ANTROPOLOGIE FILOSOFICA

I.1. OMUL
A.

CONDITIA UMANA. CE ESTE OMUL?

Problema centrala a filosofiei o constituie intelegerea si explicarea fiintei umane. Maxima socratica
(Cunoaste-te pe tine insuti!) si cele patru intrebari kantiene, care circumscriu domeniul filosofiei,
indica faptul ca reflectia asupra umanului constituie nucleul demersului filosofic si sustin centralitatea
antropologiei in raport cu alte teme.
Religia si stiintele particulare vizeaza omul unilateral, fara sa releve sensul existentei umane,
iar filosofia vizeaza noi trasaturi ale esentei umane, prin interogatiile asupra naturii omului cautand sa
afle care raspunsuri rezista unei probe critice relativ la cunoasterea conditiei umane.
Conditia de comprehensiune asupra naturii umanului presupune conjugarea unor pozitii
conturate in istoria filosofiei. Astfel, Descartes considera ca trasatura esentiala a omului o reprezinta
cugetarea, pentru Bergson omul este o fiinta care fabrica obiecte artificiale, iar Pico della Mirandola
sustine ca omul nu are trasaturi definitorii.
Kant afirma, demnitatea, in formula omului ca scop in sine, insistand asupra faptului ca antropologia
trebuie sa tina cont de perfectibilitatea umana, ceea ce implica ideea pascaliana a tragismului
conditiei umane.
Rene Descartes - "Meditatii metafizice": fiinta cugetatoare.
" Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru ce cugeta. [.] unul ce se indoieste, intelege, afirma,
neaga, vroieste, nu vroieste, totdeodata imagineaza si simte; [.] din simplul fapt ca stiu de existenta
mea si. absolut nimic altceva nu apartine firii sau esentei mele. inchei pe drept ca esenta mea consta
in aceea doar ca sunt fiinta cugetatoare. [.] pe de o parte, am o idee distincta si clara a mea insumi
ca fiinta cugetatoare doar, neintinsa, iar pe de alta parte, o idee distincta a corpului ca lucru intins
doar, cugetator [.]
Dar nimic nu ma invata mai lamurit natura decat ca am un trup, caruia I-e neplacut atunci
cand simte durere. prin urmare, nu trebuie sa ma indoiesc ca se afla ceva adevarat aici." [omul e o
fiinta cugetatoare] Esenta umanului o reprezinta ratiunea. Aspirand la realizarea unei mathesis
universalis, Rene Descartes (1596/1650) marcheaza epoca moderna prin centrarea existentei pe fiinta
umana si afirma primatul ratiunii ca esenta a umanului.
Conceptia rationalista a lui Descartes trateaza problema antropologica prin abordarea relatiei
corp/suflet si, pornind de la ideea clara si distincta a existentei egoului transcendental, impune
ratiunea ca esenta a umanului. Conform acestei conceptii, printr-un reductionism ontologic, Descartes
afirma ca fiintei umane ii este proprie cugetarea, astfel incat corporalitatea este mai intai gandita,
fara sa excluda existenta substantei intinse.
Atribuind spiritului gandirea, sensibilitatea si vointa, Descartes grupeaza facultatile subiectului
sub denumirea generica de "cugetare", astfel incat fiintei umane ii este proprie cugetarea.
Constiinta propriului corp se realizeaza tot prin cugetare, astfel incat existenta nu are nevoie
si de o parte corporala. Prin acest reductionism ontologic intinderea este redusa la principalul atribut
al spiritului, deci este o intindere gandita.
Dualismul substantialist cartezian se afirma in demonstrarea existentei lucrurilor materiale.
Relatia corp/suflet nu poate fi similara celei dintre corabie si corabier, senzatiile proband existenta
altei cauze. Corpul are propriile nevoi a caror cauza nu poate fi ratiunea, ceea ce dovedeste ca exista
ceva exterior, substanta intinsa, care actioneaza asupra spiritului prin intermediul corpului.
