MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

CATEDRA DE DREPT

DREPT CIVIL. CONTRACTE

- Note de curs -

(Ciclul I)

AUTOR:
Valentin CAZACU
Lector univ., dr.

Bălţi– 2021

Discutat şi aprobat la şedinţa Catedrei de drept

1
Proces-verbal nr. ___ din ____________
Şeful Catedrei de drept ___________________ conf. univ., dr. Ina ODINOKAIA

Discutat şi aprobat la şedinţa Consiliului Facultăţii de Drept și Științe Sociale

Proces-verbal nr. ___ din ____________
Decanul Facultăţii de Drept și Științe Sociale _______________ conf. univ., dr. Vitalie RUSU

CUPRINS

2
 TEMA I. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE...................................................7
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare.....................................7
2. Condițiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare..................................................7
3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare...............................................................................9
4. Dreptul de răscumpărare...........................................................................................................13
5. Dreptul de preemțiune...............................................................................................................14
TEMA II. VARIETĂȚI ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE............16
1. Contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor pentru consum..................................................16
2. Contractul de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase.........................................................16
3. Contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile.............................................................17
4. Contractul de vânzare-cumpărare de probă sau la vedere.........................................................17
5. Vânzarea la licitație...................................................................................................................18
6. Contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic.................19
7. Vânzarea cumpărarea sub rezerva proprietății..........................................................................19
TEMA III. CONTRACTUL DE SCHIMB............................................................................21
1. Noţiunea și caracterele juridice ale contractului de schimb.....................................................21
2. Condițiile de validitate ale contractului de schimb...................................................................21
3. Efectele contractului de schimb................................................................................................22
4. Reguli specifice aplicabile contractului de schimb...................................................................22
TEMA IV. CONTRACTUL DE DONAŢIE..........................................................................23
1. Noțiunea și caracterele juridice a contractului de donaţie........................................................23
2. Condițiile de validitate ale donației..........................................................................................24
3. Efectele contractului de donaţie................................................................................................25
TEMA V. CONTRACTUL DE ÎNSTRĂINARE A BUNULUI CU CONDIŢIA
ÎNTREŢINERII PE VIAŢĂ...............................................................................................................28
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii
pe viață............................................................................................................................................28
2. Condițiile de validitate ale contractului de întreţinere..............................................................28
3. Efectele contractului de întreținere...........................................................................................29
4. Rezoluţiunea contractului de întreţinere...................................................................................30
TEMA VI. CONTRACTUL DE RENTĂ..............................................................................32
1. Noţiunea și caracterele juridice ale contractului de rentă.........................................................32
2. Condițiile de validitate ale contractului de rentă......................................................................32
3. Efectele contractului de rentă....................................................................................................33
4. Încetarea contractului de rentă..................................................................................................34
TEMA VII. CONTRACTUL DE COMODAT......................................................................35
3
1. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de comodat....................................................35
2. Condițiile de validitate ale contractului de comodat.................................................................35
3. Efectele contractului de comodat..............................................................................................36
4. Încetarea contractului de comodat............................................................................................39
TEMA VIII. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT...................................................................40
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de împrumut.................................................40
2. Condițiile de validitate ale contractului de împrumut...............................................................40
3. Efectele contractului de împrumut............................................................................................40
4. Încetarea contractului de împrumut..........................................................................................43
TEMA IX. CONTRACTUL DE LOCAȚIUNE.....................................................................44
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de locaţiune...................................................44
2. Condițiile de validitate ale contractului de locaţiune................................................................44
3. Efectele contractului de locaţiune.............................................................................................45
3. Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune.................................................................47
4. Încetarea locaţiunii....................................................................................................................47
TEMA X. CONTRACTUL DE ARENDĂ............................................................................49
1. Notiunea si caracterele juridice ale contractului de arendă.....................................................49
2. Condițiile de validitate ale contractului de arendă....................................................................49
3. Efectele contractului de arendă.................................................................................................50
4. Încetarea contractului de arendă...............................................................................................51
TEMA XI. CONTRACTUL DE LEASING..........................................................................52
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de leasing......................................................52
2. Condițiile de validitate ale contractului de leasing...................................................................52
3. Efectele contractului de leasing................................................................................................52
4. Încetarea contractului de leasing...............................................................................................54
TEMA XII. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ.................................................................55
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de antrepriză.................................................55
2. Condițiile de validitate ale contractului de antrepriză..............................................................55
3. Efectele contractului de antrepriză............................................................................................55
4. Încetarea contractului de antrepriză..........................................................................................58
TEMA XIII. CONTRACTUL DE PRESTĂRI SERVICII....................................................59
1. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de prestări servicii.........................................59
2. Condițiile de validitate ale contractului de prestări servicii......................................................59
3. Efectele contractului de prestări servicii...................................................................................59
4. Încetarea contractului de prestări servicii.................................................................................60

