebre toracale și primelor lombare, la carnivore și
leporide. Corpul primelor 3-5 vertebre din regiunea coccigiană pot prezenta pe
fața ventrală două lame la bovine sau 2 tuberculi reduși la carnivore ce
constituie vestigii ale arcului hemal.

11. Cutia toracica (coastele, sternul). Caractere diferentiale.


Toracele sau cutia toracică – are o forma conica,un tavan(plafon), o podea, 2
pereți laterali, un vîrf orientat cranial și o bază dispusă caudal.La interior
cutia toracică delimitează cavitatea toracică,unde sînt adăpostite organele
aparatului circulator și respirator.
Tavanul este alcătuit de vertebrele toracale și extremitățile dorsale ale
coastelor.
Pereții laterali – coaste.
Podeaua – din stern.
Virful este delimitat dorsal de corpul primei vertebre toracale, lateral de
prima pereche de coaste, iar ventral de manubriul sternului.
Baza cutiei toracice este reprezentată de mușchiul diafragm. Dorsal este
delimitată de corpul ultimei vertebre toracale, lateral de ultima coastă,iar
ventral de carilajul(apendicile) xifoid al sternului.
Coastele - sunt oase alungite situate între coloana vertebrală și
stern,formînd scheletul pereților laterali ai cutiei toracice.Numărul perechilor
de coaste la fiecare specie este egal cu numărul vertebrelor toracale :
La ecvine – 18 perechi (8 sternale, 10 asternale)
La bovine – 13 perechi(8 sternale, 5 asternale)
La suine – 14-17 (7 sternale și 7-10 asternale)
La carnivore – 13 (9 sternale,4 asternale)
La rîndul ei fiecare coastă este formată dintr-o porțiune osoasă – osul costal
sau coasta propriu-zisă și o porțiune cartilaginoasă – cartilajul costal.
Coasta propriu-zisă prezintă o extremitate proximală,un corp și o extremitate
distală.
Extremitatea proximală este reprezentată de corpul coastei,prevăzut de două
suprafețe articulare separate de un șanț interarticular, gîtul coastei și
tuberozitatea coastei avînd o suprafață articulară.
Corpul coastei este arcuit,turtit lateral,avînd o față medială,una laterală,o
margine cranială subțire și o margine caudală groasă.
Caudal pe suprafața medială a coastei se găsește șanțul vascular, iar cranial
pe suprafața laterală – șanțul muscular. Corpul coastei în zona de unire cu
extremitatea proximală prezintă o curbură denumită unghi costal (angulus
costae).
Extremitatea distală se articulează cu cartilajul costal – prin țesut
cartilaginos.
Din punct de vedere al modului cum se articulează coastele cu sternul se
deosebesc :
- coaste sternale(costae verae)
- coaste asternale(costae spuriae)
- coaste flotante.
Coastele sternale se articulează direct cu sternul prin intermediul cartilajului
costal. Coastele asternale nu se articulează în mod direct cu sternul,adică
cartilajul acestor coaste în direcție ventrală se îngustează, se alungește și se
springină unul pe altul formînd un arc(corp) cartilaginos mobil,denumit
hipocondru. Coastele flotante se sprigină cu extremitatea ventrală în
musculatura peretelui abdominal.
3.Sternul – sternum , situat pe linia mediană,ventral și la distanță de
coloana vertebrală,constituind peretele ventral al cutiei toracice. Sternul este
format dintr-o serie de piese osoase denumite sternebre legate între ele prin
țesut cartilaginos la animalele tinere sau țesut osos la animalele adulte.
Pentru studiu prezintă o extremitate cranială – manubriul sternal,care
formează baza anatomică a regiunii presternale, un corp format din 5 – 8
sternebre,fiind excavat pe laturi de incizurile costale ce servesc la articularea
cartilagelor coastelor sternale și o extremitate caudală alcătuită din procesul
xifoidian ce se termină cu cartilajul xifoid.
Deosebiri.
La ecvine este turtit din părți ,avînd ventral creasta sternală cartolaginoasă
(carena sternală).
La bovine și suine este turtit dorso-ventral. La canide are aspect cilindroid.

12. Oasele capului. Generalitati.


Scheletul capului este format dintr-un complex de oase sudate sau articulate
între ele constituind craniul, a cărui configurație este asemănătoare la toate
mamiferele. Daca efectuam o sectiune transversala la nivelul orbitei, Craniul
este sistematizat în neurocraniu ( sau craniul cerebral), delimitează cavitatea
craniană, adăpostește și protejează encefalul și splanchnocraniu( sau craniul
viscerofacial) - participă la formarea scheletului cavității nazale și a cavității
bucale, care protejează porțiunile inițiale ale căilor respiratorii și digestive. La
acesta se adaugă osul hioid, ce reprezintă aparatul de susținere al limbii,
faringelui și laringelui.
Oasele capului participă la articularea mobilă a capului cu atlasul prin
intermediul celor doi condili ai occipitalului ce adăpostește analizatorul stato-
acustic în piramida temporalului, formează cavitatea orbitală, ce adăpostește
analizatorul vizual( ochiul ) și anexele sale, adăpostește analizatorul olfactiv la
nivelul volutelor etmoidale. Majoritatea oaselor ce alcătuiesc craniul sunt
oasele late. Unele sunt pneumatizate, făcîndu-l să fie mai ușor și tot odată
mărind suprafața de inserție a mușchilor capului.
În ansamblul, craniului alcătuiește o piramidă cu patru fețe: dorsală, ventrală și
două laterale, fiind atașat prin baza piramidei la coloana vertebrală, iar vârful ei
atașat oral.
13. Neurocraniul.
neurocraniu ( sau craniul cerebral), delimitează cavitatea craniană, adăpostește și
protejează encefalul
Neurocraniul- este constituit din următoarele oase: occipitalul, parietalul,
frontalul, sfenoidul,temporalul şi etmoidul. Dintre care occipitalul, sfenoidul și
etmoidul sînt oase impare care alcătuiesc baza cutiei craniene, iar parietalul,
frontalul și temporalul șînt oase pare, simetrice care formează pereții laterali și
bolta ei.

14. Splanchnocraniul.
splanchnocraniu( sau craniul viscerofacial) - participă la formarea scheletului
cavității nazale și a cavității bucale si orbitale, care protejează porțiunile inițiale
ale căilor respiratorii și digestive. Acesta este format din urmatoarele oase:
nazal, maxilar, incisiv, pterigoid, lacrimal, zigomatic, palatin, vomer(impar),
mandibula.
La acesta se adaugă osul hioid, ce reprezintă aparatul de susținere al limbii,
faringelui și laringelui.

