PARTEA GENERALĂ

Lumea vie este reprezentată printr-o mare bogăţie de specii,

mai simplu sau mai complex structurate, între care există o
multitudine de tipuri de relaţii, unele mai simple, uşor de descifrat,
altele mai subtile, mai complicate, pentru a căror cunoaştere şi
înţelegere au fost necesare eforturi umane şi materiale considerabile.
Printre aceste vieţuitoare, lumea paraziţilor constituie o categorie de
organisme interesante nu numai din punct de vedere practic, dar şi
teoretic. Particularitatea comună a lor este modul de viaţă parazitar.
Parazitologia animală este o ramură a zoologiei, iar ca ştiinţă
de sine stătătoare s-a desprins de zoologie relativ târziu – secolele
XVIII-XIX. În sens general, parazitologia este ştiinţa care se ocupă cu
studiul acelor organisme a căror viaţă este legată temporar sau
permanent de un alt organism (gazda) şi al relaţiilor care se stabilesc
între aceste două categorii de organisme. Pe măsură ce datele s-au
acumulat, în cadrul parazitologiei animale au apărut ramuri noi ca: a)
parazitologia medicală umană, care se ocupă cu studiul paraziţilor
de la om şi a bolilor produse de aceştia şi b) parazitologia medicală
veterinară, care se ocupă cu studiul paraziţilor de la animalele
domestice şi al bolilor produse de aceştia.

Istoric. Nu ne propunem să facem o prezentare detaliată a

istoricului cercetărilor de parazitologie (pentru un astfel de subiect s-
au elaborat lucrări speciale (Hoeppli 1959, Foster 1965)), ci o
prezentare succintă a acumulării informaţiilor despre paraziţii din
lumea animală de-a lungul timpurilor. Mulţi parazitologi relatează că
paraziţii animali, în special cei ai omului, erau cunoscuţi cu cca 1200
de ani înaintea erei noastre. Astfel, Ruffer, citat de Cheng în 1974, în
timp ce examina mumiile celei de a XX-a dinastii egiptene a
descoperit în rinichiul acestora ouă de Schistosoma haematobium
(Plathelminthes-Trematoda-Digenea), iar Sigerist (1951) afirmă că
hematuria (simptom al schistosomiazei) a fost menţionată de 50 de
ori în papirusurile perioadei respective. În plus, în Papyrus Ebers
sunt referiri şi la alte specii de viermi, Ascaris lumbricoides, filaria
Dracunculus medinensis şi probabil Taenia saginata. Ectoparaziţii,
mai ales puricii şi ţânţarii, erau de asemenea cunoscuţi, de vreme ce
în acelaşi papirus egiptean erau menţionate metode de distrugere a
acestor insecte. Mulţi autori susţin că anumiţi paraziţi ai omului erau
cunoscuţi de vechii greci şi romani. Astfel, în Historia Animalium
Aristotel (382-322 î.e.n.) menţionează că la om există trei tipuri de
12

helminţi: unii pe care îi denumeşte mari şi laţi (teniile), alţii cilindrici şi

mari, Ascaris lumbricoides, şi a treia categorie, viermi mici –
Enterobius vermicularis. Plinius cel Bătrân (23-79), autorul lucrării
Naturalis Historia, lucrare care cuprinde 37 de volume, menţionează
două tipuri de viermi la om, teniile şi limbricii, iar Galenus (130-200),
medic, filozof şi matematician grec care a trăit la Roma, deseori
numit ultimul dintre marii biologi ai antichităţii, recunoaşte de
asemenea trei tipuri de viermi la om; mai mult, el avea cunoştinţă
despre unii viermi paraziţi la peşti, interpretaţi ca fiind nematode
închistate şi de unii viermi cilindrici la cai.
În Asia, Ascaris lumbricoides, Enterobius vermicularis, teniile,
lipitorile, ploşniţele, păduchii, puricii, râiele de la om şi probabil
ţânţarii erau cunoscuţi vechilor indieni. În China antică, Ascaris
lumbricoides era cunoscut încă de la sfârşitul dinastiei Chou şi
începutul dinastiei Chin (anii 300-200 î.e.n.); de asemenea
ectoparaziţii comuni: păduchii, puricii şi râiele.
În America, unii paraziţi animali erau cunoscuţi încă din
perioada precolumbiană. Astfel, Lastres (1951) menţionează că
oxiurul era cunoscut în Peru precolumbian, iar Ocaranza (1934)
afirmă că Ascaris lumbricoides şi alţi viermi intestinali de la om,
malaria produsă de speciile de Plasmodium şi leishmanioza produsă
de Leishmania brasiliensis erau cunoscute în America de Sud şi în
Mexic.
Până în 1800, progresele în domeniul parazitologiei au fost
lente. Despre conturarea parazitologiei ca ştiinţă se poate vorbi
abia în secolele XVIII-XIX. În secolele XVIII-XIX au dominat studiile
de taxonomie şi de morfologie a speciilor cunoscute, dar s-au
descoperit şi specii noi de paraziţi şi s-au descris ciclurile de
dezvoltare la unele dintre ele. În secolul XVIII au fost stabilite unele
concepte şi principii în parazitologie. În 1665 Ruysch descoperă
specia Strongylus equinus în sângele de la cal, stabilind conceptul
de parazitism în sânge, Redi descoperă paraziţi, în afară de om, şi
la alte grupe de animale, stabilind că parazitismul este larg
răspândit în natură, iar Abilgaard este exponentul experimentelor în
parazitologie şi primul care a iniţiat studiul ciclurilor de dezvoltare
ale paraziţilor. În l684, italianul Francesco Redi (1627-1697), în
lucrarea Opusculorum pars tertis, sive animalculis vivis, quae in
corporibus animalium vivorum reperiuntur observationes,
ordonează speciile de paraziţi cunoscute pe baza gazdelor lor. Redi
a fost primul care a căutat locul de fixare şi de hrănire al paraziţilor,
descoperindu-i nu numai în intestin şi în alte organe la om şi alte
mamifere, dar şi în sacii cu aer la păsări, în vezica cu aer la peşti
etc. El a fost adversar al teoriei spontanee, susţinând că larvele din
 13

unele substanţe organice pe cale de descompunere apar din ouăle

depuse de diverse specii de muşte şi nu din materii organice
nefolositoare. Louis Pasteur, în 1865, a convins lumea ştiinţifică că
generaţia spontanee nu există şi că originea paraziţilor trebuie
căutată în altă parte. În secolul XVIII, astfel de cercetări au fost
întreprinse de O.F. Müller (1773), care descoperă stadiul de cercar,
din ciclul de dezvoltare al trematodelor digenee. Goeze (1782) este
iniţiatorul clasificării viermilor paraziţi.
Secolul XIX a fost un secol al progresului nu numai în
domeniul parazitologiei, dar în general un secol al progresului
extraordinar al ştiinţelor biologice: teoria evoluţiei speciilor a lui
Darwin, homeostazia şi ereditatea, teoria celulară a lui Schwann şi
Schleiden, dispariţia mitului generaţiei spontanee, perfecţionarea
microscopului ş.a. Toate acestea au avut un impact major asupra
dezvoltării cercetărilor din domeniul parazitologiei.
În 1835, Owen descrie larva de Trichinella spiralis în muşchi la
om, Von Siebold observă ouăle embrionate de tenie (cu larvele
hexacant), Donné, în 1938, descrie flagelatul Trichomonas vaginalis.
Lucrări importante privind paraziţii au publicat în această perioadă şi
Schrank (1788), Zeder (1800), Rudolphi (1801-1819), Nordman
(1832), Dujardin (1845), Diesing (1850), G.H. Wagener (1857), P.J.
van Beneden (1858), Leuckart (1879) ş.a.
După 1900, cercetările parazitologice iau un mare avânt;
acum sunt puse bazele concepţiei ecologice în parazitologie. Cele
mai importante contribuţii la dezvoltarea parazitologiei în această
perioadă le-au adus: Graff şi Linstow (1910), Skriabin (1923, 1940,
1952), Doghel (1927, 1947, 1962), Grassé (1935), Pavlovski (1935),
Cameron (1956), Stammer (1955), Noble (1964) ş.a. În prezent, în
lume se fac cercetări de fiziologie şi biochimie a paraziţilor, acestea
fiind strâns legate de fenomenul de imunitate şi de mecanismele de
acţiune ale agenţilor terapeutici.
În ţara noastră, primele referiri despre paraziţi şi unele boli
parazitare sunt menţionate în tradiţiile orale, folclorice şi în scrierile
vechi. Cercetarea parazitologică pe baze ştiinţifice începe cu Victor
Babeş (1850-l924), care, ocupându-se de cârceagul oilor, a
descoperit parazitul care produce boala (sporozoarul Babesia ovis),
iar mai târziu descoperă vectorul acestui sporozoar (căpuşele
Ixodide). Primele lucrări ştiinţifice apar la noi la jumătatea secolului al
XIX-lea. Astfel, în 1850, dr. Fătu publică prima lucrare din domeniul
parazitologiei intitulată “Despre friguri”; în 1863, Fabricius elaborează
prima lucrare despre echinococcoză; în 1866 H.S. Scheiber publică
lucrări în premieră despre trichineloză la om, iar în 1873 despre
ascaridioză la om. În ce priveşte ascaridioza la animale, primele
14

informaţii ne parvin din lucrările lui Th. Bentze în 1903. În 1892 V.

Babeş şi M. Manicatide sunt primii care menţionează coccidiozele la
animale, iar în 1893, aceiaşi autori menţionează cisticercoza umană.
Tot în 1983, A. Moţoc meţionează fascioloza la animale, iar
fascioloza umană este menţionată de I. Haţieganu şi I. Danicico în
1929; în 1894 V. Babeş descoperă botriocefaloza, în 1895 L. Pick
publică prima lucrare referitoare la amibiaza umană; în 1899 A.
Moţoc şi P. Riegler fac primele menţiuni referitoare la trihocefaloza
de la animale, iar despre trihocefaloza umană primele date ne parvin
de la I. Borcea în 1912; în 1907, V. Babeş menţionează pentru prima
dată oxiuroza umană, în 1910 D. Mărăşescu publică primul articol
referitor la durină, în 1921 I.C. Urechia şi P. Goldenberg publică
prima lucrare referitoare la balantidioză; în 1928 I. Goia şi I. Gavrilă
fac primele menţionări despre giardioză. Al. Crăiniceanu şi H. Kern,
în 1936, sunt primii care menţionează tricomonoza uro-genitală la
om, iar în 1951 V. Nitzulescu, A. Belchiţă şi O. Crăciun sunt primii
care menţionează himenolepidoza umană.

În domeniul învăţământului parazitologic românesc, “părintele”

acestei discipline este Nicolae Leon (1862-1931), care a înfiinţat, la
Facultatea de Medicină de la Iaşi, primul laborator de parazitologie
din ţară. La Bucureşti, la Facultatea de Medicină, Gh. Zotta (1886-
1942) a fost primul profesor de parazitologie, iar împreună cu Mihai
Ciucă au iniţiat şi condus primele campanii antimalarice de la noi. I.
Ciurea (1878-1944), fost profesor de parazitologie la Facultatea de
Medicină Veterinară din Bucureşti, se numără printre marii
helmintologi ai ţării şi ai lumii, iar Al. Niculescu, profesor la aceeaşi
facultate, a efectuat cercetări referitoare la unele parazitoze de la
animalele domestice. Gh. Dinulescu (1900-1965) a efectuat studii de
sistematică, biologie şi ecologie la unele grupe de diptere
hematofage (Tabanidae, Oestridae şi Simuliidae). În domeniul
Parazitologiei umane, după Zotta s-a distins V. Nitzulescu, care a
făcut cercetări de helmintologie şi entomologie medicală la om şi a
fost primul care a înfiinţat un serviciu clinic de parazitologie la noi.
Împreună cu I. Gherman, publică în 1986 un tratat de parazitologie
clinică, iar mai târziu, unul de entomologie medicală. Contribuţii
importante la dezvoltarea acestui domeniu, au fost aduse şi de E.
Ungureanu, expert OMS în malarie, M. Bornuz, Valentina Dahnovici,
M. Elias, B. Fazacas, T. Furtunescu, Maria Georgescu, Olga
Simionescu, M. Steinbach, A. Belchiţă, P. Dăncescu, Simona
Rădulescu, Carmen-Michaela Creţu, Suzana Elena Cilievici, I. Petcu
ş.a. Gh. Lupaşcu, expert OMS în probleme de malarie, a condus
 15

secţia de Parazitologie a Institutului "I. Cantacuzino" şi a publicat

monografii referitoare la hidatidoză şi trichineloză.
În prezent, în domeniul parazitologiei medicale veterinare,
contribuţii ştiinţifice importante sunt aduse de N. Dulceanu, L. Miron
şi colaboratori în cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară Iaşi, E.
Şuteu, N. Vartic, V. Cozma de la Facultatea de Medicină Veterinară
din Cluj-Napoca, Tr. Lungu la Facultatea de Medicină Veterinară
Bucureşti, V. Tomescu, I. Didă, I. Gavrilă, Dorina Gavrilă ş.a.

1. Paraziţi şi parazitism

Termenul de parazit îşi are originea în cuvântul grecesc

parasitos (para = lângă, sitos = hrană). Cu acest termen, vechii greci
defineau o anumită atitudine şi un anumit tip de comportament al
unor indivizi din societate. Aşa erau denumiţi oamenii care trăiau pe
seama altora. Cu aceeaşi semnificaţie, termenul a fost preluat de o
altă veche civilizaţie a lumii, cea romană.
Paraziţii s-au format în decursul timpului, când unele animale,
mai ales cele de talie mică, căutând să folosească cât mai economic
şi complet resursele de hrană şi de adăpost din mediul înconjurător,
au trecut pe sau în corpul altor animale mai mari, folosindu-le ca
adăpost şi ca sursă de hrană. Astfel, aceste organisme mici au trecut
treptat de la viaţa liberă la cea parazitară, elaborându-şi pentru
aceasta, un complex de adaptări morfologice, biochimice şi
fiziologice. Deci, parazitul este un organism viu care se hrăneşte şi
trăieşte pe seama altui organism viu numit gazdă. Doghel (1962),
adept al concepţiei ecologice în parazitologie, defineşte paraziţii ca
“organisme care folosesc alte organisme vii drept mediu de viaţă,
sursă de hrană şi locuinţă, asigurându-şi în acelaşi timp, prin
acestea, total sau numai în parte, legătura cu mediul extern”. Viaţa
parazitului este indisolubil legată de cea a gazdei, motiv pentru care
parazitul menţine un timp îndelungat integritatea funcţională a
organelor acesteia. În sistemul biologic parazit-gazdă, transferul de
materie şi energie se face dinspre gazdă spre parazit, deci un efect
pozitiv pentru parazit şi altul inhibitor pentru gazdă. Acesta
funcţionează ca un sistem unitar şi se găseşte în conexiune
permanentă cu mediul. Paraziţii nu trebuie confundaţi cu prădătorii.
În cazul paraziţilor, integritatea funcţională a organismului gazdă este
menţinută, în general un timp îndelungat, pe când în cazul
prădătorilor, prada este omorâtă, de obicei imediat. În acelaşi timp,
trebuie să diferenţiem paraziţii de parazitoizi. Aceştia din urmă
provoacă, de asemenea, moartea gazdei.
16

1.1. Ciclul biologic la paraziţii animali, tipuri

Ciclul biologic însemnă succesiunea transformărilor şi etapelor

de creştere şi reproductive ale unui organism. La unele grupe de
paraziţi durata ciclului biologic este scurtă, de câteva zile sau
săptămâni, cazul coccidiilor, la altele este lungă, una sau două
generaţii pe an sau chiar o generaţie la doi ani (viermii de gălbează,
în condiţii naturale dezvoltă o generaţie pe an). Unele specii de
paraziţi îşi desfăşoară întregul ciclu biologic pe o singură gazdă,
(aceştia se numesc monoxeni), altele au nevoie de două sau trei
gazde (aceştia se numesc heteroxeni sau polixeni), iar o altă
categorie sunt autoheteroxeni. În cazul paraziţilor monoxeni, unele
specii prezintă anumite stadii ale ciclului lor de dezvoltare libere în
mediul extern, stadii care asigură transmiterea parazitului de la un
individ la altul, de exemplu Giardia duodenalis şi Entamoeba
histolytica se transmit prin chisturi care se găsesc în apă, pe sol etc.,
iar altele nu prezintă forme libere în mediul extern, transmiterea
acestora făcându-se prin contact direct, de exemplu flagelatele care
se transmit pe cale sexuală, acarienii care produc râiele etc. La
paraziţii polixeni, unele specii îşi desfăşoară ciclul biologic pe două
gazde (dixeni), iar altele pe trei gazde (trixeni). În cazul paraziţilor
dixeni, o gazdă este intermediară iar cealaltă definitivă. De exemplu,
sporozoarul Babesia bigemina îşi desfăşoară faza asexuată în
hematii la bovine (gazda intermediară), iar faza sexuată, în căpuşele
ixodide (gazda definitivă). La Fasciola hepatica gazda intermediară
este reprezentată de melci de apă dulce, iar cea definitivă, de ovine,
caprine ş.a. În cazul paraziţilor trixeni sunt două gazde intermediare
şi una definitivă. Astfel trematodul Dicrocoelium lanceatum are ca
primă gazdă intermediară specii de melci de uscat, iar a doua gazdă,
specii de furnici, mai ales Formica fusca. Gazda definitivă este
aceeaşi ca la F. hepatica. Paraziţii autoheteroxeni sunt aceia la care
organismul gazdă îndeplineşte atât rolul de gazdă intermediară, cât
şi cel de gazdă definitivă. Este cazul nematodului Trichinella spiralis.

1.2. Adaptări ale paraziţilor la viaţa parazitară

Din punct de vedere evolutiv, parazitismul este considerat un

progres biologic. Pentru a duce un mod de viaţă parazitar,
organismele au suferit diferite modificări morfologice, biochimice şi
fiziologice. Modul de viaţă parazitar determină aşa-numita evoluţie de
 17

specializare, care constă în: a) apariţia unor organe şi funcţii noi

sau hipertrofia celor existente şi b) atrofierea altora până la
completa dispariţie. Nu putem vorbi de o evoluţie regresivă sau de
o adaptare regresivă. Evoluţia de specializare conduce la un progres
biologic chiar dacă structura corpului suferă simplificări.
a) Apariţia unor organe şi funcţii noi şi hipertrofierea
unora existente deja pot fi puse în evidenţă la multe specii avansate
în ceea ce priveşte modul de viaţă parazitar. Aşa sunt organele de
fixare de la tenii (ventuze, cârlige, rostru, botrii), ghearele tarsale de
la malofage şi anoplure (acestea formează cu tibia un dispozitiv de
prindere, un fel de cleşte, cu ajutorul căruia parazitul se prinde de
penele sau de părul gazdei), principiile antidigestive de la viermii
intestinali, prolificitatea ridicată a unor paraziţi etc. Principiile
antidigestive conferă rezistenţă paraziţilor la acţiunea fermenţilor
digestivi din intestinul gazdei, iar în cazurile în care paraziţii mor sau
gazdei i s-au administrat medicamente antihelmintice, aceştia sunt
digeraţi ca alimentele, toxinele lor sunt eliberate şi absorbite în
mediul intern, intoxicând gazda. Din această cauză tratamentele
antihelmintice sunt asociate cu purgative. Referitor la prolificitate, o
femelă de Ascaris lumbricoides depune cca 200.000 de ouă zilnic, iar
un exemplar de Diphyllobothrium latum între 700.000 şi un milion de
ouă pe zi.
b) Atrofia sau reducerea până la dispariţie a unor organe
pot fi puse în evidenţă la multe specii de paraziţi. Astfel, viermilor
intestinali le lipsesc organele de mişcare, iar teniile nu au aparat
digestiv. Aceste organisme, trăind într-un mediu bogat în substanţe
nutritive, nu trebuie să se deplaseze pentru a se hrăni, iar în cazul
teniilor, hrănirea se face prin osmoză.
Totalitatea acestor adaptări de specializare determină gradul
de specificitate parazitară care reprezintă capacitatea unui parazit de
a se dezvolta pe o anumită gazdă. Ea poate fi: a) strictă sau
ridicată şi b) relativă sau scăzută.
a) Specificitatea parazitară strictă este caracteristica
paraziţilor adaptaţi exclusiv la o singură specie gazdă sau la specii
din aceeaşi familie. Astfel, teniile mari de la om (Taenia solium şi T.
saginata) au ca gazdă definitivă numai omul.
b) Specificitatea parazitară relativă este caracteristica
paraziţilor care pot trăi pe două sau mai multe specii gazdă. Astfel,
Toxoplasma gondii poate parazita la bovine, ovine, om, rozătoare,
păsări etc. Specificitatea parazitară variază şi în funcţie de stadiul de
dezvoltare al parazitului. De exemplu, adultul de Taenia
echinococcus parazitează carnivorele mari, deci prezintă specificitate
parazitară ridicată, în timp ce stadiul larvar (chistul hidatic) poate fi
18

întâlnit la bovine, ovine, cabaline, om etc., deci specificitate

parazitară scăzută.

1.3. Relaţii inter- şi intraspecifice în cazul paraziţilor

Între parazit şi gazdă, la fel ca şi între speciile de paraziţi sau

între indivizi ai aceleiaşi specii, există o paletă largă de relaţii şi stări
comportamentale. Astfel, în cazul infestărilor uşoare şi medii cu
paraziţi din aceeaşi specie (infestare simplă), se constată o
dezvoltare normală a acestora, în timp ce, în infestările masive apare
aşa-numitul “efect de suprapopulare”, manifestat prin încetinirea
creşterii indivizilor şi diminuarea taliei lor. Acest fenomen este
urmarea unor carenţe nutritive şi de oxigen. La om, dacă în intestin
se dezvoltă un singur exemplar de Diphyllobothrium latum, lungimea
parazitului poate fi de 12-15 m sau chiar mai mult, în timp ce, în
cazurile în care se dezvoltă mai mulţi indivizi, lungimea corpului se
reduce proporţional cu numărul lor. În cazul infestărilor repetate cu
aceeaşi specie de paraziţi pot apărea efecte antagoniste de tipul
fenomenelor paraimunitare, manifestate prin eliminarea indivizilor
adulţi din infestarea precedentă. Această situaţie se întâlneşte în
infestările repetate cu aceeaşi specie din genul Ascaris.
În infestările cu mai multe specii de paraziţi (infestare
multiplă), s-a constatat că nu există manifestări antagonice între
specii, în sensul împiedecării dezvoltării uneia de către celelalte. Din
contră, se pare că există mai curând o potenţare a patogenităţii uneia
dintre specii de către celelalte. Astfel, la şoarece, în infestarea pe
cale experimentală cu Lamblia muris (Flagellata: Polymastigina) şi
suprainfestarea lui cu Plasmodium berghei (Sporozoa:
Haemosporidia), s-a observat o patogenitate crescută a flagelatului,
comparativ cu cea de la indivizii simplu infestaţi. În plus, s-a mai
constatat că P. berghei a determinat generalizarea infestării cu L.
muris, flagelatul fiind pus în evidenţă în sânge, ficat, plămân, inimă,
creier etc.
În ce priveşte asociaţiile dintre paraziţii animali şi bacterii sau
ciuperci care trăiesc în acelaşi loc, s-a constatat că, de obicei, este
favorizată dezvoltarea şi manifestarea mai pregnantă a uneia dintre
componentele sistemului. Astfel, în asociaţia Trichomonas vaginalis
+ Staphylococcus aureus sau T. vaginalis + Candida albicans,
patogenitatea flagelatului este mărită.
 19

1.4. Factorii care determină infestarea cu paraziţi

Instalarea paraziţilor pe sau în organismul gazdă este

favorizată de unii factori care ţin de gazdă, specia de parazit, mediul
înconjurător şi de condiţiile socio-economice. Dintre factorii care ţin
de gazdă, mai importanţi sunt: vârsta şi modul de alimentaţie, iar în
cazul omului, de profesie, obiceiuri şi tradiţii. În ce priveşte vârsta,
este cunoscut faptul că unele specii de paraziţi sunt mai frecvente la
vârstele mici, iar bolile la aceste vârste sunt mai grave. Astfel, la copii,
nematodele Ascaris lumbricoides şi Enterobius vermicularis sunt mai
frecvente decât la adulţi; la câini, cei în vârstă de la 3-4 luni la 1-2 ani
sunt mai sensibili la atacul acarianului Demodex canis, în timp ce
câinii adulţi sunt aproape insensibili. În ce priveşte profesia, unele
specii de paraziţi sunt mai frecvente la oamenii care desfăşoară un
anumit tip de activitate. Astfel, chistul hidatic (larva teniei
Echinococcus granulosus) se întâlneşte mai frecvent la crescătorii de
animale, iar Toxoplasma gondii este mai frecventă la muncitorii din
abatoare. În ce priveşte modul de alimentaţie, semipreparatele din
carne necontrolată din punct de vedere sanitar-veterinar, la fel ca şi
carnea insuficient de bine preparată termic (aşa-numitele fripturi în
sânge) măresc considerabil riscul de infestare cu trichinelă sau cu
tenii. Dormitul în aer liber înlesneşte atacul insectelor hematofage
sau al celor neagresive faţă de om şi animale, dar care pot vehicula
şi transmite diferite specii de paraziţi. Prezenţa în locuinţe a unor
specii de animale, mai ales câini şi pisici neîntreţinute corespunzător
din punct de vedere sanitar, pot mări considerabil riscul de
contaminare al omului cu diferite specii de paraziţi. Referitor la
parazit, unele specii pot să infesteze gazda numai dacă ei se află
într-o anumită etapă a ciclului lor de dezvoltare (Ascaris suum şi
Trichocephalus ovis infestează gazda numai dacă ouăle înghiţite au
fost embrionate), altele, din contra, pot parazita gazda indiferent de
etapa lor de dezvoltare (căpuşele ixodidele pot infesta gazda atât ca
adult, ca larvă, cât şi ca nimfă). Speciile de paraziţi cu spectru trofic
larg, ca şi cele cu număr mare de indivizi, măresc riscul de infestare.
O specie polifagă este mai răspândită, iar şansele ei de menţinere în
natură sunt mai mari comparativ cu cele ale unei specii monofage. În
ce priveşte factorii de mediu, temperatura reprezintă, între anumite
limite, o condiţie fundamentală pentru maturizarea formelor
infestante. De exemplu, oul de Fasciola hepatica nu embrionează
dacă temperatura apei este mai mică de 11oC. Vânturile pot vehicula
ouă, larve, chisturi de paraziţi sau vectori contaminaţi (ţânţari cu
Plasmodium) la distanţe, uneori destul de mari faţă de focarul iniţial.
Solul constituie rezervorul de infestare pentru multe specii de paraziţi
20

(geohelminţii, Balantidium coli, Entamoeba histolytica etc). Condiţiile

socio-economice, prin calitatea necorespunzătoare a locuinţelor şi
adăposturilor, malnutriţie, densitate ridicată, nivelul cultural-educativ
scăzut al populaţiei umane etc. constituie factori stimulativi ai
parazitozelor.

