Cum va fi punctat examenul:

prezență curs – 0,5 puncte

activitate lucrări + caiet = 0,5 puncte.

Teste curs = 2 puncte.

Total: 3p.

Nota finală la examen = 7 puncte.

Din Entomologie se înțelege știința care se ocupă cu studiul insectelor. Denumirea ei vine de la
cuvintele „entomos” care înseamnă tăiat, segmentat și „logos” care înseamnă vorbire, descriere.

Cuvântul de insectă vine de la latinescul „insectus” care înseamnă tăiat în fragmente, segmente sau
metamere, somite, dar grupate în trei regiuni: cap, torace, abdomen.

Insectele se mai numesc și hexapode (cu șase picioare).

Este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul animalelor iar pentru ușurarea cercetărilor, studiilor,
a fost împărțită în capitole mari care alcătuiesc discipline de sine stătătoare, cum sunt: Protozoologia
(care se ocupă cu studiul protozoarelor), Helmintologia (se ocupă cu studiul nematozilor), Acarologia
(se ocupă cu studiul acarienilor), Entomologia etc. Dezvoltarea entomologiei a dus la separarea ei în 2
părți:

-entomologia generală care studiază insectele din punct de vedere morfologic, sistematic, biologic,
ecologic, paleontologic, filogenetic
-entomologia aplicată, care studiază insectele din punct de vedere a relațiilor cu mediul, cu plantele, cu
animalele și cu omul. Se clasifică în insecte dăunătoare și insecte utile/folositoare.

Insectele se caracterizează prin numărul extraordinar de mare de specii și indivizi. Se cunosc în prezent
peste 1 milion de specii, formând aprox. 4/5 din regnul animal. Dar, fără îndoială, că numărul lor este
mult mai mare (1.5-2 mil. Specii), deoarece suprafețe întregi de pe Glob nu au fost încă
cercetate/explorate/studiate.

O altă caracteristică o constituie marea plasticitate în adaptarea lor la condițiile de existență, dând un
număr inepuizabil de tipuri biologice și morfologice. Marea plasticitate a insectelor a fost favorizată de
prezența exoscheletului chitinos, de apendice articulate, de musculatura striată transversal, și de
prezența aripilor. Această plasticitate a permis insectelor să cucerească uscatul aproape în întregime, iar
un număr de specii s-a adaptat și la viața acvatică.

Răspândirea insectelor se face în raport cu hrana, dar și în funcție de principalii factori climatici
(temperatura, umiditatea, lumina).
Majoritatea insectelor sunt fitofage (se hrănesc cu plante) și acestea pot fi la rândul lor monofage,
oligofage sau polifage. Prezintă importanță și modul cum atacă: unele atacă frunzele, atacă tulpinile,
atacă florile, semințele, rădăcinile. Insectele carnivore/prădătoare/zoofage sunt în general mai puține
decât speciile fitofage.

O grupă biologică specială o formează furnicile, albinele, viespile și termitele, care consumă hrană
preparată. În legătură cu aceasta apare viața socială cu diviziunea muncii.

O altă caracteristică o formează insectele care consumă excremente și cadavre. Acestea joacă un rol
important în circuitul general al substanțelor, fiind „agenți sanitari naturali”.

Această scurtă prezentare arată cât de variate sunt în condițiile de uscat relațiile insectelor cu alte
organisme și cât de mare însemnătate o au insectele pentru omul însuși și pentru organismele aflate sub
controlul lui.

Lista insectelor care dăunează plantelor crește mereu. În culturi se introduc noi plante provenite din alte
părți ale lumii, se modifică raionarea culturilor vechi. Specii de insecte care până atunci erau
indiferente, trecând pe noi culturi devin dăunătoare. Cu tot controlul din partea organizațiilor speciale
de carantină asupra importului de materiale vegetale, speciile dăunătoare de insecte se aduc în mod
curent dintr-o țară în alta. În 1866, a fost dusă din Europa în America de Nord specia Lymantria dispar
(stejar). Din America de Nord au fost aduse în Europa Phylloxera vastatrix și Eriosoma lanigerum.

Și mai recent, în 1922, s-a adus gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) care este cel mai
important dăunător al cartofului, iar în 1940 s-a adus din America de N Hyphanntria cunea – omida
păroasă a dudului.

După 1990 s-a adus din America de N Diabrotica virgifera virgifera (viermele vestic al rădăcinilor de
porumb)

Relații deosebite apar atunci când insecta este un transmitățor al unor boli. De exemplu, țânțarul
(Anopheles maculipennnis) care transmite malaria. Păduchele de corp transmite tifosul enczantematic.

Studierea transmițătorilor a dus la ideea că în natură există focare naturale ale bolilor ce pot fi
transmise omului. Drept focare pot servi/fi diferite vertebrate sălbatice, în corpul cărora se dezvoltă
agentul patogen (protozoar, virus, bacterie), în timp ce transmițătorul (insecta sau acarianul) transmite
boala de la animalele vertebrate la alte animale sau la om.

Pierderile economice datorate insectelor sunt enorme. După unele date statistice, acestea s-ar ridica la
aproximativ 40% din producția mondială.

Dar rolul insectelor față de om nu se limitează numai la daunele cauzate de ele. Insectele polenizatoare
aduc o contribuție deosebită deoarece polenizarea încrucișată (entomofilă) duc la creșterea producției
cu cca 40%. Pe de altă parte, în natură un număr considerabil de specii sunt parazite sau prădătoare pe
seama insectelor fitofage, limitând în mod natural înmulțirea în masă a dăunătorilor vegetali. Unele din
acestea sunt folosite de om în combaterea biologică a dăunătorilor.

Trebuie reamintit de asemeni importanța altor specii pentru om, cum ar fi specia Bombyx mori
(fluturele care produce mătase naturală) precum și albina (Apis melifera).
Istoricul entomologiei cuprinde 3 etape distincte:

1.Entomologia în antichitate și evul mediu

2. Entomologia în timpul erei moderne (1600-1900)

3. Entomologia contemporană

Entomologia în antichitate și în evul mediu

Entomologia poate fi socotită tot atât de veche ca și celelalte ramuri ale biologiei; de când omul a avut
de îndurat înțepăturile țânțarilor, are păduchilor sau muștelor, și când a găsit prin scorburile copacilor
mierea strânsă de albine, de atunci atenția lui a fost atrasă de aceste mici viețuitoare.

Atât de pe mormintele cele mai vechi (aztece, chineze, etc) pe care se găsesc frecvent pictate sau
sculptate diferite specii de insecte (albina, scarabeul, etc) cât și din scierile rămase din acele timpuri,
reiese că se cunoșteau un anumit număr de specii de insecte, iar unele erau socotite ca simboluri, altele
serveau ca hrană populației umane. Dar așa cum arată istoricii entomologiei, aceasta nu era încă știință,
nu era încă entomologie. Știința entomologiei își are rădăcinile în scrierile lui Aristotel, în cartea sa
„Istoria animalelor” din anii 384-372 î. Hr. Clasificarea lui Aristotel împărțea animalele în 2 categorii
mari: Enaima – animale cu sânge și Anaima – animale fără sânge, în care cuprindea și insectele sau
entoma, adică animale cu corpul divizat în inele. Entoma era împărțită în Psilota (insecte fără aripi) și
Pterota (insecte cu aripi). În total, Aristotel a descris 47 de specii de insecte, dar descrierile lor erau
incomplete, ceea ce face ca astăzi ele să nu poată fi recunoscute.

La romani se dădea o mare însemnătate albinelor de la care se obținea mierea și ceara. Astfel, Virgiliu
și Ovidiu, în poeziile lor, deseori vorbesc despre albine. Pliniu – în lucrarea sa „Historia mundi”
volumul 11, citează lucrările lui Aristotel însă admite prezența sângelui la insecte.

În evul mediu, entomologia este părăsită total, deoarece nu se mai adaugă nimic nou peste ceea ce se
cunoștea de la antici. Această stare a durat până la mijlocul secolului al 17-lea.

Entomologia timpurilor moderne (1600-1900).

Primele lucrări noi de entomologie, deși sub influența lui Aristotel, au apărut în jurul anului 1602,
scrise de Ulysse Aldromandi, care încearcă să dea o clasificare a insectelor. Progresul științelor
biologice, implicit al entomologiei, are loc în mod continuu. Numărul celor care se ocupă cu studiul
insectelor crește și el. Odată cu descoperirea aparatelor de mărit (microscop) se pun bazele sistematicii
și morfologiei insectelor. Astfel, Franz Redi introduce în cercetarea insectelor metoda experimentală
prin disecție. Malpighi s-a ocupat de anatomia viermilor de mătase. M. Reaumur editează 6 volume
privind „istoria naturală și anatomia insectelor” (1734-1742), iar Charles Bonnet descoperă fenomenul
de partenogeneză la insecte. Dar lipsea o nomenclatură științifică și o clasificare întocmită după criterii
stabile. Această lipsă a completat-o Charles Linne în lucrarea „Systema nature”. Linne stabilește
regulile nomenclaturii binare care constituie baza sistematicii zoologice. El s-a ocupat însă și de
problema entomologiei aplicate și a dedicat în lucrarea sa un întreg capitol intitulat „Noxia insectorum”
(insecte nocive, dăunătoare). În a doua jumătate a sec. 18 apar foarte multe lucrări de entomologie.

În secolul 19 Laterille trece la introducerea metodei de clasificare naturală adică după înrudirea lor
naturală. El clasifică insectele în familii, denumind familiile cu nume care se referă la originea lor
(1831). Se fac studii asupra anatomiei, dezvoltării și a metamorfozei insectelor. În secolul 19
cercetătorii s-au ocupat atât de sistematică cât și de anatomia și fiziologia insectelor. Entomologia
începe să ia un caracter din ce în ce mai practic, mai științific. Încep să apară primele colecții științifice
de insecte. Dezvoltarea pe care a luat-o entomologia în sec. 19 este imensă, întrucât pe lângă amploarea
lucrărilor de morfologie, filogenie, paleontologie, încep să apară și lucrări de entomologie generală și
aplicată.

Entomologia contemporană

În secolul 20, opera marilor entomologi din trecut se dezvoltă neîncetat, vastitatea cercetărilor în acest
domeniu fiind tot atât de mare cât și a numărului imens de specii cuprins în această clasă de artropode.
Latura/partea biologică/ecologică a fost dezvoltată mai ales de Berlese în Italia, Imms în Anglia,
Escherich în Germania; cea sistematică de Silvestri în Italia, Comstock în SUA, Jannel în Franța, și mai
ales de Martinov în Rusia.

Entomologia contemporană a căpătat o extindere atât de mare încât poate fi socotită ca printre cele mai
vechi științe.

Istoricul entomologiei în țara noastră

La noi în țară, ca și la celelalte popoare, entomologia s-a născut odată cu contactul ce l-a avut poporul
cu anumite specii de insecte. Deși nu s-au găsit până astăzi date precise, din folclorul nostru reiese că
insectele au atras atenția oamenilor din cele mai vechi timpuri (legende, povești, datine etc.). Cronicarii
(Gr. Ureche, Miron Costin) au descris și pagubele produse de insecte, mai ales de lăcuste, încă din anul
1472. Informații mai vechi există deasemenea și despre creșterea albinelor și a viermilor de mătase.

Cercetările din domeniul entomologiei înregistrează și la noi o mare dezvoltare în a doua jumătate a
secolului 19 și mai cu seamă în secolul 20.

