REFERAT

„Noţiuni generale, importanţa şi clasificarea clauzelor

contractelor comerciale internaţionale”

Cuprins:
I. Noţiuni generale şi importanţa clauzelor contractelor
comerciale internaţionale

II. Clasificarea clauzelor contractelor comerciale

internaţionale:
1. Clauzele generale(necesare) ale contractului de comerţ
internaţional
2. Clauze privind obligaţiile părţilor
3. Clauze ce evocă aspecte strict juridice vizând
contractul comercial internaţional
4. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile.
5. Clauze-tip, necesare pentru contracte complexe
6. Cauzele specifice privind protejarea intereselor
părţilor
III. Bibliografie
0
 I. Noţiuni generale şi importanţa clauzelor contractelor comerciale
internaţionale
In temeiul principiului libertăţii contractuale, participanţii la comerţul internaţional au
posibilitatea de a stabili drepturile si obligaţiile care constituie conţinutul contractelor pe care le
încheie. Acordul lor de voinţă în această privinţă este exprimat în clauze contractuale.
Limitarea pincipiului libertăţii contractuale este dată de lege , adică de norme imperative
fie din Convenţiile internaţionale, fie din reglementările interne aplicabile comerţului
internaţional, dar există şi limitări impuse de o parte celeilalte – de ex. în cazul contractului de
adeziune – contractele bancare , de asigurare , de transport, de expediţii internaţionale.
Clauza contractuală reprezintă o stipulaţie sau prevedere cuprinsă într-un contract.
Clauza contractuală poate produce efecte juridice numai dacă este conformă cu legea, ordinea
politică, socială şi economică, precum şi cu normele de convieţuire socială.
Nici o clauză contractuală nu poate fi analizată izolat, ci ea trebuie să concorde cu
obiectul şi celelalte prevederi ale contractului, cu voinţa reală a părţilor. Clauza contractuală
contrară legii este lovită de nulitate, iar dacă a fost determinantă la încheierea contractului, atrage
nulitatea întregului contract.
Într-o altă accepţiune mai simplă, clauza contractuală a fost definită ca fiind o prevedere
care face parte din cuprinsul unui contract ca urmare a acordului de voinţă la părţilor sau în
temeiul unei dispoziţii legale.
Importanţa clauzelor contractului comercial internaţional se manifesta prin faptul că
odată negociate şi stabilite de către părţi, vor produce efecte doar în limita acestiu acord de
voinţă.
Odată ce părţile contactuale au ajuns la un consens în privinţa conţinutului contractului,
acestea şi-au asumat consecinţele neresectării cărorva clauză.
Este important ca într-un contract, în special ce de comerţ internaţional să fie incluse
clauze cu privire la orice situaţie care poate apărea în privinţa respectivului contract, deaoarece,
de regulă, valoarea contractelor comerciale este extrem de mare, şi dacă părţile nu au inclus
careva clauze, pot suporta şi prejudicii colosale.
Odată ce au fost negociate clauzele contractuale şi incluse în totalitate, părţile sunt
asigurate în privinţa apariţiei riscurilor de orice natură şi a eventualelor litigii.

1
II. Clasificarea clauzelor contractelor comerciale internaţionale
În literatura de specialitate1, clauzele contactelor comerciale internaţionale au fost
divizate în funcţie de importanţa şi impactul clauzelor contractuale asupra existenţei înseşi a
contractului, în clauze generale, care se referă mai ales la părţile şi obiectul acestor contracte şi
clauze specifice, care stabilesc anumite drepturi şi obligaţii determinate de particularităţile
acestor contracte.
Unii autori2 au delimitat două categorii de clauze ce formează conţinutul unui contract de
comerţ intrenaţional: clauze necesare şi clauze opţionale.
Clauze necesare sunt stipulaţiile care nu trebuie să lipsească din conţinutul nici unui
contract de comerţ international, fie pentru că privesc elemente esenţiale ale contractului, de care
depinde însăşi valabilitatea sa juridică ( de exempu, clauze referitoare la părţi sau cele referitoare
la obiectul contractului), fie pentru că prezintă importanţă pentru determinarea cu certitudine a
drepturilor şi obligaţiilor părţilor, prevenind eventualele litigii (de exemplu, clauzele asiguratorii,
cele prin care se stabileşte legea aplicabilă raportului dintre părţi şi jurisdicţia competentă).
Clauzele opţionale sunt stipulaţii contractuale care nu sunt strict necesare pentru
configurarea raportului juridic obligaţional, ci ele au doar menirea să creeze pentru părţi o marjă
de siguranţă in ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile generate de contract pe seama lor. Ele
pot lipsi din conţinutul contractului de comerţ internaţional fără ca acestă împrejurare să-i
afecteze valabilitatea. Dar, în eventualitatea unor ricuri contractuale, survenite în aceste condiţii,
părtile vor fi mai puţin protejate.
Unii autori3, delimitează următoarele tipuri de clauze într-un contract comercial
internaţional:
 Clauzele esenţiale (necesare) şi accesorii (opţionale) ale contractului.
 Clauzele exprese şi clauzele implicite.
 Clauzele contractuale standard (clauzele-tip).
 Clauza de arbitraj (convenţia de arbitraj).
 Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile.
 Clauza penală
O ultimă clasificare a clauzelor contractului comercial internaţional, întîlnită în doctrină
şi care denotă şi structrura unui contract, în general, este următoarea:

1
L. Gribincea, Dreptul comerţului internaţional, Chişinău, Ed. „RECLAMA”, 1999.
2
Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, vol II., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994
3
Eugeniu Caţaveică, Suport de curs „Drept Comercial Internaţional”, Chişinău 2013
2
  Clauzele necesare a contractelor de comerţ internaţional
 Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerţ internaţional
 Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor
 Clauze privind raporturile dintre contractanţi şi terţi
 Clauzele de confidenţialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă.