1.5. Căile de pătrundere a paraziţilor în gazdă

Cunoaşterea acestora prezintă importanţă majoră din punct

de vedere practic, deoarece permite luarea de măsuri profilactice.
a) Calea pasivă. Parazitul ajunge în organismul-gazdă ca
adult sau într-un stadiu din ciclul lui de dezvoltare, odată cu apa,
aerul sau alimentele. Dintre formele ciclului evolutiv, se dezvoltă
numai acelea care au atins un anumit stadiu din ciclul lor vital. De
exemplu, ovinele se îmbolnăvesc de fascioloză numai dacă înghit
cercari sau metacercari; omul se îmbolnăveşte de teniaze numai
dacă a înghiţit cisticerci de Taenia solium sau T. saginata.
b) Calea activă. Parazitul pătrunde activ prin tegumentul
gazdei. De exemplu, larvele nematodului Strongyloides stercoralis
pătrund prin pielea omului până la vasele de sânge; la cal, larvele
dipterului Gastrophilus inermis pătrund prin tegumentul obrajilor şi
migrează spre comisurile buzelor.
c) Consumarea gazdelor intermediare. Porcul se
îmbolnăveşte de acantocefaloză dacă mănâncă larve de scarabeide
infestate cu Macracanthorhynchus hirudinaceus; ovinele se
îmbolnăvesc de dicrocelioză dacă înghit furnici infestate cu
metacercari de Dicrocoelium lanceatum; omul se îmbolnăveşte de
sarcosporidioză atunci când consumă carne de vită infestată cu
Sarcocystis hominis, insuficient de bine preparată termic.
d) Prin inoculare de către vectori. În plaga făcută cu prilejul
hrănirii, organismele vectoare introduc paraziţii. Astfel, căpuşele
Boophilus calcaratus şi Haemophisalis punctata, în timpul hrănirii
inoculează la bovine sporozoarul Babesia bigemina, iar femela de
Anopheles maculipennis inoculează hematozoarul palustru.
e) Infestare congenitală. În perioada intrauterină, bariera
placentară poate fi străpunsă de unele specii de paraziţi,
determinând infestarea fătului. De exemplu, Toxoplasma gondii trece
transplacentar de la mamă la făt.
f) Autoinfestare. În acest caz, elementele infestante sunt
vehiculate cu mâinile, direct la gură sau larvele eclozate pătrund în
organismul purtător. Astfel, ouăle de Enterobius vermicularis sunt
luate pe degete în timpul scărpinatului în regiunea anală şi pot fi
 21

duse la gură (autoinfestare externă), iar dacă ouăle acestui parazit,

depuse perianal, rămân aici o perioadă mai lungă de timp, larvele
eclozează, pătrund prin orificiul anal şi migrează invers migraţiei
femelelor mature (autoinfestare internă).
g) Aerogen. Pneumocystis carinii, parazit la om, în principal în
lumenul alveolar, poate ajunge odată cu aerul inspirat într-un nou
organism gazdă.
h) Pe cale sexuală. Trichomonas vaginalis (parazit în căile
genito-urinare la om) (Flagellata: Polymastigina) şi Trypanosoma
equiperdum (parazit în căile genito-urinare la cabaline) (Flagellata:
Protomonadina) se transmit pe cale sexuală.

1.6. Căile de părăsire a gazdei de către paraziţi

a) Ectoparaziţii temporari (căpuşele, insectele hematofage,

etc.) părăsesc gazda după ce s-au hrănit.
b) Pe cale anală, o dată cu excrementele gazdei sau, uneori,
în mod activ. Ouăle unor nematode şi trematode, proglotele unor
tenii, chisturile unor protozoare sunt eliminate din corpul gazdei,
odată cu fecalele acesteia. Proglotele bătrâne de Taenia saginata
pot părăsi intestinul gazdei şi între scaune, prin forţarea sfincterului
anal.
c) Prin urină. Schistosoma haematobium (Trematoda)
depune ouăle în venele vezicii urinare, de aici ele ajung în cavitatea
acesteia de unde sunt eliminate la exterior, odată cu urina.
d) Prin tegument. Femela de Dracunculus medinensis
(Nematoda), matură sexual, depune larvele în apă, printr-un orificiu
făcut în tegumentul gazdei.
e) Prin secreţii uretrale sau vaginale. Trichomonas vaginalis
(parazit în căile genito-urinare la om) (Flagellata: Polymastigina) şi
Trypanosoma equiperdum (parazit în căile genito-urinare la cal)
(Flagellata: Protomonadina) ajung la exterior o dată cu secreţiile
vaginale eliminate.
f) Prin salivă. Pneumocystis carinii poate fi transmis de la o
gazdă la alta odată cu picăturile de salivă.

1.7. Acţiunea parazitului asupra gazdei

Prezenţa oricărui parazit într-un organism înseamnă

declanşarea unor perturbări în economia organo-funcţională a
gazdei. Prin particularităţile lor morfo-structurale şi fiziologice,
22

paraziţii desfăşoară asupra gazdei un ansamblu de acţiuni,

intensitatea acestora variind în funcţie de o serie de factori ca: specia
de parazit, numărul indivizilor, localizarea lor, vârsta şi starea
imunologică a gazdei, factorul nutriţional etc.
a) Acţiunea spoliatoare. Orice organism are nevoie pentru
creşterea şi dezvoltarea lui de hrană, oxigen, vitamine,
microelemente etc. Paraziţii trăiesc pe seama gazdelor lor, luându-le
o parte din elementele necesare vieţii: le spoliază. De exemplu,
speciile de Plasmodium se hrănesc cu hemoglobina din eritrocite,
viermii intestinali (teniile, nematodele) se hrănesc cu chimul intestinal
etc.
b) Acţiunea mecanică. Ectoparaziţii manifestă, în general, o
acţiune mecanică destul de limitată, în timp ce la unii paraziţi interni
(endoparaziţi) acest tip de acţiune este destul de pregnantă,
câteodată chiar dramatică. De exemplu, Fasciola hepatica poate să
producă obstrucţia canalelor biliare, determinînd apariţia icterului
mecanic; chistul hidatic, în timpul creşterii, apasă asupra ţesuturilor şi
organului în care este localizat; Ascaris lumbricoides poate să
producă deşirarea intestinului şi chiar să străpungă peretele
intestinal.
c) Acţiunea toxică. Produsele de metabolism, precum şi
unele substanţe elaborate de paraziţi ajung în organismul gazdei,
producându-i acesteia tulburări fiziologice. Astfel, Diphyllobothrium
latum elaborează toxine hemolizante care anemiază gazda; A.
lumbricoides produce o toxină numită ascaron, care este
responsabilă de apariţia unor fenomene nervoase la gazdă; toxina
muştei columbace (Simulium columbaczensis) acţionează asupra
intimei şi endoteliului vascular, putând determina moartea animalelor
atacate.
d) Acţiunea iritativă. Unele specii de paraziţi pot produce
iritaţii locale sau generale, de intensităţi diferite. De exemplu, adulţii
de Trichinella spiralis, la fel ca şi cei de Trichuris trichiura produc
iritarea mucoasei intestinale, iar larvele de T. spiralis irită muşchiul în
care se localizează, ducând la apariţia de granuloame parazitare.
e) Acţiunea inflamatoare. Unii paraziţi determină apariţia de
procese inflamatorii. Astfel, pătrunderea oxiurilor în apendice poate
cauza inflamarea acestuia.
f) Acţiunea inoculativă. Prin modul lor de hrănire şi prin
acţiunea lor iritativă, unii paraziţi pot inocula gazdelor lor diferite
specii de microorganisme patogene sau de paraziţi animali. Anofelii,
în timpul cât se hrănesc inoculează sporozoarul Plasmodium
malariae, păduchii transmit la om tifosul exantematic, iar tăunii
transmit antraxul.
 23

1.8. Tipurile de parazitism

Parazitismul reprezintă un mod de viaţă în care un organism

viu (parazitul) foloseşte, temporar sau permanent, ca mediu necesar
vieţii lui, un alt organism viu (gazda). Pentru parazit, parazitismul
este o condiţie normală şi obligatorie pentru existenţa lui.
Parazitismul este foarte răspândit în lumea vie, distingându-se
următoarele tipuri:
a) Parazitism facultativ, numit şi pseudoparazitism. În acest
caz, organismele trăiesc liber, dar în anumite condiţii ele pot duce un
mod de viaţă parazitar. O formă de parazitism facultativ este
parazitismul accidental, întâlnit la unele specii de insecte şi acarieni.
Astfel, dipterul Piophila casei depune ouăle pe diferite alimente:
brânză, peşte sărat etc. şi duce o viaţă liberă. Dacă alimentele cu
larve pe ele sunt înghiţite de om, câine etc., fermenţii digestivi nu le
omoară, larvele devin parazite, producând deranjamente digestive
gazdei, uneori destul de importante. În general, parazitismul
facultativ reprezintă o punte de trecere la parazitismul obligatoriu.
b) Parazitism obligatoriu. În acest caz, parazitul este legat
de gazdă cel puţin un anumit stadiu din ciclul lui de dezvoltare. În
cadrul acestui tip de parazitism se disting formele: a) parazitism
obligatoriu temporar şi b) parazitism obligatoriu staţionar.
a) parazitismul obligatoriu temporar are la bază numai legături
trofice, parazitul folosind gazda din când în când, pe perioade de
timp mai lungi sau mai scurte, în funcţie de specia de parazit. De
exemplu, femela de Anopheles maculipennis stă pe corpul gazdei cel
mult 1-3 minute, în timp ce unele căpuşe ixodide rămân pe corpul ei
de la 3 la 30 de zile.
b) parazitismul obligatoriu staţionar constă în legături permanente
între parazit şi gazdă. La rândul lui, acest tip de parazitism poate fi:
a) periodic şi b) permanent. În cazul parazitismului periodic,
parazitul foloseşte gazda numai într-o anumită etapă a ciclului lui de
dezvoltare (de exemplu, dipterele gastrofilide şi oestride sunt
parazite numai în stadiul de larvă), iar în cazul parazitismului
permanent, parazitul are nevoie de gazdă în toate stadiile lui de
dezvoltare. Aşa sunt acarienii ce produc râiele, la care toate stadiile
lor de dezvoltare se desfăşoară pe aceeaşi gazdă, sau speciile de
Plasmodium, la care formele asexuate (schizozoizii) sunt parazite la
mamifere, iar cele sexuate parazite la specii de Anopheles.
c) Parazitism ocazional. În acest caz, parazitul îşi desfăşoară
ciclul de viaţă pe o altă gazdă decât cea obişnuită.
24

d) Hiperparazitism. În acest caz un parazit poate fi gazdă la

rândul lui pentru o altă specie de parazit. Ctenocephalus canis sau
Pulex irritans (ectoparaziţi la câine şi om) pot fi gazde pentru tenia
Dipylidium caninum.

2. Gazda

Este un organism viu pe seama căruia trăieşte parazitul. Se

cunosc următoarele tipuri de gazde:
a) gazda definitivă este gazda în care parazitul se găseşte în
stadiul de adult sau în care se desfăşoară înmulţirea sexuată a lui.
Omul este gazda definitivă pentru Taenia solium, T. saginata etc;
câinele pentru teniile Echinococcus granulosus şi Taenia multiceps;
Anopheles maculipennis, pentru Plasmodium sp.
b) gazda intermediară este aceea în care parazitul se
găseşte în stadiul de larvă sau în care se desfăşoară înmulţirea
asexuată a lui. Porcul este gazdă intermediară pentru T. solium,
bovinele pentru T. saginata, iar omul pentru Plasmodium sp.
c) gazda de tranzit este gazda în care paraziţii ajung în mod
accidental. În aceste gazde, paraziţii se pot afla în diferite stadii ale
ciclurilor lor de dezvoltare. Aici, ei rămân vii şi virulenţi, iar
dezvoltarea lor se continuă numai atunci când aceştia ajung în
gazdele la care sunt adaptaţi. De exemplu, muştele şi unele specii de
insecte hematofage pot să aibă în sau pe corpul lor ouă şi larve de
nematode parazite la om sau la animale domestice. Când aceste
elemente parazitare ajung în sau pe gazda la care sunt adaptate, ele
îşi continuă dezvoltarea.
d) gazda vector este gazda care asigură transportul
paraziţilor dintr-un loc în altul sau transmiterea lor de la un individ
gazdă la altul. În funcţie de modul în care se realizează transmiterea
paraziţilor, vectorii pot fi: a) mecanici şi b) biologici. Vectorii
mecanici poartă formele infestante pe sau în corpul lor. Astfel,
ploşniţele Triatoma sp. şi Rhodnius sp. transmit flagelatul
Trypanosoma cruzi prin excrementele lor, musca de casă poate
purta pe corpul ei ouă de viermi intestinali. Vectorii biologici poartă
formele parazitare ca o etapă obligatorie a ciclului lor de dezvoltare.
Astfel, căpuşele ixodide Boophilus calcaratus şi Hyalomma
plumbeum sunt vectori ai sporozoarului Babesia bigemina la bovine.
În corpul căpuşelor parazitul se află sub formă de sporozoizi.
e) gazda de rezervă este nespecifică pentru parazit. În
aceasta parazitul se dezvoltă până la un anumit stadiu după care,
dacă ajunge în corpul gazdei la care este adaptat, acesta îşi continuă
 25

dezvoltarea, manifestându-şi patogenitatea. De exemplu, ouăle

embrionate de Ascaris suum (nematod parazit la porc) pot fi ingerate
de Lumbricus terrestris (Annelida, Oligochaeta) sau de larve de
Geotrupes stercorarius (Coleoptera, Scarabaeidae), din care, în tubul
digestiv al acestora, eclozează larvele. Larvele parazitului pot trăi şi
îşi pot menţine patogenitatea perioade lungi de timp. Dacă râmele şi
larvele de scarabeide infestate sunt consumate de porc, în intestinul
subţire al acestuia larvele de A. suum sunt eliberate, îşi continuă
dezvoltarea, apărând formele adulte.

2.1. Reacţia gazdei la invazia parazitară

În prima fază, în urma contactului dintre parazit şi gazdă, se

stabileşte în general, un echilibru, în sensul că parazitul, deşi se
dezvoltă, nu poate învinge gazda, iar aceasta nu permite parazitului
să-şi manifeste prea puternic patogenitatea. La invazia parazitară,
gazda răspunde prin următoarele tipuri principale de reacţii:
a) Reacţii celulare. Sunt cele mai frecvente şi uşor de sesizat
clinic. Aşa sunt hiperplazia (mărirea în volum) hepatocitului sau a
hematiilor parazitate de Plasmodium. Aceasta este o reacţie locală,
dar prezenţa paraziţilor are ecou în întregul organism, determinînd
“mobilizarea “ de leucocite la locul de înmulţire al lor, ceea ce duce la
formarea de granuloame. În acestea, se găseşte parazitul distrus,
leucocite vii şi leucocite moarte. Un alt tip de reacţie celulară este
eozinofilia, adică mărirea numărului de eozinofile în circuitul sanguin.
Această reacţie este deosebit de importantă în diagnosticarea unor
parazitoze. Numărul mare de eozinofile din sânge este urmarea
răspunsului măduvei osoase la toxinele parazitului.
b) Reacţii tisulare. Au loc în cazul paraziţilor care trăiesc în
ţesuturi şi constau în formarea unui ţesut de granulaţie (a unei
capsule de ţesut conjunctiv) care izolează parazitul. Larva de
Trichinella spiralis din fibra musculară este izolată de gazdă într-o
capsulă de ţesut conjunctiv. Unii paraziţi adulţi, prin excitaţiile şi
toxinele produse, pot determina schimbarea tipului de ţesut. Astfel,
Fasciola hepatica determină proliferarea ţesutului conjunctiv în jurul
ductelor biliare, înlocuind treptat ţesutul hepatic, ducând la ciroză.
c) Reacţii umorale. În corpul gazdei, paraziţii se comportă ca
antigeni, determinând producerea de anticorpi. În cazul protozoarelor
parazite, prezenţa anticorpilor în sângele gazdei a fost demonstrată
de foarte multă vreme, iar reacţiile serologice sunt frecvent folosite în
practica clinică. În raport cu originea şi mecanismul de producere a
26

anticorpilor, se cunosc două tipuri de imunitate antiparazitară:

imunitate înnăscută şi imunitate dobândită.
Imunitatea înnăscută se moşteneşte din generaţie în
generaţie şi este independentă de contactul cu parazitul. În ultimii
ani, se conturează tot mai mult părerea că, în numeroase cazuri,
imunitatea înnăscută nu este absolută, ci are un caracter relativ,
individual sau de grup. De exemplu, populaţia din Africa prezintă o
rezistenţă mai mare faţă de malarie în comparaţie cu europenii.
Imunitatea dobândită apare în urma stimulării sistemului
imunologic cu antigene parazitare. Ea poate fi realizată pe cale
naturală şi artificială. Imunitatea dobândită naturală presupune
contactul cu parazitul, iar cea artificială se realizează prin
introducerea de antigene parazitare atenuate, sub formă de
vaccinuri. În prezent, în lume se lucrează la vaccinuri antimalarice.
Hipersensibilitatea este un tip de reacţie umorală şi constă în
faptul că anticorpii unui organism în contact cu antigenele parazitare
dau uneori răspunsuri patologice. Astfel de răspunsuri sunt alergiile
şi anafilaxia. Alergia este o reacţie localizată la nivelul unor celule şi
ţesuturi sensibilizate, tradusă clinic prin o serie de manifestări
cutanate, pulmonare, musculare etc. Anafilaxia este o reacţie care se
manifestă brusc, în general sub formă de şoc, adesea mortal. Şocul
anafilactic poate apărea, de exemplu, la spargerea chistului hidatic.

Ecoprofilaxia

Profilaxia antiparazitară cuprinde un ansamblu de măsuri

organizatorice şi practice care au drept scop prevenirea bolilor
parazitare. Aceste măsuri sunt variate şi complexe şi se aplică
diferenţiat, în funcţie de specia de parazit, biologia gazdei şi de
particularităţile mediului ambiant. Reuşita actului profilactic ţine de
nivelul cultural al populaţiei umane, de gradul de dezvoltare
economică a societăţii şi de experienţa medicală şi educaţională în
domeniu. Prevenirea poluării mediului înconjurător cu elemente
parazitare (ecoprofilaxie) şi a păstrării indemne (fără paraziţi) a
acestuia se poate realiza prin aplicarea măsurilor profilactice şi de
terapie a parazitozelor la om şi la efectivele de animale, de
combatere a gazdelor intermediare şi a celor vector. În cazurile în
care în mediul înconjurător sunt identificate elemente parazitare care
pot constitui surse generatoare de boli, se impune deparazitarea
zonelor respective, prin utilizarea substanţelor chimice ovo- sau
larvicide, iar acolo unde este posibil, sunt mai indicate mijloacele
 27

fizice (flambarea, căldura umedă şi uscată etc.), deoarece sunt mai

eficiente şi nepoluante.
În comunităţile urbane mari, riscul apariţiei diferitelor
parazitoze este mai mare, din multiple cauze: a) călătorii în zone
endemice; b) creşterea unor specii de animale în apartamente (căini,
pisici, păsări, rozătoare, primate etc.); c) organizarea de expoziţii de
animale (câini, păsări, animale de blană, mamifere mari etc.); d)
irigarea legumelor şi zarzavaturilor din zonele periurbane cu ape din
râuri în care au fost deversate ape menajere şi reziduale din oraşe.
Aceste ape pot conţine chisturi de protozoare, ouă de nematode etc.,
care ajung pe părţile comestibile ale plantelor. De aceea, în astfel de
cazuri este obligatorie respectarea unor cerinţe şi reguli profilactice.
Astfel, la persoanele care s-au întors din zone cu parazitoze
endemice se impune controlul parazitologic, iar cele găsite pozitiv se
izolează şi se tratează. În cazul expoziţiilor de animale, trebuie
respectate măsurile sanitar-veterinare, conform legilor în vigoare, în
caz contrar aceste animale pot deveni surse poluatoare ale mediului
cu diverşi paraziţi. Referitor la apele din râuri, în aval de oraşe mai
ales, este absolut obligatorie determinarea încărcăturii acestora cu
diferite categorii de poluanţi, inclusiv cu elemente parazitare. În cazul
folosirii ca îngrăşământ a dejecţiilor umane şi a celor de la animale,
acestea se vor utiliza numai după ce au fost dehelmintizate. În ce
priveşte animalele de apartament, acestea se cresc şi se întreţin în
condiţii de igienă, vor fi controlate periodic din punct de vedere
parazitologic şi se va respecta calendarul tratamentelor sanitare.
În mediul rural, în zonele cu complexe zootehnice mari,
poluarea solului, apelor, aerului cu diferite categorii de poluanţi,
inclusiv cu cele parazitare, este iminentă dacă nu se respectă verigile
tehnologice şi măsurile sanitar-veterinare. Aici, un plus de atenţie
trebuie acordată zoonozelor (boli transmisibile de la animale la om şi
invers), geohelmintozelor şi insectelor comune omului şi animalelor.
La păşune, prevenirea unor parazitoze (fascioloza, dicrocelioza,
hemosporidiozele, gastrofilozele etc.) impune aplicarea unor măsuri
de protecţie antiparazitară. Astfel, pe păşunile necontaminate cu
paraziţi, vor fi introduse numai animale libere de paraziţi, ele fiind
supravegheate pe toată perioada păşunatului. Animalele cu paraziţi
vor fi izolate, iar tratamentul antiparazitar se aplică întregului efectiv.
Obiectele şi materialele contaminate, la fel ca şi dejecţiile acestor
animale se deparazitează. O atenţie specială se va acorda
combaterii gazdelor vector, precum şi celor intermediare. Astfel, se
vor combate ţânţarii, căpuşele ixodide de pe păşune, gasteropodele
acvatice din locurile cu fascioloză etc.
 PARTEA SPECIALĂ

Încrengătura PROTOZOA

Protozoarele sunt animale unicelulare, în general

microscopice, care prezintă o mare variabilitate morfologică,
structurală şi funcţională. Ele au ca organite de deplasare flageli,
pseudopode şi cili. Nutriţia poate fi: saprozoică (iau hrana prin
osmoză), holozoică (iau hrana prin fagocitoză sau hrana este dirijată
prin citostom în protoplasma celulară) şi autotrofă (prin fotosinteză).
Se înmulţesc asexuat, prin diviziune binară şi multiplă, sau sexuat,
prin conjugare şi gametogeneză.

3. Clasa FLAGELLATA

Au ca organite de deplasare unul sau mai mulţi flageli.

Reproducerea se face în general asexuat, prin diviziune binară
longitudinală.

3.1. Ordinul PROTOMONADINA

Protomonadinele sunt zooflagelate, de talie mică în general,

care au 1-2 flageli pentru deplasare.

3.1.1. LEISHMANIA DONOVANI

Se întâlneşte sub două forme: a) amastigotă şi b) de

leptomonadă (Fig. 1). Forma amastigotă se găseşte intracelular,
este mai mică, nu are flagel, deşi în protoplasma celulară se află un
blefaroplast şi un mic flagel (Fig. 1 A, p). Forma leptomonadă
prezintă flagel (Fig. 1 B), este mai mare, lungimea corpului este de 2-
6 µ, iar lăţimea de 1-2,5 µ. Parazitul este transmis, în principal, de
insecte vectoare (specii ale genului Phlebotomus, Diptera,
Nematocera, fam. Psychodidae), accidental, prin transfuzii de sânge
şi congenital.
Ciclul biologic. Forma amastigotă se dezvoltă într-un
vertebrat homeoterm (om, câine, pisică, rozătoare etc.), iar forma
leptomonadă în intestinul ţânţarului. Odată cu sângele supt de la un
organism bolnav, în intestinul ţânţarului ajung macrofage parazitate
30

şi amastigote, temporar libere în circuitul sanguin. Aici, amastigotele

din macrofage sunt eliberate, se înmulţesc prin diviziune binară
longitudinală şi devin leptomonade. Leptomonadele migrează în
regiunea anterioară a intestinului, de unde, prin regurgitare, în timpul
unui nou “prânz” hematofag, ajung în corpul unei noi gazdei. Durata
dezvoltării şi maturării formei leptomonade în intestinul ţânţarului este
de cca 8-9 zile. Parazitul inoculat vertebratului de către insecta
vectoare ajunge mai întâi în macrofagele locale, unde se înmulţeşte,
apare forma amastigotă şi ia naştere un mic granulom alcătuit din
celule pline cu amastigote înconjurate de celule epiteliale gigante. În
lipsa răspunsului imunologic al gazdei, parazitul ajunge în ganglionii
limfatici regionali, apoi în sânge, iar în cele din urmă în celulele
sistemului reticulo-histiocitar din splină, ficat sau măduva
hematogenă, unde se înmulţeşte sau este distrus, funcţie de
intensitatea reacţiei de răspuns a gazdei.

Fig. 1. Leishmania donovani

A - celulă din splină invadată de parazit (forma amastigotă);
B - forma leptomonadă; n - nucleu; p - parazit; f - flagel

Manifestări clinice. Boala produsă se numeşte leishmanioză

viscerală, Kala-azar, febra dum dum sau splenomegalie tropicală.
Boala poate debuta brusc sau progresiv, cu febră de 36,7-40oC,
însoţită de cefalee, inapetenţă, astenie progresivă. Splenomegalia
(mărirea în volum a splinei) începe de la debutul bolii şi este
progresivă. Hepatomegalia (mărirea în volum a ficatului) este mai
moderată, iar adenopatiile (creşterea în volum a ganglionilor limfatici)
apar mai târziu, ele fiind generalizate şi nedureroase. Pielea este
hiperpigmentată, de culoare cenuşiu-neagră, de unde numele bolii
de Kala-azar (boala neagră, febra neagră; în hindusă: kala = negru,
 31

azar = febră) şi prezintă leziuni pe ea. În 96% din cazuri bolnavii sunt
doborâţi de epuizare sau de o boală intercurentă (suprapusă).
Diagnostic. Este pus prin evidenţierea parazitului în leziunile
cutanate, în celulele histio-monocitare din măduva hematogenă,
splină, ficat şi mai rar în sânge şi pe cale serologică.
Epidemiologie. Leishmanioza viscerală se întâlneşte în ţările
europene şi africane din jurul Mării Mediterane, în Kenia, Somalia,
Sudan, Etiopia, în ţările din Orientul Apropiat, în Asia Centrală, în
India, China şi America Latină. În ţara noastră, între anii 1952 şi 1954
a existat un focar de 24 cazuri de leishmanioză viscerală infantilă,
răspândită în 16 localităţi din jurul Craiovei. Aici, rezervorul natural a
fost câinele, iar vectorul Phlebotomus perfiliewi.
Leishmania tropica produce boala cunoscută sub numele de
Buton de Orient. Parazitul este răspândit în ţările bazinului
mediteraneean, în Orientul Mijlociu şi în Asia Mică.
Leishmania brasiliensis produce Leishmanioza cutaneo-
mucoasă şi este răspândită în America Latină.
Speciile de Leishmania nu prezintă diferenţieri morfologice.
Identificarea lor se face pe cale serologică, pe baza leziunilor pe care
le cauzează şi pe baza caracteristicilor de cultură.
Tratament. Medicamentele specifice sunt reprezentate de
compuşi de antimoniu pentavalent (stibogluconat de sodiu,
glucantim), iar în cazul intoleranţei sau al rezistenţei la aceste
medicamente se vor utiliza diamidinele.
Profilaxie. a) tratarea cazurilor individuale; b) câinii bolnavi se
suprimă, deoarece nu există un tratament eficient al leishmaniozei
canine; c) combaterea insectelor vectoare cu ajutorul insecticidelor.

Trypanosome parazite

Caracteristica principală a speciilor genului Trypanosoma

constă în poziţia retronucleară a blefaroplastului, iar flagelul este
ataşat în lungul corpului, la intervale regulate, formând membrana
ondulantă (Fig. 2). Tripanosomele sunt parazite la peşti, batracieni,
reptile, păsări şi mamifere.