Odată cu înființarea universităților (la iași în 1860, la București în 1864, și la Cluj în 1872) care au fost
nu numai centre didactice, ci și centre de cercetare științifică, încep să apară lucrări de entomologie în
cadrul laboaratoarelor de zoologie și în cadrul școlilor superioare de Agricultură. Profesorul Nicolae
Nemor? De la universitatea din Iași a studiat insectele vătămătoare/dăunătoare. El a făcut cercetări
asupra aparatului bucal la Culicide și Simuliidae, dar mai ales la țânțarul Anopheles. În anul 1900, G.
N. Nicoleanu publică lucrarea intitulată „Lupta contra Filoxerei în România”. În anul 1909, Knechtel
publică primul manual de entomologie, intitulat „Insectele vătămătoare din România și mijloacele de
combatere a lor”.

Arnold Montandon se ocupă cu sistematica insectelor, publicând peste 100 de lucrări despre Coleoptere
și Heteroptere. La Iași, C. N. Ionescu a publicat lucrări asupra creierului la Apis melifera. Gh. Fințescu,
profesor de liceu, a publicat lucrări asupra biologiei insectelor dăunătoare pomilor fructiferi. C.
Hormuzachi a publicat lucrări de sistematică și zoogeografie la insecte, la lepidoptere. <...>. Aristide
Caradja, entomolog cu renume mondial a publicat lucrări mai ales asupra microlepidopterelor. Colecția
sa vastă de peste 140 de mii de exemplare cu peste 4000 de tipuri se găsește la muzeul Grigore Antipa
din București. El a descris lepidoptere din lumea întreagă: Asia Centrală, China, Siberia, Tibet, Asia
Mică, Algeria, Tunisia, Spania, America de Sud, etc. Din țara noastră a colectat material mai ales din
Dobrogea și Moldova. În Transilvania, o serie de cercetători s-au ocupat de studiul insectelor. Astfel,
Friwaldschi, K. Fuss, A. Muller, etc. La Cluj, Emil Racoviță a inițiat cercetări și cercetători care s-au
ocupat cu studiul insectelor cavernicole.
După Primul Război Mondial, studiul insectelor s-a dezvoltat mai mult la București și Iași. În acest
timp, au fost abordate aproape toate grupele de insecte. La Iași, profesorul Ion Borcea a înființat primul
laborator de Entomologie pe lângă catedra de Zoologie a Universității, studiind mai ales afidele și
zoocecidele. Mihai Constantineanu a luat în studiu Ichneumonidele, iar Petru Șuster Tachinidele.
Activitatea entomologică la Iași au mai avut Constantin Motaș, F. Cârdei, Alexandru Alexinschi, etc.

La București în 1925, profesorul Andrei Popovici Bîznoșanu a înființat secția de Entomologie în cadrul
laboratorului de Zoologie de la Universitatea din București. În acest laborator s-au format M. A.
Ionescu care s-a ocupat cu studiul apterigotelor, a Cynipidelor și al Dipterelor. Constantin Bogăescu cu
studiul Efemeropterelor. Ecaterina Dobreanu cu studiul homopterelor.

Și alți cercetători din București s-au ocupat cu studiul insectelor: Adrian Luncoci, A. Panin, Eugen
Nicolescu, Ieniștea, Codreanu etc. În 1929, odată cu înființarea ICAR (Institutul de Cercetări
Agronomice din România), s-a organizat/înființat și stațiunea de Entomologie. Cercetările de
entomologie agricolă au fost continuate la București de Constantin Manolache, Florica Manolache,
Sergiu Paniu, Aurel Săvescu, Georghe Dobuleanu etc.

La Iași, la universitatea noastră, s-au ocupat cadrele didactice și cercetători cum ar fi: M.
Constantineanu, M. Peiu, C. Filipescu, T. Georgescu, T. Săpunaru, Pătrășcanu Elena, etc.

În prezent cercetări de entomologie se fac în instituțiile de învățământ superior universitar agricol și

silvic, la disciplinele de entomologie, în institutele de cercetări al Ministerului Educației, a ASAS
(Academiei de Științe agricole și silvice) precum și la unele muzee de științe naturale. În cadrul acestor
unități se studiază atât problemele cu caracter fundamental cât și aplicativ.

Caracterizarea generală a insectelor și poziția lor sistematică

Insectele pot fi considerate ca un tip biologic terestru-aerian foarte pronunțat. Factorii care au permis
insectelor să cucerească uscatul sunt:

1. Zborul, care la insecte și păsări au dat tipurile de zbor cele mai perfecte, și au format numeroase
specii.

2. Avantajul biologic care constă în dimensiunile mici ale corpului, ceea ce redă posibilitatea să
folosească spațiile mici, inaccesibile vertebratelor.

3. Capacitatea mare de reproducere în masă: descendenții unei mici cicade cu 6 generații pe an numără
500 de milioane indivizi, iar la musca domestica descendenții dintr-un an de zile a unei perechi sunt de
5:598720000000

4. Insectele dau un număr enorm de tipuri biologice ce se deosebesc unul de altul. Exemple: fluturele
care se hrănește cu nectar se deosebește clar de un carabid care și-a pierdut capacitatea de zbor.
Parazitismul duce la o restructurare atât de complexă a organizării, încât chiar apartenența la tip poate fi
mascată. Însă insectele, supunându-se unor modificări profunde, în timpul trecerii la parazitism,
totdeauna păstrează caracterele clasei lor. Astfel, insectele întrunesc plastiticatea enromă a organizării
cu stabilitatea ei exterioară.
Pentru ilustrarea plasticității instectelor, în cursul evoluției lor facem referire doar la variabilitatea
dimensiunii corpului. Cele mai mici insecte fac parte din fam. Mymaridae (0,2 mm). Pe de altă parte, la
Phasmoptera dimensiunile corpului ating 300 mm. Raport 1:1500. La mamifere, raportul este de numai
de 1:836. Cel mai mic mamifer – un șoarece de 3,6 cm. Balena – 30 m.

Marea plasticitate a insectelor se manifestă și prin faptul că și-au creat o serie întreagă de aparate,
extrem de complicate, perfecte și eficace în ceea ce privește funcționarea. Toate aceste caractere explică
într-o mare măsură cauzele poziției ocupate de insecte în regnul animal.

MORFOLOGIA EXTERNĂ A CORPULUI LA INSECTE

Cele mai numeroase artropode sunt insectele. Acestea sunt în mare parte terestre și adaptate la
respirația aeriană prin trahee. Scheletul insectelor este extern, fiind reprezentat printr-un tegument dur,
mai mult sau mai puțin dur și rezistent. Corpul insectelor este alcătuit din 21 de segmente, vizibile în
integritatea lor doar în stadiul embrionar, și este evidențiat în trei regiuni, după cum urmează:

-cap (6 segmente)
-torace (3 segmente)
-abdomen (12 segmente)

În stadiul embrionar, doar 18 segmente sunt prevăzute cu apendici, celelalte 3 segmente cum ar fi
segmentul acron, segmentul intercalar, și segmentul telson sunt lipsite de apendici.

Capul (capsula cefalică) reprezintă cea mai mică dintre cele 3 regiuni ale corpului la insecte. Capul este
format din 6 segmente și anume: segmentul acron, segmentul antenal, segmentul intercalar, mandibular,
maxilar și labial, care intim sudate între ele formează o capsulă bine chitinizată. Forma capului la
insecte este foarte diferită, putând fi în general triunghiulară, dar și alungită, conică, lățită, piriformă,
pătrată sau rotundă. La insectele din familia Curculionidae (gărgărițele) capul are o formă
caracteristică, fiind puternic alungit, iar în vârful acestuia aflându-se piesele aparatului bucal ce poartă
denumirea de rostru sau cioc. Capsula cefalică prezintă două orificii, și anume:

-orificiul anterior reprezentat de orificiul bucal

-orificiul posterior reprezentat de orificiul occipital.

Elementele definitorii ale structurii capului la insecte se prezintă astfel:

Partea anterioară a capului poartă denumirea de frons (frunte)

În partea anterioară deasupra frunții întâlnim clipeul.

Posterior frunții și delimitat de ochii compuși și orificiul occipital, este creștetul sau vertexul. Ceafa sau
occiputul este partea posterioară a epicraniului situată între creștet, tâmple, și protorace. Obrajii sau
genae cuprind ariile laterale de sub orbite și se prelungesc latero-posterior cu tâmplele și tempora. În
funcție de modul de prindere al capului la torace, acesta poate avea o mobilitate mai redusă sau mai
accentuată. Astfel, după poziția capului față de axa corpului, la insecte întâlnim trei tipuri de cap:
prognat, ortognat și hipognat.

Capul prognat îl întâlnim la insectele din familia Forficulidae și Carabidae atunci când capul se află în
prelungirea axei corpului iar piesele bucale sunt orientate spre înainte.
Capul ortognat – atunci când poziția capului formează un unghi de 90 de grade cu axa corpului iar
piesele bucale sunt orientate în jos.

Capul hipognat – îl întâlnim la insectele din ord. Blattoptera, Homoptera, Thysanoptera – atunci când
poziția capului formează cu axa corpului un unghi mai mic de 90 de grade, iar piesele bucale sunt
îndreptate spre înapoi.

Ochii compuși – pe suprafața capsulei cefalice se disting o pereche de ochi compuși care atunci când
sunt situați lateral poartă denumirea de ochi simpli, care în cazul insectelor adulte sunt denumiți oceli
iar în cazul insectelor în stadiul embrionar, îi întâlnim sub denumirea de stemata.

Antenele la insecte

-sunt piese perechi, ele sunt în număr de 2, și sunt caracteristice diferitelor grupe de insecte. Antenele
lipsesc doar la grupa insectelor Protura. Antenele sunt simetrice, inserate anterior pe capsula cefalică,
de obicei pe frunte, între ochii compuși sau sub ei, și sunt formate din 1 – 60 articole. În componența
unei antene se disting următoarele porțiuni:

1. Scapusul – este articolul bazal, de obicei mai lung decât celelalte articule, inserat de obicei într-o
scobitură, ce poartă denumirea de fosetă antenală. De scapus se leagă mușchii antenali ce realizează
mișcarea grosieră a antenei.

2. Pedicelus – este al doilea articul al antenei, ce asigură mișcarea de finețe a acesteia, iar pe el se
prinde organul lui Johnston care este un organ de simț special.

3. Flagellum – alcătuit din restul articulelor antenale, care este lipsit de mușchi proprii, dar reprezintă
zona principală senzitivă a antenei. În funcție de forma, dimensiunea și mărimea articulelor ce
formează flagelul antenei, acestea se împart în 2 mari grupe:

-Antene regulate, la care articulele flagelului sunt aproximativ de aceeași formă și dimensiune, și
antene neregulate, la care articulele flagelului sunt de dimensiuni și forme diferite.

Din grupa antenelor regulate fac parte:

-antenele filiforme, unde articulele au aproape aceeași formă pe toată lungimea antenei – fam.
Carabidae.

-antenele setiforme, la care articulele flagelului se subțiază treptat de la bază spre vârf. Se întâlnesc la
insectele de la fa. Blatidae.

-antenele moniliforme, unde articulele flagelului sunt asemnănătoare unor mărgele, și le întâlnim la
insectele din familia Tenebrionidae.

-antenele serate, acestea prezintă lateral câte o excrescență amintind de dinții unui pieptene. Când
excrescențele sunt pe o singură parte a antenei, acestea poartă denumirea de uniserate. Dar când
excrescența se află pe ambele părți ale antenei, sunt biserate. Aceste antene sunt caracteristice
insectelor din familia Elateridae.
-grupa antenelor penate, la care excrescențele laterale ale flagelului sunt sub forma unor peri lungi,
dispuși în formă de pană, ca la masculii din familiile Noctuidae și Lymantriidae.

-grupa antenelor neregulate: antenele clavate, la care articulele de la vârful flagelului sunt ușor
îngroșate, ca la insectele din familia Pieridae.

-antena măciucată, la care articulele din vârful flagelului sunt îngroșate sub formă de măciucă
(Silphidae).

