CURS DE ANTROPOLOGIE MEDICO-LEGALĂ (JUDICIARĂ)

1. ANTROPOLOGIA: DEFINIŢIE, ISTORIC 
RĂSPUNSURILE SUNT CU ROŞU
Răspuns la întrebarea 1.
Antropologia (grec. anthropos = om, logos = ştiinţă) este o ştiinţă de sinteză care studiază istoria
naturală a "fenomenului biologic - omul" (Rainer, 1945), în mediul său de viaţă natural, social şi
cultural.
Antropologia face legătura dintre biologie şi ştiinţele sociale, deoarece pe de o parte studiază
originea, căile de evoluţie şi variabilitatea caracterelor umane, formarea şi diferenţierea raselor umane
sub acţiunea factorilor din mediul natural, iar pe de altă parte, studiază omul şi ca membru al unei
colectivităţi (populaţii).
Până în secolul al XVIII –lea, antropologia a folosit ca principală metodă de studiu metoda
descriptivă. Aceasta, în secolele următoare, se perfecţionează şi va fi cunoscută sub denumirea de
antroposcopie. Începând din secolul al XVIII –lea, în antropologie se aplică tot mai mult cercetarea
cantitativă care foloseşte măsurarea corpului, a diferitelor sale segmente, a oaselor şi a distanţelor
dintre reperele antropologice, metodă cunoscută sub numele de antropometrie.
Antropologia apare ca ştiinţă independentă, la sfârşitul secolului al XVIII –lea, iar în secolul
următor s-au înfiinţat în Europa laboratoare şi societăţi de antropologie, în cadrul cărora s-au elaborat
conceptele fundamentale ale acestei ştiinţe, bazate pe numeroase observaţii şi cercetări sistematice.
Broca (1860) defineşte antropologia ca ”istoria naturală a omului”. De asemenea, lui i se datorează
infiinţarea Societăţii de antropologie din Paris şi crearea (împreună cu Martin) a primelor instrumente
folosite şi azi în antropometrie.
Practica identificării criminalistice a permis lui Bertillon (1888) elaborarea metodei portretului
vorbit. Această metodă constă din consemnarea datelor antropometrice şi al unor semnalmente. Metoda
a fost folosită în special pentru identificarea recidiviştilor prin compararea rezultatelor examinărilor
anterioare ale unor persoane cu acelea ale unui infractor sau ale unei persoane neidentificate.  Noua
descoperire s-a bucurat imediat de succes, fiind adoptată de poliţiile din majoritatea ţărilor. România a
fost printre primele ţări care a preluat această metodă. M. Minovici (1892) crează primul serviciu
antropometric în cadrul Palatului de Justiţie şi întemeiază prima şcoală de antropologie din ţara noastră.
 Necesităţile identificării criminalistice au impulsionat şi cercetările asupra desenelor papilare
digitale, palmare şi plantare. Acestea au căpătat denumirea de dermatoglife, iar studiul lor face obiectul
dermatoglifologiei.
Vucetich  a studiat variabilitatea desenelor papilare şi a realizat prima clasificare a acestora.
Datorită lui, Argentina este prima ţară (1896) care înlocuieşte în identificare metoda antropometrică cu
metoda dactiloscopică, iar prima ţară europeană care adoptă noua metodă este Anglia (1905).
În secolul al XX-lea, în Rusia, Gherasimov imaginează o metodă proprie de reconstrucţie facială
care a intrat în literatură sub numele de "metoda rusească". La realizarea acesteia, el s-a bazat pe rolul
musculaturii capului şi gâtului în realizarea fizionomiei.
Începând din anii 1950 – 1960, progresele realizate de genetică au permis ca domeniile
antropologiei să câştige în profunzime prin studierea rolului mecanismelor genetice în evoluţia omului,
1
 

în stabilirea tipologiei sale structurale, funcţionale şi psihice şi în identificarea persoanelor sau a

resturilor umane.
Au apărut numeroase şcoli şi institute naţionale de antropologie medico-legală, au avut loc
schimburi de informaţii între cercetători, s-au aplicat metode variate de studiu şi s-au elaborat noi
concepte care au fost permanent actualizate, adaptate şi modernizate.
În  România,   primele articole în care s-au luat în discuţie unele probleme de bază ale
antropologiei (originea omului, adaptarea şi evoluţia lui în timp şi spaţiu) au apărut la sfârşitul secolului
XIX. Mina  Minovici a fondat Institutul Naţional de Medicină Legală din Bucureşti, al cărui muzeu
conţine şi exponate antropologice care constituie un material excepţional pentru instruirea specialiştilor
şi pentru cercetarea ştiinţifică.
După al II –lea război mondial, C. Ţurai elaborează numeroase monografii şi articole în care
aduce contribuţia sa la problematica complexă a dermatoglifelor. În anul 1940, Fr. Rainer a înfiinţat,
 pe lângă Universitatea din Bucureşti, Institutul de Antropologie pe care l-a dotat cu o impresionantă
colecţie osteologică, printre care circa 5.000 de cranii. El a efectuat anchete medico-antropologice în
satele carpatine şin a elaborat studii de craniologie şi de paleoantropologie (studiul craniului de la
Cioclovina). 
 În secolul al XIX - lea o serie de crime şi de catastrofe colective, rămase celebre în istorie,
accelerează actul de naştere al unei noi ramuri a medicinei legale – odontologia medico-legală
(antropologia dentară).  Odontostomatologia   utilizează datele disciplinelor stomatologice pentru
rezolvarea problemelor ridicate de justiţie, pentru stabilirea identităţii persoanelor pe baza
componentelor dento-alveolare. Astfel, odontologul intervine în identificarea victimelor, a făptaşilor şi
a suspecţilor din omucideri, abuzuri contra copiilor şi bătrânilor, crime sadice, precum şi a persoanelor
dispărute în catastrofele cu număr mare de victime etc.
În România, prima identificare odontostomatologică a fost efectuată de către prof. dr. P. Firu
în cazul criminalului Rîmaru, pe baza unei plăgi muşcate.
Rolul important al odontostomatologiei în identificările din catastrofele cu număr mare de
victime este demonstrat de prezenţa la faţa locului a sute de dentişti la 11 septembrie 2001, cu ocazia
atentatului de la World Trade Center.
Din definiţia antropologiei reiese că sfera de preocupări a acesteia este foarte largă, cuprinzând
 pe lângă disciplinele medicale şi etnografia, etnologia, ecologia, sociologia, paleontologia, arheologia.

Răspuns întrebarea nr.2.

 Antropologia fizică  (biologică) cercetează particularităţile morfologice ale primatelor,

determinând la om sexul, vârsta, rasa şi talia persoanelor pe baza resturilor osoase descoperite. Pentru a
realiza aceasta, antropologul trebuie să cunoască temeinic în primul rând noţiunile de anatomie,
embriologie, anatomie comparată şi histologie.
Fundamentarea teoretică şi metodele de lucru ale antropologiei fizice aparţin antropologului
francez Broca. După anul 1930, antropologia fizică este completată cu achiziţiile din domeniul
serologiei. Aceasta a permis identificarea unei persoane pe baza apartenenţei sale la o anumită grupă
sanguină. Ulterior, pe baza progreselor geneticii, s-au putut obţine date asupra eredităţii, variabilităţii şi

2
 

identităţii indivizilor. După anul 1945, antropologia fizică utilizează şi datele oferite de ecologia
umană.
După epoca căreia îi aparţin resturile studiate, antropologia fizică  se împarte în antropologie 
istorică (arheologică) şi antropologie medico-legală (Fig.1).
 Antropologia istorică  are ca obiect reconstituirea civilizaţiilor, a modului de viaţă al oamenilor,
a bolilor şi traumatismelor datorate vârstei, eredităţii, războaielor şi activităţilor ocupaţionale ale
omului. Datele obţinute pe resturi umane şi pe obiectele găsite împreună cu acestea, sunt completate cu
mărturii găsite în documentele istorice, arhivele bisericeşti, scrierile cu conţinut medical şi unele
inscripţii.
Limita dintre antropologia istorică şi antropologia medico-legală este dată de intervalul de 50
-70 de ani, care a trecut de la moartea persoanei ale cărei resturi sunt examinate. În limitele acestui
interval de timp, resturile umane examinate fac obiectul de studiu al antropologiei medico-legale.
Resturile umane care au o vechime mai mare de 50 - 70 ani constituie obiectul de studiu al
antropologiei istorice.

Fig. 1. Capitolele antropologiei1

Răspuns întrebarea 3
 Antropologia medico-legală   ( judiciară)  este ramura antropologiei fizice care examinează
 piesele scheletice şi resturile umane cu o vechime de până la 50-70 ani, precum şi urmele lăsate de om,
fotografiile persoanelor dispărute în scopul identificării persoanelor de la care provin şi pentru
stabilirea felului, cauzei morţii, a intervalului de timp scurs de la deces (data morţii) etc. În cadrul
antropologiei medico-legale s-au dezvoltat capitole al căror obiect îl constituie reconstrucţia facială,
supraproiecţia şi compararea fotografiilor.
Pentru realizarea acestor deziderate,   pe lângă metodele antroposcopice şi antropometrice
folosite şi de antropologia istorică (arheologică), antropologia medico-legală utilizează şi metode
chimice (care pot oferi date asupra timpului care a trecut de la moarte), microscopice (care oferă date
asupra modificărilor postmortem, a bolilor şi traumatismelor persoanei de la care provin piesele
scheletice),  serologice  (care oferă date pentru identificarea apartenenţei persoanei, oaselor sau a

1
 Separarea Antropologiei în subcapitole a fost propusă de Keiter, în anul 1930 ( cit. Milcu, Maximilian, 1967).
3
 

urmelor biologice la o grupă de sânge), amprenta genetică, metode botanice (examinarea resturilor de

 plante şi de polen găsite pe suprafaţa materialului osos) şi metode radiologice.  În cadrul antropologiei
medico-legale s-au dezvoltat capitole al căror obiect îl constituie reconstrucţia facială, supraproiecţia şi
compararea fotografiilor.
Între antropologia istorică şi antropologia medico-legală există corelaţii metodologice, deoarece
antropologia medico-legală foloseşte metode arheologice pentru identificarea zonelor în care se găsesc
resturile umane, pentru exhumarea şi recoltarea pieselor osoase. De asemenea, metodele de studiu ale
 pieselor osoase sunt comune.
Tab. 1. Deosebiri între antropologia istorică şi antropologia medico-legală.
Antropologia istorică (arheologică) Antropologia medico-legală
- studiază omul în diferitele epoci - studiază resturile umane pentru rezolvarea unor cazuri
istorice, în corelaţie cu mediul său care interesează justiţia;
social, cultural, demografic, pentru
stabilirea evoluţiei umane sub toate
Obiective aspectele, în diferitele etape ale
dezvoltării sale;
- studiază resturile umane cu o - descoperă resturi umane recente cu o vechime de până la
vechime de peste 70 de ani 50 -70 ani
- specialişti în arheologie - reprezentanţi ai Poliţiei, Parchetului, medici legişti,
Structura
specialişti în antropologie medico-legală şi în funcţie de
echipei de lucru
necesităţi, arheologi
- arii întinse - arii de regulă restrînse (uneori chiar subsolurile
Ariile de studiu
clădirilor)
-după regulile cercetării arheologice - după regulile cercetării arheologice, la care se adaugă
reguli specifice ca: limitarea strictă a acesului şi
deplasărilor fiecărei persoane în zona excavaţiilor,
Desfăşurarea stabilirea de atribuţii precise fiecărei persoane din echipa
generală a de cercetare, recoltarea şi examinarea diferitelor obiecte
exhumării găsite în sit (ambalaje cu diferite înscrisuri, insecte,
corpuri delicte, etc.)
- straturile de pământ se găsesc în - straturile de pământ sunt amestecate în funcţie de
succesiunea lor normală condiţiile în care făptaşul a efectuat înhumarea
Conţinutul - din momentul descoperirii resturilor umane, rolul
mormântului medicului legist şi al ofiţerilor criminalişti devine esenţial;
- unul sau mai multe schelete, resturi scheletice, cadavre
- unul sau mai multe schelete, eventual aflate în diferite grade de descompunere, uneori depesate,
obiecte de rit, îmbrăcăminte de epocă, din momentul descoperirii acestora, medicul legist putând
 bijuterii, obiecte personale, etc. formula primele ipoteze asupra numărului, caracterelor de
grup şi eventual individuale ale scheletelor, leziunilor de
violenţă, datei, cauzei şi felului morţii;
- examinarea şi fotografierea vegetaţiei din mormânt,
inclusiv a rădăcinilor copacilor în vederea stabilirii datei
morţii;
-problemele de stabilire a identităţii se - probleme legate de alterările suferite de diferitele
rezolvă în contextul precizării datei materiale găsite în mormânt;
morţii
- pe fundul mormântului se pot găsi proiectile;
- se recoltează probe de sol din mormânt şi din
împrejurimi pentru a evita false diagnostice pozitive în