4
 TEMA XIV. CONTRACTUL DE TRANSPORT.................................................................62
1. Noțiunea și importanța contractului de transport........................................................................62
2. Contractul de transport de persoane: caracterele juridice, condițiile de validitate și efectele
contractului de transport de persoane.............................................................................................62
3. Rezoluțiunea contractului de transport de pasageri....................................................................63
4. Contractul de transport de bunuri: noțiunea, caracterele juridice, condițiile de validitate și
efectele contratului..........................................................................................................................64
5. Efectele contractului de transport de bunuri...............................................................................64
TEMA XV. CONTRACTUL DE MANDAT........................................................................66
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de mandat......................................................66
2. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat...................................................................66
3. Efectele contractului de mandat................................................................................................67
4. Încetarea contractului de mandat..............................................................................................69
TEMA XVI. CONTRACTUL DE ADMINISTRARE FIDUCIARĂ....................................71
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de administrare fiduciară..............................71
TEMA XVII. CONTRACTUL DE COMISION....................................................................75
1. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de comision...................................................75
2. Condițiile de validitate ale contractului de comision................................................................75
3. Efectele contractului de comision.............................................................................................76
4. Încetare a contractului de comision..........................................................................................77
TEMA XVIII. CONTRACTUL DE EXPEDIŢIE..................................................................79
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de expediţie...................................................79
2. Condițiile de validitate ale contractului de expediţie................................................................79
3. Efectele contractului de expediţie.............................................................................................80
4. Încetarea contractului de expediţie...........................................................................................80
TEMA XIX. CONTRACTUL DE DEPOZIT ȘI MAGAZINAJ...........................................81
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de depozit......................................................81
2. Felurile depozitului...................................................................................................................81
3. Efectele contractului de depozit................................................................................................84
4. Magazinajul...............................................................................................................................86
TEMA XX. CONTRACTUL DE ASIGURARE...................................................................87
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de asigurare...................................................87
2. Efectele contractului de asigurare.............................................................................................87
3. Încetarea contractului de asigurare...........................................................................................89
TEMA XXI. CONTRACTUL DE TRANZACŢIE................................................................91
2. Condiţiile de valabilitate a contractului de tranzacţie...............................................................91
5
3. Efectele contractului de tranzacţie............................................................................................92
TEMA XXII. CONTRACTUL DE SOCIETATE CIVILĂ...................................................93
1. Noţiunea și caracterele juridice ale contractului de societate civilă.........................................93
2. Condițiile de validitate ale contractului de societate civilă.......................................................93
3. Efectele contractului de societate civilă....................................................................................94
4. Administrarea societății............................................................................................................95
5. Încetarea societății civile...........................................................................................................96
Referințe bibliografice............................................................................................................98

TEMA I. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

6
 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare.

Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte (vânzător) se obligă să predea un bun în

proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul
convenit (art. 1108 C. Civ.).
Caractere juridice
a) Caracterul sinalagmatic (bilateral), deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce
şi interdependente pentru ambele părţi. Astfel, vânzătorul are în principal obligaţia de a preda bunul şi
de a-l garanta pe cumpărător, iar ultimul de a plăti preţul şi de a ridica bunul;
b) Caracterul oneros, deoarece ambele părţi urmăresc procurarea unui avantaj. Astfel, vânzătorul
urmăreşte să primească preţul în schimbul bunului vândut, iar cumpărătorul să primească bunul
cumpărat în schimbul preţului;
c) Caracterul comutativ, părţile cunoscându-şi existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor la
încheierea contractului, acestea nedepinzând de un eveniment viitor şi incert, ca în cazul
contractelor aleatorii;
d) Caracterul consensual, fiind valabil încheiat din momentul în care părţile au realizat un acord
asupra tuturor condiţiilor esenţiale ale contractului. Nu este necesară îndeplinirea nici unei
formalităţi şi nu se cere predarea bunului şi plata preţului în momentul încheierii contractului;
e) Caracterul translativ de proprietate. Aceasta înseamnă că prin efectul realizării acordului de
voinţă şi, potrivit regulii generale, transmiterea bunului operează transferul dreptului de proprietate
de la vânzător la cumpărător. Conform art. 510, alin. 1 C. Civ., dreptul de proprietate este transmis
dobânditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
În cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate trece la cumpărător din momentul înscrierii
acestuia în registrul bunurilor imobile, cu excepțiile prevăzute de lege (art. 510, alin. 2 C. Civ.)

2. Condițiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

Capacitatea părţilor. Vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului și să aibă capacitatea de

