Prof. dr. ing.

Ioan Peț

AGRICULTURĂ GENERALĂ
NOTE DE CURS

1
2
 Prof. dr. ing. Ioan Peț

AGRICULTURĂ GENERALĂ
NOTE DE CURS

Editura EUROBIT
Timișoara, 2021

3
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
PEŢ, IOAN
Agricultură generală : note de curs / prof. dr. ing. Ioan Peţ. –
Timişoara : Eurobit, 2021
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-132-823-2

63

Editura EUROBIT
Timişoara - Str. Maior Titus Mureșan
Nr. 8, Cam. 2, Tel.: 0744.515.656
e-mail: eurobit91@yahoo.com
www.edituraeurobit.ro

4
 1. BOTANICA AGRICOLĂ

1.1. Organografia plantelor de cultură şi a celor din pajişti

Organele plantelor superioare se clasifică în: organe vegetative (rădăcina,
tulpina, frunza) şi organe de reproducere (floarea, inflorescenţa, fructul şi sămânţa).
Cunoaşterea morfologiei organelor vegetative şi generative este necesară
pentru caracterizarea unităţilor sistematice: clasă, familie, gen, specie şi subunităţile
speciei (subspecie, varietate, formă, soi) ori pentru a folosi determinatoarele botanice
pentru a stabili apartenenţa sistematică a unei plante necunoscute.

1.1.1. Rădăcina

Creşte în general în sol, având rol de fixare a plantei şi de absorbţie a apei şi

substanţelor nutritive. Provine din radicula embrionului, sau uneori din tulpină sau
frunze (rădăcini adventive).
Analizând radicula de la o plantulă de curând germinată, se constată prezenţa
următoarelor zone:
- piloriza sau scufia de câţiva mm, conică, prima zonă de la vârf;
- zona netedă, urmează după piloriză, are culoare albicioasă. Este zona
de creştere în lungime a rădăcinii;
- zona piliferă, este situată în continuarea zonei netede, prezintă
numeroşi peri radiculari cu rol de absorbţie;
- zona aspră, urmează după zona piliferă. Provine prin moartea, în
timp, a perilor radiculari.
Zona de trecere rădăcină-tulpină se numeşte colet.
Rădăcinile embrionare provin din radicula embrionului. La majoritatea
speciilor de plante, această radiculă dă naştere, în continuare, rădăcinii principale cu
ramificaţiile ei, care se menţin în tot cursul vieţii plantei. În cazul gramineelor,
rădăcinile embrionare au un caracter temporar. După un timp, acestea sunt înlocuite

5
de rădăcini adventive, ce iau naştere din nodurile bazale ale tulpinii, şi care formează
sistemul radicular definitiv al gramineelor.
Numărul rădăcinilor embrionare la graminee este caracter de specie. Astfel,
la porumb, sorg, iarbă de Sudan, mei se formează o singură rădăcină embrionară, la
grâu şi ovăz trei rădăcini embrionare, iar la orz între 5-8 rădăcini embrionare.
După formă rădăcinile se clasifică astfel:
- pivotante, au aspect de pivot, rădăcina principală este bine dezvoltată
şi profundă, iar radicelele mai puţin dezvoltate. Se întâlnesc la
plantele din familia Leguminosae (Fabaceae). La plantele din această
familie, pe rădăcini se află nodozităţi în care se află bacterii fixatoare
de azot;
- pivotant-tuberizate, care se îngroaşă pronunţat, cu depunere de
substanţe de rezervă, (sfeclă, morcov);
- fasciculate, alcătuite din numeroase firişoare lungi şi subţiri. Este
rădăcina caracteristică gramineelor;
- rămuroase, rădăcini ramificate, care nu se deosebesc de rădăcina
principală. Astfel de rădăcini se află la arbori.

1.1.2. Tulpina

Provine din muguraşul embrionului. Tulpina poartă frunzele şi organele

generative. Are funcţia de conducere a sevei brute prin vasele lemnoase, de la
rădăcină spre frunze şi a sevei elaborate, prin vasele liberiene de la frunză spre
celelalte organe. La subsuoara frunzelor se află mugurii, din care se formează noi
lăstari.
Principalele tulpini ierboase sunt:
- paiul la cereale, graminee din pajişti. Tulpina este alcătuită din
câteva articulaţii numite internoduri goale pe dinăuntru şi din
porţiuni mai scurte şi îngroşate numite noduri care în interior
prezintă un ţesut numit diafragmă. Ramificarea paiului se produce

6
 numai la nodurile bazale. Această ramificare se numeşte înfrăţire, iar
lăstarii noi formaţi, fraţi;
- calamusul la pipiriguri şi rogozuri. Este o tulpină cu internoduri
scurte, ultimul din vârf este mult alungit;
- caulisul, o tulpină articulată dar fără noduri proeminente. Este foarte
des întâlnită, spre ex. la mazăre;
- scapul la păpădie este alcătuit dintr-un singur internod, la bază cu o
rozetă de frunze.
Diferite părţi ale tulpinii au suferit modificări în cursul evoluţiei. Astfel sau
format spinii la porumbar, cârceii la dovleac etc. Acestea sunt tulpini aeriene
metamorfozate.
Tulpinile subpământene (subterane) sunt de asemenea metamorfozate. Astfel
de tulpini sunt:
- rizomul la stuf. În afara tulpinii aeriene, la această specie se află
lăstari subterani groşi, cu internodii scurte, cu poziţie orizontală. La
noduri, se formează noi lăstari, precum şi rădăcini adventive. Un
rizom subţire cu internodii alungite se numeşte stolon. Astfel de
tulpini se află la pirul târâtor, pirul gros, cartof;
- tuberculul la cartof, se formează prin tuberizarea (îngroşarea)
capătului stolonilor;
- bulbul la ceapă, este o ramură scurtă (discul lemnos) cu un mugure
terminal, acoperit de frunze cărnoase (tunicile), iar la exterior
catafile (frunze uscate exterioare);
- bulbotuberul la brânduşa de toamnă, formă de trecere între bulb şi
tubercul.
Tulpinile lemnoase sunt caracteristice arborilor şi arbuştilor.
După poziţia în spaţiu, tulpinile se clasifică astfel:
- erecte, cu poziţie verticală, la majoritatea speciilor;
- târâtoare-orizontale, la suprafaţa solului, la trifoiul alb;
- acăţătoare, prin cârcei, la mazăre, măzăriche şi latir;

7
 - volubile, care se răsucesc în jurul unui suport (volbură, fasole
urcătoare).

1.1.3. Frunza

Frunza este un organ vegetativ lăţit cu funcţiile de fotosinteză, transpiraţie şi

respiraţie.
1.1.3.1. Frunze simple
O frunză completă simplă este alcătuită din partea lăţită (limb sau lamină),
codiţă (peţiol) şi teacă (partea care face legătura cu tulpina). Frunzele alcătuite numai
din lamină şi teacă se numesc sesile.
Limbul are forme foarte variate. Definirea formei limbului este în funcţie de
raportul dintre lungime şi lăţime, forma geometrică, asemănarea cu un obiect sau un
organ.
Pe baza acestor criterii deosebim următoarele forme de limb:
- hastat, la volbură, asemănător cu un hârleţ;
- sagitat, la hrişcă, în formă de săgeată;
- eliptic, la fag;
- ovat, la sfeclă;
- lanceolat, la pătlagina îngustă;
- reniform asemănătoare cu un rinichi, spre exemplu la calcea calului;
- triunghiular, la lobodă;
- romboidal, la mesteacăn;
- cordat, la tei;
- liniar, cu limbul mai lung cu peste cinci ori decât lăţimea, la
majoritatea gramineelor. La plantele din această familie, frunza mai
prezintă două urechiuşe, care sunt două prelungiri ale bazei limbului,
mai dezvoltate la unele specii (orz, pir), precum şi ligula, o
formaţiune membranoasă situată la limita dintre limb şi teacă, pe
partea superioară. Ligula este mai evidentă la ovăz şi la şuvărul de
munte;

8
 - acicular, la conifere.

1.1.3.2. Frunze compuse.

Frunzele compuse sunt alcătuite din mai multe lamine numite foliole. Aceste
foliole sunt prinse de internodul unor peţioli proprii, de un peţiol comun numit rahis.
Principalele frunze compuse sunt:
- paripenat compusă, la mazăre sau măzăriche, cu un număr par de
foliole, frunza se termină cu o formaţiune numită cârcel;
- imparipenat compusă, la sparcetă, la care numărul foliolelor este
impar, deoarece frunza are în vârf o foliolă nepereche (lipseşte
cârcelul);
- palmat compuse, la lupin. La această specie, foliolele în număr de 5-
7 sunt prinse radiar de partea terminală a peţiolului comun;
- trifoliată, la lucernă şi trifoi, alcătuită din trei foliole.
La toate tipurile de frunze compuse aparţinând familiei Leguminosae, la baza
peţiolului se află două formaţiuni anexe numite stipele.

1.1.3.3. Dispoziţia frunzelor pe tulpină.

Modul în care sunt dispuse frunzele pe tulpină se numeşte filotaxie. Din acest
punct de vedere, deosebim:
- frunze alterne, câte una la nod, ca la grâu, porumb;
- frunze opuse, câte două la nod, faţă în faţă, la neghină, rocoină;
- frunze verticilate, mai multe frunze la un nod, ca la ienupăr.

1.1.3.4. Nervaţiunea limbului.

Nervaţiunea limbului este modul de dispunere al nervurilor, adică a
fasciculelor libero lemnoase.
Nervaţiunea frunzelor poate fi:
- uninervă, la conifere;
- paralelă, la graminee;

9
 - penată, cu o nervură mediană mai dezvoltată, din care pleacă o serie
de nervuri secundare, care se ramifică la rândul lor (exemplu la
sfeclă);
- palmată, cu nervuri care pleacă radiar de la baza limbului (la piciorul
cocoşului).

1.1.4. Floarea

Floarea este organul de reproducere la plantele superioare, rezultând după

polenizare şi fecundare la Angiosperme, sămânţa care se află în fruct.

1.1.4.1. Componentele florii

Analizând o floare de rapiţă sau altă plantă din familia Cruciferae, distingem
următoarele componente:
- pedunculul floral sau codiţa care face legătura între floare şi tulpină;
- receptaculul sau axa florală este partea îngroşată de la capătul
pedunculului, pe care sunt fixate celelalte componente ale florii;
- caliciul, este primul înveliş de la exterior al florii. Este alcătuit din
patru sepale libere între ele, alcătuind caliciul dialisepal;
- corola, este cel de-al doilea înveliş al florii, formată din patru petale
libere între ele, dispuse în cruce, alcătuind o corolă dialipetală;
- androceul, este organul de reproducere bărbătesc al florii, este
alcătuit din şase stamine, din care două mai scurte, sunt dispuse spre
exterior, iar patru mai lungi, sunt dispuse spre interior. Stamina este
alcătuită din filament şi anteră. Antera este partea fertilă a florii şi
cuprinde două loje, în care se află grăunciorii de polen;
- gineceul, organul sexual femeiesc este situat central. Este alcătuit din
două carpele unite, la bază cu o porţiune mai umflată numită ovar,
continuată cu o porţiune mai îngustă, stilul, care se termină cu un
stigmat globulos. În ovar se află ovulele, din care vor rezulta
seminţele.

10
 Sub raportul sexualităţii, floarea de rapiţă este hermafrodită (bisexuată),
deoarece în floare se află organe de reproducere de ambele sexe. Florile care au
numai androceu, sau numai gineceu, se numesc unisexuate. Plantele care au astfel de
flori pot fi monoice, când flori de ambele sexe sunt pe aceiaşi plantă dar în locuri
diferite, cum este porumbul şi dioice, când unele plante au numai flori mascule, iar
altele numai flori femele , aşa cum este cânepa.
Floarea la plantele din familia Leguminosae, are o alcătuire diferită:
- caliciul este alcătuit din cinci sepale unite, alcătuind un caliciu
gamosepal;
- corola este alcătuită din cinci petale, diferite ca formă şi mărime.
Petala superioară este mai mare şi răsfrântă, se numeşte stindard sau
vexil. Urmează două petale laterale, aripioarele, iar două petale
situate spre interior şi concrescute pe una din margini alcătuiesc
luntriţa sau carena;
- androceul are zece stamine din care nouă sunt unite, în formă de
jgheab, iar una este liberă;
- gineceul are o singură carpelă, cu unul sau mai multe ovule.
La plantele din familia Gramineae, spre exemplu la secară, florile sunt
grupate sesil câte două. La baza florii se află două frunzişoare verzi, numite palei, din
care una este superioară, iar cealaltă inferioară. Paleea inferioară este prevăzută cu o
prelungire filiformă numită aristă. Androceul este format din trei stamine, iar
gineceul dintr-un ovar şi stigmat. Ovarul este unicarpelar, unilocular, uniovulat.

1.1.4.2. Formula şi diagrama florală.

Alcătuirea florii poate fi redată prin folosirea semnelor, litere şi cifre.
Simbolurile folosite sunt:
- ♂ - floare hermafrodită
+

- ♀ - floare unisexuată femelă

- ♂ - floare unisexuată masculă
- ٠‫׀‬٠ floare cu simetrie bilaterală

11
 - ‫ ٭‬- floare cu simetrie actinomorfă
- K – caliciu
- C – corola
- A – androceu
- G – gineceu
- P – perigon înveliş floral simplu care poate fi sepaloid (sfeclă) sau
petaloid (lalea).
Numărul pieselor fiecărei componente florale se trece după simbolul
acesteia. Piesele concrescute se trec între paranteze. Poziţia ovarului în floare se
notează cu liniuţă, pusă dedesubt la număr de carpele pentru ovar superior, deasupra
pentru ovar inferior.
Ovarul superior este situat deasupra receptaculului iar ovarul inferior este
complet închis în receptacul şi concrescut cu acesta.
Pentru speciile analizate anterior formula florală este următoarea:
- rapiţă ∙│∙ ♂ K4C4A2+4G(2);
+

- mazăre ∙│∙ ♂ K(5)C1+2+(2)A(9)+1G1;

+

- secară ∙│∙ ♂ P0 A3G1.

+

1.1.4.3. Polenizarea.
Trecerea grăunciorilor de polen de pe antere pe stigmat se numeşte
polenizare. Florile pot fi polenizate cu polen propriu (polenizare directă,
autopolenizare sau autogamie, la grâu, orz) sau cu polen străin (polenizare
încrucişată sau alogamă). Factorii care contribuie la realizarea polenizării sunt:
gravitaţia, vântul (polenizare anemofilă la fag, stejar, mesteacăn, secară), insectele
(polenizarea entomofilă datorită albinelor, bondarilor, fluturilor, muştelor, la plante
cu flori viu colorate), păsările, apa (polenizare hidrofilă) şi omul (polenizarea
artificială).

12
 1.1.4.4. Dubla fecundaţie la angiosperme.
După polenizare grăunciorul de polen germinează pe stigmat, formând un tub
polenic, care se alungeşte şi pătrunde în ovul unde are loc fecundaţia. În tubul
polenic se află, spre vârf celula vegetativă care asigură nutriţia. După această celulă
urmează celula generatoare, care se divide rezultând doi gameţi spermatici.
Conţinutul tubului polenic se varsă în sacul embrionar. Unul din gameţii spermatici
se uneşte cu oosfera rezultând un ou sau zigot diploid. Cel de al doilea nucleu
spermatic se uneşte cu nucleul secundar al sacului embrionar rezultând un zigot
secundar diploid. Aceasta este dubla fecundaţie caracteristică angiospermelor.
Din ovul va rezulta sămânţa iar din ovar fructul.

1.1.5. Inflorescenţa

Florile pot fi solitare, când se află câte una pe tulpina neramificată (mac,
lalea), sau grupate câte două-trei (mazărea).
Un număr mai mare de flori, se grupează în inflorescenţe.
Inflorescenţele pot fi simple şi compuse.
Inflorescenţe simple sunt acelea la care axa inflorescenţei se ramifică o
singură dată. Inflorescenţele simple pot fi: racemoase şi cimoase.
Inflorescenţele racemoase sunt cu înflorire centripetă (de la exterior spre
centru):
- racemul (la lucernă, sulfină), flori dispuse câte una având fiecare
codiţă;
- spicul (la pătlagină) are florile dispuse sesil (fără codiţă);
- amentul (la salcie, plop, stejar), cu alcătuire asemănătoare, însă este
pendul (îndreptat în jos);
- ştiuletele, la porumb;
- umbela (la ghizdei) are pedunculi care pleacă din acelaşi punct al
vârfului tulpinii;
- capitulul (la trifoiuri) este o inflorescenţă globuloasă, cu flori sesile
sau scurt pedunculate;

13
 - calatidiul (floarea soarelui) este un capitul lăţit la exterior, prezintă
mai multe bractee. La floarea soarelui există flori tubuloase fertile şi
flori ligulate sterile (pe marginea discului).
Inflorescenţe cimoase, sunt acelea la care înflorirea este centrifugă (de la
centru spre exterior):
- cima unipară (la stânjenel), cu o ramură;
- cima bipară (la sfeclă), cu două ramuri;
- cima multipară (la alior), cu mai multe ramuri.
Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple, de
acelaşi fel:
- racemul compus (la viţa de vie). La graminee se numeşte panicul, iar
ramificaţiile paniculului se termină cu spiculeţe ce conţin una sau
mai multe flori (spre ex. ovăzul, golomăţul);
- spicul compus (la grâu, orz, secară), are spiculeţe sesile dispuse pe
rahis;
- umbela compusă (la morcov).

1.1.6. Fructul

Fructul provine din ovar, după procesul fecundaţiei, la plantele angiosperme.

1.1.6.1. Fructe simple
Acestea provin din flori cu gineceu unicarpelar sau pluricarpelar dar cu
carpele unite între ele. Peretele fructului se numeşte pericarp. În interior se află
cavitatea fructului care conţine seminţele. După consistenţa pericarpului, se
deosebesc fructe simple uscate şi fructe simple cărnoase.
Fructele simple uscate sunt :
- folicula la nemţişor, este un fruct alungit unicarpelar ce se desface la
maturitate pe linia de sutură a carpelelor;
- păstaia la mazăre se deschide de sus în jos, în două valve. Fructele
care se deschid la maturitate se numesc dehiscente;

14
- păstaie monospermă la sparcetă. La această specie, păstaia nu se
deschide la maturitate, fiind un fruct indehiscent;
- silicva la varză, seamănă cu păstaia, însă datorită unui perete
median, se deschide pe patru părţi. Silicva este un fruct cu lungimea
de cel puţin trei - patru ori mai mare decât lăţimea;
- silicula la traista ciobanului are aceiaşi alcătuire cu silicva dar este
puţin mai lungă decât lată;
- capsula la neghină, provine dintr-un ovar cu mai multe carpele
concrescute. Se deschide la partea superioară;
- achena la floarea-soarelui, este un fruct indehiscent, la care
pericarpul nu concreşte cu sămânţa;
- diachena la morcov. Fructul provine din două carpele legate între
ele;
- cariopsa la porumb, grâu. Este un fruct monosperm la care sămânţa
concreşte cu pericarpul.

Fructele simple cărnoase sunt:

- drupa la porumbar, prun, cireş, etc., provine dintr-un ovar
monocarpelar. Pericarpul este diferenţiat în epicarp – pieliţa
exterioară, mezocarp – partea cărnoasă şi endocarp – partea
lemnoasă care conţine sămânţa;
- baca la pătlăgelele roşii are caliciul persistent la bază, iar mezocarpul
şi endocarpul sunt de consistenţă cărnoasă;
- melonida la pepenele verde, fruct asemănător cu baca, de care se
deosebeşte prin aceea că provine din ovar inferior, rezultând astfel
un fruct fals.

15
 1.1.6.2. Fructe multiple.
Provin dintr-o floare la care gineceul are carpelele libere.
Acestea sunt:
- polifolicula la spânz. Este alcătuită din 4-6 folicule comprimate
lateral;
- poama (polifolicula falsă) la măr. Fructul este alcătuit din cinci
folicule înconjurate de partea cărnoasă comestibilă, provenită din
receptaculul mult dezvoltat;
- polinucula falsă la fragi. Este un fruct la care numeroase nucule sunt
înglobate în receptaculul cărnos baciform;
- polidrupa la mur este alcătuită din numeroase drupeole negre –
albăstrui.

1.1.6.3. Fructe compuse.

Fructele compuse provin din mai multe flori ale unei inflorescenţe, legate
între ele. Sunt fructe false, deoarece la alcătuire lor contribuie şi alte părţi ale florii
decât gineceul.
Aceste fructe sunt:
- glomerulul la sfeclă, este alcătuit din mai multe achene, concrescute
împreună cu perigonul lignificat;
- soroza sau duda. Este fructul cărnos al dudului, format din întreaga
inflorescenţă.

1.1.7. Sămânţa

Sămânţa rezultă din ovul, după fecundaţie, aşa cum s-a arătat.
Din oosfera fecundată se va dezvolta embrionul, din care va rezulta o nouă
plantă.
Zigotul secundar, va da naştere la endosperm, cu rol în nutriţia embrionului.
Integumentele (învelişurile ovulului) vor da naştere tegumentului seminţei.
Analizând la exterior o sămânţă de fasole, se observă tegumentul seminţei,
neted şi lucios, care poate fi diferit colorat. Pe suprafaţa tegumentului se află o

16
formaţiune mai importantă numită hil, locul prinderii seminţei prin funicul de
peretele fructului. După înlăturarea tegumentului, se observă embrionul format din
două cotiledoane, muguraş, tulpiniţă şi radiculă. Sămânţa de fasole este
exalbuminată, substanţele de rezervă fiind depozitate în cotiledoane.
Seminţele albuminate sunt alcătuite din tegument, embrion şi endosperm (sau
albumen) – ţesut de depozitare a substanţelor de rezervă, aşa cum se află la cereale.

1.2. Sistematica plantelor (Taxonomia)

1.2.1. Noţiuni generale

Unitatea sistematică de bază este specia, care reuneşte indivizii cu caractere

morfologice, anatomice şi fiziologice comune.
O specie are o denumire populară (sau mai multe, după regiuni) şi o
denumire ştiinţifică în limba latină. Denumirea ştiinţifică este binară, alcătuită din
doi termeni, din care primul, scris cu iniţială majusculă defineşte genul (prima
supraunitate a speciei), iar a doua denumire este a speciei. Denumirea ştiinţifică este
urmată de numele botanistului care a descris pentru prima dată specia. Spre exemplu:
mazărea (denumirea populară), Pisum sativum L. (denumirea ştiinţifică):
- Pisum = genul;
- sativum = specia;
- L. = Carl Linné.
Unităţile sistematice superioare speciei sunt: genul, familia, ordinul, clasa,
încrengătura şi etapa.
Unităţile sistematice inferioare speciei sunt: subspecia, varietatea, forma,
soiul.
Clasificarea plantelor în unităţi mari este redată în continuare:
I. Talophyta (talofite), plante inferioare cu aparatul vegetativ tal.
Etapa Protothallophytae cu plante primitive, unicelulare sau acelulare, fără
nucleu diferenţiat. Cuprinde încrengătura Bacteriophyta, bacteriile şi încrengătura
Cyanophyta, algele albastre.

17
 Etapa Eutalophytae cuprinde plante mai evaluate , cu una sau mai multe
celule (tal), cu nucleu diferenţiat. Cuprinde încrengăturile Rhodophyta, algele roşii,
Phaeophyta, algele brune, Chlorophyta, algele verzi, Mycophyta, ciupercile,
Lichenophyta, lichenii.
II. Cormophyta (cormofite) plante superioare, având corm
(aparatul vegetativ diferenţiat).
Etapa Archaegoniatae, plante cu organ sexual femel un archegon, cuprinde
încrengătura Bryophyta, muşchii şi Pteridophyta, ferigile.
Etapa Spermatophytae (spermatofite) sunt plante care formează flori, iar
ovulul după fecundare devine sămânţă. Cuprinde încrengăturile
Gymnospermatophyta, gimnospermele şi Angiospermatophyta, angiospermele.

1.2.2. Încrengătura Gymnospermatophyta

Sunt plante lemnoase, cu frunze aciculare sau în formă de solzi, de regulă

persistente. Atât florile mascule, cât şi cele femele sunt dispuse în conuri. După
fecundaţie (care este simplă) se formează sămânţa, neînchisă în solzul carpelar.
Se mai numesc răşinoase, deoarece prezintă canale secretoare de răşină
(rezinifere). Specii mai importante sunt: pinul (Pinus silvestris), zâmbrul (P.
cembra), jneapănul (P. mugo), molidul (Picea abies), bradul (Abies alba), zada
(Larix decidua), ienupărul (Juniperus communis), tisa (Taxus baccata), ultima fiind
toxică.

1.2.3. Încrengătura Angiospermatophyta

Cuprinde plantele cele mai evoluate.

Faţă de gimnosperme, prezintă ovar, rezultat prin sutura marginilor
carpelelor, care după fecundare devin fruct. La speciile din această încrengătură este
caracteristică dubla fecundaţie, descrisă anterior.
Angiospermele cuprind două clase: Dicotyledonopsida şi
Monocotyledonopsida.

