Cuprins:

Introducere
1. Ce este antropologia?

2. Ramurile antropologiei
 Antropologia culturală/socială sau socioculturale.
 Antropologia fizică (denumită şi antropologie biologică).
 Antropologia lingvistică.
 Antropologia arheologică.

3. Omul: concepţii, viziuni, idei

4. Concluzie
 Introducere
Antropologia este, precum spune şi numele (gr.ἄνθρωπος - om), ştiinţa care
studiază omul. Antropologia studiază, deci, atât aspecte legate de genetica,
fiziologia, biochimia diferitelor grupuri de oameni, cât şi cultura, religia, societatea
şi istoria acestora.

  Principala întrebare pusă de antropologie, este: ce diferenţiază omul

de restul animalelor, ce îl face pe om să fie om? Alte întrebări care preocupă
antropologia sunt: ce defineşte societatea omenească şi viaţa omului? care sunt
relaţiile sociale dintre oamenii? care sunt strămoşii lui Homo sapiens? ce sunt
trăsăturile fizice ale oamenilor? cum se comportă omul? care sunt variaţiile dintre
diferite grupuri de oameni? cum a influenţa trecutul evolutiv al lui Homo sapiens
organizarea sa socială şi cultura acestuia?

Deşi termenul de ,,antropologie” a apărut abia în secolul al XV-lea, interesul

pentru natura omului, viaţa acestuia, cultură şi societate a existat încă din
antichitate. Istorici precum Herodot şi Tacitus au descris în lucrările lor diferite
aspecte legate de triburile celtice şi germanice. Herodot este şi primul care
formulează principalele aspecte problematice ale cercetării antropologice. Aristotel
poate fi şi el considerat, o personalitate interesată de acest domeniu, prin scrierile
sale din domeniile politici, filozofiei, logici sau estetici. Personalităţi precum
Galenus şi Hippocrate au dezvoltat cunoştinţele despre corpul uman, despre
anatomia, fiziologia, precum şi despre patologia acestuia.

În evul mediu diverşi călători descriu experienţele lor printre membrii unor
culturi diferite de a lor. Marco Polo descrie în lucrările sale viaţa mongolilor,
obiceiurile acestora, cultura acestora etc. Cristofor Columb descrie cultura
amerindienilor întâlniţi în călătoriile sale.

În secolele XIX-XX cunoştinţele despre civilizaţiile dispărute se îmbogăţesc

considerabil datorită cercetărilor arheologice efectuate de arheologi precum
Heinrich Schlimann (care a studiat civilizaţia miceniană), Jean Champollion (care
a descifrat hieroglifele), Arthur Evans care a studiat civilizaţia minoică, Howard
Carter, renumit egiptolog etc.

Antropologia cuprinde patru ramuri principale:

:: Antropologia culturală/socială, care studiază condiţiile de trai ale oamenilor,

societatea umană, instituţiile acesteia, relaţiile interumane şi cu societatea.
:: Antropologia lingvistică, care studiază structura, formarea, evoluţia şi contextul
social-cultural al diferitelor limbi. Această ramură a antropologiei ar putea fi
denumită simplu lingvistică.

:: Antropologia fizică (denumită şi antropologie biologică), care studiază omul ca

organism biologic, studiind anatomia, fiziologia, genetica acestuia, întru un cadru
evolutiv, cu alte cuvinte studiază modificarea acestor aspecte biologice pe
parcursul evoluţiei omului.

:: Antropologia arheologică studiază civilizaţia umană prin analiza obiectelor şi a

altor elemente rămase de pe urma acesteia.
 Ce este antropologia?

Antropologia, din punct de vedere etimologic, derivă din doi termeni

greceşti: antropos, care înseamnă om şi logos, însemnând cuvânt sau relatare,
ştiinţă. Privită din acest punct de vedere antropologia poate fi definită ca studiu al
omului.

Dacă am depăşi această viziune etimologică am putea spune că antropologia

este un conglomerat sau, mai bine zis, o configuraţie de direcţii diferite de studiere
a omului. Deseori definiţiile date antropologiei implică sintagma fiinţele umane,
respectiv considerându-se că antropologia este studiu (fiinţelor umane) în aceeaşi
orientare, la diferiţi autori găsim definirea antropologiei ca ştiinţă a tuturor
oamenilor şi mai nou,şi parcă mai des, antropologia este definită ca ştiinţa
umanităţii.

Dacă să exemplificăm: Robin Fox,într-o Enciclopedie a ştiinţelor sociale,

publicată în S.U.A., în 1985 defineşte antropologia ca o ştiinţa a omului. William
A. Haviland, în lucrarea lui antropologie culturală, ajunsă la ediţia a VIII-a, în
1996, consideră că antropologia este studiul tuturor oamenilor. Ea include tot ceea
cese referă la fiinţele umane. Michael C. Howard, în lucrarea lui antropologie
culturală contemporană, apărută în S.U.A., în 1989, consideră că antropologia
urmăreşte să ofere o imagine completă şi sistematică asupra umanităţii.

Există trei mari perspective asupra antropologiei fiecare având pretenţia, mai
mult sau mai puţin declarată, de a oferi o imagine generală asupra întregii
problematici a omului. Prima este cea care priveşte antropologia ca o ştiinţă
socială, alături de sociologie, economie generală, politologic, psihologie socială.
Aceasta a dat naştere antropologiei culturale, în sensul cel mai larg alcuvântului. A
doua perspectivă este cea biologică. Antropologia rezultată din această viziune
studiază omul şi creaţia lui ca un domeniu a lumii biologice şi este o parte
integrantă a ştiinţelor naturii. A treia perspectivă înţelege antropologia ca o parte a
disciplinelor umaniste. In acest ultim caz este vorba despre antropologia filosofică,
ce ar putea fi definită ca studiu filosofic al omului.

Dicţionarul enciclopedic Webster, din 1994,determină antropologia

filosofică ca fiind studiul naturii sau al esenţei omului, în Cursul de filosofie al lui
Andre Vergez şi Denise Huisman, legătura dintre filosofie şi antropologieeste
tratată ca problemă a destinului omenesc.

După Emil Cioran, antropologia filosofică aapărut odată cu încercarea

omului de a-şi înţelege esenţa şi destinul său, deci, când omul sustras asimilării
naive în obiectivitate s-a diferenţiat de lumea înconjurătoare devenind,totodată,
conştient de această diferenţiere. Astăzi, spune filosoful român, antropologia
filosofică are o relativă independenţă faţă de domeniile care vizează indirect omul.
Mai mult chiar, se poate vorbi de o situaţie de supra ordonare a antropologiei, în
raport cu celelalte discipline filosofice. In postfaţa la lucrarea lui Mărio
Germinario, intitulată Omul fără vocaţie, am prezentat principalele probleme care
au stat şi stau în atenţia antropologiei filosofice. Dintre acestea amintim: definiţiile
omului, cunoaşterea de către om a omului, structura omului, diferenţele individuale
dintre oameni, condiţia omului, concepţia teologică asupra omului, etc. Lucrarea
de faţă priveşte studiul omului din una din perspectivele menţionate, pe care o
considerăm fundamentală, adică din cea a antropologiei culturale.
 Ramurile antropologiei

Antropologia cuprinde patru ramuri principale:

:: Antropologia culturală/socială sau socioculturale, care studiază condiţiile

de trai ale oamenilor, societatea umană, instituţiile acesteia, relaţiile interumane şi
cu societatea.

:: Antropologia lingvistică, care studiază structura, formarea, evoluţia şi

contextul social-cultural al diferitelor limbi. Această ramură a antropologiei ar
putea fi denumită simplu lingvistică.

:: Antropologia fizică (denumită şi antropologie biologică), care studiază

omul ca organism biologic, studiind anatomia, fiziologia, genetica acestuia, întru-
un cadru evolutiv, cu alte cuvinte studiază modificarea acestor aspecte biologice pe
parcursul evoluţiei omului.

:: Antropologia arheologică studiază civilizaţia umană prin analiza

obiectelor şi a altor elemente rămase de pe urma acesteia.

Antropologia culturală/socială sau socioculturale. În abordarea

antropologiei socioculturale ca ştiinţă există două puncte de vedere principale:
ontologic si epistemologic. Din viziune ontologică sunt cercetate bazele
existenţiale ale omului şi umanităţii şi antropologia socioculturală trebuie înţeleasă
ca o imagine a naturii umane, adică a ceea ce stă la baza devenirii omului şi a
umanităţii. Esenţa acestei viziuni constă în studierea omului în complexitatea
dimensiunilor sale, ca rezultat al interacţiunii mai multor factori: biologic, social,
cultural şi mediul ecologic, deoarece omul ca fiinţă biologică, socială şi culturală
este condiţionat de mediul în care trăieşte, cu care constituie un ecosistem deosebit.