15. Occipitalul.
O c c i p i t a l u l - ocupă extremitatea aborală a craniului care contribuie la
formarea atît a bazei piramidei osoase a craniului, cît și podelei cavității
craniene, avînd gaura occipitală care realizează legătura dintre cavitatea
craniană și canalul vertebral. Pentru descriere prezintă un corp, părți laterale și
partea solzoasă. Corpul occipitalului (pars basilaris) se află ventral de gaura
occipitală, care se sudează cu corpul osului sfenoid (țesut cartilaginous sau
osos), avînd ventral de locul sudării o proeminență numită tuberculul muscular-
perechi pe care se inseră mușchii lungi ai capului. Pe suprafața
dorsală( endocraniană) a corpului oral se găsește o fosă pentru puntea lui Varole,
iar caudal de cea precedentă o amprență pentru bulbului rahidian. Iar prin
marginile sale laterale contribuie la formarea găurii sfîșiate, care este prevăzută
la ecvine, iar la bovine și porcine sub forma unei fisuri înguste, pe cînd la
carnivore se sudează cu porțiunea timpanică a temporalului. La bovine, porcine
și cîine porțiunea caudală a găurii sfîșiate formează orificiul jugular prin care din
cavitatea craniană iese perechea IX, X și XI de nervi cranieni și vasele sangvine.
Părțile laterale(pars lateralis) iau parte la formarea pereților laterali a găurii
occipital. În componența părților laterale întră condilii occipitali și procesele
jugulare. Condilii occipitali sînt atașați lateral de gaura occipitală, unde
participă la articularea cu prima vertebra cervicală – atlasul. Iar procesele
jugulare se află lateral de condili, fiind delimitate de incisura jugulară. Ventral
de condili se află fosa condilară inferioară străbătută de una sau mai multe găuri
condilare, care reprezintă deschiderea canalului nervului hipoglos(XII). Dorsal
de condilii occipitali se află fosa condilară superioară.
Partea solzoasă( squama occipitalis) se află dorsal de gaura occipitală și
părțile laterale. De la baza proceselor jugulare se ridică două creste nucale,
simetrice, care se reunesc la nivelul unei tuberozităţi numită protuberanţa
occipitală externă reprezentată printr-o creastă dispusă transversal, care în
ambele părți trece în creasta temporală a arcului zigomatic. Ventral de
protuberanţa occipitală externă se găseşte tuberozitatea nucală (cervicală), care
serveşte la inserţia ligamentului cervical (nucal). Pe fața endocraniană a porţinii
solzoase se observă amprența vermisului și emisferelor cerebrale.
D e o s e b i r i: La ecvine procesele jugulare sînt drepte. Mai jos de
protuberanța externă se află fosa nucală. La bovine protuberanţa occipitală
externă lipsește, fiind înlocuită de protuberanţa intercornuală. Gaura condilară
este dublă. Pocesele jugulare sînt scurte și îndepărtate medial.
Lasuine procesele jugulare sînt lungi, drepte, orientate ventral. Porţiunea
solzoasă este bine dezvoltată, orientată dorsal. La cîine procesele jugulare sînt
scurte și drepte.

16. Sfenoidul.
S f e n o i d u l (os sfenoidale) este un os impar situat la baza craniului, cranial
de corpul occipitalului, care se mărginește cu etmoidul, palatinul, pterigoidul,
vomerul, parietalul și occipitalul. Pentru descriere prezintă un corp, două perechi
de aripi (orbitale și temporale) și procesele pterigoidiene. La animalele tinere
corpul sfenoidului este format din presfenoid fiind orientat oral și basisfenoid
aboral unite prin țesut cartilaginos, care ulterior se osifică la animalele adulte.
În direcția dorso-laterală de la presfenoid iau naștere două aripi orbitale, care iau
parte la formarea hiatului maxilar (fosei sfenopalatine) și orbitei. De la
basisfenoid în direcția dorso-laterală se găsesc aripile temporale, care se unesc
cu oasele temporale. Nazo-ventral de la aripile temporale și basisfenoid se
găsesc procesele pterigoidiene, care se unesc lateral cu oasele palatine, iar
medial cu oasele pterigoide. Marginea anterioară a proceselor pterigoidiene
formează creasta pterigoidă, înaintea căreia se găsesc cîteva orificii în direcție
dorso-ventrală: orificiul etmoidal, orificiul opticum,fisura orbitală şi orificiul
rotund. Ultimile două orificii la bovine și porcine se contopesc în una, formînd
orificiul orbitorotund. Prin aceste orificii trec vasele şi nervii de la encefal în
hiatul maxilar, iar de aici ei se îndreaptă în trei direcţii: dintre care, prin orificiul
sfenopalatin trec în cavitatea nazală, prin orificiul maxilar- în canalul
infraorbital, şi prin orificiul palatin caudal- în canalul palatin. Faţa endocraniană
a bazisfenoidului este marcată de o depresiune numită şaua turcească, în
centrul căreia se găseşte fosa glandei hipofize . Rostral şi pe un plan superior, se
observă o fantă adâncă mărginită dorsal de o lamă transversală - fosa
chiasmatică, în care este adăpostită chiasma nervilor optici. În partea fundică a
chiasmei se găsesc găurile endocraniene ale canalelor optice, care la rândul lor
se deschid oral, în hiatul orbital, la nivelul găurilor optice. D e o s e b i r i: la cîine
aripile temporale sînt bine evidenţiate în comparaţie cu cele orbitale. La baza
aripilor temporale se deschide orificiul alar posterior(for. alare caudaIe) şi gaura
ovală - (for. ovale), iar între aripile temporale şi porţiunea timpanică a
temporalului se găseşte orificiul carotic( for. caroticum). La porcine procesele
pterigoidiene sînt bine dezvoltate. Pe ele se observă fosa pterigoidiană. La
bovine la baza aripilor temporale se află orificiul oval(for.ovale). La ecvine la
baza proceselor pterigoidiene se găseşte canalul alar(canalis alaris), prin care
trece artera maxilară internă.

17. Temporalul.
T e m p o r a r u l (os temporale) este un os par situat pe părţile laterale ale
craniului, adăpostind în interiorul său organele urechii medii şi interne, fiind
format din porţiunea scvamoasă și piramida temporalului.
Porţiunea scvamoasă - (pars squamosa) are un aspect de solz şi împreună cu
osul parietal formează fosa temporală, unde se inseră muşchiul temporal. Latero-
rostral pe porţiunea scvamoasă se detaşează procesul zigomatic, care împreună
cu osul zigomatic contribuie la formarea arcadei zigomatice. Ventral de procesul
zigomatic se află tuberozitatea articulară care se uneşte cu procesul articular al
mandibulei formând articulația temporo-mandibulară. Caudal de procesul
articular şi cranial de conductul auditiv extern se află canalul temporal.
Marginea dorsală a arcadei zigomatice formează creasta temporală, care caudal
trece în creasta occipitală delimitînd fosa temporală.
Piramida temporalului are un aspect triunghiular, fiind formată din porţiunea
mastoidiană, timpanică şi pietroasă. Portiunea mastoidiană - situată caudal este
marcată printr-o proeminenţă pentru inserţii musculare, numită proces
mastoidian. Între procesul mastoidian şi porţiunea timpanică se găseşte canalul
n.facial. Portiunea timpanică - reprezentată de conductul auditiv extern, bula
timpanică cu cavitatea timpanică aflîndu-se nazal de porţiunea mastoidiană.
Conductul auditiv extern (meatus acusticus externus) este situat caudal de
tuberozitatea articulară, ventral se mărgineşte cu bula timpanică. Bula timpanică
este localizată ventral şi cranial de procesele jugulare ale occipitalului. Nazo-
ventral de bula timpanică se află procesul muscular, unde se inseră muşchii
vălului palatin. Medial de procesul muscular se găseşte canalul faringo-timpanic
(trompa Iui Eustachio) prin intermediul căruia cavitatea timpanică comunică cu
cavitatea faringelui.
Porţiunea pietroasă (pars petrosa) este situată nazo-medial de piramida
temporalului. În interiorul acestei porţiuni se găseşte labirintul urechii interne, şi
de aceea pe suprafaţa ei se găsesc trei orificii, care se deschid în labirint: canalul
auditiv intern, prin acest canal trec doi nervi: n. vestibulocochlear (perechea
VIII) şi n.facial (perechca VII). Nervul facial în interior trece prin canalul facial
şi iese la exterior prin orificiul extern al canalului facial. Dorso-caudal de
canaiui auditiv intern se găseşte orificiul canalului vestibular, iar între ele -
orificiul canalului cochlear.