18
 1.2.3.1. Clasa Dicotyledonopsida (Dicotyledonatae).
Dicotiledonatele (dicotilele) sunt plante cu două cotiledoane, cu rădăcină
pivotantă, ramificată sau firoasă provenită din radicula embrionului. Frunzele de
regulă complete, cu nervaţiune penată sau palmată. Floarea este de tipul 5, mai rar 4.
Familia Ranunculaceae.
Plante ierboase, rar lemnoase, cu frunze alterne, adesea sectate. Flori
actinomorfe, rar zigomorfe, cu număr nedeterminat de stamine şi carpele. Fructe
multiple.
Specie lemnoasă este curpenul de pădure (Clematis vitalba).
Speciile ierboase sunt în majoritate toxice. Astfel sunt: piciorul cocoşului
(Ranunculus acris), boglari (Ranunculus sceleratus), piciorul cocoşului târâtor (R.
repens), ruscuţa primăvăratică (Adonis vernalis), omagul (Aconitum toxicum), calcea
calului (Caltha palustris), spânzul (Helleborus purpurascens), nemţişorul de câmp
(Consolida regalis).

Familia Rosaceae
Cuprinde arbori, arbuşti şi plante erbacee, cu frunze simple sau compuse.
Flori hermafrodite, actinomorfe, pe tipul 5, cu ovar superior sau inferior. Fructele
sunt variate: drupe, poame, etc.
Specii lemnoase cultivate sunt: mărul (Malus domestica), părul (Pyrus
communis), gutuiul (Cydonia oblonga), prunul (Prunus domestica), corcoduşul (P.
cerasifera), cireşul (P. avium), vişinul (P. cerasus), piersicul (P. persica), migdalul
(P. dulcis), caisul (P. armeniaca).
Arbuşti cultivaţi sau spontani: zmeurul (Rubus idaeus), murul (R. caesius),
măceşul (Rosa canina), păducelul (Crataegus monogyna), porumbarul (Prunus
spinosa).
Plante erbacee mai răspândite sunt: scântitoarea (Potentilla argentea),
creţişoara (Alchemilla vulgaris), fragii de câmp (Fragaria viridis).
Familia Leguminosae (Fabaceae).
Plante erbacee rar lemnoase, cu frunze compuse, cu stipele. Flori pentamere
pe tipul 5, descrise la alcătuirea florii, cu fruct păstaie.

19
 Dintre plantele lemnoase sunt: salcâmul (Robinia pseudacacia) şi salcâmul
japonez (Sophora japonica).
Leguminoase anuale cultivate sunt următoarele: fasolea (Phaseolus vulgaris),
fasoliţa (Vigna sinensis), mazărea (Pisum sativum), mazărea furajeră (P. s. ssp.
arvense), soia (Glycine max), bobul (Vicia faba), măzărichea de primăvară (V.
sativa), măzărichea păroasă (V. villosa), măzărichea albă (V. pannonica), latirul
(Lathyrus sativus), lupinul alb (Lupinus albus), lupinul galben (L. luteus), lupinul
albastru (L. angustifolius).
Leguminoase bienale: sulfina albă (Melilotus albus) şi sulfina galbenă (M.
officinalis).
Leguminoase perene cultivate sunt: lucerna albastră (Medicago sativa),
lucerna galbenă (M. falcata), trifoiul mărunt (M. lupulina), trifoiul roşu (Trifolium
pratense), trifoiul alb (T. repens), trifoiul hibrid (T. hybridum), ghizdeiul (Lotus
corniculatus), sparceta (Onobrychis viciifolia) care se găsesc şi în flora spontană
unde mai aflăm: Trifolium medium, T. panonicum, T. alpestre, T. montanum, ş.a.

Familia Umbelliferae (Apiaceae).

Plante ierboase, anuale, bienale sau perene, cu frunze 2-4 penat sectate. Flori
mici, pe tipul 5, dispuse adesea în umbele compuse. Fructul este o diachenă.
Plante alimentare şi condimentare sunt: morcovul (Daucus carota ssp
sativus), chimionul (Carum carvi), anasonul (Pimpinella anisum), coriandrul
(Coriandrum sativum). În pajişti se mai află morcovul sălbatic (Daucus carota)
consumat de animale. Specii toxice sunt: cucuta de apă (Cicuta virosa) şi cucuta de
bălării (Conium maculatum).

Familia Rubiaceae.
Plante ierbose cu frunze opuse şi stipele asemănătoare frunzelor cu flori pe
tipul 4, cu fruct achenă.
Sunt buruieni în terenurile agricole: sânzienele galbene (Galium verum),
sânzienele albe (G. mollugo), turiţa (G. aparine).

20
 Familia Malvaceae.
Din această familie face parte bumbacul (Gossypium hirsutum) şi mai multe
specii de buruieni dintre care este mai prezentă în culturile prăşitoare, zămoşiţa
(Hibiscus trionum).

Familia Tiliaceae.
Cuprinde arbori cu frunze cordate, cu flori pentamere, grupate în cime
însoţite de bractei. Sunt specii medicinale şi melifere: teiul pucios (Tilia cordata),
teiul argintiu (T. argentea) şi teiul cu frunză mare (T. platyphyllos).
Familia Linaceae.
Din această familie face parte inul cultivat (Linum usitatissimum) şi câteva
specii spontane endemice.

Familia Euphorbiaceae.
Dintre plantele cultivate, din această familie face parte ricinul (Ricinus
communis).
Speciile spontane sunt reprezentate prin genul Euphorbia, mai răspândit fiind
aliorul sau laptele câinelui (E. cyparissias), plantă cu latex alb toxic, ce creşte în
pajişti.

Familia Convolvulaceae.
Plante ierboase cu tulpini volubile. O specie mult răspândită ca buruiană în
culturi este volbura (Convolvulus arvensis).

Familia Cuscutaceae.
Cuprinde plante parazite. Tulpina este volubilă, galbenă sau portocalie, cu
haustori care pătrund în tulpina plantei parazitate până la vasele liberiene de unde se
hrănesc. Mai răspândite sunt cuscuta mare (Cuscuta campestris) şi cuscuta mică (C.
trifolii).
Familia Hydrophyllaceae.
Din această familie face parte facelia (Phacelia tanacetifolia), plantă
meliferă valoroasă.

21
 Familia Boraginaceae.
Cuprinde plante ierboase, aspre la pipăit. Specii mai răspândite sunt:
tătăneasa (Symphytum officinale), limba mielului (Borago officinalis), iarba şarpelui
(Echium vulgare)

Familia Solanaceae.
Plante erbacee, anuale sau perene. Flori actinomorfe, cu caliciul gamosepal şi
corola gamopetală. Fruct bacă sau capsulă.
Speciile cultivate din această familie sunt: cartoful (Solanum tuberosum),
pătlăgelele roşii (Lycopersicum esculentum), pătlăgelele vinete (Solanum
melongena), ardeiul (Capsicum annuum), tutunul (Nicotiana tabacum).
Multe din speciile spontane sunt toxice: lăsniciorul (Solanum dulcamara),
zârna (Solanum nigrum), mătrăguna (Atropa belladonna), măsălariţa (Hyoscyamus
niger), ciumăfaia (Datura stramonium).

Familia Scrophulariaceae.
Are o serie de reprezentanţi în pajişti: lumănărica (Verbascum phlomoides),
linariţa (Linaria vulgaris), şopârliţa (Veronica arvensis). Unele specii din pajişti sunt
semiparazite, dăunătoare vegetaţiei pajiştilor: silurul (Euphrasia rostkoviana),
clocoticiul (Rhinanthus minor) etc.
Veninariţa (Gratiola officinalis) este o plantă toxică în pajişti.

Familia Orobanchaceae.
Speciile din această familie poartă denumire de lupoaie. Sunt plante parazite
pe rădăcinile de floarea-soarelui şi unele solanacee (Orobanche cumana şi O.
ramosa).

Familia Labiatae (Lamiaceae).

Sunt plante erbacee, cu tulpină patrumuchiată, frunze opuse flori bilabiate,
fructul tetranuculă.

22
 Plante cultivate datorită uleiurilor eterice conţinute, însuşirilor medicinale,
melifere sunt: levănţica (Lavandula angustifolia), menta (Mentha piperita),
rozmarinul (Rosmarinus officinalis) ş.a.
Specii spontane mai frecvente în culturi: cinsteţ (Stachys annua), urzica
moartă (Lamium purpureum şi L. amplexicaule), iar în pajişti jaleşul sau salvia
(Salvia pratensis şi S. nemorosa), busuiocul câmpului (Prunella vulgaris).

Familia Plantaginaceae.
Sunt plante ierboase, cu tulpini scap, la bază cu o rozetă de frunze.
Inflorescenţa este un spic simplu. Aici aparţin pătlagina îngustă (Plantago
lanceolata), pătlagină mare (P. major), precum şi alte specii ale genului Plantago.

Familia Papaveraceae.
Din această familie face parte macul de grădină (Papaver somniferum).
Dintre speciile spontane, mai însemnate sunt macul de câmp (Papaver
rhoeas), buruiană în culturi şi rostopasca (Chelidonium majus), plantă toxică.

Familia Cruciferae (Brassicaceae).

Plante ierboase, anuale, bienale şi perene cu frunze alterne. Flori pe tipul 4,
cu şase stamine şi ovar bicarpelar superior. Fructul este silicvă sau siliculă.
Speciile cultivate sunt: varza (Brassica oleracea var. capitata), rapiţa colza
(B. napus var. oleifera), rapiţa naveta (B. rapa var. oleifera), muştarul alb (Sinapis
alba), varza furajeră (Brassica oleracea var. acephala), gulia furajeră (B. napus var.
napobrassica).
Speciile spontane sunt buruieni în culturi: muştarul de câmp (Sinapis
arvensis), punguliţa (Thlaspi arvense), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris).

Familia Cucurbitaceae.
Plante ierboase anuale cultivate, cu tulpină agăţătoare sau târâtoare numită
vrej. Frunze cordate, lobate sau sectate. Flori pentamere, cu ovar inferior. Fructul
este o melonidă. Fructele se folosesc în hrana omului şi animalelor.

23
 Cele mai importante specii sunt: dovleacul turcesc (Cucurbita maxima),
dovleacul porcesc (C. pepo), dovlecelul (C. p. var. oblonga), castravetele (Cucumis
sativus), pepenele verde (Citrullus lanatus), pepenele verde furajer (C.
coloncynthoides), pepenele galben (Cucumis melo).

Familia Compositae (Asteraceae).

Plante ierboase, cu frunze alterne, flori pe tipul 5, reunite în calatidii. Caliciul
redus la perişori sau scame. Fructul este o achenă. Familia cuprinde numeroase
specii.
Specii cultivate: floarea-soarelui (Helianthus annuus), topinamburul (H.
tuberosus), crizantema (Chrysanthemum indicum), salata (Lactuca sativa).
Specii spontane: coada şoricelului (Achillea millefolium), pelinul (Artemisia
absinthium), margaretele (Chrysanthemum leucanthemum), muşeţelul (Matricaria
chamomilla), muşeţelul nemirositor (Tripleurospermum inodorum= M. inodora),
pălămida (Cirsium arvense), albăstriţa (Centaurea cyanus), pesma (C. jacea),
scaietele popii (Xanthium strumarium), cicoarea (Cichorium intybus), susaiul
(Sonchus arvensis).

Familia Hypericaceae (Guttiferae).

Din această familie face parte sunătoarea sau pojarniţa (Hypericum
perforatum).

Familia Ericaceae.
Arbuşti răspândiţi în pajiştile de munte: afinul (Vaccinium myrtillus),
smirdarul (Rhodendron kotschyi).

Familia Caryophyllaceae.
Plante erbacee cu frunze opuse cu flori pe tipul 5. fruct achenă sau capsulă.
Specii cultivate: garoafa (Dianthus caryophyllus).
Specii spontane: garofiţa (D. Carthusianorum), neghina (Agrostemma
githago), rocoina (Stellaria media), rocoţeaua (S. gramineea), ultima este toxică.

24
 Familia Chenopodiaceae.
Plante erbacee, anuale sau perene. Flori pe tipul 5, cu perigon sepaloid,
grupate în cime.
Specii cultivate: sfecla pentru zahăr (Beta vulgaris var. saccharifera), sfecla
furajeră (B. v. var. crassa), spanacul (Spinacia oleracea).
Specii spontane: spanacul sălbatic (Chenopodium album), loboda (Atriplex
hastata).

Familia Amaranthaceae.
Plante erbacee, anuale, cu perigon verzui. Mai răspândit ca buruiană în
culturi este ştirul (Amaranthus retroflexus).

Familia Polygonaceae.
Cuprinde specii erbacee. Frunze întregi la bază cu ochree, anexă
membranoasă a frunzei. Fruct achenă. Se cultivă hrişca (Fagopyrum esculentum).
Specii spontane: hrişca urcătoare (Bilderdykia convolvulus), troscotul (Polygonum
aviculare), măcrişul (Rumex acetosa), ştevia (R. crispus) ş.a.

Familia Ulmaceae.
Din această familie face parte ulmul (Ulmus minor).

Familia Moraceae.
Cuprinde plante lemnoase cultivate, cu frunze alterne. Flori pe tipul 4, fructul
este o soroză. Fac parte: dudul alb (Morus alba) şi dudul negru (M. nigra), specii a
căror frunze se folosesc în sericicultură.

Familia Cannabaceae.
Din această familie face parte cânepa (Cannabis sativa), plantă dioică.

Familia Betulaceae.
Plante lemnoase monoice cu amenţi. Mai răspândiţi sunt: mesteacănul
(Betula pendula), arinul negru (Alnus glutinosa), carpenul (Carpinus betulus), alunul
(Corylus avellana).

25
 Familia Fagaceae.
Plante lemnoase monoice, cu amenţi. Fructul achenă, la bază cu o cupă.
Reprezentanţi: fagul (Fagus silvatica), stejarul (Quercus robur), gorunul (Q.
petraea), gârniţa (Q. frainetto), cerul (Q. cerris), stejarul pufos (Q. pubesceus),
castanul comestibil (Castanea sativa).

Familia Juglandaceae.
Din această familie face parte nucul comun (Juglans regia).

Familia Salicaceae.
Cuprinde arbori sau arbuşti. Fac parte: salcia albă (Salix alba), răchita (S.
viminalis), plopul alb (Populus alba), plopul negru (P. nigra) ş.a.

1.2.3.2. Clasa Monocotyledonopsida (Monocotiledonate)

Monocotiledonatele (Monocotilele), sunt în majoritatea lor plante erbacee cu
rădăcini fasciculate, frunze simple, sesile, cu nervaţiune paralelă sau arcuată. Florile
sunt pe tipul 3, embrionul are un singur cotiledon.

Famila Alismataceae.
Din această familie face parte limbariţa (Alisma plantago-aquatica) plantă de
mlaştini, care este toxică.

Familia Liliaceae.
Plante erbacee cu bulbi, bulbotuberi sau cu rizomi, cu frunze simple, floarea
cu şase tepale, şase stamine, ovar superior tricarpelar. Fruct bacă sau capsulă.
Plantele cultivate sunt: ceapa (Allium cepa), usturoiul (A. sativum), prazul (A.
porum), crinul (Lilium candidum), laleaua (Tulipa gesneriana).
Speciile spontane, mai răspândite: brânduşa de toamnă (Colchicum
autumnale), steregoaia (Veratrum album), ceapa ciorii (Gagea lutea), Muscari
racemosum, Ornithogalum umbellatum, leurda (Allium ursinum).

26
 Familia Iridaceae.
Sunt plante de locuri umede sau bălţi, cu rizomi, frunze ensiforme, perigon
din şase tepale, androceu din trei stamine, fruct capsulă.
O specie răspândită este stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus).

Familia Juncaceae.
Cuprinde plante erbacee spontane, anuale sau perene, cu tulpină calamus.
Perigonul sepaloid are şase elemente.
Speciile mai răspândite: rugina (Juncus effusus, J. glaucus), horştii (Luzula
campestris), ş.a. Sunt specii fără valoare economică.

Familia Cyperaceae.
Specii erbacee, perene, spontane cu tulpină trimuchiată şi frunze dispuse
între ele la 1200. Flori dispuse în spice sau raceme. Fructul este o achenă.
Prezintă importanţă furajeră: coarna (Carex curvula) şi rogozul (C. praecox).
Fără importanţă furajeră, în locuri umede cresc rogozurile: Carex vulpina, C.
leporina, C. acutiformis, C. riparia ş.a.

Familia Gramineae (Poaceae)

Sunt plante erbacee, anuale sau perene, cu rădăcini adventive, fasciculate,
tulpina pai, frunze liniare sesile, cu sau fără ligulă şi urechiuşe ca părţi anexe. Flori
simple cu trei stamine (sau şase la orez), un ovar fără stil protejate de două
frunzişoare verzi numite palei, din care una superioară membranoasă, iar cealaltă
inferioară uneori prevăzută cu o formaţiune numită aristă. Flori una sau mai multe
grupate în spiculeţe protejate de alte două (uneori 3-4) frunzişoare verzi numite
glume. Inflorescenţa este un spic compus, panicul sau panicul spiciform (spic fals).
Fructul este o cariopsă.
Specii anuale cultivate: porumbul (Zea mays), grâul (Triticum aestivum),
secara (Secale cereale), Triticale (hibrid între grâu şi secară), orzul (Hordeum
vulgare), orzoaica (H. distichum), ovăzul (Avena sativa), sorgul (Sorghum bicolor),

27
iarba de Sudan (S. sudanense), meiul (Panicum miliaceum), orezul (Oryza sativa),
dughia (Setaria italica).
Specii perene (sau bianuale) cultivate în cadrul pajiştilor semănate, prezente
şi în flora spontană: iarba de gazon (Lolium perenne), raigras aristat (L. multiflorum),
ovăzciorul (Arrhenatherum elatius), firuţa (Poa pratensis), păiuşul de livezi (Festuca
pratensis), golomăţul (Dactylis glomerata), obsiga nearistată (Bromus inermis),
timoftica (Phleum pratense), păiuşul roşu (Festuca rubra), ş.a.
Specii perene cu valoare scăzută în pajişti: viţelarul (Anthoxanthum
odoratum), târsa (Deschampsia caespitosa), colilia sau năgara (Stipa capillata şi S.
joannis), ţepoşica (Nardus stricta), bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiuşul stepic
(Festuca valesiaca), păiuşca (Festuca rupicola).
Buruieni în culturi: pirul târâtor (Agropyron repens), pirul gros (Cynodon
dactylon), iarba bărboasă (Echinochloa crus-galli), mohor verde (Setaria viridis),
mohorul galben (S. glauca), costreiul înalt (Sorghum halepense), odosul (Avena
fatua), obsiga (Bromus tectorum) ş.a.

Familia Typhaceae.
Cuprinde specii de papură, Typha latifolia şi T. angustifolia, care cresc în
locuri mlăştinoase alcătuind păpurişuri.

28
 2. PEDOLOGIA

2.1. Obiectul şi rolul pedologiei

Pedologia este ştiinţa despre sol. Pedologia se ocupă cu geneza,
caracterizarea solurilor, clasificarea, răspândirea geografică şi ameliorarea solurilor.
Solul este stratul afânat de la suprafaţa litosferei care serveşte ca mediu de
viaţă pentru plante, este capabil să producă recolte vegetale, datorită însuşirii de
fertilitate. Astfel, solul reprezintă principalul mijloc de producţie în agricultură.
Cercetarea ştiinţifică în agricultură a relevat căi noi de îmbunătăţire a fertilităţii
solului.
Solul s-a format ca urmare a unui proces de durată datorită unor factori
numiţi pedogenetici sau de solificare.

2.2. Factorii de formare a solului

Formarea diferitelor tipuri de soluri are loc sub influenţa unor factori naturali
şi umani, numiţi factori de solificare sau de pedogeneză.
Aceşti factori sunt: roca mamă, clima, relieful, apa freatică, organismele vii.
Roca mamă este roca pe care s-a format solul (material parental). Roca
mamă este un material pasiv care influenţează formarea solului prin compoziţie
chimică şi alcătuire granulometrică.
Clima prin apa de precipitaţii şi temperatură realizează mărunţirea rocilor în
fragmente din ce în ce mai mici, proces care se numeşte dezagregare.
Dezagregarea are loc datorită acţiunii directe a apei prin îngheţ şi dezgheţ,
prin variaţii de temperatură etc. şi fără a schimba structura chimică a rocii mamă. În
acelaşi fel acţionează şi vânturile. Dacă apa din precipitaţii conţine dioxid de carbon
sau oxigen se petrec procese fizice şi chimice cum ar fi: dizolvarea, hidratarea,
deshidratarea, hidroliza, carbonatarea, oxidarea, reducerea. Aceste procese schimbă
structura chimică a materialului parental creând posibilitatea valorificării de către
plante a substanţelor nutritive rezultate. Aceste procese poartă denumirea de alterare.

29
 Relieful (orografia), prin eroziune, transport şi depunere a materialului
dezagregat contribuie de asemenea la formarea solurilor. Neuniformitatea reliefului
determină variaţii ale climei şi a vegetaţiei şi ca urmare o zonalitate pe verticală a
diferitelor tipuri de soluri.
Apa freatică este primul strat de apă întâlnit la forarea unei fântâni.
Adâncimea la care se află apa freatică şi gradul de mineralizare a apei poate
determina formarea unor soluri specifice. În cazul apei freatice nemineralizate,
aproape de suprafaţă (1-1,5 m) se formează soluri hidromorfe, iar când apa freatică
este mineralizată (cel puţin 1g săruri/l) se formează soluri halomorfe.
Organismele vii influenţează hotărâtor procesul de solificare, îndeosebi
vegetaţia şi microorganismele, mai puţin fauna.
Vegetaţia este foarte variată în funcţie de climă, relief, altitudine. În România
se află trei zone principale de vegetaţie: zona de stepă, zona forestieră şi zona alpină,
cu caracteristici proprii legate de natura materiei organice care rămâne în sol şi este
descompusă după moartea plantelor.
Microorganismele din sol: bacterii, ciuperci, alge, care alcătuiesc microflora,
precum şi microfauna reprezentată prin protozoare, nematode, viermi, crustacei,
păianjeni, ş.a. în afară de acumularea materiei organice, contribuie la descompunerea
acesteia.
Fauna din sol, reprezentată prin râme, insecte, cârtiţe, hârciogi, popândăi,
şoareci aerisesc şi amestecă solul de la diferite adâncimi.
Formarea solului este influenţată prin activitatea umană, prin defrişarea
pădurilor cu scopul creşterii suprafeţelor arabile, prin desecarea mlaştinilor, prin
irigaţii, folosirea îngrăşămintelor, cu deosebire a celor organice, prin amendare.
Omul poate influenţa negativ prin defrişări abuzive, desţeleniri care pot favoriza
eroziunea, ş.a..
Se apreciază că formarea solului se petrece într-o anumită perioadă de timp
însumând câteva mii de ani, în funcţie de condiţiile concrete din teren, pentru care s-a
considerat şi timpul ca factor de formare a solului.

30
 2.3. Partea minerală a solului
Solul este alcătuit din cele trei faze: solidă, lichidă şi gazoasă.
Faza solidă a solului, circa jumătate din volum este alcătuită din substanţe
minerale(45%) şi substanţe organice (5%).
Substanţele minerale sunt reprezentate prin roci magmatice sau eruptive,
metamorfice şi sedimentare.
Roci magmatice sunt: granitul, bazaltul, sienitul, gabroul ş.a..
Roci metamorfice: marmura, cuarţitele, micaşisturi, şisturi grafitoase, ş.a..
Roci sedimentare: nisipuri, argile, luturi, marne, löessuri.
Rocile sedimentare sunt rocile cele mai importante în formarea solului.
Rocile sunt alcătuite din două sau mai multe minerale.
Principalele minerale sunt:
- silicaţii: feldspaţi, amfiboli, piroxeni, mice, peridoţi;
- oxizi: cuarţ;
- hidroxizi: limonit, hidrargilit;
- carbonaţi: calcit, magnezit, dolomit;
- sulfuri: pirită;
- sulfaţi: anhidrit;
- fosfaţi: apatit.
Prin alterare, rezultă substanţe simple accesibile nutriţiei plantelor având ca
elemente chimice P, K, Ca, Fe, Mg, ş.a., adică principalele elemente nutritive. Este
necesar să reţinem că azotul nu este prezent în structura chimică a acestor minerale.