a încheia acte de dispoziție.
În cazurile prevăzute expres de lege sau contract calitatea de vânzător o poate dobândi şi o altă
persoană decât titularul dreptului de proprietate. Astfel, în cazul vânzării unui bun în temeiul unui
contract de comision calitatea de vânzător o are nu proprietarul, ci comisionarul. Managerul fiduciar
de asemenea are dreptul să încheie contracte de vânzare-cumpărare din nume propriu în privinţa
patrimoniului pe care 1-a primit în administrare fiduciară.
Cumpărătorul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de dispoziție. Persoanele lipsite de
capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă pot încheia contracte de vânzare-cumpărare
numai prin reprezentantul legal sau cu încuviinţarea acestuia. Aceste persoane pot încheia personal
contracte de vânzare-cumpărare de mică valoare, care se execută la momentul încheierii lor (art. 28 C.
Civ.).
Pentru contractul de vânzare-cumpărare legea prevede anumite incapacităţi speciale. Aceste
incapacităţi sunt interdicţii de a vinde sau de a cumpăra. Astfel:
a) Mandatarii însărcinaţi să vândă un bun nu îl pot cumpăra, în măsura în care nu le este permis
în mod expres (art. 372 C. Civ.). Este vorba atât de reprezentanţii legali, cât şi de cei convenţionali.
b) Judecătorii, avocaţii, notarii, procurorii şi executorii judecătoreşti nu pot cumpăra drepturi
litigioase sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1154 C. Civ.).
7
 Consimțământul părților. Prin consimţământ se înţelege manifestarea exteriorizată de
voinţă a persoanei de a încheia un act juridic. (art. 321, alin 1 C. Civ.).
Condiţii:
 să fie exprimat de o persoană capabilă, care are discernământ;
 să fie făcut cu intenţia de a se obliga;
 să fie exteriorizat;
 să nu fie afectat de vicii de consimţământ (eroare, dol, violenţă, leziune)
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl formează bunurile care se vând și prețul ca se
plătește .
Bunul obiect al contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să existe sau să poată exista pe viitor. Vânzarea este valabilă dacă are ca obiect un bun
viitor, care nu există la momentul încheierii contractului, dar poate exista în viitor (de ex. bunul ce
va fi confecţionat sau recolta viitoare);
b) să fie determinat sau determinabil. În cazul bunurilor certe determinarea se face prin
precizarea caracterelor lor individuale. Determinarea bunurilor generice se face prin indicarea
speciei şi a cantităţii acestor bunuri, deci prin elemente prin care se face posibilă
individualizarea bunurilor vândute pentru predare şi transferul proprietăţii asupra acestora.
c) să fie în circuitul civil. Nu pot constitui obiect al contractului de vânzare-cumpărare
bunurile inalienabile care fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale (bunurile proprietate exclusivă a statului).
Pot constitui obiect al contractului de vânzare-cumpărare bunurile mobile şi cele imobile,
bunurile individual determinate şi cele determinate generic, bunurile consumptibile şi cele
neconsumptibile, bunurile divizibile şi cele indivizibile, bunurile corporale şi cele incorporate
(drepturile reale, de creanţă).
Nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare drepturile personale
nepatrimoniale şi cele patrimoniale care au un caracter strict personal (dreptul de uzufruct, dreptul
de uz şi de abitaţie) sau care sunt prevăzute de lege ori contractate intuitu personae (de ex.,
dreptul la încasarea pensiei alimentare, la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii
persoanei).
Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie exprimat in bani. Stabilire a preţului sub forma unei sume de bani este de esenţa
vânzării. Dacă înstrăinarea unui bun se face nu contra bani, ci în schimbul unui alt bun sau în
schimbul unei alte prestaţii, contractul nu mai poate fi calificat ca vânzare-cumpărare, ci ca un
schimb, contract de întreţinere sau alt contract;
b) să fie determinai sau determinabil. Preţul este determinat dacă cuantumul acestuia este
stabilit de părţi la momentul încheierii contractului. Prețul este determinabil când preţul nu este
indicat direct în contractul de vînzare-cumpărare, însă părţile au convenit asupra modului de
determinare a lui.
Preţul va fi determinabil şi atunci, când stabilirea lui este lăsată la aprecierea unui terţ, ales
de comun acord de părţi.
Potrivit art. 1111, alin. 2 C. Civ., dacă în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între
comercianţi preţul bunului nu este determinat sau determinabil, se va considera în lipsa unei
prevederi contrare că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul
încheierii contractului în domeniul de activitate respectiv pentru aceleaşi bunuri vîndute în
împrejurări comparabile. În cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa unor
prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor.

8
 În cazul în care preţul bunului se determină în funcţie de greutatea lui, greutatea netă este
aceea care, în caz de îndoială, determină preţul.
Forma contractului de vânzare-cumpărare.
Întrucât dispozițiile legale referitoare la contractul de vânzare-cumpărare nu prevăd nimic
despre forma acestuia, se vor aplica regulile generale privind forma actelor juridice (art. 316 – 323
C. Civ.) Forma este o condiție de validitate a actului juridic numai în cazurile expres prevăzute de
lege. Rezultă că în conformitate cu regulile generale în materie, unele acte juridice îmbracă o
anumită formă (scrisă), însă nu ca o condiţie ad validitatem, ci ca un mijloc de probă.
Astfel, în formă scrisă, potrivit regulii generale, se încheie contractul de vânzare-cumpărare
dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice, şi dintre persoanele fizice
dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei, iar in cazurile prevăzute de lege,
indiferent de valoarea obiectului.
Potrivit art. 323, alin. 1, lit. C. Civ., forma autentică a actului juridic este obligatorie în
cazul înstrăinării bunurilor imobile.

