CONDITIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI

PARTEA A II-A

3. Obiectul contractului

Potrivit art. 1225 din Codul civil „Obiectul contractului il reprezinta operatiunea juridica
precum vanzare, locatiunea, imprumutul si altele asemenea, convenita de parti, astfel cum
aceasta reiese si ansamblul drepturilor si obligatiilor contractuale.”
„Obiectul obligatiei este prestatia la care se angajeaza debitorul.”
Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic,
adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile.
Obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe generale. Astfel,
obiectul trebuie să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie
posibil, să fie licit şi moral.

a) Obiectul actului juridic trebuie să existe. Cerinţa derivă implicit din dispoziţiile art. 1659 C.
civ. potrivit căruia „dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat, acesta pierise în
întregime, contractul nu produce niciun efect”. Cerinţa trebuie îndeplinită la momentul încheierii
actului juridic.

Potrivit art. 1228 C. civ., sunt valabile şi actele juridice ce au ca obiect bunuri viitoare (de
exemplu, un autoturism ce urmează a fi confecţionat).

Ca excepţie, unele acte juridice nu pot avea obiect bunuri viitoare (de exemplu, o moştenire
nedeschisă nu poate forma obiectul unui pact).

b) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Cerinţa se referă la bunuri ca obiect derivat al
actului juridic civil.

Potrivit art. 1229 C. civ., „numai lucrurile care se află în circuitul civil pot face obiectul unei
prestaţii contractuale”.

Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunuri alienabile (care pot fi dobândite sau înstrăinate
prin acte juridice civile), iar bunurile scoase din circuitul civil sunt bunuri inalienabile .

Nerespectarea interdicţiei de înstrăinare a anumitor bunuri atrage sancţiunea nulităţii

absolute.

c) Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil (adică trebuie să-i fie precizate toate
elementele necesare pentru individualizare sau se prevăd elementele cu ajutorul cărora el va fi
determinat pe viitor).
 Sub acest aspect, bunurile pot fi certe (când sunt determinate în chiar individualitatea lor) sau
pot fi generice (când sunt determinate numai în specia din care fac parte). Problema determinării
se pune la lucrurile generice (res genera) care trebuie determinate prin indicarea cantităţii,
calităţii, valorii etc.

Cerinţa unui „obiect determinat” este prevăzută de art. 1225 C. civ. ca o condiţie esenţială
pentru validitatea unei convenţii care prevede că „obligaţia trebuie să aibă ca obiect un lucru
determinat” (s.n.).

Cerinţa obiectului determinabil este obligatorie (dar şi suficientă) a exista la momentul

încheierii actului juridic.

Sancţiunea nerespectării cerinţei obiectului determinat sau determinabil este nulitatea absolută
a actului juridic respectiv.

d) Obiectul trebuie să fie posibil. Cerinţa decurge din regula potrivit căreia nimeni nu poate fi
obligat la imposibil (ad impossibilium, nulla obligatio).

Potrivit art. 1227 C. civ., contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una
dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia (dar ulterior îşi poate executa
obligaţia). În acest caz, imposibilitatea este relativă.

Imposibilitatea poate fi materială sau juridică.

Imposibilitatea este materială atunci când obiectul actului juridic nu poate fi înfăptuit datorită
unei stări de fapt.

Imposibilitatea este juridică atunci când nerealizarea obiectului se datorează unei împrejurări
de drept.

Imposibilitatea prestaţiei atrage nulitatea absolută a actului juridic (pentru lipsa obiectului).
Imposibilitatea atrage nulitatea numai dacă are caracter absolut (obiectul este imposibil pentru
oricine).

e) Obiectul trebuie să fie licit. Potrivit art. 1225 alin. (2) C. civ., „Obiectul contractului trebuie
să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Astfel spus, conduita părţilor actului
juridic civil trebuie să fie în concordanţă cu legea.

Sancţiunea aplicabilă actului juridic care are obiect ilicit este nulitatea absolută [art. 1226 alin.
(2) C. civ.].

