ANATOMIE, HISTOLOGIE,EMBRIOLOGIE

CURS, NR. 1

Introducere
Anatomia este o ramură a științelor biologice, care studiază forma şi structura
ţesuturilor și organelor în cadrul organismului ca tot unitar. Termenul de anatomie derivă de
la grecescul ”anatomos” care înseamnă ”prin tăiere”, ceea ce indică, principala metodă de
studiu a acestei ramuri, care este disecția sau metoda ”bisturiului”.
După regnul căruia ii aparţine organismul, există:
- anatomie a plantelor
- anatomie a animalelor
Atât anatomia plantelor, cât și anatomia animalelor, se clasifică în:
- anatomie descriptivă (descrie structura şi forma) şi
- anatomie comparată (descrie, prin comparaţie, asemănările şi deosebirile structurilor
caracteristice diferitelor specii de animale şi plante).
Anatomia animală (zootomia) are trei diviziuni majore:
- anatomia normală (studiul se referă la structuri anatomice normale);
- anatomia patologică (studiază modificările de formă şi structură în ţesuturi şi organe
bolnave)
- teratologia (gr. teratos = monstru) se ocupă cu studiul anomaliilor şi
monstruozităţilor diferitelor specii.
Anatomia animală normală se clasifică în:
- anatomie generală, un domeniu de studiu vast, în care se încadrează embriologia
(ştiinţa dezvoltării prenatale) cu subramurile: embriogeneza (formarea embrionului) şi histo-şi
organogeneza (formarea ţesuturilor şi organelor);
- anatomia macroscopică în care, cu ochiul sau cu lupa, se studiază forma,
conexiunile, structura (textura) ţesuturilor și organelor. Este subdivizată în: anatomie specială
(care abordează o singură specie), anatomie comparată, anatomie topografică, în care se
urmăresc raporturile dintre ţesuturi şi organe;
- anatomia microscopică (histo- şi organologia) se ocupă cu studiul structurii
microscopice a ţesuturilor şi organelor;
- anatomia artistică, redată în sculpturi, desene, etc., executate pe diferite specii.
Metode şi procedee de studiu:
- observaţia cu ochiul sau cu lupa;
- disecţia (metoda bisturiului) efectuată pe piese proaspete, congelate şi decongelate
sau pe piese formolizate;
- conservarea pieselor prin îmbibare cu formol sau în refrigeratoare speciale;
- injectarea de mase plastice colorate, prin care se evidenţiază vasele sanguine, căile
respiratorii etc;
- coroziunile provocate prin utilizarea acizilor tari;
- radiografierea prin imprimarea imaginilor pe film radiologic;
- cinematografierea prin filmarea cu încetinitorul a diferitelor fenomene în dinamică;
- secţiunile seriate etc.
 1.2. Obiectul de studiu al anatomiei comparate
Obiectul de studiul al anatomiei comparate îl constituie speciile de animale
(mamifere, păsări), care posedă calităţi utile omului şi pe care, acestea le transmit
descendenţilor.

Din punct de vedere al sistematicii zoologice, animalele domestice fac parte din
două clase:
-„Mammalia” (mamifere) şi
-„Aves” (păsări)
Toate mamiferele domestice aparţin clasei Eutheria (vivipare placentare), cu
următoarele ordine, familii şi specii:
1. O. Perissodactyla, Mesaxonia (din lb. Greacă: perissos = impar; dactyla = deget)
(animale la care axul piciorului trece prin degetul III), din care face parte fam. Equidae, sp.
Equus cabalus (imparicopitate).
2. O. Artiodactyla, Paraxonia (animale cu axe simetrice între degetele III-IV), din
care face parte fam. Bovidae, sp. Bos taurus, Ovis aries, Capra hircus.
3. O. Carnivora, (animale la care se dezvoltă caninii) din care fac parte familiile:
Suidae, Canidae şi Felidae, cu speciile: Sus scrofa domesticus, Canis familiaris şi Felis
domestica.
4. O. Lagomorpha (rozătoare mari cu două perechi de incisivi în maxilă -
duplicidentiţie) din care face parte fam. Leporidae, sp. Oryctolagus cuniculus.
Principalele specii de păsări fac parte din două ordine ale clasei Aves:
1. O. Galiformes, fam. Phasianidae, sp. Gallus domesticus; Meleagris galopavo.
2. O. Anseriformes, fam. Anatidae, sp. Anser domesticus, Anas boschas domestica.