2.4. Partea organică a solului

Materialul mineral, aflat în curs de dezagregare şi alterare este populat
treptat, la început, de bacterii şi alge albastre, care folosesc pentru procesele lor vitale
energia ce rezultă prin oxidarea compuşilor fierului, sulfului, ş.a. elemente, iar algele
albastre sunt capabile de fotosinteză. Pentru sinteza substanţelor proteice aceste
plante inferioare au nevoie de azot. Azotul din atmosferă, în urma descărcărilor
electrice se combină cu oxigenul rezultând oxizi de azot, care în contact cu apa

31
formează acid azotic, iar ulterior azotaţi, cu unii cationi din materialul mineral
alterat. Azotaţii formaţi sunt folosiţi în nutriţia plantelor inferioare specificate
anterior, dar şi în nutriţia plantelor superioare.
Celulele moarte reprezintă prima materie organică ce se formează în sol, la
care ulterior se acumulează şi alte resturi vegetale, de la plantele superioare.
Materia organică rezultată conţine în medie peste 95% azot şi 50% fosfor.
Materia organică din sol suferă o serie de procese între care mineralizarea, cu
formarea unor compuşi mai simpli, folosiţi de plantele superioare la sinteza materiei
organice, respectiv recolta la plantele cultivate.
Prin scindarea compuşilor organici macromoleculari în compuşi chimici
intermediari, concomitent cu resintetizarea de noi compuşi chimici, în procesul
denumit humificare, rezultă humusul. Aceste procese sunt rezultatul acţiunii
microorganismelor din sol.
În alcătuirea humusului intră acizii humici, compuşi macromoleculari
rezultaţi din descompunerea materiei organice.
Acizii humici sunt substanţe de culoare închisă, cu capacitate ridicată de
absorbţie şi de schimb cationic. Acizii humici sunt formaţi din acizi huminici şi
fulvici.
Acizii huminici se formează în climat cald, mai puţin umed, sub vegetaţie
ierboasă datorită activităţii bacteriilor aerobe. Acest proces se produce în stepă şi
silvostepă. Solurile cu un conţinut ridicat de acizi huminici au fertilitate ridicată şi o
structură stabilă. Acizii fulvici se formează în climat mai umed şi răcoros, în zona
forestieră, sub influenţa ciupercilor, în mediu acid şi anaerob. Acizii fulvici conţin
mai puţine elemente bazice şi determină însuşiri mai puţin favorabile solurilor.
Datorită condiţiilor de formare, se deosebesc următoarele categorii de
humus:
- în mediu aerob: mull, moder şi mor;
- în mediu anaerob: anoor şi turbă.
Prin mineralizarea humusului rezultă compuşi folosiţi în hrana plantelor. Cu
cât conţinutul de humus este mai ridicat în sol, acesta este mai fertil. Cele mai fertile

32
soluri din România conţin 5-6% humus, pe când solurile mai puţin fertile conţin 1-
2% humus.
În afara însuşirii de fertilitate, humusul reţine principalii cationi necesari
nutriţiei plantelor, contribuie la formarea şi stabilitatea structurii solului, măreşte
permeabilitatea solurilor argiloase şi coeziunea solurilor nisipoase

2.5. Profilul de sol. Formare şi alcătuire

Profilul solului reprezintă succesiunea orizonturilor solului, de la suprafaţă
spre adâncime, până la roca pe care s-a format.
Orizonturile sunt straturi de sol diferenţiate morfologic, mai ales prin
culoare, textură, structură, pH, ş.a., datorită proceselor de bioacumulare, eluviere şi
iluviere.
Bioacumularea constă în acumularea materiei organice în stratul superior al
solului. Materia organică rezultă ca urmare a activităţii plantelor şi animalelor.
Resturile organice sunt transformate de bacterii în humus, formând orizontul A,
orizont de bioacumulare.

Orizontul A poate fi:

- Am (A molic) este orizontul de diagnostic pentru solurile din clasa
molisoluri, formate în zone mai uscate (stepă, silvostepă) sub
vegetaţie ierboasă. Materia organică este descompusă de bacterii
preponderent aerobe. Se poate forma şi în cazul solurilor bogate în
calciu.
- Au (A umbric) se caracterizează printr-un conţinut mai ridicat de
acizi fulvici în condiţiile climatului mai umed în zona montană;
- Ao (A ocric) este de culoare mai deschisă are mai puţini cationi.
Eluvierea este spălarea (levigarea) unor substanţe din sol, datorită apei din
precipitaţii. Substanţele pot fi săruri sau coloizi. Orizontul din care s-a deplasat
aceste substanţe este orizont eluvial şi se notează cu E. Orizontul E se interpune între
orizonturile A şi B. Orizontul E poate fi: albic, luvic şi spodic (Ea, El, Es).

33
 Iluvierea este depunerea substanţelor levigate în orizonturi inferioare, care se
numesc orizonturi iluviale.
Ca urmare a levigării argilei şi sescvioxizilor de fier şi aluminiu în climat
umed cu precipitaţii abundente, se formează un orizont argiloiluvial notat cu B.
Orizontul B poate fi:
- Bt(B textural), cu argilă componentă predominantă;
- Bv (B cambic) cu formarea argilei pe loc;
- Bs (B spodic) cu migrarea sescvioxizilor de fier şi aluminiu (la
spodosoluri);
- Bhs (B humic spodic) la care migrează şi humusul;
- Btna (B textural natric) orizont diagnostic la soloneţuri (soluri
sărăturate)
Orizontul iluvial este orizontul Cca (C calcic), caracterizat prin depunerea de
carbonat de calciu. În condiţiile unei levigări puternice, orizontul C poate să
lipsească.
Umiditatea excesivă provenită din apa freatică determină formarea
orizontului G (gleic) cu acumularea de oxizi de fier şi mangan (orizont Go) sau
compuşi reduşi ai acestor elemente (Gr). Dacă excesul de umiditate provine din
precipitaţii orizontul format este pseudogleic (W).
La solonceacuri apare un oriont Amsa (A molic salic). Există şi orizonturi de
tranziţie spre ex. A/C, A/B, etc.
În regiuni sărace în precipitaţii poate să lipsească orizontul B.

34
 2.6. Complexul coloidal al solului
Substanţele considerate ca insolubile pot trece în soluţie, ca particule foarte
fine, fără dizolvare. Aceste substanţe se numesc coloizi şi alcătuiesc partea coloidală
a solului.
Coloizii din sol pot fi de natură minerală, organică sau organo-minerală.
Coloizii de natură minerală sunt reprezentaţi de argilă, silice coloidală,
hidroxizi de fier şi de aluminiu. Coloizii organici sunt reprezentaţi de acizii humici,
iar cei organo-minerali de compuşi fero-humici şi alumino-humici.
Totalitatea coloizilor din sol formează complexul coloidal, numit şi
complexul adsorbant. Faza dispersă a sistemelor coloidale este alcătuită din particule
numite micele coloidale, iar mediul de dispersie este soluţia intermicelară denumită
şi soluţia solului. Micela coloidală este alcătuită din nucleu şi un strat dublu de ioni.
Nucleul este format dintr-un agregat de molecule. La suprafaţa nucleului se află
stratul ionilor determinanţi de potenţial electric, urmat de stratul extern al ionilor
compensatori, de sens electric contrar. La exteriorul acestuia din urmă, ionii sunt
mobili, pot pătrunde şi ieşi din acest strat difuz în şi din soluţia intermiceliară.
Nucleul poate să fie electropozitiv sau electronegativ. Coloizii de argilă şi
humus, care predomină în sol au caracter electronegativ şi vor reţine la suprafaţa lor
ioni de sens contrar adică cationi: Ca++, Mg++, K+, Na+, H+, NH4+, ş.a.. Cu excepţia
hidrogenului, aceşti cationi au caracter bazic. Schimbul de cationi dintre soluţia
solului şi complexul adsorbant se numeşte schimb de baze, iar cationii baze
schimbabile, care participă în procesul de nutriţie al plantelor.
Coloizii de humus şi argilă pot adsorbi şi anioni datorită calciului, spre
exemplu anionul fosforic.
Diferitele tipuri de sol se caracterizează după natura cationilor schimbabili.
În solurile de câmpie predomină calciul şi magneziul, pe când în solurile din zona
forestieră predomină hidrogenul şi aluminiul.
Soluţia solului mijloceşte schimbul de cationi şi transferul acestora la perii
radiculari de pe rădăcină, asigurând aprovizionarea cu elemente nutritive a plantelor.

35
 În sol există şi alte forme de reţinere a unor substanţe, cum ar fi: reţinerea
mecanică, moleculară, anionică şi biologică.

2.7. Reacţia solului

Reacţia (pH-ul) solului este caracterul acid, neutru sau alcalin al soluţiei
solului sau astfel spus, logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentraţiei ionilor
H+ din soluţia solului. În funcţie de valorile pH solurile se clasifică astfel:

Tabelul 1
Clasificarea solurilor în funcţie de valorile pH
Valoare pH Caracterizarea solului după reacţie
4,5-5,5 Puternic acid
5,5-6,0 Acid
6,0-6,8 Slab acid
6,8-7,2 Neutru
7,2-7,8 Slab alcalin
7,8-8,5 Alcalin
> 8,5 Puternic alcalin

Plantele de cultură preferă anumite limite ale pH-lui, dar în cele mai dese
cazuri reacţia neutră, slab acidă, sau slab alcalină.
Speciile de plante cultivate care suportă reacţia acidă a solului sunt: cartoful,
lupinul, orzul, ovăzul, secara, ş.a..
O reacţie alcalină a solului este suportată, în flora spontană pe solurile
sărăturate de aşa numitele specii halofile. Solurile alcaline bogate în calciu pot fi
cultivate cu sparcetă, sulfină, lucernă galbenă specii care sunt calcifile.
Reacţia solului acidă sau alcalină poate fi corectată prin administrarea de
amendamente. Solurile acide au nevoie de amendamente cu reacţie fiziologic alcalină
(calcar măcinat, var stins, var nestins, etc.). solurile alcaline au nevoie de
amendamente care au reacţie fiziologic acidă (gips, fosfogips, ş.a.)

36
 2.8. Proprietăţile fizice ale solului
2.8.1. Textura solului

Textura solului sau alcătuirea granulometrică este procentul de participare a

nisipului, prafului şi argilei la alcătuirea acelui sol.
Partea minerală fină a unui sol este alcătuită din particule elementare, a căror
dimensiuni sunt redate în tabelul 2.

Tabelul 2
Clasificarea particulelor de sol după Atterberg
Diametrul
Categoria
(mm)
Nisip 2-0,02
Praf 0,02-0,002
Argilă < 0,002

În funcţie de roca pe care s-au format, proporţia dintre nisip, praf şi argilă
poate varia destul de mult. Textural pot fi trei categorii de bază, între care există şi
categorii intermediare.
Categoriile principale de textură sunt redate în tabelul 3.

Tabelul 3
Principalele categorii texturale de sol
Categoria texturală Argilă Praf Nisip
de sol % % %
Nisipos 0-5 0-5 >90
Lutos 25-35 15-40 30-35
Argilos >50 20-45 5-30

Solurile nisipoase cu un conţinut mai mare de 90% nisip, sunt foarte

permeabile dar au o capacitate redusă de reţinere a apei, se încălzesc uşor, conţin
puţin humus, nu au coeziune şi nu au structură, au fertilitate scăzută.

37
 Se numesc şi soluri uşoare, deoarece se lucrează uşor şi bine. Pentru
îmbunătăţirea fertilităţii lor, se aplică gunoi de grajd, îngrăşăminte verzi,
îngrăşăminte chimice. În prezenţa surselor de apă, aceste soluri necesită irigarea.
Sunt soluri calde deoarece se încălzesc repede primăvara.
Plantele de cultură care reuşesc pe aceste soluri sunt: bostănoasele, secara,
sorgul, lupinul.
Solurile argiloase, cu un conţinut de peste 50% argilă au o permeabilitate
scăzută, dar o capacitate mare de reţinere, conţin mai mult humus, deci sunt soluri
mai fertile. Aceste soluri se lucrează mai greu, sunt soluri grele, şi se lucrează într-un
interval mai scurt de timp.
Pentru îmbunătăţirea însuşirilor acestor soluri, se execută lucrările de
afânare, se aplică gunoiul de grajd, îngrăşăminte chimice, se elimină umiditatea în
exces.
Sortimentul de plante cultivate care reuşesc pe asemenea soluri sunt:
porumbul, grâul, trifoiul ş.a.
Solurile lutoase au cantităţi aproape egale de nisip, praf şi argilă şi ca urmare
au însuşiri favorabile pentru majoritatea plantelor de cultură, pe aceste soluri
obţinându-se recolte mari.

2.8.2. Structura solului

Structura solului este modul de grupare a particulelor elementare de sol

(nisip, praf, argilă) în agregate de diferite forme şi mărimi.
Structura poate fi glomerulară, grăunţoasă, prismatică, lamelară, columară,
etc..
Acest mod de grupare în microagregate şi apoi în macroagregate se
realizează datorită argilei, humusului şi calciului din sol, care au rol de liant. Solurile
nisipoase lipsite de argilă şi humus sunt lipsite de structură.
Este de preferat structura glomerulară, cu agregate rotunjite cu diametrul de
3-10 mm.

38
 Solurile cu structură asigură plantelor condiţii optime de creştere cu un regim
favorabil de aer, apă şi substanţe nutritive.
Structura solului se poate distruge prin lucrări mecanice necorespunzătoare,
prin tasare cu maşini grele, prin levigarea (spălarea) calciului şi argilei, prin
descompunerea humusului datorită microorganismelor.
În cazul pajiştilor structura solului poate fi distrusă prin păşunat neraţional
(suprapăşunat).
Structura solului poate fi refăcută prin aplicarea gunoiului de grajd,
îngrăşămintelor chimice aplicate raţional, a amendamentelor, prin lucrarea corectă a
solului, prin cultivarea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene (înfiinţarea
de pajişti semănate).
În concluzie, solurile cu structură, au o activitate microbiologică puternică,
se lucrează uşor, arătura se mărunţeşte bine, nu formează după ploaie crustă (pojghiţă
de sol la suprafaţă) şi asigură un regim aerohidric şi de nutriţie a plantelor favorabil.

2.9. Apa şi aerul din sol

2.9.1 Apa din sol

Este importantă atât în procesul de solificare, cât şi pentru asigurarea cu apă

a plantelor şi microorganismelor. Provine din precipitaţii, irigaţii şi din pânza de apă
freatică, dacă aceasta nu se află la o adâncime prea mare.
Reţinerea apei în sol depinde de textură. Solurile argiloase reţin mai multă
apă decât cele nisipoase.
Apa din sol poate fi: legată chimic, legată fizic, apă liberă şi apă în stare de
vapori. Plantele pot folosi o parte din apa legată fizic (sub 30 atmosfere), precum şi
apa liberă. Apa liberă poate să fie apă capilară care circulă prin spaţiile capilare din
sol, iar apa care se scurge gravitaţional se numeşte apă de gravitaţie şi poate să fie
folosită un timp limitat.

39
 2.9.2. Aerul din sol

Este necesar atât la formarea solului, dar şi a procesului de respiraţie a

rădăcinilor plantelor şi a microorganismelor. Faţă de aerul atmosferic, aerul din sol
este mai bogat în CO2. Aerul se află în spaţiile capilare neocupate de apă. Pentru o
bună creştere şi dezvoltare a plantelor este necesar ca 2/3 din aceste spaţii să fie
ocupate de apă, iar restul de 1/3 de aer.

2.10. Proprietăţile biologice şi fertilitatea solului

2.10.1 Proprietăţile biologice ale solului

Ca urmare a proceselor vitale a organismelor vegetale şi animale, în sol se

petrec o serie de procese biologice. Rolul cel mai important îl are însă microflora
solului, reprezentată prin bacterii , alge, ciuperci, ş.a., care descompun substanţele
organice, contribuie la formarea humusului şi la dinamica elementelor nutritive din
sol.
În funcţie de conţinutul de aer din sol, descompunerea substanţelor organice
poate fi aerobă şi anaerobă.
Substanţe organice neazotate (glucide simple , amidon, celuloză, lipide, acizi
organici, lignină, etc.) prin descompuneri succesive aerobe şi anaerobe se
mineralizează până la dioxid de carbon şi apă.
Substanţe organice azotate (proteinele, amide, baze purinice şi pirimidinice)
suferă procese mai complicate prin putrefacţie.
Procesul de putrefacţie se desfăşoară în trei faze:
- hidroliza proteinelor până la aminoacizi;
- dezaminarea aminoacizilor;
- metabolizarea produşilor dezaminării.
Produsul cel mai important al dezaminării este amoniacul. Microorganismele
nitrificatoare transformă amoniacul succesiv până la azotaţi proces pozitiv numit
nitrificare.

40
 Procesul antagonist al nitrificării este denitrificarea proces din care rezultă
amoniac şi azot care trec în atmosferă, fiind deci un proces negativ. Pentru a preveni
acest proces se execută lucrări de afânare energică a solului.
Fixarea biologică a azotului. În afară de azotul provenit din atmosferă prin
combinaţii chimice în urma descărcărilor electrice, precum şi a celui provenit din
descompunerea substanţelor organice azotate, în sol se realizează şi fixarea biologică
a azotului prin intermediul bacteriilor specializate. Astfel, există bacterii care trăiesc
liber în sol cum ar fi Azotobacter croococcum şi Clostridium pasteurianum care
fixează azotul molecular, iar după moartea bacteriilor, prin descompunere rezultă
azotaţi, folosiţi în nutriţia plantelor superioare. Aceasta este fixarea nesimbiotică a
azotului molecular.
În sol, azotul molecular mai este fixat pe cale simbiotică de bacteriile genului
Rhizobium care se află în nodozităţile de pe rădăcinile plantelor din familia
Leguminosae. S-a stabilit că pe suprafaţă de un hectar, se fixează anual o cantitate de
80-220 kg azot, ceea ce ar echivala cu o fertilizare chimică de 250-690 kg/ha azotat
de amoniu. De aceea, culturile de leguminoase sunt premergătoare excelente pentru
cereale, care consumă cantităţi mai mari de azot din sol.
Alte procese microbiologice. În sol se află o serie de microorganisme care
produc o serie de transformări ale compuşilor unor elemente. Astfel fosfobacteriile
eliberează fosforul în combinaţii solubile, accesibile plantelor din fosfaţii tricalcici
care sunt insolubili. Bacteriile sulfooxidante, ferobacteriile şi silicobacteriile
transformă compuşii sulfului, fierului şi potasiului în forme accesibile plantelor.
Micorizele reprezintă o simbioză între rădăcinile plantelor şi unele ciuperci,
astfel încât uneori perii radiculari ai rădăcinilor pot dispare, rolul acestora fiind
preluat de hifele ciupercii. Deoarece rădăcinile cu micoriză degajă prin respiraţie o
cantitate mult mai mare de dioxid de carbon, acesta permite utilizarea compuşilor
fosforului şi potasiului mai greu solubile.
De altfel, producerea dioxidului de carbon ca rezultat al procesului de
respiraţie al microorganismelor accelerează o serie de procese chimice din sol şi
afânează solul asemănător dospirii aluatului pentru pâine.

41
 2.10.2. Fertilitatea solului

Faţă de rocile compacte şi inerte pe care s-a format, solul are capacitatea de a
pune la dispoziţia plantelor apa şi substanţele nutritive continuu şi simultan. Această
însuşire a solului care duce la obţinerea de recolte vegetale se numeşte fertilitate.
Fertilitatea solului poate fi naturală, formată fără influenţa omului, în
procesul de pedogeneză. Prin luarea în cultură, aplicând îngrăşăminte, irigare, solul
capătă o fertilitate artificială, care se adaugă la fertilitatea naturală.
În funcţie de rezervele de elemente nutritive şi pe baza proprietăţilor fizice,
chimice şi biologice ale solului se stabileşte fertilitatea potenţială.
Fertilitatea solului poate fi apreciată concret prin nivelul recoltelor obţinute.

2.11. Clasificarea solurilor din România

Condiţiile naturale diferite pe care le întâlnim în România au determinat

formarea a diferite tipuri de sol cu însuşiri diferite şi capacitate agroproductivă
diferită.
În prezent, se foloseşte sistemul de clasificare american care foloseşte drept
criteriu orizonturile de diagnostic. Sistemul român de clasificare a solurilor este
elaborat de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie. În tabelul 4, se
prezintă în mod succint, clasificarea solurilor din România.

42
 Tabel 4.
CLASIFICAREA SOLURILOR ROMÂNIEI

Clasa şi orizont Tipul de sol Răspândire Vegetaţie Roci Precipitaţii Temp. Profilul Humus Textura Structura pH
diagnostic naturală (mm) medie %
anuală
(0C)
Molisoluri Bălan Dobrogea Ierboasă, Löess 350-430 10,7-11,3 Am, AC, Cca 2,0 Mijlocie Glomerulară 8,0-8,3
A molic (Am) xerofilă
Cernoziomuri Moldova, Ierboasă, Löess 380-560 8,5-11,5 Am, AC, Cca 3,6 Mijlocie Glomerulară 7,0-7,6
Dobrogea , mezoxerofilă
Câmpia Română,
Câmpia de Vest
Cernoziomuri Toate regiunile Silvostepă Löess 450-600 8,3-11,5 Am, Bv, C (Cca) 3-5 Mijlocie Glomerulară 6,5-7,0
cambice
Cernoziomuri Toate regiunile Silvostepă Löess 600 8,5-9,5 Am, Bt, C (Cca) 3-5 Mijlocie Glomerulară 6,0-7,0
argiloiluviale umedă
Soluri Subcarpaţi, Podişul Păduri foioase Depozite 600-900 7,0-8,0 Am, AC, Bt(Bv), 3,5-6,5 Mijlocie Glomerulară 6,0-6,5
cernoziomoide Transilvaniei şi mezofile diferite C
Moldovei
Soluri cenuşii Moldova Păduri de stejar Löess 580-640 7,0-9,0 Am, Bv, C (Cca) 3,0-4,0 Mijlocie Glomerulară 5,5-6,2
Rendzine Carpaţi şi Stepă-Păduri de Calcar 400-1000 4,0-11,0 Am AR Rrz 4,0-10,0 Mijlocie Glomerulară 6,0-7,5
Subcarpaţi conifere
Pseudorendzine Podişuri, zone Păduri de Marne 500-1000 5,0-8,0 Am, AC, Cpr 4,0-12,0 Fină Glomerulară 6,5-7,0
premontane foioase argiloase
Argiluvisoluri B Sol brun roşcat Muntenia, Oltenia, Păduri de stejar Löess 560-620 9,0-11,5 Ao, Bt, C (Cca) 2,5-3,5 Mijlocie fină Glomerulară 5,5-6,0
argiloiluvial Banat nisipuri
(Bt)- B textural Sol brun Podişul Păduri de Löess, 600-1000 6,0-10,0 Ao, Bt. C (Cca) 2,0-3,0 Mijlocie Glomerulară 6,0-7,0
argiloiluvial Transilvaniei, foioase luturi
Banat
Sol brun roşcat În depresiuni Păduri de stejar Löess, 550-660 10,0-11,0 Ao, El, Bt, C 2,0-3,0 Mijlocie Glomerulară 5,0-6,0
luvic (podzolit) luturi,
nisipuri
Sol brun luvic Podişul Păduri de Löess, 600-1000 6,0-10,0 Ao, El, Bt, C 2,0 Mijlocie Glomerulară 5,0-6,0
(podzolit) Transilvaniei, Banat foioase luturi,
nisipuri
Luvisol albic (sol Zona subcarpatică Păduri de Roci acide 600-1000 6,0-10,0 Ao, Ea, Bt, C 2,0 Mijlocie fină Uneori fără 3,0-4,0
podzolic foioase structură
argiloiluvial)
Cambisoluri Soluri brune Carpaţi, Subcarpaţi, Păduri de Bogate în 600-1000 5,0-9,0 Ao, Bv, C 3,0-4,0 Mijlocie Glomerulară 6,0-7,0
B cambic (Bv) eumezobazice Podişul Getic foioase , fag cu calciu
răşinoase
Soluri brune acide Regiuni montane Fag cu Acide 800-1400 3,0-6,0 Ao, Bv, C(R) 4,0-25,0 Mijlocie fină Glomerulară 4,0-5,0
răşinoase (brut)

43
 Spodosoluri Soluri brune Regiuni montane Păduri de Acide 800-1400 3,0-6,0 Aou(Au), BS, 8,0-25,0 Mijlocie- Fără structură 3,0-4,0
Bs- B spodic feriiluviale platouri răşinoase C(R) (brut) grosieră
Bhs- (podzolice)
B humico- Podzoluri Regiuni montane Păduri de Puternic 1000-1400 2,0-5,0 Au(Aou),EsBhs, 8,0-25,0 Mijlocie Fără structură 3,0-4,0
spodic platouri răşinoase acide C(R) (brut) grosieră
Umbrisoluri Soluri negre acide Regiuni montane Fag, răşinoase, Acide 800-1400 3,0-6,0 Au, Bv, C(R) 4,0-20,0 Mijlocie Grăunţoasă 4,0-5,0
A umbric(Au) mixte (brut)
Andosoluri Munţi vulcanici Răşinoase, fag Acide 800-1400 3,0-6,0 Au, Bv, C(R) 4,0-20,0 Mijlocie Grăunţoasă 4,0-5,0
cu răşinoase (brut)
Soluri Carpaţii meridionali Pajişti Dure, 1000-1400 Aprox. Au, AC(AR), 20,0 Nediferenţi- Fără structură 3,0-4,0
humicosilicatice peste 1800m subalpine acide 3au, C(R) (brut) ată

Soluri Lăcovişte Câmpia de Vest, Hidrofilă Löess, 500-700 6,0-11,5 Am, AGo, Gr 4,0-12,0 Mijlocie spre Glomerulară 6,2-8,5
Hidromorfe Câmpia Română, luturi fină
G-gleic Moldova
W-pseudogleic Soluri gleice Nord-vestul ţării, Hidrofilă în Luturi, >600 5,0-7,0 Ao, AGo, Gr 2,0-3,0 Mijlocie spre Grăunţoasă 6,0-6,5
Ţara Bârsei zona pădurilor argile, fină
nisipuri
Soluri Piemonturile Păduri de stejar Terenuri 600-900 7,0-9,0 AoW, Bw, C 2,0 Mijlocie spre Slab 6,0
pseudogleice Vestice, Ţara mlăştinoase cu exces fină grăunţoasă
Bârsei, Podişul de apă
Getic
Soluri negre Subcarpaţi, Podişul Păduri de stejar Argile, 600-800 7,0-9,0 Amw,BvwG, 4,0-10,0 Mijlocie spre Glomerulară 6,0-6,5
clinohidromorfe Transilvaniei marne, Go(Bv) fină
(de fâneaţă) luturi
Soluri Solonceacuri Câmpia de Vest, Halofilă Marne, 400-650 9,0-11,5 Aosa, AC, C sau 1,0-2,0 Diferită Fără structură 4,5-6,0
halomorfe Câmpia Moldovei, argile, Aosa, AGo
Sa-salic sau na- Lunca şi Delta luturi, apă
natric Dunării salinizată
Soloneţuri Câmpia de Vest, Halofilă Marne, 400-650 9,0-11,5 Ao, Btna, C sau 2,0-3,0 Mijlocie Columnară 8,5-9,0
Câmpia Moldovei, argile, AGo
Lunca şi Delta luturi, apă
Dunării salinizată
Vertisoluri Vertisoluri Subcarpaţi, Câmpia Păduri de Argile 500-900 5,0-9,0 Ay, By, C 1,0-4,0 Fină Fără structură 4,5-6,0
Y-vertic de Vest foioase
Soluri Psamosoluri Sudul şi Vestul Slab Depozite 400-700 7,0-11,0 Ao,C 1,0 Grosieră Fără structură Diferit
neevoluate ţării, Litoral reprezentată diferite
A slab format Protosoluri Luncile râurilor, - Depozite - - Ao, C 1,0 Grosieră fină Fără structură Diferit
aluviale (aluviuni) Deltă diferite
Soluri aluviale Luncile râurilor, - Depozite - - Ao, C 2,0-3,0 Grosieră fină Glomerulară, Diferit
Deltă diferite grăunţoasă
Soluri organice Soluri turboase Regiuni montane Hidrofilă Depozite Variate Variate T Foarte Fără textură Fără structură 3,0-8,0
T-turbă depresionare diferite sărace

44
 2.11.1 Clasa molisoluri

Pentru molisoluri este caracteristic orizontul A molic. Unele soluri răspândite

în zona de stepă nu au orizont B (solurile bălane şi cernoziomurile). Sunt soluri care
se pretează pentru majoritatea culturilor agricole, în condiţii de irigare. Solurile cu
orizont B (cernoziomurile cambice, cernoziomurile argiloiluviale, solurile
cernoziomoide şi solurile cenuşii) s-au format în silvostepă şi prezintă însuşiri
asemănătoare cu precedentele. Rendzinele şi pseudorendzinele au de asemenea un
orizont A molic, dar prezintă un al doilea orizont de recunoaştere, datorită rocii pe
care s-a format(Rrz în cazul rendzinelor şi Cpr în cazul pseudorendzinelor).
Fertilitatea acestor soluri este mai redusă comparativ cu a cernozimurilor.