18. Frontalul.
Frontalul (Os frontale) - os lat, situat la limita dintre craniu și faţa, la care se
deosebeşte partea fronto-temporală şi nazo-orbitală. Partea fronto-temporală
formează pereţii cavităţii craniene, iar nazo-orbitală - pereţii dorsal şi lateral ai
cavitătii nazale. Suprafeţele frontală şi temporală a frontalului sunt delimitate
prin creasta frontală externă . Suprafaţa nazală de cea orbitală - prin marginea
orbitală, iar suprafața orbitală de cea temporală prin creasta orbitotemporală. La
limita dintre orbită şi fosa temporală se detasează procesul zigomatic. Frontalul
menţine sinusul frontal, comunicând ulterior cu cavităţile nazale. Dorsal de
orbită se găseşte orificiul supraorbital.
D e o s e b i r i: la cîine procesul zigomatic al frontalului este slab dezvoltat şi
se uneşte cu arcul zigomatic prin ligamentul orbital. Orificiui supraorbital
lipseşte. La suine procesui zigomatic este scurt și se uneşte cu arcul zigomatic
prin ligamentul orbital. De la orificiul supraorbital porneşte canalul supraorbital.
La rumegătoare procesul zigomatic al frontalului se sudează cu procesul frontal
al zigomaticului în urma căreia orbita devine completă. Marginea caudală a
frontalului formează creasta frontală externă sau protuberanţa intercornuală, care
lateral continuă cu procesele cornuale. Există gaura şi canalul supraorbital. La
ecvine procesul zigomatic se sudează cu procesul zigomatic al temporalului. La
baza procesului zigomatic se găseşte gaura supraorbitală.

19. Mandibula.
M a n d i b u l a (Mandibula) reprezintă unica piesă mobilă dintre oasele capului,
articulată prin diartroză cu temporalul. Este considerat a fi un os par, deoarece
numai la ecvine şi suine ele se osifică în primul an de la naştere şi formeaza o
singura piesa osoasă. Reprezintă o piesă aplatizată în sens transversal, formată
din două porţiuni: corpul mandibulei şi ramura mandibulei. Corpul mandibulei,
se sudează la nivelul extremităţii rostrale cu corpul osului simetric, formând un
unghi deschis posterior ce delimitează spaţiul intermandibular şi prezintă o
porţiune incisivă şi o porţiune molară.
Porţiunea incisivă prezintă o faţă linguală, una labială, care se unesc la
nivelul marginei alveolare, avînd trei alveole dentare. Caudal de aceste alveole
se găsesc alveole pentru dinţii canini. Porţiunea molară, la nivelul marginei
alveolare este alcătuită din şase alveole pentru dinţii molari. Pe suprafaţa laterală
(bucală) reprezintă la limita cu porţuinea incisivă gaura mentală, care împreună
cu gaura mandibulară , formează canalul mandibular. Suprafaţa medială
(linguală) constituie în apropierea marginii alveolare o linie de inserție
musculară numită linia milohioidiană. Marginea ventrală este netedă şi
convexă, prezentînd în treimea aborală incizura vasculară, prin care trece artera
şi vena facială. Extremitatea aborală a corpului mandibulei continuă, cu ramura
mandibulei. Ramura mandibulei prezintă două feţe şi o extremitate dorsală
liberă. Faţa laterală, excavată de fosa maseterică, în care sc inseră
m.maseteric. Faţa medială, scobită de fosa pterigoidiană, în care se inseră
m.pterigoid, avînd în partea superioară gaura mandibulară. Extremitatea
dorsală, bifurcată, prezintă aboral procesul condilian (articular) şi rostral
procesul coronoid, fiind separate de incizura sigmoidă. Marginea caudală a
ramurii mandibulei împreună cu marginea ventrală a porțiunii molare
delimitează unghiul mandibulei.
20. Lacrimalul, vomerul, cornetii nazali.
L a c r i m a l u l (Os lacrlmalc) - os par, redus, situat în partea laterală a feței,
contribuind la formarea marginii mediorostrale a orbitei. Pentru studiu prezintă
o faţă externă şi una internă . Faţa externă prin intermediul crestei orbitale este
împărţită in două porţiuni, facială şi orbitală. Porţiunea facială este relativ
netedă, iar cea orbitală, concavă, prezintă în apropierea crestei orbitale o
adîncitură (depresiune) numită fosa sacului lacrimal, în profunzimea căreia se
află gaura lacrimală, care se prelungeşte cu canalul lacrimal.
V o m e r u l (Vomer) - os impar, situat în planul median pe suprafaţa dorsală a
palatului dur, participînd la delimitarea choanelor în două porţiuni: dreaptă şi
stîngă. Vomerui este alungit, îngust, avînd un şanţ cu pereţi laterali în care se
sprigină lama perpendiculară a etmoidului. Extremitatea orală este îngustă, vine
în contact cu procesele palatine ale oaselor incisive, iar cea aborală se sudează la
corpul presfenoidului prin intermediul a două aripi separate posterior intre ele
printr-o incizură adâncă.
C o r n e ţ i i n a z a l i (Ossa conchae nazales) - oase perechi ataşate pe
pereţii laterali ai cavităţii nazale, fiind alcătuiţi dintr-o lamă osoasă foarte
subţire, răsucită de-a lungul axului longitudinal. În fiecare cavitate există doi
corneţi: unul dorsal şt altul ventral. Cornetul nazal dorsal se inseră cu baza sa pe
creasta longitudinală a osului nazal şi pe etmoid. Cornetul nazal ventral se inseră
numai pe creasta longitudinală a maxilei.

21. Maxila.
M a x i l a r u l (maxiila) - os par, voluminos, situat pe partea laterală a feţei şi
care participă la delimitarea cavităţilor nazale, orbitale şi bucală. Prezintă pentru
studiu două feţe, două margini şI două extremităţi.
Faţa externă prezintă creasta facială cu aspect variabil la diferite specii, care
continuă oral creasta zigomatică şi se termina la nivelul tuberculului facial.
Deasupra acesteia se află gaura infraorbitală, care reprezintă deschiderea orală a
canalului infraorbital, iar caudal se termină cu gaura maxilară. Prin acest canal
trece din fosa sfenopalatină pe suprafaţa facială a craniului nervul vasele
omonime. În grosimea canalului se găsesc găurile alveolare prin care trec nervii
şi vasele la dinţii molari. Fața internă este concavă, care reprezintă creasta
concală pe toată lungimea sa, pe care se inseră cornetul nazal ventral (sau
maxilar), deasupra căreia se deschide conductul nazal. Între faţa internă și
externă a maxilei este localizat sinusul maxilar. La ecvine, sinusul maxilar este
dedublat de septul sinusurilor maxilare într-un sinus maxilar rostral şi un sinus
maxilar aboral, care nu comunică între ele. De la marginea ventrală a feței
interne se detaşează o lamă osoasă situată orizontal ce constituie apofiza
palatină, care unită cu simetrica, contribuie la formarea bolţii palatine. Marginea
inferioară, groasă, prezintă un număr variabil de alveole destinate molarilor,
formînd în totalitatea lor Iimbul (marginea) alveolar delimitat caudal de
tuberozitatea maxilară . Medial de această formaţiune este situat hiatusul
maxilar, în care se găsesc cele trei găuri descrise mai sus: maxilară,
sfenopalatină şi palatină. La unele specii (ecvine, rumegătoare şi leporide) partea
orală este lipsită de alveole, în care spaţiul cuprins între canin la armăsar (sau
ultimul incisiv cînd caninul lipseşte) şi primul molar poartă denumirea de spaţiu
interalveolar (intermediar). În interiorui fiecărei alveole se observă cîte un
orificiu alveolar prin care pătrunde în dinţi vasele şi nervii.

22. Etmoidul.
Etmoidul (Os ethmoidalc)- os impar, situat în porţiunea caudală a cavitaţii
nazale, intre osul frontal şi sfenoid, separă cavitatea craniană de cea nazală.
Etmoidul este format din lama ciuruită , lama perpendiculară, lama papiracee și
labirintul etmoidal. Lama ciuruită dispusă transversal formează peretele anterior
al cavităţii craniene, fiind perforată de numeroase orificii prin cace trec filetele
olfactive de la nivelul cavităţii nazale în bulbii olfacfivi. Faţa endocraniană a
lamei ciuruite formează fundul foselor olfactive, despărţite pe linia mediană de
o creastă arcuită numită creasta de cocoş. În fosele olfactive sînt localizaţi bulbii
olfactivi, iar lateral fosele olfactive sînt străbătute de gaura etmoidală , care se
deschide în orbită. Lama perpendiculară este situată pe linia mediană a
cavităţilor nazale. Cranial ea se prelungeşte cu cartilajul septului nazal, iar
caudal se sudează pe lama ciuruită în regiunea crestei cocoşului. Lama
papiracee prezintă o foiță osoasă subţire, care formează peretele lateral în jurul
fiecărui labirint. Ea se sudează cu lama ciuruită și perpendiculară pe marginile
lor dorsale şi ventrale. Labirintul sau volutele etmoidale - lame osoase subţiri
situate de o parte şi alta a lamei perpendiculare sub forma unor corneţi, formînd
labirintul olfactiv.