Ceea ce trebuie retinut din rigurozitatea demersului cartezian este centrarea filosofiei pe fiinta
umana, prin orientarea antiscolastica a rationalismului sau Descartes realizand o reductie
fenomenologica prin care atinge certitudinea apodictica a egoului transcendental.
Henri Bergson - "Evolutia creatoare": homo faber.
" Animalele pe care, din puncrul de vedere al inteligentei, le clasificam omediat dupa om. stiu
sa foloseasca ocazional un instrument artificial. [.] Fara indoiala, pretutindeni unde exista inferenta
exista si inteligenta; iar inferenta consta inbprelucrarea experientei trecute in sensul celei prezente

este deja inceputul inventiei. Inventia se desavarseste atunci cand se materializeaza intr-un obiect
fabricat. [.]
In privinta inteligentei omenesti, inca nu s-a accentuat indeajuns de mult asupra faptului ca
inventia mecanica a constituit punctul ei de plecare, ca si astazi viata noastra sociala graviteaza in
jurul fabricarii si utilizarii instrumentelor artificiale [.]Omul este fiinta care fabrica obiecte artificiale,
inteligenta este legata de capacitatea inventiva; fabricarea uneltelor se instituie ca factor explicativ al
vietii sociale; dimensiunea practica o implineste pe cea teoretica.
Filosof al calitatii, Henri Bergson (1859/ 1941) isi dezvolta filosofia pe baza unor cupluri de concepte
(elan vital / materie, intuitie / inteligenta), argumentatia lui facand parte din incercarea de redefinire a
fundamentelor rationalitatii pentru a surprinde finalitatea ontologica a inteligentei.
Reflectia lui Bergson porneste de la o filosofie a eului psihologic si se aprofundeaza prin "Evolutia
creatoare" (1907) intr-o intuitie a vietii. Intuitionismul bergsonian nu mai leaga esenta umanului de
dimensiunea teoretica si defineste omul ca fauritor de obiecte artificiale, iar viata sociala este legata
de producerea si folosirea uneltelor, astfel incat homo faber il implineste pe homo sapiens.
Alaturi de instinct, ca mod al elanului vital, inteligenta este unul dintre conceptele centrale ale
filosofiei lui Bergson. Acest mod se manifesta ca un tip special de actiune asupra materiei si face
distinctia intre om si animal intr-o ierarhie a fiintelor instituita dupa criteriul inteligentei.
Posibilitatea omului de a face inferente constituie doar inceputul inventiei, inteligenta fiind legata
de capacitatea de a fabrica obiecte artificiale, pe care omul le poate varia la infinit. Aceasta variere se
instituie in factor explicativ al vietii sociale si culturale, schimbarile societatii fiind directionate de
inventiile tehnicii.
Concluzia lui Bergson este legata de necesitatea regandirii esentei umane inspre dimensiunea ei
practica. Omul trebuie inteles ca homo faber, nu ca homo sapiens, esenta umanului fiind legata de
crearea si folosirea uneltelor. Relatia dintre cele doua tipuri umane nu este una de excluziune, caci
homo faber il implineste pe homo sapiens, ratiunea practica o implineste pe cea teoretica.
De fapt, Bergson defineste omul prin capacitatea sa de a cunoaste elanul vital si de aceea critica
blagiana a definitiei de homo faber nu este pe deplin indreptatita.
Giovani PICO della MIRANDOLA - "Despre demnitatea omului": demnitatea umana.
" Dar, dupa terminarea lucrarii, fauritorul dorea sa existe cineva care sa cerceteze cu atentie
intelesul unei atat de mari infaptuiri, sa-I indrageasca frumusetea, sa-I admire maretia. Din aceasta
cauza, dupa ce toate celelalte lucruri au fost duse la capat. s-a gandit in sfarsit sa creeze omul.