4
 

Antropologia istorică (arheologică) Antropologia medico-legală

condiţiile în care solul este contaminat cu toxice;
Destinaţia -îmbogăţirea cunoştinţelor ştiinţifice - datele obţinute prin excavare, precum şi fotografiile,
datelor obţinute asupra societăţii umane înt-o anumită filmele şi planşele realizate intră în corpul expertizei
prin exhumare epocă
- metoda carbonului radioactiv oferă - metode entomologice;
rezultate în limite de timp de ordinul a - metode chimice (stabilirea conţinutului oaselor în N şi în
Stabilirea datei
mii de ani; ea se aplică atât asupra aminoacizi, detectarea produşilor de degradare ai Hb);
morţii
materialului osos, cât şi asupra - metode fizice (cercetarea fluorescenţei fragmentelor
vegetaţiei din mormânt osoase).

2. NOŢIUNI GENERALE ASUPRA IDENTIFICĂRII 

Răspuns întrebarea 4
Lucrările medico–legale antropologice se execută atât pe persoane, cât şi pe resturi cadaverice.
În expertizele antropologice medico-legale pe persoane, expertul trebuie să stabilească de
cele mai multe ori, vîrsta şi sexul persoanei examinate, sau este implicat în probleme legate de
schimbarea sexului.
În expertizele antropologice pe resturi umane, într-o primă etapă se urmăreşte stabilirea
identităţii acestora –profilul biologic (expertul trebuind să stabilească: apartenenţa oaselor sau a
resturilor cadaverice la specia umană, iar în cazul în care acestea sunt de origine umană la precizarea
numărul persoanelor de la care acestea provin, a vârstei, sexului, talieia, rasei şi a leziunilor patologice
şi / sau traumatice ale persoanei / persoanelor), precum şi data morţii . Aceste probleme sunt comune cu
acelea pe care le are de rezolvat şi specialistul în antropologie istorică (arheologică). Deosebirea dintre
cele două specialităţi constă în faptul că datele obţinute de antropologul medico-legal sunt utilizate în
 procesul penal în vederea identificării victimei şi/sau a agresorului, pe când datele oţinute de
specialistul în antropologia istorică sunt folosite în scopuri pur ştiinţifice.
Al doilea grup de întrebări se adresează în special capitolului de traumatologie medico-legală .
Ele se referă la diferenţierea  leziunilor traumatice perimortem de leziunile traumatice vechi, de
leziunile netraumatice şi de modificările postmortem (de ex. produse prin depesarea cadavrelor de către
animale, sau prin carbonizare, etc.), la mecanismul de producere  a leziunilor, la rolul lor
tanatogenerator , iar în funcţie de existenţa/absenţa acestora trebuie să precizeze, în măsura posibilului,
 felul şi cauza morţii.  De aceea, rezolvarea cazurilor cu implicaţii în antropologia medico-legală
 presupune utilizarea nu numai a metodelor antropologice, ci şi a metodelor proprii medicinii legale. În
 plus, antropologia medico-legală este implicată în activitatea de identificare în morţile colective
(dezastre, războaie, execuţii în grup, etc.).

Răspuns întrebarea 5.

Odată realizat profilul biologic, eventual cu reconstrucţie facială, antropologul medico-legal

trebuie să realizeze identificarea persoanei   căreia îi aparţin piesele osoase ( stabilirea identităţii
concrete –individuale)  pe baza dovezilor antemortem (fotografii, fişe stomatologice, acte medicale,
radiografii, declaraţiile martorilor şi orice alte caracteristici distinctive pe care le prezenta individul de

5
 

la care se presupune că provin oasele). Pentru aceasta, trebuie coroborate toate informaţiile obţinute
 prin expertiza antropologică şi prin examenele complementare, cu datele de investigaţie de care
dispune poliţia (de ex. date referitoare la persoanele dispărute). Între medicul antropolog şi ofiţerul de
 poliţie care instrumentează cazul trebuie să existe un permanent schimb de informaţii, pentru a se
stabili în limita posibilului, dacă persoana dispărută este una şi aceeaşi cu aceea de la care provine
materialul osos examinat. Limitele acestei cercetări sunt date de obicei de calitatea şi de cantitatea
materialului osos pus la dispoziţia expertizei antropologice, precum şi de cantitatea de informaţii de
care dispune poliţia despre persoana dispărută. Prin progresele geneticii moleculare şi prin dezvoltarea
metodelor de explorare a structurii acizilor nucleici, ADN şi PCR au crescut posibilităţile de
identificare a unei persoane pe baza materialului examinat din punct de vedere antropologic.

Răspuns întrebarea 6

Organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi aparţinătorii victimelor decedate solicită

stabilirea identităţii în numeroase cazuri, generate de următoarele considerente:
- considerente de drept civil, care impun efectuarea acestor expertize, deoarece o persoană nu
 poate fi declarată decedată dacă nu s-a găsit cadavrul acesteia sau fragmente care să-i fie atribuite;
identificarea unui cadavru atrage după sine şi rezolvarea unor aspecte legate de moştenire, posibilitatea
contractării unei alte căsătorii de către partenerul rămas în viaţă, problemele legate de asigurările
sociale, de situaţia copiilor minori rămaşi fără unul sau ambii părinţi;
- considerente de drept penal , în care dacă se identifică victima unei agresiuni se poate proba
o eventuală crimă; pornind de la datele oferite de expertiza medico-legală antropologică, poliţia poate
întreprinde cercetări în vederea identificării agresorului; pe de altă parte, prin examenul antropologic se
 pot identifica impostorii, care ridică pretenţii nejustificate;
- considerente umanitare, care se referă la faptul că aparţinătorii doresc primirea rămăşiţelor
celui (celor) dispărut (dispăruţi), în vederea înhumării.
  Cadavrele supuse identificării se pot afla în grade avansate de descompunere sau pot fi
depesate, reduse la schelete sau la fragmente scheletice. În identificarea medico-legală a resturilor
cadaverice, un aport important îl aduce odontostomatologia medico-legală. Aceasta are ca obiectiv
identificarea pe baza resturilor dentare şi ale masivului facial, a amprentelor dentare lăsate prin
muşcarea corpului uman sau a diverselor corpuri delicte.
Prima etapă în identificarea persoanelor şi a cadavrelor este identificarea vizuală.  Aceasta
constă din examinarea semnalmentelor exterioare, a îmbrăcăminţii  şi a obiectelor găsite asupra
victimei. 
Identificarea vizuală este limitată de factori obiectivi şi subiectivi, care influenţează descrierile
martorilor şi ale aparţinătorilor. Factorii obiectivi sunt reprezentaţi de distanţa de la care se percepe,
condiţiile de vizibilitate (luminozitatea), unghiul sub care se percepe, durata percepţiei (care de regulă
este scăzută). Factorii subiectivi sunt daţi de acuitatea vizuală a persoanei, memorie, capacitate şi mod
de descriere, emotivitate, grad de instruire. Emotivitatea, imprecizia senzaţiei, autosugestia, uneori
teama de răzbunare, tendinţa la exagerare şi mitomania (bătrâni, copii), reaua intenţie contribuie de
asemenea la valoarea relativă a acestor mărturii, obligând la interpretarea datelor obţinute în funcţie de
experienţa cercetătorului.
6
 

Atragem atenţia asupra faptului că identificarea unui cadavru numai de către aparţinători pe
 baza examenului extern expune frecvent la erori şi confuzii. În practica medico-legală se întâlnesc
situaţii în care aparţinătorii chiar refuză să ridice cadavrul unui membru al familiei pe care nu-l
recunosc, sau solicită eliberarea altui cadavru pe care-l confundă.
 Examenul extern al resturilor cadaverice (oaselor)  poate evidenţia leziuni traumatice
(excoriaţii, echimoze, plăgi, arsuri, muşcături, etc.), a căror localizare şi morfologie sugerează agentul
traumatic folosit şi împrejurările în care s-a comis fapta. În această etapă, se prelevează impresiunile
digitale pentru examenul dactiloscopic. În plus, sunt descrise şi examinate urmele găsite la locul faptei
(urme biologice şi nebiologice), pe obiecte şi pe agenţi traumatici.
Examenul extern al cadavrului se completează cu examenul intern, cu examenul antropologic al
 pieselor osoase şi cu examenul odontologic. Examenele antropologic şi odontologic pot constitui
mijloace de probă suplimentare.
 Îmbrăcămintea  poate oferi date utile identificării victimei (felul îmbrăcăminţii, mărimea,
culoarea, marca, conţinutul buzunarelor), care se confruntă cu declaraţiile aparţinătorilor şi ale
anturajului, cu caracteristicile agentului traumatic (rupturi, tăieturi, pete, arsuri, orificii create de
gloanţe sau de arme albe, topirea obiectelor metalice în electrocutări, pete de la obiectele cu care s-a
intrat în contact în cursul comiterii faptei, de ex. urme de vopsea de pe caroseria autovehiculului,
amprente ale anvelopelor în accidente de trafic, urme de târâre, etc.) şi ale autorului (pete de sânge,
spermă, fire de păr).
În funcţie de materialele avute la dispoziţie şi de rezultatele obţinute la examenul extern, se pot
efectua examene radiologice, serologice, genetice etc. Datele astfel obţinute sunt ulterior comparate cu
acelea din documentele antemortem (fişe medicale sau dentare, foi de observaţie, radiografii),
antropologul sau medicul legist având rolul de a explica eventualele diferenţe intervenite între datele
antemortem şi acelea ale examenelor efectuate.
Rezultatele identificării criminalistice sunt comparate cu probele testimoniale, cercetarea locului
faptei, rezultatele reconstituirii etc. Astfel se vor putea preciza: existenţa şi felul infracţiunii, precum şi
împrejurările şi circumstanţele în care s-a produs fapta.
Este necesar ca la examenul resturilor umane să se aibă în vedere aspectele taphonomiei
medico-legale (procesele de descompunere cadaverică), cum ar fi: putrefacţia părţilor moi, modificările
osoase, rolul insectelor cadaverice. În acest context, se studiază corelat toţi factorii biotici (animale,
vegetale) şi abiotici (probe de sol, temperatura, umezeala, eventuale inundaţii, compoziţia şi adâncimea
solului). La acestea se adaugă rolul omului, care poate grăbi distrugerea resturilor umane prin depesare,
amputaţie, dezarticulaţie, carbonizare, practicarea unor lucrări cu decopertarea terenului. De asemenea,
omul intervine fundamental în alegerea sitului.

3. CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI ÎN CAZUL OASELOR

GĂSITE PE SOL
Răspuns întrebarea 7
Explorarea locului în care se găsesc resturile umane necesită echipament, aparatură şi personal
corespunzător antrenat. Folosirea câinilor specializaţi pentru depistarea cadavrelor este deasemenea o
 problemă de actualitate.

7
 

Resturile cadaverice (osoase) se pot găsi întâmplător pe sol. Ele pot aparţine: (1) victimei unei
crime, al cărei corp este uneori depesat, fragmentele rezultate putând fi abandonate ca atare sau
ambalate; (2) victimei atacurilor animalelor, sau (3) cadavrelor îngropate cu mai mult timp în urmă,
care ajung pe sol în urma alunecărilor de teren, eroziunii solului, inundaţiilor, cutremurelor, lucrărilor
agricole sau edilitare.
Urmele găsite pe oase sunt lăsate nu numai de animalele sălbatice (carnasiere, rozătoare, păsări,
 peşti), dar şi de animale domestice, chiar dintre acelea reputate ca fiind blânde (cai, bovine, sau animale
de companie).
 Rozătoarele atacă în special extremităţile cadavrelor (degetele) şi părţile proeminente (nasul,
urechile), producând muşcături cu formă neregulată, fără infiltrate hemoragice. Muşcăturile au aspecte
variate de plăgi contuze, plăgi despicate, (produse de dinţii posteriori ai carnivorelor) sau plăgi
înţepate. Uneori, păsările iau obiectele strălucitoare care însoţesc resturile umane, smocuri de păr sau
alte fragmente pe care le duc în cuiburi.
Fauna produce alterarea oaselor, modificările rezultate putând fi confundate cu leziunile
traumatice antemortem. De regulă, părţile oaselor lungi care nu sunt acoperite de ţesuturi moi elastice
şi umede (fibre colagene, grăsime, muşchi) sunt spintecate de animale. Pentru un timp, epifizele rămân
legate între ele prin părţi moi mumificate. Muşcăturile carnivorelor lasă la locul de întrerupere a
continuităţii osoase zone cu margini neregulate, ascuţite. Aceste modificări postmortem ridică
 probleme de diagnostic diferenţial cu leziunile traumatice produse ante şi perimortem. Postmortem,
oasele se fragilizează. Acest proces debutează în primele 5 ore de la deces şi constă din pierderea de
apă şi substanţe organice, oasele devenind cu timpul uscate şi sfărâmicioase .
Muşcăturile animalelor ridică întrebarea producerii lor ante sau postmortem. Activitatea pentru
recuperarea tuturor pieselor osoase este laborioasă, antrenează personal suplimentar şi câini specializaţi
în găsirea resturilor umane. Scheletele carbonizate sau distruse prin acţiunea substanţelor corosive fac
cercetarea mai dificilă.
Modul de articulare al segmentelor corpului dă indicaţii asupra condiţiilor în care acestea au
ajuns în perimetrul cercetat. Dacă oasele sunt împrăştiate, aceasta sugerează că depesarea a avut loc
 postmortem, cel mai probabil de către animale. Urmele acestor animale pot fi identificate în jurul
fragmentelor găsite. Dacă secţionarea cadavrelor a fost efectuată cu instrumente ascuţite (secure, topor,
satâr, cuţit, etc.) de o persoană cu oarecare pregătire în această direcţie (măcelar, autopsier, medic),
suprafeţele de secţiune sunt netede.
Organele de poliţie sunt anunţate de către trecătorii care descoperă întâmplător resturile umane,
de personalul care lucrează pe şantierele de construcţii şi care cu prilejul săpăturilor descoperă resturi
scheletizate, de martorii la incendii sau la explozii, etc. Pentru cercetarea la faţa locului în cazurile în
care s-au găsit şi resturi umane, echipele de lucru sunt formate din ofiţer şi procuror criminalişti, medic
legist, şi dacă se apreciază antropolog sau odontolog. Activitatea de expertiză odontologică se
desfăşoară pe dinţi, maxilar şi mandibulă, părţi moi ale feţii şi pe amprentele lăsate pe cadavre şi pe
corpurile delicte.
Prealabil exhumării mormintelor obişnuite se asigură uneltele necesare: târnăcoape, cazmale,
lopeţi, perii, site cu orificii cuprinse între 0,3 – 0,6 cm, ţăruşi cu marcaje, panglici de măsurat, pensule,
saci, borcane, rechizite (markeri, etichete, pungi de diferite mărimi, etc.).

8
 

Toate informaţiile obţinute prealabil începerii cercetării se integrează într-un plan care vizează
cercetarea la faţa locului. Aceasta se execută după regulile aplicate în toate cazurile în care se
suspectează o crimă. Metodele şi tehnicile folosite pentru recoltarea oaselor se aleg în funcţie de modul
şi de locul în care au fost găsite. În desfăşurarea activităţii sale este necesar ca medicul să dea dovadă
de perspicacitate şi flexibilitate în gândire. El îşi va modifica punctul de vedere atunci când este cazul
în funcţie de datele nou obţinute. Atenţie particulară trebuie acordată identificării şi recoltării pe cât
 posibil a tuturor fragmentelor umane, încercării de a evalua mişcările realizate ante, peri sau
 postmortem de către victimă şi/sau făptuitor şi de a aprecia data morţii. 
Dacă resturile osoase se găsesc pe malul unei ape curgătoare sau în imediata apropiere a acesteia,
cercetările se vor extinde în amonte şi în aval.
Cercetările se extind când în apropierea locului se constată denivelări ale solului (de ex. zone
acoperite cu pământ mai închis la culoare, cu grad mai ridicat de umiditate, urme corespunzătoare
scurmării de animale, asociate de obicei cu modificări ale vegetaţiei). Aceste aspecte pot aviza asupra
unui posibil loc de îngropare relativ recentă. Vegetaţia de pe solul care acoperă groapa creşte mai mult
decât aceea din jur datorită umidităţii şi surselor nutritive pe care le oferă şi resturile cadaverice. De
cele mai multe ori, echipa ajunsă la faţa locului nu dispune de suficiente informaţii cu privire la
activitatea pe care urmează s-o desfăşoare.
Echipa de cercetare trebuie să obţină toate informaţiile legate de particularităţile topografice ale
terenului şi de condiţiile meteo-climatice din zona respectivă. Avalanşele, cutremurele, alunecările de
 pământ sau lucrările de construcţii pot produce exhumări accidentale, împrăştierea oaselor pe arii
întinse, distrugerea unora, reîngroparea altora, etc.
Dintre indicaţiile metodologice specifice cercetării la faţa locului, în spaţii deschise, se
recomandă stabilirea unui reper de la care se vor măsura distanţele spre toate resturile cadaverice şi
între corpurile delicte identificate. Frunzele şi cetina căzute pe oase se cercetează cu atenţie (se
recomandă folosirea lupei) şi se recoltează cu penseta. Examinarea lor de către un botanist poate oferi
date asupra sezonului în care au căzut din copaci, servind astfel la stabilirea datei morţii.
Cercetarea arheologică a terenului întâmpină greutăţi din cauza particularităţilor extrem de
numeroase ale acestuia, cum ar fi: denivelări, urme ale activităţii omului (lucrări agricole, construcţii,
săpături, instalaţii menajere), diversitatea florei (pădure, păşune, teren agricol, etc.), urme ale activităţii
animalelor (vizuini, culoare subterane), proprietăţilor fizice variate ale solului (rezistivitate,
magnetism). Toate aceste particularităţi trebuie cercetate pentru a putea interpreta modificările
temporare sau de lungă durată pe care le pot genera.
După ce a fost inspectată întreaga arie pe care se găsesc resturile umane, se recomandă să se sape
 pe adâncimi de circa 15 cm. Săparea se execută în zonele în care solul pare a fi mai puţin compact.
Pământul obţinut se cerne, pentru a recupera eventualele fragmente osoase mici, dinţii, gloanţele, etc.
Pentru depistarea obiectelor metalice se recomandă utilizarea detectorului de metale. În funcţie de
 particularităţile topografice şi de primele rezultate obţinute, excavarea poate continua.
 Uneori, detectarea mirosului de putrefacţie poate orienta spre locurile în care se găsesc resturi
cadaverice aflate în descompunere.

4. METODE ACTUALE DE LUCRU FOLOSITE ÎN DEPISTAREA RESTURILOR

UMANE ÎNGROPATE 
9
 

Întrebarea 8
Metodele actuale folosite pentru depistarea resturilor umane îngropate au fost preluate de la
arheologi, iar aceştia le-au împrumutat de la geofizicieni. Ele au aplicabilitate, când se lucrează pe arii
foarte întinse. Geofizica are ca obiect de studiu fizica pământului. Ea măsoară proprietăţile lui fizice
(acustice, electrice, magnetice, electromagnetice). Tehnicile folosite se aplică pe suprafaţa solului, la
mică distanţă deasupra sau imediat sub suprafaţa acestuia.
Aceste metode au avantajul că nu sunt invazive, rezultatele se obţin rapid, iar în cazul geofizicii
 judiciare au avantajul că se execută cu discreţie, fără a atrage atenţia populaţiei din jur. Ele au fost
aplicate iniţial în explorările geologice- geofizica geologică, apoi în depistarea mormintelor străvechi,
constituind  geofizica arheologică,  iar mai recent, al mormintelor care prezintă interes judiciar sau
medico – legal, constituind geofizica judiciară.
Cercetările de  geofizică judiciară  au debutat în 1975, când Alongi a depistat cadavrul unui
câine cu ajutorul radarului penetrant în sol.
Tehnicile utilizate în prezent în geofizică   sunt:   fotografia aeriană, prospecţia geologică,
măsurarea rezistivităţii, magnetismului şi a electromagnetismului pământului şi aplicarea radarului
 penetrant în sol. Aplicarea uneia sau alteia din tehnicile de lucru variază în funcţie de conţinutul sitului.
La rândul lor, făptaşii au încercat să împiedice depistarea gropilor prin metode arheologice
îngropând cadavrele sub straturi de pământ sau de gunoi compactate în peşteri sau în latrine.
Stratigrafia solului este rezultatul depunerilor de pământ în timp, sub acţiunea modelatoare a
apei, curenţilor de aer, a factorilor meteo-climatici, etc. Ea este permanent modificată de activităţile
umane (lucrări agricole, săpături pentru fundaţii, depozitări de deşeuri, îngroparea cadavrelor şi a
resturilor umane, etc.). Săparea oricărei gropi produce obligatoriu în primul rând perturbări ale solului
şi vegetaţiei. Aceste modificări trebuiesc sesizate de către echipa de cercetare, deoarece sunt utile la
stabilirea datei morţii şi a circumstanţelor în care s-a săpat groapa.
În depistarea  prin metode arheologice a resturilor umane îngropate se succed următoarele
etape: delimitarea ariilor de cercetare, reprezentarea grafică a ariei care trebuie să fie excavată,
 prelucrarea datelor geofizice şi interpretarea acestora. După ce mormântul a fost localizat prin folosirea
uneia sau a mai multor metode geofizice, antropologul va avea rolul de a efectua cercetarea
materialului osos.
 Delimitarea ariilor de cercetare   se realizează  cu ajutorul metodelor geofizice. Utilizarea lor se
 bazează pe faptul că solurile în care nu s-au realizat săpături şi în care nu se găsesc nici artefacte şi nici
alterări ale stratigrafiei, sunt uniforme din punct de vedere al proprietăţilor fizice.
Mormântul poate conţine ecofacte şi artefacte; ecofactele sunt resturile vegetale (rădăcinile),
care au fost secţionate şi dislocate cu ocazia săpăturilor şi apoi s-au amestecat cu pământul repus în
groapă. Prin artefacte  se înţelege cadavrul, scheletul, fragmentele scheletice, împreună cu toate
obiectele de îmbrăcăminte, de cult sau monezi, cioburi de vase, gloanţe, etc.
Tehnicile folosite pentru depistarea ariilor în care se găsesc resturi umane îngropate sunt:
•  fotografia aeriană sau din satelit ( color sau alb negru ); ea redă caracteristicile de ansamblu
ale zonei cercetate (clădiri, drumuri, aspectul solului şi al vegetaţiei, etc.); ea este utilizată în
special când se cercetează perimetre în care s-a stabilit posibilitatea existenţei unui
mormânt. Factorii limitativi ai acestei metode sunt preţul ridicat şi perioada scurtă de timp
10
 