23. Aparatul hioidian.


H i o i d u l (Os hyoideum), este reprezentat printr-un complex de piese osoase
şi fibrocartilagenoase suspendat de oasele temporale într-o poziţie oblică rostro-
ventrală.
Hioidul constituie un suport pentru limbă, faringe şi laringe, avind totodată şi un
anumit grad de mobilitate. Pentru studiu prezintă un corp, cornul mare, cornul
mic și ramuri . Corpul hioidului(basihyoideum) reprezintă o piesă impară
situată în plan transversal la nivelul bazei limbii. Cornul mare (tirohioid)
prezintă la extremitatea sa liberă un segment cartilaginos prin intermediul căruia
se ataşează la laringe. Cornul mic (cheratohioid) – se îndreaptă dorsal unde la el
se inseră epihioidul, stilohioidul şi timpanohioidul prin intemlediul căreia întreg
hioidul este suspendat de procesul stiloid al temporalului. Rostral de bazihioid
este situat procesul lingual(entoglos), avînd o dezvoltare variabilă în funcţie de
specie. Ecvinele şi păsările au entoglosul cel mai lung, la rumegătoare şi
leporide e1 are aspectul unui mic tubercul, pentru ca la celelalte specii
domestice să lipsească.

24. Incisivul, palatinul, nazalul, parietalul.


I n c i s i v u l (Os incisivum) este un os par, la care se pot deosebi un corp şi
două procese (palatin şi nazal) . Corpul, aplatizat dorso-ventral, prezintă
marginea alveolară prevăzută cu trei alveole pentru incisivii superiori (exceptînd
rumegătoarele cărora le lipsesc). Faţa medială a corpului împreună cu cea de la
osul simetric, formează canalul incisiv (interincisiv), prezent la toate speciile,
inclusiv la rumegătoare este înlocuit de o fisură interincisivă. Procesul palatin
este reprezentat printr-o placă osoasă subţire care completează rostral baza
anatomică osoasă a palatului dur. Marginea laterală a procesului palatin
delimitează, împreună cu baza procesului nazal fisura palatină. Prin această
fisură trece canalul nazopalatin, care efectuează legătura dintre cavitatea nazală
cu cea bucală. Procesul nazal este îndreptat dorso-caudal pentru a participa la
formarea peretelui lateral al cavităţii nazale.

P a l a t i n u l (Os palatinum) - os par, situat intre cele două maxile, delimitînd


la toate animalele deschiderea conductului nazo-faringian (choanele). Pentru
descriere prezmtă o lamă orizontală (palatină), şi o lamă verticală (maxilară).
Porţiunea palatină contribuie la formarea porţiunii posterioare a palatului dur.
Marginea rostrală împreună cu procesul palatin al maxilarului formează gaura
palatină mare. Marginea aborală este concavă şi delimitează choanele.
Porţiunea verticală, delimitează lateral choanele. Caudal ea se uneşte cu
procesele pterigoidiene a sfenoidului, nazal cu maxila, care împreună participă
la formarea hiatului maxilar.
N a z a l u l (Os nazale) - os par, formează plafonul cavită ţii nazale împreună
cu simetricul să u, cu care se uneşte în plan median . Are forma de jgheab, la
care se pot deosebi o faţă externă fiind netedă şi uşor convexă , iar cea
internă (nazală ), concavă , prezintă creasta concală (etmoidală ) pe care se
prinde cornetul nazal dorsal. Marginile şi baza se articulează cu oasele din
jur, iar virful este ascuțit, care diferă ca formă de la o specie la alta. La limita
dintre nazal şi incesiv există incisura nazomaxilară .
Deosebiri: La cîine incisura nazomaxilară lipseşte.
Parietalul (Os parietale) - os lat, care contribuie la formarea bolţii craniene şi se
mărgineşte cu occipitalul, frontalul şi temporalul. Faţa endocraniană variază ca
formă la diferite specii, dar în toate cazurile participă la formarea fosei
temporale.

25. Zonoscheletul toracal. Caractere diferentiale.


Zonoscheletul sau centura scapulară este formată din spată, claviculă şi
coracoid, ultimele două oase, în cazul mamiferelor domestice, fiind
rudimentate. Caracoidul este rudimentat în apofiza coracoidă, care este situată
pe suprafaţa medială a tuberozităţii supraglenoidale. Iar clavicula este
prezentată ca un rudiment de natură cartilaginoasă în grosimea 1/3 distale a
muşchiului brahiocefalic, adică la nivelui articulaţiei umărului, pe cînd la iepure,
pisică şi cîine clavicula este un rudiment de natura osoasă. Numai la păsări
centura scapula este constituită din cele trei oase sus numite.
Spata este un os lat, de formă triunghiulară, situată pe părţile laterale a
cavității toracale, avînd o direcţie oblică orientată cu baza dorso-caudal, iar
unghiul articuiar cranio-ventral .Ea oferă pentru studiu două feţe (laterală şi
medială), trei margini (dorsală, cranială şi caudală) şi trei unghiuri (cervical,
toracal şi articular).
Faţa laterală a scapulei este străbătută pe toată lungimea de spina scapulară,
care o împarte în două fose inegale: una supraspinoasă şi alta infraspinoasă. Pe
marginea liberă a spinei scapulare se constată uneori (cal, porc, rumegătoare)
un tubercul mai mult sau mai puţin voluminos, constituind tuberozitatea spinei,
iar extremitatea ventrală a spinei se termină printr-o proeminenţă, numit
acromion la rumegătoare, carnivore şi leporide, fiind flancat caudal de un
paraacromion la carnivore şi leporide.
Faţa medială . în apropierea marginii dorsale prezintă două suprafeţe
triunghiulare aspre pentru inserţia m.serat ventral, fiind excavată în rest de o
fosă subscapulară pentru - m.subscapular. Marginea cranială (cervicală) este
subţire şi convexă in jumătatea proximală și concavă în cea distală. Marginea
caudală (toracică), mai groasă decît precedenta, este prevăzută cu rugozităţi
pentru inserţii musculare. Marginea dorsală (vertebrală), este completată la
mamiferele domestice de cartilajul suprascapular, înlocuit la carnivore printr-o
buză epifăzară rugoasă. Unghiul cervical şi unghiul toracal sînt în general,
reduse. Unghiul articular (glenoid) este separat de restul osului printr-o
porţiune îngustă, reprezentînd gîtul spetei (collum scapulae). Distal, se observă
cavitatca glenoidă(cavitas glenoidea), servind la articularea cu osul humerus, iar
cranio-dorsal tuberozitatea supraglenoidală(tuberositas supraglenoidea),
medial se găseşte apofiza coracoidă(processus coracoidcus). În apropierca
unghiului articular se pot observa linii de inserţie musculară, şanţuri vasculare
şi gaura vasculară(foramen nutricium).