Din viziune epistemologică, antropologia socioculturală este o prezentare

rezumativă a marilor probleme ale disciplinelor particulare antropologice, un fel de
sinteză a studiilor antropologice. De exemplu, Conrad Phillip Kottak, în lucrarea
Antropologia. Explorarea diversităţii umane (New York, 1991), susţine că
disciplina Antropologie culturală include principalele subdiscipline cu caracter
antropologic. Coraportul dintre antropologia socioculturală, înţeleasă ca
antropologie generală, şi antropologiile particulare se exprimă, metaforic, în formă
de copac, unde antropologia socioculturală este trunchiul, disciplinele particulare –
ramurile, iar subdisciplinele antropologiilor particulare – crenguţele.

Pentru a determina specificul antropologiei socioculturale, vom reieşi din

definiţiile date antropologiei sociale şi antropologiei culturale de fondatori. James
George Frazer, la inaugurarea primului curs universitar din lume de Antropologie
socială, în prelegerea de deschidere ţinută la 14 mai 1908 la Liverpool, a definit
antropologia socială ca o „embriologie a gândirii şi a instituţiilor umane” 1. Franz
Boas, întemeietorul şcolii americane de antropologie culturală, menţiona că scopul
acestei ştiinţe este „de a descoperi procesele prin care s-au desfăşurat anumite
stadii de cultură. Obiceiurile şi credinţele nu sunt cele din urmă obiecte ale
cercetării. Noi dorim să aflăm motivele pentu care astfel de obiceiuri şi credinţe
există” 2. Evans Pritchard consideră că antropologia socială studiază
comportamentul social sub forme instituţionalizate, cum ar fi familia, sistemele de
rudenie, organizaţiile politice, procedurile legale, culturile religioase etc., fie în
societăţi contemporane, fie în societăţi istorice3. F.M. Keesing, profesor de
antropologie culturală, dă următoarea definiţie: „Antropologia culturală este acea
parte a antropologiei, a ştiinţei omului, care descrie şi caută modurile generale de
înţelegere privitoare la obiceiurile umane sau comportamentul cultural”4.

În literatura rusă de specialitate, autorii V.Е. Stolearenko şi L.D. Stolearenko

definesc antropologia culturală ca învăţătură despre om ca creator şi parte
componentă a culturii, care studiază procesele de formare a culturii umane,
sistemele etnoculturale ce determină esenţa şi comportamentul omului.
Antropologia culturală studiază etnologia popoarelor, obiceiurilor şi tradiţiilor,
relaţiilor de rudenie, a limbii, moralei şi religiei. Iar antropologia socială, în
viziunea lor, este un domeniu al cunoaşterii, care studiază acele manifestări ale
lumii spirituale a omului ce-i permit acestuia să se realizeze ca subiect – creator al
propriei realităţi sociale. Antropologia socială analizează specificul organizării
sociale a popoarelor lumii şi, de asemenea, structura complexă a lumii spirituale
lăuntrice a omului, autodeterminarea acesteia, raportul dintre lumea spirituală
lăuntrică şi lumea exterioară a relaţiilor sociale obiective. Obiectul de studiu al
antropologiei sociale este omul ca subiect potenţial şi real al societăţii. Omul
creator ce poartă responsabilitate personală atât pentru actul de creaţie, cât şi
pentru efectele, rezultatele activităţii sale sociale. Suportul aparatului categorial al
antropologiei sociale îl constituie astfel de noţiuni ca individualitatea, libertatea,
creaţia, jocul, riscul, liberul arbitru, responsabilitatea, sensul vieţii, orientările
valorice, expertiza antropologică . Cercetătorii Е.R. Iarskaia-Smirnova şi R.V.
Romanov consideră că antropologia socială este ştiinţa şi disciplina didactică,
obiectul căreia este omul, cultura şi societatea în diversitatea manifestărilor lor.
Antropologia socială există anume pentru a ajuta oamenii să se înţeleagă reciproc,
să evite sau să soluţioneze paşnic conflictele şi să obţină o colaborare eficientă.

1
James George Frazer. The Scope of Social Anthropology. - În: Psyche’s Task. - Londra, 1913 // V.V. Caramelea.
2
Franz Boas. Antropologie generală. - New York, 1933.
3
. Evans Pritchard. Social Anthropology. - Paris, 1968.
4
. Keesing F.M. Cultural Antropology. - New York, 1963.
Cultura, puterea, identitatea, problemele gender, inegalitatea sunt, în viziunea lor,
noţiunile-cheie ale antropologiei sociale contemporane.

Aşadar, există o oarecare diferenţă între accentele care se pun în

antropologia socială şi în antropologia culturală, însă cert e faptul că ele se
condiţionează şi se completează reciproc. La baza constituirii antropologiei
socioculturale se află ideea de progres social care caracterizează gândirea
iluministă, fiosofia morală şi filosofia socială din prima jumătate a secolului al
XIX-lea. Condiţionată de aceste premise teoretice, antropologia socioculturală
începe să se contureze ca disciplină cu obiect propriu din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, prin studii teoretice, precum şi prin cercetări pe teren,
efectuate îndeosebi asupra unor grupuri de populaţii subdezvoltate din punct de
vedere social, economic şi cultural, grupuri umane tribale, „neliterare”,
„primitive”, „sălbatice” sau „naturale”. Tot din această perioadă se dezvoltă un şir
de curente de gâdire în antropologia socioculturală: evoluţionismul social şi
cultural (L.H. Morgan, E.B. Tylor), particularismul istoric (F.Boas şi şcoala sa:
Kroeber, Wissler, Goldenweisser ş.a.), difuzionismul (Grabner, Schmidt ş.a.),
structuralismul şi funcţionalismul (C.Levi-Strauss, A.Radcliffe-Brown,
B.Malinowski ş.a.) etc., fapt ce contribuie decisiv la consolidarea teoretico-
metodologică a antropologiei socioculturale. În consecinţă, antropologia
socioculturală îşi formează un sistem conceptual şi metodologic propriu.

O problemă pusă în discuţie chiar printre primele, actuală şi azi, a fost dacă
există două antropologii: socială şi culturală sau doar una – antropologia
socioculturală? În 1951 în literatura antropologică s-a desfăşurat o polemică axată
pe această problemă între R.Firth (şef catedră Antropologie Socială în cadrul Şcolii
de Ştiinţe Economice şi Politice din Londra) şi G.Murdock (profesor de
antropologie culturală la Universitatea din Pittsburg). S-a ajuns la concluzia că
problematica antropologiei sociale şi a antropologiei culturale nu coincide întru
totul. În 1952, la Simpozionul internaţional de antropologie, antropologii s-au
împărţit în două tabere: una reprezentată de A.Kroeber şi C.Levi-Strauss, care
susţineau că este vorba de o singură ştiinţă cu posibilităţi de abstractizare la două
niveluri şi a doua, reprezentată de Sol Tax, care considera că este vorba de două
discipline cu problematică distinctă. De fapt, tradiţional, antropologii englezi
(şcoala engleză) numesc această disciplină antropologie socială, iar antropologii
americani (şcoala americană) – antropologie culturală, însă ambele tratează atât
probleme de ordin social, cât şi de ordin cultural. Desigur, există diferenţe de
tematică şi interpretare. În acest context, C.Levi-Strauss menţiona: „Indiferent dacă
se proclamă a fi socială sau culturală, antropologia aspiră totdeauna la cunoaşterea
omului total, într-un caz pornind de la producţiile sale, în celălalt – de la
reprezentările sale” . Concluzia poate fi că antrolologia socială pune accentul pe
acţiunea socială, iar antropologia culturală – pe conduita socială. Această problemă
e importantă atât în vederea orientării şi tematicii, cât şi în ceea ce priveşte
legăturile antropologiei socioculturale cu alte discipline în procesul de colaborare
în studiul complex al omului. Astfel, C.Levi-Strauss menţiona că „o orientare
culturalistă apropie antropologia de geografie, de tehnologie şi preistorie, în timp
ce orientarea sociologică îi creează afinităţi mai directe cu arheologia, psihologia şi
istoria”.

În litreratura de specialitate se profilează cel puţin trei orientări în

determinarea specificului obiectului de studiu al antropologiei socioculturale:

1. Conform opiniei lui Michael C. Howard, antropologia socioculturaIă

studiază viaţa socială simbolică şi materială a oamenilor. În timp ce antropologia
fizică sau biologică este orientată spre studiul bazei biologice a condiţiei umane,
antropologia culturală, în sensul menţionat, se concentrează în direcţia studierii
moştenirii sociale a umanităţii. Toate aceste aspecte ale existenţei umane, ce sunt
transmise prin experienţă socială şi culturală, mai degrabă decât prin gene, ţin de
domeniul antropologiei culturale, care, la rândul său, include trei domenii:
arheologia, lingvistica antropologică şi etnologia (fiecare dintre ele având
numeroase subramuri).