3.1.2. TRYPANOSOMA GAMBIENSE

Lungimea corpului este cuprinsă între 15 şi 30 µ, iar lăţimea

între 1,5 şi 3 µ. Nucleul este central, iar blefaroplastul este situat
aproape terminal (Fig. 2 A).
32

Ciclul biologic. Vectorul acestui parazit este reprezentat de

muştele ţeţe (tsetse), în special Glossina palpalis (Fig, 2 B), mai puţin
G. fuscipes şi G. tachinoides. Odată cu sângele supt de la un om sau
de la un alt mamifer infestat, tripanosomele ajung în intestinul
insectei unde se înmulţesc activ cca 2-3 săptămâni, după care
migrează în glandele salivare. Aici, la început, parazitul se ataşează
de celulele glandelor salivare, se înmulţeşte, apoi devine liber în
lumenul glandelor. Cu prilejul unei noi hrăniri, insecta transmite
parazitul unei noi gazde.
Manifestări clinice. Boala se numeşte tripanosomoză
gambiană sau boala somnului. La locul inoculării se formează un
nodul eritematos dur, înconjurat de o zonă puternic înroşită,
pruriginoasă. Majoritatea tripanosomelor rămân la locul inoculării
unde se înmulţesc, determinând apariţia unei leziuni cunoscute sub
numele de şancru de inoculare sau tripanom. Puţine ajung direct în
circulaţie. Tripanomul apare după 5-20 de zile de la inoculare şi se
întâlneşte pe părţile neacoperite ale corpului. După 1-2 săptămâni de
la apariţie, tripanomul dispare fără a lăsa cicatrice. Acum, parazitul
ajunge în sânge şi este diseminat pe cale sanguină, în tot corpul.
Clinic, diseminarea hematogenă este exprimată prin febră constantă
şi moderată (între 38-38,5oC), prin adenopatie, hepatosplenomegalie
şi manifestări cutanate. Febra este însoţită de cefalee şi insomnie, iar
ganglionii sunt moderat hipertrofiaţi, nedureroşi şi rareori supurează.
Diseminarea hematogenă se poate desfăşura pe parcursul a câtorva
luni sau chiar ani, după care parazitul ajunge în sistemul nervos
central, unde produce o meningoencefalită cunoscută sub numele de
tripanosomoză cerebrală sau boala somnului. În această fază a bolii,
dispar treptat adenopatiile, splenomegalia şi leziunile cutanate, însă
apar tulburări neurologice ca: tulburări de sensibilitate (hiperestezii,
parestezii, crampe musculare, dureri nevralgice), tulburări motorii
(convulsii, tremurături, paralizii pseudotumorale) şi tulburări de somn.
Acestea din urmă constau la început în insomnie nocturnă şi
somnolenţă diurnă, după care starea de somnolenţă este continuă şi
profundă, bolnavul fiind inactiv total. În cele din urmă el intră în comă
şi moare.
Diagnostic. Este pus pe baza evidenţierii parazitului în
lichidul din tripanom, în sânge şi în ganglioni, iar când boala este
avansată, şi în lichidul cefalorahidian.
Epidemiologie. Boala este răspândită în nord-vestul regiunii
subsahariene, din Senegal, de pe coasta de est a Africii Centrale
până în Sudan şi Uganda. Rezervorul natural este reprezentat de
antilope şi om.
 33

Profilaxie. a) Depistarea persoanelor bolnave şi tratarea lor;

b) combaterea pe cale chimică, biologică şi mecanică a insectelor
vectoare; c) defrişarea zonelor din apropierea localităţilor, în felul
acesta muştele ţeţe sunt îndepărtate.

3.1.3. TRYPANOSOMA RHODESIENSE

Prezintă aceeaşi biologie ca T. gambiense, iar insecta

vectoare este Glossina morsitans. Boala produsă se numeşte
tripanosomoză rodeziană sau boala somnului est-africană şi este
răspândită în Africa Orientală.

3.1.4. TRYPANOSOMA CRUZI

În sânge, parazitul are formă de tripanosomă (Fig. 2 D), este

de 15-20 µ lungime, iar când este endocelular, forma lui este
rotunjită, de 2-3 µ lungime, fără membrană ondulantă. Flagelul este
foarte scurt (Fig. 2 E). La om, parazitează în sânge şi în diferite tipuri
de celule: glandulare, conjunctive, endoteliale, musculare etc. Boala
produsă se numeşte tripanosomoza americană sau boala Chagas şi
este răspândită din sudul S.U.A. până în sudul Argentinei. Principala
cale de transmitere a parazitului la om este prin intermediul
excrementelor unor specii de heteroptere hematofage, din genurile
Triatoma (Fig. 2 F) şi Rhodnius (Fam. Reduviidae). În timpul prizei de
sânge, heteropterele lasă pe pielea gazdei excremente care conţin
tripanosome. Prin scărpinat, excrementele sunt luate pe degete şi
sunt vehiculate pe mucoasele nazală şi bucală şi pe conjunctiva
oculară. De aici, ele ajung în leucocitele macrofage, unde se
înmulţesc, celula este distrusă, amastigotele sunt eliberate, ajung în
alte ţesuturi şi în circulaţia sanguină. În faza cronică a bolii,
Trypanosoma cruzi distruge celulele nervoase şi ganglionare de la
nivelul întregului tract gastro-intestinal, alterând funcţia de motilitate
şi produce leziuni în sistemul de conducere din cord, generând
cardiopatii. Rezervorul natural este reprezentat de rozătoare, pisici,
câini, tatu.

3.1.5. TRYPANOSOMA EQUIPERDUM

Este un parazit specific cailor, măgarilor şi catârilor. Boala

produsă se numeşte durină. Este o parazitoză a căilor genito-urinare,
34

Fig. 2. Tripanosome parazite şi vectorii lor

A - Trypanosoma gambiense; B - Glossina palpalis;
C - Trypanosoma equiperdum; D - Trypanosoma cruzi (forma liberă);
E - T. cruzi (forma endocelulară); F - Triatoma sp.; b - blefaroplast;
e.a. - extremitatea anterioară; e.p. - extremitatea posterioară;
f - flagel; m.o. - membrană ondulantă; n - nucleu

calea naturală de contaminare fiind cea sexuală. Parazitul este lung

de 15-28 µ, nucleul este mare, rotund sau oval şi este situat în
centrul celulei (Fig. 2 C). În prima fază a bolii, ca urmare a înmulţirii
 35

parazitului la nivelul mucoaselor contaminate, apar leziuni locale,

apoi tripanosomele pătrund, periodic, în sânge şi sunt diseminate în
tot corpul gazdei. Organele predilecte sunt cele uro-genitale, unde
apar edeme, noduli şi ulceraţii, însoţite la femelă de scurgeri
mucoase alb-gălbui sau incolore. În faza avansată a bolii apar
semnele leziunilor sistemului nervos, manifestate prin leziuni
cutanate şi ganglionare, apoi pareze şi paralizii ale nervilor motori,
mai ales a nervului facial şi, în final, moartea. Boala se întâlneşte în
Europa, America şi Africa.
Diagnostic. Este pus pe cale clinică, serologică (prin reacţia
de fixare a complementului (RFC)) şi microscopică. Microscopic, este
pus în evidenţă parazitul în produsele raclate de la nivelul
mucoaselor afectate.
Tratament. Se foloseşte antricidul metil-sulfat.
Profilaxie. a) Controlul reproducătorilor şi tratarea animalelor
bolnave; b) castrarea armăsarilor nevaloroşi; c) însămânţarea
artificială. Armăsarii de la care se recoltează sperma vor fi trataţi
obligatoriu chimioprofilactic; d) administrarea de medicamente
chimioprofilactice.

3.1.6. TRYPANOSOMA NINAE KOHL-JAKIMOVI

Este agentul etiologic al tripanosomozei cămilelor şi al bolii

Su-auru la cai, în Asia Mică. Parazitul este transmis de insectele
hematofage, mai ales de specii din genurile Tabanus şi Stomoxys
(Diptera: Brachycera).

Tripanosomele peştilor, amfibienilor şi reptilelor acvatice sunt

transmise, în general, de lipitori. Astfel, Trypanosoma rajae de la
Elasmobranchiate este transmisă de Pontobdella muricata, T.
granulosum de la Anguilla, de către Hemiclepsis marginata. La
urodele parazitează T. cryptobranchi, la anure T. rotatorium şi T.
chatoni, iar la reptilele acvatice T. vittatae.

3.2. Ordinul POLYMASTIGINA

Cuprinde flagelate prevăzute cu mai mulţi flageli, dintre care

cel puţin unul este orientat spre partea posterioară a corpului şi este
numit flagel recurent. Acesta poate fi ataşat din loc în loc de
membrana celulară formând membrana ondulantă.
36

3.2.1. GIARDIA DUODENALIS (G. intestinalis, Lamblia

intestinalis)

Giardia duodenalis este un parazit, în principal al omului, el

putând fi întâlnit şi la unele animale domestice.
Morfologie. În corpul gazdei, parazitul se găseşte sub formă
de trofozoid (forma vegetativă) şi de chist (forma de rezistenţă) (Fig.
3). Trofozoidul este piriform (seamănă cu o jumătate de pară
secţionată longitudinal), partea ventrală este plană, cea dorsală,
bombată. Lungimea celulei este de 10-20 µ, iar lăţimea de 6-10 µ. În
partea anterioară a corpului se află un fel de ventuză lărgită, numită
disc adeziv, unde se găsesc doi nuclei, iar între ei se află trei perechi
de corpusculi bazali de la care pleacă trei perechi de flageli:

Fig. 3. Giardia duodenalis

A - trofozoid, văzut ventral; B - trofozoid, văzut lateral;
C - trofozoizi fixaţi de celulele epiteliului intestinal; D - chist;
c.i. - celule intestinale; f - flageli; f.a. - flageli anteriori;
f.l. - flageli laterali; f.p. - flageli posteriori; f.v. - flageli ventrali;
n - nucleu; p - parazit; v - ventuză (disc adeziv)
 37

o pereche anteriori, încrucişaţi între ei, o pereche posteriori şi una

lateraliă. Sub discul adeziv se află a patra pereche de flageli, numiţi
flageli ventrali. Chistul este ovoidal, de 10-12 µ lungime şi 7-9 µ
lăţime, membrana este dublă, iar în interiorul lui se află 2-4 nuclei,
(funcţie de vârsta chistului) şi aceleaşi organite ca la trofozoid.
Ciclul biologic (Fig. 4). G. duodenalis paraziteză în intestinul
subţire, în special în duoden şi jejun, unde se ataşează cu discul
adeziv de celulele epiteliului intestinal. La om, în infestările puternice,
pe 1 cm2 de mucoasă intestinală se pot instala până la un milion de
trofozoizi. Meyer şi Rădulescu (1979) au constat că giardiile pot fi
întâlnite şi în alte organe, în special în ficat, unde au fost vehiculate
pe cale limfatică. Omul bolnav elimină odată cu excrementele
trofozoizi şi chisturi. În mediul extern, trofozoizii sunt distruşi repede
de factorii de mediu, dar chisturile rezistă cca 14 zile, la -12oC, 20 de
zile la -6oC, iar temperaturile de peste + 20oC le inactivează repede.
Chisturile mature au patru nuclei, iar cele aflate în curs de maturare
au unul sau doi nuclei. Transmiterea parazitului de la o gazdă la alta
se face sub formă de chisturi. Acestea ajung în organismul uman,
odată cu alimentele, apa şi aerul. La nivelul stomacului, din cauza
pH-ului puternic acid (1,3-2,7), membrana chistului este distrusă; din
fiecare chist matur vor apărea doi trofozoizi. Aceştia migrează în
duoden şi jejun, unde se vor ataşa de celulele epiteliului intestinal şi
încep să se înmulţească asexuat, prin diviziune binară longitudinală.
Formarea chisturilor are loc în intestinul subţire şi în colon, de unde
sunt eliminate la exterior odată cu excrementele gazdei.
Manifestări clinice. Boala produsă se numeşte giardioză sau
lambliază. Prezintă o paletă largă de manifestări clinice, cantonate
mai ales la nivelul aparatului digestiv. La cca 1-3 săptămâni de la
pătrunderea parazitului în organism, la unele persoane apar diarei
apoase fără mucus şi sânge şi însoţite de dureri abdominale şi de
flatulenţă (acumulare excesivă de gaze). La copii, simptomele
constau în senzaţie de greaţă, vărsături, intoleranţă la lactoză şi
anorexie (lipsa poftei de mâncare). Aceste simptome durează cca 2-
3 săptămâni, după care ele dispar spontan. La unele persoane însă
boala devine cronică, etapă când încep să apară în plus manifestări
neuropsihice şi alergice. Dintre tulburările neuropsihice sunt
menţionate insomnia, cefaleea, astenia, ameţelile, tulburările de
atenţie, iar dintre cele alergice, alergiile respiratorii (astm, bronşite,
rinofaringite), alimentare, cutanate (urticarie, eczemă) şi oculare.
După tratament, simptomele dispar imediat, cu excepţia intoleranţei
la lactoză, care poate persista mult timp. Giardioza este mai
frecventă la copii, iar manifestările sunt mai intense la imunodeficienţi
şi la bolnavii de SIDA (Sindrom imunodepresiv).
38

Fig. 4. Ciclul biologic la Giardia duodenalis

1 - trofozoid; 2 - chist; 3 - trofozoid în diviziune; a - chist matur;
b - chist în curs de maturare

Diagnostic. Este pus prin evidenţierea trofozoizilor sau a

chisturilor în materiile fecale. În faza acută a bolii, elementele
parazitare sunt eliminate continuu, iar în cea cronică, eliminarea lor
este intermitentă, ceea ce face posibil un diagnostic fals negativ.
Pentru a elimina această eroare, în cazurile suspecte, este necesară
repetarea examenelor coproparazitologice o dată la şapte zile, pe o
perioadă de 4-6 săptămâni. În ultimul timp se foloseşte enterotestul.
Acesta constă în înghiţirea unei capsule gelatinoase, enterosolubilă,
ataşată de un fir de nylon. La nivelul intestinului, capsula este solvită
iar pe firul de nylon aderă trofozoizi. După două ore, firul de nylon
 39

este scos din intestin, iar mucusul de pe el se analizează

microscopic.
Epidemiologie. Omul este principalul rezervor, dar parazitul
poate fi întâlnit şi la unele animale domestice (câine, pisică, porcine,
caprine, ovine, bovine), în special la cele tinere. În ultimul timp, este
acreditată ideea că omul poate transmite parazitul la animale şi
invers. Giardia duodenalis este un parzit ubicvist, prevalenţa bolii
(numărul indivizilor infestaţi într-un anumit teritoriu, raportat la o
anumită perioadă de timp) este mai mare în ţările subdezvoltate şi în
cele aflate în curs de dezvoltare, fiind mai crescută în zonele urbane.
Cei mai afectaţi sunt copiii, în special cei în vârstă de 1-3 ani, la care
incidenţa parazitară poate ajunge, în cazul celor din colectivităţi, la
85%.
Tratament. Medicamentul cel mai utilizat este Nitroimidazolul.
La gravide, se recomandă aplicarea tratamentului după naştere, iar
în cazurile de absolută necesitate, se va folosi Paromomicina sau
Furazolidonul.
Profilaxie. Constă în: a) depistarea persoanelor infestate şi
tratarea lor; b) respectarea regulilor de igienă individuală şi colectivă;
c) filtrarea şi purificarea corespunzătoare a apei potabile. În călătorii,
când sunt dubii asupra calităţii apei potabile, se recomandă fierberea
ei timp de trei minute, înainte de consum; d) creşterea animalelor în
adăposturi igienizate şi tratarea celor infestate.

3.2.2. TRICHOMONAS VAGINALIS

Trichomonas vaginalis este un parazit al omului.

Morfologie. Se întâlneşte numai sub formă de trofozoid.
Formele rotunjite, fără flagel, interpretate de unii autori drept chisturi,
sunt, de fapt, tricomonade degenerate. Trofozoidul este oval, de 15 µ
lungime şi 7 µ lăţime, partea anterioară este lăţită, iar partea
posterioară îngustă. Nucleul este situat mult spre polul anterior al
celulei, iar în faţa lui se găseşte un complex kinetosomal de la care
pleacă 3-5 flageli egali. Unul dintre flageli este orientat spre partea
posterioară a corpului, se numeşte flagel recurent şi este unit din loc
în loc cu membrana celulară, formând membrana ondulantă. În
citoplasmă se găseşte o formaţiune numită axostil, care străbate
celula de la un pol la celălalt, ieşind în afara ei la partea posterioră a
celulei. Între axostil şi membrana celulară se găseşte o altă
formaţiune intracitoplasmatică, paralelă cu membrana, numită costa
(Fig. 5). Costa şi axostilul au rol în menţinerea constantă a formei
corpului.
40

Fig. 5. A - Trichomonas vaginalis; B - Trichomonas foetus

a - axostil; c - citoplasmă; cr - corpusculi cromatici; f - flageli liberi;
f.r. - flagel recurent; m.o. - membrană ondulantă; n - nucleu;
r - rizoplast

Biologie. Trichomonas vaginalis parazitează în căile genito-

urinare la om. Parazitul “recunoaşte” şi se ataşează de celulele
epiteliului genital datorită unor proteine care se găsesc pe membrana
celulară, denumite adezine. Odată ataşat, parazitul se înmulţeşte
asexuat prin diviziune binară longitudinală. Se transmite pe cale
sexuală, însă la ora actuală sunt date experimentale care sugerează
că parazitul s-ar putea transmite şi prin intermediul obiectelor
contaminate. Astfel, în secreţiile vaginale ajunse pe colacul WC-ului
au fost găsite tricomonade vii la 45 de minute de la folosirea lui, în
cele de pe buretele de baie, de pe prosoape şi hârtia igienică
parazitul rezistă 1-6 ore, în apa potabilă 10 minute, în apa din
bazinele de înot între 10-30 de minute, însă mor imediat în soluţii de
săpun, în concentraţie de 0,15%-0,30%.
Manifestări clinice. Boala produsă se numeşte vaginită
tricomonadică sau tricomonoza vaginală. La femei, parazitul
infestează epiteliul vaginal, uretra, glandele Bartolin şi rareori
endocervixul. În faza acută a bolii, mucoasa vaginală este
hiperemiată şi tumefiată, apare un prurit vulvo-vaginal intens, însoţit
de secreţii vaginale (leucoree) abundente, de culoare galben-verzuie
şi miros respingător. Leucoreea conţine un număr mare de
 41

tricomonade şi multe leucocite. În faza cronică a bolii, secreţia

diminuează, este exacerbată post-menstrual şi în timpul sarcinii,
vaginul este eritematos (are pete roşii) şi prezintă mici puncte
hemoragice şi ulceraţii. Dintre tulburările psiho-somatice, parazitul
poate determina apariţia frigidităţii, instabilitate emoţională şi
sterilitate temporară. Sterilitatea temporară apare ca urmare a
fagocitării spermatozoizilor de către parazit sau a reducerii motilităţii
acestora datorită metaboliţilor eliberaţi de tricomonade. Raporturile
sexuale devin dureroase, ceea ce duce la dispareunie (separare).
Procentul femeilor infestate, dar asimptomatice este de 20-50%.
La bărbaţi, la majoritatea lor, boala este asimptomatică,
parazitul se localizează în uretră şi prostată. Se pare că uretra şi
prostata nu constituie un mediu prea favorabil dezvoltării parazitului,
probabil din cauza unor carenţe de factori nutritivi. La 48 ore de la
contaminare, boala debutează sub forma unei uretrite, caracterizată
printr-o secreţie uretrală purulentă, însoţită de senzaţia de arsură,
exacerbată în timpul micţiunii. În stadiul cronic, secreţia este mult
diminuată şi este redusă la “picătura matinală”.
Diagnostic. Se bazează pe evidenţierea parazitului în secreţiile
vaginale sau uretrale, iar la asimptomatici, este indicată diagnosticarea
prin cultivarea parazitului pe medii artificiale.
Epidemiologie. Boala este răspândită peste tot în lume, dat
fiind faptul că ea se transmite, în principal, pe cale sexuală. În ţara
noastră, prevalenţa bolii este de 25-26%, apropiată celei din ţările
Europei Centrale (23-25%).
Tratament. Medicamentele utilizate sunt derivaţi ai 5-nitroimi-
dazol (Metronidazol, Tinidazol, Ornidazol, Nimorazol). Fenticonazolul,
care este un derivat al Tinidazolului, se administrează intravaginal,
sub formă de ovule, în doză unică.
Profilaxie. a) tratarea tuturor persoanelor infestate; b) evitarea
raporturilor sexuale cu persoane necunoscute; c) respectarea regulilor
de igienă individuală şi colectivă.

3.2.3. TRICHOMONAS FOETUS

Parazitează în căile genito-urinare la taurine, iar la fetus, în

cavităţile seroase şi în tubul digestiv. Produce boala numită
tricomonoza taurinelor. Parazitul este oval, prezintă patru flageli: trei
anteriori şi unul recurent care este ataşat din loc în loc de celulă,
formând membrana ondulantă (Fig. 5 B). Lungimea corpului este de
12-17 µ, iar lăţimea de 6-11 µ. Transmiterea parazitului se face prin
montă naturală sau prin însămânţarea cu spermă contaminată. La
 45

4.1. ENTAMOEBA HISTOLYTICA (E. dysenteriae)

Este un parazit al omului.

Morfologie. Parazitul se întâlneşte sub formă de trofozoid şi
de chist (Fig. 8). Trofozoidul se găseşte sub forma magna şi sub
forma minuta, cele două forme, în anumite condiţii, pot să treacă din
una în alta. Forma magna este patogenă, dimensiunile sunt cuprinse
între 20-40 µ, iar forma minuta trăieşte în mod incolin (foloseşte
gazda numai ca adăpost) şi este de 15-20 µ lungime. Chistul se
formează în lumenul intestinal, este rotund sau uşor oval, de 7-15 µ
diametru, şi prezintă la exterior o membrană subţire, dublă. La chistul
matur, în protoplasmă se găsesc patru nuclei şi nişte formaţiuni
alungite, numite baghete siderofile, provenite din concentrarea
materialului cromatic. În intestinul bolnavului se găsesc şi chisturi
imature, mono- şi binucleate, la care segmentarea nucleară este în
curs de desfăşurare.
Biologie. E. histolytica parazitează în intestinul gros al omului,
de unde, pe cale sanguină poate ajunge şi în alte organe. Forma
minuta trăieşte numai în intestinul gros şi numai acest stadiu este
capabil să se închisteze. În anumite condiţii, cum ar fi modificarea
pH-ului intestinal, alterarea echilibrului microflorei intestinale, carenţe
nutriţionale, scăderea rezistenţei generale a organismului etc., forma
minuta creşte în dimensiune, devine magna şi începe să elaboreze
enzime histolitice de genul hialuronidazei, pepsinei şi tripsinei care
lezează peretele intestinal.
Parazitul pătrunde în aceste leziuni, unde se înmulţeşte
intens, ţesuturile din jur sunt distruse, leziunile progresează lateral şi
în profunzime, apărând ulceraţii cunoscute sub numele de abces în
formă de ”buton de cămaşă” (Fig. 9). În acest fel, mucoasa
intestinului nu mai poate fi hrănită, se necrozează şi se desprinde,
apărând o ulceraţie mare, sângerândă. La periferia abcesului
amibele continuă să se înmulţească, peretele intestinal putând fi
perforat. Diametrul ulceraţiilor este de 1-3 mm, iar numărul lor, în
cazurile grave, este foarte mare. În faza incipientă a bolii, ulceraţiile
sunt cantonate la nivelul cecumului şi în ramul ascendent al
colonului, iar mai târziu ele apar şi în celelalte segmente ale lui.
Amibele ajunse în capilarele sanguine pot fi vehiculate la ficat,
plămân, creier etc. La nivelul ficatului, parazitul poate produce, prin
aceleaşi mecanisme histolitice, abcese mici care pot conflua,
formând un abces mare hepatic.
Ciclul biologic (Fig. 10). Omul bolnav elimină trofozoizi şi
chisturi odată cu excrementele. În mediul extern, trofozoizii sunt
distruşi repede de factorii de mediu, chisturile imature şi cele mature
46

pot rezista pe sol, la uscăciune, căldură şi la acţiunea razelor solare

5-6 zile, în fecalele umede 2-3 săptămâni, iar în apă la 0 0C, 2-3 luni.

Fig. 8. Entamoeba histolytica

A - trofozoid, forma magna; B - trofozoid, forma minuta; C - chist;
b.s. - baghete siderofile; ec - ectoplasmă; en - endoplasmă;
h - hematii înglobate în citoplasmă; N - nucleu

Din mediul extern, chisturile pot fi înghiţite odată cu alimentele, dar

mai ales odată cu apa, trec nemodificate prin stomac, ajung în
intestinul subţire, unde are loc dechistarea şi eliberarea amibei
multinucleate. Nucleii amibei eliberate se divid o dată, rezultând opt
nuclei, fiecare nucleu se înconjoară cu o parte din protoplasmă,
apărând opt trofozoizi. Aceştia vor fi transportaţi odată cu alimentele,
sau vor migra în cecum. Aici, ei se hrănesc, se înmulţesc şi formează
o colonie. La purtătorii sănătoşi, trofozoizii de pe mucoasa intestinală
se hrănesc cu bacterii şi cu conţinut intestinal, iar cei din ulceraţii, cu
hematii. Pe măsură ce conţinutul intestinal înaintează în colon,
condiţiile devin mai puţin prielnice trofozoizilor şi încep să se
închisteze. Chisturile vor fi eliminate odată cu excrementele şi ciclul
se reia.
Manifestări clinice. Boala produsă se numeşte amibiază sau
dizenterie amibiană. În faza acută a bolii apar dureri abdominale sub
 47

formă de colici, localizate la nivelul colonului, numărul scaunelor

dintr-o zi variază între 4 şi 10, uneori chiar 20. Scaunele sunt apoase
sau păstoase, conţin mucozităţi, puroi şi sânge proaspăt provenit din
ulceraţii. La bolnavii care au o dietă alimentară adecvată şi se
tratează medicamentos, starea de sănătate este redobândită în
câteva zile, dar există pericolul unor recidive, chiar după mulţi ani.
Netratată, amibiaza poate evolua nefavorabil, puseul iniţial cedează
dar după un timp oarecare, poate apărea altul. Boala se
cronicizează, iar dacă mucoasa şi submucoasa intestinală este
distrusă masiv, există pericolul perforării peretelui intestinal, apărând
peritonite.
Diagnostic. Cel orientativ se bazează pe simptome şi pe
anamneză (dialog între medic şi bolnav din care se obţin informaţii
referitoare la apariţia şi evoluţia unei boli), iar diagnosticul de
certitudine, pe identificarea parazitului în fecale sau în ţesuturile
obţinute prin biopsie. În perioada acută a bolii, se pot observa
trofozoizi cu hematii în
endoplasmă, iar în perioadele
de acalmie se pun în evidenţă
chisturile. La persoanele
suspectate de amibiază,
pentru a elimina rezultatele
fals negative, este necesară
repetarea analizelor.
Deosebirea dintre speciile
acestui gen, Entamoeba coli,
E. dispar şi E. hartmani, are la
bază criteriul dimensional. Fig. 9. Abces în "buton de cămaşă"
Epidemiologie. mc - mucoasa; m.mc - musculara
Amibiaza invazivă este mucoasei; ms - musculoasa;
concentrată în zonele cu p.a. - punga abcesului; s - seroasa;
climat cald, mai ales în Mexic, smc - submucoasa; z - direcţia de
vestul Americii de Sud, sudul extindere a abcesului
Asiei şi Africa de Sud-Est, iar
în climatul temperat, boala este mai frecventă în colectivităţile de
copii şi în spitalele de psihiatrie, acolo unde sunt ignorate regulile de
igienă sau sunt precare condiţiile igienico-sanitare. Sursa de
infestare este reprezentată de persoanele bolnave care elimină
parazitul în mediul înconjurător.
Tratament. Va urmări eradicarea parazitului, amendarea
simptomelor şi înlocuirea electroliţilor şi a sângelui pierdut. Dintre
medicamente, cele mai utilizate sunt Metronidazolul, Emetina şi
Iodoquinolul.
48

Profilaxie. Sunt necesare luarea următoarelor măsuri: a)

depistarea persoanelor infestate şi tratarea corectă a lor; b)
defecarea să se facă în locuri special amenajate acestui scop, nu în
natură; c) evitarea contaminării apei potabile cu fecale umane; d)
spălarea corectă, în jet continuu, a legumelor şi fructelor; e)
manipularea în condiţii de igienă a alimentelor care nu se prepară
termic; f) respectarea regulilor de igienă individuală şi colectivă.