70. Muschii articulatiei coxo-femurale.


Muschii bazinului si coapsei
Muschiul ilio-psoas – are doua portiuni: lombara sau muschiul marele
psoas (m. Ventral a coloanei vertebrale) si o portiune iliaca sau muschiul
iliac. Originea-pe fata sacro-pelvina a paletei iliace si pe corpul iliumului.
Iar insertia pe trohanterul mic al femurului prin intermediul unui tendon.
Contractia produce flexia coapsei si ca rotator al membrului din nauntru in
afara (supinator)
Muschiul gluteu superficial – originea pe fata interna a fasciei
Muschiu gluteu mijlociu
Muschiul gluteu accesoriu
Muschiul gluteu profund
Muschiul semitendinos
Muschiul semimembranos
Muschiul tensor al fasciei late
Muschiul croitor
Muschiul gracilis
Muschiul pectineu
Muschiul adductor femural
Muschiul obturator intern
Muschii gemeni
Muschiul obturator extern
Muschiul cvadriceps femural (vastul drept)
71. Muschii articulatiei genunchiului.
Muschii coapsei si gambei
Muschiul cvadriceps femural
Muschiul popliteu
Muschiul al treilea fibular
Muschiul triceps sural

72. Muschii articulatiei tarsiene.


Muschii gambei si
Muschiul tibial cranial
Muschiul al treilea fibular
Muschiul fibularul lung
Muschiul fibularul scurt
Muschiul tibial caudal
Muschiul triceps sural
Muschiul lungul extensor digital
Muschiul flexor digital superficial
Muschiul flexor digital profund
Muschii scurti comuni ai degetelor (Muschiul extensor digital scurt si
Muschii interososi)
Muschii scurti proprii ai degetelor (numai la carnivore si suine)