Necătînd la variaţia clasificărilor existente, în cazul contractelor comerciale

internaţionale, părţile vor stabili, prin acordul lor de voinţă clauzele contractuale, care exprimă
drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul contractului, aceasta constituind un aspect
substanţial al principiului libertăţii contractuale.

I. Clauzele generale(necesare) ale contractului de comerţ internaţional

Clauzele necesare sau generale sunt stipulaţii contractuale ce au caracter esenţial pentru
calificarea raportului obligaţional ca realitate juridică, pentru definirea naturii juridice a
contractului şi a conţinutului său economic.
Clauzele generale se referă la identificarea părţilor contractante sau a reprezentanţilor lor
autorizaţi, la conţinutul economic al operaţiunii comerciale realizată prin contract, la unele
aspecte privind executarea acestuia, la dreptul aplicabil, precum şi la jurisdicţia competentă să
soluţioneze eventualele litigii dintre partenerii contractuali.
 Clauza privind părţile contractante. Aceste clauze precizeaza atributele de
identificarea părţilor: nume, prenume, domiciliu (pentru persoane fizice) şi denumire, sediu,
statut juridic (pentru persoane juridice).
De asemenea, se vor indica unele aspecte privind statutul juridic al părţilor, precum
naţionalitatea persoanelor juridice şi cetăţenia persoanelor fizice, în situaţia în care partenerii
contractuali dau împuternicire de reprezentare a lor altor subiecţi de drept, se vor preciza datele
de identitate şi calitatea reprezentanţilor.
Este o clauză esenţială deoarece identificarea reprezintă o condiţie de validitate a oricărui
contract.
 Clauze referitoare la obiectul contractului. Cînd obiectul este o marfă este
obligatorie precizarea unor elemente de identificare şi determinare a mărfii. Astfel se va indica
denimurea exactă (deci, completă) a ei, tipul, seria şi caracteristicile specifice care
idividualizează această marfă.
Dacă bunurile sunt viitoare, părţile trebuie să precizeze elementele de identificare pentru
determinarea lor ulterioară.
3
 În situaţia în care părţile nu determină obiectul contractului, dar precizează elemente
suficiente pe baza cărora el va putea fi determinat ulterior, acest contract este valabil şi
executabil.
 Clauze referitoare la cantitatea mărfii. Părţile trebuie să indice cantitatea de
marfă care constituie obiectul contractului şi să precizeze unitatea de măsură, locul, momentul şi
modul de determinare a cantităţii, precum şi documentul care atestă cantitatea.
În cazul în care se prevede o recepţie cantitativă, părţile trebuie să prevadă termenele şi
condiţiile de efectuare a acesteia, precum şi locul recepţiei, care trebuie ales în fucţie de natura
mărfii şi de necesitatea asigurării unor garanţii sporite de descoperire a eventualelor lipsuri
cantitative. în funcţie de specificitatea mărfii şi de particularităţile mijloacelor de transport,
părţile pot însera în contracte clauze de toleranţă cantitativă. Asemenea clauze au repercusiuni pe
planul răspunderii, constituind o modalitate a convenţiilor asupra răspunderii.
 Clauze referitoare la calitate. Contractul comercial internaţional trebuie să
conţină clauze privind calitatea mărfurilor şi serviciilor care constituie obiectul lui. Este necesar
ca părţile să indice în contract calitatea mărfii, locul, momentul şi modul de determinare a
acesteia, precum şi documentul care o atestă. Vânzătorul răspunde pentru îndeplinirea corectă a
stipulaţiilor contractuale privind calitatea mărfii livrate. Părţile vor stabili printr-o clauză expresă
metodologia de determinare a calităţii, în această clauză se va preciza partea care propune
specificaţiile de calitate, natura acestor specificaţii, termenele şi modalităţile de aprobare de către
cealaltă parte, precum şi consecinţele ce le au asupra contractului eventualele modificări
ulterioare ale specificaţiilor. Pentru a se asigura că marfa livrată corespunde calităţii prevăzute în
contract, părţile stipulează o clauză prin care exportatorul se obligă să anexeze mărfii livrate
atestate de calitate, de garanţie, buletine de analiză, cartea tehnică a produsului sau alte
documente de certificare a calităţii. Părţile contractante trebuie să stipuleze o clauză referitoare la
obligaţia de garanţie pentru calitatea mărfii, termenul de garanţie, modalităţile de remediere a
lipsurilor calitative precum şi la sancţiunile aplicabile debitorului în cazul unor asemenea lipsuri.
 Clauzele referitoare la reclamaţiile de cantitate şi calitative. Părţile includ în
contractul comercial internaţional clauze privind condiţiile, termenele şi modalităţile de
soluţionare a reclamaţiilor de cantitate şi calitate. Aceste clauze vor preciza conţinutul pe care
trebuie să-1 aibă reclamaţia, documentele ce i se anexează pentru confirmarea deficienţelor,
obligaţiile ce revin cumpărătorului până la soluţionarea reclamaţiei (de exemplu conservarea
mărfii etc.) şi procedura de comunicare a reclamaţiei. Termenele de formulare a reclamaţiilor
trebuie corelate cu termenele referitoare la recepţia cantitativă şi calitativă, precum şi cu
termenul de garanţie (la mărfurile pentru care părţile stabilesc asemenea termene), în contract se
4
vor preciza termenele şi condiţiile în care vânzătorul urmează să comunice cumpărătorului
răspunsul său asupra reclamaţiei, consecinţele nerespectării acestor termene
 Clauze ce vizează ambalarea şi marcarea. Contractul trebuie să conţină clauze
privind felul ambalajului şi dacă acesta va trece în proprietatea cumpărătorului sau este numai
împrumutat acestuia, în ultimul caz se va stabili termenul de returnare şi cine va suporta
cheltuielile ocazionate de această operaţiune. De asemenea, se va indica preţul ambalajului,
măsurile de protecţie pentru mărfurile care se livrează neambalate etc Marcarea ambalajului
trebuie să indice conţinutul marcajului şi limba folosită