Fig. 10. Ciclul biologic la Entamoeba histolytica

1 - chisturi imature cu unu şi doi nuclei; 2 - chist matur; 3 - amiba
multinucleată, dechistată; 4 multiplicarea nucleară a amibei;
5-6 - trofozoizi; 7 - trofozoid, forma minuta
56

deshidratează, slăbesc şi în cele din urmă mor. La taurine, apar

tenesme rectale (necesitatea ineficientă de a defeca), a căror
frecvenţă şi intensitate cresc cu timpul. Coccidiozele sunt parazitoze
grave, mai ales la animalele tinere, la care mortalitatea poate fi de
100%.
Diagnostic. Este pus pe baza identificării chisturilor în fecale.
În cazul hemoragiilor intestinale, în fecale nu se găsesc oochisturi. În
această situaţie, se examinează sângele din fecale, unde parazitul
se află în diferite stadii de dezvoltare.
Tratament. Se folosesc sulfamidele şi Ftalisulfatiazolul.

5.2.2. TOXOPLASMA GONDII

Este un parazit comun mai multor specii de animale.

Morfologie. Toxoplasma gondii se prezintă sub două forme:
a) vegetativă sau trofozoid şi b)
chist. Trofozoidul este uşor arcuit, un
capăt este mai lăţit şi rotunjit, aici se
găseşte nucleul, iar celălalt este ascuţit
(Fig. 15). Lungimea trofozoidului este
de 3,5-8 µ, iar lăţimea de 2-6 µ. Chistul
poate fi: a) tisular sau pseudochist şi
rezultă din ciclul asexuat al parazitului
şi b) oochist, rezultat al ciclului sexuat.
Chistul tisular se întâlneşte în toate
organele, dar mai ales în ţesutul nervos
şi în cel muscular. Este oval sau
rotund, de 100-300 µ lungime, la
exterior prezintă o membrană subţire,
iar în interior conţine numeroşi
schizozoizi (merozoizi, bradizoizi sau
cistozoizi), rezultaţi în urma diviziunii
multiple a nucleului. Un chist tisular
poate conţine câteva mii de merozoizi. Fig. 15. Toxoplasma gondii
Oochistul infestant (matur) conţine a.G. - aparat Golgi;
două sporochisturi, fiecare sporochist m - mitocondrie;
are patru sporozoizi. N - nucleu; n - nucleol;
Ciclul biologic (Fig. 16). Gazda p - inel polar;
definitivă (pisica) elimină odată cu r.e. - reticul endoplasmatic;
excrementele oochisturi. Sporularea lor t – toxoneme
(sporogonia) are loc în mediul extern,
unde în fiecare oochist se formează două sporochisturi, fiecare
 57

sporochist conţinând patru sporozoizi. Durata sporulării oochisturilor

este cuprinsă între 3 şi 21 de zile, 3 zile la temperatura de 20-28 0C,
14-21 de zile la temperatura de 11 0C (Şuteu, 1988). Gazda
intermediară (ovine, caprine, bovine, cabaline, porcine, rozătoare,
om şi chiar păsări), odată cu hrana sau cu apa, înghite şi oochisturi.
În corpul ei se desfăşoară schizogonia. La nivelul tubului digestiv,
sub acţiunea fermenţilor digestivi, din oochisturi sunt eliberaţi
sporozoizii, care pătrund în macrofagele tisulare. În macrofage,
nucleul sporozoizilor se divide de mai multe ori, formându-se în cele
din urmă numeroşi trofozoizi. Din cauza presiunii, membrana celulei
macrofage se rupe, trofozoizii sunt eliberaţi şi vehiculaţi pe cale
sanguină în tot corpul (trofozoizi extracelulari). La rândul lor, aceştia
pătrund activ în orice celulă nucleată şi se înmulţesc. Înmulţirea
endocelulară şi răspândirea hematogenă determină reacţii
imunologice puternice, exprimate prin distrugerea trofozoizilor
circulanţi şi închistarea celor rămaşi în celule. S-au format astfel
chisturile tisulare. În interiorul chistului, nucleul se divide de mai
multe ori, fiecare nucleu rezultat se înconjură cu protoplasmă,
rezultând schizozoizii sau merozoizii. Chistul tisular rămâne viu pe
toată durata vieţii gazdei.
Pisicile (gazda definitivă) se infestează prin consumarea de
carne care provine de la animale cu toxoplasmoză, prin ingerarea de
oochisturi direct din natură şi prin consumarea de şoareci. În tubul
digestiv al pisicii, din chistul tisular înghiţit sau din oochist, sunt
eliberaţi schizozoizii, respectiv sporozoizii care pătrund în celulele
epiteliului intestinal unde se înmulţesc, dând naştere la gameţi:
gametul mascul şi gametul femel. Are loc copulaţia, se formează
zigotul, ulterior membrana lui se îngroaşă şi devine oochist.
Oochistul conţine un sporont granular şi va ajunge la exterior odată
cu fecalele pisicii, unde are loc maturarea lui. În cazul în care carnea
infestată este consumată de o altă gazdă intermediară, parazitul se
înmulţeşte schizogonic, din chisturile tisulare sunt eliberaţi merozoizii
care se înmulţesc endocelular şi se răspândesc pe cale hematogenă,
în diferite organe, unde se închistează. Contaminarea directă este
posibilă deoarece trofozoizii se găsesc în salivă, lacrimi, lapte,
spermă. De asemenea, trofozoizii pot fi transmişi de artropodele
hematofage, de exemplu Mellophagus ovinus (Diptera), parazit
hematofag la oi, iar muştele, râmele şi moluştele pot vehicula
oochisturile în natură.
Omul se poate infesta prin consumarea de carne de oaie, vită,
porc etc., infestată prin transfuzii de sânge, transplant de organe,
congenital şi prin preluarea oochisturilor direct din natură.
58

Fig. 16. Ciclul biologic la Toxoplasma gondii

1 - oochist imatur; 2-4 - sporogonia; 4 - chist matur; 5 - sporozoizi;
6 - macrofage parazitate; 7 - trofozoid; 8 - celulă cu chist tisular în ea;
9 - schizozoizi; c.i. celulă intestinală; c.t. - chist tisular;
mg - microgamet; Mg - macrogamet

Manifestări clinice. Boala produsă se numeşte toxoplasmoză

şi este o zoonoză (boli care se transmit, în mod natural, de la
animale la om, zooantroponoze, şi invers, de la om la animale,
 59

antropozoonoze). La om, de cele mai multe ori, boala evoluează lent,

parazitul fiind descoperit întâmplător. La persoanele deprimate
imunologic, boala este deosebit de gravă şi se manifestă clinic prin
febră, pneumonie, meningoencefalită, miocardite etc. Infestarea
fătului la începutul sarcinii determină avortarea lui, iar infestarea mai
târzie, în cazul când copilul se naşte viu, determină retard psiho-
motor, convulsii, hidrocefalie, iar în formele grave, sindrom
hemoragic, icter, encefalopatii şi deces rapid. La animale, boala
poate să debuteze brusc sau lent, se manifestă prin diaree profuză
(abundentă), scade pofta de mâncare până la inapetenţă, jetaj
(secreţii care se scurg din nas), apatie, tremurături musculare, ataxie
(incapacitatea de a-şi coordona mişcările), dispnee (respiraţia este
îngreunată), stare de prostraţie (stare de indiferenţă faţă de ceea ce
se petrece în jur). Toxoplasmoza congenitală poate determina
moartea fătului în uter, avortarea lui sau moartea nou-născutului în
primele 2-6 zile de viaţă.
Diagnostic. Deşi este o parazitoză relativ frecventă, de cele
mai multe ori rămâne nediagnosticată. Prin anamneză atentă, se pot
obţine informaţii prin care bolnavul poate fi sau nu suspectat de
toxoplasmoză. Diagnosticul de certitudine este pus prin evidenţierea
parazitului în sânge, LCR (lichid cefalorahidian), salivă, secreţie
vaginală etc., prin izolarea lui pe culturi de celule sau prin inocularea
subcutanată sau intraperitoneală a materialului prelevat la şoarece şi
prin decelarea anticorpilor specifici (imunodiagnostic). Anticorpii se
pot evidenţia prin reacţia de imunofluorescenţă indirectă (RIF), prin
reacţia de fixare a complementului (ELISA) şi testul de culoare (dye-
test). Diagnosticul serologic se impune la gravide, această analiză
este obligatorie în Franţa, Elveţia şi Austria.
Epidemiologie. Toxoplasmoza este o zoonoză larg răpândită
în întreaga lume. Incidenţa persoanelor purtătoare de anticorpi anti-
Toxoplasma gondii variază între 18% în Africa, 30% în America de
Nord, 50% în Cuba şi 90% în Franţa. Rezervorul natural îl reprezintă
pisicile infestate, care elimină în mediul înconjurător oochisturi.
Tratament. Constă în aplicarea combinată a Pirimetaminei cu
Sulfadiazina care acţionează asupra trofozoizilor. Chisturile tisulare
nu sunt afectate de chimioterapice.
Profilaxie. Se impune respectarea următoarelor măsuri: a)
prelucrarea corespunzătoare din punct de vedere termic a cărnii şi a
preparatelor din carne (la temperaturi de peste 60 0C), mai ales când
aceste preparate sunt consumate de gravide; b) spălarea mâinilor
după manipularea cărnii, a fructelor şi a zarzavaturilor; c) spălarea în
jet continuu a fructelor şi legumelor; d) evitarea contactului cu pisica.
 63

autori le consideră coccidii adaptate la parazitism în hematii, dar se

deosebesc de acestea, mai ales prin faptul că unele stadii ale
dezvoltării lor au aspect amiboidal. Sunt heteroxene, schizogonia se
desfăşoară totdeauna în globulele roşii din sânge, în hepatocite şi în
celule endoteliale din vasele de sânge şi din măduva osoasă de la
vertebrate, iar gamogonia şi sporogonia, în corpul artropodelor
hematofage, cel mai adesea ţânţari.

5.3.1. PLASMODIUM MALARIAE, P. FALCIPARUM, P.

VIVAX şi P. OVALE

Speciile de Plasmodium sunt cunoscute şi sub numele de

hematozoarul palustru.
Ciclul biologic (Fig. 19). Faza schizogonică se desfăşoară
la om şi la unele specii de mamifere (gazda intermediară), iar fazele
gamogonică şi sporogonică, în corpul ţânţarului anofel (gazda
definitivă). Parazitul este transmis, de la malaric la omul sănătos, de
femele ale genului Anopheles (Culicidae, Diptera). În ţara noastră
sunt cunoscute cinci specii de Anopheles care pot să transmită
parazitul, dintre care cea mai importantă este A. maculipennis. În
glandele salivare ale ţânţarului parazitul se găseşte sub formă de
sporozoizi, iar în tubul digestiv sub formă de gameţi. În timpul hrănirii
femela de Anopheles trimite în circulaţia sanguină a gazdei odată cu
saliva, parazitul în stadiul de sporozoid. Din acest moment începe
faza schizogonică, care cuprinde două cicluri: a) ciclul
exoeritrocitar şi b) ciclul eritrocitar. Ciclul exoeritrocitar poate fi:
primar şi secundar.
Ciclul exoeritrocitar primar începe din momentul în care
sporozoizii au ajuns în celulele hepatice. Sporozoizii trimişi în
circulaţia sanguină de ţânţar rămân aici cel mult 30 de minute, iar în
momentul în care ei ajung la ficat, părăsesc capilarele sanguine şi
atacă celulele hepatice. În hepatocit nucleul sporozoidului se divide
de mai multe ori, devine voluminos, stadiu cunoscut sub numele de
schizont preeritrocitar, iar nucleul şi citoplasma hepatocitului sunt
împinse spre periferia celulei. În schizont, fiecare nucleu fiu se
înconjoară cu o parte din citoplasma celulei şi se vor forma astfel
schzozoizii sau merozoizii. Sub presiunea lor, membrana
hepatocitului se rupe, schizozoizii sunt eliberaţi, pătrund la rândul lor
în alte celule hepatice şi ciclul este reluat. După câteva cicluri
desfăşurate la nivelul ficatului, schizozoizii ajung în circulaţia
sanguină. Durata ciclului exoeritrocitar primar este variabilă în funcţie
64

de specie, la P. falciparum este de şase zile, la P. vivax de opt zile,

la P. ovale de nouă zile, iar la P. malariae de 15 zile.
Ciclul exoeritrocitar secundar se întâlneşte la P. vivax şi P.
ovale. Unii sporozoizi de la aceste specii, pătrunşi în hepatocite,
rămân inactivi cca 2-3 ani, din care cauză ei au fost numiţi hipnozoizi.
La un moment dat, aceştia, sub acţiunea unor factori necunoscuţi
încă, sunt activaţi, se formează schizozoizii care ajung în circulaţia
sanguină şi pătrund în eritrocite, determinând o recădere a bolii. La
P. malariae, recăderea bolii are loc pe baza schizozoizilor eritrocitari,
iar la P. falciparum nu se produc recăderi.
Ciclul eritrocitar cuprinde patru stadii şi începe din momentul
în care schizozoizii ajunşi în circulaţia sanguină pătrund în hematii.
Ataşarea parazitului la membrana hematiei se datorează unor
receptori specifici, situaţi pe membrana ei. Schizozoidul împinge
membrana hematiei, pătrunde în interiorul acesteia, unde formează o
vacuolă parazitofor. O hematie este parazitată de un singur
schizozoid, cu excepţia speciei P. falciparum. În hematie,
schizozoidul începe să se hrănească, înconjoară vacuola parazitofor,
luând aspectul de inel. Este stadiul de inel. Cu timpul, hemoglobina
este consumată, vacuola se reduce, parazitul creşte şi se prezintă
sub formă amiboidală. Este stadiul de amibă. Parazitul nu
metabolizează complet hemoglobina, apare un reziduu numit
hemozoină, pe baza căruia, pe un preparat colorat Giemsa, se
identifică specia de Plasmodium. După câteva ore de la pătrunderea
parazitului în hematie, nucleul schizozoidului se divide de mai multe
ori, dând naştere unei celule multinucleate denumită schizont. Este
stadiul de prerozetă. Fiecare nucleu nou format se înconjură cu
citoplasmă, formându-se 12-24 schizozoizi, dispuşi în formă de
mură, în toate planurile. Este stadiul de rozetă. Hematia care conţine
schizozoizii maturi se dezintegrează, aceştia ajung în circulaţia
sanguină, atacă alte hematii şi ciclul eritrocitar este reluat. Eliberarea
schizozoizilor în plasma sanguină are loc simultan, din toate
hematiile parazitate, şi este însoţită de apariţia acceselor de febră.
Febra este o reacţie a organismului la prezenţa toxinelor parazitului
în plasma sanguină, ajunse aici odată cu eliberarea schizozoizilor din
hematii. Schizogonia eritrocitară la P. falciparum durează 24-48 de
ore sau de multe ori este neregulată şi produce febra cotidiană, la P.
vivax durează 48 de ore, accesele de febră apar după două zile,
febra terţă, iar la P. malariae durează 72 de ore şi produce febra
cuartă. La un moment dat, unii schizozoizi pătrunşi în hematii nu se
mai divid, se rotunjesc şi devin gametociţi.
Faza gamogonică începe din momentul în care gametociţii
ajung în tubul digestiv al ţânţarului. În timpul hrănirii, odată cu
 65

sângele, femela de Anopheles înghite şi parazitul aflat în diferite

stadii de dezvoltare. În intestinul mediu (stomac) al ţânţarului, cu
excepţia stadiului de gametocit, toate celelalte stadii sunt
metabolizate. Aici, în gametocitul mascul, nucleul se divide de mai
multe ori, membrana celulară emite prelungiri digitiforme
(exflagelaţie), în fiecare prelungire pătrunde un nucleu rezultat din
diviziune, împreună cu o parte din citoplasmă. Aceste prelungiri se
detaşează la un moment dat de celulă şi formează gameţii masculi.
Gametocitul femel pierde doi globuli polari şi devine gamet femel.
Are loc copulaţia şi formarea zigotului. Oul are formă alungită, este
mobil, din care cauză este numit oochinet (gr. kinein = a mişca).
Oochinetul migrează din cavitatea stomacului prin celulele epiteliale
şi ajunge la exteriorul lui, în ţesutul subepitelial, unde se localizează
şi se închistează. Din momentul formării oochistului, începe cea de a
treia fază a ciclului evolutiv, sporogonia.
Faza sporogonică. Nucleul oochistului se divide de mai multe
ori, nucleii rezultaţi împreună cu porţiuni din citoplasmă se ordonează
sub membrana oochistului, formând numeroşi sporozoizi. Sub
presiunea lor, membrana oochistului se rupe, sporozoizii sunt
eliberaţi în cavitatea generală a ţânţarului, iar de aici ei ajung în toate
organele. Sporozoizii se opresc mai ales în glandele salivare, faţă de
care ei manifestă un chimiotactism pozitiv, deosebit de accentuat. Cu
prilejul unui nou “prânz” hematofag, sporozoizii din glandele salivare
ale ţânţarului ajung odată cu saliva în vasul sanguin al noii gazde şi
ciclul este reluat.
Manifestări clinice. Boala produsă se numeşte malarie sau
paludism, manifestările ei variază de la cele uşoare la cele severe,
funcţie de: a) specia de Plasmodium; b) starea de imunitate a gazdei
şi c) starea de nutriţie. Parazitul distruge hematiile, ceea ce
determină apariţia anemiei, iar eliberarea schizozoizilor şi a
hemozoinei duce la activarea sistemului monocito-macrofagic şi este
exprimată clinic prin febră, ce are ca rezultat neutralizarea
hemozoinei. Plasmodium vivax şi P. ovale preferă hematiile tinere,
din care cauză numărul hematiilor distruse este mai mic (între 1-4%),
comparativ cu P. malariae care parazitează hematii de orice vârstă şi
distruge între 10 şi 30% dintre ele. Anemia şi toxinele parazitului
determină stări de anoxie (lipsă de oxigen) a organelor nobile
(encefal, rinichi, ficat, plămân), iar în malaria cronică se constată
hiperplazia ficatului, splinei şi a măduvei hematogene. Boala este
deosebit de severă la copii şi la gravide. În evoluţia bolii se disting
trei faze: a) faza primară; b) perioada acceselor febrile şi c)
malaria cronică. În faza primară, simptomele bolii sunt
necaracteristice şi ele constau în: febră, care poate fi constantă (în
66

platou) sau neregulată, mialgii, cefalee, tulburări gastro-intestinale

(greaţă, vărsături, diaree). Perioada acceselor febrile se
caracterizează prin paroxisme febrile care alternează ritmic, cu
intervale de afebrilitate. Accesul febril durează 4-6 ore şi în evoluţia
lui se disting trei etape: a) frisonul, b) faza de hipertermie sau faza
de foc şi c) faza de sudoraţie sau faza de transpiraţie. Frisonul
debutează brusc, cu senzaţia de frig, însoţită de tahicardie,
tegumentul şi mucoasele sunt palide şi reci, cefalee severă asociată
uneori cu vomă şi tremurături. În faza de hipertermie febra creşte
până la 40-410C, tegumentul şi mucoasele sunt puternic înroşite,
calde şi uscate, cefaleea este intensă, bolnavul este agitat şi
polipneic. Faza de sudoraţie apare după 2-3 ore de la debutul bolii;
acum febra scade brusc, bolnavul transpiră, tegumentul devine umed
şi rece, pulsul este normal, pacientul se linişteşte şi deseori
adoarme. După atacul primar urmează un interval afebril, după care
apar la intervale regulate de timp alte atacuri febrile. Malaria cronică
se datorează infestărilor repetate şi se întâlneşte la oamenii din
zonele endemice. Malaria produsă de P. falciparum este deosebit de
gravă pentru persoanle neimune, ele putând muri în timpul accesului
pernicios. Accesul pernicios sau neuropaludismul este o
encefalopatie acută, febrilă, rezultată în urma multiplicării intense a
parazitului în sângele din capilarele cerebrale. Netratat, accesul
pernicios aproape totdeauna este fatal, tratat corect şi la timp, se
vindecă fără sechele. La femeile gravide, malaria cu P. falciparum
duce la avort sau la naşteri premature, iar în cazul unor anomalii
placentare, parazitul trece transplacentar la făt. La copii, în zonele
endemice, malaria reprezintă cauza majoră a morbidităţii şi
mortalităţii infantile. La aceştia, la nivel global, sunt estimate cca un
milion de cazuri fatale pe an, din cauza, mai ales, malariei cu P.
falciparum. În ţara noastră, transmiterea pe cale naturală a malariei a
fost oprită din 1961, iar din 1963 ne găsim în faza de întreţinere a
eradicării acesteia.
Diagnostic. Se bazează pe o anamneză atentă a bolnavului,
dacă în trecutul lui au existat accese malarice sau dacă au fost
spitalizări care au necesitat transfuzii de sânge. Triada simptomatică
frison, febră, transpiraţie are valoare prezumptivă, diagnosticul de
certitudine este pus prin evidenţierea parazitului în sânge.
Epidemiologie. Malaria se întâlneşte în zonele în care
anofelii vin în contact cu malaricii. Malaria produsă de Plasmodium
falciparum predomină în Africa, Noua Guinee şi Haiti, cea produsă
de P. vivax predomină în America Centrală şi India, iar în America de
Sud, Estul Asiei şi Oceania, ambele specii se găsec răspândite
aproximativ egal. P. ovale se găseşte, în special, în Africa, iar P.
 67

Fig. 19. Ciclul biologic la Plasmodium malariae

1 - sporozoizi trimişi în circulaţia sanguină; 2-3 - ciclul exoeritrocitar;
4 - pătrunderea schizozoizilor în circulaţia sanguină; 5-7 - ciclul
eritrocitar; 8 - microgametocit; 9 - macrogametocit; 10 - stomac;
11 - oochinet; 12 - migrarea oochinetului la exteriorul stomacului;
13-15 - formarea sporozoizilor şi eliberarea lor din oochist;
16 - glande salivare cu sporozoizi în ele; gf - gamet femel;
gm - gamet mascul; gp - globul polar; hz - hemozoină;
m - schizozoizi; mg - microgametocit; Mg - macrogametocit;
n - nucleu; s - sporozoid
68

malariae se întâlneşte în mai multe ţări, dar procentul malaricilor cu

această ultimă specie este mic. În organismul uman plasmodiul
malariei poate ajunge prin inocularea de către speciile de Anopheles,
prin transfuzii de sânge şi congenital, în cazul unor anomalii
placentare. În ţările în care boala a fost eradicată, dacă persoanele
care fac călătorii în zonele endemice nu respectă măsurile
profilactice, se pot îmbolnăvi şi introduc parazitul în ţara lor de
origine, la întoarcere. Acest tip de malarie este cunoscut sub numele
de malarie de import.
Tratament. După acţiunea lor selectivă, medicamentele
antimalarice se împart în trei categorii: a) schizontocide tisulare, de
exemplu Primachina, care acţionează asupra schizozoizilor şi
hipnozoizilor din hepatocit, suprimând apariţia acceselor febrile şi a
recăderilor; b) schizontocide sanguine, Clorochina, Chinina,
Pirimetamina, care acţionează asupra stadiilor intraeritrocitare,
suprimând apariţia acceselor febrile şi c) gametocide, Primachina în
cazul speciei P. falciparum şi Pirimetamina şi Clorochina pentru
celelalte specii. Ele distrug gametociţii, făcând imposibilă
transmiterea parazitului de către insecta-vector.
Profilaxie. În ţările unde malaria a fost eradicată este
necesară luarea următoarelor măsuri profilactice: a) depistarea
tuturor purtătorilor de malarie şi tratarea lor; b) efectuarea
chimioprofilaxiei la persoanele care vor călători în zonele cu malarie
endemică. Aceasta constă în administrarea, cu 10 zile înaintea
începerii călătoriei, a 300 mg clorochină, apoi o dată pe săptămână
pe toată perioada şederii în zona endemică şi se continuă încă opt
săptămâni după părăsirea zonei respective. În zonele în care P.
falciparum este rezistent la Clorochină se administrează Fansidar, un
comprimat pe săptămână; c) pentru întreruperea ciclului biologic al
parazitului se aplică tratamente cu insecticide remanente, pe
suprafeţe restrânse, în jurul aeroporturilor şi a spitalelor unde sunt
trataţi bolnavii de malarie.

5.3.2. BABESIA (PIROPLASMA)

Babesia a fost descoperită de V. Babeş (de unde vine numele

genului) cu prilejul studiului cârceagului oilor din regiunea inundabilă
a Dunării. Este un gen cosmopolit, cuprinde trei subgenuri: Babesia,
Babesiella şi Nuttalia. Speciile de Babesia parazitează în globulele
roşii la multe specii de mamifere domestice şi sălbatice, la care
produc boli, uneori destul de grave, cunoscute sub numele de
 93

9.2. Ordinul DIGENEA

Sunt trematode endoparazite, iar ciclul lor biologic se

desfăşoară cu schimbare de gazde (două, trei gazde) şi cu
alternanţă de generaţii.