2. A doua viziune în această problemă este a lui William A. Haviland,

expusă în lucrarea Antropologie culturală (1996). El susţine că antropologia
culturală îşi concentrează atenţia asupra studiului comportării umane. La temelia
acestei comportări se află cultura, adică acele standarde, deseori chiar inconştiente,
prin care funcţionează grupurile sociale şi societatea în ansamblu. Datorită faptului
că acestea determină sau ghidează comportarea de zi cu zi a membrilor societăţii,
comportarea umană este, înainte de toate, o comportare culturală.

3. A treia viziune aparţine lui Conrad Phillip Kottak, expusă în lucrarea

Antropologia. Explorarea diversităţii umane (1991). El consideră că antropologia
culturală studiază societatea şi cultura, descrie şi explică asemănările şi diferenţele
sociale şi culturale. Analizând diversitatea, în timp şi spaţiu, antropologii fac
distincţie între universal (trăsături culturale împărtăşite de toate populaţiile umane),
general (trăsături comune diferitelor grupuri umane, dar nu tuturor grupurilor
umane) şi particular (trăsături proprii doar unui grup).

Din cele relatate conchidem că antropologia socioculturală este ştiinţa ce

studiază sistemul sociocultural din doua aspecte complementare: social şi cultural.
Ea studiază atât structura, funcţionarea, dinamismul şi tipologia instituţiilor sociale
proprii comunităţilor primitive, arhaice, dar şi contemporane (familia, rudenia,
etnia, naţiunea etc.), cât şi geneza, structura şi dinamica culturii, pentru a releva
factorii care duc la diversificarea comportamentului cultural, pentru a determina
specificul cultural al popoarelor şi, totodată, nivelurile şi formele interacţiunii
culturilor.

Determinând obiectul de studiu al antropologiei socioculturale, este necesar

să ţinem cont de faptul că această disciplină se bazează şi se dezvoltă în strânsă
unitate cu alte ştiinţe. Cele mai apropiate sunt etnografia şi etnologia (din limba
greacă, ethnos – grup, popor), considerate de un şir de antropologi două subramuri
ale antropologiei socioculturale. Etnografia este ştiinţa care se referă la strângerea
datelor despre cultură, îndeosebi despre cea tradiţională. Ea constă din cercetări de
teren efectuate într-o cultură particulară sau într-o regiune sau zonă particulară.
Termenul „etnografie” a fost creat la sfârşitul secolului al XVIII – începutul
secolului al XIX-lea în Germania şi Danemarca. Iniţialmente, etnografia se referea
la clasificarea limbilor, mai apoi fiind concepută ca ramură a antropologiei
orientată spre studiul omului, al populaţiilor umane, al tehnicii pe care o foloseşte
fiecare grup, al obiceiurilor, normelor juridice, credinţelor religioase etc. [10]. De
asemenea, la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea apare
şi etnologia, termenul fiind propus de antropologul elveţian A.C. de Chavannes în
lucrarea Antropologia (1788). La început, acest termen viza clasificarea popoarelor
şi a raselor, etnologia fiind considerată ştiinţa care reconstituie istoria popoarelor.
Dezvoltarea etnologiei este marcată de publicaţii în domeniu (de exemplu,
lucrarea: Henry Rove Scholcraft. Plan for the Investigation of American Etnology.
- Washington, 1846), precum şi de fondarea societăţilor naţionale de etnologie la
Paris (1839), în SUA (1842), la Londra (1843) etc. Etnologia examinează şi
compară rezultatele etnografiei. Etnologii încearcă să identifice şi să explice
diferenţele şi similarităţile culturale. Etnologia obţine date pentru comparaţii nu
doar din etnografie, dar şi din alte surse, în mod deosebit din arheologie, care
reconstituie sistemele sociale şi culturale ale trecutului. Este necesar să facem
unele precizări în legătură cu etnologia. Uneori, ea este extinsă ca domeniu de
cuprindere, astfel încât este identificată cu antropologia socioculturală. Alteori,
putem constata încercări de circumscriere a ariei etnologiei doar la studiul unei
etnii. Şi într-un caz, şi în celălalt avem de-a face cu o exagerare. Coraportul dintre
etnografie, etnologie şi antropologia socioculturală poate fi explicat în dependenţă
de gradul de generalizare şi comparare care devine din ce în ce mai amplu pe
măsură ce se trece de la o disciplină la alta: de la descrierea obiectivă şi cât mai
detaliată a unei populaţii în etnografie la o reflecţie mai sistemică şi comparativă în
etnologie, iar apoi – la meditaţii abstracte şi universale asupra devenirii culturilor
în antropologia socioculturală. Interacţiunea dintre aceste trei ştiinţe a fost bine
evidenţiată de Paul Bohannan, care susţinea că „antropologii sociali sunt mai mult
decât etnografi, chiar mai mult decât etnologi, deşi mai întâi trebuie să fie de
amândouă felurile”. O relaţie deosebit de strânsă există între antropologia
socioculturală şi sociologie – relaţie datorată apropierii teoretice şi metodologice
dintre aceste două discipline. Semnificativ este şi faptul că anume sociologia a fost
aceea care a semnalat importanţa antropologiei şi a introdus-o în mediul academic.
Există, însă, şi diferenţe între antropologia socioculturală şi sociologie. Chiar de la
apariţie, sociologii au pus accentul pe studierea societăţilor industrializate, iar
antropologii – pe societăţile arhaice, neindustriale. Sociologia, de regulă, se axează
pe studierea societăţii la etapa actuală, la prezent, în timp ce antropologia
socioculturală studiază viaţa socială şi culturală atât a societăţilor arhaice (din
trecutul omenirii), cât şi a popoarelor contemporane, încercând să facă şi prognoze
pentru viitor. Există şi deosebiri metodologice. Pentru sociologie de bază sunt
eşantionarea şi folosirea tehnicilor statistice, adică a metodelor cantitative, în timp
ce antropologii socioculturali utilizează, în special, metode calitative, cum ar fi
metoda muncii sau cercetării de teren, în care fundamentală este observaţia
participativă, orientată atât spre evaluarea vieţii comunitare ca întreg, cât şi a
aspectelor ce ţin de indivizi concreţi, de modul în care aceştia interiorizează
normele şi cultura comunităţii. Antropologia socioculturală şi sociologia au unele
deosebiri chiar şi prin întemeietorii lor. Pentru sociologie aceştia sunt August
Comte, Emile Durkheim, Karl Marx, Max Weber etc., iar pentru antropologie –
Ch.L. Montesquieu, Edward Tylor, Henry Morgan, James Fraser etc.

În antropologia socioculturală există trei mari ipoteze cu privire la geneza

omului şi răspândirea lui în întreaga lume, ipoteze ce pornesc de la convingerea
unanim acceptată că oamenii provin dintr-un strămoş comun – homo erectus:
Ipoteza „Arca lui Noe”, care susţine dispariţia tuturor celorlalte populaţii,
provenite dintr-un trunchi comun, şi menţinerea doar a omului modern (Homo
sapiens sapiens), ce a apărut într-un singur loc, şi anume: în Africa subecuatorială.
Acest homo a cucerit întreaga lume veche, fără nici un amestec cu populaţiile
locale ale lui Homo sapiens arhaiques.
Ipoteza „Candelabru” susţine ideea unui trunchi comun şi devenirea omului
modern pe mai multe linii locale ale lui Homo sapiens arhaiques, ce a ocupat, apoi,
diverse zone ale lumii vechi.
Ipoteza „Evoluţiei reticulare” care este o combinaţie a celor două ipoteze. Ea
admite existenţa unor continuităţi regionale ale lui Homo sapiens arhaiques şi
posibilitatea unor fluxuri genetice între diferite populaţii.
 Din perspectiva acestor ipoteze, diferenţele ce pot fi observate astăzi, pe care
le numim rasiale, etnice, naţionale etc., sunt de natură relativ recentă (de exemplu,
cele rasiale – de cel mult 50 000 de ani). Această unitate de origine fundamentală a
speciei umane este susţinută astăzi şi de genetică. De exemplu, conform datelor
publicate de Richard Lewontin, media distanţelor genetice dintre doi indivizi creşte
cu doar 7-8%, când ei aparţin unor naţiuni diferite, şi cu doar 15%, când ei aparţin
unor rase diferite. Înseamnă că ceea ce aseamănă oamenii între ei, dincolo de
naţionalitate şi de rasă, deţine o pondere decisivă în raport cu ceea ce îi deosebeşte.
Cele menţionate mai sus confirmă unitatea speciei umane. Există, însă, şi un şir de
deosebiri care semnifică diversitatea speciei umane. Astfel, există deosebiri
exterioare: înălţime, greutate, culoarea pielii, a părului, trăsăturile feţii etc. Această
varietate a oamenilor îşi are condiţionarea în factorii biologici – ne naştem cu gene
diferite. Totodată, la dezvoltarea diversităţii umane contribuie şi factorii sociali. E
firească întrebarea: care este coraportul dintre ereditate şi mediu? Există diferite
păreri. De exemplu, Arthur Jensen consideră că deosebirile în IQ sunt determinate
80% de gene şi doar 20% – de mediu. La rândul său, L.Levontin afirmă că nu este
posibilă o delimitare a rolului factorului biologic şi social, ei interacţionează şi
efectul este rezultatul sintezei lor. Evoluţia organismului uman trebuie cercetată ca
o integritate. Fiecare organism uman este subiectul unei schimbări pe parcursul
întregii vieţi şi în fiece moment se află sub influenţa concomitentă, conjugată a
genelor şi a mediului.