-antene genuncheate, care prezintă scapusul bine dezvoltat și care formează un unghi oarecare cu
celelalte articule ale antenei. Această antenă este caracteristică insectelor din fam. Curculionidae
(gărgărițe).

-antene lamelate, unde articulele terminale ale flagelului sunt lățite și mult dezvoltate lateral sub formă
de lamele. Aceste antene sunt caracteristice insectelor din familia Scarabidae (cărăbuși).

Aparatul bucal al insectei

În general, este format din 6 piese, situat în partea anteroventrală a capului, înconjurat de orificiul
bucal. Aparatul bucal a suferit modificări în funcție de natura hranei și de modul de preluare al acesteia.
La categoria de insecte fitofage ce se manifestă ca dăunători cu importanță economică în agricultură,
deoarece consumă diferite organe ale plantelor. Aparatele bucale care de obicei produc pagube
însemnate sunt cele adaptate pentru rupt și mestecat, cât și cele adaptate pentru înțepat și supt. Aparatul
bucal pentru rupt și mestecat are structura tipică a armăturii generale la insecte, fiind alcătuit din cele 6
piese de bază, și anume:

-buza superioară (labrum)

-o pereche de fălci superioare (mandibulele)
-o pereche de fălci inferioare (maxilele)
-labium

Buza superioară sau labrum este o piesă bucală de origine tegumentară, situată în prelungirea clipeului,
uneori putând fuziona cu aceasta. Este o piesă puternic chitinizată pe partea superioară, și ușor moale
pe partea ventrală. Buza superioară (labrum) îndeplinește rolul gustativ, olfactiv și tactil.

Fălcile superioare sau mandibulele – sunt în număr de 2, situate simetric sub labrum. Acestea sunt
organe mobile, cu rolul de a rupe și a roade hrana. Marginea internă a mandibulelor servește la tăiatul și
sfărmatul hranei. La insectele zoofage ce se hrănesc cu alte insecte mici sau nevetebrate, mandibulele
sunt încovoiate sub formă de secere cu vârful ascuțit, cu dinții de dimensiuni mari, devenind astfel un
organ de atac. La unele insecte, mai ales la masculi, mandibulele sunt foarte dezvoltate, devenind organ
de luptă.

Maxilele (fălcile inferioare) – sunt în număr de 2, așezate simetric sub mandibulă, fiind însă mai puțin
chitinizate. O maxilă este alcătuită dintr-o parte bazală numită cardo, ce fixează maxila de capsula
cefalică, apoi urmează corpul maxilei ce poartă denumirea de stipes (corpul maxilei) pe care se inseră
următoarele 3 elemente:

-lacinia (lobul intern)

-galeea (lobul extern)
-palpul maxilar.

Rolul maxilelor este de a continua sfărmarea hranei.

Labium – este buza inferioară care are rolul de a finisa sfărmarea hranei și formarea bolului alimentar.
Este situată simetric sub labrum și între maxile, fiind formată dintr-o parte bazală numită submentum și
corpul acesteia ce poartă denumirea de mentum. Pe corpul labiumului sau pe mentum se inserează
glosele sau lobii interni, paraglosele sau lobii externi, și palpii labiali.

1 Noiembrie 2019

Aparatul bucal pentru supt (de tip maxilar). Acest tip de aparat bucal a suferit modificări față de tipul
de bază (cel de rupt și mestecat), de regulă prin reducerea pieselor componente și se prezintă astfel:

1. Labrum – este o piesă mică situată la baza clipeului.

2. Mandibulele – sunt atrofiate sau chiar lipsesc
3. Maxilele – sunt puțin dezvoltate, exceptând lobii externi (galei), care s-au alungit, s-au unit pe linia
lor mediană formând organul principal denumit trompa. Este o trompă nearticulată, în repaus sub formă
de spirală (spiritrompă/spirotrompă) situată pe partea ventrală a capului. Mărimea acesteia în general
este direct proporțională cu mărimea corpului. Labium puțin dezvoltat, cu doar palpii labiali dezvoltați,
alcătuiți din 3 articole, care sprijină trompa în timpul hrănirii. Acest tip de aparat bucal se întâlnește la
insectele adulte din ord. Lepidoptera.

Aparat bucal pentru înțepat și supt (de tip labial). Acest tip de aparat bucal a suferit cele mai profunde
modificări față de tipul de bază (cel de rupt și mestecat) și se prezintă astfel:

1. Labrum – este o piesă mică, situată la baza clipeului. Acoperă mai mult sau puțin jgheabul trompei.
2. Labium este bine dezvoltat, articulat la heteroptere (patru articole), homoptere (trei articole),
nearticulat (diptere), este bine dezvoltat. Mandibulele și maxilele sunt reduse sub formă de stileți, și
anume:

-doi stileți mandibulari reprezentând cele două mandibule, fiind ascuțiți la vârf, cu rolul de a înțepa
țesuturile
-doi stileți maxilari rotunjiți la vârf, cu rolul de a suge hrana. Pentru aceasta, sunt prevăzuți cu două
canale: un canal salivar, la partea inferioară, și un canal alimentar la partea superioară. Acest tip de
aparat bucal se întâlnește la insectele din ordinul Heteroptera (ploșnițe), Homoptera (păduchii de
frunze, puricii meliferi), unele insecte din ordinul Diptera (muște, țânțari, tăuni)

Structura toracelui și apendicii acestuia

Toracele (latinescul thorax) este principala parte de susținere a corpului la insecte, fiind alcătuit din 3
segmente.

1. Protorace
2. Mezotorace
3. Metatorace (ultimul segment al toracelui, al treilea segment al toracelui, segmentul de lângă
abdomen).

Fiecare segment al toracelui se compune din mai multe sclerite sau subsegmente:
-Sclerit dorsal numit notum (tergum, tergit).
-Două sclerite laterale numite pleure
-Sclerit ventral denumit gastrum (sternum/sternit).

Scleritele dorsale și ventrale sunt de regulă mai groase, mai bine dezvoltate, comparativ cu scleritele
laterale. Legătura dintre scleritele dorsale și laterale și cele ventrale și laterale se realizează cu ajutorul
unor membrane denumite și membrane „conjunctive”, care permit mărirea sau micșorarea capacității
toracice.

Scleritele dorsale și laterale pot prezenta diviziuni. Scleritele dorsale pot prezenta 3 diviziuni și anume:

1. Prescut
2. Scut
3. Scutel

De regulă, mai vizibil este scutelul mezonotului (coleoptere, heteroptere, ortoptere, coleoptere)

Scleritele laterale pot prezenta de regulă 2 diviziuni:

-una anterioară denumită epistern

-una posterioară denumită epimer

În funcție de poziția pe care o ocupă cele trei sclerite, pe cele trei segmente ale toracelui, acestea poartă
diferite denumiri:

-pronotum, mezonotum, metanotum (scleritele dorsale ale celor trei segmente ale toracelui)
-propleure, mezopleure, metapleure (scleritele laterale ale celor trei segmente ale toracelui).
-prosternum, mezosternum, metasternum (scleritele ventrale ale celor trei segmente ale toracelui).

Toracele și apendicii acestuia

La torace se găsesc ca apendici picioarele și aripile.

Picioarele la insecte

acestea se articulează/se prind la torace latero-ventral, câte o pereche pentru fiecare segment al
toracelui. În concluzie, insectele adulte prezintă 3 perechi de picioare, în total 6 picioare (hexapode).
Un picior tipic la insecte se compune din:

-coxa – primul articol, articolul cu care se prinde la torace.

-trohanter – al doilea articol. La unele insecte, acest trohanter se compune din 2 părți, și anume
trohanter și trohanterel, ceea ce dă o mai mare mobilitate piciorului. Se întâlnește mai ales la
himenoptere.
-femurul, în general bine dezvoltat, gros, musculos.
-tibia, lungă și subțire
-genunchiul, care este articulația femurului cu tibia.
-tarsul, alcătuit din un număr variabil de articole. La majoritatea sunt 3 – 5 articole. Primul, cel de lângă
tibie, se numește metatars. Ultimul, care de regulă se termină cu gheare, se cheamă pretars. La unele
insecte, tibia se combină cu tarsul, formând tibio-tarsul; sunt și specii la care tarsul este alcătuit dintr-un
singur articol. Pentru deplasarea pe suprafețe verticale, netede, lucioase, între gheare se pot găsi diferite
formațiuni cu diferite denumiri:

-empodium – este o formațiune sub forma unui păr median.

-arolium, o formațiune sub forma unui lob.
-pulvili, formațiune sub forma a doi lobi.

Picioarele insectelor servesc în general la deplasare. Sunt însă la unele insecte picioare conformate
pentru a îndeplini și alte funcții:

-pentru mers și alergat, la care în general toate părțile componente sunt bine dezvoltate, și sunt
caracteristice pentru insectele prădătoare (carabide, cicideride)
-picioare conformate pentru apucat – prehensil (la mantis religiosa)
-picioare pentru fixat – specii de Dityscus.
-picioare pentru înot – specii de Hydrorus.
-picioare pentru săpat. La acest tip de picioare, tibia bine dezvoltată, lățită, prezintă 4 dinți orientați cu
muchia în sus. Metatarsul bine dezvoltat, prezintă doi dinți orientați cu muchia în jos și care se prinde
de mijloul tibiei. Se creează în acest fel un ansamblu sau un angrenaj ca lamele unui foarfec, cu ajutorul
căruia insecta sapă solul sau retează plantele. Acest tip de picioare îl întâlnim la unele insecte din
ordinul Orthoptera (lăcuste, coropișnițe).
-picioare pentru colectat polen. La acest tip de picioare, tibia prezintă pe partea ei externă o scobitură
mărginită de mai mulți perișori, alcătuind așa–numitul coșuleț sau paneraș. Metatarsul turtit, lățit,
prezintă pe partea lui internă mai multe rânduri de perișori, alcătuind așa-numitele periuțe. Insecta,
zburând din floare în floare, își murdăresc corpul cu polen pe care îl curăță cu ajutorul periuțelor, care
sunt descărcate apoi în coșulețe sau panerașe astfel: periuța de la piciorul drept în panerașul de la
piciorul stâng și invers. Acest tip de picioare îl întâlnim la unele insecte din ordinul Himenoptera,
albine.
-picioarele pentru sărit – la acest tip de picioare femurul bine dezvoltat, gros, musculos, tibia lungă și
subțire. Se întâlnește la unele insectele din ord. Ortoptera respectiv la lăcuste, cosași, greieri.

Aripile la insecte

Aripile la insecte sunt organe de zbor și reprezintă expansiuni ale tegumentului în zona mezo și
metatoracelui. Sunt analoage cu aripile de la păsări, întrucât îndeplinesc aceeași funcție dar au origini
diferite. Din punct de vedere anatomic, o aripă se compune din două membrane, intim contopite între
ele, străbătute de nervuri, care constituie totodată și scheletul de susținere al aripii.

La o aripă distingem următoarele regiuni:

-baza aripei este porțiunea cu care aripa se prinde la torace.

-marginea externă este opusa bazei aripei.
-marginea anterioară este partea de dinainte a aripii.
-marginea posterioară este opusă marginii anterioare.
-vârful sau apexul este unghiul format între marginea anterioară și marginea externă.
-Tormus este unghiul format din marginea externă cu marginea posterioară.
-Celula este spațiul dintre două sau mai multe nervuri
-câmpul este spațiul dintre două sau mai multe nervuri care se termină la marginea aripii.
Nervațiunea aripilor

Suprafața aripii este străbătută de nervuri care constituie scheletul de susținere al aripii, în aceste
nervațiuni pătrunzând nervii și nervolimfa. Există două tipuri de nervuri:

-nervuri longitudinale
-nervuri transversale.