De menţionat că, în concepţia noului Cod civil, nu există cerinţa distinctă a obiectului moral,
ci acesta este o componentă a cerinţei ca obiectul să fie licit .

B. Cerinţe speciale pentru validitatea obiectului. Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte
juridice civile, se cer a fi îndeplinite (pe lângă cerinţele generale) şi câteva cerinţe speciale.
Astfel, obiectul trebuie să fie un fapt personal al celui care se obligă, cel care se obligă să fie
titularul dreptului subiectiv civil, să existe autorizaţia prevăzută de lege.
 a) Obiectul trebuie să fie un fapt personal al celui care se obligă.

Potrivit principiului libertăţii individuale şi independenţei patrimoniale, o persoană nu poate fi

obligată decât prin voinţa proprie sau prin efectul legii. Astfel, o parte poate promite numai o
prestaţie care reprezintă un fapt personal.

În consecinţă, în lipsa unui mandat sau în general a unei reprezentări, nimeni nu poate fi
obligat prin voinţa altuia.

În doctrină s-a admis valabilitatea actului juridic prin care o parte se obligă să depună toate
diligenţele pentru a convinge un terţ să încheie ori să ratifice o convenţie de porte-fort, deoarece,
în cauză, obiectul obligaţiei persoanei care face promisiunea de porte-fort este o prestaţie
personală (obţinerea, prin diligenţele sale, a obligaţiei unui terţ) .

În actele juridice încheiate intuitu personae, precum contractul de mandat, contractul de

antrepriză, contractul de angajare a unui avocat etc., obiectul trebuie să fie un fapt personal al
celui care se obligă, deoarece cocontractantul a încheiat actul juridic în consideraţia calităţilor
acestuia .

b) Cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului. Potrivit principiului conform căruia
nimeni nu poate înstrăina ceva ce nu-i aparţine (nemo dat quod non habet), dispunătorul trebuie
să fie titularul dreptului real asupra lucrului ce formează obiectul prestaţiei.

Potrivit art. 17 alin. (1) C. civ., nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi
decât are el însuşi.

În schimb, dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei
prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să
obţină acordul terţului (art. 1230 C. civ.). Astfel, este valabil şi actul juridic care are ca obiect
bunul altuia (care aparţine unei terţe persoane în momentul încheierii contractului) .

În condiţiile noului Cod civil, vânzarea (ori altă înstrăinare) a lucrului altuia este, în principiu,
valabilă. Astfel, potrivit art. 1683 alin. (1) C. civ., dacă, la data încheierii contractului asupra
unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar
vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către
cumpărător.

Rezultă că în concepţia noului Cod civil, cel care se obligă poate să nu fie titularul dreptului la
momentul încheierii actului juridic (dar trebuie să-l dobândească, ulterior) .

c) Existenţa autorizaţiei prevăzute de lege. În cazul unor bunuri cu regim juridic special, actul
juridic nu poate fi încheiat decât cu autorizaţia administrativă prevăzută de lege. De exemplu,
potrivit art. 10 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor de foc şi al
muniţiilor, „Dreptul de procurare, de deţinere sau, după caz, de port şi folosire a armelor letale se
dobândeşte de la data emiterii, de către autorităţile competente, a autorizaţiei de procurare a
armei sau, după caz, a permisului de armă”.