O sinteză a teoriilor existente cu privire la această problemă a făcut

T.Parsons, evidenţiind trei grupuri de criterii de diferenţiere a oamenilor: 1.
Caracteristici proprii oamenilor de la naştere: rasa, etnia, sexul, rudenia,
particularităţile fizice şi intelectuale. 2. Caracteristici legate de rolul oamenilor în
activitatea profesională de muncă. 3. Caracteristici determinate de elementele de
„posesiune” – proprietate, valori materiale şi spirituale, privilegii etc.

Un aspect deosebit de important al antropologiei socioculturale îl reprezintă

analiza componentelor culturii, cele mai importante fiind componentele cognitivă,
normativă şi simbolică. Componenta cognitivă constă din trei elemente: 1)
cunoaşterea populară, care include explicaţiile, punctele de vedere şi interpretările
obţinute din experienţa de zi cu zi a oamenilor, teoriile şi credinţele tradiţionale,
uneori şi superstiţiile; 2) cunoaşterea ştiinţifică, manifestată printr-un ansamblu de
observaţii, teze, idei şi teorii despre natură, societate şi om, ce sunt relativ
obiective, demne de încredere, sau care pot fi verificate; 3) credinţele, ce joacă un
mare rol în comunităţile tradiţionale. Componenta normativă este constituită dintr-
un ansamblu de reguli ce include normele sociale tradiţionale, obiceiurile propriu-
zise, legile şi valorile referitoare la modul în care membrii unui grup, comunităţi
sau societăţi ar trebui să acţioneze, să se comporte în anumite condiţii şi care sunt
învăţate de către oameni în procesul de socializare sau culturalizare. Importantă
este şi componenta simbolică, deoarece culturaeste definită, adeseori, ca „o lume
de simboluri”. De exemplu, Richard A. Barett defineşte cultura ca un sistem de
semnificaţii despre care există un acord [24]. În determinarea componentei
simbolice a culturii sunt deosebit de importante ideile lui Leslie A. White despre
rolul simbolurilor pentru om şi omenire, despre legătura dintre semnificant şi
simbol, despre complexitatea raportului dintre simbol şi contextul cultural. Leslie
A. White afirmă că simbolul este cel care i-a transformat pe strămoşii noştri
antropoizi în oameni. Toate culturile au fost generate şi s-au dezvoltat prin
folosirea simbolurilor. Comportarea umană este o comportare simbolică. După
părerea acestui antropolog american, un simbol poate fi definit ca un lucru a cărui
valoare sau semnificaţie a fost atribuită lui de cei ce l-au folosit sau îl folosesc. Un
simbol poate fi un obiect material, poate fi o culoare, un sunet, un miros, mişcarea
unui obiect, un gest etc. De exemplu, culoarea corespunzătoare înmormântării
poate fi galbenă, verde, neagră, albă sau oricare alta; purpuriul nu este necesar să
fie culoarea regalităţii. Semnificaţia simbolurilor este determinată de comunităţile
care le folosesc. Simbolurile, menţiona John Locke, au semnificaţiile lor din
impunerea lor arbitrară făcută de oameni. Un lucru poate fi într-un context cultural
un simbol, iar în altul poate fi un semn. Un cuvânt, de exemplu, uşă sau prag, poate
fi un simbol într-un context etnografic sau un semn într-o discuţie curentă. Pentru a
evita confuziile, e necesar un studiu profund al acestei componente a culturii. În
acest context, una dintre sarcinile importante ale antropologiei socioculturale este
de a demistifica, adică de a arăta cum obiceiurile capătă sens în contextul de
semnificaţii culturale în care ele sunt înrădăcinate; doar în aşa mod poate fi
înţeleasă cultura unui grup, a unei comunităţi şi a unei societăţi în ansamblu.
Obiect de studiu al antropologiei socioculturale în cadrul acestei teme îl constituie
complexele culturale, ariile culturale, abordarea emică şi etică a culturii etc.

Aşadar, antropologia socioculturală se centrează asupra cunoaşterii profunde

şi analizei multiaspectuale a problemelor privind geneza omului şi a societăţii,
apariţia şi dezvoltarea istorică a diversităţii etnice, a rudeniei, căsătoriei şi familiei,
a culturii materiale şi spirituale, a limbajului ca factor etnic şi cultural, privind
dezvoltarea, diversitatea şi interacţiunea culturilor prin studierea diferitelor
complexe şi arii culturale, a multiculturalitatăţii, precum şi a altor probleme ce ţin
de dezvoltarea societăţilor arhaice şi a societăţii contemporane.
 Antropologia fizică (denumită şi antropologie biologică). Termenul
antropologie (în particular paleo-antropologie) desemnează o ştiinţă de sinteză care
studiază mecanismele evoluţiei biologice, moştenirea genetică, adaptabilitatea
umană, variabilitatea, înregistrările fosile ale evoluţiei omului (gr. anthropos = om,
logos = ştiinţă) şi speciile ordinului Primate (antropologii fizici studiază şi o serie
de specii înrudite cu omul, nu numai pe Homo sapiens).

Paleo-antropologia are multiple tangenţe cu anatomia comparată,

embriologia, genetica sau arheologia şi reprezintă în momentul de faţă, din toate
punctele de vedere, unul dintre cele mai complexe domenii de cercetare.

Gândirea antropologică a apărut odată ce oamenii au început să reflecte

asupra naturii societăţii şi obiceiurilor practicate de ei sau de vecinii lor, născându-
se astfel întrebări referitoare la problema locului pe care îl ocupă omul în natura
vie, a originii şi evoluţiei genului uman, care au obsedat din totdeauna mintea
omenească: “De unde venim, încotro ne îndreptăm, şi de fapt, cine suntem?”
Răspunsurile la aceste întrebări au fost variate, în funcţie de diferitele trepte ale
dezvoltării societăţii, grupându-se în general în două concepţii diametral opuse:
creaţionistă (idealistă) şi evoluţionistă (materialistă).

Antropologia fizică si-a început dezvoltarea spre sfârşitul secolul al XIX-lea,

odată cu descoperirea într-o mină de pe valea Neander (lângă Dusseldorf,
Germania) a unui rest de craniu aparţinând omului de Neanderthal (Homo sapiens
neanderthalensis), dar şi prin apariţia unor tratate cum ar fi cele ale lui Thomas
Huxley (Evidence as to man’s place in nature) sau Charles Darwin (The descent of
man), ce reprezintă unele din primele cercetări paleo-antropologice. Ideea că
oamenii sunt asemănători cu câteva dintre maimuţele antropoide (cimpanzeul sau
gorila) era evidentă, în schimb, conceptul de evoluţie biologică nu a fost justificat
decât după după apariţia în 1859 a cărţii lui Charles Darwin “On the origin of
species”.

In secolul XX, antropologia fizică este dominată de o serie impresionantă de

descoperiri fosile de hominide, în special în Africa şi Asia. Printre cei mai renumiţi
paleo-antropologi se numără Raymond Dart, Richard Leakey, Robert Broom, J.
Desmond Clark, Eugene Dubois, André Leroi-Gourhan, Milford H. Wolpoff sau
Tim White.

Sensul termenului de “antropologie” a fost înţeles de-a lungul timpului sub

diferite forme. La noi în ţară, termenul de a fost instituţionalizat în prima jumătate
a secolului XX, cu înţelesul de antropologie fizică, odată cu medicul Francisc
Rainer, fondatorul Centrului de Cercetări Antropologice care îi poartă astăzi
numele. Printre alţi paleo-antropologi de seamă de la noi din ţară, amintim pe
Dardu Nicolăescu-Plopşor, Constantin Maximilian, Olga Necrasov, Maria
Cristescu, Nicolae Miriţoiu etc.

Antropologia fizică, încearcă să răspundă la întrebările “De ce recuperăm şi

studiem scheletele şi oasele disparate din săpăturile arheologice? sau/şi “Ce
informaţii putem obţine, pentru a merita să tulburăm spaţiile considerate sacre care
i se atribuie omului după moarte?”. Câteva motive pentru care se studiază
fragmente osteologice umane sunt:

ϕ constituie evidenţa pentru studiul omului fosil;

ϕ reprezintă baza clasificărilor rasiale în preistorie;

ϕ fac obiectul comparaţiei biologice dintre oamenii preistorici şi

descendenţii care trăiesc în prezent;

ϕ reprezintă mărturiile modelelor de înmormântare, reprezentând dovada

viziunii asupra lumii şi culturii societăţilor preistorice studiate;

ϕ formează sursa majoră de informaţie referitoare la bolile din vechime şi

foarte des ne oferă indicii importante cu privire la cauzele care au dus la moartea
indivizilor preistorici;

ϕ urmăreşte determinarea pe cât posibil a sexului şi vârstei, aceşti parametrii

constituind obiectul de studiu al antropodemografiei (paleodemografiei) care
furnizează informaţii referitoare la natalitate, mortalitate, speranţa de viaţă etc;
Studiul evoluţiei filogenetice a omului este în esenţă imposibil dacă oasele sunt
eliminate ca sursă de informaţie.