3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

Obligaţiile vânzătorului
a) Obligaţia de a transfera proprietatea bunului vândut. Deşi C. Civ. nu o prevede expres,
aceasta rezultă din interpretarea altor norme ce reglementează acest contract.
b) Obligaţia vânzătorului de a preda bunul vândut. Vânzătorul trebuie să predea bunul:
1. la data stabilită în contract sau la data care poate fi dedusă din contract;
2. în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la
contract, cu excepţia cazului în care din împrejurări rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului;
3. într-un termen rezonabil calculat de la data încheierii contractului, în celelalte cazuri.
Contractul de vînzare-cumpărare se consideră încheiat cu clauze de executare strict la data
stabilită dacă din contract rezultă clar că, la încălcarea acestui termen, cumpărătorul pierde interesul
faţă de executarea contractului.
Vînzătorul poate executa contractul cu clauze de executare strict la data stabilită, înainte de
acest termen sau după el numai cu consimţămîntul cumpărătorului.
Predarea bunului vândut se face, în mod general, prin remiterea cheilor dacă este vorba de o
clădire, sau prin remiterea titlului de proprietate dacă este vorba de un teren. Când este vorba de
bunuri mobile, predarea se face fie prin tradiţiune reală, fie prin predarea cheilor clădirii în care
acestea se află. În sfârşit, bunurile necorporale se transmit prin remiterea titlurilor care le conţin.
Dacă în contractul de vânzare-cumpărare nu este stabilit altfel, vânzătorul este obligat să
remită, concomitent cu predarea bunului, documentele referitoare la bun, prevăzute de lege
sau contract.
Momentul executării obligaţiei de predare a bunului:
1. predării bunului către cumpărător sau către persoana indicată de el;
2. punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei indicate de el dacă bunul
urmează să fie predat la locul aflării lui. Bunul se consideră pus la dispoziţia cumpărătorului dacă
este individualizat prin marcare sau în alt mod şi dacă este pregătit de predare în termenul stabilit,
iar cumpărătorul este informat despre aceasta potrivit clauzei contractuale;
3. Dacă din contract nu rezultă obligaţia vînzătorului de a asigura transportarea bunului sau
predarea lui la locul aflării cumpărătorului, obligaţia vînzătorului de a preda bunul se consideră
executată de la data predării bunului către transportator sau oficiul poştal pentru a fi transportat la
cumpărător dacă contractul nu prevede altfel.
9
 Cheltuielile de predare a bunului mobil, în particular de măsurare, cântărire şi ambalare,
sunt puse în sarcina vânzătorului, iar cheltuielile de primire şi transportare a bunului din locul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare în alt loc sunt puse în sarcina cumpărătorului, dacă
contractul nu prevede altfel.
Neremiterea de către vânzător a bunului cumpărătorului în termenul stabilit sau remiterea
întârziată constituie neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, cu
consecinţele prevăzute de C. Civ. pentru încălcarea prevederilor contractuale.
În cazul în care este obligat să ia măsuri pentru transportul bunurilor, vânzătorul trebuie să
încheie contracte necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu vehicule
adecvate circumstanţelor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.
Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului
Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este transferat cumpărătorului în momentul
în care vînzătorul şi-a executat obligaţiile contractuale privind punerea bunului la dispoziţia
cumpărătorului dacă contractul nu prevede altfel.
Cînd contractul de vînzare-cumpărare implică transportul bunului, iar vînzătorul nu este
obligat să-l predea într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului de la remiterea bunului
către primul transportator. Dacă vînzătorul este obligat să predea transportatorului bunul într-un loc
determinat, riscul se transferă cumpărătorului numai după remiterea în acel loc a bunului către
transportator. Dacă cumpărătorul a dat vînzătorului instrucţiuni asupra modului de transportare, iar
vînzătorul s-a abătut de la ele fără motiv întemeiat, atunci el este obligat să repare prejudiciul cauzat
astfel.
În cazul vînzării bunului pe parcurs, riscurile sînt transferate cumpărătorului în momentul
încheierii contractului dacă acesta nu prevede altfel.
În cazul în care contractul este încheiat după predarea bunurilor, riscurile cunoscute
vînzătorului sau a căror existenţă nu putea să nu o cunoască la încheierea contractului rămîn ale
vînzătorului.
În cazul vînzării bunurilor determinate generic, riscul nu trece la cumpărător anterior
individualizării bunului.
c) Obligaţia de garanţie pentru evicţiune (vicii juridice) . Potrivit prevederilor art. 1129 C.
Civ., vânzătorul este obligat să garanteze pe cumpărător de evicţiune. Potrivit art. 1122, alin. 1 C.
Civ., vînzătorul este obligat să predea bunul fără vicii juridice.
Într-un sens foarte restrâns, evicţiunea constă în pierderea totală sau parţială a lucrului
vândut prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, care, în temeiul unei cauze anterioare, recunoaşte
unui terţ asupra aceluiaşi bun un drept de proprietate sau un alt drept real sau de creanţă (bunurile
vândute anterior au fost gajate, date în locaţiune ori când asupra lor s-a instituit un drept de servitute).
Pentru angajarea răspunderii vânzătorului de pentru evicţiune sunt necesare următoarele
condiţii:
- să existe o tulburare de drept. Vânzătorul este obligat să garanteze cumpărătorul împotriva
evicţiunii numai dacă tulburarea din partea terţului este o tulburare de drept. El nu răspunde pentru
tulburarea de fapt, care nu are temei juridic;
- aceasta să aibă o cauză anterioară vânzării. După vânzare, cumpărătorul este proprietar şi
suportă riscurile bunului cumpărat;
- cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător la momentul încheierii contractului.
Dacă cumpărătorul a cunoscut despre evicţiune, înseamnă că a acceptat riscul şi nu va opera răspunderea
vânzătorului.
Este fără vicii juridice bunul care, la transferarea riscurilor, este liber de drepturile sau
pretențiile întemeiate ale terților asupra lui.
10
 Se asimilează viciului juridic situația în care în registrul de publicitate corespunzător bunului
există o înregistrare, înregistrare provizorie sau notare pasibilă rectificării conform art. 439 sau 442
C. Civi. Vînzătorul este obligat să asigure radierea acestora din registrul de publicitate, pe cheltuiala
sa.
Bunul se consideră liber de vicii juridice dacă este liber de drepturile sau pretențiile
întemeiate ale terților bazate pe dreptul asupra obiectului proprietății intelectuale pe care, la
momentul încheierii contractului, vînzătorul le cunoștea sau trebuia să le cunoască.
Cu toate acestea, vînzătorul nu răspunde pentru vicii juridice, dacă dreptul terțului este
încălcat pe motiv că vînzătorul a respectat schițele, desenele tehnice, formulele sau alte asemenea
specificații furnizate de către cumpărător.
d) Garanţia de vicii materiale (ascunse). Potrivit art. 1117 C. Civ., vânzătorul este obligat să
predea bunul fără vicii materiale. În esenţă prin vicii ale bunului se înţeleg deficienţele care
afectează utilitatea acestuia făcând-o să scadă.
Este fără vicii materiale bunul care, la transferarea riscurilor, are caracteristicile convenite.
Îndeosebi se consideră convenite caracteristicile:
1. care corespund descrierii date de vînzător și, după caz, pe care le are bunul prezentat de
către vînzător cumpărătorului drept mostră sau model;
2. corespunzătoare scopului special pentru care cumpărătorul solicită bunul, care, fiind aduse
la cunoștința vînzătorului la încheierea contractului, au fost acceptate de către vînzător.
În situația în care nu s-a convenit asupra caracteristicilor, bunul nu are vicii dacă:
1. corespunde destinației stabilite în contract;
1. corespunde utilizării obișnuite și prezintă caracteristici care există în mod obișnuit la
bunuri de același fel și pe care cumpărătorul le poate aștepta ținînd cont de felul bunului. La aceste
caracteristici se includ și cele pe care cumpărătorul le poate aștepta conform declarațiilor publice
privind caracteristicile specifice ale bunului făcute de vînzător, producător sau reprezentantul
acestuia, îndeosebi prin publicitate sau etichetare, cu excepția cazului în care vînzătorul
demonstrează că:
 nu era sau nu ar fi putut, în mod rezonabil, să cunoască declarația în cauză;
 declarația a fost rectificată înainte de încheierea contractului; sau
 decizia de achiziționare a bunului nu ar fi putut fi influențată de declarație.
Există vicii materiale și atunci cînd asamblarea convenită contractual a fost realizată
defectuos de către vînzător sau de către ajutoarele lui, precum și atunci cînd bunul trebuie asamblat
de cumpărător și acesta îl asamblează defectuos din cauza indicațiilor de asamblare eronate.
Există viciu material și în cazul în care vînzătorul predă numai o parte a bunului, un alt bun,
bunul într-o cantitate mai mică decît cea convenită sau cînd este viciată numai o parte a bunului.
Există viciu material și în cazul în care nu sînt respectate obligațiile vînzătorului privind
asortimentul bunurilor, garnitura de bunuri și ambalajul lor.
Răspunderea vânzătorului pentru vicii intervine numai dacă sunt întrunite următoarele
condiţii:
- viciile să fie ascunse;
- viciile să fi existat în momentul vânzării;
- viciile să prezinte o anumită gravitate.
1. Viciile să fie ascunse. Această condiţie rezultă din dispoziţiile art. 1123 C. Civ., alin. 2
prevede că drepturile cumpărătorului în privinţa viciilor sunt excluse dacă, în momentul încheierii
contractului, cunoştea aceste vicii.