2.11.2. Clasa argiluvisoluri

Solurile din această clasă s-au format în condiţiile unor precipitaţii mai
bogate, peste 600 mm. Orizontul de diagnostic este B textural (sau argiloiluvial). Din
această clasă fac parte soluri fără orizont E şi cu orizont E.
Dintre solurile fără orizont E fac parte solurile brun-roşcate şi solurile brune
argiloiluviale. Primele se află la altitudini mai mici, în continuarea molisolurilor şi
sunt mai fertile, iar secundele se află la altitudini mai mari şi au fertilitate mai
scăzută. Ambele reacţionează favorabil la aplicarea gunoiului de grajd şi a dozelor
moderate de îngrăşăminte chimice, iar solurile brun-roşcate şi la irigare.
Solurile care au şi un orizont E (eluvial) (solurile brun-roşcate luvice şi
luvisolurile albice) au un conţinut redus de humus, slab saturat în cationi bazici, cu o
cantitate mare de acizi fulvici, cu reacţie puternic acidă, slab structurate sau fără
structură (luvisolurile albice). Pentru îmbunătăţirea fertilităţii acestor soluri, trebuie
să se aplice un complex de măsuri: doze mari de gunoi de grajd, fertilizare chimică,
amendare. De asemenea, trebuie îndepărtat excesul de umiditate prin drenaj.

45
 2.11.3 Clasa cambisoluri

Cambisolurile se caracterizează prin orizontul de diagnostic Bv (B cambic).

La aceste soluri argila se formează pe loc, printr-o alterare mai puternică a silicaţilor.
Solurile brune eumezobazice au o răspândire mai largă (de la câmpie la
munte), au o fertilitate mai mare cu un grad mai mare de saturaţie în baze (>55%).
Fertilitatea solurilor brune acide este scăzută, acestea având însuşiri mai
puţin favorabile. Suprafeţele cu astfel de soluri sunt ocupate de pajişti şi păduri.

2.11.4 Clasa spodosoluri

Solurile din această clasă se află la altitudini mari (pajişti subalpine). în

condiţiile unei levigări intense, silicaţii primari ajung la silice şi hidroxizii de fier şi
aluminiu, fără formarea argilei. Oxizii şi hidroxizii de fier şi aluminiu migrează şi de
asemenea şi humusul. Astfel se formează orizontul de diagnostic Bs (B spodic) sau
Bhs (B humicospodic).
Spodosolurile (soluri brune feriiluviale, cât şi podzolurile) au însuşiri
negative. Sunt ocupate de păduri, pajişti, ienuperişuri, afinişuri.

2.11.5 Clasa umbrisoluri

Umbrisolurile au orizont de diagnostic A umbric (Au), situate în regiunile

montane, sub vegetaţie lemnoasă de fag cu conifere, conifere, sau pajişti.

2.11.6. Clasa solurilor hidromorfe

Sunt soluri care s-au format în condiţiile apei în exces, provenind din pânza
de apă freatică orizont G (gleic) sau din apa din precipitaţii (orizont W pseudogleic).
Dintre solurile hidromorfe o răspândire mai mare o au lăcoviştile atât în
Câmpia de Vest, dar şi în Câmpia Română şi în Deltă. Lăcoviştile s-au format
datorită pânzei de apă freatică la 1,5-2 m de la suprafaţa solului. În aceste condiţii, se
petrec procese de reducere a compuşilor de fier şi mangan (apar culori mai închise
negricioase şi verzui). La partea superioară apar culori mai deschise (gălbui-roşiatice
la compuşii oxidaţi de fier şi mangan). Acest orizont G formează un mozaic de

46
culori. Lăcoviştile sunt soluri fertile. Pentru înlăturarea excesului de umiditate şi
favorizarea mineralizării materiei organice au nevoie de arături adânci şi drenaje.

2.11.7. Clasa solurilor halomorfe

Solurile halomorfe sunt cunoscute sub denumirea de sărături sau soluri

sărăturate. Aceste soluri s-au format datorită apei freatice aflate la mică adâncime şi
cu un conţinut de peste 1g săruri la litru.
Solonceacurile au un orizont Aosa (A ocric salic) cu o concentraţie de peste
1% din masa solului de săruri de tipul carbonaţilor, sulfaţilor, clorurilor. La suprafaţa
solului apar eflorescenţe de săruri de culoare albă. Au o fertilitate foarte scăzută fiind
păşuni cu vegetaţie scundă, păşunată de oi. Soloneţurile au o concentraţie mai redusă
de săruri, dar conţinutul ridicat de sodiu imprimă o alcalinitate pronunţată în
orizontul Btna (B textural natric). Aceste soluri se formează prin desalinizarea
solonceacurilor, sau prin procesul alternativ de salinizare şi desalinizare. Au acelaşi
mod de folosire ca şi precedentele.
Ameliorarea solurilor halomorfe se face prin irigare-drenare şi aplicarea
amendamentelor: gips, fosfogips ş.a.

2.11.8. Clasa vertisoluri

Orizontul diagnostic la aceste soluri se notează cu Y- orizont vertic. Sunt

soluri puţin importante, ocupând suprafeţe restrânse.

2.11.9. Clasa solurilor neevoluate

Cele mai importante soluri sunt psamosolurile, protosolurile aluviale şi

solurile aluviale.
Psamosolurile (solurile nisipoase) au fertilitate redusă.
Protosolurile aluviale şi solurile aluviale ocupă suprafeţe mai mari, primele
aflându-se într-un stadiu de început de evoluţie, ultimele se află într-un stadiu mai
avansat, cu o serie de însuşiri favorabile.

47
 Pentru ameliorarea acestor soluri sunt necesare lucrări de îndiguire
(protosoluri), irigarea, aplicarea gunoiului de grajd şi a îngrăşămintelor chimice.

2.11.10. Clasa solurilor organice

Din această clasă fac parte solurile turboase cu orizont diagnostic T (turbă).
Sunt soluri nepotrivite pentru agricultură.

48
 3. AGRICULTURĂ GENERALĂ
3.1. Factorii de vegetaţie
Creşterea şi dezvoltarea plantelor, în final realizarea recoltei vegetale, are loc
sub influenţa unor factori numiţi de vegetaţie şi anume: lumina, căldura, aerul, apa şi
elementele nutritive.

3.1.1. Lumina

Lumina este necesară în fotosinteză, proces prin care se realizează sinteza

substanţelor organice, dar şi în cadrul acestor procese fiziologice. Plantele folosesc 3-
5 % din radiaţiile solare, care ajung la suprafaţa solului.
Lumina se caracterizează prin durată, intensitate şi compoziţie spectrală.
Durata luminii depinde de durata zilei. La ecuator durata zilei este de 12 ore,
iar în condiţiile României, în perioada de vegetaţie de 14-15 ore. Plante ca porumbul,
sorgul, soia şi altele, provenite din zone sudice nu ajung la coacere în zonele nordice
decât spre toamnă, când durata zilei este mai scurtă. În schimb, plante provenite din
nord ca ovăzul, orzul, secara, mazărea se coc la noi vara, când zilele sunt mai lungi.
Există şi specii indiferente la durata de iluminare.
Referitor la intensitatea luminii, sunt specii heliofile ca: porumbul, cartoful,
sfecla, ş.a., care cer o intensitate mai mare a luminii, iar specii cum sunt golomăţul,
păiuşul de livezi, raigrasul englezesc (iarba de gazon), trifoiul roşu ş.a. cer o
intensitate mai redusă a luminii.
Diferitele lungimi de undă ale spectrului solar influenţează: fotosinteza
(radiaţiile galbene şi roşii), procesul de formare al vitaminelor (radiaţiile
ultraviolete), substanţelor proteice (radiaţiile albastre), efectl caloric (radiaţiile
infraroşii). Pentru folosirea eficientă a luminii trebuie realizate: desimea optimă la
semănat, repartizarea uniformă a seminţelor în teren, orientarea rândurilor pe direcţia
nord-sud, fertilizarea îndeosebi cu azot, folosirea erbicidelor pentru favorizarea
plantelor de cultură.

49
 3.1.2. Căldura

Căldura este necesară vieţii plantelor în desfăşurarea proceselor fiziologice

principale: fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, absorbţia apei şi a substanţelor
nutritive.
De la germinaţie, până la maturitate fiecare plantă are anumite cerinţe
termice, atât faţă de temperatura solului, cât şi faţă de temperatura aerului, deosebind
o temperatură minimă, optimă şi maximă pentru fiecare fază de vegetaţie.
Pentru germinaţie prezintă importanţă temperatura minimă de germinaţie,
deoarece aceasta determină epoca de semănat primăvara (Tabel 5).

Tabel 5.
Temperatura minimă de germinaţie
la câteva specii.
Specia T.m.g. 0C
Lucernă, trifoi roşu 1
Mazăre, măzăriche 1-2
Orz 3-4
Ovăz, sfeclă 4-5
Porumb 8-10
Soia 8
Sorg, iarbă de Sudan 10-12
Dovleci, pepeni 12-14

Germinaţia are loc în cel mai scurt timp la temperatura optimă. Spre exemplu
lucerna are temperatura optimă de germinaţie 300C, iar porumbul 320C.
După răsărire, plantele au nevoie de temperaturi situate, în general, între 25 –
350C în sol, în funcţie de faza de vegetaţie.
Faţă de temperatura aerului, cerinţele faţă de căldură se exprimă prin
constanta termică care este suma temperaturilor medii zilnice ale aerului, mai mari de
50C în perioada de vegetaţie activă (Tabel 6).

50
 Temperaturile prea mari duc la pierirea plantelor. Temperaturile negative
sunt mai uşor suportate de plante dacă vin treptat (are loc un proces de călire, prin
acumulare de zaharuri în celule). După călire, secara poate rezista până la –250C, iar
grâul şi orzul de toamnă până la –200C.

Tabel 6
Constanta termică la câteva specii cultivate
Specia Constanta termică 0C
Orz de toamnă 1650-2000
Orz de primăvară 1200-1750
Ovăz 1940-2300
Porumb 2000-2800
Sorg 2000-5000
Lucernă (pentru o coasă) 700-800
Trifoi roşu (coasa I) 800-900
Trifoi roşu (coasa II) 600-800

Principala sursă de căldură este soarele. De asemenea prin descompunerea

materiei organice sau condensarea vaporilor de apă în sol rezultă căldură.
Dirijarea de către om a acestui factor, se realizează prin: zonarea culturilor,
aplicarea îngrăşămintelor organice, semănatul la epoca optimă şi la adâncimea
potrivită, prin reţinerea pe teren a zăpezii, prin îndepărtarea excesului de umiditate,
prin semănatul pe pante pe expoziţia corespunzătoare, prin îmbunătăţirea structurii şi
afânarea solului, cultivarea plantelor rezistente la ger, ş.a.

3.1.3. Aerul

În sol, aerul este necesar în procesul de respiraţie a rădăcinilor plantelor,

microflorei şi microfaunei.
Aerul atmosferic influenţează viaţa plantelor prin toate componentele sale. În
procente din volum, aerul atmosferic conţine 78% azot, 21% oxigen, 0,03% dioxid
de carbon, ş.a.

51
 Aerul din sol are aceiaşi compoziţie, dar este mult mai bogat în dioxid de
carbon şi amoniac.
Azotul este un gaz inert pentru plante nefiind asimilat ca atare. O parte din
azotul atmosferic poate să fie fixat pe cale chimică (prin descărcări electrice) sau pe
cale biologică prin bacteriile fixatoare de azot simbiotice şi nesimbiotice. Azotul din
atmosferă este sursa pentru fabricarea îngrăşămintelor cu azot.
Oxigenul este necesar în respiraţie atât a plantelor superioare cât şi a
microorganismelor, mai ales a bacteriilor fixatoare de azot.
Dioxidul de carbon este necesar în fotosinteză, iar dizolvat în apă
solubilizează săruri greu solubile necesare nutriţiei plantelor.
Vaporii de apă din sol nu pot fi folosiţi direct de către plante, dar prin
condensare formează roua interioară, care poate fi folosită de plante.
Îmbunătăţirea regimului de aer din sol se realizează prin lucrările solului:
arat, grăpat, prăşit, prin aplicarea gunoiului de grajd, ş.a.

3.1.4. Apa

Apa este necesară plantelor încă de la semănat. Cantitatea de apă necesară

pentru germinaţie, diferă destul de mult (în % din greutatea seminţelor): mei 25,
porumb 44, orz 48, lucernă 56, mazăre şi soia 107, trifoiul roşu 117, sfecla 120.
Rezultă că leguminoasele şi sfecla au nevoie de cantităţi mai mari de apă pentru a
putea germina.
Apa este necesară în toată perioada de vegetaţie a plantelor. În anumite
perioade cum ar fi creşterea rapidă a tulpinilor, înflorirea, fructificarea, împăierea
cerealelor, cerinţele faţă de apă sunt mai mari, numindu-se faze critice pentru apă.
Lipsa sau insuficienţa apei în aceste perioade duce la diminuarea pronunţată a
recoltelor.
Apa participă şi în procesul de transpiraţie, având rol de termoreglare a
corpului plantelor.
Cantitatea de apă folosită de plante pentru realizarea unei unităţi greutate de
substanţă uscată se numeşte consum specific sau coeficient de transpiraţie (Tabel 7).

52
 Tabel 7
Consumul specific la câteva specii cultivate
Specia Consumul de apă
Lucernă 845
Dovleac 834
Mazăre 765
Trifoi roşu 750
Soia 645
Ovăz 635
Cartof 675
Orz 525
Grâu 505
Sfeclă de zahăr 390
Porumb 370
Mei 300
Sorg 300

Când plantele nu dispun de o cantitate suficientă de apă, ele se ofilesc.

Ofilirea poate fi temporară sau permanentă. Ofilirea temporară se petrece vara în
zilele cu temperaturi ridicate, iar spre seară, plantele îşi revin. În această situaţie are
loc o diminuare a producţiei, deoarece fotosinteza se reduce ca intensitate în aceste
perioade. Ofilirea permanentă duce la pierirea plantelor.
Sursele de apă pentru plante sunt: precipitaţiile, apa freatică şi irigaţiile.
Suma anuală a precipitaţiilor atmosferice variază după zone în ţara noastră:
în stepă 300-400 mm (300-400 l/m2), în zonele de câmpie de 500-600 mm, iar în
zonele montane precipitaţiile pot depăşi 1000 mm.
Apa freatică este primul strat de apă care se întâlneşte la săparea unei gropi
în sol.

53
 Adâncimea şi gradul de mineralizare al apei freatice, prezintă o mare
importanţă. Pentru ca plantele să valorifice apa freatică, aceasta trebuie să se afle la o
adâncime mai mică de 2-3 m, iar conţinutul de săruri minerale să fie sub 1 g/l.
Irigaţia se practică în perioadele deficitare de umiditate, precum şi pentru
sporirea producţiei agricole. Condiţia este prezenţa sursei de apă (râu, lac, pânza de
apă freatică) şi gradul redus de mineralizare a acestei ape.
Pentru înmagazinarea şi păstrarea apei în sol, este necesară folosirea
raţională a solului, refacerea şi îmbunătăţirea structurii acestuia, reţinerea zăpezii,
folosirea îngrăşămintelor, distrugerea buruienilor, nivelarea şi afânarea stratului
superficial al solului, rotaţia culturilor.

3.1.5. Elementele nutritive

În procesul de nutriţie, plantele folosesc substanţele nutritive sub forma unor

soluţii foarte diluate (0,05-0,2%). Unele din elementele nutritive (carbon, oxigen,
hidrogen) se află în cantităţi suficiente. Alte elemente (azot, fosfor, potasiu, calciu) se
află în cantităţi mai mici şi trebuiesc suplimentate prin aplicarea de îngrăşăminte şi
amendamente.
Elementele folosite în cantităţi mai mari de către plante (0,01%-10% din
greutatea corpului plantelor) se numesc macroelemente. Principalele macroelemente
sunt: azotul, fosforul potasiul, calciul, magneziul, sodiul, siliciul, ş.a.
Elementele chimice folosite în cantităţi mai mici (0,01%-0,00001%) se
numesc microelemente, cum sunt: manganul, borul, cuprul, zincul, ş.a.
Există şi ultramicroelemente: argint, aur, mercur, ş.a.
Absorbţia substanţelor nutritive se face prin rădăcini, dar şi prin alte organe
(frunze, tulpini) nutriţie numită extraradiculară.
Azotul este necesar plantelor în cantităţi mai mari, fiind necesar în sinteza
proteinelor, acizilor nucleici, enzimelor, clorofilei, vitaminelor, ş.a. lipsa de azot
încetineşte creşterea plantelor şi producţia scade. Excesul de azot stimulează
creşterea organelor vegetative, perioada de vegetaţie se prelungeşte şi scade
rezistenţa la ger, boli şi dăunători.

54
 Principala sursă de azot din sol se află în humus şi alţi compuşi organici. De
asemenea azotul este fixat biologic de către bacteriile nesimbiotice (Azotobacter ş.a.)
cât şi de cele simbiotice (Rhizobium sp.). de aceea cultivarea lucernei şi a trifoiului
roşu contribuie la sporirea rezervei de azot din sol (peste 150 kg N/ha anual).
Fosforul se află în structura chimică a nucleoproteidelor, lecitinelor, acizilor
nucleici, enzimelor, ş.a. fosforul influenţează pozitiv fructificarea plantelor, scurtează
perioada de vegetaţie. În sol, fosforul se află în materia organică, cât şi sub formă de
minerale (apatit ş.a.).
Potasiul măreşte rezistenţa plantelor la ger, la secetă, intensifică fotosinteza
şi reduce transpiraţia. În sol, potasiul se află în diferiţi silicaţi, dar şi în materia
organică.
Calciul se află în membranele celulare şi ţesuturile maturate. Stimulează
formarea nodozităţilor de pe rădăcinile leguminoaselor. Neutralizează acizii organici
în exces.
Magneziul se află în structura chimică a clorofilei şi a unor enzime.
Sulful se află în alcătuirea unor aminoacizi.
Borul stimulează creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Manganul stimulează formarea florilor.
Zincul, molibdenul, fierul şi cuprul favorizează procesele biochiomice din
corpul plantelor.
Pentru stimularea creşterii şi dezvoltării plantelor omul intervine prin
aplicarea de îngrăşăminte organice şi chimice.
În ultimul timp, în cadrul factorilor de vegetaţie s-au luat în considerare şi
electricitatea şi radioactivitatea din sol, care favorizează anumite procese din sol cum
sunt solubilizarea sărurilor, stimularea nitrificării, a oxidărilor, ş.a.

55
 3.2. Asolamentul
Repartizarea culturilor agricole pe suprafeţe de teren numite sole sau tarlale
se numeşte asolament. Solele sunt cultivate cu o singură specie, sau câteva specii, dar
cu tehnologii asemănătoare.
În timp, pe o solă se succed mai multe culturi. Această succesiune a
culturilor pe o tarla se numeşte rotaţie.
În mod obişnuit, noţiunea de asolament include şi rotaţia. Cultura din anul
precedent de pe o solă se numeşte premergătoare (cultură premergătoare), iar cultura
care urmează postmergătoare (succesoare).
Alternarea culturilor este impusă de o serie de cerinţe care să asigure culturii
care urmează cele mai bune condiţii de viaţă, realizarea unor producţii mari, în
condiţiile creşterii fertilităţii solului.
Aceste cerinţe sunt:
- culturile mari consumatoare de elemente nutritive (floarea soarelui,
sfecla) trebuie să urmeze după culturi care lasă în sol elemente nutritive
(leguminoasele);
- alternarea plantelor mari consumatoare de apă, cu plante ce au un
consum mai redus de apă;
- refacerea structurii solului prin alternarea plantelor prăşitoare cu
plante neprăşitoare. Prin această alternare, se distrug şi buruienile, precum şi
bolile şi dăunătorii;
- plantele cu sistem radicular superficial să alterneze cu plante cu
sistem radicular profund pentru o folosire raţională a apei şi substanţelor
nutritive (alternarea cereale-leguminoase).
Există specii care se autosuportă (se pot cultiva mai mulţi ani consecutivi pe
aceiaşi solă) dacă se efectuează o fertilizare corespunzătoare şi se combat bolile şi
dăunătorii. Acest mod de cultură se numeşte monocultură.
Specii ca lucerna, trifoiul, ovăzul, floarea-soarelui nu se autosuportă. Acestea
pot reveni pe aceiaşi solă după 5-6 ani.
Asolamentele pot fi agricole şi furajere.

56
 Asolamentele agricole cuprind în structura lor cereale şi plante tehnice. Cel
mai simplu asolament este de doi ani: cereale păioase în primul an, în al doilea an
prăşitoare. Spre exemplu grâu-porumb. Asolamentul de trei ani : leguminoase anuale,
cereale păioase, prăşitoare. Asolamentul Norfolk este de patru ani şi cuprinde : trifoi
roşu, ca plantă ce reface structura şi fertilitatea solului: anii 1-2 trifoi roşu, anul 3
grâu de toamnă, anul 4 prăşitoare.
Asolamentele furajere au scopul de a produce furajele necesare creşterii
animalelor. Asolamentele furajere pot fi de fermă şi de păşuni şi fâneţe.
Asolamentele de fermă se amplasează în imediata apropiere a fermelor
zootehnice, deoarece furajele produse necesită un volum mare de transporturi (culturi
pentru însilozare, pentru masă verde, rădăcinoase, bostănoase). Exemplu: anii 1-4
lucernă, anul 5 rădăcinoase şi bostănoase, anul 6 orz de toamnă, anul 7 porumb
pentru siloz.
Asolamentele de păşuni şi fâneţe (asolament de pajişte) au în structura lor
plante producătoare de fân sau de nutreţ verde. Uneori în astfel de asolamente se pot
cultiva şi cereale sau plante tehnice. Structura unui astfel de asolament este: anii 1 şi
2 trifoi roşu în amestec cu raigras aristat, anul 3 grâu de toamnă, anul 5 borceag de
toamnă urmat de cultură dublă, anul 6 porumb boabe.
Sporul de recoltă datorită unui asolament judicios întocmit poate să egaleze
sporul de recoltă rezultat prin fertilizarea culturii.

3.3. Fertilizarea
Aplicarea îngrăşămintelor cu scopul de a completa necesarul de elemente
nutritive utile plantelor se numeşte fertilizare.
Îngrăşămintele pot fi organice sau naturale şi chimice sau minerale.
Pentru neutralizarea reacţiei acide sau alcaline a solurilor se folosesc
substanţe ce conţin calciu, numite amendamente, iar aplicarea acestora se numeşte
amendare sau calcarizare.
Se mai folosesc biopreparatele, numite şi îngrăşăminte bacteriene.