Antropologia lingvistică. Antropologia lingvistică studiază pe lângă multe

aspecte ale limbilor, precum formarea unei limbi, înrudirea dintre diferite limbi,
influenţa exercitată de o limbă asupra alteia şi simbolistica şi rolul socio-cultural al
acestora. Lingvistica are patru ramuri principale: lingvistica descriptivă, care
studiază gramatica şi lexicul unei limbi, lingvistica istorică, care încearcă să
reconstituie diferite limbi dispărute prin studiul limbilor actuale, care s-au format
din această limbă, etno-lingvistica, care studiază modul în care diferite limbi se
influenţează reciproc şi socio-lingvistica, care studiază rolul social al diferitelor
limbi.

Antropologia lingvistică este adesea prezentată ca una dintre cele patru

ramuri ale antropologiei, celelalte fiind antropologia arheologică, antropologia
biologică/fizică  și cea socio‐culturală. Aceasta examinează  limba din
perspectivă antropologică, adică evaluează capacitatea lingvistică  de a transfera  și
reproduce cultura, relația dintre structurile culturii  și diferitele forme de organizare
socială și potențialul cuvântului de dezvoltare a culturii materiale.

Evoluția antropologiei lingvistice ca domeniu de studiu independent este

legitimată  de măsura în care aceasta asigură  specificitatea antropologică  a
informației lingvistice. Antropologia lingvistică studiază  limba ca set de practici în
medierea ideilor  și materialității existenței umane. Dinamismul limbii este cel care
conferă domeniului un loc distinct între științele sociale (Duranti, 1997:14‐21).

Domeniul avut în vedere de lucrarea noastră  acoperă  trei paradigme

semantice evidențiate de Duranti (1997:1‐23). El diferențiază  subdomeniul
lingvisticii antropologice, ca studiu teoretic al limbilor, de cel al antropologiei
lingvistice, care vizează  practicile lingvistice  și relația lor cu cele culturale  și
sociale, de un al treilea domeniu al investigației, cel al integralismului lingvistic4 .
Celor trei paradigme li s‐au adăugat, mai târziu, etnolingvistica ce s‐a bucurat de o
oarecare popularitate în SUA 40‐50 (Olmsted, 1950, 1‐12). Malinowski5
(1923:296‐336) atribuie denumirea etnolingvistică acelei zone de cercetare care
evidențiază nevoia de elaborare a unei teorii pentru structurarea  și relaționarea
interdisciplinară  a lingvisticii cu etnografia.

Dacă  lingvistica antropologică își acoperă  cercetările asupra relațiilor care

se stabilesc între limbă, cultură, biologic  și cogniție, antropologia lingvistică se
limitează  la studiul valorilor umane prin prisma lingvisticii. Lingvistica
antropologică se adresează  diferențierii tiparelor sociale exprimate lingvistic prin
diversitate terminologică, ca expresie a cunoașterii6  și eticii situaționale.

Opțiunea noastră  pentru sintagma antropologie lingvistică este

justificată de prioritatea studiului limbii din punct de vedere antropologic,
respectiv a limbii ca sursă de cultură și a exprimării sau vorbirii, ca practică a
culturii.

Antropologia lingvistică a fost prima dată definită de Hymes (2009:158‐

170) ca “studiu al limbii  și al exprimării din punct de vedere antropologic („the
study of speech and language within the context of anthropology”), definiție care a
generat interesul pentru studiul limbilor europene din punct de vedere
antropologic. Dezvoltarea acestor cercetări a determinat introducerea de termeni
noi, specifici, precum etnografia comunicării, evenimentul sau actul vorbirii  și
chiar apariția unor subdomenii precum etnopoetica.
 Domeniul interdisciplinar al antropologiei lingvistice se construiește  și se
dezvoltă  pe baza metodelor de cercetare specifice domeniilor asociate având drept
scop dezvoltarea înțelegerii aspectelor pluri și interdisciplinare.

La începutul secolului trecut, cercetările asupra structurilor lingvistice au

pus vorbitorul în centrul contextului social evidențiind așteptările, credințele,
valorile morale ale acestuia  și ale comunității din care făcea parte, făcând diferența
între studiile lingvistice din perspectivă  antropologică  și cele din perspectivă 
sociologică, precum dialectologia, socio‐lingvistica (Hudson, 1980:2‐4) Această 
nouă  percepție a deschis oportunități noi de studiu asupra conduitei umane,
reprezentării, politicii reprezentării, legitimării puterii, bazelor culturale ale
rasismului, conflictelor rasiale, proceselor socializării, constructului cultural
individual, contactului intercultural, structurii emoționalului, relației dintre ritual 
și formele controlului social, relației dintre cunoaștere și cogniție,
performanță artistică  și consum estetic etc. Toate aceste sintagme au devenit tot
atâtea domenii ale studiului lingvistic aplicativ în domeniul cultural, social, politic,
artistic.

Evoluția antropologiei lingvistice, ca domeniu de cercetare, a trecut printr‐o

serie de prefaceri datorate diferitelor  școli filozofice care au modificat unghiurile
de abordare ale cunoașterii asupra fenomenului lingvistic ca produs al culturii  și
societății căreia îi este circumscrisă. Identificarea funcțiilor limbii  și studiul
acestora din punct de vedere antropologic dimensionează  și direcționează 
înțelegerea fenomenului lingvistic în raport cu existența umană și cu relația
acesteia cu mediul social.

Diversitatea abordărilor în analiza limbajului conduce la identificarea unor

seturi de funcții diferențiate ale acestuia. Raportul care se stabilește între forma
lingvistică şi situaţia, contextul, poziţia socială  ori relația interpersonală  în care
aceasta este utilizată  este definit de funcția limbajului cu referire la comunicarea
ideilor, exprimarea atitudinilor etc. Ca instrument al comunicării, limbajul
îndeplinește rolul de vehicul al informaţiei pe care o transmite sub forma
enunțului. Configurațiile multiple ale mesajului presupun mai multe funcţii ale
limbajului care corespund unor forme lingvistice specifice.

Antropologia arheologică. reconstruiește, descrie și interpretează

comportamentele umane și modelele culturale prin analiza rămășițelor materiale,
fiind centrată cu predilecție pe studiul preistoriei, adică a perioadei premergătoare
invenției scrisului (cca 4000 ani î.H.).
 Antropologia arheologică este aceea ramură a antropologiei care studiază
culturi umane dispărute pe baza obiectelor rămase de pe urma acestora. Această
ramură a antropologiei este strâns legată de arheologie. După civilizaţia studiată
arheologia are mai multe ramuri: egiptologia (care studiază civilizaţia Egiptului
antic), asirologia (care studiază civilizaţia asiriană), arheologia africană etc, există
ramuri ale arheologiei ca arheologia subacvatică, care efectuează studii pe
fundurile apelor şi arheologia subterană, care efectuează studii în catacombe,
sisteme de canalizare etc.

În ultimul timp se vorbește de o ramură aparte a antropologiei arheologice

care se ocupă cu studiul situației actuale a societăților. Disciplina a căpătat numele
de garbologie (garbage = gunoi). Antropologii acestei noi discipline își propun să
analizeze rămășițele consumului oamenilor contemporani, pentru a-și da seama de
ceea ce au făcut efectiv oamenii, de ce au consumat efectiv, de cursul gospodăriei
oamenilor.

O altă ramură a antropologiei arheologici este cea care se ocupă cu studiul

rămășițelor lucrurilor confecționate de oameni (artefacte – pe linia arheologiei
ceramice).

În cadrul antropologiei arheologice se distinge prezența unei discipline

numite ecologie care este studiul interrelațiilor dintre ființele vii și mediul lor
înconjurător. Organismele și mediul înconjurător împreună constituie un
ecosistem. Ecologia umană studiază ecosistemele ce includ oamenii, accentuând
căile prin care oamenii influențează natura, iar natura influențează organizarea
socială și valorile culturale. O subramură a ecologiei este paleoecologia ce își
orientează atenția înspre ecosistemele din trecut.
 Omul: concepţii, viziuni, idei

În toate timpurile, specia umană a fost preocupată de eterna întrebare: „Ce

este omul? Ce poate şti, ce trebuie să facă, la ce poate să aspire?”