Nervurile longitudinale -> o schemă orientativă sau ipotetică a nervurilor longitudinale privind aripile
la insecte se prezintă astfel:

-o nervură costală
-1-2 nervuri subcostale
-trunchiul nervurilor cubitale
-trunchiul nervurilor mediane
-una – două nervuri jugale
-trunchiul nervurilor anale

Nervurile transversale leagă 2 sau mai multe nervuri longitudinale. 2 situații:

-pot lega două sau mai multe nervuri longitudinale de același tip. Ex: nervura transverso–cubitală.
-pot lega două sau mai multe nervuri longitudinale diferite. Ex. Nervura transverso–medio-cubitală.

Nervațiunea aripilor poate constitui un criteriu important în determinarea unor specii de insecte (la
Himenoptere, Diptere).

După consistență, aripile la insecte sunt de mai multe tipuri:

-aripi elitre (sunt aripi de consistență tare, chitinoasă). Se întâlnesc la un singur ordin: aripile anterioare
de la insectele din ordinul Coleoptera.
-alipi membranoase – aripi de consistență fină – transparentă – mai mult sau mai puțin lucioasă. Sunt
aripile posterioare de la majoritatea insectelor, sau aripile anterioare sau posterioare de la unele insecte
(Hymenoptera, Odonata)
-aripi hemielitre – sunt acelea la care jumătatea bazală este elitră iar cea apicală este membranoasă.
(Ord. Heteroptera – ploșnițe).
-aripi pergamentoase – este o aripă de consistență între cea membranoasă și cea chitionoasă. (Ord.
Ortoptera).
-aripi membranoase cu solzi – Lepidoptera (fluturi).
-aripi membranoase cu peri – ord. Trichoptera .
-aripi membranoase mult îngustate cu puține nervuri longitudinale și transversale și franjurate pe
margini – Ord. Thysanoptera

Clasificarea insectelor după numărul perechilor de aripi

sunt 2 grupe mari, Apterygote (fără aripi, insecte inferioare).

4 ord. De insecte: Colembolla, Rotura, Thysanura, Diplura.
Pterygote (cu două perechi de aripi – anterioare și posterioare, care se prind la mezo și metatorace, se
întâlnesc la majoritatea insectelor). (cu o singură pereche de aripi – doar aripi anterioare, cele
posterioare fiind transformate în solzi sau haltere cu rol senzitiv – insectele din ord. Diptera.)

-numai cu aripi posterioare, la insectele din ord. Strepsiptera.

-fără aripi, care aparțin următoarelor ordine: Mallophaga, Anoplura, Aphaniptera – păduchii și puricii
animalelor.

Numărul mișcărilor aripilor în timpul zborului este variabil în funcție de grupa de specii (9-10 bătăi de
aripi pe secundă, peste 100 la albine, peste 500 la țânțari).

ABDOMENUL LA INSECTE (8 nov. 2019)

Abdomenul constituie cea mai mare parte a corpului insectei, în interiorul căreia se găsesc o mare parte
din componentele sistemului digestiv, respirator, circulator, nervos, precum și sistemul reproducător. În
stadiul embrionar, abdomenul insectei este alcătuit din 12 segmente, iar odată cu evoluția către stadiul
de adult, numărul acestora se reduce până la 5-7 segmente. Segmentele abdominale ca și cele toracale
sunt alcătuite din 4 sclerite și anume:

-1 sclerit dorsal numit tergit

-1 sclerit ventral numit sternit
-2 sclerite laterale numite pleure.

Ca și la torace, tergitele și sternitele abdominale sunt mai dezvoltate și mai chitinizate decât pleurele,
acestea fiind membranoase și foarte reduse (mai reduse ca la torace). Pe părțile laterale ale segmentelor
abdominale la nivelul pleurelor se găsesc deschiderile spre exterior ale aparatului respirator, orificii
care poartă denumirea de stigme. La adult, pe ultimul segment, pe partea ventrală, se găsește orificiul
anal. Și puțin mai în fața lui, tot pe partea ventrală, se găsește orificiul genital. În funcție de dispoziția
orificiului genital la insecte, în stadiul embrionar, cele douăsprezece segmente ale abdomenului se
cuplează (se împart) în trei regiuni:

-segmentele 1-7 reprezintă regiunea pregenitală sau viscerală.

-regiunea genitală reprezentată de segmentele 8 și 9
-segmentele 10-12 alcătuiesc regiunea postgenitală.

Ultimul segment al abdomenului poartă denumirea de telson.

În general, numărul segmentelor vizibile este mult mai redus, primul segment dar mai ales sternitul
acestuia este complet redus (aproape lipsește). La himenoptere (viespi, albine, bondari, furnici) primul
segment abdominal se contopește cu metatoracele formând un segment intermediar ce poartă
denumirea de propodaeum. Abdomenul insectelor poate avea forme foarte diferite, dar dintre cele mai
întâlnite amintim:
-oval
-cilindric
-rotund
-ușor triunghiular
Acestea putând fi turtite dorso-ventral, sau lateral. După modul de prindere la torace, abdomenul poate
fi de 3 tipuri:

1. abdomenul sesil – atunci când abdomenul se leagă larg, direct de torace. Situație în care insecta nu
își poate mișca independent abdomenul față de torace. Acest tip de abdomen îl întâlnim în general la
coleoptere și ortoptere (greieri, lăcuste, cosași).

Al doilea tip de abdomen este abdomenul pețiolat-pedunculat. Situație în care primul segment
abdominal, uneori și al doilea, este foarte îngust și mult alungit, având forma unui pețiol/peduncul. În
această situație, insectele își pot mișca abdomenul independent față de torace. Acest tip de abdomen
este caracteristic viespilor parazite din familia Ichneumonidae.

3. Abdomenul suspendat, situație în care se întâlnește un segment intermediar (propodeum) ce se

îngustează mult anterior, formând o gâtuitură. Acest tip de abdomen îl întâlnim la multe viespi fitofage
din fam. Viespidae. În stadiul embrionar, cu excepția ultimului segment abdominal, toate segmentele
sunt prevăzute cu apendici situați pe părțile laterale. În stadiile postembrionare, în majoritatea cazurilor,
acești apendici dispar ori se transformă în organe cu diferite funcții. În categoria apendicilor abdominali
se încadrează picioarele false (pseudopode), stili, aparatul de sărit (întâlnit doar la colembole). Cercii,
tubul ventral, și nu în ultimul rând apendicii genitali. La unele insecte, femelele prezintă un organ
specializat pentru depunerea ouălor. Acesta poartă denumirea de ovipozitor (oviscapt)

Pseudopodele – sunt întâlnite la larvele unor specii de insecte din ord. Lepidoptera, Hymenoptera,
insecte ce pot prezenta 2-8 perechi de picioare abdominale, folosite de către larvă în timpul deplasării
(larve polipode). Stili – sunt apendici perechi, mobili și nearticulați, întâlniți pe toate segmentele
abdominale ale tisanurilor și diplurelor. Stilii au rol în deplasare și în respirație. Cercii = apendici
perechi, articulați și nearticulați, situați de obicei pe segmentul al 11-lea al abdomenului. Acești
apendici se întâlnesc la Blattoptere, Orthoptere și Dermaptere. La insecte, întâlnim trei tipuri de cerci.
La urechelniță (Forficula auricularia) avem cerci în formă de clești, avem cerci setiformi și păroși la
Gryllotalpa Gryllotalpa, și cerci segmentați (articulați) la Blatta orientalis (gândacii de bucătărie).

Corniculele: sunt apendici tegumentari mai ales la păduchii de frunze și alte homoptere. Sunt situați pe
segmentele al 5-lea sau al 6-lea, iar forma, mărimea și culoarea lor sunt un puternic criteriu taxonomic.

Furca și retinaculum – aparatul de sărit întâlnit la colembole, unde furca se agață de retinaculum printr-
o extensie musculară, aceasta având efect de arc. Practic furca se izbește de substrat și aruncă insecta
înainte ca o catapultă. Colembolele sunt singurele specii care sar pe un asemenea dispozitiv.

Tubul ventral – întâlnit mai ales la speciile din ordinul Protura dar și la unele colembole și se prezintă
sub formă cilindrică ce are câte o mică ventuză la extremitate. Cu ajutorul acestor apendici, insectele se
fixează cu multă ușurință pe diferite suporturi.

Apendicii genitali – sunt cei mai importanți apendici abdominali, fiind componente ale armăturii
genitale la adulți. Aceste componente sunt situate de obicei pe segmentele 8 și 9 ale abdomenului. La
masculi, aceste organe sunt reprezentate prin gonapode, iar la femelă, prin gonapofize. Organul de
copulație mascul apare ca o formațiune lungă, tubuliformă, iar organul de copulație femel cu ajutorul
căruia femelele își depun ouăle în substrat este ovipozitorul. Acest organ se formează prin îngustarea și
telescoparea segmentelor terminale ale abdomenului, iar de obicei este retractil. Cu ajutorul
ovipozitorului femelele își depun ouăle în substrat, care poate fi:
-solul (cosași, lăcuste)
-diferite organe ale plantei (viespea cu fierăstrău care depune în caliciul floral, sau în acele
rășinoaselor)
-țesutul unui animal (unele diptere, himenoptere parazite)

La femelă, de cele mai multe ori organele genitale externe se alungesc și formează acest organ de
depunere a ouălor. La unele specii, unde o parte dintre femele și-au pierdut funcția de reproducere,
gonapofizele s-au transformat în acul cu venin. Prin acest ac, se varsă conținutul rezervorului a două
glande acide și a unei glande alcaline, așa cum se întâlnesc la viespi și albine.

FIZIOLOGIA RESPIRAȚIEI LA INSECTE

Aerul oxigenat pătrunde prin stigme în trunchiul traheei și în rețeaua de trahei, traheide, traheole și
celule traheene, fiind transportat în cord, unde prin difuziune cedează dioxid de carbon. Procesul
respirației la insecte prezintă 2 faze:

1. Intrarea și evacuarea aerului în sistemul trahean

2. Schimbul de gaze

Prima fază se realizează prin simpla difuziune iar cea de-a doua fază constă în 2 acte.

1. Inspirația care este pasivă

2. Expirația care este activă.î

Numărul mișcărilor respiratorii variază între 12-20 și poate ajunge chiar la 100 de mișcări pe minut.
Numărul mișcărilor respiratorii este dependent mai ales de temperatură, de activitatea insectei sau de
starea de repaus (o albină în repaus are 40 de mișcări respiratorii pe minut, iar în activitate are 120 de
mișcări respiratorii pe minut).

Sistemul circulator la insecte.