57
 3.3.1. Îngrăşămintele organice

Gunoiul de grajd rezultă prin fermentarea dejecţiilor solide şi lichide ale

animalelor, împreună cu paiele ce au servit drept aşternut, într-un loc amenajat numit
platformă de gunoi.
Compoziţia chimică a gunoiului de grajd variază destul de mult depinzând
de: specia animalelor, furajele administrate în hrană, natura aşternutului folosit,
modul de preparare, gradul de fermentare. Se consideră mai valoros gunoiul provenit
de la cabaline şi ovine, mai bogat în azot şi fosfor. În medie, gunoiul de grajd conţine
0,5% azot, 0,3% fosfor, 0,6% potasiu, 0,6% calciu. De aceea, gunoiul de grajd este
un îngrăşământ organic complet. În afara elementelor fertilizante, gunoiul de grajd
constituie sursa de hrană şi de energie pentru microorganismele din sol,
îmbunătăţeşte însuşirile fizico-chimice ale solului (afânează şi încălzeşte solul)
(Dorneanu A., 1986).
Gunoiul de grajd este eficient la culturile cu perioadă lungă de vegetaţie:
porumb cartof, sfeclă. Efectul fertilizării cu gunoi de grajd este de 3-4 ani de la data
aplicării (efect remanent).
Dozele de gunoi de grajd care se administrează sunt în funcţie de fertilitatea
solului şi de textura lui, variind între 10-40 t/ha.
Pentru reducerea pierderilor, în special cele de azot, gunoiul de grajd se
aplică şi se încorporează cu arătura de bază în timpul cel mai scurt. Pe pajişti se
aplică la suprafaţa solului toamna sau primăvara devreme, în zonele cu precipitaţii
mai bogate. Aplicarea gunoiului de grajd primăvara devreme se face numai pe fâneţe
(Borlan Z. Și colab., 1994).
Urina şi mustul de gunoi formează un îngrăşământ organic lichid care se
depozitează în bazine situate în apropierea grajdurilor şi a platformelor de gunoi din
care rezultă mustul de gunoi. Bazinele trebuie să fie etanşe pentru a reduce pierderile
de azot. Acest îngrăşământ are un conţinut mai ridicat de azot şi potasiu şi sărac în
fosfor şi calciu.

58
 Doza aplicată variază între 100-200 hl/ha, nediluat în perioada de repaus.
Aplicarea se face cu cisterne prevăzute cu distribuitoare. Pentru a suplini lipsa
fosforului se fertilizează cu superfosfat.
Tulbureala de grajd (Gűlle) este un îngrăşământ organic semilichid constituit
din dejecţii solide, lichide şi apa de spălare a acestora. Tulbureala se obţine în
taberele de vară pentru animale socotind 7-8 m3 de bazin pentru fiecare animal adult.
După o fermentare de 3-4 săptămâni se administrează pe pajişti în cantitate de 150-
400 hl/ha, cu maşini speciale.
Compostul rezultă din resturile organice provenite din gospodărie: frunze,
paie, cenuşă, gunoaie menajere, ş.a., care se adună într-o platformă, se umectează,
eventual se adaugă superfosfat sau var. După o perioadă de fermentare de 8-10 luni,
când devine sfărâmicios se trece prin site cu diametrul de 1-2 cm. se administrează în
grădinile cu legume sau pomilor fructiferi.
Gunoiul de păsări este ca şi gunoiul de grajd un îngrăşământ organic
complet. Pentru a evita pierderile de azot, se depozitează în şoproane. Se stropeşte cu
lapte de var. doze de aplicare: 1-1,5 t/ha toamna, ori în timpul vegetaţiei.
Îngrăşămintele verzi (sau siderale) sunt culturi de plante care produc o
cantitate mare de masă vegetală bogată în azot. Sunt preferate din această cauză
leguminoasele, mai ales lupinul. Se cultivă ca a doua cultură. Când s-au format
boabele în păstăi, se încorporează în sol prin arătură, după o prealabilă tăvălugire sau
discuire. Efectul remanent este de 2-3 ani. Se recomandă folosirea îngrăşămintelor
verzi pe solurile acide şi pe cele nisipoase.

3.3.2. Îngrăşămintele chimice

Îngrăşămintele chimice sunt săruri care conţin unul sau mai multe elemente
nutritive: azot, fosfor şi potasiu.

3.3.2.1. Îngrăşămintele chimice cu azot

Amoniacul anhidru (NH3) cu 83,2% N, este un lichid incolor, cu miros
iritant, solubil în apă. Se foloseşte prin injectare în sol.

59
 Apa amoniacală, cu 18-24% N, soluţie incoloră sau gălbuie cu miros de
amoniac.
Azotatul de sodiu (NaNO3), cu 15-16%N sub formă de cristale albe sau
cenuşii, foarte uşor solubil în apă.
Azotatul de calciu, Ca(NO3)2, are 12-14%N, sub formă de cristale, foarte
higroscopic.
Azotatul de amoniu (NH4NO3), cu 32-35% N, sub formă de cristale sau
granule de culoare albă, alb-gălbui sau roz, higroscopic, uşor solubil.
Nitrocalcarul sau nitrocalcamoniu (NH4NO3.CaCO3), are 17-21% N. este sub
formă de granule alb-gălbui sau albăstrui. Foarte higroscopic.
Sulfatul de amoniu,(NH4)2SO4, cu 21-24%N sub formă de cristale mici, albe,
cenuşii sau albăstrui, solubil în apă, dar nehigroscopic.
Ureea, CO(NH2)2, are 46,6%N. se prezintă sub formă de cristale mici, albe,
solubile în apă. Nu este higroscopică.
Îngrăşămintele chimice cu azot fiind solubile, sunt folosite rapid de plante,
fertilizarea cu aceste îngrăşăminte trebuie efectuată în fiecare an. Pentru aceleaşi
motive, se recurge la aplicarea fracţionată (în două - trei reprize). Se aplică la
pregătirea patului germinativ şi în cursul vegetaţiei. Dozele care se aplică diferă
foarte mult, în funcţie de specia cultivată. Uzual, se folosesc 50-150 kg substanţă
activă la hectar.

3.3.2.2. Îngrăşămintele chimice cu fosfor.

Superfosfatul simplu, Ca(H2PO4)2, cu 16-22% P2O5 se prezintă sub formă de
pulbere sau granule albe sau alb cenuşii. Are gust acru şi miros de acid. Este parţial
solubil în apă.
Superfosfat concentrat, cu 38-54% P2O5, este granulat.
Termofosfatul, are 24-27% P2O5, praf cenuşiu, asemănător cu cimentul. Nu
are miros. Gust leşiatic.
Zgura lui Thomas sau zgura de furnal are 14-18% P2O5.
Făina de fosforite are 8-18% P2O5.
Acidul fosforic lichid (H3PO4) are 25-50% P2O5.

60
 Îngrăşămintele chimice cu fosfor sunt mai greu solubile, având efect
remanent 2-3 ani. Se aplică toamna sub arătură, sau primăvara devreme. Doze
folosite: 40-80 kg/ha P2O5.

3.3.2.3. Îngrăşămintele chimice cu potasiu

Sarea potasică, are 30-40% K2O. Se prezintă sub formă de cristale mici albe
– cenuşii şi cristale roz. Are gust sărat, este higroscopică.
Clorura de potasiu (KCl) cu 60-63% K2O. Se prezintă sub formă de cristale
mici, albe, solubile cu gust sărat.
Sulfatul de potasiu (K2SO4), cu 45-50% K2O, are cristale mici albe, alb-
gălbui, uneori cenuşii, cu gust amar.
Cenuşa poate fi folosită ca îngrăşământ cu potasiu. Mai conţine fosfor şi
calciu.
Îngrăşămintele chimice cu potasiu se aplică toamna sub arătură sau
primăvara devreme. În general, solurile României sunt bine aprovizionate cu acest
element nutritiv cu excepţia solurilor podzolice. Dozele de îngrăşăminte variază
între 40-80 Kg/ha K2O. Având efect remanent, se poate aplica la 2-3 ani odată.

3.3.2.4. Îngrăşămintele compuse

Îngrăşămintele compuse sunt alcătuite din două sau trei elemente chimice şi
sunt fabricate prin amestecarea a două trei îngrăşăminte chimice (îngrăşăminte
compuse mixte), sau în urma unor reacţii chimice (îngrăşăminte complexe).
Principalele îngrăşăminte complexe cu două elemente sunt: azotatul de
potasiu, metafosfatul de potasiu, amonfosul, diamonfosul. Îngrăşămintele complexe
cu trei elemente nutritive sunt nitrofoska şi amonfoska, mai puţin folosite.
Avantajele pe care le prezintă îngrăşămintele compuse sunt:
- au o greutate mai mică;
- coeficientul de utilizare de către plante este mai ridicat, fiind
granulate;
- sunt mai puţin higroscopice.
Prezintă dezavantajul unui raport fix între elemente nutritive.

61
 3.3.2.5. Îngrăşămintele cu microelemente.
În afara îngrăşămintelor cu azot, fosfor şi potasiu, se mai folosesc
îngrăşăminte cu microelemente cum sunt borul, cuprul, manganul, molibdenul,
zincul. Substanţele chimice folosite sunt acidul boric sau boraxul, fosfatul de cupru,
sulfatul de mangan, molibdatul de amoniu, respectiv sulfatul de zinc.
Îngrăşămintele cu microelemente se folosesc în cantităţi mici, împreună cu
celelalte îngrăşăminte. Unele din ele se pot folosi în soluţie cu apa prin pulverizarea
pe frunze (fertilizarea extraradiculară).

3.3.3. Biopreparatele

Se mai numesc şi îngrăşăminte bacteriene. Sunt culturi de bacterii livrate în

flacoane, cu care se bacterizează sămânţa, înainte de semănat, în magazii la umbră,
sau se pot aplica odată cu semănatul cu adaptări speciale la semănătoare.
Nitraginul este o cultură de Rhizobium sp., bacterie fixatoare de azot
simbiotică cu plantele leguminoase. Pentru fiecare specie de leguminoase există
cultura de bacterii specificată pe eticheta flaconului. Flacoanele se păstrează la
întuneric. În ziua folosirii, se foloseşte un flacon la un litru de apă, cu care se
stropesc seminţele. Un litru de suspensie este suficient pentru 70 kg seminţe mici.
Azotobacterinul conţine o cultură de Azotobacter croococcum, bacterie
fixatoare de azot nesimbiotică.
Fosfobacterinul şi silicobacterinul se folosesc mai puţin. Prima se foloseşte
pentru a elibera fosforul din substanţe organice, iar a doua pentru eliberarea
potasiului din silicaţii din sol.

3.3.4. Amendamentele

Sunt substanţe conţinând calciu care se aplică solului cu scopul de a corecta

însuşiri fizico – chimice nefavorabile ale acestuia, îndeosebi reacţia. Aceste substanţe
se numesc amendamente, iar aplicarea lor amendare sau calcarizare.
În cazul solurilor cu reacţie acidă se folosesc amendamente cu reacţie
fiziologic alcalină (provenite din reacţia dintre un acid slab şi o bază puternică), cum

62
sunt piatra de var măcinată (CaCO3), varul nestins (CaO), varul stins (Ca(OH)2),
spuma de defecaţie de la fabricile de zahăr.
Dozele recomandate pentru corectarea reacţiei acide sunt de 3 – 8 t/ha cu
efect timp de 5 – 8 ani.
Solurile cu reacţie alcalină se amendează cu gips (CaSO4), fosfogips, sulf,
praf de lignit şi produsul acifer.
Dozele de gips şi fosfogips folosite pentru corectarea reacţiei alcaline sunt de
până la 6 t/ha, cu efect de 4 – 5 ani.
Amendamentele se aplică cu maşina MA-3,5, pe pajişti la suprafaţă, în arabil
înaintea efectuării aratului, pentru a fi încorporate în sol.

3.3.5. Sisteme de fertilizare

Fertilizarea de bază este aplicarea îngrăşămintelor înainte de semănat, prin

încorporarea lor în sol, la arătura de bază. Îngrăşămintele folosite sunt: gunoiul de
grajd, îngrăşămintele cu fosfor, îngrăşămintele cu potasiu, îngrăşăminte în general
mai greu solubile. Pentru culturile de toamnă se mai poate aplica o fracţie din
îngrăşămintele cu azot.
Fertilizarea la semănat se practică ori la pregătirea patului germinativ ori
odată cu semănatul. Fertilizarea se face cu cantităţi mici de îngrăşăminte în special cu
azot.
Fertilizarea fazială (suplimentară), se efectuează în timpul vegetaţiei, în
timpul „fazelor critice” când consumul de elemente nutritive este mai mare,
determină şi sporul de recoltă. Se folosesc îngrăşăminte cu azot.

63
 3.4. Lucrările solului
Prin lucrările solului se înţeleg acele lucrări care se aplică terenurilor
agricole, cu diferite unelte sau utilaje, în scopul realizării în sol şi la suprafaţa solului
a unui mediu de viaţă cât mai favorabilă pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de
cultură şi a microorganismelor folositoare (Lăzureanu A., 1994).
Lucrările solului efectuate în deplină armonie cu ceilalţi factori de vegetaţie
au drept scop menţinerea şi sporirea fertilităţii solului şi dirijarea procesului de
producţie agricolă, astfel încât să se obţină rezultate economice favorabile şi produse
de calitate. În ecosistemele naturale vegetaţia ierboasă şi forestieră se dezvoltă fără
lucrări ale solului, ca rezultat al unei selecţii naturale, care stabileşte un echilibru
dinamic prin care însuşirile solului corespund din punct de vedere ecologic cu
cerinţele biologice ale plantelor (Carter M., 1994).
Fără ajutorul omului culturile nu se pot instala, nu pot rezista concurenţei
buruienilor, iar cerinţele lor faţă de însuşirile solului sunt mult mai mari (Budoi Gh.
Și Penescu A., 1996., Lăzureanu A. și colab., 1997).

3.4.1. Aratul

3.4.1.1 Definiție și importanță

Prin arat se înţelege lucrarea de tăiere, desprindere, comprimare, întoarcere,
deplasare laterală, mărunţire, amestecare şi afânare a unei fâşii de sol de la suprafaţă,
numită brazdă.
Arătura este cea mai importantă lucrare a solului datorită proceselor fizice,
chimice şi biologice pe care le suferă solul în urma acestei lucrări, dar şi efortului
mare de tracţiune pe care îl necesită. Arătura se mai numeşte şi lucrarea de bază a
solului în sistemul clasic, deoarece înfiinţarea oricărei culturi începe cu această
lucrare.
De asemenea, arătura are o serie de efecte favorabile incontestabile: un strat
de sol mărunţit şi afânat, un bun pat germinativ pentru seminţe şi mediu pentru
sistemul radicular, distrugerea buruienilor. Stratul de sol de la suprafaţă cu structura
distrusă ajunge în adâncime, unde se reface structura, iar stratul de sol adus la

64
suprafaţă este cu structura refăcută. Prin această întoarcere, miriştea precum şi
buruienile şi seminţele acestora ajung sub brazdă unde sunt îngropate. Prin arătură se
încorporează în sol gunoiul de grajd, îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu,
amendamentele, precum şi alte îngrăşăminte organice cum sunt compostul şi
îngrăşămintele verzi (Guș P. Și colab., 1998).

3.4.1.2. Factorii care determină calitatea arăturii

Realizarea unei arături de bună calitate este absolut necesară. Calitatea
arăturii este influenţată de următorii factori:
1. Natura solului (clasa texturală). Solurile cu textură grosieră sau mijlocie
(nisipoase sau lutoase) oferă condiţii mai bune pentru realizarea unei arături de
calitate comparativ cu solurile cu textură fină (argiloase).
2. Umiditatea solului. Indiferent de tipul de sol, arături de calitate se obţin
când solul este reavăn, se află la ,,momentul optim de lucrare”. Dacă arătura se face
când solul este prea umed brazda nu se mărunţeşte rămâne sub forma unor fâşii,
curele, care se rup din loc în loc, nu se răstoarnă corespunzător şi resturile vegetale
nu se acoperă în întregime. În condiţii de umiditate prea mică, arătura rămâne
bulgăroasă, brazda nu se mărunţeşte, rezistenţa la arat este mare, consumul de
energie de asemenea. Pe astfel de terenuri pregătirea patului germinativ va fi greoaie,
se face cu un număr mare de lucrări şi consum mare de motorină. Cu toate
dezavantajele arăturii pe solul uscat, acestea sunt întotdeauna mai mici decât la aratul
pe sol umed.
3. Acoperirea solului cu mirişte, resturi vegetale, buruieni. Terenurile cu
mirişte înaltă, cu tulpini de porumb, floarea soarelui şi soia, căzute sau nerecoltate,
cu buruieni în cantităţi mari, nu permit obţinerea unei arături de calitate, întrucât nu
se poate respecta adâncimea de lucru, brazda nu se întoarce şi plugul se înfundă. Pe
aceste terenuri, înainte de arat, este necesar să se execute o lucrare sau două cu grapa
cu discuri, perpendicular pe direcţia rândurilor culturii recoltate.
4. Arătura să se facă cu plugul în agregat cu grapa stelată sau cu colţi. Grapa
cu colţi se foloseşte în agregat cu plugul pe terenurile mai umede şi mai
îmburuienate. Pe terenurile bine zvântate, curate de buruieni şi prea afânate în urma

65
plugului, este indicat să se folosească grapa stelată, care fărâmiţează şi nivelează
solul arat.
5. Alegerea corectă a adâncimii de arat şi schimbarea acesteia de la un an la
altul. Pentru a preveni formarea hardpanului, se impune modificarea adâncimii de
arat pe aceeaşi parcelă de teren de la un an la altul. Adâncimea arăturii trebuie să ţină
cont și de cerinţele palntelor de cultură
6. Direcţia şi metoda de arat folosită. Este indicat să se schimbe de la un an
la altul, pe aceeaşi parcelă, pentru a evita denivelarea terenului. În cazul în care
forma terenului permite, este indicat ca arătura să se facă perpendicular pe direcţia
rândurilor de plante. În acest caz solul se lucrează mai bine şi mai uniform.
7. Terenurile în pantă trebuie arate obligatoriu de-a lungul curbelor de nivel
pentru a preveni eroziunea solului.
8. Nivelarea terenurilor înainte de arat. Pe terenurile care prezintă denivelări,
pentru a obţine o arătură uniformă şi de calitate, se va practica în prealabil o lucrare
de nivelare.
9. Construcţia plugului şi perioada de executare a arăturii. Construcţia
plugului influenţează calitatea arăturii îndeosebi prin forma cormanei. Starea de
ascuţire a pieselor active influenţează calitatea arăturii dar şi rezistenţa la arat, în
special pe solurile grele şi uscate. În ceea ce priveşte epoca de executare a arăturii, ca
regulă generală, trebuie arat imediat după recoltarea plantei premergătoare.
10. Viteza de deplasare a agregatului tractor-plug trebuie să fie în corelaţie
cu condiţiile de sol. În general, viteza agregatului cuprinsă între 5 şi 7 km/oră asigură
o arătură bună, afânată, cu brazde bine întoarse şi mărunţite.

3.4.1.3. Clasificarea arăturilor

Arătura se execută cu plugul. Arăturile se clasifică după anotimp, adâncime,
modul de executare și tipul de plug.
După anotimp, arăturile se clasifică astfel:
- arătura de primăvară nu este, în general, indicată pentru condiţiile din
România deoarece se pierde multă apă din sol şi se întârzie semănatul. Se practică

66
totuşi pe terenurile nelucrate în toamnă, sau în condiţiile solurilor care s-au tasat prea
mult;
- arătura de vară, se execută după culturi care părăsesc terenul mai devreme
cum este secara, borceagul, rapiţa, mazărea, cartofii timpurii, orzul, grâul. Se execută
imediat după ce terenul a fost eliberat şi în agregat cu grapa. Adâncimea la care se
lucrează este de 18 – 25 cm pentru culturile de primăvară şi 18 – 20 cm pentru
culturile de toamnă;
- arătura de toamnă se execută după culturi care părăsesc mai târziu terenul:
porumb, soia, sfeclă, cartofi, floarea soarelui. În zonele mai umede, arătura se face în
brazdă crudă (adică nu se grăpează), iar în cele mai uscate, în agregat cu grapa.
Adâncimea de executare este aceeaşi ca la arătura de vară;
- arătura de iarnă este o continuare a arăturilor de toamnă neefectuate la
timp care se poate realiza în condiţiile în care stratul de zăpadă este subţire, iar solul
nu este îngheţat.
După adâncime, arăturile se clasifică astfel:
- dezmiriştit, la o adâncime mai mică de 10 cm;
- arătură superficială (10 – 15 cm);
- arătură normală (18 – 20 cm);
- arătură adâncă (21 – 25 cm);
- arătură foarte adâncă (26 – 30 cm);
- arătura de desfundare care se execută la înfiinţarea viilor şi livezilor, la
adâncimea mai mare de 40 cm.
După modul cum se brăzdează terenul (cum se deplasează agregatul), se
deosebesc mai multe metode de executare a arăturii:
- în lături, când se lucrează de la marginile solei spre mijloc;
- la cormană, când se începe de la mijlocul solei înspre margini;
- în suveică, realizată pe pante cu plugurile reversibile şi paralel cu curbele
de nivel.

67
 Clasificarea arăturilor după tipul plugului cu care se execută
Calitatea arăturii este influenţată de caracteristicile constructive şi reglarea
corectă a plugului, pentru fiecare tip de arătură fiind indicat un anumit tip de plug:
• Arătura cu plugul normal cu cormană (figura 1). Se practică încă pe
suprafeţe mari în ţara noastră. La aceste pluguri răsturnarea brazdei se face într-o
singură parte, spre dreapta. În timpul aratului cuţitul lung sau cuţitul disc,
delimitează lăţimea brazdei pe partea nearată, tăind solul vertical. Brazda trece, pe
măsura înaintării plugului, pe suprafaţa curbată a cormanei, unde se fragmentează şi
în timpul răsturnării se mărunţeşte, se amestecă şi solul arat rămâne afânat;
• Arătura cu plugul reversibil s-a dovedit că ar fi cea mai bună, atât pe
terenurile plane cât şi pe cele în pantă. Calitatea este dată în principal de lipsa
coamelor şi a şanţurilor, aşa încât terenul nu se denivelează. Aceasta se obţine prin
răsturnarea succesivă a brazdelor în două părţi, spre dreapta şi spre stânga (figura 2);
• Arătura cu plugul prevăzut cu subsolier;
• Arătura cu plugul cu antetrupiţa;
• Arătura cu plugul cu antecormană;
• Arătura cu plugul cu discuri;
• Arătura în straturi sau etaje;
• Arătura cu pluguri speciale.

Fig. 1 Plugul normal cu cormană (www.youtube.com)

68
 Fig. 2 Plugul reversibil (www.agromaquinas.es)

3.4.2. Afânări ale solului fără întoarcerea brazdei

3.4.2.1. Lucrarea solului cu grapa cu discuri grele

La prelucrarea solului în această variantă (figura 3) sunt utilizate grapele cu
discuri grele (greutatea ce revine pe un disc este de 30-40 daN) cu organe de lucru
(discuri concave) cu tăiş continuu sau discontinuu (crestat).
Discurile concave sunt dispuse cu tăişul într-un plan înclinat faţă de direcţia
de înaintare sub un anumit unghi. În timpul lucrului discurile pătrund la adâncimea
de 12-18 cm, decupează un strat de sol pe care îl mărunţesc şi îl răstoarnă parţial
(Tonea Cornelia, 1998).

69
 Fig. 3 Grapa cu discuri grea (www.agra.ro)

Pentru executarea lucrării trebuie ales momentul optim de umiditate

deoarece este cunoscut faptul că această lucrare contribuie în mare măsură la
deteriorarea structurii, de aceea, trebuie evitată utilizarea excesivă a grapelor cu
discuri. Reuşita acestei lucrări este condiţionată de adoptarea strategiilor corecte
pentru combaterea buruienilor, deoarece lucrând numai cu grapa cu discuri solul se
îmburuienează în mod simţitor, mai ales cu buruieni ce se înmulţesc prin rizomi,
datorită fragmentării acestora. Lucrarea cu grapa cu discuri, executată în alternanţă
cu arătura, prezintă avantajul realizării unor producţii practic egale cu cele obţinute
în tehnologia clasică, cu economie de combustibil.

3.4.2.2. Lucrarea solului cu cizelul

Lucrarea de bază a solului este executată, în acest caz, cu maşini pentru
afânarea solului. Cizelul este un cultivator greu care execută lucrarea de afânare a
solului la adâncimea de 15 – 20 cm sau maximum 40 cm (pentru afânarea adâncă).
Aceste maşini sunt alcătuite, în general din: cadrul, dispozitivul de ataşare la tractor
(la variantele purtate), sistemul de transport (la variantele tractate), organele de lucru
şi mecanismele de reglare a adâncimii de lucru (figura 4).

70
 Fig. 4 Lucrarea solului cu cizelul

Organele de lucru ale cultivatoarelor cizel se aseamănă cu cele ale

cultivatoarelor pentru prelucrare totală şi sunt sub formă de daltă sau sub formă de
gheară de afânare montate pe suporţi elastici (arcuri lamelare). Lucrarea cu cizelul
realizează o afânare a solului fără a implica amestecarea, răsturnarea sau inversarea
straturilor de sol. Unele firme realizează organe de lucru de tip daltă uşor răsucite,
care datorită formei lor elicoidale amestecă mai bine resturile vegetale cu solul.
Cizelele sunt utilizate la lucrări de dezmiriştit, lucrarea fiind de bună calitate dacă se
execută când solul este relativ uscat. Se recomandă în special la cultura cerealelor
păioase, dar trebuie reţinut faptul că solul cu un conţinut mare de argilă revine repede
la starea iniţială.