În filosofie şi ştiinţă au existat diferite viziuni, idei cu privire la originea şi

esenţa omului, printre care se evidenţiază concepţia teologică, cea idealistă,
materialistă, a biologismului social, a darwinismului social etc. Ştiinţa
contemporană susţine că omul este o fiinţă biopsihosocială, adică la originea şi
existenţa lui au contribuit trei factori: biologic, psihologic şi social. Omul este o
fiinţă conştientă, raţională, morală şi liberă. Să accentuăm ideile unor filosofi
despre originea şi rolul omului. Aşa, de exemplu, Protagoras, filosof din Grecia
Antică, menţiona: „Omul este măsura tuturor lucrurilor: a celor ce sunt în ce fel
sunt, a celor ce nu sunt în ce fel nu sunt”. În timpul unei discuţii cu discipolii săi, la
întrebarea „Ce este omul?” Platon a răspuns: „Omul aparţine familiei animalelor,
speciei animalelor bipede, adică este un animal biped fără pene”. Diogene din
Sinope, care participa şi el la această discuţie, a tăiat aripile unui pui şi a aruncat
pasărea în mijlocul lor, spunând: „Iată-1, Platon, pe omul tău!”. La care marele
filosof nu se pierdu cu firea şi, calm, adăugă la descrierea sa, făcută bipedului
ideal, încă un detaliu: „Are gheare netede şi late”.5

Marele Aristotel susţinea: „Omul este un animal civic, un animal politic”.

După Aristotel, omul este un animal raţional, care gândeşte, are suflet, fabrică
unelte, trăieşte în societate etc.”. Filosoful grec defineşte omul ca fiind Zoon
politicon, animalul politic, animalul care trăieşte în cetate (polis). Aristotel voia să
spună că omul este singurul animal capabil să se revolte.

Filosofii Pytagora, Platon, Sf. Augustin promovau concepţia că sufletul este

independent de corp, că are loc procesul metempsihozei, reîncarnării lui în alte
corpuri. Cunoscutul filosof german Fr. Nietzsche formulase o idee contradictorie
atunci când afirmase că omul a provenit de la un „animal bolnav” aflat în proces de
degradare. Savantul american B. Franklin consemna că omul este animalul care
confecţionează unelte de muncă. Ştiinţa contemporană susţine că crearea celor mai
simple unelte de muncă a avut loc cu 1 – 1,5 milioane de ani înainte de apariţia
limbii, a conştiinţei.

5
Vezi: S. Roşca, Studii, cugătări, viziuni, Chişinăi, 2005, p. 185.
 Gânditorii din trecut au ajuns încă acum câteva secole la convingerea că ar fi
o naivitate să se încerce a discuta tainele omului, pornind doar de la calităţile ce-i
sunt caracteristice „...Esenţa noastră, se spune în vestita Mare Enciclopedie
Franceză din secolul al XVIII-lea, nu poate fi exprimată în exclusivitate printr-o
singură definiţie... Omul este esenţa care cugetă, doreşte ceva şi acţionează”. De
aceea, consideră autorii Enciclopediei, trebuie cercetat doar un singur lucru: care
sunt motivele stimulatoare ce-1 pun în mişcare şi îi determină acţiunile. Prin
urmare, esenţa trebuie căutată în analiza diverselor structuri socioculturale în care
se şi manifestă omul prin intermediul funcţiilor ce îi sunt caracteristice.

În principiu, omul se deosebeşte de animal prin faptul că este capabil pentru

o dezvoltare permanentă, pentru un progres continuu, că este în stare să-şi aplice
capacităţile pentru a-şi atinge cu succes scopurile determinate de însăşi esenţa sa.
Fiecare om normal este o personalitate, o individualitate, este unic, indivizibil şi
prin aceste calităţi el se deosebeşte substanţial de oricare alt om.

Cunoscutul filosof şi psiholog Erih Fromm scria că omul nu este un lucru, ci

o fiinţă vie care poate fi înţeleasă doar pe parcursul unui proces îndelungat al
dezvoltării sale. În orice clipă a vieţii, el încă nu este cel ce poate deveni sau,
posibil, va deveni. Nu se poate să aplicăm faţă de om aceeaşi definiţie pe care o
dăm unui ceas sau unei mese. Totuşi nu ar trebui să credem că este cu totul
imposibil a determina esenţa sa. Despre om se poate spune astfel: „El nu-i un
lucru, ci un oarecare proces al vieţii”.

Omul se deosebeşte de alte vietăţi nu numai prin gândirea sa concretă, dar şi

prin raţiunea sa, cu ajutorul căreia poate înţelege adevărul. Odată ce omul se
călăuzeşte de raţiune, el trebuie să facă totul pentru binele său, pentru esenţa sa,
atât cea fizică, cât şi cea morală. Multe popoare au pierdut, pur şi simplu, din cauza
că nu au fost capabile să se debaraseze de patimi iraţionale şi să se conducă de
considerentele raţiunii.

Problemele provenienţei omului, ale corelaţiei dintre fizic şi conştiinţă,

eternităţii sufletului etc. s-au aflat şi sunt în centrul discuţiei şi astăzi. Printre
savanţi, este pe larg răspândită ideea că fiecare om are trei corpuri, care, în
totalitatea lor, constituie un anumit complex, ceva integral. În primul rând, se are
în vedere un corp fizic exterior compact; în al doilea – o substanţă eterică latentă,
iar în al treilea rând – o esenţă spirituală. Totodată, se demonstrează în mod
argumentat că toate aceste trei corpuri sunt reale, dar esenţa lor diferă una de alta.
La întrebarea ce se întâmplă totuşi cu individul după moarte, urmează afirmaţia că
el se eliberează de învelişul său fizic, însă continuă să trăiască în corpul eteric,
trecând treptat în lumea din afara sa.
 Ce-i drept, şi mai înainte unii filosofi concepeau legătura dintre fizic şi
conştiinţă ca pe ceva accidental. Astfel, filosoful englez Locke considera
personalitatea o fiinţă ce gândeşte, fiind înzestrată nu numai pur şi simplu cu
conştiinţă, dar şi cu conştiinţa de sine. După părerea lui, „personalitatea” ţine de
raţionalul „eu”, iar „omul” – pur şi simplu de fizic. Un papagal cu raţiune, spunea
Locke, nu poate fi numit om, iar un om lipsit de raţiune totuşi face parte din specia
dată a fiinţelor vii. În acelaşi timp, papagalul, cică, ar putea fi o personalitate, iar
idiotul – niciodată...6.

Fireşte, problema vieţii şi a morţii omului a fost întotdeauna actuală. Cât are
omul de trăit, ce se întâmplă cu sufletul său după moarte – fără îndoială, toate
acestea prezintă un interes colosal. Ştiinţa contemporană consideră că durata medie
„normală” a vieţii omului constituie 80- 90 de ani. Durata medie a vieţii, care în
antichitate era de 20-22 de ani, a ajuns la 30 de ani în secolul al XVIII-lea, la 56 de
ani în Europa Occidentală către începutul secolului al XX-lea şi până la 75-77 ani
în ţările dezvoltate la sfârşitul secolului al XX-lea. Astăzi, unii savanţi susţin că
omul dispune de rezerve reale ce-i permit a majora durata vieţii până la 180-200 de
ani, că longevitatea omului depinde mult de modul de trai, de mediul ambiant etc.

Durata vieţii creşte, se realizează progresul intelectual al umanităţii. Omul se

schimbă, sporeşte volumul cunoştinţelor sale, creşte, în ansamblu, nivelul lui de
cultură. Omul este unica fiinţă înzestrată cu memorie. Oamenii de ştiinţă consideră
că memoria umană e în stare să deţină

circa 10 miliarde de biţi de informaţie, altfel spus, să înglobeze în ea 500 de

„Enciclopedii britanice” în mai multe volume.

S. Freud, unul dintre întemeietorii psihanalizei, consideră că în om se

manifestă două tendinţe de bază: aspiraţia la viaţă, identică, într-un fel, cu atracţia
sexuală, şi instinctul morţii, al cărei scop este de a distruge viaţa. El a formulat
ideea că instinctul morţii, în ambianţă cu energia sexuală, poate fi orientat sau
împotriva omului propriu-zis, sau împotriva obiectelor din afara lui. După părerea
sa, instinctul morţii le este caracteristic, din punct de vedere biologic, tuturor
organismelor vii şi, prin urmare, constituie o parte componentă necesară şi
indisolubilă a vieţii în ansamblu7.3

Filosoful român N.-C. Cernica, în eseul „Omul – graniţă şi timp” formulează

idei originale, susţinând că „Omul nu va atinge niciodată spiritualitatea îngerilor şi
nici senzorialitatea deplină a animalelor. (...) Dar dacă noi, ca oameni, nu suntem
capabili să experimentăm nici spiritualitatea pură, nici animalitatea pură, putem
6
S.Roşca, Studii, cugetări, viziuni, Chişinău, 2005, p. 188.
7
Ibidem, p. 189.
experimenta totuşi ceea ce nici îngerii, nici animalele nu pot: transmutarea. Putem
materializa spiritul (prin artă) şi spiritualiza materia (prin cercetare ştiinţifică
asupra materiei...). Fiinţa este tulburată, este prinsă în mişcare, nu în calmul
angelic sau zoologic, ci în duala umanitate”8.