Sistemul circulator este deschis și simplu, sângele circulând în cea mai mare parte liber prin întreaga
cavitate a corpului ce poartă denumirea de hemocel, în spațiile dintre organe și țesuturi. Hemocelul sau
cavitatea corpului este împărțit în 3 compartimente longitudinale ce poartă denumirea de sinusuri, prin
2 septe fibromusculare reprezentate de diafragma dorsală și diafragma ventrală. Astfel, diafragma
dorsală care este principalul sept se întinde de-a lungul cavității abdominale peste tubul digestiv și
spațiul de sânge pe care îl închide se cunoaște sub denumirea de sinusul dorsal sau pericardial. Al
doilea sept sau diafragma ventrală se întinde în cavitatea abdominală peste lanțul nervos central iar
spațiul ce îl delimitează alcătuiește sinusul ventral sau perineural. Între sinusurile dorsal și ventral se
găsește cavitatea centrală sau sinusul visceral. Organele de pulsație în procesul de circulație sunt
reprezentate prin vasul dorsal alcătuit din inimă și aortă și din cele 2 septe fibromusculare, diafragma
dorsală și cea ventrală. Între cele 2 diafragme și pereții corpului rămân orificii prin care circulă sângele.
Inima ca organ de pulsație este situată în sinusul pericardial în regiunea abdomenului și parțial în
torace. În partea anterioară, inima se continuă cu aorta până în regiunea cefalică. Inima la insecte este
susținută de mușchii numiți aliformi ce determină pătrunderea ritmică a sângelui în inimă. Inima este
formată dintr-o serie de cămăruțe ce comunică între ele prin orificii mărginite de valvule îndreptate spre
înainte. Prima cămăruță este închisă, restul prezintă pe părțile lateroposterioare câte o pereche de
orificii numite osteole, prevăzute cu valvule. Sângele la insecte este cunoscut sub numele de hemolimfă
și formează 20-50% din masa corpului insectei. Sângele este constituit dintr-o substanță lichidă numită
plasmă în care plutesc o serie de corpuscule cunoscute sub numele de leucocite și amoelocite.
Hemolimfa mai conține și diferite săruri anorganice, substanțe organice, precum și diferiți pigmenți.
Sângele insectelor poate fi incolor, dar poate fi și colorat în diferite nuanțe, de galben, verde sau brun
datorită unor substanțe pigmentare care se combină cu proteinele. Sângele la insecte este rece, de aceea
insectele sunt poikilotherme. Temperatura sângelui și deci și cea a organismului este variabilă,
manifestând fenomenul de heterotermie, temperatura fiind dependentă de cea a mediului înconjurător,
insectele trecând iarna printr-o stare de amorțeală denumită analeioză sau prin diapauza hiemală sau
stare de hibernare. Circulația sângelui este determinată de mișcările periodice ale celor două diafragme
și de mișcările ventriculitelor inimii, mai fiind ajutată și de mușchii aliformi și de cei abdominali. Sub
acțiunea ritmică a acestor mușchi pereții inimii se dilată și se contractă consecutiv. În momentul
dilatării sau diastola toate valvulele se deschid și sângele pătrunde în inimă. Când mușchii se contractă,
este fenomenul de sistola, sângele este împins prin valvula anterioară înainte, iar valvulele laterale se
închid. Prin contractarea diafragmelor, se determină mișcarea sângelui de jos în sus și din partea
posterioară către cea anterioară. Sângele scaldă toate organele insectei, umplând toate lacunele dintre
acestea de unde și denumirea de aparat circulator lacunar deschis. La unele insecte, circulația sângelui
este completată de acțiunea unor organe pulsatorii anexe, denumite ampule. Fiziologia sângelui
insectelor este foarte complexă, funcția principală este transportul substanțelor nutritive în corp (funcția
de nutriție). Apoi mai are funcția de transport a produselor, de dezasimilație (funcția de excreție). Mai
prezintă funcție de imunizare cât și funcție endocrină de reglare, deoarece sângele conduce hormonii în
organism.

Sistemul excretor la insecte

Substanțele nocive ale organismului (ureea, acidul ureic) sunt evacuate periodic prin organe
specializate ale sistemului excretor, reprezentate prin tuburile lui Malpighi, țesutul adipos, celulele
pericardiale și glandele labiale (ajută mai ales în sistemul excretor la insectele apterigote). Luăm
tuburile lui Malpighi, care sunt principalele organe de excreție întâlnite la insecte. Anatomic, sunt
divitriculite intestinale tubuliforme, și de lungimi variabile, care din punct de vedere fiziologic
îndeplinesc rolul de rinichi. Aceste divitriculite au un capăt închis și o extremitate liberă ce se deschide
în tubul digestiv, mai exact la limita dintre mezenteron și proctodeum. Funcțional la insecte, tuburile lui
Malpighi au rolul de a extrage din sânge acidul uric, ureea și diferite săruri. Aceste invaginațiuni ale
tubului digestiv se regăsesc în zona pilorului, iar numărul lor este variabil, de la 2 la 160, dar sunt și
insecte la care tuburile lui Malpighi lipsesc și atunci excreția se face prin glandele labiale sau prin
papilele rectale. Tuburile lui Malpighi au un capăt fix în pilor, iar celălalt plutește liber în cavitatea
generală a corpului care poartă denumirea de mixocel. Tuburile lui Malpighi au pereții semipermeabili,
astfel produșii de excreție pătrund prin pereții tuburilor, ajungând astfel în pilor, de unde mai apoi sunt
evacuate urmând traectul tubului digestiv. Țesutul adipos sau corpul gras este format dintr-o
aglomerare de celule rotunde sau poliedrice ce se regăsesc printre organele corpului și ocupă spațiile
libere dintre acestea, fiind mai dezvoltat la stadiile hibernante. Rolul țesutului gras este dublu: ca
rinichi de acumulare și ca acumulator de rezerve alimentare. Astfel, în corpul gras se acumulează
diferite săruri dăunătoare care sunt eliminate apoi prin tuburile lui Malpighi, precum și diferite materii
hrănitoare reprezentate de grăsimi, proteine și glicogen, care servesc ca substanță de rezervă. Celulele
pericardiale situate în jurul inimii au o mare putere de absorbție pentru substanțele coloidale și
albumine, diferențiindu-se în 2 grupe:

1. Nefrocitele, majoritatea având rolul de a extrage diferite substanțe nocive din sânge
2. Fagocitele, care pot îngloba anumite corpuscule toxice pentru corp.

Glandele labiale – se întâlnesc la insectele inferioare și cele apterigote cu rol în excreție.

Sistemul secretor – la insecte este format din glande exocrine și endocrine.
Glandele exocrine – secretă substanțe care pătrund în diferite organe prin canale speciale. Aceste
glande exocrine sunt repartizate pe diferite regiuni ale corpului și anume pe tegument, în tubul digestiv,
și chiar și pe organele genitale. Dintre glandele exocrine amintim:

-glande ceriere – se găsesc în tegument cu rolul de a secreta substanțe ceroase sub formă pulverulentă
sau filamentoasă. Sunt adesea întâlnite la păduchii de frunze sau la păduchii țestoși.

-glandele laccipare – acestea secretă lacuri formate din amestec de rășini și ceară ce acoperă corpul
insectei, fiind prezente mai ales la păduchii țestoși.

-glandele sericipare – sunt acelea la care secrețiile lor formează firul de mătase.Acestea sunt dispuse
ventral în regiunea intestinului și le întâlnim mai ales la larvele de lepidoptere (fluturele de mătase,
Bombyx mori) dar și la unele larve de himenoptere sau diptere, formând coconul mătăsos.

-glandele urticante – secretă substanțe urticante cu scop de apărare, întâlnite mai ales la omizile de
lepidoptere.

-glandele salivare – secretă saliva ce ajută la digestia hranei și se deschid în laringe sau la baza
labiumului.

-glandele producătoare de venin – servesc în scop de apărare, fiind situate în regiunea abdominală a
unor specii de himenoptere (albine, viespi, bondari), fiind în legătură cu acul cu venin. La origine, sunt
glande salivare modificate și le întâlnim doar la unele himenoptere.

-glandele repulsive – emană un miros neplăcut, respingător, și au rol în apărare. Le întâlnim pe toracele
și abdomenul ploșnițelor.

-glandele actractante – secretă o serie de substanțe al căror miros atrag sexul opus în timpul
împerecherii. Le întâlnim mai ales la masculii și femelele unor specii de greieri, cosași și lăcuste, cât și
la unele lepidoptere.

Glandele endocrine

Creșterea, metabolismul, năpârlirea și reproducerea sunt influențate în mod direct de acțiunea unor
substanțe secretate de glandele endocrine, al căror produse numite hormoni se varsă în sânge. Se
cunosc 4 grupe de glande endocrine la insecte.

1. Glandele neurosecretorii – sunt situate în ganglionii cerebroizi și secretă hormonul creierului. Acesta
dirijează creșterea și dezvoltarea la insecte și el funcționează prin glandele protoracale și „corpora
cardiaca”. Glandele protoracale sunt în număr de 2 și secretă hormonul năpârlirii, cel care
reglementează dezvoltarea stadiului larvar și poartă denumirea de ecdysoma. Corpora allata sunt două
glande localizate în partea posterioară a ganglionilor cerebroizi, având funcția de a secreta hormonul
juvenil (neotenin). Secreția acestor glande reglează procesele de metamorfoză.

Corpora cardiaca – sunt glande situate în epicraniu, de obicei în partea anterioară a ganglionilor
cerebroizi, a căror secreție reglementează activitatea glandelor protoracale.
29 nov 2019

SISTEMUL NERVOS

Este foarte bine dezvoltat la insecte, asemănător ca și dezvoltare ca și la vertebrate. Este de tip
ganglionar și scalariform și se compune din:

-sistemul nervos central

-sistemul nervos simpatic (visceral)
-sistemul nervos periferic (senzorial)

Sistemul nervos central este format din 3 perechi de ganglioni cerebroizi, care alcătuiesc creierul și care
este divizat astfel protocerebrum format dintr-o pereche de ganglioni care inervează ochii, appoi
deutocerebrum, ce inervează antenele, și tritocerebrum, care inervează tegumentul și labrum.

Sistemul nervos simpatic (visceral) care este alcătuit din sistemul nervos stomatogastric, nervul ventral
nepereche și simpaticul caudal.

Sistemul nervos periferic (senzorial) alcătuit din fibre nervoase, senzitive și motrice și o serie de celule
multipolare, nervoase, situate în tegument.

La sistemul nervos central, se mai adaugă o pereche de ganglioni subesofagieni și catena ganglionară
ventrală formată din ganglioni toraco-abdominali.

Această structură a sistemului nervos și numărul perechilor de ganglioni de regulă se găsește la

insectele în stadiul de embrion și la insectele primitive. În stadiul de adult, la insectele superioare, are
loc o reducere a numărului de ganglioni prin concentrarea acestora.

Numărul perechilor de ganglioni este variabil, în funcție de specie și chiar în cadrul aceleași specii este
variabil, în funcție de stadiul în care se află. Spre exemplu, la albină există 3 perechi de ganglioni
toracici și 8 perechi de ganglioni abdominali în stadiul de larvă, iar la stadiul de adult, la 2 perechi
torace respectiv 5 perechi abdomen.

Organele de simț la insecte

Sunt specializate, sunt adaptate pentru anumite categorii de stimuli fizici sau chimici. Prin intermediul
lor, sunt recepționate diferite excitații care determină un anumit comportament al acestora. Structura și
gradul de complexitate al acestor organe variază foarte mult. Spre exemplu, ochii și organele auditive
au o structură complicată, în timp ce altele, cum ar fi organele de gust, de miros, tactile, au structură
simplă, fiind alcătuite din una sau mai multe grupe de celule denumite și sensile. De regulă, acestea au
formă de păr, fiind adaptate pentru perceperea unei singure categorii de simț. De aceea, se mai și
numesc organe de simț uninodale. În funcție de modul cum se prezintă, sesilele pot fi:

-trichoidă (sub formă de păr).

-sesilă conică (sub formă de conuri senzitive).
-sesilă placoidă (plăci senzitive)

În afară de aceste organe de simț, există la insectă organe de simț sub formă de bastonaș, care au o
terminație la vârf denumită scolops, sub formă de cui. Organele de simț se mai numesc și scolopidii.
Scolopidiile asociate mai multe la un loc dau naștere la organe de simț de ordin morfologic superior
(structură mai complicată) cum sunt organele cordotonale, timpanale etc.

Tipuri de organe de simț, care se clasifică astfel:

-Organe ale simțurilor mecanice

-Organele de auz

-Organe ale simțurilor chimice

-Organe ale simțurilor higotermice

-Organele de văz

Organe ale simțurilor mecanice – sunt reprezentate prin organele de pipăit, tactile, și organele statice
sau de echilibru.

Organele de pipăit – sunt reprezentate prin celule simple, în conuri senzitive, și sunt situate pe diferite
regiuni ale corpului – antene, picioare (pe tarse), pe tegument etc.