3.4.2.3. Lucrarea solului cu plugul fără cormană

Plugul fără cormană (figura 5) este un plug la care trupiţele cu cormană
obişnuite sunt înlocuite cu organe de lucru care afânează solul fără să răstoarne
brazda şi poartă denumirea curentă de plug paraplow sau plug fără răsturnarea
brazdei (PFRB). Adâncimea de lucru este cuprinsă între 22 – 25 cm (maxim 30 cm).

71
Se folosesc diferite variante constructive de pluguri paraplow, efectul de mobilizare a
solului depinzând de geometria organelor de lucru.
Utilizarea acestora este oportună în următoarele situaţii:
- pe terenurile în pantă, când se urmăreşte acumularea apei în sol, reducerea
eroziunii şi îmbunătăţirea drenajului solului;
- pe terenurile sărăturate, pentru a nu aduce sărurile din adâncime la
suprafaţă;
- în zonele cu soluri nisipoase pentru ca miriştea rămasă la suprafaţă să
protejeze solul împotriva eroziunii eoliene;
- pe solurile cu orizont arabil scurt.

Fig. 5 Plug fără cormană (plug fără răsturnarea brazdei – PFRB)

3.4.3. Lucrarea cu grapă

Lucrarea solului cu grapa sfărâmă bulgării, se mărunţeşte, se afânează şi se

nivelează parţial solul. Rezultă că grăpatul completează arătura, dar se foloseşte şi în
alte scopuri: distrugerea crustei de sol, combaterea buruienilor imediat după
germinare, îngroparea seminţelor imediat după semănat, încorporarea

72
îngrăşămintelor în sol, împrăştierea muşuroaielor şi nivelarea suprafeţei pajiştilor,
afânarea ţelinei şi combaterea muşchilor de pe pajişti etc.
Adâncimea de lucru a grapei este de 3 – 15 cm, în funcţie de tip, greutate şi
condiţii de lucru. Eficienţa grapei poate fi sporită prin adăugarea de greutăţi (lestare).
Principalele tipuri de grape sunt:
- grapa lanţată, alcătuită din inele prinse cu lanţuri. Se ataşează în
urma semănătorilor universale;
- grapa stelată lucrează în agregat cu plugul pentru mărunţirea,
nivelarea şi tasarea brazdelor (Figura 6);
- grapa cu colţi rigizi, lucrează de asemenea în agregat cu plugul;
- grapa cu colţi reglabili lucrează independent perfectând calitatea
arăturii, a terenurilor lucrate cu cultivatorul, sau grapa cu discuri. De
asemenea, se poate folosi la distrugerea crustei;
- grapa cu discuri lucrează la adâncimi mai mari (8 – 15 cm). este
folosită la pregătirea terenului în vederea semănatului, premerge
aratul în terenurile infestate cu pir pentru a fragmenta stolonii
acestuia. Se foloseşte uneori de 2 – 3 ori, pe direcţii diferite, pentru
perfectarea calităţii lucrării.
- sapa rotativă se foloseşte la distrugerea crustei şi a buruienilor abia
răsărite şi la afânarea solului pe adâncimea de 3 – 5 cm.

Fig. 6 Grapa stelată (www.dandima.ro)

73
 3.4.4. Lucrarea cu cultivatorul

Cultivatorul realizează o lucrare intermediară între arat şi grăpat, fără a

întoarce stratul de sol. Lucrează la adâncimi cuprinse între 10 – 20 cm. Dotat cu
diferite organe active, cultivatorul poate pregăti terenul înainte de semănat, combate
buruienile şi afânează solul după arăturile de vară, combate buruienile dintre
rândurile de prăşitoare, poate scormoni şi scarifica solul. De asemenea, poate fi
folosit la muşuroitul culturilor de porumb şi cartof.
Organele active ale cultivatorului pot fi:
- de afânare, în formă de gheară sau săgeată îngustă;
- de extirpare a buruienilor, în formă de săgeată lată;
- de scormonire a solului, în formă de daltă, care lucrează mai adânc:
- de scarificare, organe active dispuse oblic, folosite la întreţinerea
pajiştilor;
- de muşuroire, prevăzute cu două cormane (rariţă) care adună solul la
tulpinile plantelor, sau formând rigole de irigaţie.
Cultivatoarele pentru prăşit pot avea prevăzute echipamente pentru
administrarea îngrăşămintelor chimice (în special azot, folosit în perioada de
vegetaţie). Acestea se numesc cultivator – hrănitor (Figura 7).

Fig. 7 Cultivator hrănitor (www.romagrotehnica.ro)

74
 Pentru pregătirea patului germinativ se foloseşte şi combinatorul, alcătuit
dintr-un cultivator (partea din faţă) şi o grapă elicoidală (partea din spate), care
efectuează o lucrare de calitate (Figura 8).

Fig. 8 Combinator (www.soilmaster.com.tr)

3.4.5. Lucrarea cu tăvălugul

Tăvălugul este alcătuit din 1 – 3 corpuri cilindrice din lemn sau metal. Este
folosit la mărunţirea bulgărilor tasarea solului şi nivelarea terenului.
Tăvălugul are acţiune importantă în economia apei în sol. După semănat,
folosirea tăvălugului realizează un contact intim între seminţe şi sol, grăbind dar şi
uniformizând răsărirea plantelor. În cazul plantelor dezrădăcinate primăvara, ca
urmare a proceselor repetate de îngheţ – dezgheţ, folosirea tăvălugului pune în
contact rădăcinile plantelor cu solul, contribuind astfel la restabilirea echilibrului
sistem radicular – sol.
Tăvălugii mai frecvent folosiţi sunt:
- 3 – TN – 1,4 – tăvălug neted pentru tasarea şi nivelarea solului;
- 3 – TI – 5,5 – pentru mărunţirea bulgărilor;

75
 - tăvălugul stelat pentru distrugerea crustei;
- tăvălugi cu suprafaţa neregulată pentru mărunţirea bulgărilor şi tasarea
solului (Figura 9);

Fig. 9 Tăvălug (www.producător-agricol.ro))

3.4.6. Lucrarea solului cu freza

Frezele agricole se folosesc pentru mărunţirea solului la adâncimi cuprinse

între 6-20 cm, atât pentru culturile de câmp cât şi în plantaţiile pomicole, viticole, în
legumicultură şi pe pajişti (figura 10).
Lucrarea cu freza se efectuează pe soluri mijlocii şi grele nearate unde
înlocuieşte arătura şi pe terenuri arate, în vederea pregătirii patului germinativ. Pe
terenurile nearate lucrarea se execută pe toată suprafaţa, folosind freza pentru
culturile de câmp, sau pentru lucrarea solului pe intervalul dintre rândurile de pomi
sau viţă de vie, utilizând freza dezaxată pentru vie. În legumicultură lucrarea solului
între rândurile de legume, situate la 45-90 cm, se face cu freza de prăşit în
legumicultură.

76
 Fig. 10 Freză (www.agrosez.ro)

Prin lucrarea cu freza se realizează o mărunţire bună a solului, o bună

încorporare a erbicidelor, precum şi o mărunţire şi încorporare bună a resturilor
vegetale în sol.
Calitatea lucrărilor executate cu freza este condiţionată de umiditatea solului
şi caracteristica frezei (forma cuţitelor şi turaţia rotorului etc.). Deosebit de
importantă este alegerea momentului de lucru, întrucât la umiditate mare solul este
tăiat felii, fără a fi mărunţit şi freza se înfundă frecvent. Trebuie avut în vedere
faptul că dacă este folosită prea des, freza provoacă mărunţirea excesivă a solului şi
degradarea structurii.
Freza se foloseşte cu precădere în legumicultură, pomicultură şi viticultură.
Nu se utilizează pe soluri cu exces de umiditate şi pe terenurile cu pietre.

77
 3.5. Sisteme de lucrare a solului pentru semănat

Prin sistem de lucrare a solului pentru semănat se înţelege aplicarea în

complex a mai multor lucrări, pe baza cunoaşterii lor, cu indicarea numărului, a
succesiunii şi a timpului în care se execută, în funcție de textura solului, condiţiile
climatice, starea de îmburuienare ş.a. (Guş P. şi colab. 2004).
În funcţie de obiectivele urmărite a se realiza prin lucrările solului, există
două tipuri principale de sisteme de lucrare a solului:
- sistemul clasic (convenţional);
- sistemul neconvenţional de lucrare a solului.

3.5.1. Sistemul clasic (convenţional) de lucrare a solului

Sistemul clasic (convenţional) de lucrări are ca şi caracteristică principală

arătura cu plugul cu cormană prin care se întoarce brazda. Avantajele sistemului
sunt: obişnuinţa în lucrarea solului, încorporarea resturilor vegetale, a buruienilor şi
a seminţelor acestora, siguranţa în funcţionare datorită construcţiei simple a
plugului, efectul de afânare (mobilizarea intensă a solului. Se estimează pentru
următorii 20 ani, reducerea ponderii acestui sistem motivat în principal de obiective
ecologice (reducerea degradării structurii solului, a eroziunii etc.), de necesitatea de
a reduce consumurile de combustibili şi de a creşte productivitatea la efectuarea
lucrărilor, pentru a putea respecta perioadele optime de lucrare a solului şi semănat
etc. (Jităreanu G., 1997).
Ţinând cont de plantele cultivate şi specificul unor situaţii date de calamităţi
naturale sau greşeli tehnologice, sistemele clasice ale solului se grupează în :
- sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă,
- sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară,
- sistemul de lucrări pentru culturile succesive,
- sistemul de lucrări după culturile compromise;

78
 3.5.1.1. Sistemul de lucrări pentru culturile de toamnă
Culturile se seamănă toamna sunt: grâul, orzul, secara, rapiţa, borceagurile de
toamnă, raigrasul aristat.
Lucrările solului depind de planta premergătoare.
După premergătoare care părăsesc terenul devreme (rapiţă, borceaguri, orz,
mazăre) se execută imediat o arătură la adâncimea de 18 – 20 cm, cu plugul în
agregat cu grapa. Până la semănat, se combat buruienile şi se afânează solul prin
lucrări cu grapa cu colţi reglabili, cultivatorul sau grapa cu discuri în agregat cu
grapa.
După premergătoare care părăsesc terenul târziu (porumb, floarea soarelui,
sfeclă, soia) arătura se efectuează la 18 – 20 cm adâncime, plugul fiind în agregat cu
grapa. Această arătură este precedată de lucrări cu grapa cu discuri, pentru a mărunţi
resturile vegetale de la cultura premergătoare. Dacă timpul este secetos, nu se mai
ară, pregătirea terenului se face cu grapa cu discuri, prin treceri repetate şi cu lestare
pentru ca adâncimea de lucru să fie de 10 – 12 cm.
Pregătirea patului germinativ care se efectuează imediat înaintea semănatului
trebuie să asigure seminţei deasupra un strat afânat, iar la partea inferioară, un strat
mai tasat de sol care să asigure apa necesară germinaţiei prin capilaritate.
Pregătirea patului germinativ, în toate situaţiile, constă în lucrarea solului cu
o zi înainte de semănat cu grapa cu discuri, urmată de grapă, la adâncimea de
semănat, în funcţie de cultură.

3.5.1.2. Sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară

Culturile de primăvară se seamănă în teren arat vara, sau toamna, în funcţie
de planta premergătoare, aşa cum s-a arătat anterior.
Prima lucrare care se execută primăvara este grăpatul arăturii pentru a reduce
pierderile de apă din sol şi a perfecta nivelarea terenului. În cazul speciilor care se
seamănă în prima urgenţă (mazăre, ovăz, lucernă, trifoi, graminee perene, ş.a.) se
pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri urmată de grapă fixă, cultivatorul
urmat de grapă, sau combinatorul, la adâncimea de semănat. Înainte de semănatul
plantelor cu seminţe mici (lucernă, trifoi) se execută tăvălugitul terenului.

79
 Pentru culturile care se seamănă mai târziu (porumb, soia, sorg) se execută 1
– 3 lucrări cu grapa cu discuri, în funcţie de gradul de îmburuienare al terenului.
Ultima lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi sau combinatorul se
face în preziua semănatului, la adâncimea de semănat.

3.5.1.3. Sistemul de lucrări pentru culturile duble

Culturile duble (culturi succesive sau culturi în mirişte) permit obţinerea, de
pe acelaşi teren, a celei de-a doua recolte, după premergătoare timpurii cum sunt:
rapiţa, borceagurile, cereale anuale pentru masă verde. În general, prin aceste culturi
se urmăreşte obţinerea unei cantităţi suplimentare de nutreţ verde în cadrul
conveierului verde, sau pentru însilozare. Planta cea mai folosită este porumbul. De
asemenea, în cultură dublă se realizează biomasa necesară încorporării acesteia în
sol, sub denumirea de îngrăşământ verde.
La efectuarea lucrărilor pentru culturile duble, se va ţine seama ca acestea să
fie realizate în timpul cel mai scurt şi imediat după eliberarea terenului de cultura
premergătoare.
Se execută o arătură la 15 – 18 cm adâncime cu plugul urmat de grapa
stelată. Arătura poate fi înlocuită cu o lucrare cu grapa cu discuri, urmată de grapa cu
colţi. Lucrarea se execută pe două direcţii perpendiculare între ele.

3.5.1.4. Sistemul de lucrări după culturi compromise

Există situaţii în care culturile agricole pot suferi pagube atât de mari încât
menţinerea lor nu se mai justifică economic. Compromiterea culturilor poate fi
cauzată de mai mulţi factori: remanenţa unor erbicide, greşeli în alegerea şi aplicarea
erbicidelor, sămânţă necorespunzătoare (fără germinaţie), atac de dăunători în fază
timpurie, brume sau îngheţuri târzii, inundaţii, grindină, îmburuienare excesivă, atac
de rozătoare etc. După stabilirea cauzei şi înlăturarea efectelor se va trece la
reînfiinţarea aceleaşi culturi, sau a unei noi culturi. Dacă s-a întârziat mult, se vor alege
soiuri sau hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai scurtă (extratimpurii sau timpurii).
Sistemul de lucrări ale solului constă în 1–2 lucrări superficiale executate cu
grapa cu discuri, cu scopul de a întoarce cultura compromisă, de a distruge

80
buruienile, crusta şi de a afâna solul pe adâncimea de semănat. Pe solele mai
îmburuienate se foloseşte cultivatorul echipat cu brăzdare de tip extirpator, pentru
cultivaţie totală sau grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, iar pe
solele curate de buruieni numai combinatorul.

3.5.2. Sistemul neconvenţional de lucrare a solului

Neajunsurile atribuite sistemului clasic (convenţional) de lucrare a solului,

care este un sistem intensiv şi care include obligatoriu arătura cu plugul cu
cormană, au determinat apariţia şi extinderea rapidă a conceptului de conservare a
solului prin practicarea sistemului neconvenţional de lucrare a solului, care
înseamnă renunţarea la arătura cu plugul cu cormană, total sau periodic,
raţionalizarea numărului de lucrări şi păstrarea la suprafaţa solului a cel puţin 15-
30% din totalul de resturi vegetale. Acest sistem se aplică pe cca 45% din suprafaţa
arabilă pe plan mondial şi se estimează o extindere la 60 % în următorii 20 ani.
Acest sistem este cunoscut şi sub denumirea de “Sistem de lucrări pentru
conservarea solului ,,SLCS” (Rusu T. Și colab., 2003).
Tehnologia de cultivare a plantelor cu minimum de lucrări sau cu excluderea
totală a lucrărilor solului inclusiv arătura, a apărut nu ca o modă, ci ca o necesitate
care să rezolve o serie de probleme de natură tehnică şi economică cu care se
confruntă agricultura contemporană. Beneficiile obţinute ca urmare a aplicării
sistemelor neconvenţionale, care pledează pentru extinderea acestora, sunt
următoarele (Guş P. şi colab., 2004):
• se reduce timpul cu lucrările solului de 2-4 ori;
• consumul de combustibil pe unitatea de suprafaţă se reduce cu 30-50 %;
• se reduce necesarul de maşini agricole la unitatea de suprafaţă;
• se reface structura solului şi se diminuează compactarea de suprafaţă şi
adâncime;
• creşte conţinutul de materie organică în sol;
• creşte permeabilitatea solului pentru apă şi se îmbunătăţeşte drenajul
global al solului;

81
 • se reduce eroziunea solului;
• resturile vegetale rămase la suprafaţa solului sau încorporate la 10-15 cm adâncime
(acolo unde activitatea biologică este maximă) contribuie la creşterea faunei edafice;
• menţine calitatea apei freatice şi de suprafaţă (nutrienţii şi pesticidele
aplicate nu mai sunt spălate prin eroziune iar activitatea biologică mai intensă –
asociată materiei organice din sol – utilizează şi descompun aceşti nutrienţi);
• menţine calitatea aerului prin reducerea emisiilor de combustibili fosili
(motorina) utilizaţi în traficul pe teren şi prin reducerea carbonului eliminat în
atmosferă (fiind fixat prin creşterea materiei organice în sol).
Literatura de specialitate citează, cel mai frecvent, următoarele variante ale
sistemului neconvenţional sau de conservare a solului:
 Sisteme raţionalizate de lucrare a solului;
 Sistemul de lucrări minime (minimum tillage);
 Sistemul de lucrări minime cu mulci (mulch tillage);
 Sistemul de lucrări cu strat protector (cover crops, catch crops);
 Sistemul de lucrări pe biloane (ridge-tillage);
 Sistemul de lucrări în benzi sau fâşii înguste (strip till, zone till);
 Sistemul fără lucrări sau semănatul direct.

3.5.2.1. Sisteme raţionalizate de lucrare a solului

Reducerea numărului de lucrări pentru prelucrarea solului şi executarea
acestora în condiţii optime de umiditate se înscrie în obiectivele generale urmărite în
ceea ce priveşte conservarea însuşirilor fizice. Sistemele raţionalizate de lucrare a
solului păstrează arătura cu plugul cu cormană ca lucrare de bază a solului dar, în
comparaţie cu sistemul clasic, presupune utilizarea unor agregate combinate, care la
o trecere execută mai multe procese tehnologice.
În funcţie de însuşirile solului, condiţiile pedoclimatice, planta cultivată,
sistemul de fertilizare, combaterea buruienilor şi de maşinile utilizate, se disting două
variante:
Sistemul arat – semănat constă în executarea într-o singură trecere, cu
ajutorul unui agregat combinat a lucrărilor de pregătire a solului (arat şi pregătirea

82
patului germinativ) şi a semănatului. Agregatul poate fi prevăzut şi cu echipamente
de aplicat îngrăşăminte ,erbicide şi de tasare a solului pe rândul semănat.
Sistemul semănat – cultivat constă în executarea a două operaţii: la prima
trecere se aplică îngrăşăminte şi se ară ,iar la a doua trecere este pregătit patul
germinativ (cultivator prelucrare totală, grapă cu discuri, grapă rotativă combinată)
concomitent cu semănatul. Opţional poate fi ataşat şi un echipament de aplicat
erbicide.

3.5.2.2 Sistemul de lucrări minime

Acest sistem denumit şi sistemul cu lucrări reduse presupune executarea
lucrării de bază fără întoarcerea brazdei, păstrarea resturilor vegetale în proporţie de
15 – 30% la suprafaţa solului (îndeplinind rolul de mulci) sau încorporarea
superficială a acestora. Arătura cu plugul cu cormană se acceptă a fi executată după o
perioadă cuprinsă între 3 – 5 ani.
A fost aplicat pentru prima dată la cultura porumbului în statele Ohio, New
York, Kansas, Michigan, ş.a. în zona cunoscută sub denumirea “centura
porumbului”.
Maşinile care execută lucrarea de bază, cel mai frecvent utilizate, sunt: grapa
cu discuri grea, cizelul, plugul paraplow, grapa rotativă combinată, freza, cultivatorul
pentru prelucrare totală şi diferite agregate combinate.
Cel mai avantajos este să se folosească agregatele combinate (figura 11),
acestea permit efectuarea la o singură trecere a următoarelor lucrări:
- afânarea solului fără răsturnarea brazdei până la adâncimea de 40 cm;
- pregătirea patului germinativ;
- semănatul şi tăvălugitul.
În mod obişnuit aceste agregate combinate efectuează aceste lucrări pe
terenuri nearate. Opţional pot fi utilizate numai pentru afânarea solului şi pregătirea
patului germinativ pe terenuri nearate (fără echipamentul de semănat), sau numai
pentru pregătirea patului germinativ şi semănatul pe terenuri arate (fără organele de
afânare).

83
 În timpul procesului de lucru, organele de afânare despică şi dislocă solul la
adâncimea reglată, iar rotorul cu cuţite produce prelucrarea solului prin sfărâmarea şi
mărunţirea fragmentelor de sol dislocate. Rotorul cu cuţite produce o mărunţire şi o
afânare prin ruperea fragmentelor de sol, nu prin tăiere, ceea ce asigură menţinerea
structurii naturale a solului. Concomitent cu mărunţirea solului se realizează
amestecarea acestuia cu resturi vegetale. Echipamentul de semănat, de tipul cu
distribuţie unică şi transport pneumatic al seminţelor, realizează semănatul în rânduri.
Tăvălugul asigură o mărunţire suplimentară şi o uşoară tasare şi nivelare a solului.

Fig. 11 Agregat combinat pentru semănat cereal păioase (www.agrointel.ro)

3.5.2.3 Sistemul de lucrări minime cu mulci (mulch tillage)

Lucrările solului în acest sistem se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi în
cazul sistemului de lucrări minime (minimum tillage) cu deosebirea că resturile
vegetale rămase la suprafaţa solului să fie de cel puţin 30% din totalul acestora.
Această variantă este recomandată în special în zonele secetoase şi pe
terenurile susceptibile la degradare structurală şi eroziune.

84
 3.5.2.4 Sistemul de lucrări cu strat protector
Metodele obişnuite de lucrare a solului au câteva neajunsuri care trebuie
înlăturate sau cel puţin micşorat efectul lor negativ.Stratul de sol de la suprafaţă
rămâne după arat complet descoperit, picăturile de ploaie ce cad cu viteză mare
destramă agregatele de sol, solul devine compact, cu permeabilitate mult micşorată,
iar cantitatea de apă înmagazinată în straturile mai adânci este redusă. Aceste
dezavantaje pot fi înlăturate dacă la suprafaţa solului se aşterne un strat de materie
organică format din paie sau tulpini de porumb tocate, (gunoi nedescompus, turbă
etc.). Acoperământul vegetal poate fi format şi din plante cultivate între rândurile
prăşitoarelor. În acest caz picăturile de ploaie cad mai întâi pe stratul vegetal şi apoi
se infiltrează în sol (figura 12).

Fig. 12 Sistemul de lucrări cu strat protector (www.agrisolvwaste.com)

Stratul vegetal micşorează foarte mult pierderile de apă prin evaporaţie

directă, împiedică eroziunea solurilor în pantă, contribuie la combaterea buruienilor
prin înăbuşire şi lipsă de lumină, reduce numărul lucrărilor de întreţinere etc.
Stratul protector vegetal poate fi semănat între rândurile de prăşitoare, cu
trifoi sau borceag, care apără solul de eroziune, atât în timpul vegetaţiei cât şi după
recoltarea culturilor prăşitoare. În perioada în care stratul vegetal acoperă solul,

85
lucrările de întreţinere necesare culturilor se fac cu unelte speciale care afânează
solul fără a îngropa stratul vegetal protector.
Pe solurile nisipoase din nordul Germaniei, după recoltarea cerealelor
păioase se afânează solul şi se seamănă culturi protectoare (muştar alb, rapiţă etc.) cu
masă vegetală bogată care, peste iarnă se descompun. Primăvara terenul se
erbicidează iar ulterior se seamănă direct în mulci vegetal. Acest sistem de lucrare a
solului se aplică de obicei la culturile prăşitoare de porumb sau sfeclă de zahăr.

3.5.2.5. Sistemul de lucrări cu biloane

Sistemul de lucrări cu biloane a fost elaborat de cercetătorii de la
Universitatea Statului Yowa (S.U.A.) şi a fost aplicat la culturile de plante prăşitoare
(porumb, soia etc.). Acest sistem este preferat pe terenurile în pantă şi pe solurile reci
cu drenaj intern defectuos. Pe terenurile în pantă sistemul de lucrări cu biloane
(orientarea biloanelor este pe direcţia curbelor de nivel) permite reţinerea apei din
precipitaţii între biloane, favorizând infiltrarea şi reducerea eroziunii (Figura 13).

Fig. 13 Sistem de cultură pe biloane (www.informatii-agrorurale.ro)

Cercetările efectuate în România (Tianu Al., 1995; Guş P. Și colab., 2003) s-

au soldat cu rezultate bune, cu sporuri de producţie şi însemnate reduceri privind
consumul de combustibil.