4. Cauza (scopul) contractului

 Prin cauza (scopul) actului juridic civil se înţelege obiectivul urmărit la încheierea acestuia.
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente, anume scopul imediat şi scopul
mediat.
Scopul imediat, numit şi scopul obligaţiei, este stabilit pe principalele categorii de acte
juridice civile, după cum urmează: în contractele sinalagmatice – reprezentarea sau prefigurarea
mentală, de către fiecare parte, a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la
rândul ei, se obligă); în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalităţi – intenţia de a gratifica
(animus donandi); în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului; în contractele aleatorii
– prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului sau riscul
pierderii.
De reţinut că, în cazul actelor juridice unilaterale, în principiu, scopul imediat este stabilit
pentru fiecare tip de asemenea act. Astfel: în cazul promisiunii publice de recompensă, scopul
obligaţiei promitentului constă în prefigurarea mentală a executării prestaţiei pentru care
urmează a plăti recompensa; pentru purgă, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a curăţi
imobilul de sarcinile reale care îl grevează; în cazul acceptării unei moşteniri, scopul imediat îl
constituie consolidarea calităţii de moştenitor; în cazul ofertei de a contracta, scopul imediat
constă în prefigurarea acceptării acesteia, deci în prefigurarea încheierii unui contract; în cazul
recunoaşterii de maternitate sau de paternitate, scopul imediat constă în stabilirea legăturii de
filiaţie între cel ce face recunoaşterea şi cel recunoscut etc.
De asemenea, mai precizăm că, pentru unele acte juridice, scopul imediat trebuie apreciat
ţinându-se cont nu numai de un anumit caracter juridic al actului respectiv, spre exemplu, în
cazul contractului de comodat (act juridic real şi cu titlu gratuit), scopul imediat constă atât în
prefigurarea remiterii lucrului, cât şi în intenţia comodantului de a procura, gratuit, un folos
comodatarului.
Scopul mediat, numit şi scopul actului juridic civil, constă în motivul determinant al încheierii
actului juridic şi se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane.
Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta
de acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile.
În cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinaţia concretă ce
urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de la
cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona cuiva, altă persoană
cumpără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiţie
etc.), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută
ca preţ să îşi cumpere un alt lucru, o altă persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută să
îşi plătească o datorie etc.).
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe,
cumulativ: să existe; să fie reală (să nu fie falsă); să fie licită şi morală.
Legea instituie două prezumţii: prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării
ei în înscrisul constatator al actului juridic; prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că
ea nu trebuie dovedită. Ambele prezumţii legale sunt relative. Prin urmare, cel care invocă lipsa
ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de probă.

FORMA CONTRACTULUI
 Consideraţii introductive

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de

voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia "forma actului juridic civil" poate avea şi un
sens larg, desemnând trei cerinţe de formă: forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic
(forma ad validitatem sau ad solemnitatem); forma cerută pentru probarea actului juridic (forma
ad probationem); forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul
consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului
libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).
Prin principiul consensualismului se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla
manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia
naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul
de a produce efecte juridice. În alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea
de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.

1. Forma ad validitatem

Forma cerută ad validitatem este o condiţie esenţială de validitate care constă în îndeplinirea
unor formalităţi prestabilite de lege (sau de voinţa părţilor). Per a contrario, în această situaţie,
neîndeplinirea condiţiei de formă atrage neîncheierea actului juridic (în aceleaşi mod precum
neîndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute de art. 1179 C. civ: capacitatea, consimţământul,
obiectul şi cauza).

În doctrină , s-a apreciat că raţiunea instituirii formei drept condiţie de validitate a actului
juridic civil are la bază următoarele interese:

- forma solemnă are menirea de a avertiza părţile asupra importanţei pe care actele juridice o
au, prin efectele lor, asupra patrimoniului dispunătorului (de exemplu, în cazul donaţiei, al
constituirii unei ipoteci etc.);

- forma solemnă asigură mai bine libertatea exprimării consim-ţământului (de exemplu, în
cazul testamentului autentic);

- forma solemnă asigură exercitarea unui control al statului cu privire la actele juridice civile
care prezintă o importanţă generală (de exemplu, înstrăinarea imobilelor).

Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caracteristici:

- este un element constitutiv al actului juridic civil (în absenţa căruia actul juridic va fi
sancţionat cu nulitate absolută);

- este compatibilă numai cu manifestarea expresă a voinţei (deci, un act juridic nu poate fi
săvârşit în mod tacit);
 - este abstractă şi invariabilă pentru acelaşi tip de act solemn (adică independentă de
conţinutul concret al acestuia);

- este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil, părţile nu au posibilitatea de
alegere, ci trebuie îndeplinită o anumită formă prevăzută de lege; ca excepţie, în unele cazuri
legea permite părţilor să opteze între mai multe forme solemne (de exemplu, în cazul
testamentelor ordinare) .