Organele statice sau de echilibru – sunt reprezentate de asemeni prin 2 tipuri de organe: celule simple și
conuri senzitive, la fel situate pe diferite organe. În ultima vreme, ca receptori mecanici de echilibru
sunt considerate și organele ortotonale care se găsesc pe diferite regiuni ale corpului și care poartă
diferite denumiri:

-truncale – se găsesc pe trunchi.

-antenale – se găsesc pe antene.
-pterale – se găsesc pe aripi
-pedale – pe picioare

Organele de auz

Majoritatea insectelor sunt surdo-mute. Există însă și insecte care produc anumite sunete sau strigulații,
prin frecarea antenelor, a elitrelor, a picioarelor, a aripilor etc. Aceste insecte prezintă și organe care
recepționează aceste sunete. Acestea se găsesc pe diferite regiuni ale corpului, în funcție de specii sau
grupa de specii. De exemplu la Acrididae aceste organe receptoare se găsesc pe laturile primului
segment abdominal. La Crillidae pe tibiile picioarelor anterioare. La lepidopterele nocturne între torace
și abdomen, la cele diurne la baza aripilor anterioare, la gândacul de bucătărie se găsesc aceste organe
pe cerci etc. Un organ specializat în perceperea sunetelor este organul lui Johnston, care este situat pe
articolul al doilea antenal. Insectele pot percepe de la infrasunete 8 vibrații pe secundă, până la
ultrasunete (80000 vibrații pe secundă+).

Organe ale simțurilor chimice – acestea sunt reprezentate prin 2 categorii de organe, și anume organele
de miros și organele de gust.

Organele de miros sunt reprezentate prin sesile simple din gluconă senzitive etc, se găsesc pe diferite
organe, pe antene, pe picioare, etc. Numărul acestor organe de simț variază foarte mult în funcție de
specie dar și sex. Spre exemplu, la cărăbușul de mai, la femelă se găsesc circa 8000 de sesile, la mascul
până la 50.000 de sesile. De aceea, și antenele la mascul sunt mult mai mari, mai dezvoltate. Cu
ajutorul mirosului insectele își găsesc hrana și sexul opus.

Organele de gust – sunt reprezentate prin celule simple, plăci senzitive, și se găsesc pe diferite organe.
Se găsesc mai ales pe piesele bucale (palp) dar și pe alte organe, antene, tarsele picioarelor. Insectele
pot deosebi patru categorii de gusturi: dulce, acru, amar, sărat.

Organele simțurilor higrotermice – cu aceastea insectele indentifică/detectează umiditatea și

temperatura din mediul extern. În funcție de situație.

Organele de văz – vezi morfologia.

Dimorfismul sexual

La multe insecte ajunse în stadiul de adult, cele 2 sexe diferă și prin caractere morfologice secundare,
ceea ce se numește dimorfism sexual sau diferența între sexe. Aceste caractere morfologice secundare
se grupează în 2 categorii: ornamentale și funcționale.

În ce privește caracterele ornamentale: spre exemplu, masculii unor specii de diptere, odonate au aripile
cu irizații metalice.

Masculii unor insecte prezintă pe frunte diferite protuberanțe, tuberculi, coarne etc (popular Oryctes
nasicornis). Sau masculii speciei Lucanus cevus, mandibulele sunt foarte bine dezvoltate.

Caracterele ornamentale funcționale – aripile unor specii de Lepidoptere, la femele, sunt mai puțin
dezvoltate sau lipsesc. Abdomenul femelelor este mai dezvoltat datorită prezenței în abdomen a
ovarelor.

BIOLOGIA INSECTELOR

Maturația sexuală

Majoritatea insectelor ajunse în stadiul de adult au organele sexuale imature (nu se pot înmulți). Pentru
maturarea organelor sexuale este necesară o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă în funcție de
specie sau anumiți factori de mediu. Această perioadă poartă denumirea de maturație sexuală sau de
hrănire suplimentară sau preovipozitară. De regulă, în această perioadă insectele consumă mult,
producând pagube importante.

Reproducerea sau înmulțirea la insecte

Majoritatea insectelor se înmulțesc sexuat – la înmulțire participă cele 2 sexe (mascul, femel), are loc
împerecherea, apoi fecundarea oului, rezultând oul fecundat sau zigotul. Acest tip de înmulțire mai
poartă denumirea de înmulțire amfigonică. Există însă la insecte și alte tipuri de înmulțire, și anume
înmulțirea partenogenetică apoi înmulțirea pedogenetică, poliembrionia, și hermafroditismul.

Înmulțirea partenogenetică (partenogeneza) este un tip de înmulțire unisexuată (asexuată) la care

participă un singur sex. După sexul urmașilor, partenogeneza poate fi:
-arenotocă, când din oul fecundat rezultă numai masculi – Apis melifera.
-telitocă – când rezultă numai femele – Aphididae
-amfitocă sau deuterotocă – când din oul fecundat rezultă atât masculi cât și femele – este vorba de
unele specii de lepidoptere.

După regularitatea apariției, partenogeneza poate fi:

-excepțional sau accidental, când majoritatea ouălor sunt neviabile, și foarte rar dau naștere la indivizi
de ambele sexe. - Phasmida – Orthoptera.

Apoi partenogeneză facultativă – când înmulțirea are loc atât cu ouă fecundate cât și cu ouă
nefecundate, și care poate fi arenotocă (Thysanoptera, Homoptere, etc), sau telitocă (specii de
coccidae).

-Partenogeneză obligatorie, când înmulțirea are loc îndeosebi prin ouă nefecundate, masculii lipsesc
sau sunt foarte rari, de ex. Specii de Otiorrhynchus spp sau specii de Psychidae. La rândul ei, această
înmulțire obligatorie poate fi constantă, când aproape fără întrerupere înmulțirea are loc prin ouă
nefecundate, și ciclică, când după mai multe generații asexuate apare și o generație sexuată.

Ciclică – la afide sau păduchi de frunze.

-Pedogeneza. Este o înmulțire care are loc în stadiul timpuriu de larvă sau de pupă. Se mai numește
înmulțirea feciorelnică. În stadiul de larvă, specii de Cecidomyidae – Miastor.

Chironomidae – stadiul de pupă.

Înmulțirea prin porii endolitici – este caracteristică insectelor parazite, când dintr-un embrion se
dezvoltă mai mulți embrioni. 2-4 până la 2000-3000. Caracteristică paraziților.

Hermafroditismul – este un tip de înmulțire rar întâlnit la insecte, presupune când pe același individ se
găsesc ambele tipuri de organe sexuale. Poate fi hermafroditismul adevărat când individul trece mai
întâi în faza de mascul și apoi de femel, specii de Termitoxenia, și hermafroditism primitiv când în
testicule se dezvoltă și ovaliole accesorii – specii de Icerya purchasn.

Dezvoltarea insectelor – cuprinde totalitatea transformărilor care au loc în corpul insectei de la stadiul
de ou fecundat până la moartea fiziologică a adultului, și cuprinde 3 etape:

I. Etapa embrionară
II. Etapa postembrionară
III. Etapa postmetabolică.

Etapa embrionară (embriogeneza sau incubația). Durează de la ou fecundat până la apariția larvei.
Durata acestei perioade este variabilă, în funcție de specie dar și de condițiile de mediu. Durează de la
câteva ore (8-12) la 9 luni (specii de fluturi – Pieris brassicae), până la 2 ani – Phasmida-Orthoptera. De
la câteva zile la 1-2 săptămâni. În funcție de locul unde se desfășoară această etapă insectele se împart
în 3 categorii:

-insecte ovipare, la care dezvoltarea embrionului are loc în afara organismului matern, în mediu extern,
și trece un timp relativ îndelungat de la depunerea ouălor până la apariția larvei.
-Insecte ovovivipare, la care incubația/dezvoltarea embrionului începe în interiorul organismului
matern și se termină în mediul extern. Se termină într-un tip relativ scurt (Sarcophagidae).
-Specii vivipare (larvipare) la care incubația sau dezvoltarea embrionului are loc în interiorul
organismului matern, și insecta depune larve – specii de păduchi. - Quadraspidiotus spp.

Etapa postembrionară – durează de la apariția larvei până la apariția adultului. Durata acestei etape este
variabilă, în funcție de specie și de condițiile de mediu. 3-4 zile la diptere, 10-11 luni la specii de
Anisophia, 2 ani la specii de Cossus cossus, 3 ani la melolontha, 3-4 ani la Abiotes, 10-17 ani la specii
de cicade, buprestide. Această etapă poate avea loc cu transformări, iar totalitatea transformărilor poartă
denumirea de metamorfoză, și acestea se numesc insecte metabole, sau această perioadă poate avea loc
fără transformări, și aceste insecte sunt ametabole când din nou este direct adult. Se întâlnește la
insectele inferioare (ce sunt ametabole).

Etapa postmetabolică, durează de la apariția adultului până la moartea fiziologică a acestuia. Și durata
acestei etape este variabilă – în funcție de specii, de condițiile de mediu, și poate dura de la câteva
minute (Psyche apiformis – 32-58 minute), apoi câteva ore (Efemeroptere). După aceea urmează 1-2
ani (la majoritatea insectelor). Dar cea mai lungă viață în stadiul de adult o au insectele sociale, și
anume matca albinelor (3-5 ani) și matca termitelor (10-15 ani). Această etapă cuprinde 3 perioade.

Perioada preovipozitară – maturație sexuală sau hrănire suplimentară, când insecta consumă foarte
mult, se răspândește foarte mult în căutarea hranei dar nu se înmulțește.

Perioada ovipozitară sau de apogeu – insecta se înmulțește foarte mult, consumă, se răspândește.

Perioada de regresie, bătrânețe, declin sau senilitate, care se termină cu moartea fiziologică a adultului.

Tropisme și instincte – de copiat de la Horticultură.

Metamorfoza la insecte

Metamorfoza reprezintă totalitatea transformărilor care au loc în corpul insectei de la stadiul de larvă
până la stadiul de adult. Procesul poartă denumirea și de metabolire, și se întâlnește la insectele
metabole. Sunt și insecte ametabole, când din ou iese direct adultul (la insectele inferioare).

Există la insecte două mari tipuri de metamorfoză:

1. Metamorfoză heterometabolă
2. Metamorfoza holometabolă.

Metamorfoza heterometabolă (directă sau incompletă) cuprinde următoarele stadii de dezvoltare:

ou – larvă – nimfă – adult.

Acest tip de metamorfoză se caracterizează prin aceea că toate stadiile, exceptând stadiul de ou,
seamănă între ele. Stadiul caracteristic este stadiul de nimfă. În acest stadiu, insectele seamănă cel mai
bine cu adultul, deosebindu-se doar prin culoarea corpului, incompleta dezvoltare a unor apendici,
mărimea corpului și imposibilitatea de reproducere. Acest tip de metamorfoză se întâlnește la insectele
din următoarele ordine: Heteroptera (ploșnițe), Orthoptera (lăcuste), Blattoptera (gândaci de bucătărie),
Thysanoptera, Dermaptera, tipic heterometabole.

Metamorfoza holometabolă (indirectă și completă) – cuprinde următoarele stadii:

ou – larvă – pupă – adult.

Se caracterizează prin aceea că toate stadiile diferă între ele, diferă de adult. Stadiul caracteristic este
stadiul de pupă. Se deosebește cel mai bine de adult, în plus față de acesta chiar nu se mișcă și nu se
hrănește – este imobil și inactiv. Se întâlnește la insectele din următoarele ordine: Lepidoptera (fluturi),
Coleoptera, Diptera, Hymenoptera (viespi).

Stadiile

1. Oul la insecte – este o celulă cu dimensiuni ceva mai mari. Structura oului:

Prezintă un înveliș extern numit chorion, care se compune din exochorion și endochorion. Sub chorion
se află o membrană numită membrana vitelină. Urmează conținutul oului, care se compune din
ooplasmă și deutoplasmă. În centrul oului se află nucleul. Ouăle de insectă au (centrolecit) nucleul în
centru. La unul din polii oului, se află mai multe orificii, denumite și micropili – sperrmatozoizii
pătrund în interiorul oului.