86
 Astfel în Poligonul “Lucrări minime ale solului” de la SC Agrap Apahida –
Cluj s-au testat diferite variante ale sistemului neconvenţional de lucrări ale solului,
printre care şi sistemul de lucrări cu biloane. Sporuri de producţie au fost înregistrate
lucrând în acest sistem şi pe terenuri irigate la Urleasca – Brăila.
În urma cercetărilor efectuate în România, tehnologia de cultivare
recomandată pentru acest sistem este următoarea: deschiderea biloanelor utilizând un
cultivator bilonator prevăzut cu cormane; semănatul se face prin tăierea coamei
bilonului, zonă în care brăzdarele maşinii de semănat încorporează seminţele.
Resturile vegetale şi buruienile sunt acoperite cu sol la mică adâncime între biloane.
Realizarea semănatului în sistemul cu biloane este condiţionată de existenţa
unei sisteme de maşini adecvate: cultivator cu organe de bilonare şi maşină de
semănat.
Printre alte avantaje ale sistemului de lucrări cu biloane, consemnate deseori
de literatura de specialitate, se menţionează şi următoarele: a) primăvara, biloanele se
încălzesc mai repede, cu circa 40C faţă de solul lucrat normal datorită masei de
materie organică rămasă pe sol şi a drenării apei excedentare, făcând posibil
semănatul mai timpuriu; b) apa acumulată în sol pe intervalul dintre biloane este
folosită de plante care se dezvoltă mai viguros;
În sistemul de lucrări cu biloane, buruienile se combat cu erbicide aplicate de
regulă concomitent cu semănatul sau înainte de semănat, prin acoperirea cu sol odată
cu refacerea biloanelor sau cu ocazia lucrărilor de prăşit. Este recomandată arătura cu
plugul cu cormană efectuată odată la 4 ani.

3.5.2.6. Sistemul de lucrări în benzi sau fâşii înguste

Sistemul constă în prelucrarea solului sub formă de fâşii cu lăţimea de 15–20
cm, concomitent fiind efectuat şi semănatul
Lucrarea este executată de un agregat combinat cu organe de prelucrare a
solului de tip grapă rotativă sau cu organe de afânare specifice cultivatoarelor cizel.
Brăzdarele maşinii de semănat deschid rigola la adâncimea de semănat stabilită şi
depun seminţele pe mijlocul zonei lucrate

87
 3.5.2.7. Sistemul “fără lucrări” sau semănatul direct (no – tillage)
Semănatul direct înseamnă aşezarea seminţei în solul nelucrat, adică
renunţarea la orice fel de lucrare a solului. Singura “prelucrare“ este o fantă creată de
brăzdarele maşinii de semănat în care sunt introduse seminţele şi îngrăşămintele. În
acest sistem semănatul se face direct în mirişte sau pe terenul cu resturi vegetale de la
planta premergătoare (figura 14).

Fig. 14 Sistemul no-tillage (www.agri-news.ro)

Sistemul “no – tillage” elaborat de Phillips şi Young (SUA), în anul 1960 la

cultura porumbului, nu este un mod de pregătire a terenului, ci un sistem în care orice
intervenţie (fertilizare, erbicidare etc.) se execută conform prescripţiilor. În SUA şi
Canada se seamănă direct 52% din suprafaţa arabilă, în America Latină 44%, în
Australia 2%, iar în Europa, Asia şi Africa circa 2%.
Maşinile de semănat direct trebuie să fie astfel construite încât să poată lucra,
atât pe soluri uscate, cât şi pe soluri umede, în condiţiile existenţei unor cantităţi mari
de resturi vegetale. Organele de lucru ale maşinilor de semănat direct execută
următoarele operaţii:
• mărunţirea resturilor vegetale în zona rândului;
• curăţirea rândului de resturile vegetale;

88
 • deschiderea fantei (rigolei) unde urmează să fie depuse seminţele;
• presarea uşoară a seminţelor, acoperirea cu sol şi tasarea rândului pentru
fixarea seminţelor.
Deoarece solul rămâne acoperit cu resturile vegetale ale culturii anterioare şi
prelucrarea se execută doar pe fâşiile de semănat, se asigură un control adecvat
împotriva eroziunii apei şi vântului şi se realizează economii de forţă de muncă şi de
combustibili (Stănilă S. şi colab., 2003).
Semănatul direct poate fi utilizat la o gamă largă de culturi, exceptând
cultura cartofului, culturile intensive de legume şi unele culturi speciale. La trecerea
de la tehnologia clasică la tehnologia de semănat direct este necesară o perioadă de
tranziţie de circa 3 – 4 ani. În această perioadă producţia scade, dar se adaptează
solul la noul sistem de lucrare. Din punct de vedere agrotehnic se îmbunătăţeşte
structura solului, sporeşte conţinutul de humus datorită mineralizării reduse, creşte
porozitatea şi cantitatea de apă disponibilă pentru plante.
În tehnologia no-till solul este afânat pe fâşii de dimensiunea a × b
rezultând un volum de sol dislocat cu mult mai mic ( 5% din volumul dislocat de
plugul cu cormană) comparativ cu lucrarea solului în sistem clasic care prelucrează
solul pe o fâşie de dimensiunile a1 ×b1 ( figura. 15).

Fig. 15. Comparaţie între volumul de sol dislocat în tehnologia clasică faţă de
tehnologia de semănat direct

Semănatul direct devine pe zi ce trece un termen tot mai des acceptat şi în

România. Dacă până acum câţiva ani maşinile de semănat direct trebuiau să fie

89
importate, astăzi sunt fabricate şi la noi în ţară. Pentru realizarea corectă a
semănatului direct, după alegerea terenului şi a maşinii de semănat, cercetătorii din
domeniu (Guş P. și colab. 1998) precizează că este necesar să fie îndeplinite şi
următoarele cerinţe:
- să fie elaborată o rotaţie adecvată a culturilor pentru a nu avea plante rezultate din
seminţele rămase pe sol în timpul recoltării plantei precedente, precum şi
dezavantaje produse de efectul remanent al erbicidelor utilizate la cultura
precedentă;
- să se asigure o cantitate suficientă de resturi vegetale la suprafaţa solului
care constituie baza pentru activitatea biologică din sol şi reduce evaporarea apei;
- combaterea buruienilor se deosebeşte de tehnologiile clasice prin utilizarea
altor tipuri de erbicide, dar nu în cantităţi mai mari.
Trebuie reţinut că semănatul direct este un alt sistem de lucru, nu un alt
sistem de semănat, fapt demonstrat şi prin menţinerea gradului de îmburuienare în
limite acceptabile. Eşecul multor încercări de aplicare a semănatului direct are ca
principală cauză controlul necorespunzător al buruienilor.

90
 3.6. Sămânţa şi semănatul
3.6.1. Sămânţa. Principalii indici de calitate

Sămânţa este organul sexuat de înmulţire a plantelor superioare

(gimnosperme şi angiosperme). La unele specii (majoritatea leguminoaselor, in, mac
ş.a.) se folosesc la semănat seminţe. La alte specii pentru semănat se folosesc fructele
(cariopsa la graminee, achena la floarea soarelui, glomerulul la sfeclă, ş.a.). În
limbajul curent şi fructele se încadrează în categoria seminţelor.
Unele specii se înmulţesc prin organe vegetative cum sunt cartoful şi
topinamburul, la care se folosesc tuberculii, iar lucrarea se numeşte plantare. Alte
organe vegetative, folosite la plantare sunt bulbii (la ceapă, usturoi) sau stolonii (la
menta de grădină).
Sămânţa este un factor de producţie deosebit de însemnat şi de aceea trebuie
să îndeplinească o serie de condiţii:
- să aparţină unui soi valoros, rezistent la boli, dăunători, secetă, iar
pentru culturile de toamnă să fie rezistent la ger;
- să fie pură biologic, în masa de seminţe să nu fie alte soiuri, sau alte
specii de plante;
- să posede principalii indici de calitate de valoare superioară: puritate,
germinaţie, energie germinativă, putere de străbatere, MMB (masa a
o mie de boabe), masa hectolitrică, umiditate normală, stare
fitosanitară bună, ş.a.
Puritatea (P), este procentul de seminţe pure din proba analizată. Impurităţile
pot fi resturi ale culturii de bază, seminţe de buruieni sau a altor plante de cultură,
insecte, pământ ş.a.
Germinaţia (G) reprezintă procentul de seminţe care germinează într-un timp
stabilit pentru fiecare specie, în condiţii optime de temperatură, umiditate şi aeraţie.
Energia germinativă este capacitatea seminţelor de a germina într-un timp
mai scurt decât cel stabilit pentru determinarea capacităţii germinative.

91
 Puterea de străbatere este procentul de seminţe care străbat un strat
acoperitor (nisip). Cunoaşterea puterii de străbatere interesează adâncimea de
semănat.
Masa a o mie de boabe (MMB) este masa a o mie de seminţe pure (rezultate
de la determinarea purităţii).
Masa hectolitrică (MH) este masa unui hectolitru de boabe. Este necesară în
stabilirea spaţiilor de depozitare, în panificaţie şi în schimburile comerciale.
Umiditatea (U), este conţinutul de apă din boabe, în procente. Umiditatea
boabelor are însemnătate la stabilirea momentului de recoltare, precum şi la o bună
păstrare în silozuri sau magazii. Astfel pentru păstrare umiditatea boabelor trebuie să
fie 14 –15 % la cereale şi soia, 12 – 13 % lucernă şi trifoi, 11 % la floarea soarelui.
Alte însuşiri ale seminţelor sunt: mărimea, forma, culoarea, luciul, mirosul,
etc.
3.6.2. Pregătirea seminţelor pentru semănat

Pentru semănat, seminţele se condiţionează şi se tratează.

Condiţionarea este operaţia de îndepărtare a impurităţilor, care se face cu
vânturători, trioare, selectoare (maşini enumerate în ordinea complexităţii lor).
Seminţele de leguminoase perene trebuiesc decuscutate. Boabele de porumb se
calibrează. Tratamentele care se aplică seminţelor sunt: distrugerea aristelor sau
perişorilor care împiedică curgerea seminţelor în maşina de semănat, scoaterea
cariopselor dintre palei (la ovăzcior), scarificarea (zgârierea) seminţelor de lucernă şi
trifoi pentru a germina mai uşor şi uniform; tratarea cu fungicide (substanţe care
distrug agenţii care provoacă boli la plante: Dividend M030 FS, Kinto Duo,
Lamardor 400 FS, Orius 6FS, Alios, Rancona 15 ME, Vitavax 2000, Royalflo 42 S,
tratarea cu insecticide: Signal 300ES Sonido 400FS, Force 1,5 G, Force 20 CS, etc.);
umectarea seminţelor (sparcetă şi sfeclă); tratamentul aerotermic (expunerea
seminţelor la soare în platforme) timp de 3 – 4 zile la o temperatură de 30 – 40°C;
iradiere cu radiaţii electromagnetice (tuberculii de cartof); folosirea biopreparatelor,
în special Nitragin pentru seminţele de leguminoase.

92
 3.6.3. Semănatul

Este lucrarea prin care seminţele se introduc în sol. Folosirea tuberculilor,

bulbilor, rădăcinilor, butaşilor prin introducere în sol pentru a obţine alte plante se
numeşte plantare.
Lucrarea de semănat are următoarele cerinţe:
- respectarea epocii optime de semănat;
- respectarea normei de semănat;
- repartizarea uniformă a seminţelor în teren şi respectarea adâncimii
de semănat;
- seminţele fie bine îngropate în sol mărunţit;
- rândurile să fie drepte şi egal distanţate;
- să nu existe greşuri (porţiuni de teren nesemănate sau semănate de
două ori).
Metode de semănat. Semănatul se poate face prin împrăştiere sau în rânduri.
Semănatul prin împrăştiere se poate face manual sau cu maşina de semănat,
însă este o metodă depăşită. Se mai practică semănatul prin împrăştiere manual la
semănatul pajiştilor temporare, pe suprafeţe în pantă, unde maşinile de semănat nu au
acces.
Semănatul în rânduri se face cu maşini de semănat. În funcţie de distanţa
între rânduri şi modul de distribuţie al seminţelor se deosebesc următoarele metode:
- semănatul în rânduri apropiate la 10 – 15 cm distanţă la cereale
păioase, graminee perene, amestecuri de graminee perene cu
leguminoase perene, lucernă, trifoi, mazăre, borceag, cu semănătorile
destinate pentru cultura plantelor neprășitoare;
- semănatul în rânduri distanţate la 45 – 100 cm practicat la porumb,
soia, floarea soarelui, sfeclă, ş.a., cu semănătorile destinate pentru
culturile prășitoare;
- semănatul în benzi: 2 – 4 rânduri semănate în rânduri apropiate
alternează cu benzi de 50 – 70 cm, care se prăşesc. Se practică la
seminceri (plante producătoare de sămânţă);

93
 - semănatul în cuiburi, foloseşte maşini de plantat tuberculi pentru
cultura cartofului.

Norma de semănat este cantitatea de sămânţă pe care semănătoarea trebuie să

o distribuie pe suprafaţa de un hectar. Norma de semănat se determină după relaţia:

D ⋅ MMB P⋅G
N= ; unde Vu =
Vu 100

în care: N – norma de semănat în kg / ha

D – desimea în boabe germinabile pe m2 (la grâu 400 – 500, la porumb
pentru boabe 4 – 5, la porumb pentru siloz 6, porumb pentru masă verde
50)
MMB – masa a o mie de boabe în grame
Vu – valoarea utilă a seminţei (sămânţă utilă) în procente;
P – puritatea seminţei în procente;
G – germinaţia seminţei în procente.
Valorile MMB, P, G, se determină în laboratoarele judeţene de control a
seminţelor şi se avizează favorabil, sau resping, de la semănat proba analizată.
În cazul pregătirii insuficiente a patului germinativ (lucrările solului
efectuate imediat înaintea semănatului), norma de semănat se majorează cu 10-20%,
mai ales în cazul seminţelor mici, când se seamănă pajişti temporare.
Epoca de semănat este timpul optim de semănat a unei culturi în funcţie de
cerinţele biologice, temperatura minimă de germinaţie ş.a.
Toamna se seamănă grâul, secara, orzul, borceagurile de toamnă, rapiţa,
raigrasul aristat, uneori lucerna. Temperaturile din această perioadă sunt superioare
temperaturii minime de germinaţie la toate speciile. Adesea se înregistrează un
deficit de umiditate în sol, ca urmare a precipitaţiilor reduse. Trebuie să se realizeze
un interval de la semănat până la venirea îngheţurilor, în care plantele să acumuleze
în celule o cantitate de zaharuri, care să le permită rezistenţa la gerurile din timpul
iernii. Acest interval se apreciază la circa două luni, în funcţie de temperaturile şi

94
precipitaţiile realizate. Calendaristic, semănatul de toamnă începe la sfârşitul lunii
august (lucernă, secară, rapiţă), până la 15 octombrie (grâu).
Primăvara, sunt câteva epoci şi urgenţe de semănat, deoarece umiditatea din
sol este suficientă, însă se înregistrează încă valori scăzute ale temperaturii solului,
care în timp scurt vor creşte treptat.
Epoca I (topirea zăpezii până la 6°C în sol). Sunt două urgenţe:
- în urgenţa I se seamănă orzul de primăvară, ovăzul, borceagul de
primăvară, mazărea, lucerna, trifoiul, gramineele perene, morcovul,
la care temperatura minimă de germinaţie este cuprinsă între 1-3°C;
- în urgenţa II se seamănă sfecla, floarea – soarelui şi se plantează
cartoful.
Epoca II (temperatura solului 7-10°C). Se seamănă porumbul şi soia.
Epoca III (temperatura solului 12-15°C). În această epocă se seamănă
bostănoasele, sorgul, orezul.
Întârzierea semănatului de primăvară duce la pierderi de recoltă prin
evaporarea apei din sol, datorită creşterii temperaturii solului.
Semănatul culturilor duble (culturi succesive sau în mirişte) se face la
sfârşitul primăverii sau începutul verii, în funcţie de timpul când s-a recoltat cultura
anterioară. Culturile duble se seamănă pentru a realiza nutreţul verde necesar animalelor
sau pentru a realiza fertilizarea solului (prin aşa numitul îngrăşământ verde).
Adâncimea de semănat este dependentă de mărimea seminţei, puterea de
străbatere, textura şi umiditatea solului. Seminţele mari (porumb, bob, lupin) se
seamănă mai adânc, la 7-10 cm, cele mijlocii (grâu, orz, ovăz) la 4-6 cm, iar
seminţele mici (lucernă, trifoi) la 1-3 cm., seminţele cu putere de străbatere redusă
trebuie semănate mai aproape de suprafaţă. De asemenea, pe solurile argiloase sau
cele umede semănatul se face mai superficial, iar pe soluri nisipoase şi cele uscate, la
o adâncime mai mare.
Semănatul la epoca optimă se face la adâncimea obişnuită. Când se întârzie
semănatul, se seamănă mai adânc. De asemenea la culturile succesive, semănatul se
face mai adânc.

95
 3.7. Întreţinerea culturilor
3.7.1. Întreţinerea culturilor de toamnă

Lucrările de întreţinere a culturilor încep imediat după semănat.

Toamna şi iarna se execută:
- tăvălugitul după semănat în cazul solurilor uscate;
- grăpatul, cu grapa uşoară, dacă se formează crustă după ploi;
- îndepărtarea apei care bălteşte pe terenurile depresionare;
- aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu, dacă nu s-au aplicat la
arătura de bază;
- combaterea dăunătorilor şi bolilor;
- folosirea parazăpezilor pentru reţinerea zăpezii;
- distrugerea crustei de gheaţă care poate produce asfixierea plantelor.
Primăvara se execută:
- tăvălugitul culturilor descălţate (dezrădăcinate datorită alternării
îngheţului cu dezgheţul);
- fertilizarea cu 30-50 kg azot la hectar;
- grăpatul pentru combaterea buruienilor aflate în faza de răsărire;
- erbicidarea culturilor;
- combaterea dăunătorilor şi a bolilor.

3.7.2. Îngrijirea culturilor de primăvară

- tăvălugitul după semănat;

- grăpatul pentru distrugerea crustei;
- completarea golurilor cu seminţe umectate;
- prăşitul. Numărul, adâncimea, timpul când trebuie efectuată lucrarea,
este în funcţie de planta de cultură. La culturile la care răsărirea are
loc în timp îndelungat se execută praşila oarbă (la semănat se
seamănă o plantă cu răsărire rapidă, salată, muştar ş.a. care indică
rândurile culturilor semănate);

96
 - răritul se execută la prăşitoare şi are drept scop asigurarea unei
desimi optime a culturii, dacă nu s-a semănat cu semănători speciale.
Prin această lucrare se elimină plantele în surplus;
- plivitul (eliminarea manuală a buruienilor) se aplică la suprafeţe
mici, ori se elimină exemplarele care impurifică culturile pentru
producere de sămânţă;
- muşuroitul, aducerea de sol la baza plantelor cu rariţe, pentru
favorizarea formării rădăcinilor adventive la porumb, respectiv a
tuberculilor la cartof. Se practică în regiuni mai bogate în precipitaţii;
- fertilizarea fazială cu îngrăşăminte cu azot;
- combaterea dăunătorilor şi a bolilor;
- irigarea culturilor.

3.8. Buruienile şi combaterea lor

3.8.1. Clasificarea buruienilor

Se consideră buruieni speciile spontane în culturi agricole sau pajişti care

concurează plantele cultivate sau vegetaţia valoroasă a pajiştilor, diminuând
recoltele.
Buruienile concurează plantele cultivate la lumină, apă şi substanţe nutritive.
Sursele de îmburuienare sunt seminţele de buruieni din sol, din terenurile
învecinate care nu sunt cultivate, din gunoiul de grajd nefermentat, prin folosirea
seminţelor impure la semănat. Vântul şi apa sunt factori datorită cărora seminţele pot
fi transportate la mare distanţă.
Buruienile au o mare capacitate de înmulţire (o plantă de ştir poate produce
peste 500 000 seminţe), rezistă la condiţiile nefavorabile de mediu, au o mare
vitalitate şi longevitate, o mare adaptabilitate, iar seminţele lor pot germina eşalonat.
De aceea, cunoaşterea buruienilor şi a biologiei lor este necesară pentru a se
lua măsurile de combatere a acestora.

97
 Clasificarea buruienilor se poate face în funcţie de modul de procurare a
hranei, durata vieţii şi particularităţile de înmulţire.
După modul de procurare a hranei, buruienile se clasifică în: parazite,
semiparazite şi neparazite.
Buruienile parazite nu au clorofilă, tulpinile sunt galbene sau brune,
prezintă haustori care ajung la vasele liberiene ale plantelor parazite şi folosesc
pentru hrană seva elaborată.
Din această grupă de buruieni fac parte speciile de cuscută (Cuscuta sp.) care
produc pagube culturilor de lucernă, trifoi, precum şi speciile de lupoaie (Orobanche
sp.) care sunt dăunătoare culturilor de floarea soarelui.
Buruienile semi-parazite, au frunze verzi, au capacitatea de fotosinteză, dar
parazitează alte plante, folosind de la acestea seva brută. Mai răspândite sunt grâul
prepeliţei (Melampyrum arvense), clocoticiul (Rhinanthus minor) şi silurul
(Euphrasia stricta).
Buruienile neparazite, cele mai numeroase, sunt autotrofe, procurându-şi
singure hrana necesară.
După durata vieţii pot fi:
Buruieni anuale: şopârliţa (Veronica arvensis), rocoina (Stellaria media),
sugelul (Lamium purpureum), neghina (Agrostemma githago), cocoşeii de câmp
(Adonis aestivalis), obsiga (Bromus secalinus), albăstriţa (Centaurea cyanus),
punguliţa (Thlaspi arvense), macul roşu (Papaver rhoeas), odosul (Avena fatua),
hrişca urcătoare (Bilderdykia convolvulus), muştarul sau rapiţa sălbatică (Sinapis
arvensis), ştirul (Amaranthus retroflexus), loboda (Chenopodium album), iarba
bărboasă sau costreiul (Echinochloa crus - galli), zămoşiţa (Hibiscus trionum), zârna
(Solanum nigrum), holera sau scaietele popii (Xanthium sp.), Iarba vântului (Apera
spica-venti);
Buruieni bienale, care fructifică numai în al doilea an de vegetaţie: brusture
(Arctium lappa), spinul (Carduus acanthoides), ciulinul (C. nutans), cucuta (Conium
maculatum), morcovul sălbatic (Daucus carota);

98
 Buruieni perene care trăiesc mai mulţi ani şi produc seminţe în fiecare an.
În funcţie de particularităţile înmulţirii vegetative, se deosebesc:
- buruieni cu înmulţire prin stoloni: pirul târâtor (Agropyron repens),
pirul gros (Cynodon dactylon), bălurul sau costreiul înalt (Sorghum
halepense). Coada calului (Equisetum arvense);
- buruieni cu înmulţire prin drajoni (formează muguri pe rădăcini):
pălămida (Cirsium arvense), volbura (Convolvulus arvensis), aliorul
sau laptele câinelui (Euphorbia cyparissias), murul (Rubus caesius);
- buruieni cu înmulţire prin bulbi: leurda (Allium ursinum), brânduşa
de toamnă (Colchicum autumnale), strigoaie sau steregoaie (Veratrum
album), ceapa ciorii (Gagea lutea).

3.8.2. Combaterea buruienilor

3.8.2.1. Metode preventive.

Metodele preventive au scopul de a înlătura cauzele care duc la
îmburuienarea culturilor. Acestea sunt:
- condiţionarea seminţelor, adică îndepărtarea impurităţilor, între care
şi seminţele de buruieni, din materialul de semănat, folosind
vânturătoare, trioare sau selectoare. Seminţele de lucernă şi trifoi
trebuie decuscutate în staţii speciale;
- folosirea gunoiului de grajd bine fermentat. În timpul fermentării,
temperatura din platforama de gunoi depăşeşte 45°C, iar seminţele
de buruieni sunt distruse;
- cositul buruienilor de pe marginea căilor de comunicaţie, înainte de a
ajunge la fructificare;
- recoltarea la timp a culturilor agricole, pentru a evita maturarea
seminţelor de buruieni;
- efectuarea la timp a lucrărilor solului, care fac ca buruienile să nu
ajungă la maturitate;

99
 - prin activitatea serviciilor de carantină, se împiedică intrarea în ţară a
unor specii din flora spontană, care pot deveni buruieni în culturi.

3.8.2.2. Metode agrotehnice

Sunt metode directe de combatere a buruienilor existente deja în culturi.
Acestea sunt:
- cultura plantelor agricole într-un asolament judicios întocmit;
- folosirea judicioasă a îngrăşămintelor;
- efectuarea corectă a arăturii de bază şi a lucrărilor de pregătire a
patului germinativ;
- efectuarea grăpatului, prăşitului, iar pe suprafeţe restrânse a
plivitului;
- recoltarea culturilor la momentul optim.