Astăzi, de studierea omului se ocupă biologia, medicina, fiziologia,

psihologia, pedagogia şi, bineînţeles, filosofia. Dacă e să ne referim la problema
fundamentală a filosofiei, aceasta a ţinut şi continuă să ţină şi în prezent de om şi
de universul său. Încă Socrate explica menirea omului în societate, obligaţiunile
lui, corelaţia dintre el şi lege, cultul zeilor, necesitatea învăţământului, abţinerii de
la pasiunile vulgare, căutarea unor prieteni adevăraţi, adică orientarea practică a
omului în viaţă, pentru care criteriile călăuzitoare sunt conştiinţa, echitatea şi
datoria de cetăţean. Epicur, un alt filosof antic, menţiona că omul poate trăi plăcut
doar atunci când trăieşte raţional, moderat, bărbăteşte, echitabil; în acelaşi timp, îi
plăcea să sublinieze că sunt goale cuvintele acelui filosof care nu tămăduiesc
niciuna din suferinţele omeneşti. După cum medicina nu aduce niciun folos, dacă
nu izgoneşte boala din corp, la fel nici filosofia nu aduce vreun folos, dacă nu
alungă bolile sufleteşti.

După cum s-a menţionat, problemele omului s-au aflat în centrul atenţiei
gânditorilor din toate secolele (Confucius, Seneca, Avicenna, Descartes, Bacon,
Rousseau, Kant, Hegel, Rădulescu-Motri, Blaga etc.).

Filosoful contemporan E. Agaty consideră că filosofia este obligată să

continue studierea omului, recurgând la metodele sale, deoarece acest lucru nu
numai că o restabileşte în drepturile sale ca filosofie, dar mai reabilitează şi
specificul omului. Un alt filosof, V. Koşi, susţine: „ Filosofia este o formă a
cunoştinţelor şi e strâns legată cu activitatea umană, dar într-un mod specific. Dacă
alte ştiinţe se limitează la probleme concrete, filosofia are a face cu
problemefundamentale: „Ce este omul?, În ce constă sensul existenţei sale?, De ce
fel de societate are nevoie? ”9.

În anii `70 ai sec. XX, în unele ţări s-au făcut anumite tentative de a
concentra eforturile savanţilor întru studierea omului. În acest scop, au fost create
centre de cercetări ştiinţifice pentru studierea problemelor omului. În aceste centre
s-au inclus în activitate biologi, geneticieni, medici, filosofi, psihologi, sociologi,
politologi; într-un cuvânt, căutările continuă, savanţii caută posibilităţi de a crea o
ştiinţă unitară despre om. Cred că aceasta e o cale interesantă, care va permite să
fie aprofundate cunoştinţele umane despre om.
8
Niadi-Corina Cernica, Eseuri de istoria filosofiei şi filosofia culturii, Timişoara, 2006, p. 51-52.
9
Vezi: S.Roşca, Studii, cugetări, viziuni, Chişinău, 2005, p. 190-191.
 Omul este o fiinţă creatoare. Fiind înzestrat cu raţiune, el creează valori
materiale şi spirituale, creează şi dezvoltă cultura. Ce înseamnă, în definitiv,
cultura? Unii cercetători afirmă că în literatura universală există peste 150 de
definiţii date culturii. De fapt, cultura e o noţiune complicată, care nu se supune
unei definiţii univoce.

Cu toată multitudinea definiţiilor date culturii, savanţii au ajuns la

înţelegerea potrivit căreia cultura este ceea ce îl face „pe om anume om”. Noţiunea
de cultură a căpătat un sens generalizat, cu ajutorul căruia se măsoară totul ce a
fost creat de om; în esenţă, aceasta însemnând „a doua natură” făurită de el. Pe
parcursul existenţei sale, umanitatea a creat diferite culturi. Cultura fiecărui popor
este interesantă anume prin faptul că ea se deosebeşte de cultura altor popoare.

Cultura societăţii se manifestă prin două forme: subiectivă – ca o

caracteristică inseparabilă a personalităţii umane – şi obiectivă – ca rezultate ale
activităţii umane obţinute în mod conştient, atât în plan material şi spiritual, cât şi
în sensul modalităţilor activităţii sociotransformatoare a oamenilor. Cultura
relaţiilor, a conduitei umane, existând ca un sistem de valori, norme şi reguli
caracteristice societăţii în cauză, se manifestă prin modul de gândire, prin
caracterul relaţiilor dintre persoane, prin formele de acţiune şi comportare ale
oamenilor.

Fiecare om, fiecare generaţie se foloseşte de valorile spirituale şi morale

create de predecesori. Rolul creator al omului depinde de mulţi factori. În acest
sens, se manifestă şi rolul familiei, şcolii, nivelului de dezvoltare a societăţii,
hărnicia, nivelul de studii etc.

Într-un cuvânt, cel mai esenţial lucru constă în procesul de educaţie, de

constituire a personalităţii. Educarea personalităţii, sublinia I. Kant, constituie ceea
ce-i este suficient omului pentru a-şi păstra locul în societate, dar, concomitent, şi
ceea ce are capacitatea de a păstra în sine valori germinative fireşti. Omul,
consideră savantul, poate fi foarte dezvoltat fizic, foarte tare de caracter, dar lipsit
de cultură morală.

Renumitul filosof a formulat în felul următor platforma sa educaţională:

„Marele secret al desăvârşirii omenirii constă în problema educaţiei... Sunt două
lucruri, care se pot privi laolaltă, ca cele mai importante şi cele mai grele pentru
omenire: arta de a conduce oamenii şi arta de a-i educa; cu toate acestea, se mai
discută însă asupra acestor idei. Numai prin educaţie se poate perfecţiona
omenirea. Este dulce a gândi că natura omenească va fi totdeauna, din mai bine, în
mai bine, dezvoltată prin educaţie... Omul nu poate deveni om, decât prin educaţie.
O generaţie face educaţia celeilalte”10.

Pentru fiecare om este foarte important să se simtă şi să se vadă liber.

Renunţarea la libertate este considerată, şi nu fără temei, drept o renunţare la
calităţile umane, la drepturile pe care le oferă libertatea.

În concepţia gânditorilor progresişti, pe loc de frunte întotdeauna s-a aflat

ideea despre autonomia şi independenţa personalităţii, despre rolul conştiinţei
individuale, despre dreptul de a se numi om fără accepţiunea şi voinţa colectivului,
grupului social. Cuvintele „o ţin pe-a mea şi nu pot altfel” sunt o deviză a libertăţii
personalităţii, comportamentul căreia este determinat de „vocea interioară”, şi nu
de statute, instrucţiuni şi directive venite din afară.

Trebuie să amintim că, încă în antichitate, tatălui viitorului şi nemuritorului

Socrate, la întrebarea cum ar trebui să-şi educe fiul, i s-a răspuns: „Nu-i încurca să
fie aşa cum este”. Prin urmare, încă în acele vremuri îndepărtate oamenii
înţelegeau că procesul educaţional este un lucru fin, că cere un tact deosebit şi nu
suferă presiunea, violenţa, dictatul, formalismul, şabloanele.

În prezent, noi renunţăm, şi pe bună dreptate, la lozincile, dogmele şi

apelurile perimate. Bineînţeles, suntem datori să pregătim cât mai bine tineretul,
să-1 familiarizăm cu munca. Astăzi, este foarte important ca familia, şcoala şi
societatea să fie profund conştiente de faptul că prima lor datorie faţă de copil
constă în educaţia bună a acestuia. Din păcate, deseori auzim raţionamente cum că
în şcoli, licee şi instituţiile de învăţământ superior principalul constă în instruire,
iar procesul de educaţie, chipurile, vine de la sine. E o greşeală foarte mare.

Sarcina principală a educatorului e de a munci în direcţia dezvoltării

caracterului, sporirii energiei morale, de a contribui la constituirea personalităţii.
Vom aminti că procesul de organizare a educaţiei este o chestiune foarte
complicată. Au dreptate savanţii care afirmă că educaţia trebuie să fie o „operă a
dragostei”. Profesorul şi şcoala sunt obligaţi să-i cultive copilului capacitatea de a
gândi, misiunea lor e de a-i oferi posibilitatea să acumuleze un anumit volum de
cunoştinţe, de a-1 învăţa pe parcurs să-şi completeze de sine stătător cunoştinţele.
Procesul de educaţie are misiunea de a pregăti tineretul pentru o viaţă liberă şi
creatoare.

Cultura fiecărui om se manifestă în muncă, în activitatea sa creatoare, în

relaţiile cu alte persoane. Venind la magazin, la medic sau la frizerie, fiecare dintre
noi doreşte să fie primit cu atenţie şi respect, să i se propună servicii de calitate. În
10
I. Kant, Tratat de pedagogie, Paris, 1886, p. 193.
acelaşi timp, nu toţi îşi dau seama că fiecare, la locul lui de activitate, trebuie să
manifeste o înaltă cultură a muncii, că într-un caz noi suntem în rolul de
producători, iar în altul – în rolul de consumatori ai anumitor valori.