Dar, printre arhetipuri nu mai avea vreunul dupa care sa plasmuiasca un nou neam; [.] si nici
printre locuri nu mai avea vreunul in care sa sada acest contemplator al Universului. [.] In sfarsit,
preabunul creator a hotarat ca acela caruia nu mai putea sa-I dea nimic propriu, sa aiba ceva comun,
dar cu toate astea sa fie deosebit de fiecare in parte. Asadar, a conceput omul ca pe o lucrare cu un
aspect care nu-l diferentiaza si, asezandu-l in centrul Universului, I-a vorbit astfel: " O, Adame! nu tiam dat nici un loc sigur, nici o infatisare proprie, nici vreo favoare deosebita, pentru ca acel loc, acea
infatisare, acele ingaduinte pe care tu insuti le vei dori, tocmai pe acelea sa le dobandesti si sa le
stapanesti dupa vointa si hotararea ta. Natura configurata in celelalte fiinte este silita sa existe
limitele legilor prestabilite de mine. Tu, neingradit de nici un fel de oprelisti, iti vei hotari natura prin
propria-ti vointa in a carei putere te-am asezat. Te-am pus in centrul lumii [.] pentru ca singur sa te
infatisezi in forma pe care tu insuti o preferi. [.] Vei putea sa decazi; vei putea, prin hotararea
spiritului tau, sa renasti in cele de sus, ce sunt divine." " Demnitatea omului e data de lipsa
trasaturilor definitorii.
Pentru Giovani Pico della Mirandola (1463/ 1494) omul nu este ceva anume si in aceasta lipsa a
determinatiilor consta demnitatea umana. Ganditor renascentist, Pico impartaseste optimismul epocii
sale relativ la posibilitatile de creatie si cunoastere ale omului, afirmand corespondenta armonica
intre om si univers.
Adept al neoplatonismului florentin, in tratatul "Despre demnitatea omului", Pico propune un
mit al crearii omului inspirat de creatia lumii sensibile din dialogul platonician "Timaios". Demiurgul
produce lumea pornind de la niste modele generice preexistente, arhetipuri care limiteaza existenta
lucrurilor si sunt metaforic corespondente cu locul fiecarui lucru in univers.

In lipsa unui arhetip, crearea omului are ca scop existenta unui admirator al produsului
demiurgic, ceea ce face ca omul sa nu detina un loc strict determinat in creatie, ci este liber sa-si
aleaga locul propriu.
Asezat intre fiintele materiale si cele spirituale, apartenenta omului la unul din cele doua doua
genuri ontologice tine doar de vointa sa. Aceasta libertate de a se situa ontologic ii confera omului o
pozitie demna in ierarhia existentelor, libertate care nu permite afirmarea unei singure trasaturi
definitorii.
Prin ideile sale, Pico intruchipeaza nasterea umanismului, care face din spiritul uman sursa
oricarei stiinte. Ambiguitatea ontologica pe care o implica centralitatea fiintarii umane constituie un
argument major al demnitatii si responsabilitatii umane. Prin Pico della Mirandola se afirma inca o
data ideea ca omul nu este, ci devine, tema redescoperita de existentialism prin afirmarea omului ca
proiect intentional al constiintei. Posibilitatea transgresiunii spre teluric sau divin sustine ipoteza
heideggeriana a "fiintei in deschis" prin cunoastere si traire existentiala.
OMUL ESTE SCOP / MIJLOC - IMMANUEL KANT
Din perspectiva intelegerii conditiei umane, umanismul modern lanseaza ideea omului ca scop
in sine sau ca mijloc. Ca scop in sine (Kant), omul trebuie sa-si cultive dimensiunea spirituala si sa n-o
reduca la rang de instrument de satisfacere a unor nevoi straine vietii spirituale. Ca mijloc, omul
poate fi subordonat altei vointe, asa cum cum arata Nietzsche.
" Scopurile pe care si le propune orice fiinta rationala, ca efecte ale actiunii ei (scopuri
materiale) sunt toate numai asadar baza pentru imperative ipotetice.