11
 2. Viciile să fi existat în momentul vânzării. Viciile trebuie să existe în momentul trecerii
riscului, chiar dacă este descoperit mai târziu (art. 1123, alin. 1, C. Civ.)
3. Viciile să prezinte o anumită gravitate. Bunul va fi considerat ca nefiind afectat de vicii
dacă corespunde destinaţiei stabilite în contract sau corespunde utilizării obişnuite şi prezintă
caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate
aştepta ţinând cont de felul bunului.
În temeiul art. 1125 C. Civ., cumpărătorul are obligația de a notifica viciul vânzătorului în
termen de 2 luni de la data descoperirii.
În cazul în care bunul prezintă vicii, cumpărătorul conform art. 1128 C. Civ., este în drept să
exercite drepturile creditorului în caz de neexecutare a obligației, în condițiile art. 901-946.
În special, în temeiul dreptului de a cere executarea în natură a obligației, cumpărătorul
poate solicita vînzătorului, la alegerea sa, înlăturarea viciului sau înlocuirea bunului vîndut cu un
bun de același fel, însă lipsit de vicii.
Cumpărătorul poate cere înlocuirea bunului viciat doar atît timp cît are dreptul la
rezoluțiune.
În ceia ce privește termenele de înaintare a pretențiilor privind viciile bunurilor, potrivit art.
1126 C. Civ., cumpărătorul pierde drepturile rezultate din existența viciului dacă nu notifică
vînzătorul despre acel viciu înainte de expirarea termenului:
a) de 3 ani, în cazul viciilor juridice;
b) de 5 ani, în cazul viciilor materiale ale unei construcții sau ale materialelor folosite la
executarea unei lucrări de construcții;
c) de 2 ani, în cazul viciilor materiale, altele decît cele prevăzute la lit. b).
Termenele acestea încep să curgă din data în care bunul a intrat în posesia cumpărătorului.
În cazul în care dreptul de proprietate se dobîndește, conform legii, prin înregistrare într-un registru
de publicitate, se prezumă că cumpărătorul a intrat în posesia bunului în momentul înregistrării
dreptului în folosul său.
În cazul în care cumpărătorul a intrat în posesia bunului înainte de încheierea contractului,
termenele mai sus menționate încep să curgă din data încheierii contractului.
Dacă viciul material este remediat, termenul respectiv prevăzut mai sus este prelungit cu
termenul în interiorul căruia cumpărătorul nu poate folosi bunul din cauza acelui viciu.
Prescripția dreptului la acțiune de exercitare a unui drept al cumpărătorului rezultat din
existența viciului începe să curgă din data cînd cumpărătorul a descoperit sau trebuia să descopere
viciul.
e) Obligaţia vânzătorului de conservare a bunului vândut. Cînd cumpărătorul întîrzie să preia
bunul predat sau nu plăteşte preţul, în cazul în care plata preţului şi predarea trebuie să se facă
simultan, vînzătorul, dacă are bunul în posesiune sau sub control, trebuie să ia măsuri rezonabile, în
funcţie de împrejurări, pentru a le conserva. El este îndreptăţit să le reţină pînă ce va obţine de la
cumpărător plata cheltuielilor sale rezonabile.
Dacă este obligat să ia măsuri pentru conservarea bunului, vânzătorul îl poate depozita, pe
cheltuiala cumpărătorului, în depozitul unui terţ dacă nu vor rezulta costuri disproporţionate.
Vânzătorul are drept de retenţie asupra bunului până cînd i se va plăti o recompensă pentru
păstrare.
Obligaţiile cumpărătorului
Principalele obligaţii ale cumpărătorului sunt:
- plata preţului;
- preluarea bunului cumpărat;
- plata cheltuielilor vânzării.
12
 a) Obligaţia de plată a preţului. Dacă în contract nu s-a stipulat nimic în legătură cu data şi
locul plăţii, cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul şi în momentul predării bunului vândut.
În cazul în care părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, stabilind un termen
pentru plata preţului la scadenţă, cumpărătorul trebuie să plătească preţul în întregime. Vânzarea
bunului poate fi făcută cu plata preţului în rate. În acest caz preţul va fi plătit fracţionat la diferite
termene succesive.
Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul include luarea unor măsuri şi respectarea unor
formalităţi necesare pentru a efectua plăţile potrivit contractului (deschiderea acreditivului,
acordarea garanţiei bancare etc.).
b) Obligaţia de primire a bunului. Cumpărătorul este obligat să efectueze acţiuni care, în
conformitate cu uzanţele, sînt necesare din partea lui pentru garantarea predării şi primirii bunului
dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
c) Plata cheltuielilor vânzării. Cheltuielile de primire şi transportare a bunului din locul
încheierii contractului de vînzare-cumpărare în alt loc sînt puse în sarcina cumpărătorului, dacă în
contract nu este prevăzut altfel.
În cazul în care contractul de vînzare-cumpărare a unui bun mobil trebuie autentificat sau
dreptul de proprietate dobîndit prin contract este supus, conform legii, înregistrării într-un registru
de publicitate, cumpărătorul suportă costul autentificării notariale, al înregistrării în registrul de
publicitate respectiv și al transferului proprietății.
În cazul cumpărării unui teren sau unui alt bun imobil, cheltuielile de întocmire,
autentificare notarială şi de înregistrare în registrul bunurilor imobile a dreptului de proprietate
dobîndit prin contractul de vînzare-cumpărare, precum şi cheltuielile de preluare a documentelor
necesare, sînt puse în sarcina cumpărătorului.
d) Obligația de conservare. Cumpărătorul este obligat să ia măsurile corespunzătoare pentru
conservare în cazul în care a primit bunul, însă, în mod îndreptăţit, doreşte să-1 restituie (de
exemplu, are vicii, nu corespunde calităţii convenite etc.). El poate reţine bunul până în momentul în
care vânzătorul îi plăteşte cheltuielile rezonabile suportate în legătură cu conservarea lui.