9.2.1. FASCIOLA HEPATICA

Este denumit popular viermele mare de gălbează. Parazitează

în canalele hepatice la ovine, caprine, bovine, cabaline, porcine,
leporine, cămile, antilope, reni, elefanţi şi la om. Fasciolele au mai
fost găsite şi în musculatură, splină, pancreas, cord, canale
seminale, plămân etc., unde au ajuns în mod accidental, aceste
organe nefiind specifice pentru acest parazit. Dintre animalele
domestice, cele mai afectate de viermele de gălbează sunt ovinele,
urmate de bovine, iar cel mai puţin afectate, porcinele.
Morfologie. Corpul este puternic turtit dorso-ventral, de forma
unei seminţe de dovleac sau a unei frunzuliţe (Fig. 34). Adultul este
de 20-50 de mm lungime şi de 10-15 mm lăţime, de culoare alb-
lăptoasă sau galben-brunie. Corpul este moale, prezintă la exterior
cuticula prevăzută cu solzi şi spini curbaţi cu vârful spre înapoi.
Aceste formaţiuni cuticulare sunt mai mari pe partea ventrală a
corpului şi fac imposibilă căderea sau eliminarea parazitului. Partea
anterioară a corpului este mai lată, iar pentru a se adapta la
dimensiunile canalului biliar, parazitul se răsuceşte în cornet. La
extremitatea anterioară a corpului se află ventuza bucală, în mijlocul
căreia este orificiul buco-anal, iar ceva mai jos de baza conului se
află ventuza ventrală care nu are orificiu (este oarbă). Ventuzele
folosesc la fixarea parazitului de peretele intern al canalului biliar. Tot
ventral, între cele două ventuze, se află orificiile genitale (femel şi
mascul), iar terminal, orificiul excretor. Dorsal, la jumătatea corpului,
se află orificiul canalului lui Laurer, care este în legătură cu aparatul
genital femel şi pe unde se pare că este eliminat excesul de
spermatozoizi. Aparatul digestiv este incomplet, fiind alcătuit din
intestinul anterior (orificiu buco-anal, faringe, esofag) şi intestin
mediu. Nu prezintă intestin posterior. Ventuza bucală şi faringele au
musculatura bine dezvoltată şi formează împreună cu esofagul un
sistem de aspirare a hranei. Intestinul se ramifică imediat în două
ramuri simetrice care ajung până la partea terminală a corpului
(ramuri intestinale longitudinale), fiecare ramură, la rândul ei, se
94

ramifică şi formează numeroase diverticule. Ramurile şi diverticulele

intestinale se termină orb (nu prezintă orificiu).
Ciclul biologic. (Fig. 35). Se desfăşoară pe două gazde,
gazda intermediară reprezentată prin gastropode de apă dulce
(Limnaea truncatula, iar în zonele puternic infestate, L. stagnalis,
Radix ovata, R. auricularia, R. peregra şi Stagnicola palustris) şi
gazda definitivă reprezentată, în principal, prin erbivore rumegătoare,
dar şi alte grupe de mamifere. Adultul depune ouăle în canalele
hepatice ale gazdei, ajung în intestin odată cu bila, iar de aici sunt
eliminate în mediul exterior odată cu excrementele acesteia. Ponta
depusă de o fasciolă variază în funcţie de vârsta parazitului. Astfel, în
primul an de viaţă, o fasciolă poate să depună până la 100.000 de
ouă pe zi, iar în al 3-lea an numai 500 de ouă pe zi. La rumegătoare,
viermele de gălbează poate trăi cca 6 ani de zile, dar după al 4-lea
an nu mai depune ouă. Oul este oval, de 130-180 µ lungime şi 70-90
µ lăţime, de culoare galbenă şi nu este embrionat la depunere.
Embrionarea are loc în apă, segmentarea oului începe când
temperatura ei depăşeşte 11oC. La temperatura de 23-26oC
formarea embrionului durează cca 10 zile, iar la temperatura
cuprinsă între 11-18oC embrionarea durează între 24 şi 40 de zile.
Larva părăseşte oul prin îndepărtarea operculului, este ciliată şi
înoată activ în căutarea gazdei intermediare. Ea se numeşte
miracidiu (gr. Meirakedion = adolescent), trăieşte circa 24 de ore şi
nu se hrăneşte în acest interval. Se pare că larva este atrasă de
gastropodele acvatice printr-un chimiotactism pozitiv deosebit de
puternic şi se ataşează cu rostrul sau papila adezivă de melc. În
corpul melcului larva miracidiu poate pătrunde direct, prin
pneumostom, sau indirect, prin perforarea (histoliza) părţilor moi ale
melcului cu ajutorul fermenţilor produşi de glandele cefalice. Şansele
de găsire a gazdei sunt mari deoarece prolificitatea speciei L.
truncatula este foarte mare; într-un an de zile un singur melc poate
să aibă peste 160 de mii de urmaşi. În condiţii optime, densitatea
melcilor ajunge la peste 900 de indivizi pe m2. În bălţile puţin adânci,
procentajul melcilor infestaţi poate fi de până la 40%, iar în cazul
celor din apa adunată în urma copitelor de cca 7% (Dulceanu 1986).
În melc miracidiul se localizează în hepatopancreas sau în glanda
genitală şi trece la viaţa parazitară, începe să se hrănească, pierde
cilii şi ia forma unui sac plin cu celule germinative. Acest stadiu se
numeşte sporochist. În interiorul sporochistului, din celulele
germinative se formează redii. Redia (Fig. 34 F) este o larvă alungită,
prezintă tub digestiv şi protonefridii, iar cavitatea corpului este plină
cu celule germinative. Tubul digestiv este scurt, drept şi neramificat.
Redia părăseşte sporochistul, continuă să se hrănească, iar dacă
 95

Fig. 34. Fasciola hepatica

A - adult; B - aparatul digestiv; C - ou; D - miracidiu; E - sporochist;
F - redie; G - cercar; H - metacercar; K - individ tânăr; a.e. - aparat
excretor; cd - coada; c.g. - celule germinative; cl - cili; c.o. - celula ou;
c.n.l. - cordon nervos longitudinal; c.v. - celule viteline; d.i. - diverticule
intestinale; f - faringe; g.c. - ganglioni cerebroizi; g.cs. - glande
cistogene; i - intestin; o - opercul; o.b. - orificiul buco-anal; o.g. - orificiul
genital; o.e. - orificiul excretor; p - protonefridie; p.s. - peretele
sporochistului; r - redie fiică; rs - rostru; r.i. - ramuri intestinale
longitudinale; r.l. - diverticule intestinale secundare; t – tocostom
96

temperatura mediului este scăzută, dar nu mai puţin de 10oC, în

fiecare redie se vor forma redii fiice şi chiar redii nepoate. Dacă
temperatura este ridicată (peste 20oC), redia va evolua spre al treilea
stadiu larvar, numit cercar. Cercarul are ca organ caracteristic coada
(gr. cercos=coadă) (Fig. 34 G), cu ajutorul căreia se deplasează prin
înot. Organizarea internă a cercarului este apropiată de cea a
adultului (prezintă ventuză bucală, ventuză ventrală, intestin, care
este alcătuit din două ramuri, fără ca acestea să prezinte diverticule,
şi aparat excretor). Dintr-o larvă miracidiu se pot forma peste 600 de
cercari. Cercarii părăsesc corpul melcului, înoată activ în apă, unde
stau de la câteva ore până la cel mult câteva zile, după care se
târăsc pe firele de iarbă, la baza lor sau pe alte suporturi, dar nu mai
sus de 4-5 cm deasupra solului sau al apei. Odată fixat, coada
cercarului se resoarbe, secreţia glandelor cistogene din tegument se
răspândeşte pe întreaga suprafaţă a corpului, care în contact cu
aerul se întăreşte, formând la suprafaţa corpului un strat protector ce
măreşte considerabil rezistenţa parazitului la factorii de mediu. Acest
stadiu se numeşte metacercar (Fig. 34 H). El rezistă în natură 5-6
săptămâni, iar dacă iarna nu este geroasă, metacercarii ajung vii în
primăvara următoare. Erbivorele pot lua parazitul în timpul
adăpatului, păşunatului sau în adăpost iarna, odată cu fânul recoltat
din locurile mlăştinoase. Pe vegetaţia de pe terenurile sărăturoase nu
există metacercari, deoarece sarea în concentraţie de 7,5 ‰
împiedică eclozarea larvelor. Omul se poate infesta cu Fascola
hepatica prin consumarea, sub formă de salată, a unor specii de
plante care cresc pe malul apelor (grâuşorul sau untişorul: Ficaria
verna L., fam. Ranunaculaceae şi cresonul: Lepidium sativum L.,
fam. Cruciferae), când poate lua metacercari, sau odată cu apa de
băut din râuri, când poate înghiţi cercari. În tubul digestiv al gazdei
definitive, sub acţiunea fermenţilor digestivi, învelişul metacercarilor
este distrus, este eliberat viermele tânăr care străbate peretele
intestinal, ajunge în cavitatea abdominală, de aici perforează capsula
hepatică (capsula Glisson), străbate parenchimul hepatic până
ajunge într-un canal biliar unde se localizează. La eliberarea din
metacercar, parazitul este de 0,3 mm lungime. În ficat, începe să se
hrănească cu sânge şi bilă şi în cca 2-3 luni de hrănire devine adult
şi începe să depună ouă.
Patogenie şi manifestări clinice. Boala produsă de F.
hepatica se numeşte fascioloză sau gălbează şi se întâlneşte pe
toate continentele. Prin histiofagie şi eliminarea toxinelor în corpul
gazdei se produc disfuncţii hepatice şi hemoragii în parenchim.
Hematofagia adultului şi hemoragiile produse generează stări de
 97

anemie accentuate şi tulburări sanguine grave. Astfel, la bovinele

parazitate, numărul hematiilor scade de la 5,9 milioane pe mm3, la
2,9 milioane pe mm3, iar hemoglobina, de la 58,1% la 33,6%. La
locurile de pătrundere prin capsula Glisson apar puncte fibrinoase şi
hemoragice, ficatul prezintă galerii intraparenchimatice, iar pe
suprafaţa lui se observă cheaguri de sânge, mici hematoame şi zone
fibrinoase. În faza avansată a bolii canalele biliare se îngroaşă, se
impregnează cu calciu, ţesutul hepatic din apropierea canalelor este
înlocuit cu ţesut conjunctiv şi se ajunge la ciroză. Acum, culoarea
ficatului variază de la cenuşiu-albicios la galben-lutos. Simptomele
depind de intensitatea infestării, ele apar la 2-3 săptămâni de la
infestare şi constau în: anemie, anorexie, animalele refuză să se
deplaseze, au diaree, apar edeme, icter, mers dezordonat, sunt
caşectice (slăbire şi anemie extremă), lâna cade şi totdeauna se
sfârşeşte cu moartea lor. La ovine rata mortalităţii ajunge la 50-70%
(Dulceanu 1986). La bovine fasciolele tinere pot ajunge în plămâni,
unde produc bronhopneumonii. La om, bolnavii acuză dureri în
hipocondrul drept, cu iradiere în umărul drept, febra este neregulată
şi prelungită, apar tulburări digestive manifestate prin greaţă,
vomismente şi diaree, astenie marcantă, la care se adaugă
manifestări alergice reprezentate prin erupţii urticariene,
dermografism (roşeaţă intensă şi de lungă durată a pielii) şi icter, ca
urmare a obstrucţiei canalelor biliare de către fasciolele adulte. În
unele ţări din Orientul Mijlociu, datorită consumului de ficat de vită
crud, infestat cu fasciole vii, este cunoscută o maladie numită
distomatoză buco-faringiană sau în limbajul local halzoun, când în
timpul masticaţiei, fasciolele se prind cu ventuzele de faringe,
provocând o congestie edematoasă, uneori şi moartea gazdei, prin
asfixie.
Diagnostic. Este pus pe baza simptomelor, la om prin
anamneză completată cu informaţii tomografice şi ecografice, când
pot fi observate formaţiuni de 2-4 cm lungime, cu marginile imprecis
conturate. Confirmarea diagnosticului se face prin evidenţierea
ouălor în fecale sau în aspiratul duodenal. Prin analize
coproparazitologice pot fi întâlnite "ouă de pasaj" provenite din
consumul de ficat infestat cu Fasciola hepatica. Pentru eliminarea
acestei erori nu se consumă carne câteva zile după care se repetă
analizele.
Epidemiologie. Fascioloza se întâlneşte pe tot globul şi este
mai frecventă în zonele cu păşuni umede. Rezervorul de infestare
este reprezentat de ovine, caprine şi bovine. Boala este endemică în
Cuba, Peru, Chile şi Porto Rico.
98

Tratament. Constă în administrarea de tetraclorură de carbon

sub formă de Fasciozan şi Vitolin asociată cu vitamina B12, calciu,
fosfor, cupru, fier şi furajare dietetică. Se utilizează, de asemenea,
medicamentele Fasinex, Rafoxanid (Ranide), Meniclofolan, Coriban,
Acedist, Albendazol etc. În cazul Rafoxanidului eficienţa
tratamentului este foarte bună (peste 90% din fasciole sunt omorâte),
dar carnea de la animalele tratate nu poate fi consumată timp de 28
de zile de la aplicarea tratamentului, iar laptele, 24 de ore.

Fig. 35. Ciclul biologic la Fasciola hepatica

1 - ou embrionat; 2 - miracidiu; 3 - sporochist; 4 - redie; 5 - cercar;
6 - metacercar; 7 - individ tânăr; 8 - adult; 9 - ou neembrionat;
c.g. - celule germinative; r - redie; t - tocostom
 99

Profilaxie. a) În localităţile cu fascioloză endemică se va trata

tot efectivul de ovine şi taurine; b) combaterea gastropodelor
acvatice. Aceasta se face prin desecări şi îndiguiri, prin aplicarea de
limacide şi metode biologice. Metoda chimică este indicată pentru
terenurile cu suprafaţă mică, acolo unde nu se pot face desecări sau
îndiguiri. Se folosesc ca substanţe active CuSO4 şi Fresconul. Pe
cale biologică este indicată creşterea anseriformelor în zonele cu
melci de apă sau folosirea speciilor de insecte Dyctia umbrarum şi
Salticella fasciata (Diptera, Sciomyzidae), a căror larve distrug melcii
acvatici; c) repartizarea zonelor de păşunat pe specii de animale. Se
va interzice accesul porcilor pe păşunile rumegătoarelor; d)
recoltarea ierbii de pe terenurile cu exces de umiditate să se facă
până cel târziu la data de întâi iulie, după care prezenţa parazitului
pe plante este mult crescută. Iarba recoltată de pe aceste terenuri se
va depozita separat şi va fi utilizată în hrana animalelor după 12-17
luni de depozitare sau poate fi însilozată cu adaos de melasă 2-4%
sau folosită la prepararea furajelor granulate. Pe aceste căi sunt
distruşi metacercarii; e) adăparea să se facă cu apă salubră, ape din
fântâni, izvoare cu jgheaburi amenajate pentru acest scop, apa din
râurile şi pâraiele repezi, ape stagnante sau care au curgere lină, dar
au malurile nisipoase sau cu pietriş şi fără vegetaţie pe mal; f) în
cazul omului, consumul de plante recoltate din zone umede să se
facă numai după ce ele au fost minuţios controlate şi eventualii
metacercari înlăturaţi. În caz de forţă majoră, apa din pâraie va fi
consumată numai după ce a fost filtrată printr-un tifon pus în două.

9.2.2. DICROCOELIUM LANCEATUM (D. lanceolatum, D.

dendriticum)

Este numit popular viermele mic de gălbează. Adultul

parazitează în aceleaşi locuri şi la aceleaşi specii de animale ca F.
hepatica. Poate trăi cel puţin opt ani de zile. Boala produsă se
numeşte dicrocelioză.
Morfologie. Corpul este în formă de lance (de unde numele
speciei), lung de 5-15 mm, lat de 1,5-2,5 mm. Ventuza ventrală este
mai mare decât cea bucală, cuticula nu prezintă solzi şi nici ţepi.
Intestinul este alcătuit din două ramuri longitudinale, neramificate,
testiculele sunt masive, nu acinoase ca la F. hepatica şi sunt situate
în partea anterioară a corpului (Fig. 36).
Ciclul biologic (Fig. 37). În dezvoltarea sa, viermele mic de
gălbează prezintă două gazde intermediare şi o gazdă definitivă.
Prima gazdă intermediară este reprezentată de gastropode terestre
100

(Zebrina detrita, Helicella candidula, Cepea vindobonensis), iar a

doua gazdă intermediară este reprezentată de specii de furnici, mai
ales Formica fusca. Gazdele definitive sunt aceleaşi ca la Fasciola
hepatica. Adultul depune ouăle în
canalele biliare ale gazdei, de aici ele
ajung în intestin, de unde sunt eliminate
la exterior odată cu excrementele
acesteia. La depunere, ouăle sunt

Fig. 36. Dicrocoelium lanceatum

c.e. - canal excretor; c.L. - canal Laurer;
f - faringe; g.c. - ganglion cerebroid;
g.v. - glanda vitelogenă; o - ootip;
ov - ovar; o.g.f. - orificiul genital femel;
o.g.m. - orificiul genital mascul;
p - protonefridie; p.e. - por excretor;
r.i. - ramuri intestinale; r.s. - receptacul
seminal; t - testicul; u - uter;
v.b. - ventuză bucală;
v.v. - ventuză ventrală

embrionate. Acestea sunt mai mici

decât ouăle de la Fasciola hepatica (40-
42/20-30 µ). Ajunse pe iarbă, ouăle sunt
ingerate de melc odată cu hrana. În
corpul melcului, din ouă eclozează larva
miracidiu care migrează şi se localizează în hepatopancreas unde
începe să se hrănească şi dă naştere la două generaţii de
sporochisturi. În sporochist, parazitul trece prin stadiile de redie şi
cercar. Cercarii părăsesc sporochistul, migrează în cavitatea
pulmonară, unde se adună în grupuri de 200-400 de indivizi. Aceştia
sunt înveliţi într-o substanţă mucoidă, spumoasă şi sunt eliminaţi prin
pneumostom pe iarbă. De pe iarbă, cercarii sunt duşi în furnicar unde
sunt ingeraţi de cea de a doua gazdă intermediară, Formica fusca. În
furnică, cercarii se localizează în cavitatea generală a corpului şi în
cca 40-50 de zile devin metacercari. Unii cercari însă se localizează
în ganglionii nervoşi ai furnicii, producându-i acesteia accese
tetaniforme pe timpul nopţii şi a dimineţii, astfel că furnica rămâne
prinsă cu mandibulele de firele de iarbă. Când se încălzeşte, tetania
dispare. Aşa se explică incidenţa parazitară mai crescută în turmele
păşunate noaptea. Erbivorele, odată cu iarba, înghit şi furnici;
acestea sunt digerate şi este eliberat viermele tânăr, care migrează
din intestinul subţire în ficat, prin canalul coledoc în canalele biliare,
unde se localizează, şi mai puţin probabil transintestinal sau pe cale
 101

hematogenă. În ficat, parazitul începe să se hrănească şi după cca

10-12 săptămâni de la infestare depune primele ouă.
Patogenia şi manifestările clinice, diagnosticul, epidemiologia,
tratamentul şi măsurile profilactice sunt asemănătoare celor de la
viermele mare de gălbează.

Fig. 37. Ciclul biologic la Dicrocoelium lanceatum

1 - ou embrionat; 2 - miracidiu; 3 - sporochist prima generaţie;
4 - sporochist a doua generaţie; 5 - cercar; 6 - metacercar; 7 - individ
tânăr; 8 - adult; c - cercar; c.g. - celule germinative; r - redie
102

9.2.3. OPISTHORCHIS
FELINEUS

Parazitează în canalele
biliare la mamiferele
consumatoare de peşte (ihtiofage)
şi la om. Boala produsă se
numeşte opistorcoză.
Morfologie. Este un
trematod mic, de 7-12 mm
lungime şi de 1,5-3,0 mm lăţime.
Tegumentul este neted, ventuza
bucală este situată subterminal,
iar cea ventrală la 1/5 din
lungimea corpului. Caracteristica
distinctivă a acestei specii este
localizarea testiculelor. Ele sunt
situate la extremitatea posterioară
a corpului (Fig. 38), de unde
numele genului (gr. opisthein =
îndărăt, în urmă; orhis = testicul).
Ciclul biologic (Fig. 39) al acestui
parazit se desfăşoară pe trei
gazde. Prima gazdă intermediară
este reprezentată de un gastropod
de apă dulce, Bulimus
tentaculatus (Bithynia leachi), în
corpul căruia parazitul se dezvoltă
până la stadiul de cercar inclusiv, Fig. 38. Opistorchis felineus
iar a doua gazdă intermediară c.d. - canal deferent; e - esofag;
este reprezentată de peşti de apă f - faringe; g.c. - glande
dulce : crapul (Cyprinus carpio), cochiliere; g.v. - glande
mreana (Barbus barbus), linul vitelogene; o - ovar;
(Tinca tinca), roşioara (Scardinius o.b. - orificiul buco-anal;
erythrophtalmus), cleanul o.g. - orificiul genital; p.e. - por
(Leuciscus cephalus) ş.a., în excretor; r.i. - ramuri intestinale;
corpul căreia se formează r.s. - receptacul seminal;
metacercarul. Gazda definitivă t - testicul; u - uter;
este reprezentată de pisică, vulpe, v.b. - ventuză bucală;
câine, om ş.a. Mamiferele v. e. - vezicule excretoare;
v.v. - ventuză ventrală
 103

Fig. 39. Ciclul biologic la Opistorchis felineus

1 - ou embrionat; 2 - miracidiu; 3 - sporochist; 4 - redie; 5 - cercar;
6 - metacercar; 7 - vierme tânăr; 8 - adult

parazitate elimină ouăle parazitului odată cu excrementele. La

depunere, ouăle sunt embrionate. Pentru a se dezvolta mai departe,
ouăle trebuie să ajungă în apă, unde sunt înghiţite de melcul B.
tentaculatus. În intestinul melcului eclozează larva miracidiu, care
migrează în hepatopancreas, unde va trece prin stadiile de
104

sporochist, redie şi cercar. Cercarul părăseşte corpul melcului, înoată

în apă în căutarea celei de a doua gazde intermediare, se ataşează
de tegumentul acesteia, unde se poate localiza, sau pătrunde în
musculatura peştelui. Aici, cercarii pierd coada, se închistează şi
devin metacercari. Omul şi celelalte mamifere consumatoare de
peşte, odată cu consumul de carne de peşte infestat şi insuficient de
bine preparată termic (batog, peşte sărat etc.), înghit şi metacercari.
La nivelul tubului digestiv al gazdei definitive, din metacercari sunt
eliberaţi viermii tineri care vor migra, în principal, în canalele hepatice
prin canalul coledoc. În ficatul unui om s-au găsit cca 75.000 de
indivizi de Opistorchis felineus. La om, parazitul poate trăi până la 12
ani.
Patogenia, manifestările clinice, diagnosticul şi tratamentul
sunt, în general, asemănătoare cu cele de la Fasciola hepatica.
Profilaxie. a) evitarea consumului de peşte crud sau
insuficient de bine preparat termic; b) dehelmintizarea excrementelor
provenite de la oameni şi animale infestate înainte de folosirea lor ca
îngrăşăminte; c) protejarea apelor împotriva poluării lor cu
excremente umane.

9.2.4. CLONORCHIS SINENSIS

Se întâlneşte în Extremul Orient. Adultul parazitează în

canalele biliare la om, câine, pisică, porc, şobolan ş.a., iar stadiile
larvare se dezvoltă în gastropode acvatice din genurile Bithynia şi
Thiara (prima gazdă intermediară) şi în peşti din familia Cyprinidae,
în special carasul (a doua gazdă intermediară).

9.2.5. SCHISTOSOMA (BILHARZIA) HAEMATOBIUM

Constituie una dintre cele mai de temut specii de paraziţi ai

omului. Este răspândită în regiunile tropicale ale Americii, Africii şi
Asiei de Sud-Est, acolo unde oamenii lucrează desculţi în apa
culturilor irigate. Parazitează în special în plexul venos vezical şi
pelvic. Sexele sunt separate, masculul este mai scurt şi mai lat,
femela mai lungă şi mai îngustă. La maturitate trăiesc în cupluri,
masculul îşi îndoaie marginile corpului spre partea ventrală, formând
un şanţ ginecofor unde ţine în permanenţă o femelă (Fig. 40). Sunt
trematode mici, ating maximum 20 mm lungime şi 0,25-1 mm lăţime.
Ciclul biologic (Fig. 41). La depunere ouăle sunt embrionate,
au culoare galbenă, de 170 µ lungime şi 70 µ lăţime. Un pol al oului
 113

10.1. Ordinul AMPHILINA

Cuprinde cestodari care nu au scolex şi ventuze. Parazitează

la peştii ganoizi, rareori şi la teleosteeni, în cavitatea generală a
acestora.

10.1.1. AMPHILINA FOLIACEA

Parazitează la sturioni, în cavitatea abdominală, în apropierea

ficatului.

Subclasa EUCESTODA

Cuprinde cestode la care corpul este alcătuit din scolex, gât şi

strobil. Scolexul este prevăzut cu organe de fixare (ventuze, cârlige,
rostru, botrii şi botridii) şi poate fi globulos sau alungit. Gâtul
reprezintă zona generatoare de proglote, iar strobilul este alcătuit din
trei până la câteva mii de proglote, în funcţie de specie, şi reprezintă
cea mai mare parte a corpului.

10.2. ORDINUL PSEUDOPHYLLIDEA

Curpinde cestode la care scolexul nu prezintă ventuze sau

sunt foarte slab dezvoltate, în schimb prezintă botrii, în general în
număr de două.

10.2.1. DIPHYLLOBOTHRIUM LATUM (Botriocephalus

latus)

Este o tenie numită popular botriocefal.

Morfologie. Adultul ajunge la 12 şi chiar 15 m lungime.
Scolexul este alungit, de forma unui sâmbure de migdală, lung de 2-
3 mm, lat de un mm şi prezintă două invaginări ca nişte şanţuri,
numite botrii (Fig. 44). Ele sunt situate pe laturile scolexului şi cu
ajutorul lor parazitul se fixează de mucoasa intestinală. Strobilul are
în componenţa lui până la 4.000 de proglote. Proglotele sunt mai late
decât lungi, uterul nu este ramificat, prezintă multe sinuozităţi,
formând rozeta uterină şi are orificiu pe unde ouăle sunt depuse în
intestinul gazdei. Acest orificiu este numit orificiu de pontă sau
114

tocostom (gr. tokos = naştere). Deci, la această tenie, eliminarea ouălor

nu este dependentă de desprinderea proglotelor din strobil şi de dis-
trugerea pereţilor acestora. Ouăle sunt ovale, de 70 µ lungime şi 45 µ
lăţime, de culoare brună; la un pol, oul prezintă un căpăcel (opercul)
pe unde iese larva coracidium, iar la polul opus un pinten (carena).

Fig. 44. Diphyllobothrium latum

A - adult; B - scolex; C - scolex văzut lateral;
D - secţiune transversală prin scolex; E - ou neembrionat;
F - ou embrionat; G - larvă coracidiu; H - larvă hexacant;
I - larvă procercoid; K - larvă plerocercoid; b - botrii; c - cârlige;
g - gât; g.c. - glande cefalice; î.e. - înveliş extern ciliat;
î.i. - înveliş intern; p.t. - proglote tinere; s - scolex

Ciclul biologic. (Fig. 45). Gazda definitivă este reprezentată

de mamiferele ihtiofage şi de om. Are două gazde intermediare.
Prima este reprezentată de crustacee de apă dulce din grupul
copepodelor (Cyclops strenuus şi Diaptomus gracilis), iar a doua
gazdă intermediară este reprezentată de peşti răpitori de apă dulce
(ştiuca – Essox lucius, bibanul – Perca fluviatilis şi mihalţul – Lota
vulgaris). Omul poate fi parazitat de unul sau mai mulţi indivizi de D.
latum, numărul maxim înregistrat fiind de 211. Gazda definitivă
 115

elimină ouăle parazitului odată cu excrementele. La depunere, ouăle

nu sunt embrionate, embrionarea lor are loc în apă, durata

Fig. 45. Ciclul biologic la Diphyllobothrium latum

1 - ou neembrionat; 2 - ou embrionat; 3 - larvă coracidiu;
4 - larvă procercoid; 5 - larvă plerocercoid; 6 - individ tânăr; 7 - adult

embrionării depinzând de temperatura apei. În sezonul cald

embrionarea durează cca 12 zile. Larva părăseşte oul prin
îndepărtarea operculului şi ajunge în apă. Larva se numeşte
coracidiu, este acoperită cu o membrană ciliată (Fig. 45G), se
deplasează cu ajutorul cililor, iar dacă este înghiţită de Cyclops
strenuus sau de Diaptomus gracilis, în tubul digestiv al acestora
membrana ciliată este distrusă şi este eliberată larva hexacant.
Aceasta străbate peretele tubului digestiv, ajunge în cavitatea
generală, unde începe să se hrănească, devenind după un timp
oarecare larvă procercoid. Procercoidul este alungit, iar la
extremitatea posterioară a corpului prezintă un apendice veziculos
116

pe care se găsesc cele 6 cârlige ale hexacantului. Nu are botrii (Fig.