73. Muschii articulatiei degetelor la nivelul membrului pelvin.


Muschiul tibial caudal
Muschiul lungul extensor digital
Muschiul extensor digital lateral
Muschiul flexor digital superficial
Muschiul flexor digital profund
74. Structura si importanta pielii. Generalitati.
Pielea este un organ conjunctivo-epitelial, care îmbracă în totalitate corpul
animal şi care la nivelul orificiilor naturale, se continua cu mucoasele cavitare.
Pielea îndeplineşte funcţii deosebit de importante, ca: protecţia mecanică şi
fizică a ţesuturilor subiacente; prin integritatea ei şi structură,apără organismul
de acţiunea unor microorganisme sau agenţi fizici; un rol important în toate
tipurile de locomoţie,terestră, aeriană şi acvatice; rol de depozit al rezervelor
energetice, ce pot fi mobilizate în anumite perioade fiziologice şi un rol
important în adaptarea organismului la mediul ambiant, prin schimbarea culorii
pielii sau a producţiilor acesteia; precum şi funcţia de termoreglare, excreţie,
metabolism, absorbţie, imunitară, respiraţie, de apărare sau atac - coarnele,
ghiarele, copitele; fiind în acelaşi timp un organ al simţului tactil, adică în
calitatea sa de segment periferic al analizatorului cutanat la nivelul căreia se
găsesc terminaţiunile nervoase ale nervilor rahidieni şi cranieni, care pot fi
libere sau în legătură cu formaţiuni epiteliale numite terminaţiuni nervoase
incapsulare (corpusculi senzitivi) ce au rolul de a culege impresiile tactile,
termice şi dureroase.În asigurarea sensibilităţii superficiale cutanate la
mamifere o importanţă deosebită o prezintă perii tactili, situaţi, cu diferenţe
specifice, în jurul botului, a pleoapelor sau la nivelul extremităţilor. Peri groşi şi
rigizi, perii senzitivi prezintă în interiorul foliculului pilos lacune sanguine,
interpuse între teaca epitelială şi cea fibroasă. Solidă şi elastică, pielea prezintă
grosimi variate în diversele regiuni corporale,fiind mai subţire în regiunile
axilară, inghinală, perineală.Grosimea pielii variază cu vîrsta şi cu specia: la
bovine poate ajunge pînă la 5-7 mm în unele regiuni, iar la cîine este foarte
lejer ataşată la straturile subiacente, formînd cu uşurinţă cute. La ovine, în
regiunea interdigitală, pielea prezintă o invaginare tubulară numită canal biflex,
care se prezintă sub forma unui tub încovoiat, lung de 2,5-3 cm şi cu un
diametru de 6-7 mm.În structura pielii se distinge un strat superficial,epidermul
şi un strat profund, dermul, care sunt unite de organele subiacente prin al
treilea strat, hipodermul. Suprafaţa pielii este perforate de o serie de pori, care
reprezintă orificiile de deschidere a glandelor proprii ale pielii şi foliculilor
piloşi. Epidermul formează pătura protectoare, epitelială, a pielii, fiind în
contact direct cu exteriorul.Din această cauză epidermul suferă anumite
modificări în unele regiuni corporale în sensul că celulele epiteliale se
hiperplazează şi se cornifică, dînd naştere la o serie de formaţiuni cornoase,
cum sunt: cutia de corn a copitei,ongloanele la rumegătoare şi
porcine,ghearele la carnivore şi iepure, coarnele la rumegătoare şi solzii de pe
membrele inferioare ale păsărilor.Tot din epiderm se mai diferenţiază perii
mamiferelor, penele păsărilor şi glandele proprii ale pielii.Epidermul este
format dintr-un strat bazal (generator), strat mucos la mijloc şi un strat cornos,
superficial.În stratul germinativ are loc formarea, creşterea şi dezvoltarea
celulelor epidermului, care înaintează spre stratul superficial.La acest nivel în
cellule are loc apariţia unei proteine insolubile, foarte rezistentă la digestia
enzimatică- keratina,care stopează capacitatea de diviziune a celulelor. Ajunse
la suprafaţa pielii aceste cellule se desprind sub formă de solzi sau mătreaţă, iar
pielea se curate de murdării. Dermul este pătura conjunctivoelastică, groasă şi
rezistentă în interiorul căreia se găsesc glandele, rădăcinele perilor şi ale
penelor, muşchii ce acţionează asupra acestora, vase sanguine şi nervi. În
apropiera membranei bazale a epidermului, dermul formează un strat papilar
cu numeroase papile de diferite forme, care măresc suprafaţa de contact cu
membrane bazală a epidermului. Hipodermul este un ţesut conjunctiv profund
care oferă mobilitate dermului şi epidermului.În unele regiuni se aglomerează
celule grase care formează paniculul adipos în anumite zone ale corpului cu rol
de deposit energetic, rol de isolator termic şi de amortizator al şocurilor.
Vascularizarea pielii este asigurată de artere care sunt localizate profund în
hipoderm, de unde trimit ramuri ascendente care formează două plexuri: unul
profund, situate la limita dintre hipoderm şi derm numit plexul subdermic şi
altul superficial, situate la baza papilelor dermice, denumit plexul subpapilar.
75. Productiile carnoase ale pielii.
Producţiile cornoase sau fanerele sunt reprezentate de: păr, copită, caştanele,
ongloanele, unghiile, coarnele şi penele.
Părul este o formaţiune caracteristică mamiferelor, de natură cornoasă,
filiformă şi flexibilă, căreia i se disting: o porţiune liberă numită tulpina sau tija
şi o porţiune înfiptă în derm numită rădăcina ce se termină printr-o umflătură
ovoidă-bulbul pilos, avînd la interior- papilla părului. Rădăcina părului este
cuprinsă într-un folicul pilos format din două teci de natură epitelială(internă şi
externă) şi o teacă fibroasă la exterior.Tija părului este constituită din trei
straturi: medulara, corticala şi cuticula. Aceste trei straturi concentrice se
formează din stratul generator care acoperă papila dermică a firului de păr.
Printre celulele din stratul generator se remarcă melanocite.În creşterea
părului se remarcă o periodicitate legată de anotimp, cînd părul este înlocuit în
cea mai mare parte, fenomen cunoscut sub denumirea de năpîrlire. După
dimensiuni, formă şi structură la mamifere se disting mai multe tipuri de păr:
păr comun, de acoperire; păr lung şi gros şi perii senzitivi.Părul comun de
acoperire sau părul de contur este format din fire puternice răspîndite pe cea
mai mare parte a pielii şi care dă culoare blănii animalului (şi care, la oaie, se
găseşte pe faţă şi pe picioare, fiind denumit ” jar”).În unele regiuni corporale,
părul ea o dezvoltare foarte mare.Astfel, la cal, pe linia superioară a gîtului,
părul devine lung şi gros, constituind coama; firele din creştetul capului poartă
denumirea de moţ; cele mai lungi fire sunt în tegumentul cozii, organ folosit de
animale ca mijloc de apărare împotriva insectelor.Moţuri de păr gros se mai
întâlnesc la nivelul feţei posterioare a metacarpelor şi metetarselor denumite
moţul pintenului, la capră se formează barba, iar la porci, la pavilionul urechii -
tragii. Perii tactili cu lungimi digeite, groşi şi rigizi sunt răspîndiţi mai mult în
jurul botului,al pleoapelor sau între periniţele metacarpale şi carpală la
carnivore. Durata firelor de păr variază de la câteva săptămâni până la 4-5 ani.
Copita este o formaţiune anatomică adoptată funcţiei de susţinere şi
amortizare. Este alcătuită dintr-o serie de formaţiuni vii acoperite de cutia de
corn ce îmbracă extremităţile membrelor, avînd ca bază anatomică jumătatea
distală a falangei a II-a, de falanga a III-a şi micul sesamoid.În componenţa
copitei se deosebesc: cutia de corn, membrana cheratogenă şi aparatul de
amortizare.Cutia de corn sau capsula cornoasă diferenţiază din epidermul pieii
şi are forma unui trunchi de con la care se deosebeşte: o porţiune parietală sau
peretele copitei, îndoit în semicerc şi una soleară, formată, la rîndul ei, din
talpă, furcuţă şi bare. Peretele cutiei de corn este partea copitei care este
vizibilă atunci când piciorul este aşezat pe sol.Limita proximală este
reprezentată de marginea coronară a peretelui pe care se găseşte şanţul limbar