4. Dreptul de răscumpărare

Vânzarea cu pact de răscumpărare este o varietate a contractului de vânzare – cumpărare

supusă unei condiţii rezolutorii exprese, care constă în dreptul ce şi-l rezervă cumpărătorul de-a
relua lucrul vândut, restituind preţul şi cheltuielile suportate de cumpărător într-un anumit termen.
 Condiţia răscumpărării urmează în mod obligatoriu a fi stipulată în contractul de vânzare-
cumpărare. În caz contrar vânzarea se consideră simplă, iar răscumpărarea constituie o revânzare în
condiţiile căreia părţile urmează să achite taxele respective.
Clauza de răscumpărare poate fi introdusă în contractele de vânzare-cumpărare atât
mobiliare, cât şi imobiliare.
Atît cumpărarea cît şi răscumpărarea formează o singură operaţiune. În acest sens
răscumpărarea nu este considerată că constituie o nouă vănzare (vînzătorul iniţial nu deţine statutul
de cumpărător ), ci ca rezoluţia vănzării, îndeplinită prin efectul condiţiei de răscumpărare. Când îşi
va relua lucrul, vănzătorul nu va fi obligat să achite taxe noi de înregistrare, fiind considerat
proprietar, ca şi cum nu ar fi vîndut lucrul.
Vănzătorul dacă doreşte să exercite facultatea de răscumpărare urmează în termenul
convenit (art. 1114) să-şi manifeste intenţia de a răscumpăra bunul.