1.3. Nomenclatura (terminologia) anatomică veterinară

Nomina Anatomica Veterinaria (N.A.V.) este un dicţionar care cuprinde termeni
consacraţi, elaboraţi pe principiul referirii denumirilor la corpul animal, identici pentru părţile
omoloage ale corpului animal şi aplicabili la toate speciile.
Enunţarea termenilor s-a elaborat pornind de la trei planuri imaginare (median sau
sagital; transversal; orizontal) care trec prin corpul animal, perpendiculare unul pe celălalt și
care împart corpul animal în câte două jumătăți simetrice.
Planul median este dispus vertical, pe linia longitudinală a corpului și împarte corpul,
de la cap la coadă, în două jumătăţi egale şi simetrice (stângă, dreaptă). Formaţiunile
anatomice apropiate de planul median sunt denumite cu termenul medial, iar cele îndepărtate
de planul median, sunt denumite cu termenul lateral. Formaţiunea situată între cele două
planuri este definită cu termenul - intermediar.
Planul transversal, situat perpendicular pe axa corporală longitudinală, împarte corpul
în două jumătăţi: cranială (spre cap) şi caudală (spre coadă). Formaţiunile apropiate de cap
sunt denumite cu termenul cranial sau rostral, iar cele dinspre coadă sunt denumite cu
termenul caudal. Dacă formaţiunea este unică, partea dinspre cap se numeşte cranială, iar cea
dinspre coadă caudală. În descrierile anatomice pe cap se utilizează termenul oral pentru a
defini formațiuni dispuse către nas și gură și termenul aboral pentru a indica formațiuni
situate spre ceafă.
Planul orizontal este perpendicular pe primele două şi trece prin dreptul articulaţiilor
scapulo-humerală şi femuro-tibio-rotuliană, împărţind corpul animal în două jumătăţi: dorsală
şi ventrală. Formaţiunile apropiate de linia spinării sunt denumite dorsale, iar cele apropiate
de partea ventrală a abdomenului sunt denumite ventrale. Termenul dorsal este utilizat şi
pentru formaţiunile membrelor, însă cel ventral este înlocuit cu termenii: palmar (pentru
membrul toracic) şi plantar (pentru membrul pelvin), prin analogie cu dosul palmei sau al
piciorului din anatomia umană.

La artiodactile şi carnivore, la care axul piciorului trece printre degetele III şi IV,
formaţiunile mai apropiate de ax sunt denumite axiale, iar cele mai îndepărtate - abaxiale.
În cazul membrelor, segmentelor de intestin, pavilionului urechii, vaselor și nervilor,
termenii proximal, distal sunt utilizaţi în raport cu rădăcina sau baza organului central, de la
care acestea emană.
Pentru formaţiunile globului ocular, pleoape, ureche internă, se folosesc termenii
anterior, posterior, superior, inferior, termeni preluaţi din anatomia umană. Termenii intern-
extern sunt utilizaţi numai pentru pereţii organelor cavitare şi cei ai cavităţilor corporale.
Termenul mijlociu se referă la o formaţiune interpusă între alte două formaţiuni, de
ex.: cranială-caudală, dorsală-ventrală, superficială-profundă, internă-externă, proximală-
distală.
Termenii superficial-profund indică situarea unei formaţiuni faţă de suprafaţa
corpului.
În nomenclatură sunt utilizaţi şi alţi termeni pentru definirea unor formaţiuni
anatomice cum sunt: longitudinal, transversal, drept, stâng, mare, mic, scurt.