II. Clauze privind obligaţiile părţilor

 Clauze referitoare la livrarea mărfii la termenele de livrare. Pentru executarea
obligaţiei de livrare a mărfii părţile trebuie să stipuleze în contract clauze prin care să precizeze
termenele de livrare (indicându-se data calendaristică sau perioada de timp când trebuie să aibă
loc livrarea), iar dacă livrarea se face în tranşe - termenele intermediare şi termenele finale.
De asemenea, trebuie menţionate condiţiile în prezenţa cărora pot fi modificate termenele
de livrare stabilite şi documentele care atestă efectuarea şi data livrării. Vor fi menţionate
condiţiile în care livrarea poate fi refuzată. În contract trebuie să fie incluse clauzele privind
răspunderea furnizorului pentru nerespectarea termenelor de livrare (penalităţi, despăgubiri etc.)
şi condiţiile rezoluţiunii.
Contractul trebuie să indice, momentul trecerii dreptului de proprietate de la vînzător la
cumparator.
 Clauze referitoare la condiţiile de expediţie, încărcare-descărcare, transportul şi
asigurarea mărfii în timpul transportului. Părţile trebuie să stipuleze în contract condiţiile de
expediere, încărcare-descărcare a mărfii, modalităţile de transport, modul de suportare a
cheltuielilor pentru aceste operatiuni etc.
Aceste clauze pot preciza obligaţiile părţilor fie direct, fie prin referire la INCOTERMS
sau la alte uzanţe comerciale internaţionale
 Clauze privind obligaţia de preluare a mărfii. Cumpărătorul are obligaţia de
preluare a mărfii, iar furnizorul cea de livrare a acesteia. Stipularea, de asemenea, în contract a
condiţiilor prin care cumpărîtorul poate refuza preluarea.
 Clauze referitoare la preţ. De regulă, părţile determină prin contract preţul ca
valoare totală, dar şi pe unitate de produs. Aceasta este regula, însă ea nu are valoare absolută.
Sunt frecvente situaţiile când preţul nu este determinat, dar determinabil. Atunci când preţul este
determinabil, de regulă, părţile stabilesc criteriile pentru calculul definitiv al preţului, indicând
5
limitele maxime şi minime între care se va determina preţul. Părţile au dreptul să stipuleze în
contract orice clauze privind stabilirea şi plata preţului.

