OMUL 

SI SOCIETATEA

Din cele mai vechi timpuri, oamenii traiesc unii alaturi de altii, in comunitati mai mult sau mai putin
numeroase, complexe; statul ar fi comunitatea cea mai avansata. Este omul o fiinta sociala in mod
natural sau in mod artificial? Este sociabilitatea o parte a naturii umane sau nu? Filozofi diferiti au dat
raspunsuri diferite. Cei care sustin ca omul este o fiinta sociala in mod natural, ofera automat o
explicatie pentru faptul ca, din cele mai vechi timpuri, traim in societati. Dar cum pot explica acest
fapt cei care sustin ca omul nu este o fiinta sociala in mod natural? De ce, cum a trecut omul de la
starea naturala la starea sociala?

Thomas Hobbes sustine ca, desi starea sociala nu este starea naturala a omului, totusi este starea la
care omul ajunge in mod inevitabil. Pe de-o parte, in starea naturala fiecare om are o libertate
deplina, deoarece nu exista o autoritate oficiala, nu exista legi oficiale, astfel incat fiecare om este
liber sa faca ceea ce doreste sau, mai potrivit spus, ceea ce poate. Pe de alta parte, la fiecare om
libertatea se masoara dupa putere, libertatea este data de putere. Cu cat sunt mai puternic, cu atat
sunt mai liber.

Hobbes sustine ca omul este in mod esential egoist, rau mai degraba decat bun. Cel puternic il
domina, il exploateaza pe cel slab, atat cat doreste, atat cat poate. Fiecare om va incerca sa isi
realizeze interesele, dorintele, scopurile, prin cele mai eficiente mijloace de care dispune, chiar daca
astfel il raneste pe celalalt. Omul este lup fata de om („homo homini lupus”). Daca eu am un anumit
scop, daca pentru a-mi realiza acel scop trebuie sa il ranesc pe celalalt, daca sunt mai puternic decat
celalalt indeajuns de mult incat sa il pot rani, fara sa fiu pedepsit, fara ca apoi sa suport consecinte
negative (sau astfel incat consecinte negative sa cantareasca pentru mine mai mult decat consecintele
pozitive ale realizarii acelui scop), atunci il voi rani pe celalalt, intr-un mod total firesc, conform naturii
mele de om (egoist, rau mai degraba decat bun).

Datorita conflictelor, crimelor, talhariilor si altor asemenea fapte, constante si foarte numeroase, in
starea naturala bantuie teama, suspiciunea. Oamenii se simt mereu mult prea amenintati. Asadar, pe
baza unui contract social, oamenii decid sa depaseasca starea naturala si sa intre in starea sociala.
Contractul social stabileste libertatile, drepturile si datoriile fiecarui membru al societatii, stabileste
legile pe care fiecare trebuie sa le respecte, legile care spun ceea ce este permis si ceea ce este
interzis, in relatiile dintre membrii societatii. Omul accepta sa ii fie ingradita libertatea, sa fie condus
de altcineva, intr-o anumita masura, conform legilor stabilite in contractul social, pentru a capata
protectie, siguranta, garantia ca ii sunt recunoscute si respectate mai multe drepturi, libertati. Starea
sociala este mai avantajoasa decat starea naturala. Astfel se explica de ce omul devine (in mod
artificial, prin alegere) o fiinta sociala, sustine Hobbes.

Omul este un animal social

(Aristotel, Politica)

Pentru Aristotel, „natura nu creeaza nimic fara scop”. In natura nu exista nimic inutil (chiar daca nu
cunoastem utilitatea fiecarui element al naturii). Toate elementele naturii, toate fenomenele, toate
vietuitoarele, toate organismele, considerate in ansamblul lor, inclusiv cel omenesc, toate organele si
facultatile, considerate in mod separat, isi au functiile, rolurile, scopurile lor. Ce este inutil in
organismul omenesc? Nimic! Fiecare organ are de indeplinit o functie precisa, in interiorul
organismului. Fiecarui element al naturii ii corespunde un scop natural, pentru indeplinirea caruia este
pe deplin adecvat si pentru indeplinirea caruia exista. Aceasta este conceptia teleologica a naturii.
Elementul E exista pentru ca indeplineste scopul S, conform unei legi a naturii. Exemple: avem urechi
pentru a auzi, avem ochi pentru a vedea, organul cutare indeplineste functia cutare, etc.

Suntem inzestrati cu limbaj pentru a ne exprima, pentru a comunica unii cu altii. Animalele pot emite
numai interjectii, sunete, semne de un fel sau altul, prin care isi exprima, isi comunica unele altora
starile de placere sau durere, nevoile, instinctele. Oamenii sunt singurele fiinte inzestrate cu limbaj
articulat, astfel incat sunt capabili sa se exprime, sa comunice unii cu altii, la un alt nivel, superior in
mod fundamental celui pur animalic, de exprimare a placerii, durerii, etc. Oamenii sunt capabili sa isi
afirme ratiunea: cunostintele, ideile, parerile, punctele de vedere, inclusiv cele estetice si morale.
„Vocea (nearticulata) este doar semnul placerii si al durerii si exista si la celelalte vietati, caci natura
lor se ridica numai pana la a avea simtirea placerii si a durerii si a o semnifica unele altora, pe cand
limba serveste la a exprima ce este folositor si ce este vatamator, precum si ce este drept si nedrept”
(Aristotel). Deoarece oamenii sunt inzestrati cu limbaj articulat iar functia naturala a limbajului
articulat consta in comunicare rationala, inclusiv sau mai ales in plan moral, deoarece pentru
comunicare nu este suficient un singur om, rezulta ca oamenii sunt fiinte sociale in mod natural.
Starea naturala este chiar starea sociala. Conform lui Aristotel, societatea este un grup de fiinte
inzestrate cu ratiune si limbaj articulat. Societatea suprema este statul, ale carui temeiuri sunt
rationale si morale.

Aristotel spune ca „statul este anterior familiei si fiecaruia dintre noi”. In ce mod? Desigur ca statul nu
este anterior omului d.p.d.v. cronologic: pentru ca statul sa existe, este nevoie sa existe oameni.
Aristotel sustine ca natura umana include sociabilitatea. Omul este om, se manifesta si se
desavarseste ca om numai in societate, tot asa cum inima functioneaza ca inima numai in interiorul, in
sistemul organismului. D.a.p.d.v. statul este anterior omului. Am putea spune ca omul care traieste in
afara societatii nu este om sau este un ratat, adica nu traieste conform naturii sale.

Ar mai fi un argument pentru teza ca omul este, in mod natural, o fiinta sociala. Omul nu este
indeajuns de puternic si capabil sa traiasca singur, sa isi indeplineasca singur toate nevoile si
scopurile. Asadar, omul trebuie sa traiasca alaturi de celalalt. Poate ca la acest argument se gandea
Aristotel cand spunea ca „antisocialul din natura, nu din imprejurari ocazionale, este ori un supraom,
ori o fiara”.