45 I). Dacă ciclopul infestat este înghiţit de un peşte răpitor (ştiucă,
biban, mihalţ), în tubul digestiv al acestuia este eliberată larva
procercoid, care migrează în musculatură şi în viscere, mai ales în
ovare, unde se localizează şi îşi continuă dezvoltarea. Aici, larva
procercoid începe să se hrănească, vezicula posterioară dispare, iar
în partea anterioară a corpului se formează cele două botrii (Fig. 45
K). Acest stadiu se numeşte larvă plerocercoid. Dimensiunile
plerocercoidului sunt de 5-6 mm lungime şi 1 milimetru lăţime. Omul
şi mamiferele ihtiofage iau parazitul prin consumarea de peşte
infestat, crud sau insuficient de bine preparat termic. În intestinul
subţire al gazdei definitive, larva plerocercoid este eliberată, se
fixează cu botriile de mucoasa intestinală, iar la cca o lună de la
infestare apare adultul. Un exemplar de Diphyllobothrium latum
poate să depună zilnic între 700 de mii şi un milion de ouă, durata de
viaţă a acestei tenii la om fiind de cca 30 de ani.
Manifestări clinice. Boala se numeşte botriocefaloză. Unii
bolnavi sunt asimptomatici, alţii însă acuză tulburări digestive şi
neurologice. Tulburările digestive sunt sub formă de crampe
abdominale, diaree, constipaţie, vomă, iar dintre cele neurologice,
senzaţia de amorţeală a extremităţilor şi adinamie. Deficitul de
vitamină B12, ca urmare a absorbţiei acesteia de către parazit şi
eliberării în corpul gazdei a unei toxine hemolizante, determină
apariţia unei anemii de tip pernicios. Anemia apare la cca 3 ani de la
infestare şi la vârste de peste 40 ani şi este cu atât mai intensă cu
cât parazitul este localizat mai spre partea anterioară a intestinului
subţire.
Diagnostic. Este pus prin analize coproparazitologice, când
sunt evidenţiate ouăle în fecale. Acest lucru este uşurat de faptul că
parazitul depune multe ouă.
Epidemiologie. Botriocefaloza este întâlnită în Japonia, Chile,
Africa Centrală, SUA, Europa. Pe glob, un studiu efectuat în 1975 a
estimat la 9 milioane cazurile de botriocefaloză, din care 5 milioane
sunt în Europa. Aici sunt trei focare endemice: unul în ţările din jurul
Mării Baltice, altul în regiunea lacurilor elveţiene şi un altul în Delta
Dunării.
Tratament. Administrarea de Niclosamidă şi Praziquantel, în
doză unică.
Profilaxie. a) tratarea tuturor bolnavilor de botriocefaloză; b)
prepararea termică corespunzătoare a peştilor răpitori, mai ales
ştiuca; c) defecarea să se facă în locuri special amenajate, nu în
natură; d) protejarea apelor din bazinele piscicole de poluarea lor cu
fecale umane.
 117

10.2.2. LIGULA INTESTINALIS

Adultul parazitează în intestinul păsărilor ihtiofage, nu prezintă

proglote, dar organele genitale se repetă liniar. Are două gazde
intermediare, prima este un crustaceu de apă dulce din grupul
copepodelor (Diaptomus gracilis), în corpul căruia parazitul se
dezvoltă până la stadiul de larvă procercoid, iar a doua gazdă
intermediară este reprezentată de peşti de apă dulce, mai ales crapul
şi costraşul, în corpul cărora apare larva plerocercoid. Aceasta are

Fig. 46. Ligula intestinalis

A - peşte infestat; B - peşte cu abdomenul deschis; l - plerocercoid

formă de panglică, este o larvă mare, de până la un metru lungime,

deformează puternic abdomenul peştilor (Fig. 46) şi le modifică
comportamentul. Astfel, peştii parazitaţi stau mai mult la suprafaţa
apei de unde sunt uşor capturaţi de păsările ihtiofage (gazda
definitivă), în special de cufundaci, corcodei şi pescăruşi. În tubul
digestiv al acestora, plerocercoidul este eliberat, nu este digerat şi în
1-3 zile parazitul devine adult, apoi este eliminat. Dacă este eliminat
în apă, parazitul poate trăi cca 10 zile, continuând să depună ouă.
Ouăle parazitului ajung în apă odată cu excrementele păsărilor
infestate sau prin eliberarea lor direct în apă când adultul este
eliminat în mediul acvatic. Acest parazit poate produce pagube, mai
ales în crescătoriile de crap.
118

10.2.3. CARYOPHYLLAEUS MUTABILIS (Fig. 47)

Este un pseudofilid de 3-4 cm

lungime, parazitează ca adult la peştii de
apă dulce, în special la Cyprinidae
(gazda definitivă), iar ca larvă în
oligochetul Tubifex tubifex (gazda
intermediară).

Fig. 47. Caryophyllaeus mutabilis

A - adult mărit; B - adult în mărime
naturală; c.e. - canale excretoare;
g.v. - glande vitelogene;
f.t. - foliculi testiculari; o - ovar; u - uter

10.3. Ordinul CYCLOPHYLLIDEA

Cuprinde tenii care au ca organe

de fixare ventuze, cârlige şi rostru.

10.3.1. TAENIA SOLIUM

Face parte din grupa teniilor mari,

parazite la om.
Morfologie. Adultul este lung de 2-4 m, uneori chiar până la
8m, corpul fiind alcătuit din scolex, gât şi strobil. Scolexul se află la
extremitatea anterioară a corpului, este globulos, de cca 1 mm
diametru, prezintă 4 ventuze rotunde, musculoase, dispuse la
distanţă egală între ele. Anterior, scolexul prezintă o prelungire
numită rostru, la baza căruia sunt 22-32 cârlige sau croşete
chitinoase, mai frecvent 28, dispuse pe două coroane (Fig. 48).
Croşetele de pe coroana superioară sunt mai mari, iar cele de pe
coroana inferioară mai mici. Gâtul este regiunea situată imediat sub
scolex, este ca o bandă scurtă, netedă şi reprezintă zona
generatoare de proglote. Strobilul este alcătuit din 800-900 de
proglote, de forme şi mărimi diferite, în funcţie de vârsta lor.
Proglotele tinere se găsesc în partea anterioară a strobilului, sunt
mai late decât lungi, iar organele de reproducere nu sunt încă
dezvoltate. Proglotele mature se află în zona mijlocie a strobilului, au
 119

o formă aproximativ pătrată, iar organele de reproducere sunt

complet dezvoltate. Proglotele bătrâne se află în partea terminală a
corpului, lungimea lor este de 2-3 ori mai mare decât lăţimea, iar
organele de reproducere sunt regresate; rămâne doar uterul care
prezintă 3 până la 10 ramificaţii uterine. Ramificarea uterului este de
tip dentritic. Proglotele bătrâne sunt veritabili "saci plini cu ouă",
ultima sau ultimele 2-5 proglote se desprind din strobil, devin libere în
lumenul intestinului şi sunt eliminate la exterior odată cu
excrementele gazdei.
Ciclul biologic (Fig 49). Adultul de Taenia solium parazitează
în intestinul subţire al omului (gazda definitivă), fiind ataşat cu
scolexul de mucoasa intestinală. Poate trăi până la 5 ani. Stadiile
larvare se dezvoltă la porc (gazda intermediară). Embrionarea ouălor
are loc în uter, astfel că atunci când proglotele bătrâne se desprind
din strobil, ouăle sunt infestante. O proglotă de T. solium conţine, în
medie, 50.000 de ouă. Ouăle sunt eliberate din proglote în urma
ruperii sau macerării peretelui proglotei sub acţiunea nefavorabilă a
factorilor din mediul extern. Dacă la desprinderea din strobil peretele
proglotei este distrus, ouăle sunt eliberate chiar în intestinul gazdei,
existând pericolul producerii cisticercozei. Oul de T. solium este
sferic, de 40-42 µ diametru, prezintă la exterior un înveliş gros, striat,
iar sub el, o membrană vitelină şi embrionul hexacant. Învelişurile îi
conferă o rezistenţă deosebită la factorii neprielnici din mediul extern,
în special la căldură şi uscăciune. Embrionul este sferic, prezintă 6
cârlige chitinoase, din care cauză se numeşte hexacant (gr. hexa =
şase; akanthos = ţep, spin) sau oncosferă (gr. onychos = gheară,
unghie). Ouăle eliberate din proglote sunt vehiculate de curenţii de
aer şi răspândite peste tot. Porcul liber, în timpul hrănirii şi al
râmatului, înghite odată cu hrana proglote şi ouă de parazit. În
intestinul porcului este eliberată larva hexacant care pătrunde în
vasele de sânge sau limfatice cu ajutorul croşetelor şi larva este
purtată în tot organismul. Când ajunge în ţesutul preferat (ţesutul
muscular), larva părăseşte capilarele sanguine, se localizează în
muşchi, unde începe să se hrănească, pierde croşetele şi capătă o
formă veziculară. Acest stadiu larvar se numeşte cisticerc. Cisticercul
creşte repede (în trei săptămâni ajunge la dimensiunea de 6 mm),
astfel că după 10 săptămâni el este complet dezvoltat şi poate fi
infestant. Cisticercul de T. solium se numeşte Cisticercus cellulosae.
La porc cisticercii pot fi găsiţi mai ales în musculatura gâtului, în cea
sublinguală, diafragm, cord, mai rar în ficat şi creier. Carnea cu
cisticerci este cunoscută în popor sub numele de carne măzărată
(din cauza asemănării cisticercului cu un bob de mazăre). Cisticercul
localizat la nivelul muşchiului este ovoidal, de 5-20 mm lungime,
120

Fig. 48. Taenia solium

A - adult; B - larva hexacant; C - cisticerc; D - scolex (detaliu);
E - proglotă tânără; F - proglotă matură; G - proglotă bătrână;
c.i. - coroană de cârlige inferioară; cr - croşete;
c.s. - coroană de cârlige superioară; g - gât; p.g. - papilă genitală;
r - rostru; r.u. - ramificaţii uterine; s - scolex; u - uter

prezintă scolexul invaginat şi este prevăzut cu ventuze, rostru şi

croşete. Sub el se află o zonă scurtă, netedă, generatoare de
 121

proglote (Fig. 48 C). Prin consumul cărnii de porc infestată şi

insuficient de bine preparată termic, la nivelul intestinului subţire, sub
acţiunea fermenţilor digestivi, peretele cisticercului este distrus,
scolexul evaginează, se fixează cu ventuzele şi croşetele de
mucoasa intestinală şi începe să se hrănească. Viteza de creştere
este în medie de 7 cm pe zi, astfel că în cca două luni de zile de la
infestare parazitul ajunge la maturitate şi apar primele proglote
bătrâne. Adultul de T. solium poate trăi în intestinul uman cca 5 ani
de zile.
Manifestări clinice. Parazitul produce o iritaţie slabă a
mucoasei intestinale, ca urmare a acţiunii mecanice a strobilului, iar
uneori poate produce ocluzii intestinale sau proglotele pot pătrunde
în apendice, determinând inflamarea acestuia. Boala se numeşte
teniază. În majoritatea cazurilor, ea este asimptomatică, unele
persoane însă acuză un disconfort abdominal, au un apetit capricios
(bulimie urmată de anorexie), prezintă constipaţii care alternează cu
stări diareice, balonări, insomnii şi senzaţia de astenie. La copii pot
apărea tulburări de comportament, de memorie, agitaţie şi insomnii.
Diagnostic. Este pus prin examene coproparazitologice şi
radiologice. Prin analize coproparazitologice se pun în evidenţă ouă
şi proglote de tenii. Diagnosticul de specie este pus prin examinarea
proglotelor bătrâne sau a scolexului. Proglotele se clarifică cu
lactofenol sau cu glicerină acetică. Evidenţierea ouălor în fecale nu
ajută la diagnosticarea speciei, deoarece ouăle de Taenia solium nu
se deosebesc de cele ale speciei T. saginata, însă acest lucru este
deosebit de important din punct de vedere clinic şi epidemiologic,
indicând prezenţa unei tenii în organismul respectiv. În cazul
persoanelor suspectate de teniază examenul coproparazitologic
trebuie repetat, aplicându-se şi tehnici de concentrare a ouălor.
Înainte de eliminarea proglotelor (cca două luni de la infestare),
diagnosticul este dificil de pus. Testele serologice nu sunt suficient
de relevante, însă radiografia intestinului poate prezenta un deficit de
umplere, de forma unei panglici, sugerând prezenţa unei tenii.
Oricărui caz diagnosticat sau suspectat de teniază îi trebuie imediat
aplicat tratament din cauza pericolului potenţial de cisticercoză.
Epidemiologie. Teniaza produsă de Taenia solium se
întâlneşte la persoane în vârstă de la 1 la 70 ani, mai frecventă la
femei. Parazitoza este aproape eliminată în majoritatea ţărilor din
vestul Europei şi pe cale de dispariţie în cele din Europa de Est. Este
mai răspândită în America Centrală şi de Sud, în Africa de Sud şi
Centrală şi în Asia de Est. În ţara noastră este mai frecventă în
Moldova de mijloc şi de sud şi în Banat. Răspândirea endemică a
teniazei este înlesnită de următorii factori: a) creşterea porcinelor în
122

condiţii neigienice (porcii umblă liberi în jurul locuinţelor); b)

consumul de carne de porc necontrolată sanitar-veterinar şi
insuficient de bine preparată termic; c) poluarea mediului ambiant cu
fecale umane ce provin de la bolnavii de teniază.

Fig. 49. Ciclul biologic la Taenia solium

1 - ou; 2 - hexacant; 3 - cisticerc; 4 - individ tânăr; 5 - adult;
6 - proglotă bătrână; A-D - cisticercoza umană;
ing. accid. - ingerare accidentală

Tratament. Medicamentul cel mai larg utilizat pentru tratarea

teniazelor este Niclosamidul. El se administrează în doză unică, fiind
urmat la o oră de la administrarea unui purgativ, deoarece acest
medicament poate determina ruperea peretelui proglotelor, mărind
riscul producerii cisticercozei. Din acest motiv, unii practicieni preferă
Praziquantelul sau Mepacrina.
 123

Profilaxie. Din punct de vedere profilactic, în cazul acestei

parazitoze trebuie îndeplinite două cerinţe importante: 1) evitarea
răspândirii ouălor în mediul înconjurător şi 2) evitarea consumului
cărnii infestate. Pentru evitarea poluării mediului înconjurător cu ouă
de Taenia solium şi a răspândirii acestora, sunt necesare
respectarea următoarelor măsuri: a) depistarea şi tratarea bolnavilor
de teniază, urmată de inactivarea parazitului eliminat; b) defecarea
să se facă în locurile special amenajate, nu în natură; c) porcii
trebuie crescuţi în condiţii igienice, iar după sacrificarea lor este
obligatoriu controlul cărnii din punct de vedere sanitar-veterinar.
Carnea infestată este inactivată; d) prepararea termică corespun-
zătoare a cărnii de porc înainte de consum. Cisticercii sunt distruşi în
cca 15 minute la temperatura de 75-80oC, în 10 zile la -10oC şi în 24
de ore la -40oC.

10.3.2. TAENIA SAGINATA

Adultul parazitează în intestinul subţire al omului.

Morfologie. Adultul este de 4-10 m lungime, scolexul este
piriform, de 1-2 mm lungime, şi prezintă patru ventuze alungite. Nu
are rostru şi nici cârlige. Strobilul este alcătuit din 1000-2000 de
proglote. Proglotele bătrâne sunt de 16-20 mm lungime şi de 5-7 mm
lăţime, iar uterul prezintă între 15 şi 30 de ramificaţii, divizate
dichotomic (Fig. 50). O proglotă conţine între 97.000 şi 124.000 de
ouă, numărul de ouă depus de un adult într-un an de zile este de cca
600 de milioane. La om, Taenia saginata poate trăi până la 25 de
ani. Proglotele sunt eliminate intermitent, între 0 şi 12 proglote pe zi.
Biologie. În majoritatea cazurilor parazitul se localizează în
jejunul superior; numai în cca 6% din cazuri el poate fi întâlnit şi în
jejunul inferior. De obicei omul este parazitat de un singur exemplar,
rareori au fost semnalaţi mai mulţi indivizi la un bolnav. Proglotele
bătrâne se detaşează din strobil, una câte una, şi sunt capabile să
părăsească activ intestinul gazdei, oricând, prin forţarea sfincterului
anal. Ajunse la exterior, proglotele rămân active încă o perioadă de
timp, eliminând prin extremitatea anterioară a lor un lichid lăptos,
încărcat cu ouă. Deci eliberarea ouălor de T. saginata nu este în
totalitate dependentă de distrugerea peretelui proglotei. Ouăle nu se
deosebesc de cele de T. solium, rezistă cca 2 săptămâni la -50C şi 2
luni la 0oC, iar pe păşune ele rămân viabile 2-3 luni. Lipsa umidităţii,
în cel mult 14 zile, determină inactivarea lor. Ciclul biologic este
asemănător cu cel de la T. solium, numai că, în acest caz, gazda
intermediară este reprezentată de bovine, rareori şi de alte mamifere
124

ca: girafa, antilopa, lama. Cisticercul se numeşte Cisticercus bovis,

musculatura preferată fiind cea de la picioarele posterioare,
diafragm, limbă şi cord. Aici, larva poate supravieţui între unu şi trei
ani de zile. De la ingerarea cisticercului, în 8-10 săptămâni apare
adultul. Parazitoza produsă se numeşte teniază, iar manifestările
clinice, diagnosticul, tratamentul şi profilaxia sunt asemănătoare
celor de la teniaza produsă de Taenia solium.

Fig. 50. Taenia saginata

A - scolex; B - proglotă bătrână; c.ex. - canal excretor; g - gât;
p.g. - papilă genitală; r.u. - ramuri uterine; v - ventuze

Epidemiologie. Teniaza produsă de T. saginata se întâlneşte

peste tot în lume. Rezervorul parazitului este reprezentat de om, care
elimină proglote şi ouă. Frecvenţa acestei parazitoze este mai mare
comparativ cu cea produsă de T. solium. Majoritatea ţărilor din
Europa, Asia de Sud, America de Sud sunt moderat endemice
(incidenţa parazitară este sub 5%); unele ţări din Africa de Est sunt
 125

înalt endemice (cca 10% din populaţia umană şi 80% din bovine sunt
infestate), iar în Canada şi SUA incidenţa parazitară este sub 0,1%.

CISTICERCOZA UMANĂ

Este o parazitoză produsă de prezenţa în organismul uman a

formei larvare a unei tenii, cel mai adesea Taenia solium şi mai rar
Taenia saginata. În mod excepţional, această parazitoză poate fi
produsă şi de alte specii de tenii, care nu au ca gazdă definitivă
omul: Taenia multiceps multiceps (stadiul larvar se dezvoltă la oaie)
şi T. multiceps serialis (stadiul larvar se dezvoltă la iepure). La
ambele specii gazda definitivă este reprezentată de canide. În cazul
în care omul înghite ouă de T. multiceps multiceps va contracta o
cisticercoză cerebrală, iar în cazul speciei T. multiceps serialis, o
cisticercoză subcutanată. Cisticercoza poate fi contractată prin
următoarele căi: a) ingerarea ouălor de tenie, cel mai adesea, odată
cu legumele şi fructele provenite de pe terenuri irigate cu ape în care
s-au pus ca îngrăşăminte fecale umane care conţin ouă de tenii
(heteroinfestare); b) autoinfestare, care poate fi: endogenă, când
proglotele sau ouăle sunt regurgitate din intestin în stomac şi
exogenă, când un purtător de tenie, eludând normele elementare de
igienă, vehiculează ouăle cu mâinile, fie direct la gură pe relaţia
degete-anus-gură sau indirect, prin contaminarea alimentelor. La
nivelul stomacului, sub acţiunea sucului gastric, peretele proglotei
este distrus şi este eliberată larva hexacant care migrează în intestin,
unde pătrunde în capilarele de sânge sau limfatice, ajunge în circuitul
sanguin şi se localizează, cu predilecţie, în creier, apoi în
musculatură, ochi, ţesut subcutanat, plămân, cord, ficat etc. (Fig. 49
A-D).
Patogenie. Gravitatea leziunilor produse de larvele de T.
solium depinde de ţesutul în care acestea sunt fixate şi de
intensitatea parazitării. De cele mai multe ori cisticercii sunt multipli,
foarte rar, unul singur. În sistemul nervos central larvele se pot
localiza oriunde în masa cerebrală, dar cel mai frecvent în
corticomeninge, explicabil acest lucru prin vascularizarea bogată a
acestei zone. Cisticercii localizaţi în spaţiul subarahnoidian, denumiţi
Cisticercus racemosus, prezintă multe prelungiri, care pot să ajungă
până la 15 cm lungime. Măduva spinării şi învelişurile ei sunt mai rar
afectate (1-5% din totalul cazurilor de cisticercoză neuraxială).
Manifestări clinice. Sunt urmarea leziunilor produse de
cisticerci şi a acţiunii lor toxice, mecanice şi alergice. În cazul
cisticercozei cerebrale, leziunile scoarţei pot determnina o
126

simptomatologie imprevizibilă. În majoritatea cazurilor, leziunile

determină apariţia unei panmeningoencefalite cisticercozice.
Semnele clinice de debut sunt reprezentate de crize epileptiforme,
hipertensiune intracraniană, cefalee, deficit motor, tulburări psihice şi
de tonus. Epilepsia poate fi considerată manifestarea clinică
dominantă a cisticercozei cerebrale. Durata ei poate fi de la câteva
zile până la chiar 30 de ani. Hipertensiunea intracraniană apare ca
urmare a stânjenirii sau chiar blocării circulaţiei lichidului
cefalorahidian de către cisticercii localizaţi în regiunile înguste ale
sistemului ventricular şi este exprimată clinic prin cefalee, greaţă,
vomismente, la care se pot asocia tulburări de vedere, tulburări
psihice, de echilibru etc. Tulburările psihice apar la cca 25-30% din
cazuri şi constau în degradarea intelectuală globală, stări confuze,
sindrom depresiv, tulburări funcţionale etc. Cisticercoza oculară
reprezintă cca 1/5 din cea cerebrală, cisticercii sunt localizaţi, cel mai
frecvent, în corpul vitros şi ţesutul subretinian (63-93%), dar ei pot fi
întâlniţi şi în conjunctivă, în camera anterioară sau de-a lungul căilor
vizuale. Manifestările clinice constau în diminuarea acuităţii vizuale,
desprinderi de retină, iar în cazul cisticercilor localizaţi de-a lungul
căilor vizuale, pot apărea modificări ale reflexelor pupilare, ca urmare
a paraliziei fibrelor musculare circulare ale irisului (midriaza), pareze
ale musculaturii extrinseci oculare şi modificări ale câmpului vizual.
Cisticercoza musculară şi subcutanată nu prezintă importanţă clinică
şi este asimptomatică.
Diagnostic. Este dificil de pus, fiind necesară coroborarea
informaţiilor clinice cu cele paraclinice. Semnele clinice sunt
hipertensiunea intracraniană, asociată cu stări de convulsie şi
pierderea progresivă a vederii. Investigaţiile paraclinice constau în
radiografii şi teste imunologice. Prin radiografie se pot evidenţia
cisticercii necalcifiaţi, precum şi modificările produse de aceştia
asupra circulaţiei L.C.R. În plus, găsirea unor chisturi subcutanate şi
identificarea larvelor de Taenia solium în ele sugerează diagnosticul
de cisticercoză cerebrală.
Tratament. În cazurile de cisticercoză oculară şi cerebrală,
singurul tratament posibil, valabil şi azi, este cel chirurgical, care
constă în extirparea cisticercilor. În cazul larvelor din celelalte
ţesuturi, tratamentul se face cu ajutorul medicamentelor Praziquantel
şi Albendazol.
 127

10.3.3. ECHINOCOCCUS GRANULOSUS (Taenia

echinococcus)

Este cel mai mic cestod de importanţă medicală de la om.