III. Clauze ce evocă aspecte strict juridice vizând contractul comercial

internaţional
 Clauze privind răspunderea contractanţilor. Clauzele privind răspunderea
contractanţilor trebuie să conţină precizări referitoare la sancţiunile aplicabile părţilor care nu-şi
execută obligaţiile contractuale. Sancţiunile se prezintă sub formă de penalităţi, despăgubiri etc..
În contractele de comerţ internaţional, părţile sunt libere să convină asupra mărimii
despăgubirilor datorate de debitorul care nu şi-a onorat obligaţiile contractuale creditorului. În
cazul în care părţile stipulează o clauză contractuală sau încheie un acord suplimentar ulterior
perfectării contractului, dar înainte ca prejudiciul să se fi produs, prin care se determină anticipat
cuantumul acestor prejudicii, este vorba de clauza penală.
Obiectul clauzei penale îl constituie, în mod uzual, o sumă de bani, determinată sau
determinabilă, numită penalitate. Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma
unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate.
Forma clauzei penale trebuie întotdeauna să fie scrisă.
Principalele caractere ale clauzei penale:
- caracterul accesoriu, astfel încât validitatea obligaţiei principale constituie o condiţie
esenţială pentru existenţa clauzei penale;
- parvine doar atunci când neexecutarea poate fi imputabilă vinei debitorului;
- are forţă obligatorie între părţile contractului;
Tipurile de clauze penale:
- clauza penală inclusivă: creditorul poate pretinde repararea prejudiciului în partea
neacoperită prin clauza penală;
- clauza penală alternativă: creditorul poate pretinde sau despăgubiri, sau penalitate;
- clauza penală punitivă : creditorul poate pretinde repararea prejudiciului peste
penalitate;
- clauza penală exclusivă: creditorul poate pretinde doar penalitatea.
În cazuri excepţionale, luându-se în consideraţie toate împrejurările, instanţa de judecată
poate dispune reducerea clauzei penale.
Totodată, părţile pot stipula clauze exoneratoare de răspundere, în cazul în care în cursul
executării obligaţiilor contractuale survin evenimente imprevizibile, care impiedică îndeplinirea
obligaţiilor asumate.
6
 Problema aplicarii unor sancţiuni se pune în cazul neexecutării sau executării defectuoase
ori cu întârziere a obligaţiei de predare a mărfii, precum şi a obligatiei de garanţie pentru vicii.
De asemanea, părţile sunt libere să prevadă şi clauze privind rezoluţiunea contractului
pentru neexecutarea obligaţiilor de către oricare dintre ele.
Contractul poate include şi clauza solve et repete, potrivit căreia “debitorul unei prestaţii
contractuale (mai ales a pretului) nu poate pune in mişcare o actiune in rezolutiune şi nici opune
exceptii bazate pe neexecutarea obligaţiei corelative a celeilalte părti, atâta timp cat el insuşi nu
şi-a indeplinit obligatia contractuala (respectiv, nu a plătit integral preţul convenit). Precizăm ca
această clauza este criticată, apreciindu-se că “se poate transforma intr-un privilegiu excesiv al
uneia dintre parti fata de cealaltă”.
 Clauze referitoare la dreptul aplicabil. Părţile - pentru a evita incertitudinea
pe care o prezintă conflictele de legi - exprimă, încă din momentul încheierii contractului, vointa
lor de a supune raporturile lor contractuale unui anumit sistem de drept. În consecinţă sistemul
de drept ales de părţi va reprezenta dreptul aplicabil contractului.
Clauza prin care se realizează alegerea dreptului aplicabil (electio juris) se numeşte
pactum de lege utenda.
În situaţia în care părţile nu desemnează lex contractus, aceasta va fi determinată de către
organul de jurisdicţie competent pe baza normei conflictuale incidenţă în cazul dat.
 Clauza privind soluţionarea litigiilor. Părţile contractante obişnuiesc să prevadă
în contractele lor clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe parcursul executării obligaţiilor
stipulate in contract. Daca litigiile nu pot fi preîntâmpinate, părţile contractante recurg mai întîi
la o soluţionare amiabilă pe cale de conciliere, care a dat şi continuă sţ dea rezultatele scontate,
în cele mai multe cazuri.
Oricum în contract trebuie stipulată o clauză de jurisdicţie privind opţiunea părţilor
contractante pentru instanţele judecătoreşti sau un tribunal arbitral.
În cazul în care părţile decid să recurgă la arbitraj, ele stipulează în contract o clauză în
acest sens, cunoscută sub denunţarea de clauză compromisorie. Convenţia de arbitraj este
întelegerea prin care părţile contractante supun spre soluţionare diferendul dintre ele unui
arbitraj, renunţând la dreptul lor de a supune litigiul respectiv unei instante judecătoreşti. Părţile
contractante au obligaţia să arate, în cadrul compromisului - sub sanctiunea nulităţii - obiectul
litigiului. Convenţia de arbitraj poate fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma
unui acord separat.
În convenţia de arbitraj, părţile urmează să se refere la: litigiile care urmează a fi soluţionate
de instanţa de arbitraj, structura instanţei de arbitraj, locul arbitrajului, limba procedurii arbitrale,
7
dreptul aplicabil

IV. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile.

Clauzele asigurătorii au drept scop:
- menţinerea valorii contractului;
- adaptarea contractului la noile condiţii.

 Clauze de menţinere a valorii contractului

a. clauzele de consolidare valutară: stipulaţiile contractuale care urmăresc ca scop
protejarea părţilor contractului comercial internaţional contra riscului aferent devalorizării
monedei de plată. Clauzele vizate presupun stabilirea de către părţi a două monede – una de plată
(care este mai puţin stabilă, mai expusă fluctuaţiei şi deprecierii), iar alta de cont (care este mai
puternică, mai stabilă).
Exemplu: un vânzător din Republica Moldova vinde unui cumpărător american o marfă, al cărei
preţ este evaluat în dolari, pe baza unei parităţi determinate astfel: 1 dolar SUA = 12,80 lei. În
ziua executării contractului, însă, dolarul nu mai valora decât 12,30 lei. În acest caz, vânzătorul
are o pierdere de schimb de 0,50 lei pentru fiecare dolar. Dacă la momentul încheierii
contractului paritatea era 1 dolar SUA = 12,30 lei, iar la momentul executării contractului
paritatea era 1 dolar SUA = 12,80 lei, atunci vânzătorul moldav ar avea un câştig de 0,50 lei la
fiecare dolar SUA.
Pentru a evita atare situaţii, părţile contractante pot fie să se refere la o paritate fixă, prevăzută în
contract: „Preţul este de ... lei. Părţile aleg ca monedă de cont dolarul SUA. La momentul
încheierii contractului paritatea dintre dolar şi leu este, potrivit cursului oficial, stabilit de BNM,
de 1 dolar SUA = 12,50 lei. Dacă paritatea 1 dolar SUA = 12,50 lei va suferi modificări mai mari
de 10%, preţul se va schimba în aceeaşi proporţie.”
b. clauza de revizuire a preţului; aceasta poate fi de două feluri:
- clauza de revizuire cu indexare unică: prin metoda indexării, preţul poate fi corelat cu valoarea
unui produs de referinţă determinat (de exemplu, tona de cărbune) sau să fie legat, cumulativ, de
valoarea materiilor prime, materialelor şi a manoperei necesare pentru produsul contractat.4
În baza clauzei de indexare unică, variaţia de preţuri se calculează automat, fără
intervenţia părţilor ori a instanţei. Formulele algebrice de calcul sunt diferenţiate pe componente
şi tipuri de lucrări (excavaţii, betonaj, dragări, zidiri, asfaltări etc).5