3.8.2.3. Metode chimice

Metodele chimice constau în folosirea unor substanţe chimice numite
erbicide. După modul de acţiune se deosebesc:
- erbicide de contact, care distrug plantele prin contact direct;
- erbicide sistemice, absorbite prin frunze, circulă descendent prin vasele
conducătoare liberiene, afectând procesele fiziologice şi metabolice
care duc lent la moartea buruienilor fără a afecta plantele de cultură;
- erbicide reziduale, care se aplică pe sol, ori încorporate la o mică
adâncime împiedică o perioadă de timp creşterea buruienilor.
Epoca de aplicare poate fi:
- înainte de semănat, prin încorporare (ppi);
- la semănat, sau între semănat şi răsărire – preemergent(preem);
- în timpul perioadei de vegetaţie postemergent (postem).
Erbicidarea, în funcţie de scopul urmărit, poate fi aplicată pe toată suprafaţa,
sau în benzi, urmând ca suprafeţele netratate cu erbicide să fie prăşite mecanic.
Erbicidele se produc sub formă de soluţie concentrată, concentrat emulsional,
pudră, pastă, granule, tablete, glomerule. Erbicidele formează suspensii cu apa şi se

100
aplică prin stropire. În cele mai multe cazuri, se realizează o suspensie în 200-400 l
apă cu doza recomandată la hectar pentru a putea fi pulverizate mai uniform cu
maşini speciale (MSP) sau cu aviaţia utilitară.
Principalele erbicide folosite în ţara noastră, pe culturi, sunt:
- grâu şi alte cereale păioase: 2,4-D 660 SL, Buctril, Arrat, Axial
One, Bromotril 40 EC, Harmony Extra, Lancelot Super, Mustang,
Tomigan 250 EC, ş.a.;
- porumb:, Frontier, Pendigan 330 EC, Merlin Flex, Laudis 30 WG,
Kelvin Top, Principal, Lumax 537,5, Cambio, Elumis, Stomp Aqua,
ș.a;
- floarea-soarelui: Dual Gold 960 EC, Gardoprim, Pulsar 40 EC,
Fusilade Forte, Leopard 5EC, Listego, ş.a.;
- sfeclă: Venzar 500 SC, Dual Gold 960 EC, Betanal Expert, Lontrel
300, ş.a.;
- cartof: Afalon 50 SC, Dual Gold 960 EC, Leopard 5EC, Pledge 50
WP, Surdone, Stomp Aqua, ş.a.;
- lucernă, trifoi: Pulsar 40 EC, Basagran Forte, Agil 100 EC, Pantera
40 EC, ş.a.
La folosire, se va ţine seama de felul culturii, spectrul de acţiune al
erbicidului, perioada aplicării şi doza recomandată, date care se află în prospectul
erbicidului respectiv, sau pe eticheta de pe recipient.

101
 3.9. Recoltarea şi păstrarea produselor agricole
3.9.1. Recoltarea produselor agricole

Recoltarea produselor agricole se face în funcţie de scop. Recolta ca produs

final al activităţii omului poate să fie reprezentată prin seminţe, fructe, tuberculi,
tulpini, rădăcini sau partea aeriană a plantei. Recoltarea trebuie efectuată la
momentul optim şi în timpul cel mai scurt pentru a evita pierderile sau deprecierea
produselor.
Recoltarea pentru boabe (seminţe, fructe) este în funcţie de faza de coacere
şi pericolul de scuturare al boabelor. La cereale şi leguminoase pentru boabe,
coacerea decurge în trei faze: coacerea în lapte (sau verde), când plantele sunt încă
verzi, dar cu frunzele bazale îngălbenite, bobul mare, în interior cu conţinut lăptos,
având peste 50% apă, coacerea în pârgă (galbenă sau în ceară), plantele sunt galbene,
boabele au consistenţa cerii cu 25-30% umiditate; coacerea deplină, cu plante uscate,
bobul este tare având culoarea şi forma specifică, la 15-16% conţinut de umiditate.
La speciile care prezintă pericol de scuturare a boabelor (ovăz, orz, mazăre,
soia) recoltarea se face la coacerea în pârgă, iar la cele care nu se scutură cum este
porumbul, la coacerea deplină.
Recoltarea culturilor pentru însilozare are loc în faza de coacere lapte-ceară
(la graminee, ex: porumbul), şi la umplerea boabelor în păstăi, la plantele
leguminoase. În această fază, plantele au cca. 75% umiditate.
Recoltarea culturilor pentru masă verde începe la înălţimea plantelor de 50-
60 cm la porumb şi 35-40 cm la lucernă şi încetează la înspicarea gramineelor.
Recoltarea culturilor pentru fân se face în faza de înspicare-înflorire la
graminee şi îmbobocire – înflorire la leguminoase.

3.9.2. Păstrarea produselor agricole

Seminţele se depozitează în silozuri sau magazii, până în momentul folosirii.

În timpul păstrării, seminţele duc o viaţă latentă, ceea ce determină pierderi de
materie organică. La o păstrare în condiţii necorespunzătoare (umiditate ridicată)

102
seminţele pot fi depreciate prin infestarea cu bacterii şi ciuperci. Pentru o bună
păstrare, cerealele trebuie să aibă 14,5-15,5% umiditate, iar leguminoasele 8-9%. La
umiditate şi temperatură ridicată, masa de seminţe se poate încinge, depreciindu-se
întregul lot. Pentru a evita acest fenomen, recoltarea seminţelor trebuie efectuată la
maturarea lor. De asemenea, în masa de seminţe să nu fie prezente plante verzi.
Seminţele care au un procent ridicat de umiditate, trebuiesc depozitate într-un strat
mai subţire şi supuse uscării.
Culturile pentru însilozare (murare), după recoltare şi tocarea materialului
vegetal, se însilozează în construcţii speciale numite silozuri în care se tasează
fragmentele de plante, pentru îndepărtarea aerului din masa silozului şi pentru a
favoriza fermentaţia lactică.
Culturile pentru masă verde se folosesc imediat după recoltare, cu excepţia
sorgului care se administrează ofilit în hrana animalelor.
Fânul rezultat prin uscarea plantelor, se depozitează în fânare, şire şi stoguri.
Sfecla şi cartofii se depozitează în spaţii amenajate numite silozuri. Aceste
silozuri permit păstrarea tuberculilor şi rădăcinilor în stare proaspătă, deosebindu-se
astfel de silozurile pentru însilozare (murarea) plantelor.

103
 ADDENDA

CLASIFICAREA SOLURILOR, prezentarea sistematică a solurilor din

România, pe baza anumitor criterii;
CORM, plante cu corpul diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze;
DECUSCUTARE, operaţia de îndepărtare a seminţelor de cuscută (torţel)
din seminţele de lucernă, trifoi, ş.a. Se execută în staţiuni de decuscutare;
EMBRION, partea cea mai însemnată a seminţei, reprezentând viitoarea
plantă în miniatură;
EPOCA DE SEMĂNAT, perioada în care trebuie semănate culturile pentru a
obţine producţii maxime;
FOTOSINTEZA, proces fiziologic al plantelor verzi care sintetizează
materie organică din dioxid de carbon şi apă cu ajutorul luminii solare;
GAMET, celulă sexuală masculă sau femelă, care prin cuplare cu alt gamet
de sex opus dă naştere zigotului;
GERMINAŢIE, trecerea embrionului seminţei de la viaţa latentă la viaţa
activă;
HUMUS, materie organică din sol în diferite grade de transformare,
provenită din resturi organice sub acţiunea microorganismelor;
INFLORESCENŢĂ, modul de aşezare şi grupare a florilor pe tulpină;
ÎNFLORIRE, apariţia florilor pe tulpina plantelor;
ÎNGRĂŞĂMINTE CHIMICE, substanţe chimice care conţin elementele
chimice indispensabile vieţii plantelor (azot, fosfor, potasiu, ş.a.;
ÎNGRĂŞĂMINTE ORGANICE, sunt resturi vegetale, gunoi de grajd, urina
şi mustul de gunoi, compostul, gunoiul de la păsări şi culturi speciale de plante care
se încorporează în sol prin arătură;
ÎNMULŢIRE, perpetuarea speciei prin producerea unor indivizi;
ÎNSILOZARE, (murare) constă în conservarea unor nutreţuri (ex. Porumb
prin fermentaţie lactică în Slozuri speciale);

104
 LUCRĂRI MINIME, procedeu de cultivare a plantelor cu un număr redus de
lucrări agricole;
MAŞINA AGRICOLĂ, maşini pentru mecanizarea lucrărilor agricole de
lucrat solul, semănat sau plantat, administrat îngrăşăminte, combaterea bolilor şi
dăunătorilor, recoltat ş.a.;
OFILIRE, pălirea frunzelor, pierderea turgescenţei, îngălbenirea frunzelor;
OROGRAFIE, ramură a geografiei care se ocupă cu descrierea formelor de
relief;
PALEI, frunze modificate (hipsofile) membranoase care acoperă florile la
plantele din fam. Gramineae;
PESTICID, substanţă chimică destinată distrugerii organismelor dăunătoare
culturilor agricole;
PRAŞILĂ, lucrare efectuată manual cu sapa sau mecanic cu cultivatorul,
pentru a combate buruienile din culturi semănate în rânduri depărtate;
RADICULĂ, rădăcină în faza de embrion;
REMNENŢĂ, efectul prelungit, în anul sau anii următori a unei substanţe
(îngrăşământ, erbicid);
SESIL (Ă), organ lipsit de peţiol sau peduncul (codiţă);
SILOZ, 1. Locul de pregătire a nutreţului murat. 2. Păstrarea în stare
proaspătă a cartofilor şi sfeclei în amenajări speciale;
SOLIFICARE, procesul de formare a solului (pedogeneza);
TAL, corpul vegetativ al plantelor referitoare, nediferenţiat în rădăcină,
tulpină şi frunze;
ZIGOT, celulă vegetală prin cuplarea a doi gameţi.

105
 BIBLIOGRAFIE

1. Arvat N., Bireescu L., 1983 – Producerea şi conservarea furajelor. Lp., Lito
I.A.Timişoara.
2. Blaga Gh., 2004 – Pedologie, alcătuire, geneză și proprietățile solurilor, ed.
Academic Pres, Cluj-Napoca
3. Blaga Gh.,Filipov F., Paulette Laura, Rusu I.,Udrescu S., Vasile D., 2008 –
Pedologie, Ed. Mega, Cluj Napoca.
4. Budiu V. Și Mureșan D., 1995 – Desecări și combaterea eroziuni solului, Ed.
Tipoagronomia, Cluj-Napoca.
5. Burzo I., Toma S., Crăciun C., Voican Viorica, Dobrescu Aurelia, Delian Elena,
1999 - Fiziologia plantelor de cultură, vol.I. Procesele fiziologice din plantele de
cultură. Întreprinderea Editorial - Poligrafică Ştiinţa Chişinău
6. Budoi Gh. şi Penescu A., 1996 – Agrotehnică. Ed. Ceres, Bucureşti
7. Borcean I.,Tabără V., David Gh., Eugenia Borcean, Ţarău D., Borcean A., 1996 –
Zonarea culturilor şi protecţia plantelor de câmp în Banat. Ed Mirton, Timişoara.
8. Borlan Z., Hera C., Dornescu D., Kurtinecz P., Rusu M., Buzdugan I., Tănase
Gh., 1994 – Fertilitatea și fertilizarea solurilor – Compendiu de Agrochimie, Ed.
Ceres, București
9. Bryan D., Eagle D., Finney B., 1993 – Soil management. Farming Press, United
Kingdom
10. Carter M., 1994 – Conservation Tillage in Temperate Agroecosystems. Lewis
Publishers U. K.
11. Canarache A., 1990 – Fizica solurilor agricole, ed. Ceres, București
12. Canarache A., 2003 – Contribuția cercetării pedologice în activitatea de studii,
proiectare și exploatare a lucrărilor de îmbunătățiri funciare. Știința solului.
Publicația SNRSS vol. 37 Nr. 1,2 București
13. Cârciu G., 2003 – Agrotehnică. Editura Agroprint Timişoara.

106
14. Chirilă C., 2000 – Speciile segetale vasculare din culturile agricole din
România, AL XII-lea Simpozion de Herbologie, Sinaia
15. Chirilă C., 2001 – Biologia buruienilor, Ed. Ceres, București
16. Chiriță C.D., 1974 – Ecopedologia cu baze de pedologie generală, Ed. Ceres,
București
17. Cheneby D., Hartman A., Henault C., Topp E., Germon J.C., 1998 – Diversity
of denitrifying microflora and ability to reduce N2O in two soils. Biol.Fert.Soil,
nr. 28
18. Ciocârlan V., 2009 – Flora ilustrată a României Pteridophyta et Spermatophyta,
Ed Ceres 2009
19. Coste I. 1994 – Sistematica plantelor şi geobotanică , curs Lito USAMVB
Timişoara
20. Dommergues Y., Mangenot F., 1970 – Ecologie microbienne du sol. Masson et
Cie Editeurs, Paris.
21. Dorneanu A., 1986 – Concepții moderne de fertilizare organică a solului, Ed.
Ceres, București
22. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed. Academiei
Române, Bucureşti.
23. Drăgănescu E., 1998 – Pomicultură. Ed. Mirton, Timişoara.
24. Duchaufaur Ph. et Souchier B., 1997 – Pedologie, Ed. Masson, Paris
25. Erdelyi Şt., Ionel A., Arvat N., Iacob T., Ignat Al., Simtea N., 1990 –
Producerea şi conservarea furajelor. Tipo Agronomia, Cluj, pag. 15-212.
26. Filipov F. și Lupașcu Gh., 2003 – Pedologie. Alcătuirea, geneza și clasificarea
solurilor. Ed. Terra Nostra, Iași
27. Florea N. și Buză M., 2003 – Pedogeografie cu noțiuni de pedologie
(Compendiu), Ed. Lucian Blaga, Sibiu
28. Florea N., 2003 – Degradarea, protecția și ameliorarea solurior și a terenurilor,
Ed. Academiei, București

107
29. Florea N., Munteanu I., Rusu C., Dumitru M., Ianoș Gh, Daniela Răducu,
Rogobete Gh., Țărău D., 2012 - Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor
(SRTS), Ed. Sintech, Craiova
30. Gleason H. Et Cronquist A., 1993 – Manual of Vascular Plants of Nordeasthern
United States and Adjacent Canada. New York
31. Guş P., Lăzureanu A., Săndoiu D., Jităreanu G., Stancu I., 1998 – Agrotehnică,
Ed, RISOPRINT Cluj-Napoca.
32. Guș P., Rusu T., Ileana Bogdan, 2004 – Agrotehnică, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca
33. Guș P., Rusu T., Ileana Bogdan, 2004 – Asolamentele, rotația culturilor și
organizarea teritoriului, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca
34. Guş P., Rusu T., Ileana Bogdan, 2003 – Sisteme convenţionale şi
neconvenţionale de lucrare a solului. Editura Risoprint, Cluj Napoca.
35. Hay R.K.M., Walker A.J., 1992 – An introduction to the Physiology of crop
yeld, London.
36. Iancu S., Olaru L.A., 2004 – Agrotehnica (vol II). Editura "Universitatea"
Craiova.
37. Ianoș Gh., 1999 – Pedogeografie, Ed. Mirton, Timișoara
38. Jităreanu G., 1997 – Influența unor metode de lucrre a solului asupra
proprietăților fizico-chimice, producției și consumului energetic într-o rotație de
3 ani, Simpo „Alternative de lucrare a solului” , Cluj-Napoca
39. Lăzureanu A., 1994 - Agrotehnica. Ed. „Helicon” Banat SA.
40. Lăzureanu A., Manea D., Cârciu Gh., Alda S., Balica Mirela 1997 – Aspecte
privind combaterea integrată a buruienilor din cultura de porumb boabe, la
Staţiunea Didactică Timişoara. Lucrări ştiinţifice, agricultură. Vol. XXIX.
Editura Agroprint, Timişoara
41. Manea D. N., 2006 – Agrotehnică și Herbologie, Ed. Eurobit, Timișoara
42. Marin Gh., 1994 – Influența intervenției antropice asupra ecosistemului agricol.
Publicațiile SNRSS, București
43. Mocanu R. și Mocanu Ana Maria, 2004 – Agrochimie, Ed. Sintech, Craiova

108
44. Niță L. T., 2007 – Pedologie, Ed. Eurobit, Timișoara
45. Peț I., 2014 – Agricultură generală, Ed. Agroprint, Timișoara
46. Pintilie C. și colab., 1985 – Agrotehnică, Ed. Practică și Pedagogică, București
47. Pintilie C., Sin Gh., 1974 – Rotaţia culturilor de câmp. Editura Ceres, Bucureşti.
48. Pușcă I., Borza I. și Drăgan I., 1987 – Solurie grele și tasate afectate de exces de
umiditate din Banat, Conf. Naționale pentru Știința Solului, București, Nr. 23
49. Roman Gh. V., Tabără V., Pîrșan P., Robu T., Axinte M., Ștefan M., Morar M.,
Cernea S:, 2011 – Fitotehnie – vol.I – Cereale și leguminoase pentru boabe, Ed.
Universitară, București
50. Rogobete Gh., 1994 – Știința solului, Ed. Mirton, Timișoara.
51. Rothmaler W., 2002 – Exkursionsflora von Deutschland, Berlin
52. Rusu T., Guș P.,Bogdan Ileana, 2003 – Influence of minimum tillage system on
different soil properties, Vol. 38, Croatian Symposion on Agriculture Opatja,
Croatia
53. Salisbury F.B., Ross C.W., 1991 – Plant Physiology. Belmont, California.
54. Sebaneck J., 1992 – Plant Physiology, Amsterdam, Oxford, New York, Tokio.
55. Staicu Ir., 1969 – Agrotehnica. Ed. Agrosilvică, Bucureşti
56. Ștefan V. și Niță L., 2002 – Mineralogie și Pedologie, Ed. Orizonturi
Universitare, Timișoara
57. Tianu Al. şi colab., 1992 – Curs de Agrotehnică. Academia Universităţii
Athenaeum, Bucureşti.
58. Tianu Al., 1995 – Cercetări privind sistemul de lucrări ale solului în ultimii 30
ani în România. Lucrările Simpozionului „Lucrările solului”, Cluj Napoca, 22-
23 iunie.
59. Tonea Cornelia, 1998 – Maşini agricole şi horticole de lucrat solul, semănat,
plantat şi întreţinere a culturilor. Editura Agroprint, Timişoara.
60. Zamfirescu N., 1977 – Bazele biologice ale producţiei vegetale. Editura CERES,
Bucureşti.
61. XXX 2003 – Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS), ed. Estfalia,
București

109
62. http://agritech.tnau.ac.in
63. http://www.ableweb.org
64. http://www.agroatlas.ru
65. http://www.agroua.net
66. http://www.biologyjunction.com
67. http://www.biotox.cz
68. http://www.bollywoodpictures.esy.es
69. http://www.botanickafotogalerie.cz
70. http://www.bvi.rusf.ru
71. http://www.catholicnewslive.com
72. http://www.chestofbooks.com
73. http://www.chlorischile.cl
74. http://www.classicnatureprints.com
75. http://www.commons.wikimedia.org
76. http://www.creeaza.com
77. http://www.crsbooks.net
78. http://www.cumuseum-archive.edu
79. http://www.de.wikipedia.org
80. http://www.dinpi.hu
81. http://www.dreamstime.com
82. http://www.en.wikipedia.org
83. http://www.eukarya.ro
84. http://www.flamingpetal.co.nz
85. http://www.fleursauvageyounne.pagesperso-orange.fr
86. http://www.floraviva.it
87. http://www.gaudeamus.hr
88. http://www.hear.org
89. http://www.hipernatural.com
90. http://www.hu.wikipedia.org
91. http://www.it.wikipedia.org

110
92. http://www.lakerestoration.com
93. http://www.lefo.ro
94. http://www.luirig.altervista.org
95. http://www.mek.oszk.hu
96. http://www.memorize.com
97. http://www.mkk.szie.hu
98. http://www.nobilecollegio.it
99. http://www.numobbiology.blogspot.ro
100. http://www.pajaricos.es
101. http://www.pfaf.org
102. http://www.plantillustrations.org
103. http://www.pt.wikipedia.org
104. http://www.redbubble.com
105. http://www.rodnika-zdorovya.ru
106. http://www.rw-base.ru
107. http://www.tohumcu.org
108. http://www.tutorvista.com
109. http://www.vashsad.ua
110. http://www.waterwereld.nu
111. http://www.web2.mendelu.cz
112. http://www.wisplants.edu
113. http://www.ziolazkurpi.com
114. http://www3.syngenta.com
115. http://www.youtube.com
116. http://www.agromaquinas.es
117. http://www.agra.ro
118. http://www.dandima.ro
119. http://www.soilmaster.com.tr
120. http://www.romagrotehnica.ro
121. http://www.producător-agricol.ro

111
122. http://www.agrosez.ro
123. http://www.agrointel.ro
124. http://www.informatii-agrorurale.ro
125. http://www.agrisolvwaste.com
126. http://www.agri-news.ro

112
 CUPRINS

1. BOTANICA AGRICOLĂ ................................................................................. 5

1.1 Organografia plantelor de cultură şi a celor din pajişti ...................................... 5
1.1.1.Rădăcina .................................................................................................. 5
1.1.2. Tulpina .................................................................................................... 6
1.1.3. Frunza ..................................................................................................... 8
1.1.4. Floarea .................................................................................................... 10
1.1.5. Inflorescenţa ........................................................................................... 13
1.1.6. Fructul .....................................................................................................14
1.1.7. Sămânţa .................................................................................................. 16
1.2. Sistematica plantelor (Taxonomia) ................................................................... 17
1.2.1. Noţiuni generale ..................................................................................... 17
1.2.2. Încrengătura Gymnospermatophyta ....................................................... 18
1.2.3. Încrengătura Angiospermatophyta ......................................................... 18
2. PEDOLOGIA ..................................................................................................... 29
2.1. Obiectul şi rolul pedologiei ............................................................................... 29
2.2. Factorii de formare a solului ............................................................................. 29
2.3. Partea minerală a solului ................................................................................... 31
2.4. Partea organică a solului ....................................................................................31
2.5. Profilul de sol. Formare şi alcătuire .................................................................. 33
2.6. Complexul coloidal al solului ............................................................................35
2.7. Reacţia solului ................................................................................................... 36
2.8. Proprietăţile fizice ale solului ............................................................................ 37
2.8.1. Textura solului ........................................................................................ 37
2.8.2. Structura solului ......................................................................................38
2.9. Apa şi aerul din sol ............................................................................................ 39
2.9.1 Apa din sol ............................................................................................... 39
2.9.2. Aerul din sol ........................................................................................... 40

113
2.10. Proprietăţile biologice şi fertilitatea solului .................................................... 40
2.10.1 Proprietăţile biologice ale solului .......................................................... 40
2.10.2. Fertilitatea solului ................................................................................. 42
2.11. Clasificarea solurilor din România .................................................................. 42
2.11.1 Clasa molisoluri ..................................................................................... 45
2.11.2. Clasa argiluvisoluri ............................................................................... 45
2.11.3 Clasa cambisoluri .................................................................................. 46
2.11.4 Clasa spodosoluri ...................................................................................46
2.11.5 Clasa umbrisoluri ...................................................................................46
2.11.6. Clasa solurilor hidromorfe .................................................................... 46
2.11.7. Clasa solurilor halomorfe ..................................................................... 47
2.11.8. Clasa vertisoluri .................................................................................... 47
2.11.9. Clasa solurilor neevoluate .................................................................... 47
2.11.10. Clasa solurilor organice ...................................................................... 48
3. AGRICULTURĂ GENERALĂ ........................................................................ 49
3.1. Factorii de vegetaţie ........................................................................................ 49
3.1.1. Lumina .................................................................................................... 49
3.1.2. Căldura ....................................................................................................50
3.1.3. Aerul ....................................................................................................... 51
3.1.4. Apa ..........................................................................................................52
3.1.5. Elementele nutritive ................................................................................54
3.2. Asolamentul .......................................................................................................56
3.3. Fertilizarea ......................................................................................................... 57
3.3.1. Îngrăşămintele organice ..........................................................................58
3.3.2. Îngrăşămintele chimice ........................................................................... 59
3.3.3. Biopreparatele .........................................................................................62
3.3.4. Amendamentele ...................................................................................... 62
3.3.5. Sisteme de fertilizare .............................................................................. 63
3.4. Lucrările solului ................................................................................................ 64
3.4.1. Aratul ...................................................................................................... 64

114
 3.4.2. Afânări ale solului fără întoarcerea brazdei ............................................69
3.4.2. Lucrarea cu grapă ....................................................................................72
3.4.3. Lucrarea cu cultivatorul .......................................................................... 74
3.4.4. Lucrarea cu tăvălugul ............................................................................. 75
3.4.5. Lucrarea solului cu freza .........................................................................76
3.5. Sisteme de lucrare a solului pentru semănat ......................................................78
3.5.1. Sistemul clasic (convenţional) de lucrare a solului .................................78
3.5.2. Sistemul neconvenţional de lucrare a solului ..........................................81
3.6. Sămânţa şi semănatul ........................................................................................ 91
3.6.1. Sămânţa. Principalii indici de calitate .................................................... 91
3.6.2. Pregătirea seminţelor pentru semănat ..................................................... 92
3.6.3. Semănatul ............................................................................................... 93
3.7. Întreţinerea culturilor .........................................................................................96
3.7.1. Întreţinerea culturilor de toamnă ............................................................ 96
3.7.2. Îngrijirea culturilor de primăvară ........................................................... 96
3.8. Buruienile şi combaterea lor ..............................................................................97
3.8.1. Clasificarea buruienilor .......................................................................... 97
3.8.2. Combaterea buruienilor .......................................................................... 99
3.9. Recoltarea şi păstrarea produselor agricole .......................................................102
3.9.1. Recoltarea produselor agricole ...............................................................102
3.9.2. Păstrarea produselor agricole ..................................................................102
ADENDA .................................................................................................................104
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................106

115