Dar sa admitem ca ar exista ceva, a carui existenta prin ea insasi sa aiba o valoare absoluta,
si care ca scop in sine sa poata deveni baza anumitor legi, atunci inel si numai in el ar putea sa rezide
principiul unui imperativ categoric, adica al unei legi practice.
omul exista ca scop in sine, nu numai ca mijloc, de care o vointa sau alta sa se foloseasca
dupa bunul ei plac [.]. Toate obiectele inclinatiilor nu au decat o valoare conditionata; [.]. Dar
inclinatiile insele ca izvoare ale trebuintei au atat de putin o valoare absoluta, incat dorinta generala a
oricarei fiinte rationale trebuie sa fie mai curand aceea de a se elibera cu totul de ele [.]. Fiintele a
caror existenta nu este intemeiata pe vointa noastra, ci pe natura, au numai o valoare relativa, ca
mijloc, si de aceea se numesc lucruri, pe cand fiintele rationale se numesc persoane [.]. Aceste fiinte
rationale nu sunt deci numai scopuri subiective, a caror existenta are o valoare pentru noi ca efect al
actiunii noastre; ci sunt scopuri obiective, adica lucruri a caror existenta in ea insasi este un scop.
caruia nu I se poate substitui nici un alt scop [.], fiindca fara acesta nu s-ar putea gasi nicaieri nimic
de valoare absoluta [.], nu s-ar putea gasi pentru ratiune nici un principiu practic suveran.
Daca deci exista un principiu parctic suveran si [.], daca exista un imperativ categoric, el
trebuie sa fie un astfel de principiu incat din reprezentarea a ceea ce este in mod necesar scop pentru
oricine, fiindca este scop in sine, sa constituie un principiu obiectiv al vointei, care poate servi ca lege
practica universala. Fundamentul acestui principiu este: natura rationala exista ca scop in sine. Astfel
isi reprezinta omul in mod necesar propria lui existenta si in acest sens el este un principiu subiectiv
al actiunilor omenesti. Dar la fel isi reprezinta si orice alta fiinta rationala existenta ei [.] deci, el este
in acelasi timp un principiu obiectiv, din care [.] trebuie sa poata fi deduse toate legile vointei.
Imperativul practic va fi deci urmatorul: actioneaza astfel ca sa folosesti umanitatea atat in persoana
ta, cat si in persoana oricui altuia totdeauna in acelasi timp ca scop, iar niciodata numai ca mijloc."
omul este un scop in sine pentru ca poseda o natura rationala; actiunile trebuie conduse de
imperativul categoric; natura rationala a omului este atat un principiu obiectiv, cat si subiectiv.
"Bazele metafizicii moravurilor" constituie un manual clar si riguros al actiunii morale conforme legii
universale a ratiunii practice, exprimata sub forma datoriei (tu trebuie! ).
Ideea omului ca element determinant al cosmosului, a carui virtute rationala este axul
moralei, isi gaseste expresia deplina in morala kantiana care considera omul un scop in sine. Conform
acestei conceptii, pentru ca este o fiinta rationala, actiunile omului trebuie conduse dupa imperativul
categoric, natura rationala a omului fiind deopotriva un principiu obiectiv si subiectiv.
Kant face posibila descoperirea principiului prim al moralei prin afirmarea imperativului
categoric. Analog legilor naturii exista legi ale moralitatii, exprimate prin imperative. Descrierea unei
actiuni in termeni de scop si mijloace este pusa sub semnul imperativului categoric, care este

neconditionat, are la baza natura rationala si este intemeiat pe vointa autonoma. Intrucat considera
omul numai ca scop, imperativul categoric ia forma unui principiu legislativ universal si este in
legatura cu datoria de a respecta natura rationala.
Omul este un scop in sine pentru ca poseda aceasta natura prin care se deosebeste de lucruri,
care nu au valoare in sine. Natura rationala a omului este deopotriva un principiu subiectiv si obiectiv
pentru ca din el pot fi deduse legile vointei. Imperativul categoric impune realizarea actiunilor astfel
incat sa folosesti umanitatea atat in persoana ta, cat si in altii, numai ca scop, dar niciodata daor ca
mijloc.