4
O. Capăţână, B . Ştefănescu, ,,Tratat de dreptul comerţului internaţional", Ed. Academiei, vol. I, 1985, vol.Il, 1987,
pag. 35-36
8
 Pentru a repartiza între părţile contractante riscurile ce derivă din fluctuaţiile preţurilor,
primele au posibilitatea de a stabili o legătură de unitate de valoare cu unul dintre elementele ce
urmează:
1. dolarul SUA (în acest caz, există riscul că fiecare parte să-şi vadă moneda naţională
fluctuând în raport cu dolarul, precum şi valoarea dolarului variind în raport cu aurul);
2. moneda unei ţări terţe (în acest caz, ambele părţi suportă riscul provocat prin variaţia
cursului, atât a monedei fiecăreia din părţile contractante, cât şi a monedei ţării terţe);
3. aurul monetar (în acest caz, există riscul pentru fiecare dintre părţile contractante de a
vedea moneda sa naţională variind în raport cu aurul);
4. moneda creditorului (în acest caz, creditorul nu este supus riscului de schimb);
5. moneda debitorului (în acest caz, debitorul nu este supus la nici un risc de schimb; el se
află în situaţia în care ar fi încheiat un contract cu vreun resortisant din ţara sa fără clauză de
menţinere a valorii contractului).
- clauza de revizuire cu indexare cumulativă; clauza dată este binevenită în situaţia în care preţul
contractual depinde de valoarea unei pluralităţi de elemente, precum: forţa de muncă, materia
primă etc; indexarea cumulativă presupune existenţa unei formule de calcul indicată de părţile
contractante.
c. clauza de opţiune a monedei liberatorii: creanţa este exprimată în mai multe monede,
în baza parităţii existente la momentul încheierii contractului. La scadenţă, creditorului i se
acordă dreptul de a alege moneda de plată a preţului.
O atare clauză este avantajoasă pentru creditor, deoarece, la data plăţii el va putea solicita
valoarea creanţei în moneda care s-a întărit la momentul efectuării plăţii.
Exemplu: „Debitorul se obligă să plătească la scadenţă 100000 Euro sau 125000 dolari SUA”.
d. clauza de opţiune a locului de plată.
Exemplu: „Debitorul se angajează să plătească, la scadenţă, 10000 lire sterline la Londra, Dublin
sau Cairo”. În acest sens, moneda de cont este lira sterlină. Plata, însă, se va putea face în lire
sterline engleze, irlandeze sau egiptene, valoarea creanţei rămânând nemodificată. 30

 Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări.

a. clauza ofertei concurente; potrivit acestei clauze, vânzătorul se obligă să acorde
cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care le-ar oferi acestuia concurenţii vânzătorului.

5
I. Stoian, R. Pencea, L. Brotac, Tehnici de comerţ internaţional, vol. I, Jeco Trading S.A.,
Bucureşti, 1992, p. 539.
9
Exemplu: „Dacă, în cursul executării respectivului contract, cumpărătorul îi comunică
vânzătorului despre primirea unei oferte concurente ce emanează de la un furnizor cunoscut şi în
ofertă se conţine un preţ mai mic decât cel din contract, vânzătorul trebuie în termen de ... să se
alinieze la condiţiile ofertei concurente. În caz contrar, cumpărătorul este liber să încheie
contract cu terţul furnizor, iar contractul în cauză încetează să producă efecte juridice după
expirarea termenului sus-menţionat”.
Clauza ofertei concurente poate fi stipulată, mai rar, şi în favoarea vânzătorului. În aceste
cazuri, vânzătorul este în drept să ceară de la cumpărător ca acesta să plătească preţul pe care
primul l-ar putea obţine pentru aceeaşi marfă de la cumpărătorii terţi.
b. clauza clientului celui mai favorizat: în baza acesteia, promitentul se obligă faţă de
contractantul său să-i acorde cele mai favorabile condiţii, pe care le-ar acorda, pe parcursul
executării contractului, altor parteneri cu care ar încheia o operaţiune similară.
Exemplu: „În cazul în care furnizorul va consimţi la alţi clienţi condiţii care, în ansamblul lor, ar
fi mai favorabile decât cele prevăzute în prezentul contract, pentru o cantitate şi o calitate
comparabilă, furnizorul se obligă să le consimtă şi clientului, din ziua în care se vor aplica
terţului”.
c. clauza „hardship” (impreviziune).
Se numeşte hardship sau impreviziune situaţia în care, în perioada de acţiune a unui
contract încheiat pe termen lung, se produc unele evenimente care schimbă substanţial
stipulaţiile pe care părţile le-au avut în vedere la momentul încheierii contractului şi care fac
inechitabile consecinţele contractuale pentru cel puţin unul din parteneri. Este necesar ca
evenimentele în cauză să se producă fără nici o culpă din partea contractanţilor.
Potrivit art. 623 din Codul Civil al Republicii Moldova6, dacă împrejurările care au stat la
baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar
părţile, prevăzând această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte
condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi,
luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală
a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului.
Pentru ca o situaţie să poată fi calificată ca hardship şi, prin urmare, să poată servi ca
temei pentru ca una din părţile contractului să fie îndreptăţită să ceară ajustarea contractului,
trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