Morfologie. Adultul măsoară între 2,5-9 mm, scolexul este
globulos, de 0,3 mm diametru, prezintă rostru, 4 ventuze şi 28-40 de
cârlige dispuse pe două coroane. Strobilul este compus din 3-4
proglote; ultima proglotă reprezintă jumătate din lungimea corpului
(Fig. 51). Oul este ovoid, de 34-41 µ în diametru, este embrionat
când ajunge în mediul extern şi are structura asemănătoare ouălor
de la celelalte specii de tenii.
Ciclul biologic (Fig. 52). Gazda definitivă este reprezentată
de carnivorele mari (câine, lup, vulpe, şacal, hienă), un individ gazdă
putând fi parazitat de câteva mii de tenii. Adultul parazitează în
intestinul subţire, durata lui de viaţă fiind cuprinsă între 6 luni şi 2 ani.
Gazda intermediară este reprezentată de erbivore (ovine, caprine,
bovine ş.a.) şi omnivore (porcine şi om). Ouăle parazitului sunt
depuse în intestinul gazdei, de aici ele ajung în mediul extern odată
cu excrementele acesteia şi sunt răspândite de curenţii de aer peste
tot (pe iarbă, pe legume, pe fructe etc). Odată cu hrana contaminată,
gazda intermediară ingeră şi ouă de echinococ. În tubul digestiv al
acesteia, sub influenţa fermenţilor digestivi, este eliberată larva
hexacant. Cu ajutorul croşetelor larva hexacant pătrunde în
capilarele de sânge sau limfatice din peretele intestinului şi intră în
circulaţia sanguină. Ajunse la ficat, cca 60-70% din larve sunt
reţinute în reţeaua capilarelor hepatice şi se vor dezvolta mai departe
în acest organ, iar restul traversează această reţea, ajung în vena
cavă inferioară, în atriul drept, ventriculul drept, artera pulmonară, la
plămân, unde 20-30% dintre ele sunt reţinute de reţeaua capilară
pulmonară şi se localizează în acest organ. Restul de 10% dintre
larve străbat şi reţeaua pulmonară, ajung în vena pulmonară,
ventriculul stâng şi de aici intră în marea circulaţie, fiind diseminate în
tot organismul (creier, muşchi, splină, rinichi, oase, tiroidă etc).
Diametrul hexacantului este mai mare decât lumenul capilarelor, de
aceea este acreditată ideea că hexacantul îşi poate modifica forma,
subţiindu-se, reuşind astfel să străbată cele două filtre (reţeaua
capilară hepatică şi cea pulmonară). Numai în acest mod se poate
explica prezenţa chistului hidatic în creier, oase, splină etc. La nivelul
organelor unde se fxează, hexacantul începe să se hrănească,
creşte, ia formă de veziculă uniloculară; acest stadiu larvar este
cunoscut sub numele hidatidă sau chist hidatic. La om, chistul hidatic
poate ajunge la dimensiunea unui cap de copil şi poate conţine mai
mulţi litri de lichid hidatic. Peretele hidatidei este alcătuit din trei tipuri
128

de straturi: a) membrana adventice; b) cuticula; c) membrana

proligeră (Fig. 51 B). Membrana adventice se află la exteriorul
hidatidei, aderă strâns la cuticulă, este produsă de gazdă şi este
vascularizată. Formarea ei este interpretată ca o reacţie de răspuns
a gazdei faţă de prezenţa parazitului. Cuticula are aspect lăptos,
asemănător albuşului de ou coagulat, este alcătuită din mai multe
straturi lamelare, suprapuse, este elastică, nu are circulaţie proprie,
la nivelul ei au loc, prin difuzie, schimburi de substanţe cu moleculă
mică între organismul gazdă şi partea internă a larvei. Grosimea
cuticulei variază de la câţiva milimetri până la un centimetru.
Membrana proligeră (lat. proles = mlădiţă, urmaş; gerere = a purta)
este subţire, de 20-25 µ, nu este un sinciţiu aşa cum s-a crezut iniţial,
ci este alcătuită din celule bogate în glicogen şi lipide. Ţesutul
acestei membrane este de tip embrionar, pe baza lui se formează
cuticula şi veziculele proligere. Hrănirea chistului hidatic se face prin
intermediul vaselor de sânge din membrana adventice care
funcţionează ca o membrană osmotică. Macromoleculele proteice nu
pot trece prin peretele hidatidei, iar eliminarea produşilor rezultaţi din
metabolismul chistului hidatic se face tot prin vasele de sânge de la
nivelul membranei adventice. La cca 6-8 luni de la formarea
hidatidei, sub influenţa unor factori necunoscuţi încă, membrana
proligeră prezintă din loc în loc puncte de înmugurire, care vor
creşte, se vor vezicula, devenind în cele din urmă vezicule proligere.
Veziculele proligere sunt mici, între 250 şi 1000 µ diametru; fiecare
veziculă proligeră poate conţine în interior între 10 şi 50 de
protoscolexuri, fixate de peretele veziculei printr-un peduncul scurt şi
friabil. Protoscolexul este ovoid, de 10 până la 190 µ lungime, are
patru ventuze şi o coroană de croşete. Protoscolexurile pot evolua în
două direcţii: a) dacă ajung în gazda definitivă, din fiecare
protoscolex se va forma un adult şi b) dacă ajung în gazda
intermediară, fiecare protoscolex va da naştere la un chist hidatic.
Protoscolexurile libere, împreună cu cârligele rezultate din
protoscolexurile distruse şi resturi din peretele veziculei, formează un
material grunjos, cunoscut sub numele de nisip hidatic sau nisip
proliger care se depune la partea declivă a chistului hidatic.
Potenţialul infestant al chistului hidatic este enorm. Un cm3 de nisip
proliger conţine cca 400 de mii de protoscolexuri, iar un chist hidatic
poate să conţină între 3-6 cm3 de nisip proliger. În plus, în chistul
hidatic, în afara veziculelor proligere, se pot forma încă un fel de
vezicule, denumite vezicule fiice. Acestea pot apărea pe două căi: a)
prin vezicularea unui protoscolex şi b) din insulele de ţesut proliger
dintre lamelele cuticulei. Veziculele fiice au aceeaşi structură ca
chistul-mamă, pot avea între unu şi trei cm diametru şi pot da naştere
 129

la vezicule proligere. Din resturile de ţesut proliger dintre lamele

cuticulare, veziculele fiice pot ajunge fie în interiorul chistului hidatic
(vezicule fiice endogene), fie la exteriorul acestuia (vezicule fiice
exogene). Veziculele fiice exogene se întâlnesc, mai ales, în
hidatidoza peritoneală şi în cea osoasă. În interior, hidatida conţine
un lichid limpede, cunoscut sub numele de apă de stâncă sau lichid
hidatic, care este bogat în săruri minerale, glucide, proteine, enzime

Fig. 51. Echinococcus granulosus

A - adult; B - chist hidatic; c - cuticulă; m.p. - membrană proligeră;
n.p. - nisip proliger; o - ovar; p.a. - proglotă adultă;
p.b. - proglotă bătrână; p.g. - papilă genitală; p.t. - proglotă tânără;
r - rostru; s - scolex; t - testicul; u - uter; v - ventuze;
v.p.en. - vezicule proligere endogene;
v.p.ex. - vezicule proligere exogene
130

proteo- şi glicolitice, constituind un mediu bun de cultură pentru

microorganisme.
Patogenie. Chistul hidatic se dezvoltă în organismul uman în
două împrejurări: 1. în urma ingerării de ouă eliminate de gazda
definitivă, în principal de câine, când apare hidatida primară; 2. prin
distrugerea chistului hidatic primar, când fiecare protoscolex eliberat
formează în corpul gazdei un nou chist hidatic. Echinococoza
apărută în urma distrugerii chistului hidatic primar se numeşte
echinococoză secundară şi ea poate fi: a) locală, când
protoscolexurile sunt diseminate numai la nivelul organelor afectate
iniţial şi b) sistemică, când protoscolexurile sunt diseminate la
distanţă de focarul iniţial. Organul parazitat influenţează dezvoltarea
ulterioară a chistului, determinându-i atât forma, cât şi perioada până
va deveni simptomatic. Ritmul creşterii hidatidei variază în funcţie de
specia de animal gazdă şi de ţesutul afectat. Astfel, în creier, datorită
sărăciei lui în ţesut conjunctiv, nu are loc formarea unei adventice
fibroase care să limiteze expansiunea chistului hidatic. Aici, el se va
dezvolta repede, va determina o acţiune pregnant mecanică asupra
creierului, ducând la apariţia simptomelor bolii, relativ repede. În ficat,
perioada de latenţă (perioada până când apar simptomele) este
lungă, între 24 şi 29 de ani. După un număr variabil de ani, datorită
acţiunii mecanice care diminuează circulaţia sângelui în adventice,
hidatida poate muri, fiind înconjurată de o capsulă fibroasă, încărcată
cu carbonat de calciu, formaţiune tolerată bine de organism. Alteori,
este posibilă pătrunderea de germeni microbieni în interiorul
chistului; în acest caz el se va transforma în abces. Această situaţie
se întâlneşte mai ales la hidatidele localizate la nivelul ficatului şi
plămânului.
Manifestări clinice. Multe hidatidoze evoluează
asimptomatic; rareori se poate stabili momentul exact al infestării.
Infestarea poate avea loc la orice vârstă, cel mai frecvent între 10 şi
50 de ani.
Chistul hidatic hepatic este bine tolerat, deoarece ficatul este
un organ mare, extensibil. La nivelul acestui organ hidatida
provoacă: a) creşterea în volum a ficatului (hepatomegalie); b)
deformarea hipocondrului drept sau a epigastrului şi apariţia de
dureri în aceste regiuni; c) senzaţie de greaţă şi vomismente. Dacă
are loc ruperea spontană, chistul îşi varsă conţinutul în cavitatea
peritoneală şi se poate manifesta, fie dramatic, prin producerea de
şoc anafilactic, fie asimptomatic, o perioadă relativ scurtă de timp,
producându-se o echinococoză secundară multiplă a peritoneului.
În cazul hidatidei pulmonare, ruperea ei va produce vomica
hidatică (revărsarea la exterior a lichidului hidatic) sau o pleurită,
 131

generând o echinococoză pleuro-pulmonară secundară. Când

ruperea chistului hidatic are loc într-un vas de sânge mare, dacă nu
este fatală, ea va genera o echinococoză secundară generală. La
nivelul oaselor, chistul hidatic este semisolid, invadează cavitatea
medulară, erodează lent osul, fracturându-l.
În cazul hidatidei cerebrale, la copil, ea creşte cu cca un
cm/an, determinând creşterea disproporţionat de mare a craniului şi
deformarea lui. Perioada asimptomatică este de 6-8 ani. La adult,
perioada asimptomatică este mult mai scurtă din cauză că procesul
de osificare este încheiat. Majoritatea bolnavilor prezintă crize de
hemiplegie; evoluţia poate lua aspectul unei tumori cerebrale sau a
unui accident vascular cerebal. Simptomele sunt determinate de
zona în care se află chistul şi constau în: a) deficit motor; b) tulburări

Fig. 52. Ciclul biologic la Echinococcus granulosus

1 - ou; 2 - larvă hexacant; 3 - chist hidatic; 4 - protoscolex; 5 - adult
132

de vorbire; c) hipertensiune intracraniană; d) tulburări psihice (apatie,

pasivitate); e) tulburări de comportament (dezorientare temporo-
spaţială).
Diagnostic. Hidatidoza poate fi diagnosticată prin: a)
radiografie, în special în cazul hidatidelor pulmonare şi hepatice; b)
tomografie computerizată; c) ecotomografie.
Epidemiologie. Boala este răspândită pe întreaga suprafaţă a
pământului, mai frecventă în ţările slab dezvoltate, în mediul rural,
acolo unde oamenii trăiesc de-a valma cu câinii şi oile. Este o boală
a crescătorilor de vite, a măcelarilor şi a celor care prelucrează pieile
animalelor sălbatice. În ţara noastră, anual 5,6 persoane la 100.000
de locuitori se îmbolnăvesc de hidatidoză. Rezervorul parazitului este
reprezentat, în ciclul domestic, de câine şi oaie, iar în cel sălbatic, de
carnivorele mari (lup, vulpe, şacal, hienă) şi de ierbivorele sălbatice.
Cele două cicluri nu sunt, în general, izolate, ele se pot interfera.
Omul se infestează mai ales în copilărie, deoarece copiii sunt mai
frecvent în compania câinilor, iar prin modul lor de joacă sunt deseori
în contact cu solul de unde pot lua ouăle parazitului.
Profilaxie. Constă în diminuarea frecvenţei parazitului, atât la
gazdele intermediare, cât şi la cele definitive, situaţie realizabilă prin
aplicarea următoarelor măsuri profilactice: a) tratarea periodică a
câinilor, prin administarea de Praziquantel în doză unică; b) controlul
sanitar-veterinar al animalelor sacrificate şi inactivarea viscerelor
infestate; c) animalele moarte vor fi incinerate sau inactivate, iar
acolo unde nu este posibil acest lucru, ele vor fi îngropate la
adâncimi la care să nu poată ajunge carnivorele şi stropite cu var; în
nici un caz nu vor fi aruncate în natură; d) ridicarea nivelului cultural
şi de educaţie sanitară a populaţiei.

10.3.4. HYMENOLEPIS NANA

Cunoscută popular sub numele de tenia mică a omului, H.

nana parazitează în intestinul subţire, fiind întâlnită mai ales la copii.
Morfologie. Adultul măsoară între 10-50 mm lungime şi 0,5-
0,9 mm lăţime. Scolexul este globulos, de 0,3-0,4 mm diametru,
prezintă patru ventuze rotunde, rostrul este retractil, scurt şi gros, iar
la baza lui se găsesc între 20 şi 30 de cârlige dispuse pe o singură
coroană. Gâtul este subţire şi lung. Strobilul este alcătuit din cca 200
de proglote, forma lor este trapezoidală, iar papila genitală este
situată totdeauna pe aceeaşi parte a proglotelor (Fig. 53). Proglota
bătrână conţine 80-180 de ouă. Oul este uşor oval, de 47/37 µ, şi
prezintă două membrane între care se găseşte o substanţă
 133

transparentă semisolidă. Membrana internă prezintă la cei doi poli ai

oului câte o proeminenţă polară, formată din 4-6 filamente mucoide.
La depunere oul este embrionat.
Ciclul biologic (Fig. 54). Spre deosebire de celelalte cestode
care parazitează la om, Hymenolepis nana nu prezintă gazdă
intermediară (este o specie monoxenă). Parazitul se transmite prin
intermediul mâinilor murdare, al alimentelor şi al apei contaminate.

Fig. 53. Hymenolepis nana

A - adult mult mărit; B - adult, mărime naturală;
C - scolex cu rostrul retras; D - scolex cu rostrul evaginat;
E - proglotă; c - cârlige; c.d. - canal deferent; g - gât; o - ovar;
od. - oviduct; p.g. - papilă genitală; r - rostru; s - scolex; st - strobil;
t - testicule; v - ventuze
134

Dacă oul este ingerat de om, la nivelul intestinului subţire

membranele lui sunt distruse, embrionul hexacant este eliberat şi cu
ajutorul croşetelor pătrunde în vilozitatea intestinală. După cca 4 zile,
larva cisticercoid este complet dezvoltată, măsoară 20 µ lungime,
părăseşte vilozitatea rupând-o şi ajunge în lumenul intestinal. Acest
stadiu larvar are aspect veziculos şi prezintă în partea posterioară un
apendice pe care se găsesc trei perechi de croşete (ale
hexacantului). Aici, cu ajutorul scolexului, se ataşează de mucoasa
intestinului, începe să se hrănească şi după 10-12 zile devine o tenie
adultă. După alte 14 zile de hrănire devine matură sexual şi începe
să depună ouă. Ouăle sunt eliberate în intestinul gazdei. Dacă ouăle
rămân în intestin mai mult timp, membranele lor sunt distruse,
embrionii sunt eliberaţi şi pătrund în alte vilozităţi (autoinfestare
internă) şi ciclul va fi reluat. Ouăle din care embrionii nu au fost
eliberaţi sunt eliminate la exterior odată cu excrementele, pot fi luate
pe degete şi vehiculate direct la gură (autoinfestare externă) sau sunt
transportate pe alimente. Un exemplar de Hymenolepis nana poate
trăi cca o lună şi jumătate, dar din cauza autoinfestării, boala se
menţine ani în şir, numărul paraziţilor dintr-un organism gazdă
putând ajunge la câteva mii sau chiar zeci de mii de exemplare.
Manifestări clinice. Boala se numeşte himenolepidoză.
Parazitul este hematofag, iar intensitatea manifestărilor clinice ţin de
starea de imunitate a gazdei şi de nivelul parazitemiei (intensitatea
parazitării). Pe lângă anemie, parazitul determină apariţia unor
disfuncţii intestinale reprezentate prin tulburări de digestie şi de
absorbţie intestinală. În cazurile în care numărul de ouă depăşeşte
15.000/g de fecale, simptomele semnificative sunt: anorexia,
cefaleea şi durerile abdominale. Copiii infestaţi sunt uşor retardaţi,
prezintă tulburări de creştere şi sunt copii problemă în colectivităţile
din care fac parte.
Diagnostic. Este pus pe baza evidenţierii ouălor şi chiar a
proglotelor în fecale.
Epidemiologie. Este o boală răspândită pe tot globul,
numărul persoanelor infestate fiind estimat la 40-50 de milioane. În
multe ţări tropicale şi subtropicale această parazitoză este endemică,
iar în ţările temperate ea este mai puţin răspândită, fiind mai
frecventă la copiii din colectivităţi.
Tratament. Medicamentele folosite în tratarea acestei
parazitoze sunt Niclosamida şi Praziquantelul. După tratament, se
impune repetarea săptămânală a analizelor coproparazitoilogice,
timp de 4 luni. În familii şi colectivităţi este necesară aplicarea
concomitentă a tratamentului la toţi membrii din colectivitate.
 135

Profilaxie. a) depistarea tuturor purtătorilor de Hymenolepis

nana şi tratarea corectă a acestora; b) respectarea normelor de
igienă colectivă şi individuală.

Fig. 54. Ciclul biologic la Hymenolepis nana

1 - ou; 2 - larvă hexacant; 3 - cisticercoid; 4 - individ tânăr;
5 - adult; 6 - proglote bătrâne

10.3.5. DIPYLIDIUM CANINUM

Este cunoscută popular sub numele de tenia sau panglica

câinelui.
136

Fig. 55. Dipylidium caninum

A - adult; B - scolex cu rostru invaginat; C - scolex cu rostru evaginat;
D - proglotă bătrână; E - cisticercoid; c - croşete;
c.d. - canal deferent; c.e. - canal excretor longitudinal;
c.o. - capsule uterine; g.v. - glande vitelogene; o - ovar;
p.c. - punga cirului; p.g. - papilă genitală; r - rostru; v - ventuze;
vg - vagin

Morfologie. Lungimea corpului este cuprinsă între 15-50 cm.

Scolexul este romboidal, prezintă 4 ventuze alungite antero-
posterior, rostrul este lung, mobil şi are la bază 4-5 rânduri de cârlige
(Fig. 55). Strobilul este alcătuit din 60-175 de proglote. Proglotele
mature şi bătrâne prezintă laturile uşor arcuite (în formă de butoiaş),
 137

organele de reproducere sunt duble şi au pe fiecare latură câte o

papilă genitală. Uterul este alcătuit din multe capsule sau cavităţi
pline cu ouă, fiecare capsulă conţinând 8-15 ouă. Proglotele bătrâne
se desprind de strobil, părăsesc în mod activ gazda prin forţarea
sfincterului anal, iar când ajung la exterior, ele se contractă, eliminînd
capsulele cu ouă. În intestinul gazdei pot fi întâlnite, rareori, şi ouă
sau capsule cu ouă. Capsulele cu ouă şi ouăle eliminate perianal din
proglote rămân ataşate o perioadă de timp de tegumentul din zona
anală. Ouăle sunt sferice sau ovoidale, de 30-60 µ diametru, şi sunt
embrionate la depunere.

Fig. 56. Ciclul biologic la Dipylidium caninum

1 - proglote bătrâne; 2 - capsule cu ouă; 3 - ou; 4 - larvă hexacant;
5 - cisticercoid; 6 - individ tânăr; 7 - adult

Ciclul biologic. (Fig. 56). D. caninum este un parazit al

câinilor şi pisicilor; excepţional poate fi întâlnit şi la om. Gazda
138

definitivă este reprezentată de câine, pisică, vulpe, porc şi om, iar

gazda intermediară este reprezentată de păduchii malofagi şi puricii
de pe gazdele definitive. Ouăle din regiunea perianală sunt înghiţite
de păduchele câinilor (Trihodectes canis, Ord. Mallophaga), iar cele
care au căzut pe sol sau pe pardoseala cuştii câinelui sunt înghiţite
de larva puricilor Ctenoceplalus canis şi Pulex irritans. În corpul
gazdei intermediare, din ou este eliberat embrionul hexacant care se
hrăneşte şi va da naştere la o larvă cisticercoid, numită Criptocistis
trihodectis. Se numeşte cisticercoid, deoarece în partea posterioară
a corpului prezintă o prelungire asemănătoare unei cozi unde se
găsesc cele trei perechi de cârlige de la hexacant (Fig. 55 E). Când
insecta parazitată este înghiţită de gazda definitivă, din cisticercoid
este eliberat parazitul tânăr; acesta se fixează cu scolexul de
mucoasa intestinală şi în cca 20 de zile va deveni adult. Omul se
poate infesta prin înghiţirea accidentală de purici şi păduchi infestaţi
(în special copiii sunt expuşi acestei parazitoze).
Manifestări clinice. Boala se numeşte dipilidioză şi
evoluează, de cele mai multe ori, asimptomatic. La copii pot apărea
dureri abdominale, prurit anal şi reacţii alergice.
Diagnostic. Evidenţierea proglotelor prin analize
coproparazitologice.
Tratament. Administrarea de Niclosamidă sau de
Praziquantel.

10.3.6. TAENIA COENURUS (Taenia multiceps, Multiceps

multiceps)

Produce boala numită căpială sau cenuroză cerebrală. Adultul

este lung de cca un metru, lat de 5 mm şi parazitează în intestinul
carnivorelor mari (câine, lup, vulpe). Gazda intermediară este
reprezentată de ovine, caprine, mai rar bovine, cabaline, porcine, iar
uneori omul.
Ciclul biologic (Fig. 57). Carnivorele parazitate elimină, odată
cu excrementele, proglote cu ouă care ajung pe păşune. Odată cu
hrana, ouăle parazitului ajung în tubul digestiv al gazdei
intermediare, unde este eliberat embrionul hexacant, apoi el
pătrunde în vasele de sânge sau limfatice şi este purtat în tot
organismul. Se dezvoltă mai departe numai larvele care se
localizează la nivelul creierului. Aici, larva creşte până la
dimensiunea unei nuci sau chiar a unui ou de găină şi este
cunoscută sub numele de larvă cenur (Coenurus cerebralis). La
această dimensiune larva ajunge în cca 7-10 luni de la infestare. Ea
 139

are aspect veziculos, iar din loc în loc prezintă insule de scolexuri
invaginate (în total până la 500 de scolexuri sau chiar mai mult) (Fig.
58). La om, larva cenur se localizează mai ales în spaţiul
subarahnoidian. În cazul cadavrelor animalelor parazitate, dacă sunt
consumate de câini sau de alte carnivore, din fiecare scolex se va
dezvolta o tenie adultă şi ciclul este reluat.
Manifestări clinice. Cenuroza este o parazitoză gravă a
sistemului nervos; tulburările sunt de natură motorie, senzorială şi
comportamentală. Simptomele generale sunt: anorexia, somnolenţa,
tristeţea, prostraţia, animalele devin caşectice, prezintă capul şi gâtul
înclinate lateral (torticolis), nu mai urmează turma, se deplasează

Fig. 57. Ciclul biologic la Taenia coenurus

1 - ou; 2 - larvă hexacant; 3 - larvă cenur; 4 - individ tânăr; 5 - adult;
6 - proglotă bătrână
140

lent şi dezordonat, se rotesc în jurul corpului, spre partea emisferei

afectate, şi cad frecvent. Dintre manifestările senzoriale menţionăm
cecitatea uni- sau bilaterală (orbire) şi pierderea reflexului pupilar.
Epizootologie. Rezervorul natural este reprezentat de
carnivorele mari, mai ales de câini. Contaminarea se face pe cale
orală, odată cu furajele şi apa, când sunt ingerate ouăle parazitului.
Oile tinere sunt mai receptive comparativ cu cele adulte, parazitul
putând afecta uneori până la 30-40% din efectiv.
Tratament. Nu există tratament medicamentos, ci numai
chirurgical, care constă în extirparea chistului.
Profilaxie. a) dehelmintizarea riguroasă a câinilor; b)
sacrificarea animalelor bolnave şi incinerarea creierului; c)
incinerarea animalelor moarte sau îngroparea acestora la adâncimi
la care câinii să nu poată ajunge.

Fig. 58. Coenurus cerebralis

s - scolexuri invaginate

10.3.7. MONIESIA EXPANSA

Este un cestod de 1-5 m lungime, proglotele sunt mai mult late

decât lungi (de 10-12 mm lăţime şi 2-3 mm lungime). Aparatul
reproducător este dublu şi prezintă câte o papilă genitală pe fiecare
latură a proglotei (Fig. 59). La partea posterioară a proglotei se află
un şir de glande, denumite glande interproglotidiene.
Adultul parazitează în intestinul subţire la erbivorele
rumegătoare (gazda definitivă), mai ales la miei şi viţei. Gazda
intermediară este reprezentată de acarieni de sol, în special cei din
familia Oribatidae. Erbivorele parazitate elimină odată cu
excrementele proglote, iar ouăle pe care le conţin se răspândesc pe
 141

păşune, de unde ajung la acarieni odată cu hrana. În corpul

acarienilor, parazitul se dezvoltă până la stadiul de cisticerc. Odată
cu iarba, erbivorele înghit şi acarieni parazitaţi. La nivelul tubului
digestiv al gazdei definitive, din cisticerc este eliberat viermele tânăr,
care se ataşează de mucoasa intestinală, se hrăneşte şi după o
perioadă oarecare de timp devine adult.

Fig. 59. Moniesia expansa - proglotă matură

c.d. - canal deferent; c.e. - canal excretor longitudinal;
f .t. - foliculi testiculari; g.i. - glande interproglotidiene; o - ootip;
ov - ovar; p.g. - papilă genitală

10.3.8. DAVAINEA PROGLOTINA

Este un cestod mic, de 0,5-4 mm lungime; parazitează în

duoden la păsările galiforme. Gazda intermediară este reprezentată
de gastropode terestre, din grupul limacidelor: Limax cinereus, L.
flavus, Arion empiricorum ş.a.

10.3.9. HYMENOLEPIS COLLARIS

Este un cestod de 5-15 cm lungime; parazitează în intestin la

raţă şi gâscă (gazda definitivă). Gazda intermediară este
reprezentată de crustacee din genurile Cyclops, Diaptomus şi
Gammarus.
142

Încrengătura NEMATHELMINTHES

Cuprinde viermi al căror corp este nesegmentat, alungit şi în

general subţire (gr. nema = aţă, filament; helminthos = vierme).
Prezintă simetrie bilaterală. Sexele, de regulă, sunt separate, iar
tubul digestiv este complet dezvoltat.

11. Clasa NEMATODA

Cuprinde nematelminţi al căror corp este ascuţit la ambele

capete, de dimensiuni foarte variate (de la câţiva mm până la 1-2 m
lungime şi chiar mai mult, Placentonema gigantissima, parazit în
placenta balenelor, ce depăşeşte 8 m lungime). Unele nematode
sunt libere, altele parazite la plante şi animale.

11.1. ASCARIS LUMBRICOIDES

Este cunoscut în popor sub numele de limbric.

Morfologie. A. lumbricoides este cel mai mare lumbricid care
parazitează la om. Este de culoare alb-gălbuie, uneori uşor roşcat,
este alungit şi ascuţit la ambele capete, mai subţire la cel anterior.
Corpul este acoperit cu cuticulă. Sexele sunt separate şi prezintă
dimorfism sexual. Femela este de 20-25 cm lungime şi 5-7 mm
grosime, masculul de 10-17 cm lungime şi 2-4 mm grosime. La
femelă extremitatea posterioară a corpului este dreaptă, la mascul
este curbată ventral, în formă de cârjă (Fig. 60). La femelă aparatul
reproducător este dublu, iar orificiul genital este situat în treimea
anterioară a corpului, pe partea ventrală a lui, la mascul aparatul
reproducător este singular, iar orificiul genital se deschide în partea
terminală a intestinului, astfel că aceste două căi au un spaţiu comun
care se deschide la exterior prin orificiul cloacal. Prin el ies la exterior
doi spiculi cuticulari care au rol în împerechere.
În absenţa masculilor, femela de A. lumbricoides depune ouă,
dar ele nu sunt fertile. Oul fertil depus de femela fecundată este oval
sau sferic, de 67-75/30-50 µ, prezintă la exterior un înveliş albuminos
gros, uşor mamelonat, iar sub el se află un înveliş relativ gros, neted,
care conferă rezistenţă la factorii neprielnici de mediu, iar sub acesta
o membrană subţire impermeabilă. La depunere oul nu este
embrionat (conţine celula ou şi viteloplasmă), iar la cei doi poli ai lui
se află un spaţiu gol (Fig. 60 D). Oul nefecundat (Fig. 60 C) este mai
alungit (88-93/30-40 µ), conţine o masă dezorganizată de ovoplasmă
 143

şi nu are spaţii libere la cei doi poli. Ambele categorii de ouă sunt
colorate la fel (galben-brun).
Ciclul biologic (Fig. 61). A. lumbricoides este ataşat de
mucoasa intestinului subţire cu ajutorul celor trei buze (o buză
dorsală şi două buze laterale), situate în jurul orificiului bucal. Femela
depune ouăle în intestinul gazdei, iar de aici ele ajung la exterior o
dată cu fecalele. O femelă de limbric depune zilnic cca 240.000 de
ouă; durata de viaţă a ei este de 4-5 luni. Embrionarea ouălor are loc
în mediul extern datorită oxifiliei parazitului. Durata embrionării
variază în funcţie de temperatura şi umiditatea din mediul
înconjurător. Astfel, la temperatura de 24-30oC, embriogeneza
durează 10-13 zile, sub -12oC, ea este oprită, embrionul
supravieţueşte, iar dezvoltarea lui continuă când condiţiile devin
favorabile. În climatul temperat, vara, pe pământ umed, durata
dezvoltării embrionare este de cca 3-4 săptămâni. Embrionul este
vermiform (Fig. 60 E). Dacă oul embrionat este ingerat de om, la
nivelul duodenului eclozează larva, care pătrunde, cu ajutorul
stiletului cuticular de la extremitatea anterioară a corpului, în vasele
de sânge sau limfatice, ajunge în circulaţia portă şi este transportată
la ficat. Aici, rămâne cca 4 zile, apoi prin venele hepatice, ajunge în
ventriculul drept, şi de aici, prin arterele pulmonare, la plămân, unde
se localizează la nivelul alveolelor pulmonare. La plămân, larvele
rămân şi se hrănesc cca 6-10 zile, după care migrează ascendent în
bronhii, trahee, ajung în faringe, de unde, prin tuse, odată cu sputa,
pot fi eliminate sau înghiţite. Dacă sputa este înghiţită, larvele ajung
în intestinul subţire, unde se fixează de mucoasa acestuia, năpârlesc
de câteva ori şi devin adulţi. De la infestare şi până la apariţia
adulţilor sunt necesare 60-70 de zile. Migrarea extraintestinală a
larvelor este dictată de puternica oxifilie a lor.
Manifestări clinice. Boala se numeşte ascaridoză. Prezenţa
larvelor la nivelul plămânilor determină apariţia unui exudat alveolar
şi hemoragii, manifestări cunoscute sub numele de sindrom Loeffler.
Cele mai frecvente manifestări clinice sunt cele pulmonare şi sunt
exprimate prin tuse uşoară, seacă, dureri retrosternale, pneumonii,
febră moderată, excepţional hemoptizie şi erupţii cutanate. La nivelul
intestinului, intensitatea simptomelor depinde de încărcătura
parazitară, fiind exprimate clinic prin dureri abdominale, anorexie,
vomismente, diaree sau constipaţie. Dacă în intestin sunt mai mulţi
indivizi, ei pot genera complicaţii. Astfel, limbricii se pot încolăci
formând ghemuri care duc la ocluzii intestinale, mai ales în zona
ileocecală. Cei mai expuşi acestei complicaţii sunt copiii, din cauză
că la această categorie de vârstă lumenul intestinului este mai mic,
iar încărcătura parazitară este de obicei mai mare. Limbricii uneori
144

pot perfora intestinul, ajung în cavitatea abdominală, producând

peritonite care pun în pericol viaţa gazdei. Sub influenţa

Fig. 60. Ascaris lumbricoides

A - femelă; B - mascul; C - ou nefecundat; D - ou fecundat;
E - ou embrionat; F - partea posterioară la mascul;
a - partea anterioară; cl - cloacă; c.e. - canal ejaculator;
c.o. - celula ou; e - embrion; i. m. - intestin mediu;
i.p. - intestin posterior; î.m. - înveliş mamelonat; î.i. - înveliş intern;
m.r. - muşchi retractor al spiculilor peniali; o.an. - orificiul anal;
o.cl. - orificiul cloacal; o.g. - orificiul genital; ov. ovoplasmă; p.p. -
partea posterioară; s - spaţiu liber; sf - sfincter; sp - spiculi peniali;
v.s. - veziculă seminală

medicamentelor, în special a celor antihelmintice sau a alimentelor

condimentate, ascarizii pot migra din intestin. Această migraţie se
numeşte eratism. Astfel, ei pot ajunge în canalele hepatice,
producând icter mecanic, iar dacă pătrund în ţesutul hepatic
 145

provoacă abcese. Pot ajunge în ductile pancreatice, producând

pancreatite, în apendice, producând inflamarea acestuia, pot ajunge
la nivelul faringelui când pot determina moartea gazdei prin asfixie,
părăsind corpul acesteia prin gură.