1.4. Organizarea macro-microscopică a corpului animal

Anatomic, părţile constituente ale corpului animal sunt: capul, gâtul, trunchiul (torace,
abdomen), membrele (toracice, pelvine).
Macroscopic, organismul animal este format din: schelet, ansamblul de oase care
participă la edificarea aparatului de susţinere şi mişcare, constituind partea pasivă a aparatului
locomotor.
 Oasele din structura scheletului:
- sunt depozite de substanţe minerale heterogene, acumulate în ontogeneză şi
utilizate în diferite reacţii chimice celulare;
- adăpostesc măduva hematogenă;
- asigură sprijinul pe sol şi reprezintă forţa antigravitaţională;
- reprezintă puncte de inserţie pentru muşchii striaţi;
Pe schelet se inseră masa proteică organizată în muşchii striaţi (partea activă a
aparatului locomotor).
Suprafaţa corpului este învelită de piele, bariera epitelio-conjunctivă, impermeabilă,
organ cu funcţii de secreţie, excreţie, recepţie, apărare şi de generare a fanerelor.
Structura organismului este completată cu o serie de cavităţi care adăpostesc organe
cu funcţii vitale:
- cavităţile nazale căptuşite cu o mucoasă de tip respirator si olfactiv;
- cavitatea bucală, care adăposteşte limba şi dinţii, organul gustului (mugurele
gustativ) şi în care se deschid canalele de excreţie ale glandelor salivare;
- cavitatea craniană în care este localizat encefalul;
- cavităţile orbitare în care sunt localizaţi globii oculari;
- cavitatea toracică în care sunt localizaţi pulmonii şi inima;
- cavitatea abdominală, în care sunt localizate organele şi glandele anexe ale tractului
gastrointestinal (stomac, intestin, ficat, pancreas), splina, rinichii;
- cavitatea pelvină în care se află ovarele şi căile genitale femele, testiculele şi căile
genitale mascule (la speciile la care testiculele nu coboară în bursele testiculare).
Piesele anatomice din care este format organismul sunt ansambluri morfologice cu
funcţii specifice, structurate din ţesuturi care, prin asociere, generează organele.
Ţesuturile sunt alcătuite din celule diferenţiate asemănător, care îndeplinesc aceeaşi
funcţie. Toate tipurile de celule din organism provin dintr-o celulă unică, oul sau zigotul.
Acesta, prin gastrulație, formează foiţele embrionare (ecto-, endo-, mezoblastul), ţesuturile şi
organele fiind derivate ale acestor foiţe.
După criteriul embriologic (foița embrionară din care se dezvoltă) există:
- ţesuturi cu origine în ectoblast (ex.: ţesutul nervos şi glial, epiderma);
- ţesuturi cu origine în mezoblast (ex.: ţesuturile conjunctive, musculare, endoteliul
vaselor);
- ţesuturi cu origine în endoblast (ex.: epiteliul tractului gastrointestinal şi al glandelor
digestive).
După criteriul morfologic, în organismul animal, există următoarele tipuri de
țesuturi: ţesuturi epiteliale, conjunctive, musculare, ţesutul nervos şi glial.
Organele sunt ansambluri morfo-funcţionale formate prin asocierea unor ţesuturi cu
structuri diferite. În cadrul fiecărui organ, ţesutul cu funcţii specifice constituie
parenchimul organului.
Între diferitele părţi constitutive ale ţesuturilor şi organelor se interpune ţesutul
conjunctiv, cu o morfologie caracteristică, răspândit în întreg organismul. Ţesutul conjunctiv
îndeplineşte variate funcţii:
- mecanică (leagă sau separă organe);
- trofică (asigură schimburile dintre celule şi plasma sângelui);
- participă la edificarea matricei extracelulare;
- asigură apărarea locală prin celulele proprii sau prin leucocitele provenite din vase;
- este suportul vaselor şi nervilor;
- în ontogeneză este angajat în procese de diferenţiere celulară şi tisulară.
Suprafaţa organelor cavitare este acoperită de mucoase. Acestea, ca şi epiderma,
sunt acoperite cu secreţii proprii sau provenite din alte surse, produşi care asigură funcţiile
locale specifice şi o protecţie chimică de suprafaţă, izolând chimic organismul de mediul
extern.
Prin asocierea organelor care deservesc aceiaşi funcţie (ex. digestia, circulaţia etc.) se
constituie sistemele şi aparatele.
Sistemul este un complex alcătuit din organe foarte asemănătoare ca structură şi
funcţie (arterial, etc.).
Aparatul este un ansamblu definit de organe neasemănătoare (ex. aparatul locomotor
format din oase, articulaţii şi muşchi; aparatul digestiv etc.)
Activităţile organismului sunt coordonate de sistemul nervos şi sistemul endocrin.