6
CODUL CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA, Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86 art Nr : 661
10
 1. împrejurările care au stat la baza încheierii contractului trebuie să se schimbe în mod
considerabil ulterior încheierii contractului. Contează nu atât gravitatea evenimentului, ci
impactul acestuia asupra raporturilor contractuale.
2. împrejurările s-au schimbat (sau au devenit conuscute) după încheierea contractului.
3. schimbarea împrejurărilor era imprevizibilă la momentul încheierii contractului.
4. partea afectată nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor.
5. trebuie să fie inechitabil ca efectele situaţiei în cauză să fie suportate exclusiv de către
partea afectată.
În rezultatul renegocierii contractului se pot crea situaţii diferite:
1. părţile izbutesc să găsească soluţiile ajustării contractului la noile împrejurări şi
perfectează modificările respective la contract;
Nu există obligaţie de a negocia adaptarea contractului dacă economia acestuia nu a fost
grav perturbată.7 În asemenea circumstanţe, debitorul este îndreptăţit să refuze negocierea,
fiecare parte trebuind să aibă faţă de cealaltă un comportament neşicanator.8
2. negocierile eşuează din cauza că cealaltă parte neagă existenţa situaţiei de hardship sau
nu răspunde la cererea de ajustare, fie din orice alt motiv.
Atunci cînd sunt întrunite condiţiile enumerate la art. 1 al Convenţiei Naţiunilor Unite
asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri9 şi, pe cale de consecinţă, Convenţia
este competentă să cîrmuiască un contract de vînzare-cumpărare internaţională, stipulaţiile art.
79 pct. 1 din Convenţie10 nu acoperă deopotrivă evenimentele de hardship şi cele de forţă
majoră.11 Deşi s-a scris că textul art. 79 pct. 1 poate să primească o interpretare în sens larg12,
opinăm că art. 29 pct. 1, care enunţă expressis verbis regula potrivit căreia „un contract poate fi
modificat sau reziliat prin acordul amabil al părţilor” respinge prin aceasta aplicarea adagiului
rebus sic stantibus.
Instanţa de judecată care constată existenţa unui caz de hardship poate adapta contractul
în vederea restabilirii echilibrului prestaţiilor. Dacă ajustarea contractului la noie împrejurări este

7
Sentinţa CCI nr. 2508/1976, cf. S. Jarvin, Y. Derains, Recueil des sentences arbitrales de la CCI 1986-1990, ICC
Publishing SA., p. 293.
8
Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, op. cit., p. 274-277
9
CONVENŢIA ONU ASUPRA CONTRACTELOR DE VÎNZARE INTERNAŢIONALĂ A MĂRFURILOR din
11.04.80, RM a aderat prin Hot. Parl. nr.115-XIII din 20.05.94
10
Corespunzător art. 79 pct. 1, o parte nu este răspunzătoare de neexecutarea oricărei obligaţii, dacă dovedeşte că
această neexecutare este determinată de o piedică independentă de voinţa sa şi că nu se puteaaştepta în mod
rezonabil din partea ei să o ia în considerare la momentul încheierii contractului, să oprevină ori depăşească sau să-i
prevină ori să-i depăşească consecinţele.
11
În sens contrar, T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti, Editura Didacticã şi Pedagogicã, 1983.,
p. 192-193;
12
F. Osman, Les principes generaux de la lex mercatoria, LGDJ, Paris, 1992, pag.157
11
imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi, partea dezavantajată poate cere
rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea lui.
Prevederile legale ale sistemelor juridice care consacră instituţia de hardship au caracter
supletiv, astfel încât părţile pot reglementa prin clauze contractuale obligaţia părţilor de a
proceda la modificarea conţinutului contractului atunci când pe parcursul executării sale se
produc, fără culpa părţilor, evenimente ce nu puteau fi prevăzute la momentul încheierii
contractului, dar care, schimbând substanţial elementele avute în vedere de părţi la momentul
contractării, creează pentru unul din contractanţi o îngreunare substanţială a executării
contractului şi care, deci, ar fi inechitabil să fie suportată numai de partea afectată.

V. Clauze standard, necesare pentru orice tip de contract

In orice tip de contract se recomandă a fi introduse următoarele trei clauze standard:
 Forma finală a contractului
„Prezentul contract este unicul contract dintre (partea A) şi (partea B) . Orice alte
declaraţii/acorduri anterioare, indiferent dacă sunt în formă scisă sau orală, nu au forţă
obligatorie, exceptînd cazurile în care sunt incluse în prezentul contract. Acest contract poate fi
modificat numai dacă modificarea este în formă scrisă şi semnată de (partea A) si (partea B) .”
 Renunţare la drepturi
“Faptul ca (partea A) sau (partea B) nu insistă pentru îndeplinirea exactă şi întocmai a
prezentului contract sau nu îşi exercită oricare din opţiunile pe care le are în baza prezentului
contract, nu înseamnă că respectiva parte renunţă la drepturile care îi revin în baza oricăreia din
clauzele acestui contract.”
 Invalidarea parţială
Daca o instanşa declarp sau stabileşte că o parte/clauză a acestui contract este anulabilă sau nu
poate fi pusă în executare, partea/clauzele care nu au fost puse în discuţie îşi păstrează caracterul
obligatoriu între (partea A) si (partea B) .
 În fiecare contract ar trebui, de asemenea, să se facăreferire, în partea
introductivă, la numărul de înregistrare a societăţii comerciale în Registrul Comerţului.