în care se poate efectua cercetarea. Această perioadă este determinată de factorii meteo -
climatici şi de variaţiile de luminozitate din cursul zilei. Metoda se poate folosi numai în
anumite perioade ale zilei şi ale anului, şi anume iarna, când razele solare imprimă un luciu
zăpezii care acoperă solul, sau vara, la răsăritul şi apusul soarelui, când se pot percepe
combinaţii de lumini şi umbre la nivelul solului, diferenţe de culoare şi denivelări ale
câmpurilor, păşunilor sau terenurilor aride sau modificări ale vegetaţiei pe pământul care
acoperă mormintele;
•  fotografia în infraroşu, care  se bazează pe diferenţele de temperatură dintre mormânt şi

solul învecinat;
• radarele penetrante în sol (georadarele) sunt cele mai complexe aparate de detectare

geofizică. Ele identifică conturul unui cadavru îngropat la o adâncime de 1,5 - 2 m. , pe baza
emisiei electromagnetice pe care o generează. În sol, această emisie intră în interacţiune cu
radiaţiile electromagnetice ale obiectelor îngropate. La nivelul interfeţelor cu obiectele din
sol, microundele suferă fenomene de reflexie şi refracţie; razele reflectate se întorc la
suprafaţă şi sunt detectate de senzorii radarului. Metoda are largi aplicaţii în geofizica
urbană, depistînd mormintele care se găsesc în aglomeraţii de „zgomote culturale” sau
cadavrele situate sub podele sau în pereţi. Ele penetrează şi cimentul. Imaginile obţinute
sunt detaliate, fiind folosite la alegerea celor mai bune metode de explorare a solului.
Eficienţa radarului este limitată de solul denivelat şi de adâncimea la care sunt îngropate
oasele (prin această metodă nu se pot detecta craniile îngropate la adâncimi prea mari şi nici
sicriele de metal situate la distanţe mici);
• magnetometrul, gradiometrul şi detectorul de metale detectează diferenţele de
conductibilitate electrică, vâscozitate şi sensibilitate magnetică, între solul neafectat prin
săpare şi mormânt. Astfel, se obţin date asupra existenţei mormântului, a metalelor din
acesta, metoda având aplicabilitate în depistarea siturilor medico-legale sau arheologice.
Câmpul magnetic terestru induce pe suprafaţa obiectelor susceptibile de a se magnetiza
câmpuri magnetice secundare, cu care intră în interacţiune. Din această interacţiune rezultă
mici variaţii (anomalii)  ale nivelului bazal al câmpului magnetic. În gropile comune,
 putrefacţia este rapidă şi se desfăşoară în condiţii predominent anaerobe; aceasta scade
oxidarea fierului în solul din jurul şi de deasupra mormântului, ceea ce-i creşte
magnetismul, uşurând detecţia prin această metodă. Materialele feroase din mormânt sunt
magnetizabile şi datorită lor, agenţii traumatici metalici din mormânt pot fi depistaţi. Spre
deosebire de aceştia, detectarea agenţilor traumatici confecţionaţi din metale neferoase este
 practic imposibilă. Aceste metode pot fi aplicate pe zone întinse, chiar dacă ele sunt
acoperite cu zăpadă sau cu apă. Alegerea unuia dintre aceste aparate se stabileşte în funcţie
de particularităţile solului în care are loc cercetarea. Folosirea magnetometrului expune la
erori din cauza magnetismului natural sau industrial. El este dificil de folosit pe terenuri
denivelate, separate prin garduri şi paravane. Magnetometria este costisitoare, deoarece
necesită echipamente complicate, personal cu înaltă calificare, iar interpretarea rezultatelor
obţinute este laborioasă şi necesită perioade mari de timp; cea de-a doua limitare este dată
de furtunile magnetice generate de câmpul magnetic terestru;

11
 

• sistemele electromagnetice sunt folosite într-o măsură mai mică în depistarea mormintelor,

având aplicabilitate mai mare în cercetarea mormântului şi a ariilor imediat învecinate;
• măsurarea  rezistivităţii  electrice a solului constă în înregistrarea valorilor rezistenţei

electrice, în solul prin care trece curentul. Conductibilitatea electrică este favorizată de
umezeala solului şi de afânarea acestuia. În gropile care conţin cadavre recent înhumate se
găseşte o cantitate mai mare de aer antrenat cu pământul care a umplut groapa, umiditatea
acestuia fiind scăzută. Aceste condiţii determină scăderea conductibilităţii şi a rezistenţei
electrice. Sub acţiunea umezelii şi a pământului aerat, conductibilitatea electrică creşte şi
astfel, rezistivitatea scade. Pe măsură ce se consumă substratele organice, putrefacţia şi
umezeala pe care acestea o determină scad şi astfel, valorile precedente revin la normal.
Valorile rezistivităţii terestre sunt limitate de temperatura excesivă, situaţie în care se
recomandă aplicarea altei metode geofizice. Deasemenea, măsurarea rezistivităţii este
îngreunată în zonele urbane din cauza obstacolelor fizice şi a ariilor restrânse pe care le
 prezintă zonele expuse cercetării.Rezistivitatea pământului nu se poate măsura în interiorul
clădirilor sau pe arii reduse, deoarece electrozii nu pot fi aplicaţi la distanţele cuvenite.
Variaţiile extreme ale temperaturii (îngheţul) şi îmbibarea excesivă a solului cu apă
îngreunează măsurarea rezistivităţii;
• analiza termică a solului este aplicabilă numai pe timpul putrefacţiei cadavrelor, permiţând

detectarea modificărilor termice din sol imprimate de aceasta. Metoda este utilizabilă pe arii
întinse, necesitând participarea specialiştilor. Pe timpul aplicării ei, este necesară absenţa
curenţilor de aer;
• metodele geologice şi pedologice  permit aprecierea particularităţilor stratigrafiei
mormintelor, comparativ cu a ariilor vecine, stabilirea profilului solului la nivelul gropilor şi
al modificărilor consecutiv înhumării;
• metodele botanice se bazează pe cercetarea comparativă a florei care acoperă mormântul cu

aceea din zonele vecine. Săparea unui mormânt distruge pentru un timp vegetaţia existentă.
Refacerea acesteia are loc în timp, iar flora nou apărută diferă atât de cea preexistentă
înhumării, cât şi de aceea din jurul mormântului;
• metodele entomologice au valoare limitată, deoarece insectele necrofore sunt specifice unei

anumite regiuni geografice, iar datele pe care cercetarea acesteia le oferă sunt utilizabile
numai pentru perioade scurte de timp de la înhumare;
• analiza gazelor din sol   permite detectarea gazelor de putrefacţie (de ex. metanul), fiind deci
inoperantă pe material scheletizat. Emisia acestor gaze şi deci posibilitatea de a le detecta
este mai mică iarna decât vara. Metanul poate proveni însă şi din putrefacţia altor substrate
organice, ceea ce recomandă aplicarea metodei în special la explorarea mormintelor săpate
în câmp;
• câinii special antrenaţi  pot percepe mirosul resturilor umane, inclusiv a scheletelui

 provenind chiar de la un singur cadavru, uneori chiar şi la zeci de ani de la înhumare, chiar
dacă mormântul este adânc sau acoperit de apă. Folosirea lor trebuie făcută în condiţii
meteo-climatice care să -i permită formarea senzaţiilor olfactive (temperaturi optime de 4 -
16º C, umiditate de circa 20%, viteza vântului de circa 8 km/oră). Datorită mirosului foarte
 bun pe care îl prezintă, câinii pot depista un cadavru chiar în primele ore după moarte
12
 

(deoarece în acest interval de timp încă mai percep mirosul specific omului viu). Antrenarea
câinilor pentru depistarea resturilor umane se bazează pe cunoaşterea fiziologiei acestora şi
 pe o supunere absolută a animalului faţă de conductorul său, în aşa fel încât câinele să
înţeleagă comenzile acestuia (este obligatoriu ca animalul să fie dresat să nu devoreze
resturile cadaverice găsite, ci să continue executarea ordinelor primite). Câinii sunt dresaţi
să depisteze resturile situate la adâncimi progresiv mai mari şi să sape pentru a le găsi.

5. CONSIDERAŢII ASUPRA EXHUMĂRII 

Piesele osoase care urmează să facă obiectul expertizei medico-legale antropologice se pot găsi
îngropate în: cimitire (amenajate, reamenajate, abandonate sau improvizate, de ex. în perimetrele
lagărelor de concentrare), în locuri izolate (păduri, la marginea drumurilor, în mlaştini, în ape, pe foste
câmpuri de luptă, etc.), în spaţii închise (magazii, barăci, locuinţe, sub duşumelele acestora, etc.). Ele
 pot fi găsite întâmplător cu ocazia săpăturilor pentru reamenajarea unor cartiere, a unor locuinţe, a
reparaţiilor sistemelor de aducţie (apă, canalizare, gaze, etc.) sau a lucrărilor agricole. Deasemenea, ele
au putut fi îngropate în curţi, grădini (care în trecut erau folosite ca locuri de înhumare), sau în
fundaţiile clădirilor.
Exhumarea este o metodă distructivă, constând în dezgroparea unor oseminte sau a unui
cadavru, săpăturile efectuate în acest scop alterând ireversibil terenul pe care s-a lucrat. De aceea,
 prealabil oricărei investigaţii arheologice este necesară înregistrarea fotografică, video sau grafică a
morfologiei fiecărui segment de sol pe care urmează să se lucreze.
Cercetarea în detaliu a gropii, pereţilor şi fundului ei pentru recuperarea oricărui artefact
(monede, arme, muniţie) realizează în ansamblu aşa numita „autopsie a mormântului".
Examenele de laborator efectuate pe materialul exhumat sunt îngreunate dacă regulile de bază
ale exhumării şi modul în care se face prelevarea probelor sunt incorecte. Neglijarea recoltării tuturor
 pieselor osoase (în special a celor de dimensiuni reduse) pune la dispoziţia expertului un material
incomplet. Aceasta poate conduce la concluzii incomplete sau chiar eronate. În plus, discontinuităţile,
secţionările sau modificările morfologiei oaselor în timpul săpării ridică probleme de diagnostic
diferenţial cu leziunile traumatice osoase.
Studiul stării în care se află cadavrul exhumat, precum şi modificările solului în care se găseşte
au devenit obiectul unor noi capitole ale antropologiei medico-legale, care în funcţie de autor au căpătat
în şcolile anglo-saxone diferite denumiri (taphonomie, biostratinomie, disageneză, geotaphonomie).
Acestea au ca obiect atât modificările distructive ale corpului uman după instalarea morţii, continuând
 pe timpul şederii cadavrului în sol, şi după exhumare până în momentul efectuării expertizei
antropologice, cât şi modificările pe care le suferă solul în care a avut loc înhumarea şi vegetaţia de la
nivelul acestuia.
Scheletizarea cadavrului se realizează prin modificări distructive, care se instalează după
moarte. Factorii care influenţează putrefacţia şi implicit, scheletizarea sunt extrem de numeroşi, iar
acţiunea lor este determinată de variaţia lor în intensitate.
 Debutul şi durata scheletizării sunt în funcţie de mediul în care se găsesc cadavrele (îngropate
în sol, în apă, pe sol), de acţiunea factorilor de mediu (umiditate, temperatură), de intervenţia faunei
(insecte, animale carnivore).
13
 