Suprafața oului în general este netedă, uneori putând prezenta unele asperități/rugozități/ornamente.
Culoarea oului este variabilă, în funcție de specie, culoarea putând fi albă-alb gălbuie la majoritatea.
Poate fi și de culoare verde, roșietică, neagră, etc. Mărimea oului este variabilă în funcție de specie și
anume în general acesta având dimensiuni cuprinse între 0,1 – 7 mm.

Modul de depunere al acestora este diferit în funcție de specie, și anume ouăle pot fi depuse izolat, sau
grupat. Totalitatea ouălor formează ponta.

Locul de depunere este deasemeni variabil, ouăle putând fi depuse pe frunze, pe partea inferioară, dar
pot fi depuse și pe lăstari, pe fructe, pe scoarță sau subscoarță, în inflorescențe sau în flori, sau pot fi
depuse și pe suprafața solului sau chiar în sol.

Forma ouălor este variabilă. Cele mai multe sunt ovale, sferice, pot fi deasemeni conice sau aproape
cilindrice sau sub formă de butoiaș, etc.

Numărul de ouă depus de insecte este în funcție de specie și de diferiți factori (hrana). Insectele pot
depune de la un singur ou (Eriosoma lanigerum, Phylloxera vastatrix).

100-500: Mayethiola destructor – Musca de Hensa.

1500-1800: Scotia segetum – buha semănăturilor.

3000 ouă: Gândacul de Colorado (Leptinotarsa de cembinata).

Cele mai multe ouă depun insectele sociale, și anume matca albinelor – până la 1000 de ouă zilnic pe
durata vieții, circa 1 milion 500 mii, și matca termitelor – 30.000 ouă zilnic, iar pe durata vieții cca. 10
mil. Ouă.
Larva la insecte – este un stadiu întâlnit atât la insectele cu dezvoltare holo cât și heterometabolă. De
regulă, în acest stadiu insecta se hrănește foarte mult, producând pagube importante, fiind foarte
vorace. În dezvoltarea ei, larvele parcurg mai multe vârste, vârste marcate de năpârliri. De la o singură
năpârlire (specii de insecte inferioare) – Japyx sp. La 40 năpârliri la efemeroptere. Dar la insecte sunt în
general 2 năpârliri la Diptere (muște), 5 năpârliri la Heteroptere (ploșnițe), 6-9 năpârliri la Lepidoptere.

Larva de-abia ieșită din ou poartă numele de larvă neonată (de vârsta 1). După prima năpârlire, trece în
larvă de vârsta a doua. După a doua năpârlire, trece în larvă de vârsta a treia. Întotdeauna, numărul
vârstelor este mai mare decât numărul năpârlirilor. Larva ajunsă la maturitate, de regulă se retrage în
diferite adăposturi, în sol, sub scoarță etc, unde se transformă în nimfă sau pupă, în funcție de specie.

Tipuri de larve la insecte

I. Larve postoligopode.
II. Larve protopode.
III. Larve polipode.
IV. Larve oligopode.
V. Larve apode.

Larvele postoligopode sunt acelea care seamănă cu adultul, și se întâlensc la insectele cu dezvoltare
heterometabolă.

II. Larve protopode sunt larve cu o structură inferioară a corpului, în general lipsite de apendici, corpul
incomplet segmentat, prezintă uneori mandibulele bine dezvoltate. Se întâlnesc la insectele care duc o
viață parazitară.

III. Larve polipode – sunt larve eruciforme (omizi) – sunt larve care au mai multe perechi de picioare,
și anume 3 perechi de picioare toracice (adevărate), și un număr variabil de perechi de picioare
abdominale (picioare false sau pseudospurii). În funcție de numărul perechilor de picioare abdominale,
polipodele pot fi:

-cotari – au doar 2 perechi de picioare abdominale, realizând deplasări caracteristice, se întâlnesc la

unele insecte din ord. Lepidoptera, fam. Geometridae.

- cotari falși - au 3-4 perechi de picioare abdominale.

-omizi adevărate – 3-5 pperechi de picioare abdominale (majoritatea lepidopterelor).

-omizi false – 6-7-8 perechi de picioare abdominale (ord. Tenthridinidae.)
-larve oligopode – sunt larve cu puține picioare – au doar 3 perechi de picioare toracice. Acestea sunt
de mai multe tipuri:

-de tip carabid (campodeiform) – care are corpul turtit dorsoventral, îngustat posterior, se prezintă cu
doi cerci și sunt caracteristice pentru insectele din ord. Coleoptera, fam. Carabidae, din care fac parte
de regulă insectele prădătoare. Zabrus tenebrioides (gândacul ghebos).

-de tip elaterid (de tip sârmă) – care are forma corpului aproape cilindrică, culoarea corpului cafenie,
galben, castanie, roșcată. Tegumentul este tare și sunt caracteristice pentru insectele din ord.
Coleoptera, fam. Elateridae, specii de Agryotes spp.
De tip scarabeid sau melolontohoid – la care coprul este curbat sub forma literei C, mult gutat
transversal, de culoare alb-gălbuie. Popular se numesc viermi albi. Caracteristice aceste larve pentru
insecte din ord. Coleopterea, fam. Scarabeidae.

IV. De tip crisomelid, la care corpul este bombat/convex dorsal, având ultimele 1-2 segmente
abdominale transformate într-un picior fals, denumit pygopodium. Orificiul anal este situat dorsal și ca
urmare, excrementele cu o substanță lipicioasă se depun aici, formând sacul sterctoral sau mantie de
protecție. Viermi băloși. Sunt caracteristice pentru insectele din ord. Coleoptera, fam. Chrysomelidae.

V. Larve apode. Fără picioare. Acestea sunt la rândul lor de 3 tipuri – în funcție de raportul dintre cap
(capsula cefalică) și torace.

a. De tip eucefal sau curculionid, la care capul este vizibil, este diferențiat de torace, și se întâlnesc la
insecte din ord. Coleoptera, fam. Curculionidae, la gărgărițe.

b. Larve de tip hemicefal (cecidonid) la care capul este pe jumătate ascuns – la fam. Cecidonnyidae.

Ord. Diptera – larve de tip acefal, la care capul este complet ascuns – de tip antomiid. Insecte din ord.
Diptera, fam. Anthomyidae.

Pupa la insecte – este un stadiu imobil și trofic inactiv întâlnit la insectele cu dezvoltare holometabolă.
În acest stadiu, în corpul insectei are loc un proces de histoliză, prin care toate organele exceptând
inima și sistemul nervos se transformă într-o substanță lipicioasă, albă, alb-gălbuie, și un proces de
histogeneză sau de formare a noilor organe, caracteristici ale adultului. Există la insecte 3 tipuri de
pupe:

1. Pupă liberă, la care apendicii sunt liberi pe lângă corp. Este caracteristic la insectele din ord.
Coleoptera.
2. Pupă obtectă sau mumie, la care apendicii sunt lipiți de corp, cu ajutorul unei membrane mai mult
sau mai puțin transparente. Este caracteristic la insectele din ord. Lepidoptera. Aici pot fi cu cocon sau
fără cocon (crisalidă).
3. Pupă falsă denumită și coarctată – puparium, care este de fapt o pupă liberă în ultima exudie larvară
(caracteristică pentru insectele din ord. Hymenoptera).

13 dec. 2019

GENERAȚII ȘI CICLURI BIOLOGICE LA INSECTE

O generație o formează întreaga progenitură a unei populații de insecte adulte din stadiul de ou sau
larvă până la moartea fiziologică a tuturor adulților care au alcătuit descendența respectivă. La insecte,
o generație (F1) începe cu ouăle sau larvele depuse de o generație inițială (F0), continuă cu toate
stadiile până la stadiul de adult. Adulții acestei generații, prin ouăle sau larvele depuse, dau naștere la o
nouă generație (F2). În acest fel, se realizează înmulțirea speciei din generație în generație până la Fn.
În funcție de timpul sau intervalul de timp în care are loc dezvoltarea unei generații, raportat la
intervalul de un an, insectele se clasifică astfel: monovotine – au o generație pe an. Bivotine = două
generații pe an. Polivotine = mai multe generații pe an. Multianuale – o generație la mai mulți ani.

Ciclul biologic la insecte

Prin ciclul biologic sau ciclul evolutiv se înțelege succesiunea stadiilor, uneori și succesiunea
generațiilor până se ajunge la stadiul inițial. La unele insecte, ciclul evolutiv este mai complicat, în
sensul că indivizii generației F2 nu dau naștere la aceeași indivizi ca generația F1. În acest caz, este
nevoie de o succesiune de generații până se ajunge la stadiul de la care s-a pornit (stadiul inițial). Acest
lucru îl întâlnim mai ales la afide sau păduchii de frunze, și aici întâlnim 2 situații.

Afidele nemigratoare – monoecice, ciclul biologic se desfășoară pe o singură plantă gazdă, fiind vorba
la majoritatea de un ciclu complet (holociclic).

Cum se desfăoară: din oul de iarnă (ou hibernant, de rezistență) apare în primăvară fundatrixul (matcă
sau fondatoarea coloniei) pe cale partenogenetică (ovipar sau vivipar), dă naștere la mai multe generații
de fundatrigene (aptere și aripate), care mai departe tot partenogenetic ovipar sau vivipar dau naștere la
mai multe generații de virginogene aptere și aripate. Spre sfârșitul verii – începutul toamnei apare în
sânul coloniei de afide forma sexupară (aripată), care dă naștere la forma sexuată (mascul și femelă),
depunând două feluri de ouă. Ouă mai mici din care ies masculi, ouă mai mari din care ies femele. La
maturitate, forma sexuată se împerechează iar femela depune oul de iarnă sau oul hibernant, și ciclul se
reia în anul următor.

Ou-fundatrix-fundatrigene-virginogene-forma sexupară-forma sexuată – ou.

Ciclul biologic la afidele nemigratoare

La afidele migratoare (dioecice), ciclul biologic se desfășoară pe două sau mai multe plante gazdă. O
plantă gazdă primară sau inițială care de regulă este o plantă lemnoasă și pe care se dezvoltă forma
sexuată, oul hibernant și fundatrixul, și o plantă gazdă secundară care este de regulă o plantă ierboasă –
mai rar arbuști, pe care se dezvoltă/se găsesc virginogenele, apterele aripate și forma sexupară.

Diapauza la insecte – este o perioadă de pauză care intervine în viața și activitatea insectelor. În această
perioadă, procesele fiziologice din corpul insectelor sunt reduse la minimul posibil de existență.
Aceasta constituie practic o adaptare a insectelor la condițiile nefavorabile sau mai puțin favorabile de
mediu. După modul cum intervine, diapauza poate fi:

-diapauza obligatorie, când aceasta intervine indiferent de condițiile de mediu, fiind o adaptare în timp
a acesteia.
-diapauza facultativă, când aceasta intervine ca urmare a existenței la un moment dat a unor condiții
mai puțin favorabile.

După momentul în care intervine diapauza, aceasta poate fi:

-diapauză hienală sau hibernală, când aceasta intervine odată cu scăderea temperaturilor, ceea ce se
întâmplă la sfârșitul toamnei-începutul iernii, când insecta intră în hibernare.
-diapauză estivală sau de vară, aceasta intervenind odată cu creșterea temperaturilor peste anumite
limite, în timpul verii.

După stadiul în care are loc, diapauza poate fi:

-embrionară, când aceasta are loc în stadiul de embrion
-larvară, în stadiul de larvă.
-pupă, pupală
-imaginipetală.