12
 VI. Clauze-tip, necesare pentru contracte complexe
Anumite clauze, cu variaţii nesemnificative de conţinut, se regăsesc înserate în
majoritatea contractelor comerciale.
 Clauza tip: FORŢA MAJORĂ
Important este caă prin aceasta clauză să fie definit evenimentul de forţă majora (care
include, de regulă, şi cazul fortuit), condiţiile în care poate fi invocat, procedura de notificare a
producerii acestuia (eventual), consecinţele acestui eveniment pentru executarea contractului
respectiv.
Legislaţiile sau practica judiciară mai multor ţări cunosc şi “impreviziunea”, adică
intervenţia unui eveniment imprevizibil la momentul încheierii contractului, dar care face
imposibilă, ci numai extrem de costisitoare executarea obligaţiilor uneia din ţări. Pentru oamenii
de afaceri este o mare tentaţie de a pune semnul egalităţii între impreviziune şi forţă majoră.
 Clauza tip: CESIUNEA CONTRACTULUI
Des utilizată în practica de afaceri, cesiunea contractului presupune ca una din părţi să
transfere, total sau parţial, drepturile şi obligaţiile sale unei terţe personae
 Clauza tip: NOTIFICĂRI
Aceasta clauză este utilă deoarece în multe cazuri părţile unui contract comunică verbal
(inclusiv telefonic), ajungînd să stabilească modificări ale contractului iniţial sau modalităţi de
rezolvare a unor controverse, fără ca să consemneze aceste modificări/înţelegeri în scris. Se
ajunge astfel la acelaşi rezultat ca în cazul în care nu ar fi existat contract scris (dificultăţi în
interpretarea voinţei părţilor, dificultăţi legate de probaţiune etc.).
 Clauza tip: DIVIZAREA CONTRACTULUI
Deşi există principiul după care anularea unei părţi a actului juridic nu duce la nulitatea
întregului act juridic, practica de comerţ a demostrat că anularea anumitor clauze ale unui
contract face imposibilă continuarea executării lui.
 Clauza tip: INCETAREA CONTRACTULUI
Incetarea contractului presupune fie intervenţia unei clauze care face imposibilă
executarea contractului, fie intervenţia rezoluţiunii/rezilierii. Rezoluţiunea presupune că
obligaţiile fiecărei părţi contractante să fie executate dintr-o dată, în timp ce rezilierea presupune
ca obligaţiile cel puţin ale uneia din părţi se execută în mod succesiv. Rezoluţiunea/rezilierea
implică neexecutarea în mod culpabil de către una din părţi a obligaţiilor sale, în timp ce cealalta
parte a executat sau probează că este gata să-ş i execute obligaţiile.

13
  Clauza tip: PREVEDERI FINALE
Precizarea respectivă se explică prin specificul dreptului comercial de a acorda practicilor
comerciale dintre părţi forţă unor adevărate clauze contractuale, noi sau modificatoare ale
raporturilor deja stabilite între părţi.