13
 În consecinţă răscumpărarea anulează vănzarea, părţile fiind puse în poziţie iniţială, ca şi
cum nu ar fi contractat.
 Pentru ca răscumpărarea să fie îndeplinită, vănzătorul urmează să restituie cumpărătorului
 preţul achitat de cumpărător (dobănzile nu se restituie);
 cheltuielile contractului;
 cheltuielile suportate de cumpărător în urma protejării lucrului de pierire, distrugere parţială
sau totală;
 alte cheltuieli utile.
Revănzătorul este în drept să solicite restituirea cheltuielilor suportate asupra bunului
cumpărat, în măsura în care bunul a fost îmbunătăţit sau a crescut valoarea lui datorită acestor
cheltuieli. În caz contrar, cumpărătorul este în drept să reţină lucrul pănă la achitarea deplină.
 Legiutorul a limitat termenul în care vînzătorul poate exercita facultatea de răscumpărare la
10 ani pentru terenuri şi 5 ani pentru alte bunuri din consideraţii de garanţie a tranzacţiilor şi de
consolidare a proprietăţii.
 Nu este interzis să fie stabilit un termen mai scurt la învoirea părţilor.
 

5. Dreptul de preemțiune

Conţinutul dreptului de preemţiune constă în privilegiul titularului de a fi preferat în calitate

de cumpărător în cazul în care proprietarul bunului respectiv intentionează să-l văndă.
Dreptul de preemţiune poate fi stabilit prin lege sau prin convenţia părţilor în favoarea unei
persoane fizice sau juridice, ori în favoarea statului. Acest drept nu este transmisibil şi nu trece prin
suscesiune, dacă nu este prevăzut altfel. Dacă dreptul de preemţiune este limitat la o anumită
perioadă, acesta poate fi moştenit.
Titularul dreptului de preemţiune (subiectul activ) poate fi orice persoană fizică sau juridică,
ce întruneşte calităţile prevăzute de lege, şi anume, persoanele cu statut de coproprietari, proprietar
vecin, arendaş şi stat ( în ordinea stabilită de lege ).
 Subiectul pasiv este format din celelalte subiecte de drept.
 Dreptul de preemţiune este prevăzut de lege numai dacă înstrăinarea se face prin vânzare-
cumpărare, nu şi prin acte cu titlu gratuit ( donaţie ), cu caracter aleatoriu ( renta viageră, contractul
de întreţinere ) sau prin contract de schimb.
 Ca obiect actul juridic trebuie să aibă transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului
nu şi dezmembrămintele ei.
 Legea nu face nici o distincţie privitor la persoana proprietarul – vănzător.
 Dreptul de preemţiune este un drept real, subiectiv civil absolut, care urmează a fi respectat
nu numai de titularul dreptului şi de părţile litigante, dar şi de alte persoane.
Actul de înstrăinare a bunurilor încheiat cu încălcarea dreptului de preemţiune prevăzut de
art. 1143, 1145 C. Civ. este lovit de nulitate. Anularea poate fi cerută indiferent de faptul, dacă
cumpărătorul a cumpărat terenul cu bună credinţă sau rea-credinţă şi cu toate că titularul dreptului
de preemţiune nu este parte al contractului, al cărui anulare se cere. Nulitatea poate fi solicitată şi de
succesorul titularului dreptului nesocotit.
 Persoanele interesate pot intenta acţiunea în declararea simulaţiei, dublate de acţiunea în
anularea contractului de vănzare- cumpărare, dacă vănzarea s-a efectuat prin simulaţie (donaţie,
declararea preţului mai mare sau mai mic decăt cel achitat în realitate).

14
  Prin anularea contractului de vănzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dreptului de
preemţiune, bunului reintră în proprietatea vănzătorului cu efect retroactiv. Cel din urmă, în caz
dacă doreşte cu adevărat să înstrăineze terenul, urmează să reia întreaga procedură stabilită de lege.
 Acţiunea în anulare se prescrie în termen 6 luni (Art. 1146, alin. 5 C. Civ.).
 După expirarea termenului de prescripţie a acţiunii în anulare, vînzarea se consolidează,
chiar dacă nu au fost respectate stipulaţiile privitor la dreptul de preemţiune.

TEMA II. VARIETĂȚI ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-

CUMPĂRARE

15
 1. Contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor pentru consum

În afară de C. civil, acest contract este reglementat și de alte acte normative ca de ex. legea
nr. 105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor.
Acest contract este consensual, cu titlu oneros, sinalagmatic, comutativ.
În calitate de părți sunt vânzătorul și cumpărătorul, unde vânzătorul este comerciant, iar în
calitate de cumpărător poate fi orice subiect de drept care are capacitatea juridică necesară de a
încheia un asemenea contract.
Obiect al contractului sunt toate bunurile pentru consum care în baza ofertei publice sunt
plasate în cataloage, vitrine, pe tejghele etc. cu indicarea preturilor, caracteristicilor tehnice, precum
si altor caractere esențiale.
Prețul la aceste contracte, de regula, nu se supune negocierii și se stabilește în mod egal
pentru toți cumpărătorii.
Garanţia în cazul vânzării bunurilor de consum trebuie să fie formulată clar şi exact.
Garanţia trebuie să conţină:
a) trimiterea la drepturile legale ale consumatorului şi la faptul că prin garanţie acestea nu vor fi
limitate;
b) toate menţiunile necesare pentru a se putea beneficia de garanţie, îndeosebi durata şi
aplicabilitatea în spaţiu a protecţiei prin garanţie, numele sau denumirea şi adresa celui care acordă
garanţie;
c) consumatorul poate cere ca să-i fie pusă la dispoziţie declaraţia de garanţie pe un suport de
date trainic;
d) efectul obligaţiei de garanţie nu este lezat dacă nu este îndeplinită una dintre condițiile mai
sus menționate.
În cazul în care apar vicii la bunul pentru consum în termen de 6 luni de la transferul
riscului, se prezumă că viciul exista în momentul transferării riscului, cu excepţia cazului în care
prezumţia nu este compatibilă cu felul bunului sau al viciului.
Cumpărătorul poate preschimba bunul nealimentar în timp de 14 zile, dacă vânzătorul nu a
stabilit un termen mai mare, din momentul încheierii contractului, cu un bun similar, dar de alta
mărime, culoare, model etc., iar in cazul in care așa ceva nu exista - sa-1 restituie vânzătorului
contra prețului plătit.
Cererea cumpărătorului de a preschimba bunul sau de a-l restitui urmează să fie executată
dacă bunul nu este utilizat, nu şi-a pierdut calităţile de consum şi dacă există probe că a fost
cumpărat de la vânzătorul respectiv.
Forma contractului este verbala si simplă scrisă.