O problemă veşnic actuală a fost şi este cultura politică a oamenilor.

Vechii greci îi numeau pe cei ce nu se amestecau în politică idiotes, un

cuvânt care însemna „persoană izolată, care nu avea nimic de oferit celorlalţi,
obsedată de problemele mărunte ale casei sale şi manipulată, în fond, de toţi.”

Politica este activitatea guvernanţilor, adică a celor care conduc oamenii,

chiar dacă nu sunt la putere în mod direct. La atenieni, politica era, prin excelenţă,
activitatea cetăţeanului liber.

Deseori, omul şi omenirea se întreabă dacă e posibilă existenţa unei societăţi

arhaice, adică fără politică. Anarhiştii susţin că o societate fără politică ar fi o
societate fără conflicte. Dar poate omul, societatea să existe într-o armonie
absolută? Fiecare fiinţă umană conştientă are interesele sale personale, viziunea sa,
poziţia sa, de aceea şi conflictele sunt inseparabile în relaţiile dintre oameni. Deci
interesul este ceea ce stă între două sau mai multe persoane. In societate, au loc
conflicte, pentru că în ea trăiesc oameni reali, diferiţi, cu iniţiative proprii şi
pasiuni proprii.

Filosoful Kant spunea că noi, oamenii, suntem „nesocial sociabil”, adică

felul nostru de a trăi în societate nu e numai ascultare şi repetare, ci şi revoltă şi
invenţie. Dar nu ne revoltăm împotrivă societăţii în genere, ci împotriva unor
guverne, politicieni, partide etc.

Un alt filosof german, F. Nietzsche, susţinea că societatea constă într-o serie

de promisiuni, explicite sau implicite, pe care membrii grupului şi le fac unii
altora. E nevoie de cineva cu destulă autoritate pentru a garanta că aceste
promisiuni se vor îndeplini şi pentru a obliga executarea lor.

Omul a fost şi rămâne a fi o fiinţă politică, chiar dacă el n-a fost la

conducerea statului, n-a făcut parte dintr-un partid sau altul. El a creat societatea, a
creat statul. Datorită activităţii lui au fost perfecţionate relaţiile sociale, relaţiile
politice. Omul totdeauna a avut atitudinea sa faţă de stat, faţă de formele de
guvernare. Astăzi, deseori putem auzi că societatea e prea politizată. Da, în
societatea contemporană, datorită nivelului înalt de informatizare, orice om, chiar
dacă nu e deputat, nu e funcţionar de stat, „participă” la şedinţele Parlamentului, la
şedinţele guvernului. Chiar şi dacă nu toţi oamenii participă la mitinguri, la mişcări
politice, ei au viziunea lor politică. Uneori, prin politizarea societăţii, înţelegem
ceva negativ. Politizarea societăţii ne vorbeşte despre maturitatea ei, despre gradul
înalt al conştiinţei politice.

Dar când este vorba despre conştiinţa politică, trebuie să concepem că ea are
diferite niveluri, că se manifestă prin diferite forme. Forma superioară e cultura
politică a fiecărui om, a fiecărei personalităţi. Mai mult ca atât, fiecare om de stat,
funcţionar public trebuie să posede o cultură politică de cel mai înalt nivel, să fie
un om inteligent, să aibă aşa trăsături pronunţate ca moralitatea, responsabilitatea.

Omul politic, conducătorul de orice nivel şi rang sunt datori să manifeste o

înaltă cultură a conduitei, ei trebuie să fie amabili, buni, accesibili, să-i poată
asculta pe oameni. Este foarte important ca în cadrul discuţiilor din presă, de la
radio şi televiziune, al luărilor de cuvânt la mitinguri şi întâlniri aceştia să fie
tacticoşi, să nu admită cazuri de insultare a oponenţilor şi să-şi apere în mod
argumentat poziţiile şi concepţiile. Oamenii sunt predispuşi faţă de acei politicieni
care au simţul umorului. Cunoaşterea profundă a istoriei, literaturii, filosofici,
culturii în general îi asigură o autoritate sănătoasă fiecărui om politic şi funcţionar
de stat, ajutându-i să contacteze cu oamenii şi să găsească rezolvarea corectă a unei
sau altei probleme.

Republica Moldova, de altfel, ca şi multe alte ţări, în prezent parcurg o cale

grea şi complicată. Cu regret, ştiinţa contemporană nu poate da răspuns la multe
întrebări. Omul însă şi umanitatea sunt făuritorii prezentului şi al viitorului lor. De
cultura muncii fiecărui om, de comportamentul său destoinic, de înţelegerea
reciprocă, de stima şi dragostea reciprocă depind multe lucruri. Adică putem
conchide cu fermitate că astăzi problema „Omului” este, ca niciodată, actuală atât
în plan teoretic, cât şi practic. Omul trebuie studiat ca parte componentă a
sistemelor „Omul – mediu social”, „Omul – mediu natural”. Viaţa omului depinde
atât de relaţiile social-economice, politice, spirituale din societate, cât şi de
fenomenele naturale. Natura este ca o „casă mare” pentru om şi societate.

Concluzie
 Antropologia fiind în esența sa ştiinţa care studiază omul pe un segment
multilateral, atât aspecte legate de genetica, fiziologia, biochimia diferitelor
grupuri de oameni, cât şi cultura, religia, societatea şi istoria acestora.
  Principalele întrebări pusă de antropologie, este: ce diferenţiază omul de
restul animalelor, ce îl face pe om să fie om? Alte întrebări care preocupă
antropologia sunt: ce defineşte societatea omenească şi viaţa omului? care sunt
relaţiile sociale dintre oamenii? care sunt strămoşii lui Homo sapiens? ce sunt
trăsăturile fizice ale oamenilor? cum se comportă omul? care sunt variaţiile dintre
diferite grupuri de oameni? cum a influenţa trecutul evolutiv al lui Homo sapiens
organizarea sa socială şi cultura acestuia?
Astfel, omul s-a dovedit pe parcursul istorie a fi un punct central de analiză,
cercetare, studiere, de către filosofi, oameni de știință, etc.
În cadrul filozofiei, problema omului a fost ințeleasă in principal ca
problemă a definirii lui. Se aprecia ca o definiție ar permite identificarea unei
naturi sau esențe umane, respectiv a unui set de trasaturi esențiale.

Aristotel consideră că omul se manifesta în calitatea sa de ființă diferită,

conform esenței sale ca ființă socială.

Rene Descartes, fondatorul raționalismului clasic aprecia ca omul trebuie

definit din perspectiva dualitații sale ca trup si suflet deopotriva, dar si a esenței
sale, care este cugetarea.

Daviel Hume considera că înainte de a fi ființa rațional, omul este o ființă

sensibilă, el se manifesta ca fiintă empirica, dotată cu afectivitate si voință.

Pentru Immanuel Kant, omul este o persoana condusa de moralitate si etica

profesională.

Pentru Jean-Paul Sartre omul nu este, ci devine.

Pentru Lucian Blaga omul este eminamente subiectul creator în univers :

prin experiența fundamentala a culturii, el se plaseaza ontologic in spatiul
existentei intr-un mister și pentru revelare.

Pentru Blaise Pascal, omul este un lucru de mijloc între nimic si tot. El este
ceva, o ființă cu totul aparte a carei natura nu se lasa ușor dezvaluita și a cărei
condiție este determinată de pacatul originar. Datorită acestuia, omul a ajuns sa fie
prins între setea si imposibilitatea de a-l cunoaste pe Dumnezeu, între cautarea
continua a fericirii și nefericirea lui aproape iremediabila, in condițiile unui razboi
permanent intre ratiune si pasiune.

Bibliografie:
1. James George Frazer. The Scope of Social Anthropology. - În: Psyche’s Task. -
Londra, 1913 // V.V. Caramelea.
2. Franz Boas. Antropologie generală. - New York, 1933.
3. Evans Pritchard. Social Anthropology. - Paris, 1968.
4. Keesing F.M. Cultural Antropology. - New York, 1963.
5. S. Roşca, Studii, cugătări, viziuni, Chişinăi, 2005, p. 185.
6. Niadi-Corina Cernica, Eseuri de istoria filosofiei şi filosofia culturii, Timişoara, 2006,
p. 51-52.
7. I. Kant, Tratat de pedagogie, Paris, 1886, p. 193.
8. https://es.wikipedia.org/wiki/Antropolog%C3%ADa_filos%C3%B3fica
9. https://gandirefilosofica.wordpress.com/tratat-de-filosofie/problema-filosofica-a-
omului/
10. https://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/cultura-economie/2617-antropologia-foarte-
scurta-introducere.html
11. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Omul%20conceptii%20viziuni
%20idei.pdf