Fig. 61. Ciclul biologic la Ascaris lumbricoides

1 - ou fecundat; 2 - ou embrionat; 3 - larvă; 4 - adulţi;
t.d. - tub digestiv

Diagnostic. Este pus prin evidenţierea adultului, a larvelor şi

a ouălor. Adulţii şi ouăle se pun în evidenţă prin analize
coproparazitologice, iar larvele, prin analiza sputei sau a sucului
gastric, după 8-16 zile de la contaminare.
Epidemiologie. Ascaridoza este una dintre cele mai
răspândite parazitoze. Pe glob, numărul total al persoanelor infestate
este estimat la 25% din populaţie, din care cca 20.000 de persoane
146

mor anual. Rezervorul de infestare îl reprezintă omul. Bolnavii de

ascaridoză, prin nerespectarea normelor elementare de civilizaţie şi
igienă, poluează mediul înconjurător cu ouăle acestui parazit (prin
defecarea în natură), care pot fi răspândite la distanţe mari, de vânt,
de apa provenită din ploi, de muşte etc. Omul se infestează prin
consumul de alimente contaminate, în special legume, fructe şi
zarzavaturi nespălate, prin apă şi prin luarea ouălor cu degetele,
direct de pe sol. Un gram de sol contaminat poate să conţină câteva
sute de ouă.
Tratament. Pentru eliminarea adulţilor se folosesc derivaţi ai
piperazinei care paralizează temporar viermele şi apoi este eliminat
datorită peristaltismului intestinal. Tratamentul este asociat cu
purgative.
Profilaxie. a) diagnosticarea persoanelor parazitate şi tratarea
lor; b) defecarea să se facă în locuri special amenajate, nu în natură;
c) dehelmintizarea fecalelor umane înainte de a fi folosite ca
îngrăşământ. Aceasta se realizează prin expunerea lor la soare, în
platforme acoperite cu folii. Datorită efectului de seră de sub folie,
elementele parazitare sunt distruse în câteva zile; d) protecţia apei
împotriva contaminării acesteia cu ouă de ascarizi; e) spălarea
corectă a legumelor şi fructelor înainte de consum; f) evitarea
contactului cu solul, iar când are loc, se spală mâinile cu apă şi
săpun şi se înlătură pământul de sub unghii; g) la copii, se taie
unghiile scurt, iar cei care au obiceiul de a-şi roade unghiile trebuie
să-l abandoneze.

11.2. ASCARIS SUUM

Parazitează în intestinul subţire la porc, afectând, mai ales,

purceii de până la 4 luni. Larvele de A. suum se pot dezvolta şi la
ovine şi taurine. La acestea din urmă produc pneumonii, uneori
fatale. Morfologia şi biologia acestui parazit sunt asemănătoare cu
ale speciei A. lumbricoides. Contaminarea porcilor se face pe cale
orală, prin ingerarea ouălor odată cu furajele şi apa sau prin
consumarea gazdelor de rezervă (Lumbricus terrestris, Annelida,
Oligochaeta şi Geotrupes stercorarius, Coleoptera, Scarabaeidae). În
corpul gazdelor de rezervă, din ouăle ingerate eclozează larvele,
care trăiesc şi îşi menţin caracterul infestant o perioadă lungă de
timp. Infestarea purceilor începe la un oarecare timp de la fătare şi
are ca sursă scroafele mame. Este cea mai răspândită helmintoză
digestivă la porc.
 147

11.3. PARASCARIS EQUORUM

Parazitează în intestinul subţire la cal, măgar şi catâr; boala

pe care o produce se numeşte parascaridoză. Sunt afectaţi mai ales
mânjii şi caii în vârstă de până la 4 ani. Masculul este de 15-25 cm
lungime, iar femela de 18-37 cm şi chiar mai mult. Biologia acestui
parazit este asemănătoare speciei A. suum. Infestarea cailor se face
pe cale orală, prin ingerarea de ouă embrionate odată cu furajele sau
cu apa contaminate.

11.4. ASCARIDIA GALLI

Parazitează în intestin la găină, curcă, gâscă, porumbel, în

mod deosebit la puii acestora. Boala produsă se numeşte
ascaridioză. Masculul este lung de 3-8 cm, femela de 8-12 cm.
Rezervorul de paraziţi îl constituie păsările bolnave. Infestarea se
face pe cale orală, prin consumul de furaje şi apă contaminate.

11.5. TOXOCARA CANIS

Este un nematod răspândit peste tot. Parazitează în intestin la

câine, mai ales la căţeii de 3 săptămâni, la vulpe şi raton. Boala
produsă se numeşte toxocaroză.

11.6. HETERAKIS GALLINARUM (H. gallinae)

Este un nematod care parazitează în cecum la găină, curcă,

fazan şi, mai rar, la anseriforme, producând boala numită
heterachidoză. Boala este o tiflită (inflamare a cecumului) helmintică
gravă la fazan, benignă (lipsită de gravitate) la celelalte specii.
Găinile se infestează pe cale orală, prin ingerarea ouălor infestante
odată cu iarba sau cu apa. Embrionarea ouălor are loc în mediul
extern şi durează cca 7-12 zile. Speciile genului Heterakis reprezintă
gazda şi vectorul pentru flagelatul Histomonas meleagridis.

11.7. ENTEROBIUS VERMICULARIS (Oxyuris vermicularis)

Este numit popular oxiur.

148

Morfologie. Este un nematod mic, femela are 8-15 mm

lungime şi 0,3-0,5 mm grosime, iar masculul, 3-5 mm lungime. La
femelă, partea terminală a corpului este dreaptă şi ascuţită, de unde
numele genului (gr. oxys = ascuţit; oura = coadă), la mascul această
parte este curbată în formă de cârjă (Fig. 62). Culoarea este alb-
gălbuie. La extremitatea anterioară a corpului oxiurii prezintă o
expansiune cuticulară, numită buton cefalic, în care pătrunde lichid
perienteric, căpătând un aspect veziculos. Cu ajutorul acestuia
parazitul se fixează de mucoasa intestinală. Oul este oval, asimetric,
o latură este plană, cea opusă convexă (Fig. 62 C). El prezintă un
înveliş dublu, transparent, iar dimensiunile lui sunt de 50-55 µ
lungime şi 30-32 µ grosime. La depunere, oul este embrionat.
Biologie. Adulţii trăiesc în cecum, fixaţi de mucoasa
intestinală şi se hrănesc cu conţinut intestinal. Masculul trăieşte 14-
40 de zile, iar femela 40-90 de zile. Pentru depunerea pontei femela
părăseşte locul de hrănire şi migrează în regiunea anală. Ouăle sunt
depuse în pliurile mucoasei anale sau femela poate ieşi cu partea
anterioară a corpului în afara anusului, când ouăle sunt depuse
perianal. Prolificitatea unei femele de oxiur poate ajunge până la
20.000 de ouă, ponta fiind depusă toată odată. Migrarea femelelor în
regiunea anală are loc de obicei seara, după ce gazda se culcă (se
pare că temperatura mai ridicată din aşternut favorizează acest
lucru). În timpul depunerii pontei, femela irită mecanic şi toxic gazda,
producându-i acesteia un prurit intens, dezagreabil. La temperatura
de 36-37oC larvele eclozează în cca 4 ore de la depunerea ouălor.
Transmiterea parazitului se poate face direct, prin luarea ouălor pe
degete în timpul scărpinatului şi transportarea lor la gură
(autoinfestare externă), sau indirect, prin contaminarea alimentelor şi
a diferitelor obiecte ca: vase de noapte, cearceafuri, lenjerie de corp,
jucării etc. Un mod particular al infestării este retroinfestarea (larvele
eclozate migrează în cecum, în sens invers migraţiei femelelor). Din
ouăle înghiţite, la nivelul duodenului eclozează larvele care migrează
în jejun, unde se hrănesc până la apariţia adulţilor. Adulţii se
împerechează, apoi femelele migrează în cecum unde continuă
hrănirea şi începe ovogeneza.
Manifestări clinice. Boala produsă se numeşte enterobioză
sau oxiuroză. Este o parazitoză ce poate deveni cronică, din cauza
autoinfestării şi infestării repetate cu paraziţi de la membrii
colectivităţii. La 1-30% din cazuri, E. vermicularis migrează în
apendice, producând inflamarea acestuia. Prezenţa paraziţilor în
zona anală sau perianală determină un prurit supărător, care este
patognomonic (simptom caracteristic unei anumite boli). În infestările
masive, femelele de Enterobius pot migra în zona vulvară, când
 149

produc vulvovaginite pruriginoase sau pot pătrunde în tractusul

urinar. Dacă tulburările digestive provocate de Enterobius sunt
nespecifice, în schimb el poate da complicaţii şi unele tulburări
neuropsihice, mai ales la copii. Tulburările neuropsihice sunt legate
de insomniile generate de prurit şi sunt exprimate clinic prin scăderea
capacităţii de concentrare, iritabilitate şi nervozitate accentuate.
Diagnostic. Constă în eviden-
ţierea adulţilor şi a ouălor. Prin analize
coproparazitologice pot fi diagnosticate
doar 10-15% dintre persoanele parazitate,
de aceea cea mai eficientă metodă de
depistare a ouălor de oxiur este metoda
amprentei anale sau a benzii adezive.
Ea constă în următoarele: capătul unei
baghete de sticlă se înfăşoară cu o
bandă adezivă de celofan, cu partea ei
lipicioasă în afară. Cu acest vârf al
baghetei se tamponează regiunea
perianală şi se introduce câţiva mm în
anus, "ştergându-se" pliurile mucoasei
anale. Apoi, din materialul prelevat pe
bandă, se fac preparate pe o lamă de
sticlă şi se analizează la microscop cu
obiectivele de 10x şi 40x. Pentru elimi-
narea diagnosticelor fals negative este
necesară repetarea analizelor de 3-7 ori,
la intervale de 2-3 zile.

Fig. 62. Enterobius vermicularis

A - femelă; B - mascul; C - ou;
b.c. - buton cefalic; b.f. - bulb faringian;
c - coadă; e - embrion giriniform;
o - oviduct; o.a. orificiul anal;
o.b. - orificiul bucal; ov - ovar;
t - testicul; u - uter

Epidemiologie. Este o parazitoză

contagioasă, răspândită pe tot globul. În lume, cca 200 de milioane
de oameni sunt afectaţi de acest parazit. Rezervorul de infestare îl
reprezintă omul. Boala este mai frecventă la copiii din colectivităţi, în
familiile cu mulţi copii şi la bătrâni.
Tratament. Tratamentul simptomatic constă în aplicarea, în
regiunea anală, a unui unguent. Acesta calmează pruritul, iar
150

femelele şi ouăle sunt reţinute aici. Îndepărtarea paraziţilor se face

zilnic prin spălarea cu apă şi săpun a acestei zone. Tratamentul
curativ se face cu derivaţi de Piperazină, Mebendazol (Vermox) şi
Pamoat de pirvinium.
Profilaxie. Respectarea strictă a regulilor de igienă. În
colectivităţi, se impune tratarea întregii comunităţi, asociată cu
respectarea strictă a igienei individuale şi colective.

11.8. OXYURIS EQUI

Parazitează în intestinul gros la cal. Femela tânără este

albicioasă, cea matură este gri-albicioasă. Lungimea corpului este de
10-15 cm, extremitatea codală fiind foarte lungă, ca un bici. Masculul
măsoară 9-12 mm lungime şi 0,8-1,0 mm lăţime. Pentru depunerea
pontei femela migrează în regiunea anală, iese cu partea anterioară
a corpului în afara orificiului anal şi depune ouăle în zona perianală.
Iritarea mecanică şi toxică produse de parazit în timpul depunerii
ouălor provoacă un prurit puternic, animalele se scarpină cu această
regiune de pereţi şi jgheaburi, ceea ce face ca părul de la baza cozii
să fie zbârlit sau chiar să apară zone depilate, cu eczeme pe ele.
Parazitul se transmite pe cale orală, prin ingerarea ouălor odată cu
furajele şi mai puţin cu apa.

11.9. TRICHURIS TRICHIURA (Trichocephalus dispar)

Este un nematod care parazitează în cecum şi în lungul

colonului la om.
Morfologie. T. trichiura prezintă partea anterioară a corpului
efilată (3/5 din lungimea corpului), care este implantată în mucoasa
intestinală, iar partea posterioară este normal dezvoltată şi liberă în
lumenul intestinal. Sexele sunt separate şi prezintă dimorfism sexual.
Femela are cca 5 cm lungime, iar masculul de 3-4 cm. La femelă,
extremitatea posterioară a corpului este dreaptă şi terminată obtuz
(Fig. 63 A), la mascul această parte este curbată ventral şi prin
orificiul cloacal iese un singur spicul penial (Fig. 63 B). Oul este oval,
de 50/25 µ, coaja lui este întreruptă la cei doi poli, unde prezintă câte
o formaţiune proeminentă albă, ca un dop, alcătuită din microfibrile
mucoide, oul capătând o formă caracteristică, de lămâie (Fig. 63 D).
Sub această coajă se află o membrană subţire, transparentă.
Culoarea oului este brună.
 151

Fig. 63. Trichuris trichiura

A - femelă; B - mascul implantat cu partea anterioară în mucoasa
intestinului; C - adulţi în mărime naturală; D - ou;
a - partea anterioară a corpului; m - mucoasa intestinului;
p - partea posterioară a corpului; s - spicul penial

Ciclul biologic (Fig. 64). O femelă depune zilnic 3.000-6.000

de ouă în intestinul gazdei, de unde ajung în mediul extern odată cu
excrementele acesteia. La depunere ouăle nu sunt embrionate.
Embrionarea are loc în mediul extern, durata embrionării variind în
funcţie de factorii de mediu. La temperatura şi umiditatea din sezonul
cald embrionarea durează, în general, 3 săptămâni. Omul se
infestează pe cale orală, odată cu consumul de legume şi fructe
contaminate sau cu apa de băut. La nivelul intestinului subţire, din ou
eclozează larva care pătrunde în mucoasa intestinală, unde se
hrăneşte timp de 3-10 zile. După perioada de hrănire, parazitul
migrează în cecum, unde se fixează cu partea anterioară a corpului
de mucoasa cecală. Trichuris trichiura se hrăneşte cu conţinutul
enterocitului, cu eritrocite şi leucocite. Durata dezvoltării de la ou la
adult este de cca 70-90 de zile, adulţii putând trăi mai mulţi ani în
intestinul gazdei.
152

Patogenie şi manifestări clinice. Boala se numeşte

tricocefaloză sau trichuroză. Leziunile produse de parazit în mucoasa
intestinală constituie porţi de intrare pentru microorganisme şi
protozoare parazite. Cantitatea de sânge consumată de un exemplar
de Tr. trichiura este mică, de 0,005 ml sânge/zi. În infestările cu mai
puţin de 10 indivizi boala este asimptomatică, dar în cazurile în care
numărul acestora este de 200-300 de indivizi, manifestările clinice
constau în scaune diareice cu mucus şi sânge sau stări de
constipaţie. Diareea este asociată cu colici abdominali, anorexie,
vomă şi flatulenţă. Rareori, pot apărea stări anemice.

Fig. 64. Ciclul biologic la Trichuris trichiura

1 - ou neembrionat; 2 - ou embrionat; 3 - larvă; 4 - adulţi
 153

Diagnostic. Este pus prin evidenţierea ouălor în fecale. Sunt

necesare aplicarea tehnicilor de concentrare a ouălor.
Epidemiologie. Boala este răspândită pe tot globul, mai ales
în zonele tropicale şi subtropicale. În zona temperată infestările sunt
medii. Pe glob, numărul persoanelor bolnave de trichuroză este
estimat la 500-700 de milioane, iar grupa de vârstă cea mai afectată
este cea a copiilor de 5-14 ani. Boala este mai frecventă în zonele
rurale şi suburbane, în special în zonele agricole unde culturile de
legume sunt irigate cu apă în care s-au pus, ca îngrăşăminte,
excremente umane.

Tratament. Se aplică numai în cazurile cu simptome

pronunţate. Medicamentul de elecţie este Mebendazolul (Vermox).
Profilaxie. a) diagnosticarea tuturor bolnavilor şi tratarea
acestora; b) respectarea normelor de igienă colectivă şi individuală;
c) spălarea corectă a legumelor şi fructelor înainte de consum; d)
dehelmintizarea fecalelor umane înainte de utilizarea lor ca
îngrăşământ; e) defecarea să se facă în locuri special amenajate, nu
în natură.

11.10. TRICHOCEPHALUS OVIS

Parazitează în cecum şi în intestinul gros la ovine, caprine şi

taurine. Lungimea corpului este de cca 80 mm. Contaminarea
animalelor se face prin ingerarea ouălor embrionate odată cu furajele
sau cu apa de băut. Afectează mai ales mieii.

11.11. TRICHOCEPHALUS SUIS

Parazitează în cecum şi în intestinul gros la porcine. Sunt

afectaţi mai ales purceii.

11.12. TRICHINELLA SPIRALIS

Este un nematod care parazitează la om, porc, mistreţ, câine,

şacal, pisică, urs, rozătoare, focă ş.a. Adultul este mic, femela de 2-4
mm lungime şi 30-60 µ grosime, masculul de 1,4-1,6 mm lungime şi
30/40 µ grosime. Larva proaspăt depusă este de 100 µ lungime, iar
cea din “chistul” muscular este lungă de cca un milimetru.
154

Biologie. Acest parazit îşi

desfăşoară întregul ciclu de dezvoltare
în aceeaşi gazdă (autoheteroxen), dar
infestarea are loc în urma consumului
de carne cu larve în “chisturi”. T. spiralis
este unul din cei mai periculoşi paraziţi
ai omului. Omul se infestează cel mai
adesea prin consumul de carne de porc
infestată şi insuficient de bine preparată
termic. La porc, parazitul se găseşte sub
formă de larvă spiralată, în chist. La
nivelul stomacului, sub acţiunea sucului
gastric, este eliberată larva din chist,
care ajunge în intestinul subţire unde
pătrunde în mucoasa acestuia. Aici,
începe să se hrănească şi în cel mult
două zile devine adult. Adulţii se
împerechează în lumenul intestinal,
masculii mor, iar femelele pătrund în
peretele intestinal din nou, unde, după
cca 6-7 zile de la împerechere, încep să
depună larve (sunt vivipare). O femelă
depune între 500-1.800 de larve, durata
depunerii pontei fiind de 4-6 săptămâni.
Larvele depuse pătrund în capilarele
sanguine sau limfatice, ajung în
circulaţia generală şi sunt purtate în tot
organismul. Când ajung în muşchii bine
irigaţi şi bine oxigenaţi (diafragm, Fig. 65. Muşchi cu larve
intercostali, limbă, maseteri, deltoizi, de Trichinella spiralis
bicepşi, muşchii laringelui ş.a.), larvele c - chist; d.c. - calcar
părăsesc vasele de sânge şi se depus pe peretele
localizează în lungul fibrelor musculare chistului; f.m. - fibra
(ţesutul de elecţie). Larva se hrăneşte musculară; l - larvă
cca 4 săptămâni pe seama celulei
musculare, pe care o distruge, iar gazda răspunde la prezenţa ei prin
formarea în jurul acesteia a unei capsule sau “chist” de ţesut
conjunctiv. Cu timpul, peretele chistului se impregnează cu săruri de
calciu. Din cauza spaţiului mic din lungul fibrei musculare, larva se
dispune în spirală (Fig. 65), de unde numele speciei. În musculatura
porcului larvele pot trăi până la 11 ani, iar în cea de la om cca 30 de
ani.
 155

Manifestări clinice. Boala produsă se numeşte trichineloză

sau trichinoză. Gravitatea ei depinde de numărul larvelor ingerate şi
de starea de imunitate a gazdei. S-a constatat că în cazurile de
infestare slabă (mai puţin de 10 larve/gram de muşchi), pacienţii sunt
asimptomatici, în timp ce, în cazul infestărilor medii (între 10 şi 50 de
larve/gram de muşchi), boala debutează la 1-2 zile de la ingerarea
cărnii, prin diaree abundentă însoţită de vomă şi dureri abdominale.
Aceste simptome coincid cu pătrunderea larvelor în mucoasa
intestinală. Când larvele depuse de femelă pătrund în circulaţia
sanguină şi încep să se localizeze, temperatura corpului creşte
progresiv până la 40-41oC, rămâne în platou, apar edeme periorbi-
tale, conjunctivite şi dureri musculare generalizate, mai acute în
muşchii oculari. Acum mai pot apărea erupţii urticariene care
durează câteva zile. Când încep să se formeze chisturile (la cca 3
săptămâni de la localizarea larvei în fibra musculară), febra începe
să scadă, dar mialgiile şi manifestările alergice pot persista mult timp.
În formele grave, larvele invadează plămânul, sistemul nervos central
şi alte organe. Implicarea sistemului nervos central poate duce la
apariţia de encefalite, meningite, pareze faciale şi se ajunge la
moarte.
Diagnostic. Este dificil de pus. Combinarea informaţiilor
referitoare la consumul recent de carne de porc, insuficient de bine
preparată termic (aşa-zisele "fripturi în sânge"), cu manifestările
clinice (diaree severă, prezenţa edemelor şi a mialgiilor) măreşte
suspiciunea de trichineloză. Examenul de laborator cel mai sugestiv
este leucograma, care evidenţiază o eozinofilie crescută (de 7-8% în
cursul săptămânii a doua de la infestare, iar în formele de infestare
medie între 15 şi 80%).
Epidemiologie. Trichineloza este o zoonoză (boli
transmisibile de la animale la om şi invers) răspândită în lumea
întreagă. În Europa, boala este endemică în Polonia, Ungaria, Cehia
şi în sud-vestul fostei URSS. În ţara noastră, trichineloza este
răspândită peste tot, mai ales sub formă de focare cu caracter
familial, generate de consumul de carne de porc din gospodăriile
personale. La noi, în ciclul silvatic, animalele implicate în această
parazitoză sunt: mistreţul, ursul, vulpea, lupul şi rozătoarele de câmp,
iar în cel sinantropic: porcul, şobolanii, şoarecii şi carnivorele
domestice.
Tratament. Medicamentele folosite în mod curent pentru
tratarea trichinelozei nu dau rezultate satisfăcătoare, deoarece nu
acţionează asupra larvelor din muşchi. Thiabendazolul elimină
adultul, dar nu acţionează asupra larvelor din circulaţia sanguină sau
asupra celor din chisturi.
156

Profilaxie. a) controlul trichinoscopic al cărnii de porc

destinate consumului; b) fierberea sau prăjirea cărnii la temperaturi
mai mari de 80oC. Prin păstrarea cărnii la temperaturi de -15oC,
larvele din chisturi mor în 20 de zile; c) creşterea porcilor în condiţii
de igienă; d) aplicarea măsurilor de deratizare în gospodăriile
particulare şi în crescătoriile de porci; e) incinerarea animalelor
găsite pozitiv în urma examenului trichinoscopic.

11.13. STRONGYLOIDES STERCORALIS

Parazitează în organismul uman.

Morfologie. Este un nematod
mic (femela de 2-3 mm lungime şi 50-70
µ grosime, iar masculul de 700 µ
lungime şi 40 µ grosime). La femelă,
partea posterioară a corpului este
dreaptă, iar orificiul genital este situat în
treimea posterioară. La mascul, partea
terminală a corpului este curbată în
formă de cârjă, iar prin orificiul cloacal
ies doi spiculi cuticulari, bine dezvoltaţi
(Fig. 66). Larvele sunt de două tipuri
(rabditoid şi strongiloid). Larvele
rabditoide sunt de cca 200-250 µ
lungime şi au esofagul alcătuit din două
părţi, separate între ele printr-o
ştrangulaţie. Partea anterioară este
cilindrică, iar cea posterioară are aspect Fig. 66. Strongyloides
de bulb (esofag rabditoid). Larvele stercoralis
strongiloide sau filariforme sunt de 500 s - spiculi peniali;
µ lungime, iar esofagul lor este uniform o.g. - orificiul genital
şi ocupă aproape jumătate din lungimea
corpului.
Biologie. Omul se îmbolnăveşte de strongiloidoză în urma
pătrunderii active a larvelor de tip strongiloid prin piele şi mai rar prin
consumul de alimente contaminate sau transmamar, prin lapte, de la
mamă la copil. Femela adultă trăieşte în mucoasa duodenului sau a
jejunului, unde depune cca 40 de ouă. La foarte scurt timp de la
depunerea lor, eclozează larvele, care vor migra din mucoasa
intestinală în lumenul acestuia. Aici ele se hrănesc pe baza chimului
intestinal, unele năpârlesc o singură dată, devenind larve de tip
strongiloid. Majoritatea larvelor îşi păstrează particularităţile de larvă