Clasic, regula Caspers a apreciat că o săptămână de putrefacţie în aer = 2 săptămâni în apă sau
8 săptămâni în sol. Datele din literatură estimează că în funcţie de aceşti factori, scheletizarea poate
avea loc în 1 – 10 ani.
 Dificultăţi ridică exhumarea resturilor cadaverice ale feţilor şi nou-născuţilor. Excavarea
neglijentă poate duce uneori la dispersarea în sol a zeci de fragmente osoase desprinse din resturile
cadaverice, fragmente care de regulă sunt apoi greu de recuperat, fiind uşor confundate cu pietricelele.
Există posibilitatea ca oasele nou născutului să fie confundate cu oase de animale. Dacă se
găseşte şi craniul sau fragmente din acesta, atunci identificarea originii oaselor este uşurată.
De multe ori, scoaterea la suprafaţă a resturilor umane este efectuată întâmplător, de către
 persoane neavizate, cu utilaje de mare tonaj (excavatoare). În aceste condiţii, oasele sunt dislocate,
amestecate, fragmentate, încât rezultă aspecte care pretează la confuzii cu leziunile traumatice sau cu
modificările consecutive timpului lung de la înhumare. De asemenea, se pot distruge obiecte aflate în
mormânt, care sunt de folos cercetării faptei (pentru stabilirea datei morţii, a condiţiilor în care aceasta
s-a produs, etc.).

6. IDENTIFICAREA ANTROPOLOGICĂ MEDICO-LEGALĂ PE

 PERSOANĂ 
Întrebarea 9

În expertizele antropologice medico-legale pe persoană, expertul trebuie să stabilească de cele

mai multe ori, vîrsta şi sexul persoanei examinate, sau este implicat în probleme legate de schimbarea
sexului.
În ţara noastră,după anul 1990, numărul expertizelor medico – legale pentru stabilirea vârstei şi
sexului minorilor a crescut. Dintre cauzele care au generat această situaţie menţionăm următoarele. În
 primul rand, degradarea condiţiilor de trai în anumite pături ale societăţii a dus la destrămarea multor
familii şi la abandonul minorilor. Minorii abandonaţi devin ceea ce current se numeşte "copii ai străzii".
De regulă, ei nu au asupra lor acte de identitate şi nu pot oferi nici un fel de informaţii asupra familiilor
din care provin. Poliţia îi întâlneşte în diferite locuri, uneori fiind implicaţi în comiterea actelor
antisociale (furturi, tâlhării, violuri, consum de droguri, perversiuni sexuale şi chiar omucideri). Aceşti
abandonaţi ai soartei îşi găsesc adăpost în construcţii neterminate, spaţii subterane, canale, etc. în
funcţie de caz, poliţia îi trimite fie instituţiilor specializate unde sunt adăpostiţi şi îngrijiţi
corespunzător, fie dacă au comis sau au fost implicaţi în acte infracţionale sunt înaintaţi justiţiei. La
rândul lor, aceste instituţii îi trimit instituţiilor medico-legale în vederea stabilirii vârstei şi sexului.
Un al doilea grup de copii cărorora medicii legişti trebuie să le stabilească identitatea sunt aceia
ai căror familii au neglijat din cauze inexplicabile obţinerea certificatului de naştere. Al treilea grup îl
reprezintă copii de diverse naţionalităţi, proveniţi cel mai frecvent din ţări afro–asiatice, care însoţiţi
sau nu de părinţi, pătrund clandestine în România, fără să aibe asupra lor acte de identitate. Ultimul
grup este acela al minorilor la care stabilirea vârstei este solicitată de diverse familii în vederea
adoptării lor.

14
 

Astfel, instituţiile medico – legale primesc cereri pentru stabilirea identităţii minorilor de la
diverse instituţii: instituţiile de ocrotirea şi îngrijirea copiilor, direcţiile de protecţia copiilor de pe lângă
 primării, casele de copii, fundaţii, poliţie, instanţe de judecată.
Conform prevederilor Legii nr. 119 / 1996 art. 73 cu privire la actele de stare civilă,
Departamentul pentru Administraţie Publică şi Ministerul de Interne au emis Metodologia Nr. 1 din 13
octombrie 1997 pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor acestor legi (metodologie publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 318 bis din 19.11.1997). În art. 13 al acestei metodologii se stipulează că "vârsta
copilului găsit, se stabileşte de medic prin indicarea obligatorie a anului, lunii şi zilei de naştere, chiar
dacă acestea sunt aproximative".
Metodologia stabilirii vârstei minorilor cuprinde următoarele etape: examenul antropometric,
examenul odontologic şi examenul radiologic.
 Examenul antropometric  constă din determinarea greutăţii, taliei, măsurarea perimetrelor
capului, toracelui şi abdomenului, a lungimii segmentelor membrelor şi calcularea unor indici cranieni.
Rezultatele acestor măsurători sunt relative, având de multe ori valoare orientativă în stabilirea vârstei
din cauza diferitelor boli care întârzie dezvoltarea staturală şi ponderală.
 Examenul odontologic consemnează aspectele normale şi patologice ale dentaţiei. El oferă cele
mai exacte date necesare pentru stabilirea vârstei, deoarece dinţii apar într-o succesiune bine precizată
şi în anumite perioade de timp.
 Examenul radiologic   se efectuează numai după parcurgerea etapelor precedente şi vizează
evidenţierea punctelor de osificare şi a sudării diafizo – epifizare. Pentru a evita iradierea excesivă a
copiilor, pe baza examenului odontologic se stabilesc pentru fiecare grupă de vârstă radiografiile care
oferă datele cele mai elocvente. Examenul radiologic este obligatoriu pentru perioadele de vârstă în
care examenul odontologic aduce numai date orientative. De exemplu la vârsta de doi ani şi jumătate
dentaţia temporară este complet eruptă. După această vârstă, formula dentară rămâne neschimbată până
în jurul vârstei de 6 ani, când apare primul molar definitiv. De aceea, în acest interval radiografiile
membrelor evidenţiază nucleii de osificare apăruţi pe baza cărora se poate determina vârsta.
O situaţie similară se întâlneşte între 12 – 18 ani, când dentaţia permanentă este complet eruptă,
cu excepţia ultimilor molari. În această perioadă de vârstă examenul radiologic permite stabilirea
vârstei pe baza evidenţierii sudării diafizo – epifizare.

7. IDENTIFICAREA ANTROPOLOGICĂ MEDICO-LEGALĂ PE

 PIESE OSOASE 
În funcţie de de cât de complet este scheletul şi de starea materialului osos, putem determina:
natura materialului supus expertizei (biologică sau non-biologică, umană sau animală); sexul; vârsta;
talia; rasa; leziuni patologice sau traumatice.

7.1. NATURA MATERIALULUI EXPERTIZAT 

Materialul supus expertizei poate fi de natură biologică (umană sau animală) sau non-biologică.

 Stabilirea naturii non-biologice

15
 

De cele mai multe ori, prin examinarea vizuală a pieselor care fac obiectul expertizei se poate
 preciza natura non-biologică a acestora, datorită caracteristicilor morfologice, structurale, etc.
Materialele care se pretează la confuzie cu fragmente osoase sunt reprezentate de: conglomerate
minerale, fragmente de ceramică, porţelan, material plastic, cochilii de scoici, bucăţi de coral etc.
Uneori, pentru o identificare cât mai precisă, se poate recurge la metode radiologice, histologice
sau analiză spectrală.

 Stabilirea originii umane sau animale a pieselor osoase

Întrebarea10
Metoda anatomiei comparate permite de regulă, stabilirea apartenenţei la specia umană. Având
în vedere că adesea materialul osos prezintă un grad avansat de fragmentare, examinatorul trebuie să
 posede experienţă şi cunoştinţe solide de anatomie pentru a putea preciza originea umană sau animală a
oaselor. O posibilă sursă de eroare în acest proces ar putea fi reprezentată de patologia preexistentă, cu
răsunet asupra morfologiei oaselor.
Dimensiunile mici ale oaselor de copil, lipsa sudării diafizo-epifizare, conţinutul scăzut în săruri
minerale şi crescut în grăsimi, le fac mai uşor degradabile şi mai dificil de descoperit, putând fi uşor
confundate de nespecialişti cu oase de animal sau cu artefacte (pietricele, resturi lemnoase etc).
 Neglijarea recoltării tuturor pieselor osoase (în special a celor de dimensiuni reduse) pune la dispoziţia
expertului un material incomplet. Aceasta poate conduce la concluzii incomplete sau chiar eronate.
Pentru antropologul medico-legal, cunoaşterea anatomiei scheletului subadulţilor este esenţială,
 pentru a se evita eventualele confuzii (de exemplu între oasele fetale şi acelea ale păsărilor, rozătoarelor
etc).
De asemenea, date despre fauna comună din zona în care au fost descoperite piesele scheletice
au avut de multe ori un aport însemnat în stabilirea naturii oaselor expertizate.
În formularea răspunsului corect la acest obiectiv al expertizei antropologice, sunt utile
următoarele aspecte:
♦ morfologia generală (de ansamblu) a oaselor:
o la  oasele de animal   : proeminenţele pentru inserţiile musculare sunt mai
reliefate şi mai neregulate;
o multe mamifere nu au claviculă;
o dimensiunile corelate cu vârsta: oasele animalelor de talie mică pot fi
confundate cu acelea de copil din punct de vedere al dimensiunilor, dar cele de
natură umană, la vârste mici nu au sudate epifizele la diafize;
♦ morfologia specifică a oaselor:
o oasele craniului sunt uşor de
diferenţiat;
o vertebrele de animal   au corpul
mai înalt şi procesul spinos mai voluminos;
o la animal , scapula este mai
lungă în sens medio-lateral decât supero-inferior (aspect invers la om);

16
 

o oasele bazinului sunt uşor de

diferenţiat: la animal  - osul iliac este înalt, acetabulul mic şi sacrul îngust;
o oasele lungi: la om  - diafizele
sunt mai drepte, cu mai puţine proeminenţe şi cu diametrul mai mic în raport cu
lungimea;
o la animal , suprafeţele articulare
sunt mai adânci;
o oase lungi sudate (fuzionate)
sunt caracterisice animalelor ; la om aspectul este întâlnit numai în cazuri patologice;
♦ aspectul pe secţiune:
la animal : textura şi densitatea osului sunt mai mari;
la animal : diploia oaselor craniului este mai subţire în raport cu tăbliile;
grosimea compactei în raport cu diametrul total al osului este de :
♦ ¼  la oasele de origine umană;
♦ ¹/3  la mamifere;
♦   ⅛  la păsări;
metoda histologiei comparate:
o la om: procent mai mare de lamele şi sisteme
Haversiene; compacta nestratificată, vase dispuse longitudinal, osteoane poligonale
cu canale Havers excentrice, al căror diametru (60 microni) este mai mare decât la
animal;
o la animal : structură plexiformă a osului (întâlnită
frecvent la carnivore, la primate non-humanoide, dar şi la copii mici); oasele pot
 prezenta porţiuni avasculare;
metode radiologice:
la om: spongioasa oaselor lungi prezintă un aspect trabecular circular sau ovalar;
♦ metode biologice şi tehnici moleculare;

o proteine  precum colagenul, sunt specio-specifice permiţând diferenţierea pieselor

scheletice de natură umană de cele de animal, cu condiţia ca suportul proteic al

oaselor să nu fi fost distrus de factorii de mediu (expunere îndelungată în mediu
uscat, cu temperaturi ridicate);
o se utilizează: reacţia de precipitare Cistovici-Uhlenhuth; metoda Ouchterlony;

imunoelectrofluorescenţa; analiza ADN a regiunii cytocromului B mitocondrial.