sau perioplic, limita distală de marginea de sprijin, iar limitele laterale de
îndoitura călcîilor.La rîndul sau, peretele cuprinde: fruntea-porţiunea
anterioară cea mai înaltă; pensa, reprezentată prin marginea de sprijin pe sol a
porţiunii ce constituie fruntea; mamelele (sau sferturile anterioare), formate
din porţiuni ale peretelui, de 2 cm de fiecare parte, între frunte şi sferturile
propriu-zise; sferturile posterioare (sau propriu-zise), care cuprind cîte 4-5 cm
de perete situat caudal de precedentele; călcîiele, care continuă înapoi
sferturile posterioare. Peretele se continuă pe faţa soleară, atît lateral cît şi
medial, cu cîte o porţiune triunghilară îndoită în unghi ascuţit, numite bare.Faţa
externă a peretelui este netedă, convexă, iar cea interioară, concavă, căptuşită
de lame cherafiloase.La acest nivel se găseşte şanţul coronar, ce reprezintă
negativul bureletului cutidural (coroana), iar deasupra acestuia se află şanţul
limbar( limbul) sau perioplic, care adăposteşte bureletul perioplic. În structura
peretelui copitei se deosebesc trei straturi: unul superficial- glazura (periopla)
generat de bureletul perioplic, care protejază peretele cornos împotriva
uscăciunii; altul mijlociu, gros, reprezintă cornul propriu-zis al peretelui
(generat de bureletul cutidural) avînd la bază tubii cornoşi; altul profund,
cherafilul, generat de ţesutul podofilos, şi alcătuit, pe lîngă o zonă cornoasă
subţire şi din lame cherafiloase. Zona de sudură a peretelui cu talpa este situată
la limita distală a cherafilului şi corespunde „ liniei albe” ce delimitează talpa de
partea de perete ce se sprijină pe sol, şi indică, totodată, zona în afara căreia
pot fi bătute caielele pentru fixarea potcoavelor, fără a leziona ţesuturile vii.
Talpa constituie partea cea mai întinsă a feţei soleare a copitei. Ea prezintă o
formă semilunară, fiind cuprinsă între perete, bare şi furcuţă. Furcuţa are un
aspect piramidal,fiind situată înapoia tălpii, între cele două bare,constituită din
corn moale şi elastic. Faţa ventrală prezintă un vîrf, corp şi două braţe
divirgente, separate de o lacună mediană şi flancate de lacune laterale. Baza
furcuţei formează bulbii călcîielor, care în timpul sprijinului contribuie la
amortizarea şocurilor datorită elasticităţii furcuţei. Membrana cheratogenă
este reprezentată de derm şi îmbracă ţesuturile vii ale copitei.Ea este alcătuită
din bureletul perioplic(limbul), bureletul cutidural (coroana), ţesutul podofilos
şi ţesutul catifelat (sau velutos) al tălpii şi furcuţei. Bureletul perioplic
reprezintă zona de trecere de la piele la membrana cheratogenă, are o lăţime
de 3 -4- 5mm. Bureletul cutidural apare ca o bandă circulară proieminentă,
situată între bureletul perioplic şi ţesutul podofilos, avînd o lăţime de 1- 1,5 cm.
După ce depăşeşte cartilajele complementare, bureletul cutidural se îndoaie
sub talpă şi se continuă cu ţesutul catifelat.Ţesutul podofilos este situat sub
toată faţa internă a peretelui cutiei de corn şi a barelor sub forma unor lame
verticale şi paralele numite lamele podofiloase.Ţesutul catifelat al tălpii şi
furcuţei este situat pe faţa soleară a falangei a treia şi a cuzinetului palmar sau
plantar. El este pigmentat şi conţine glande proprii, situate în dreptul şi pe
laturile bulbilor cuzinetului.Produsul de secreţie al acestor glande este de
consistenţă grăsoasă şi are rolul de a menţine consistenţa moale a furcuţei.
Importanţa clinică a copitei este deosebită prin frecvenţa afecţiunilor podale şi,
respectiv a intervenţiilor chirurgicale. Formaţiunile de amortizare ale copitei
sunt reprezentate de două fibrocartilaje complementare şi de cuzinetul palmar
sau plantar.Fibrocartilajele complementare sau scutiforme, sunt două plăci
fibrocartilaginoase în formă de paralelogram.Faţa lor externă este acoperită de
piele, în jumătatea sa proximală, deoarece cartilajele depăşesc marginea
proximală a copitei cu 1- 2 cm, iar jumătatea distală este acoperită de
membrana cheratogenă.Faţa profundă este aşezată peste fundurile de sac
sinoviale,peste ligamentele articulaţiei interfalangiene dintre falangele a doua
şi a treia şi peste bulbii cuzinetului palmar sau plantar, împreună cu care
concură la formarea bulbilor călcîielor.Cuzinetul palmar sau plantar este o
formaţiune (pernuţă) elastică, avînd o formă de piramidă patrulatră; este
situată între furcuţă şi fascia de întărire a aponevrozei palmare sau
plantare.Pintenii sunt producţii ale pielii întîlnite la mai multe specii de
animale de fermă.La cal, pintenul apare ca o mică formaţiune cornoasă situată
în smocul de păr de pe faţa palmară sau plantară a buletului, fiind considerat ca
un vestigiu al degetelor 2 şi 4.Caştanele sunt întîlnite la solipede,fiind
reprezentate de cîte o formaţiune cornoasă localizate pe faţa medială a
antebratului, la aproximativ 10 cm de carp şi pe extremitatea distală a feţei
mediale a tarsului.Ele au o formă ogivală aplatizată, fiind considerate ca vestigii
ale degetului 1. Caştana membrului pelvin lipseşte la măgar, iar la catîr este
foarte mică. Ongloanele acoperă extremitatea degetelor la
rumegătoare.Fiecare onglon prezintă o porţiune parietală, la care se descriu un
perete abaxial neted şi lucios, întretăiat de striuri transversale şi un perete axial
aplatizat.Faţa bazală se compune din două părţi:talpă şi bulb.Ongloanele
bovinelor sunt lipsite de furcuţă şi bare, iar absenţa cartilajelor complementare
este suplinită de dezvoltarea cuzinetului.Degetele 2 şi 5 sunt reprezentate sub
formă de pinteni.La porc există patru ongloane, două principale şi două
secundare, care se deosebesc de cele de la rumegătoare, prin aceea că
ongloanele secundare prezintă schelet osos.Coarnele sunt formaţiuni cutanate
cornoase, care îmbracă apofizile cornuale ale frontalului
rumegătoarelor,servind ca armă de atac şi apărare sau împodobind
individul.Baza cornului prezintă uşoare şănţuituri circulare, care marchează
creşterile anuale( fiecare iarnă din viaţa animalului se înscrie pe coarnele lui
sub forma unui astfel de cerc care rezultă din o mai slabă dezvoltare a cornului,
ca urmare a unui regim carenţat mai ales în vitamine).După structurăa lor,
există trei tipuri de coarne: 1 – coarnele pur cornoase, se întîlnesc la
rinoceri,dezvoltate pe regiunea dorsală a nasului fiind de natură preponderent
epidermică; 2 – coarnele pur osoase, se întîlnesc la cervide fiind de natură
dermică. La 6- 8 luni după naştere, apare o protuberanţă osoasă a frontalului în
locul dezvoltării viitorului corn.Creşterea cornului durează 10 -13 săptămîni.
Coarnele pur oaoase cad anual printr- un proces de resorbţie osoasă.Suprafaţa
denudată în urma rupturii este acoperită imediat cu o crustă şi apoi de piele,
sub care începe în continuare dezvoltarea noului corn; 3 – coarnele de dublă
natură, osoasă şi cornoase sunt coarne permanente.Procesul cornual este
săpat la interior de cavităţi sinusale ce comunică cu vastul sinus frontal.Au o
creştere continuă şi nu cad periodic, se întîlnesc la bovine, ovine, caprine şi
antilope. Unghiile sunt formaţiuni cornoase de forma unor capsule conoide,
care acoperă extremitatea distală a degetelor la carnivore şi iepure.În timpul
sprijinului, unghia nu ia contact cu solul,datorită dezvoltării puternice a
cuzinetului. Acesta este acoperit de un tegument bogat în glande sudoripare şi
lipsit de fire de păr, constituind perniţele palmare sau plantare( torul digital), ce
serveşte la sprijin pe sol. Tot la sprijin serveşte şi perniţa principală de formă
triunghiulară şi foarte dezvoltată, aşezată caudal de perniţele degetelor2 şi 5
(torul metacarpian).Pe faţa palmară a regiunii carpiene există o periniţă
carpiană (torul carpian), care nu serveşte la sprijin pe sol şi este înconjurată de
mulţi peri tactili.