VII. Cauzele specifice privind protejarea intereselor părţilor

 Clauza de confidenţialitate
Angajamentele de confidenţialitate intervin pentru asigurarea protecţiei unor informaţii
transmise în cadrul contractelor de consulting-engineering, asistenţă tehnică, vânzare, publicitate.
Ele pot să acopere etapa negocierii contractului, a executării obligaţiei principale, sau o etapă
ulterioară.
De regulă, angajamentele de confidenţialitate au un caracter unilateral, fiind stipulate în
favoarea părţii care a comunicat o ofertă sau un document tehnic ori financiar.
Totuşi, este posibil ca, în unele situaţii, părţile să fie deopotrivă interesate în păstrarea
secretului anumitor date.
Angajamentul de confidenţialitate înfăţişează mai întâi definiţia informaţiilor care sunt
considerate secrete. Definiţia informaţiilor confidenţiale trebuie să fie îndeajuns de
cuprinzătoare. Tehnica enumerării informaţiilor protejate nu este recomandabilă, întrucât creează
impresia că toate datele care nu au fost menţionate expres de către părţi au un caracter secret.
Angajamentul de confidenţialitate indică, în continuare, dacă este riguros redactat,
persoanele care au acces la informaţiile secrete. Corespunzător unor clauze, divulgarea
informaţiilor confidenţiale este condiţionată de un nou consimţământ al creditorului.
Întrucât angajamentul de confidenţialitate nu este opozabil terţilor, adesea, se impune
beneficiarului informaţiei secrete să încheie cu terţii care iau cunoştinţă de datele protejate, o
convenţie de discreţie similară celei dintre creditorul obligaţiei de confidenţialitate şi debitorul
său. Pentru a înlătura orice neajunsuri ulterioare, este recomandabil ca în cuprinsul clauzei de
confidenţialitate să se specifice în mod expres că sunt calificate drept terţi toate celelalte societăţi
ale grupării din care face parte societatea debitor a obligaţiei de confidenţialitate.
Prin angajamentul de confidenţialitate sunt stabilite, de asemenea, cu titlu general sau
detaliat, măsurile care vor fi luate pentru asigurarea confidenţialităţii informaţiilor transmise.
Angajamentul de confidenţialitate prezintă caracteristicile unei obligaţii de rezultat. Totuşi, nu de
puţine ori, părţile îi atribuie, în mod rezonabil, natura unei obligaţii de mijloace. Prin măsurile de
protecţie care se cer a fi observate de către debitor, pot fi amintite: păstrarea informaţiilor de
14
confidenţialitate sub cheie; elaborarea unui regim distinct pentru documentele confidenţiale,
astfel încât acestea să nu fie amestecate cu actele uzuale; ţinerea evidenţei persoanelor care au
acces la datele secrete; limitarea ori interzicerea copiilor ş.a.
În cadrul angajamentului este stipulată apoi durata obligaţiei de confidenţialitate.
Nu este exclus ca această durată să se prelungească cu mai mulţi ani după executarea
obligaţiei contractuale principale.
În finalul convenţiei de discreţie sunt prevăzute sancţiunile care se vor aplica în situaţia
nesocotirii obligaţiei de confidenţialitate. Folosirea clauzei penale este aici binevenită, întrucât
prejudiciul suferit de către creditorul obligaţiei de confidenţialitate este dificil de probat.
Clauza de confidenţialitate este guvernată de lex contractus. Prestaţia caracteristică în
angajamentele de confidenţialitate este prestaţia părţii care comunică partenerului contractual
informaţiile cu caracter secret.
 Clauzele de exclusivitate
Exclusivitatea conferită poate să fie o exclusivitate de vânzare sau de cumpărare.
În cazul exclusivităţii de vânzare, producătorul se angajează să aprovizioneze în mod
exclusiv pe cocontractant în limitele teritoriului concedat. De regulă, exclusivitatea de vânzare
este însoţită de exclusivitatea de cumpărare, adică de stipulaţii prin care beneficiarul se
angajează să se aprovizioneze pentru totalitatea sau cea mai mare parte a nevoilor sale numai de
la producătorul în cauză.
Exclusivitatea de vânzare poate să fie deschisă sau închisă. Cea deschisă permite
concurenţa între diferiţii distribuitori ai furnizorului.
Exclusivitatea deschisă poate să fie totală sau parţială. În ipoteza exclusivităţii
parţiale, producătorul îşi menţine dreptul de a vinde direct produsele sale în limitele teritoriului
concedat distribuitorului.
Gradul de protecţie teritorială a distribuitorului poate să fie însă mai accentuat.
Aşa se întâmplă în împrejurarea în care fiecare distribuitor al unui producător se
angajează faţă de acesta să nu revândă marfa obţinută de la el în afara teritoriului care i-a fost
concedat.
Clauzele de exclusivitate de vânzare şi de cumpărare pot să contravină reglementărilor
legale în domeniul concurenţei
 Clauza de neconcurenţă este stipulată în unele cazuri, printr-o convenţie separată sau
direct în contract, cum se întîmplă în cele mai multe cazuri. De pildă, printr-o asemenea clauză
se poate interzice agentului să facă concurenţă reprezentatului, după ce a încetat contractul dintre
agent şi reprezentat.
15
 In literatura de specialitate s-a observat că restrîngerea libertăţii de a acţiona pe piaţa este
admisă numai în cazul în care ocrotirea beneficiarului clauzei de neconcurenţă este justificată
economic şi juridic.
Clauza de neconcurenţă trebuie să indice cu precizie obiectul interdicţiei, pentru a evita
limitările excesive care s-ar putea impune părţii care şi-a asumat obligaţia de a se abţine de la
exercitarea unor anumite activităţi comerciale, urmînd ca acea interdicţie să fie limitată in spatiu
şi în timp.
Stipularea în contractele de comerţ internaţional a unor clauze, cum sunt: clauza de
confidentialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă se face în fiecare caz concret în raport de
obiectul şi specificitatea contractului respectiv.

16
III. Bibliografie:
 Acte normative:
1. CONVENŢIA ONU ASUPRA CONTRACTELOR DE VÎNZARE
INTERNAŢIONALĂ A MĂRFURILOR din 11.04.80, ratificată prin Hot.
Parl. nr.115-XIII din 20.05.94
2. CODUL CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA, Publicat : 22.06.2002 în
Monitorul Oficial Nr. 82-86 art Nr : 661

 Practica judecătorească:
1. Sentinţa CCI nr. 2508/1976, cf. S. Jarvin, Y. Derains, Recueil des
sentences arbitrales de la CCI 1986-1990, ICC Publishing SA.
2. Sentinţa CCI nr. 2291/1975, cf. S. Jarvin, Y. Derains, Recueil des sentences
arbitrales de la CCI 1986-1990, ICC Publishing SA.

 Doctrină:
1. L. Gribincea, Dreptul comerţului internaţional, Chişinău, Ed. „RECLAMA”,
1999.
2. Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, vol
II., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994
3. Eugeniu Caţaveică, Suport de curs „Drept Comercial Internaţional”,
Chişinău 2013
4. O. Capăţână, B . Ştefănescu, ,,Tratat de dreptul comerţului internaţional",
Ed. Academiei, vol. I, 1985, vol.Il, 1987.
5. I. Stoian, R. Pencea, L. Brotac, Tehnici de comerţ internaţional, vol. I, Jeco
Trading S.A.,
6. Bucureşti, 1992.
7. F. Osman, Les principes generaux de la lex mercatoria, LGDJ, Paris, 1992.
8. T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti, Editura Didacticã

şi Pedagogicã, 1983;
17