7.2. STABILIREA APARTENENŢEI DE SEX 

Răspuns întrebarea 11
În cazul oaselor de origine umană, determinarea sexului este prima întrebare la care antropologul
medico-legal trebuie să răspundă. Rezolvarea corectă a acestei probleme este absolut necesară pentru

17
 

că răspunsurile la alte întrebări cum ar fi stabilirea vârstei se rezolvă în funcţie de sexul persoanei de la
care provine scheletul.
În perioada de început a antropologiei, în stabilirea apartenenţei de sex a resturilor osoase, un rol
important îl avea examinarea îmbrăcăminţii şi a obiectelor personale găsite la faţa locului.  Ulterior,
odată cu progresele antropologiei fizice, importanţa descrierii acestor artefacte a scăzut, câştigând teren
criteriile bazate pe dimorfismul sexual.
 La adulţi, dimorfismul sexual   este exprimat cel mai evident la oasele bazinului, apoi la craniu,
humerus, femur sau la celelalte componente ale scheletului postcranian. Scheletele copiilor oferă în
general puţine informaţii legate de apartenenţa de sex. Cu toate că trăsăturile osoase specifice fiecărui
sex apar încă din viaţa intrauterină, ele se definitivează la pubertate, pe fondul maturizării scheletului.
Dacă antropologul dispune de toate piesele osoase, stabilirea sexului este 100% certă. Acurateţea
rezultatelor obţinute prin examinarea pelvisului este de 90% şi de 80% prin examinarea craniului, iar
împreună oferă rezultate exacte în circa 90 - 95% din cazuri. Fragmentarea sau erodarea markerilor
folosiţi în determinarea sexului restrânge posibilitatea de a răspunde corect la această problemă.
 În general, există două diferenţe morfologice majore între oasele provenind de la bărbaţi şi cele
care provin de la femei: (a) oasele bărbaţilor sunt mai mari şi mai robuste datorită inserţiilor unor grupe
musculare mai puternice decât la femei precum şi a modificărilor hormonale de la pubertate şi (b) la
 bărbaţi, bazinul este adaptat staţiunii bipede, pe când la femei, forma şi mărimea bazinului reflectă
adaptarea acestuia la progresiunea fătului prin canalul pelvian.

Răspuns întrebarea 13
Din punct de vedere al dimorfismului sexual, bazinul osos  conţine cele mai importante repere
anatomice, acurateţea determinării sexului prin examinarea acestuia fiind de 90%.
Cercetările asupra dimorfismului sexual pe care îl prezintă coxalul, s-au desfăşurat asupra
următoarelor zone ale acestuia: spaţiul preauricular, marea incizură ischiatică, marginea inferioară a
osului şi ramurile ischiopubiene.
Trăsăturile primelor două zone sunt determinate de influenţa ortostatismului şi a mersului asupra
osului, iar ale celorlalte, de gestaţie şi de particularităţile inserţiilor organelor genitale externe, fiind de
aceea mai evidente după pubertate.

18

Fig. 1. Dimorfismul sexual la oasele bazinului: A - bărbat; B - femeie (diferenţele sunt marcate
cu linie accentuată şi cu săgeţi.)
Ca şi în cazul celorlalte piese scheletice, în cazul coxalelor se folosesc, în funcţie de materialul
avut la dispoziţie, examenele antroposcopic, antropometric, radiologic (incluzând şi pelvimetria
radiografică) şi metoda amprentei genetice.
Tab. 2. Stabilirea apartenenţei de sex după caracterele bazinului
Caracterul examinat
Sacrul
 
 faţa pelvină
 
 faţa auriculară
vârful sacrului
indicele sacral 1)
Coxalul
 proeminenţele pentru inserţiile
musculare
creasta iliacă (normă
 superioară)
aripile iliace
 faţa auriculară
şanţul preauricular
tuberculul piriform
acetabulul  fiind aproximativ egal cu distanţa
 gaura obturată
marea incizură ischiatică
tuberozitatea ischiatică
 forma oaselor pubiene
arcul ventral al pubisulu
unghiul infrapubian
 partea medială a ramurii
inferioare a pubisului
 faţa anterioară a pubisului în
apropierea simfizei
 faţa posterioară a pubisului în
apropierea simfizei
Bărbat Femeie
puţin concavă, orientată mai mai concavă, orientată ventral şi
pronunţat ventral caudal
corespunde vertebrei S3 corespunde vertebrei S2 
orientat oblic anterior şi inferior orientat oblic posterior şi inferior 
103,9 112,4 - 116
mai evidente şi mai rugoase mai şterse
în forma literei S, rugoasă mai puţin sinuoasă şi mai netedă
înclinate dinspre lateral spre medial
mai verticale, puţin concave
cu concavitatea mai pronunţată
mai netedă mai rugoasă
de regulă prezent, mai lat şi mai
de multe ori lipseşte  profund; aspecul său ar fi influenţat de
actul naşterii
prezent frecvent de regulă absent
- orientat spre lateral şi anterior;
- orientat spre lateral;
- diametrul mediu egal cu 46 mm;
- diametrul mediu egal cu 52 mm,
-distanţa de la marginea sa
anterioară până la simfiza pubiană
dintre marginea lui anterioară şi
este cu 15 - 20 mm mai mică decât
simfiza pubiană
diametrul său maxim
ovală triunghiulară
formă de unghi ascuţit formă de unghi drept sau obtuz
orientată spre dorsal orientată spre lateral
triunghiulare alungite, dreptunghiulare
 prezent, bine reprezentat, separat de
absent sau extrem de îngust faţa simfizară printr-o distanţă de
câţiva mm.
în forma literei "V", având 70-750; rotunjit, în forma literei "U", având
comparabil cu unghiul dintre index 90-1100; comparabil cu unghiul
şi medius dintre police şi index
lată îngustă
la femeia care a născut poate
netedă
 prezenta creste oblice şi tranversale
netedă cu şanţuri datorate întinderii
ligamentelor simfizei în timpul
sarcinii şi a inserţiilor muşchilor
19
 

Caracterul examinat Bărbat Femeie

drepţi abdominali

Răspuns întrebarea 12
Dimorfismul sexual al craniului este consecinţa modificărilor feţei care apar la bărbaţi de la
 pubertate. Contracţiile mai puternice ale muşchilor capului şi cefei, muşchi care se inseră pe reperele
anatomice craniene, determină tracţiuni mai puternice şi în consecinţă creşterea în dimensiuni a acestor
repere.
 Din punct de vedere antroposcopic  craniul masculin  se deosebeşte de craniul feminin prin:
 punctele sale de sprijin când este aşezat pe un plan orizontal (la bărbat se sprijină pe procesele
mastoide, iar la femeie se sprijină pe maxilar şi pe condilii occipitali - Broca), dimensiuni mai mari,
 proeminenţele pentru inserţiile muşchilor capului şi gâtului mai reliefate (în special pe solzul
occipitalului şi pe mandibulă), sinusurile craniene şi condilii occipitali mai voluminoşi, procesele
mastoide mai late, cu vârful ascuţit (la femei vârful este rotunjit), creasta supramastoidiană (situată în
 prelungirea rădăcinii posterioare a procesului zigomatic al osului temporal) este pronunţată, putând să
depăşească spre posterior meatul acustic extern, fosele temporale mai adânci, calota mai puţin boltită,
glabela şi arcadele sprâncenoase proeminente, depăşind rădăcina nasului, grosimea parietalelor mai
mare spre marginea sagitală (şi nu opus acesteia ca la femei), solzul occipitalului mai gros decât al
frontalului (invers la femei), vertexul mai bombat, fruntea înclinată, puţin proeminentă, cu unghiul
frontonazal mai adâncit (femeia având fruntea rotunjită, verticală şi puţin înaltă), tuberozităţile frontale
şi parietale puţin proeminente, viscerocraniul mai dezvoltat decât neurocraniul, fiind mai lung şi mai
lat, orbitele patrulatere cu marginile superioare îngroşate şi rotunjite, (la femei marginile superioare
sunt ascuţite), tavanele orbitelor şi fosele lacrimale mai adânci, bolta palatină adâncă şi lată, apertura
nazală strâmtă, cu margini ascuţite, mandibula în "V" (la femeie în " U"), ramura mandibulei mai
verticală, gonionul = 1250 (la femei mai obtuz), mentonul patrulater şi proeminent (la femei rotund sau
ovalar, "lacks" al bărbiei), arcul dentar în "U" (la femei arcul dentar parabolic) şi procesul alveolar al
maxilarului puţin proeminent (Haun S. J.  2000, Hill C. A. 2000, Konigsberg L. W., Hens S. M.
1998) .
Diferenţele între craniul masculin şi craniul feminin evidenţiate antroposcopic sunt redate în
tab.1 şi fig. 2.

Tab.1. Dimorfismul sexual al craniului de adult după datele examenului antroposcopic

Reperul antropologic
Dimensiunile craniului
 
Proeminenţele pentru inserţiile
muşchilor capului şi gâtului
(planul nucal, condilii occipitali,
 procesele mastoide, mandibula)
Creasta supramastoidiană
Bărbaţi Femei
- mai mici, cu reliefuri rotunjite,
-mai mari, cu reliefuri mai
având trăsăturile mai apropiate de
proeminente;
ale craniului de copil;
- reliefate; ♦ puţin reliefate;
- procesele mastoide sunt mai late,   - procesele mastoide sunt mai
mai proeminente inferior, încât scurte, cu vârful rotunjit, încât
craniul de bărbat aşezat pe un plan craniul se sprijină pe maxilar şi pe
orizontal se sprijină pe acestea; condilii occipitali – Broca;
-mai pronunţată, putând să - puţin pronunţată, mai scurtă;
depăşească spre posterior meatul
20
 

Reperul antropologic Bărbaţi Femei

acustic extern;
Fosele temporale - mai adânci; - mai plate;
- puţin boltită;
- vertexul turtit;
- vertexul bombat;
- glabela puţin proeminentă;
Calota craniană - glabela proeminentă;
- tuberozităţile frontale şi parietale
- tuberozităţile frontale şi parietale
sunt puţin proeminente;
 proeminente;
- mai mare în apropierea marginii -mai subţire în apropierea marginii
Grosimea oaselor parietale
sagitale; sagitale;
- solzul frontalului este mai gros
Solzul occipitalului - mai gros decât al frontalului;
decât al occipitalului
- înclinată, puţin proeminentă, cu - rotunjită, verticală, puţin înaltă,
Fruntea
un-ghiul frontonazal adâncit; unghiul frontonazal puţin adânc;
Tuberozităţile frontală şi
- proeminente; - puţin proeminente;
parietală
-mai dezvoltat decât neurocraniul,
Viscerocraniul - mai îngust şi mai puţin înalt;
mai lung şi mai lat;
-arcadele sprâncenoase - orbitele sunt rotunjite;
 proeminente, depăşind rădăcina - arcadele sprâncenoase mai puţin
nasului;  proeminente, nu depăşesc rădăcina
Orbitele -patrulatere cu marginile superioare nasului;
îngroşate şi rotunjite; - marginile superioare sunt ascuţite;
- tavanul orbitei şi fosa lacrimală - tavanul orbitei şi fosa lacrimală
sunt mai adânci; sunt puţin adânci;
Bolta palatină - adâncă şi lată; - strâmtă, puţin adâncă;
Apertura nazală - strâmtă cu margini ascuţite; - mai lată;
Mandibula: - în forma literei "V"; - în forma literei "U";
- ramura - mai verticală; - înclinată spre orizontală;
-rotund sau ovalar, puţin
- mentonul - patrulater, proeminent;
 proeminent;
Maxila – procesul alveolar - puţin proeminent; - proeminent;