76. Structura glandei mamare. Caractere diferentiale.


Dezvoltarea şi funcția acestor glande sînt în strînsã concordanță cu
dezvoltarea aparatului genital femel şi coordonate neurohormonal.
Dezvoltarea glandelor mamare merge în paralel cu activitatea aparatului
genital femel, atinge o curbă maximă în perioadele de alăptare,
regresează şi îşi încetează rolul o dată cu încheierea activității fiziologice a
aparatului genital.
Dezvoltarea lor ontogenetică este oprită la mascul, în perioada timpurie a
dezvoltării embrionare, de gonada masculină, dar rămîn sub forma unor
mameloane rudimentare la masculii speciilor situate înaintea pungilor
scrotale, pe direcția liniilor mamare. În anumite cazuri pot să apara
congenital, la femele, mamele multiple, situate intotdeauna pe direcția
liniilor mamare.
La vacă, oaie, capră și îapă se dezvoltă numai perechi de mamele
inghinale: două perechi la vaca si cate o pereche la oaie, capra si iapa,
care fuzionind pe linia mediana vor forma ugerul.
La vacă. Ugerul (uber) este voluminos, fiind alcătuit din patru mamele (sau
«<sferturi>>), intim unite intre ele. În conformatie exterioara, fiecare sfert
(mamela) prezintă un corp aproximativ emisferic, prelungit ventral cu un
mamelon. Situat în regiunile inghinale între cele două coapse, ugerul le
depăşeşte în sens cranial pînă aproape de cicatricea ombilicală, iar caudal
piná în apropierea comisurii inferioare a vulvei. Un şant intermediar îl
imparte in două jumătăți simetrice, formate fiecare din cîte două mamele
sau sferturi: unul anterior, puțin mai redus și altul posterior, mai
dezvoltat. Fiecare sfert se prelungeşte ventral cu un mamelon dezvoltat,
lung de 7-9 cm, cilindric, uşor deviat cranial, în virful rotunjit al căruia se
deschide un singur orificiu papilar (Ostium papillare).
Forma şi mărimea ugerului la vacă variază în funcție de rasă, individ
(caracter genetic), stare de întretinere şi exploatare, astfel: «ugerul
normal» cînd sferturile anterioare și posterioare sînt bine şi proporțional
dezvoltate; «ugerul sălbatic», mic şi acoperit de păr; «ugerul de capră»,
atunci cind sferturile sînt alungite și prelungite cu mameloane mari de
formă conică; există, de asemenea, mameloane strangulate, precum și
eventuale hipoplazii ale sferturilor anterioare sau ale celor posterioare, ca
şi hiperplazii anterioare sau posterioare. În aceste ultime cazuri, ugerul
este mult «întins înainte» sau «întins caudál>.
Structura ugerului. Acesta este învelit de o piele subțire și onctuoasă,
acoperită cu păr fin scurt (la vacă şi capră) sau lipsită de peri (la oaie şi
capră). Caudal coapsele lor, între baza mamelei şi vulvă, pielea formează
la vacă două cute verticale («oglinda laptelui>>) a căror lățime variază în
funcție de dimensiunea sferturilor posterioare. Tesutul conjunctiv
subcutan este redus; cuprinde un plex venos superficial, vase limfatice, iar
posterior limfoganglionii mamari. Fascia superficială a mamelei aderă de
fascia profundă, care este o derivație a fascici trunchiului (tunica
abdominală) şi contribuie la formarea sistemului de suspendare a
mamelei (Apparatus suspensorius mammarum). La vacă, oaie, caprà şi
iapă se desprinde de pe linia alba un sept median ce disparte cele doua
jumatati ale ugerului constituind aşa-numita lama mediana a ligamentului
suspensor al ugerului. Aparatul de suspensie a mamelei mai posedă încă
două lame laterale care iradiază la fața interna a coapsei, prelungindu-se
pe aponevroza femurală şi tunica abdominală. Capsula mamară are o
structura conjunctivoelastica și este proprie fiecărui svert (mamele), fiind
foarte aderentă la țesutul glandular; trimite numeroase septe neregulate
(stroma mamelei), care compartimentează țesutul glandular în numeroşi
lobuli. Prin aceste lame trec vasele, nervii şi canalele galactofore. Tesutul
glandular are o culoare galbenä-lutoasă șşi este format din lobuli a căror
unitate funcțională este reprezentată de acinul mamar. Laptele este
recoltat din acin prin canalele Boll, care se deschid in canalele galactofore
interlobulare (8-12 la vaca), ce se unesc confluind in sinusul galactofor
(Sinus lactiferes). Sinusul galactofor este un spațiu central care prezintă o
porțiune superioară glandulară şi alta inferioară papilară sau mamelonară,
continuată printr-un canal papilar (Dictus papillaris), care se deschide la
exterior, in virful mamelonului, prin orificiul papilar. Sinusul galactofor,
împreună cu canalele galactofore şi acinii aferenți, alcătuieşte un «sistem
galactofor, care se deschide la exterior întotdeauna prin un singur orificiu
papilar. Numărul de canale papilare din virful unui mamelon depinde,
deci, de numărul de sisteme galactofore ale mamelei respective, care
variază în funcție de specie. La oaie Ugerul este mic și rotunjit, format
dintr-o singură pereche de mamele inghinale. Mamele sînt scurte şi conic-
sferoidale, cu un singur canal papilar. La capră Ugerul este mult mai
dezvoltat decît la oaie şi alungit, prezentind mameloane mari, orientate
oblic ventro-cranio-lateral. La iapă Ugerul este relativ redus, format din
două mamele dispuse intre coapse. Pielea ugerului este subțire şi
pigmentată, iar mameloanele sînt mici, conoid-turtite şi deviate lateral, in
virful fiecărui mamelon deschizindu-se doua canale papilare. La scroafă
Există şapte perechi de mamele situate de o parte şi de alta a liniei albe
abdominale. Ele se sistematizează in: două perechi toracale, patru perechi
abdominale şi o pereche inghinală. Fiecare mamela de aspect sferoidal-
conoid, are un mamelon mic lipsit de peri, în virful lui deschizindu-se 2-3
canale papilare. La cățea Mamelele sînt situate ca la scroafă, existind 4-6
perechi, sistematizate in: pectorale, abdominale şi inghinale.
Mameloanele sint scurte, in virful fiecăruia deschizîndu-se 8-10 canale
papilare. Nu sint rare cazurile în care sa existe o mamela nepereche. La
pisică. Mamelele sînt plasate tot pe toată întinderea feței ventrale a
abdomenului, în mod obişnuit existînd două perechi toracale şi două
abdominale. Mamelele sînt acoperite de peri (cu excepția mamelonului),
fiind in general reduse. In virful ficcărui mamelon se deschid 4-6 canale
papilare. La iepuroaică. Se întilnesc 3-5 perechi de mamele, cele
abdominale şi cele inghinale fiind mai dezvoltate, in virful fiecarui
mamelon deschizindu-se 4-6 canale papilare.
77. Formatiunile glandulare ale pielii.
Spre deosebire de reptile şi păsări, mamiferele posedă în piele formaţiuni
glandulare abundente, răspândite diferit, neuniform pe suprafaţa corpului, în
funcţie de specie. În grosimea pielii, la mamifere, se află două tipuri de glande –
sebacee şi sudoripare. În anumite regiuni ale corpului glandele îşi modifică
structura, ca o consecinţă a adăptării acestora la anumite funcţiuni.Aşa se pot
întîlni: glandele ceruminoase din grosimea conductului auditiv extern, care
provin din glandele sebacee şi produc cerumenul; glandele nazolabiale de la
bou transformări ale glandelor sudoripare care, prin secreţia lor, menţin
umiditatea vîrfului nasului; glandele sinusului infraorbitar de la rumegătoarele
mici, provenite din glandele sebacee şi sudoripare; glandele sinusului
interdigital din canalul biflex, care provin din glandele sebacee şi sudoripare;
glandele sinusului ingvinal la rumegătoarele mici, care sunt glande sebacee;
glandele carpale ale porcului, de pe faţa medială a carpului, sunt glande
sudoripare modificate; glandele perineale ale carnivorelor şi iepurelui, aşezate
de o parte şi alta a anusului, sunt glande sebacee modificate; glandele mamare
sunt tot glande cutanate aflate într- un stadiu foarte avansat de modificare.
Glandele sebacee sunt glande acinoase compuse cu secreţie de tip holocrin,
localizate în derm. Ea are formă de sac şi este satelită firului de păr la baza
căruia se deschide, uneori produsul de secreţie este eliminat direct la suprafaţa
pielii, astfel canalul glandei este foarte scurt.
Glandele sudoripare sunt glande tubulare ce elimină un produs de secreţie
care poartă denumirea de sudoare cu rol major în epurarea toxinelor şi în
mecanismul de termoreglare.
Glandele mamare sunt glande sudoripare modificate şi specializate funcţional
în vederea secretării laptelui, aliment complex, natural şi echilibrat necesar
dezvoltării puiului prin inzestrarea lui cu primul echipament defensiv imun.
Dezvoltarea şi funcţia glandelor mamare evoluează paralel cu activitatea
aparatului genital femel, atinge o curbă maximă în perioada de alăptare,
regresează şi îşi încetează rolul odată cu încheierea activităţii fiziologice a
aparatului genital.Privit sub raport numeric, mamelele sunt totdeauna perechi,
variind în general de la o specie la alta după cum urmează: o pereche la iapă,
oaie, capră; două perechi la vacă; patru perechi la pisică ;cinci perechi la căţea
şi şapte la scroafă. După locul pe care- l ocupă, mamelele pot fi împărţite în:
inghinale situate în regiunea inghinală; abdominale dispuse în regiunea
mezogastrică şi pectorale în regiunea epigastrică a peretelui ventral. În cadrul
mamiferelor domestice, mamelele sunt localizate în regiunea inghinală la iapă
şi rumegătoare care fuzionînd pe linia mediană formează ugerul, sau se pot
întinde din regiunea inghinală pînă în regiunea toracală la scroafă şi
carnivore.La vacă ugerul este voluminos, fiind alcătuit din patru mamele sau
sferturi, intim unite între ele.În conformaţie exterioară, fiecare sfert prezintă un
corp prelungit ventral cu un mamelon.Un şanţ intermediar împarte ugerul în
două jumătăţi simetrice, formate fiecare din cîte două mamele sau sferturi:
unul anterior, puţin mai redus şi altul posterior, mai dezvoltat. Fiecare sfert se
prelungeşte ventral cu un mamelon dezvoltat, lung de 7- 9 cm, uşor deviat
cranial, în vîrful rotunjit al căruia se deschide un singur orificiu papilar,prin care
sistemul excretor al glandei comunică cu exteriorul. Ugerul prezintă pentru
studiu: pielea, capsula mamară, ţesutul glandular, vase şi nervi. Pielea de obicei
este subţire, fină şi acoperită cu un păr scurt şi moale. Capsula mamară, situată
imediat sub piele, este reprezentată printr – o membrană fibro-elastică foarte
aderentă la parenchimul glandular, constituind prelungirea la acest nivel a
tunicii abdominale şi contribuie la formarea sistemului de suspendare al
mamelei. La vacă, oaie, capră şi iapă se desprinde de pe linia albă un sept
median ce desparte cele două jumătăţi ale ugerului, constituind aşa-numita
lamă mediană a ligamentului suspensor al ugerului. Aparatul de susţinere a
mamelei mai posedă încă două lame laterale care iradiază la faţa internă a
coapsei, prelungindu-se pe aponevroza femurală şi tunica abdominală. De pe
faţa internă a capsulei se detaşează lame neregulate, care se ţes în masa
glandei, subdivizînd-o în numeroşi lobului. Totalitatea acestor lame fibroase
alcătuiesc stroma conjunctivă a mamelei, în care se depune de obicei grăsime şi
prin care trec vasele, nervii şi canalele galactofore. Ţesutul glandular, de
culoare galbenă-cenuşie, este format în totalitatea sa din lobuli,a căror unitate
funcţională este acinul mamar. Laptele este recoltat din lobuli mamari prin
intermediul unor canale intralobulare, în care acinii se deschid prin conducte
scurte, denumite canale Boll. Mai multe canale intralobulare, confluiază într-un
trunchi comun mai larg, constituind canalul interlobular, care şerpuieşte alături
de vase şi nervi în ţesutul conjunctiv perilobular.Canalele interlobulare, la
rîndul lor, converg către canalele galactofore interlobulare, în număr de
aproximativ de 5-20, care se deschid într-un rezervor comun, denumit cisterna
sau sinusul galactofor. Ultimul este alcătuit dintr-o porţiune superioară
glandulară şi alta inferioară papilară sau mamelonară, continuată printr-un
canal papilar, care se deschide la exterior, în vîrful mamelonului, prin orificiul
papilar.Canalele galactofore, cisterna şi canalul papilar alcătuiesc sistemul
excretor, prin care se elimenă laptele din glanda mamară.La vacă,oaie şi capră
fiecare mamelă este prevăzută cu un singur sistem excretor.În acest caz,
cisterna are o capacitate foarte mare.La celelalte specii, numărul sistemelor
excretorii, pentru fiecare mamelă în parte, variază în limite destul de mari (2
iapă, 2-3 scroafă, 8-12 căţea, 4-6 pisică).Multiplele sisteme excretorii ale unei
mamele nu comunică între ele. Mamelele sunt menţinute în poziţie normală
atît prin pielea care le acoperă, cît mai ales prin nimeroase fascicule elastice
interpuse între capsula mamară şi peretele abdominal inferior,constituind în
totalitate lig. suspensor al mamelei.

S-ar putea să vă placă și