Kant realizeaza o "revolutie copernicana", pornind de la om spre natura, astfel incat constiinta
umana este cea care asigura si da sens existentei. Spre deosebire de Kant, Nietzsche considera ca
numai omul in care vointa de putere si-a gasit implinirea deplina poate fi considerat un scop in sine.
Fiederich Nietzsche - " Dincolo de bine si de rau": esenta vietii.
" A te abtine reciproc de la practicarea ofensei, a recunoaste vointa semenului ca fiind egala
cu a ta: acestea pot deveni intr-un sens general reguli de buna-cuviinta intre indivizi, [.] insa din
momentul in care s-ar incerca extinderea acestui principiu, [.] ca principiu fundamental al societatii,
ea s-ar arata pe data in adevarata ei lumina: aceea de vointa de negare a vietii, de principiu al
descompunerii si decaderii. [.] viata insasi este in esenta. biruinta asupra. celui mai slab, impunere cu
forta a formelor proprii, asimilare sau, cel putin si in cel mai bland caz, exploatare. [.] "Exploatarea.
apartine esentei vietii; ca functiune organica fundamentala, ea este o consecinta a vointei de putere
propriu-zisa, cea care este insasi vointa de a trai. "
In cadrul proiectului sau de reevaluare a tuturor valorilor, Friederich Nietzsche (1844/1900) realizeaza
o critica a modernitatii, condamnand tot ce se gandise anterior sub numele de "metafizica". Sinteza
intre apollinic si dionisiac, respingerea moralei crestine, teoria supraomului si a vesnicei reintoarceri
sunt principalele teme ale gandirii sale, justificand amoralismul si exaltand valorile vitale
supraordonate valorilor etice traditionale.
"Dincolo de bine si de rau" se inscrie in proiectul de reevaluare a valorilor constiintei moderne
caracterizata de conformism si platitudine, finalitatea acestui demers fiind reconsiderarea conditiei
umane. Contestand originea si caracterul absolut al valorilor morale, Nietzsche denunta caracterul
catastrofic al moralei crestine care duce la o slabire a puterii creatoare a indivizilor.
Pentru Nietzsche, un scop in sine il poate reprezenta doar acel om in care vointa de putere si-a
gasit implinirea deplina, esenta vietii constituind-o exploatarea. Conform acestei conceptii, regulile
moralei crestine pot fi doar norme de convietuire, dar principiul existentei umane il constituie sensul
artistic al exploatarii, prin care se pune in valoare vointa de putere activa si creativa.
Pentru ca indivizii din societate sunt diferiti, impunerea regulilor moralei crestine ar veni
impotriva afirmarii si implinirii potentialitatilor fiecaruia. De aceea, principiul vietii trebuie sa fie lupta,
exploatarea, dar nu in sens de ierarhizare sociala sau politica. Exploatarea este, in mod esential,
exploatare de sine, expresie a vointei individuale de viata si autodepasire prin angajarea resurselor pe
care le poseda individul. Viata este posibila doar printr-o astfel de exploatare, prin mobilizarea tuturor
capacitatilor individuale.
De aceea, principiul de organizare a societatii trebuie sa fie "exploatarea", situata dincolo de
constrangerile unei morale nivelatoare si represive. Proiectul nietzschean de reevaluare a tuturor
valorilor se intemeiaza pe recunoasterea diferentelor care exista intre individualitati si pe principiul
vointei de putere a carei superioritate provine din capacitatea sa activa.
Nietzsche a influentat intreaga gandire filosofica ulterioara, reflectiile sale asupra naturii
umane sugerand permanenta innoire si autodepasire a omului. Nietzsche se apropie de punctul de
vedere sofist, conform caruia cel puternic trebuie sa domine, iar Sartre va sustine ca omul se
realizeaza in functie de posibilitatile lui interne