Fig. 2. Dimorfismul sexual al craniului de adult: A - craniu de bărbat; B - craniu de femeie
(diferenţele sunt marcate cu linie îngroşată)

Se apreciază că trăsăturile craniului feminin sunt mai apropiate de acelea ale craniului copilului

7.3. STABILIREA VÂRSTEI 

21
 

Răspuns întrebarea 14
Vârsta cronologică ( calendaristică, biologică) este intervalul de timp (zile, săptămâni, luni, ani)
scurs de la data naşterii unei persoane până la un anumit moment din viaţa sa.
Stabilirea exactă a vârstei cronologice a produsului de concepţie este dificilă, deoarece nu se
 poate cunoaşte cu precizie data fecundaţiei. De aceea, în medicina legală se folosesc datele consemnate
în foaia de observaţie a nou născutului (data naşterii, sexul şi lungimea acestuia, data coïtului
fecundant). Uneori, acestea sunt inexacte, datorită consemnării lor greşite sau declarării lor inexacte de
către părinţi. Pentru a răspunde cât mai precis la solicitările instanţei de judecată se folosesc o serie de
metode, dintre care cităm pe acelea bazate pe cercetările statistice ale lui Wichmann – Frendenburg. La
atingerea unei vârste, este implicată interacţiunea a numeroşi factori, care determină şi reglează
creşterea şi dezvoltarea organismului.
Diversele structuri ale organismului (osoase, dentare, sexuale, nervoase, componenta psihică), nu
ating simultan dezvoltarea corespunzătoare unei anumite vârste; de exemplu, doi copii de aceeaşi vârstă
 pot avea talii şi dezvoltări diferite ale segmentelor corpului. De asemenea, erupţia dentară sau sudarea
diafizo-epifizară nu se fac la aceeaşi dată pentru toate persoanele, ci în cursul unei perioade de luni sau
de ani (Scheuer, Black , 2000).
Variaţiile sunt date de ereditate, teren, sex şi rasă, de acţiunea factorilor mezologici, de bolile de
nutriţie şi carenţiale ale mamei şi apoi ale copilului, factori care întârzie dezvoltarea oaselor. Datele
diferite obţinute la copii de aceeaşi vârstă constituie aspecte individuale ale variabilităţii.
Vârsta se poate încadra într-una din următoarele perioade cronologice:
• fetală – viaţa intrauterină;
• infans I (inf .I) – este cuprinsă între naştere şi apariţia primilor molari permanenţi (0 – 7 ani);
• infans II (inf. II) – este cuprinsă între apariţia primilor molari permanenţi (7 ani) şi apariţia molarilor
secunzi permanenţi (12 – 13 ani);
•  juvenilis (juv.) sau adolescenţa – este cuprinsă între apariţia molarilor secunzi permanenţi şi osificarea
sincondrozei sfenooccipitale (22 – 23 ani); în această perioadă, cartilajele de creştere sunt osificate;
• adultus (ad.) sau adult tânăr – este cuprinsă între osificarea sincondrozei sfenooccipitale şi vârsta de 40
ani; în această perioadă apare abraziunea dentară, s-au obliterat circa 1/3 din sutura sagitală şi ½ din
sutura coronală, celelalte suturi fiind încă neobliterate;
• maturus (mat.) corespunde adultului mijlociu din alte periodizări, ea se întinde între 40 – 60 ani; în
această etapă, suturile sunt aproape complet obliterate, abraziunea dentară este accentuată, iar unii dinţi
au căzut;
• senescens (sen.) – se întinde de la sfârşitul perioadei precedente până la moarte.
Primele două perioade de vârstă sunt frecvent reunite în copilăria precoce. Începând din viaţa
intrauterină până la vârsta de doi ani, creşterea oaselor se realizează cu viteză mare. Între vârsta de doi
ani şi pubertate, creşterea continuă, dar cu o viteză mai mică.
La pubertate, creşterea oaselor şi sudarea diafizo-epifizară se asociază cu apariţia caracterelor
sexuale secundare.

Răspuns întrebarea 15

22
 

Metodele utilizate pentru stabilirea vîrstei se aleg în funcţie de etapa ontogenetică în care se află
materialul supus expertizei. Din acest punct de vedere în antropologia medico-legală sunt luate în
considerare 4 etape : etapa vieţii intrauterine, etapa apariţiei punctelor de osificare, etapa de creştere
 şi sudură diafizo-epifizară şi stadiul de involuţie a scheletului (de modelare).
 Stabilirea vârstei fetale
În mod curent, vârsta fetală se stabileşte în luni lunare.  Luna lunară este considerată ca având 28
de zile, durata totală a sarcinii fiind de 10 luni lunare x 28 de zile = 280 zile. Acest interval de timp
corespunde celor nouă luni calendaristice.Se poate aprecia pe cadavre sau pe piese osoase.
Stabilirea vârstei se face prin: (1) măsurători antropometrice (determinarea taliei produsului de
concepţie sau a dimensiunilor unor componente scheletice), (2) prin metode radiologice (imagistice) şi
(3) metode histologice. 
Majoritatea celor 206 oase care intră în componenţa scheletului uman se dezvoltă dintr-unul sau
mai mulţi centri primari de osificare   care se dezvoltă la nivelul diafizei oaselor lungi şi centri
 secundari de osificare, care se dezvoltă la nivelul epifizelor sau apofizelor osoase. Apariţia acestor
centri de osificare, precum şi fuzionarea centrilor secundari cu cei primari, respectă un anumit calendar,
care permite stabilirea destul de corectă a vârstei.
 Evidenţierea punctelor de osificare se face, prin metode histologice (prin efectuarea prin corpul
acestuia a mai multor secţiuni , care se colorează cu roşu alizarină) sau radiologice.
Tabelul nr. 24 . Apariţia punctelor de osificare în viaţa intrauterină (după Panaitescu V., 1984)
Vârsta fetală în
Punctele de osificare
luni lunare
Sfîrşitul lunii I-a Mandibular, maxilar, claviculă, humerus, oasele antebraţului;
Sfîrşitul lunii a II-a Parietale, temporal, sfenoid, occipital, primele 6 coaste, scapulă, ileon, femur,
oasele gambei;
Sfârşitul lunii a III-a Nazale, zigomatice, vertebrele toracice, primele vertebre sacrale, metacarpiene,
metatarsiene, falange;
Sfârşitul lunii a IV-a Vertebre cervicale şi lombare, tuberozitate ischiatică, falangele piciorului;
Sfârşitul lunii a V-a Pubis şi calcaneu;
Sfârşitul lunii a VI-a Stern;
Sfârşitul lunii a VII-a Alte 2-3 puncte de osificare în stern;
Sfârşitul lunii a IX-a Punctul de osificare Béclard din epifiza inferioară a femurului, punctul din epifiza
 proximală a tibiei şi nucleul pentru talus.

 La naştere sunt prezenţi centrii primari de osificare de la nivelul oaselor lungi (diafizelor) ale
membrelor, inclusiv cei de la nivelul oaselor mâinii şi piciorului şi începe procesul de osificare la
nivelul corpurilor vertebrale, scapulei, pelvisului, claviculei, bazei craniului, calvariei şi oaselor feţei.

5.3. 3. Estimarea vârstei extrauterine

 Pentru stabilirea vârstei extrauterine pe piesele scheletice se utilizează ca indicatori

determinarea vârstei osoase  şi a vârstei dentare.
Examinarea oaselor avute la dispoziţie trebuie să urmărească modificările imprimate de vârstă şi
găsirea pe materialul osos a posibilelor surse de variaţie. Pentru aceasta, trebuie să se aibă în vedere că
ontogeneza se realizează discontinuu şi în salturi.
23
 

Determinarea vârstei osoase  se bazează pe faptul că în timpul creşterii, osul trece prin mai multe
etape, cum ar fi: apariţia centrilor de osificare, creşterea în lungime şi grosime, fuzionarea diafizo-
epifizară şi modelarea oaselor (stadiul de involuţie). Succesiunea în timp a acestor etape permite ca prin
examenele antropologic, radiologic şi histologic să se precizeze data apariţiei centrilor, a sudării
diafizo-epifizare, să se determine dimensiunile osului şi modificările date de procesele de remodelare
(involuţie).
Vârsta dentară  se determină prin gradul de dezvoltare a dinţilor şi a componentelor lor, prin
datele pe care le oferă erupţia şi calcificarea acestora. Determinarea vârstei dentare aduce informaţii
utile, în special dacă vârsta osoasă este modificată de boli (endocrine, de nutriţie). În plus, determinarea
vârstei dentare prezintă avantajul că după ce dinţii şi-au încheiat dezvoltarea, nici morfologia şi nici
mineralizarea acestora nu mai sunt afectate de tulburările sistemice (Zarnea, 1983).
Iniţial, vârsta dentară s-a determinat pe baza erupţiei dinţilor, prezentând o serie de limite , date
de:
♦ factorii patologici ( erupţia dinţilor temporari este întârziată în rahitism şi luesul

congenital), carenţele alimentare şi endocrinopatii (insuficienţa hormonului de

creştere şi a hormonilor tiroidieni);
♦ în evoluţia dentară există două pauze în erupţie, între 2,5 – 6 ani şi de la 12 ani până

la erupţia molarului de minte (care uneori, poate să nu aibă loc); în aceste perioade,
vârsta dentară se poate stabili numai pe baza mineralizării dentare;
♦ erupţia unui dinte are o desfăşurare extrem de scurtă în timp, influenţată de factori

locali sau generali; de aceea, s-a preferat determinarea calcifierii componentelor

dentare (rădăcină şi coroană), care se desfăşoară continuu, fără pauze (Gleiser,
1955).
 Până la vârsta de 20 ani, vârsta dentară este identică cu vârsta biologică, datele de evoluţie ale
dinţilor fiind precise, fără variaţii individuale, spre deosebire de vârsta osoasă, care permite aprecieri
numai între anumite limite.
Datele la care se instalează modificările osoase caracteristice unei anumite vârste sunt variabile,
încât determinarea vârstei printr-o singură metodă poate expune la concluzii inexacte. De aceea, se
recomandă ca pe materialul avut la dispoziţie să se aplice cât mai multe metode.
În jurul vârstei de 20 ani, creşterea organismului este terminată, epifizele majorităţii oaselor fiind
unite cu diafizele, iar dinţii sunt practic toţi erupţi şi calcificaţi. După vârsta de 20 ani, continuă
obliterarea suturilor şi modificările morfologice ale diafizelor, ale lungimii oaselor şi ale feţei simfizare
a osului coxal. Tardiv, apar modificări induse de osteofitoză şi de atriţia dentară (Ubelaker, 1989).
Pentru simplificare, în determinarea vârstei extrauterine, piesele scheletice se pot clasifica în oase
ale  persoanelor subadulte  (preadulte) şi oase ale  persoanelor adulte  (Krogman, 1986, Ubelaker,
1991).
Pentru estimarea vârstei la adulţi  pe material osos se folosesc: , modificările extremităţilor
 sternale ale coastelor şi claviculei, sudura părţilor componente ale sacrului, aspectele morfologice ale
crestei iliace, ale feţei auriculare, ale feţei simfizare a pubisului, gradul de obliterare a suturilor,
evidenţierea semnelor de îmbătrânire osoasă şi examenul dentar .
La adulţi, toate aceste modificări morfologice sunt mai puţin precis legate de o anumită vârstă,
fiind influenţate de sex, rasă, teren şi patologie. Dificultăţi şi mai mari se întâlnesc la bătrâni, la care
24
 

modificările degenerative atribuite vârstei sunt mult influenţate de patologia individuală. Modificările
degenerative pot apare însă şi la persoane mai tinere.