Factorii care influențează intrarea insectei în diapauză, cât și ieșirea acesteia din diapauză sunt:

-temperatura
-lumina (insecte de zi lungă (13-17h+), insecte de zi scurtă (până în 16 ore) )
-hrana
-radiațiile
-umiditatea relativă etc.

Ecologia insectelor

Ecologia este știința care se ocupă cu studiul legăturilor care se stabilesc între organism și mediul
înconjurător (factorii de mediu/ecologici).

Factorii de mediu/ecologici se împart în 2 categorii:

-factori abiotici
-factori biotici

Din grupa factorilor abiotici fac parte:

-temperatura
-umiditatea relativă a aerului
-precipitațiile
-solul
-lumina
-etc.

Din grupa factorilor biotici sunt hrana (zoofagii, epizootiile).

Temperatura ca factor ecologic în dezvoltarea insectelor

Insectele sunt organisme heteroterme sau poikilotherme, la care temperatura corpului este variabilă în
funcție de temperatura mediului în care trăiesc, și anume este cu cca. 0,5-1 grad C mai mare decât
temperatura mediului în care trăiesc.

Există la insecte o temperatură minimă reprezentând temperatura la care își încep dezvoltarea,
denumită această temperatură și prag inferior de temperatură (t0 grade C) – temperatura la care își
încep dezvoltarea. Deasemeni, există și o temperatură maximă sau prag superior de temperatură la care
insectele nu se mai dezvoltă, denumit prag maxim de temperatură – prag superior. T = 40 C.
Între pragul inferior și pragul superior există zona biologică, în care insecta se dezvoltă mai mult sau
mai puțin. Există de asemeni un prag de prolificitate notat de regulă cu O, reprezentând temperatura la
care sexele devin fertile, și un prag optim de temperatură, O1, reprezentând temperatura la care
insectele se dezvoltă cel mai bine. O1 =20-30 C. Sub pragul inferior de temperatură și peste pragul
superior de temperatură întâlnim zona letală/mortală (Pesimus), în care insecta moare. Cele două
praguri de prolificitate și optim împart zona biologică în trei subzone, și anume subzona rece cuprinsă
între pragul inferior și pragul de prolificitate, în care insectele se dezvoltă (cresc, se hrănesc, se
răspândesc, dar nu se înmulțesc). Urmează subzona optimă cuprinsă între pragul de prolificitate și
optimul termic, în care insecta se dezvoltă cel mai bine, se și înmulțește, și numărul de generații crește
pe măsură ce ne apropriem de pragul optim, și durata generațiilor scade. Vine subzona caldă, cuprinsă
între optimul termic și pragul superior de temperatură, în care insectele cresc, se dezvoltă, se înmulțesc,
iar numărul de generații și durata acestora scade pe măsură ce ne apropriem de pragul superior. La
temperaturi scăzute (sub pragul inferior) insectele își pierd treptat mobilitatea și cad într-o stare de
amorțeală. În zona de care vorbim, intră în diapauză. Dacă temperatura crește, insectele își revin. Când
temperatura continuă să scadă sub un prag termic denumit și prag termic critic, insecta moare. Moartea
insectei la temperaturi scăzute se datorează înghețării apei libere din țesuturi. Rezistența insectelor la
temperaturi scăzute este în funcție de mai mulți factori.
În funcție de specie.
În funcție de conținutul în apă liberă și în grăsimi.
Depinde de modul cum survin aceste temperaturi, și anume dacă survin brusc, rezistența este mai mică.
La temperaturi ridicate, peste pragul superior, moartea insectelor intervine datorită coagulării
substanțelor proteice din țesuturi. Când temperatura începe să crescă ușor, peste T C, în corpul
insectelor are loc un proces numit necroză, de unde insecta poate să-și revină. Dacă temperatura
continuă să crească, avem proces de paranecroză, când insecta nu-și mai revine și moare. Și rezistența
la temperaturi ridicate este dependentă de aceiași factori: specie, conținutul în apă liberă, și de modul
cum survin temperaturile.

Umiditatea și precipitațiile

Umiditatea relativă a aerului are un rol important în activitatea/creșterea/dezvoltarea insectelor. Ca și în

cazul termperaturii, există un prag inferior al umidității, notat cu h%. O limită superioară – H%. Între
cele două este zona biologică. În cadrul zonei biologice există o zonă optimă care are o limită inferioară
și o limită superioară. Zona biologică cuprinde 3 subzone: subzona aridă, subzona optimă și subzona
umedă. Optimă : 45-85%. aridă 0-45%. Umedă 85-100%. La viermele merelor aceste valori sunt
următoarele: h = 20, h0 = 50, h01 = 85, H = 95. În funcție de cerințele față de umiditate, insectele se
împart în 3 grupe, insecte higrofile, cu umiditate 85-100%, mezofile (45-85%), și celelalte sunt xerofite
cu sub 45% umiditate. Precipitațiile au rol important, în primul rând prin faptul că influențează sau
determină umiditatea relativă, dar și prin acțiunea directă pe care o poate avea asupra solului.
Solul ca factor ecologic
Pentru unele insecte, și solul are un rol important, pentru cele care își trăiesc/petrec ciclul biologic în
sol. Insectele se grupează astfel:
-insecte petrofile – insecte stâncoase
-insecte psamofile – insecte nisipoase.
-specii indiferente, care nu au anumite preferințe.
-specii halofile, pe care trăiesc plante halofile.
Factorii biotici
Hrana
Ca și temperatura, și hrana are o importanță deosebită în creșterea, dezvoltarea, activitatea insectelor.
Calitatea și cantitatea acestora influențează prolificitatea. În funcție de hrana pe care o consumă,
insectele se clasifică astfel:
-insecte fitofage – vegetariene (se hrănesc cu plante verzi, uscate).
-insecte zoofage – consumă hrană animală vie sau moartă.
-mixofage/omnivore/pantofage.
Insectele fitofage sau vegetariene, în funcție de organele pe care le atacă, se clasifică astfel:
Insecte filofage, care se hrănesc cu frunze.
Insecte florifage
Insecte seminifage/cletofage.
Care se hrănesc cu scoarță, cu lemn – xylofage.
Rizofage – cu rădăcini.
Saprofage – cu materie organică în descompunere.
După numărul de specii pe care le atacă sau cu care se hrănesc, insectele sunt:
-monofage – se hrănesc cu o singură specie de plantă
-oligofage – care se hrănesc cu mai multe specii de plante înrudite.
-polifage – se hrănesc cu mai multe specii de plante aparținând mai multor familii botanice.
După numărul de organe pe care le atacă, se clasifică în specii stenomere care atacă un singur organ și
eurimere care atacă mai multe organe ale plantei.
Specii de zoofage – acestea pot fi: prădătoare sau harpactofage, care consumă pradă vie
(jertfă/victimă). De regulă, prădătorul este mai mare decât victima/prada.
De regulă, aparțin familiei Carabidae.
Specii parazite, care parazitează/se dezvoltă pe organisme animale ce se numesc gazde. Parazitul este
mai mic decât gazda. Pot fi ectoparaziți care se dezvoltă la exterior, și endoparaziți, care se dezvoltă în
interiorul gazdei.
Specii necrofage – care se hrănesc cu cadavre – se numesc agenți sanitari – Necrophorus spp.
Specii coprofage – cu excrementele organismelor animale.
Epizootiile sunt boli produse la insecte de către organisme entomopatogene. Aceste organisme
entomopatogene aparțin de regulă la 3 clase și anume: virusuri care produc viroze (peste 90 specii de
virusuri), bacterii care produc bacterioze – peste 300, ciuperci care produc micoze – peste 530 de
specii).
Clasificarea sau sistematica dăunătorilor animali
Cei mai mulți dăunători animali sunt insectele.
Măsuri de prevenire și combatere a dăunătorilor animali
Sunt două categorii de măsuri – măsuri de prevenire și măsuri curative. Măsuri preventive sunt măsuri
agrofitotehnice și carantina fitosanitară, măsuri curative celelalte măsuri (chimică, biologică, mecanică,
fizică). Dar concept nou – combaterea integrată, cuprinde totalitatea măsurilor – utilizarea măsurilor
nechimice, astfel încât să menținem dăunătorii sub un anumit prag, așa-zisă teorie a câmpului murdar.
PED – prag economic de dăunare.
Carantina fitosanitară – totalitatea măsurilor care se iau pentru a se împiedica pătrunderea dăunătorului
inexistent într-o anumită zonă sau periculos.
Măsuri agrofitotehnice – constau în creearea de condiții cât mai favorabile pentru plante și nefavorabile
pentru dăunător.
-Alegerea terenului
-Lucrările solului
-Utilizarea de semințe și material săditor sănătos.
-Recoltarea la timp a culturilor – sunt specii care iernează în interiorul bobului.
-Desțelenitul
-Lucările în verde (distrugerea buruienilor)
-Aplicarea rațională a îngrășămintelor.
-Metodele fizice - utilizarea temperaturilor ridicate sau coborâte. Radiațiile, ultrasunetele, focul.
-Metode mecanice – șanțuri cu ierbicide sau apă.
-Omizitul – îndepărtarea cuiburilor de omizi.
-Brâie capcană (textile/carton)
-Inele cu clei
-Utilizarea diferitelor aparate: Buhl Mayer, Bobuleanu, Tarnavski.
-Metode biologice: zoofage, epizootiile, furnizarea hormonilor.
-Metoda chimică: utilizarea pesticidelor. Constituie în continuare metoda de bază datorită următoarelor
avantaje:
-este singura metodă care dă bune rezultate în caz de invazie
-permite utilizarea celor mai moderne mijloace de combatere (aparatura terestră de mare capacitate,
aviația utilitară, etc. Conferă siguranță în combatere. Dezavantaje: poluarea mediului, produselor.
Pesticidele în funcție de anumite criterii se clasifică în mai multe grupe.
1. După organismele asupra cărora acționează sunt:
-Zoocide care acționează asupra dăunătorilor animali
-Fungicide care acționează împotriva ciupercilor
-Erbicide.
Zoocidele la rândul lor se clasifică în:
-insecticide
-acaricide împotriva acarienilor
-rodenticide
-moluscocide
-nematocide
După starea de agregare:
-solide
-lichide
-gazoase
După acțiunea pe care o au asupra organismelor sunt:
-cu acțiune toxică propriu-zisă
-cu acțiune repelentă (respingătoare).
-atractante.
După modul cum acționează produsele zoocide:
-produse de contact
-produse de ingestie
-de contact și ingestie.
-produse sistemice (acționează prin plantă) – prin seva sau sucul celular, insecta moare.
După modul de condiționare:
-produse granulate (G)
-produse pentru prăfuit (PP)
-concentrate emulsionabile (CE)
-lichid fumigant (LF)
-sub formă de aerosoli
-sub formă de volum redus.
-volum ultraredus
-volum ultra-ultraredus.
-PTS (pentru tratarea semințelor).
După gradul de toxicitate – doza letală medie (DL50) = cantitatea de pesticid administrată în mod
experimental, pe cale orală, șobolanilor sau șoarecilor care au fost supuși în prealabil la foame și care
determină într-un timp de 24-48 h moartea a cel puțin 50% dintre indivizi.
Grupa I – puternic toxice, având doza letală sub 50 mg / kg corp – eticheta ambalajelor de culoare
roșie.
Cu toxicitate ridicată – grupa a II-a, DL50 între 50-200 mg/kg corp, eticheta ambalajelor de culoare
verde.
Grupa III – moderat toxice. DL 50 între 200-1000 mg, eticheta de culoare albastră.
Grupa a IV-a: toxicitate redusă: DL 50 peste 1000 mg /kg corp, eticheta de culoare neagră.
În funcție de grupa chimică la care aparțin, produsele pesticide se grupează în:
-produse sau insecticide anorganice
-produse de origine vegetală sau analogi sintetici (produse piretroide)
-produse organofosforice
-produse carbanice
-organo – clorulate.
-gazoase.