Dintre principalele acte juridice solemne, exemplificăm următoarele: contractul de donaţie

(art. 1011 C. civ.); testamentul (art. 1040 C. civ.); vânzarea unei moşteniri [art. 1747 alin. (2) C.
civ.]; contractul de întreţinere (art. 2255 C. civ.).

2. Forma ad probationem

Forma cerută pentru probarea actului juridic civil este o cerinţă impusă de lege (sau prin
voinţa părţilor) care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.
Astfel, legiuitorul a considerat că anumite acte, mai importante, trebuie redactate în scris
interzicând, în principiu, proba cu martori sau prin prezumţii.
Forma scrisă prezintă avantajul că asigură redactarea fidelă a conţinutului actului juridic şi, în
consecinţă, fie previne apariţia unor litigii, fie uşurează sarcina judecătorului în stabilirea unei
situaţii de fapt etc.
De menţionat că neîndeplinirea formei cerută ad probationem nu atrage nulitatea actului
juridic respectiv. Astfel, sancţiunea care intervine în acest caz constă în imposibilitatea dovedirii
actului juridic civil cu un alt mijloc de probă (o decădere din dreptul de a proba).
Rezultă că între existenţa şi dovada actului juridic civil sunt deosebiri esenţiale.
Caracteristicile formei cerută pentru probaţiune sunt:
- este obligatorie (nu facultativă), în sensul că aplicarea ei nu este lăsată la latitudinea părţilor;
- este o excepţie de la principiul consensualismului (ca şi forma cerută ad validitatem),
deoarece actul juridic trebuie să îmbrace forma scrisă;
- nerespectarea ei atrage inadmisibilitatea dovedirii actului juridic cu alte mijloace de probă .
În general, forma ad probationem este instituită de lege pentru actele juridice cu o anumită
valoare. De exemplu, „niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului
său este mai mare de 250 de lei” [art. 309 alin. (2) C. proc. civ.].
În particular, forma ad probationem este instituită de lege pentru anumite acte juridice,
precum: contractul de societate [art. 1884 alin. (1) C. civ.]; contractul de tranzacţie (art. 2272 C.
civ.); contractul de asigurare [art. 2200 alin. (1) C. civ.].

3. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Actul juridic civil produce efecte numai între părţi, nefiind, în principiu, opozabil şi faţă de
terţi (potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic).
Un act poate fi însă, în acelaşi timp, relativ şi opozabil. Astfel spus, „cele două principii -
relativitatea şi opozabilitatea - nu sunt incompatibile”. Din acest considerent, uneori legea
instituie anumite condiţii de publicitate, pentru ca actul încheiat de părţi să fie opozabil şi
terţilor .
 Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil implică îndeplinirea unor
formalităţi cerute de lege pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat
la încheierea lui.
Scopul îndeplinirii formalităţilor de opozabilitate este ocrotirea drepturilor terţilor şi protecţia
acestora faţă de eventuale prejudicii produse prin manifestări de voinţe juridice străine lor.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie (nu facultativă). Nerespectarea
ei atrage inopozabilitatea actului juridic, caz în care actul juridic civil produce efecte între părţi,
dar este ineficace faţă de terţi (care îl pot astfel ignora).
În consecinţă, forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi nu se confundă nici cu forma ad
validitatem şi nici cu forma ad probationem.
Principalele aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi sunt publicitatea
constituirii unei ipoteci asupra unui imobil [art. 2377 alin. (1) C. civ.] şi publicitatea convenţiilor
matrimoniale [art. 334 alin. (1) C. civ.].

Propuneri pentru teme de referat:

1. Capacitatea contractuală – regulă contractuală

2. Consimțământul: element esențial în contract
3. Viciile consimțământului contractual
4. Obiectul contractului si cerintele sale
5. Cauza – conditie esentiala in contract
6. Forma contractului si exteriorizarea acestuia