 STABILIREA TALIEI
Răspuns întrebarea 16
Prin talie se înţelege lungimea totală a corpului. Ea este definitivă între 22-25 ani, cînd sudarea
diafizo-epifizară este încheiată. Se apreciază că între 40-60 ani talia scade cu 2-3cm. În aprecierea taliei
 pe fragmente osoase trebuie efectuate măsurători ale oaselor lungi (avînd în vedere că există raporturi
 precise între lungimea oaselor şi talie), rezultatele lor fiind comparate cu datele din tabele şi raportate la
talia reală a corpului (adică incluzînd şi părţile moi). Schematic, s-a apreciat că lungimea humerusului
reprezintă cca 20% din talie, lungimea femurului cca 27% iar tibia cca 22%. Dintre acestea, cel mai
sigur parametru îl reprezintă lungimea femurului
Statura este o variabilă determinată de factorii genetici şi influenţată de rasă, sex, vârstă, terenul
 patologic, alimentaţie şi arealul geografic.
Determinarea staturii se face prin metode anatomice şi metode matematice.
Pentru determinarea taliei se preferă rezultatele măsurătorilor oaselor membrului inferior. Se vor
avea în vedere vârsta, rasa şi sexul persoanei de la care provin oasele. Nu se vor combina formulele
stabilite de diverşii cercetători pe rase sau populaţii diferite şi în estimarea staturii nu se face media
rezultatelor obţinute prin aplicarea mai multor formule.
Femurul este osul ale cărui dimensiuni permit o bună estimare a taliei. Deşi majoritatea autorilor
acceptă existenţa unei bune corelaţii între lungimea diverselor oase şi statură, totuşi există unele
reţineri. Acestea se datorează pe de o parte corelaţiei imperfecte, iar pe de altă parte variaţiilor existente
între diferitele grupe populaţionale.
Pentru estimarea taliei s-au stabilit formule de regresie bazate pe rezultatele măsurării lungimilor
oaselor.
Determinarea taliei pe oasele lungi la copii se poate calcula pornind de la valorile lungimii
oaselor. Aceasta este posibil deoarece între aceste valori şi statură există raporturi precise. Rezultatele
cele mai exacte le dau datele obţinute prin măsurarea oaselor lungi ale membrului inferior.

 RASELE UMANE: NOŢIUNI GENERALE 

Răspuns întrebarea 17
 Rasa este definită ca un grup uman cu mărime variabilă, constituit istoric, ai căror membrii au
caractere comune (somatice, fiziologice, patologice, ereditare şi genetice), fiind de cele mai multe ori
format din naţionalităţi diferite, cu limbă şi obiceiuri de cele mai multe ori deosebite. Rasa ocupă un
anumit areal, unde trăieşte în condiţii de relativă izolare.
Gruparea oamenilor în rase s-a făcut până în prezent după criterii fenotipice (culoarea pielii,
aspectul părului, conformaţia craniului, particularităţile reliefului feţei). Progresele geneticii cantitative
a populaţiei au permis compararea globală a tiparelor variaţiilor fenotipice cu aspectul variaţiilor
markerilor genetici clasici şi ai markerilor ADN.
Pentru stabilirea caracterelor rasiale se folosesc metodele antroposcopice şi antropometrice.

25
 

Valorile diferite pe care le prezintă atât caracteristicile măsurabile, cât şi acelea evidenţiabile prin
antroposcopie constituie variabilitatea (variaţia). Ea este determinată sau influenţată de factori genetici
(legile eredităţii mendeliene, mutaţii, diferenţierea genelor, respectiv numărul diferit de gene pe un
cromozom, schimburile de segmente genetice) şi de factori de mediu (care pot acţiona prenatal, de ex.
nutriţia şi bolile mamei, sau postnatal, de ex. bolile şi alimentaţia copilului).
Trăsăturile craniometrice constituie de multe secole un criteriu pentru încadrarea craniilor în
diferite rase. Această constatare a fost verificată ştiinţific. Trăsăturile craniene prezintă particularităţi
regionale şi stabilesc o bună legătură între aspectul lor fenotipic şi componenta lor genotipică.
Variaţiile care apar în interiorul unei regiuni geografice implică intervenţia selecţiei în producerea lor  .
În cercetările lor asupra rasei, antropologii americani au folosit ca material de studiu craniul. Pe
acesta s-au aplicat un număr de măsurători, rezultatele obţinute fiind prelucrate statistic. Astfel,
măsurarea craniilor a reflectat deosebirile între cele două rase. În vederea obţinerii unor variabile
semnificative, s-au folosit măsurători multiple.
În funcţie de teritoriul în care au avut loc migrările şi încrucişările între reprezentanţii diferitelor
rase au apărut subgrupe denumite subrase, tipuri, etc. Formarea subraselor este un răspuns adaptativ la
factorii mezologici, subrasele devenind mai adaptate la condiţiile de mediu, ceea ce a permis
supravieţuirea membrilor lor şi iradierea în alte nişe ecologice. Aceste mecanisme previn dispariţia
speciilor.
Trăsăturile antropologice ale unei rase se împart în două grupuri. Din primul grup fac parte
trăsăturile cu determinism genetic (de ex.: aspectul dermatoglifelor, apartenenţa la o anumită grupă
sangvină), iar în al doilea grup trăsăturile care se datorează factorilor mezologici (de ex.: creşterea în
 prezent a taliei bărbaţilor europeni datorită condiţiilor mai bune de viaţă).
După morfologia craniului, Krogman (1955) descrie trei rase umane: caucazoidă, negroidă  şi
mongoloidă. În cazul rasei caucazoide se descriu trei subrase: nordică, central-europoidă (alpină) şi
 sudică (mediteraneană).

26
 

Fig. 3. Diferenţe rasiale (marcate cu linie îngroşată) ale craniului de adult (norma frontală şi
norma laterală): A-rasa caucazoidă; B- rasa negroidă; C- rasa mongoloidă.

 PRINCIPALELE TIPURI DE LEZIUNI OSOASE ÎNTÂLNITE ÎN PRACTICA

 ANTROPOLOGICĂ 
Răspuns întrebarea 18
Interpretarea leziunilor la oasele care sunt supuse expertizei medico-legale antropologice prezintă
o importanţă deosebită. În cele care urmează vom clasifica aceste leziuni în leziuni netraumatice şi
leziuni traumatice.
 Leziuni osoase netraumatice întâlnite în practica antropologică
Leziunile osoase netraumatice întâlnite cel mai frecvent în practica antropologică sunt:
osteoartrita, bolile osoase congenitale, osteomielita, sifilisul osos, osteocondroza şoldului, tumori.
 Leziuni osoase traumatice întâlnite în practica antropologică
27
 

Fracturile sunt cele mai frecvente leziuni traumatice şi se pot prezenta sub următoarele forme:
• fracturi neconsolidate ale oaselor lungi (fracturi complete transversale, oblice, spiroide,
longitudinale, cominutive);
• fracturi craniene (ale bolţii, iradiate de la boltă la bază, fracturi ale bazei, fisuri, ciupiri ale unei
 părţi din os consecutiv unor loviri tangenţiale, detaşări ale tăbliei externe, fracturi orificiale produse
 prin împuşcare, zdrobirea craniului);
• fracturi pe cale de consolidare;
• fracturi consolidate vicios (cu calus hipertrofic, în baionetă, angulate, cu încălecarea oaselor, cu
înglobarea oaselor antebraţului sau gambei într-un calus comun, cu scurtarea osului, cu pseudoartroze);
• fracturi pe oase patologice (în evoluţia osteoporozei, neoplasmelor osoase, etc.).
Deasemenea, se pot găsi indicii ale tratamentelor ortopedice constând din diferite materiale de
osteosinteză (proteze, şuruburi, plăci, sârme, tije, scoabe, cuie, broşe). Uneori pe acestea se pot afla
inscripţii care să orienteze asupra firmei producătoare şi a datei fabricaţiei, servind astfel la identificare.
Este obligatoriu ca fracturile intravitam să fie diferenţiate de artefactele postmortem. Prezenţa
unei fracturi atestă existenţa unui traumatism, putând constitui uneori cauza morţii (de ex. fracturile
craniene sau fracturile întinse). Pe baza studierii localizării şi morfologiei fracturilor, se pot stabili felul
agentului traumatic şi condiţiile în care s-a produs fractura. Vechimea fracturii se poate aprecia prin
examenul radiologic al calusului. Primele semne de vindecare osoasă apar la 10 zile de la producerea
traumatismului. Durata vindecării este în funcţie de osul afectat şi de felul fracturii.
Datele obţinute prin examinarea oaselor fracturate sunt indici utili poliţiei în depistarea unei
 persoane cu identitate necunoscută, dispărută. Anturajul îşi poate aminti de deformărilor feţei, de
imposibilitatea de a realiza ocluzia dentară, de mersul şchiopătat, de poziţia vicioasă a unui membru, de
 paralizii, de scăderiea mobilităţii unei articulaţii, de deformările vizibile ale oaselor, sau a de un
membru scurtat sau amputat.
În vederea identificării, radiografiile oaselor expertizate antropologic trebuiesc comparate cu
radiografiile aflate în evidenţa unităţilor sanitare (spitale, policlinici, cabinete particulare). Căutarea
radiografiilor şi a oricăror date legate de bolnavii cărora acestea li s-au făcut se efectuează de către
 poliţie. La compararea clişeelor radiologice, pentru obţinerea unor rezultate cât mai exacte, este
obligatoriu ca radiografia osului expertizat să fie efectuată în aceleaşi condiţii tehnice (distanţă,
incidenţă) ca şi radiografia folosită pentru comparare. Opinia ortopedului şi a radiologului este
obligatorie în astfel de cazuri şi ea trebuie să fie consemnată în raportul de expertiză medico-legală
antropologică. Uneori, pe baza unei eventuale identificări, poliţia poate ajunge la identificarea
criminalului.
Prezenţa semnelor de vindecare prezintă importanţă medico-legală, deoarece: (1) ele atestă că
leziunea a fost produsă antemortem; în cazul în care discontinuităţile osoase s-au produs post sau
 perimortem, reacţiile de refacere nu apar; şi (2) stadiul în care se găseşte reacţia de vindecare osoasă
indică intervalul de timp care a trecut între producerea leziunii şi moarte.
În antropologia medico-legală şi în antropologia istorică trebuie precizată data la care s-a produs
o fractură. Aceasta serveşte şi la stabilirea momentului morţii. În raport cu momentul morţii, se
consideră că o fractură s-a putut produce ante, peri sau postmortem.
Caracteristicile fracturii antemortem vindecate sunt uşor de stabilit, prin examinarea prezenţei şi a
morfologiei calusului.
28
 

Probleme mai deosebite de diagnostic diferenţial ridică orificiile calotei craniene şi urmele lăsate
 pe os de agenţii tăietori.

29