2. Contractul de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase

Un drept este litigios în cazul în care este incert, contestat sau contestabil de debitor sau în
cazul în care a fost intentată o acţiune ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară.
Un asemenea drept poate forma obiectul vânzării (cesiunii) indiferent dacă este un
drept real sau de creanţă. Spre deosebire de cesiunea de drept comun, vânzătorul nu
garantează existenţa dreptului cedat.
Judecătorii, avocaţii, notarii, procurorii şi executorii judecătoreşti nu pot dobândi drepturi
litigioase sub sancţiunea nulităţii absolute.

16
 În cazul în care un drept litigios a fost vândut, cel de la care se reclamă este eliberat dacă
plăteşte cumpărătorului preţul vânzării, cheltuielile de vânzare şi dobânda pentru preţ şi pentru
cheltuielile de vânzare calculată de la data când preţul şi cheltuielile au fost plătite.
    Dreptul debitorului de a se elibera nu poate fi exercitat în cazul în care vânzarea este făcută
faţă de un creditor pentru a i se plăti ceea ce i se datorează, faţă de un coproprietar sau faţă de un
moştenitor al bunului care este obiectul dreptului litigios şi nici în relaţiile dintre comercianţi.
De asemenea, nu poate fi exercitat dacă există o hotărîre judecătorească prin care se
confirmă dreptul litigios sau dacă acest drept a fost stabilit şi litigiul este pregătit pentru a fi judecat.

3. Contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile

Acest contract este consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ și cu executare

succesivă.
În cazul contractului de vînzare-cumpărare a terenurilor, în calitate de vînzător, poate fi
persoana fizică sau juridică proprietar ce are capacitatea de a contracta, sau administrația publică
locală, sau statul.
În calitate de cumpărător poate fi orice persoană fizică sau juridică ce are capacitatea
juridică de a contracta, iar dacă obiect al contractului sunt terenuri agricole, persoanele străine au
interdicția de a putea cumpărar.
Obiectul contractului sunt terenurile agricole, terenurile de construcție, terenurile pomicole
și terenurile aferente imobilelor.
Atunci cind obiect al contractului de vînzare-cumpărare sunt terenurile din domeniul public
înstrainarea este publică cu organizarea licitațiilor, pentru a nu îngrădi nimănui accesul și dreptul de
a deveni proprietar asupra bunului dat.
Forma contractului este scrisă autentică..
Prețul contractului se stabilește de către părți. Când bunurile sunt proprietate publică,
terenurile agricole au prețuri normative, care se formează în baza unor indici conform Legii nr.
1308 din 25.07.1997 cu privire la prețul normativ și modul de vânzare-cumpărare a pământului.
În privința dobândirii dreptului de proprietate în cazul bunurilor imobile se aplică regula
prevăzută în art. 510, alin. 2 C. Civ., adică din momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile.
De asemenea, conform art. 465 C. Civ. dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra
bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sunt supuse
înregistrării de stat.

4. Contractul de vânzare-cumpărare de probă sau la vedere

Este un contract încheiat din momentul realizării acordului de voinţă, în care se

prevede condiţia suspensivă a încercării bunului de către cumpărător.
Contractul de vânzare de proba se consideră încheiat din momentul realizării
acordului de voință între părţi şi produce efecte după ce cumpărătorul în urma
probării bunului a dat răspuns pozitiv.
Cumpărătorul este liber să consimtă asupra obiectului cumpărat. Răspunsul poale fi
dat în termenul stabilit în contract, iar dacă acesta nu a fost stabilit, după trecerea unui
termen rezonabil pentru aprecierea calităţilor bunului.

17
 Tăcerea cumpărătorului după expirarea acestui termen se
consideră consimțire (art. 1152 C. Civ.), adică tăcerea nu valorează consimțământ decât în
cazurile expres prevăzute de lege.
Fiind vorba despre o condiţie suspensivă, până la îndeplinirea condiţiei
(consimţirea) - deşi contractul a fost încheiat din momentul realizării acordului de voinţă
- riscul pieirii fortuite a bunului este pus în sarcina vânzătorului, deoarece vânzarea sub
condiţie suspensivă nu este translativă de proprietate. După îndeplinirea condiţiei
cumpărătorul devine proprietar al bunului în mod retroactiv.
Până la realizarea condiției suspensive, cumpărătorul răspunde de păstrarea
obiectului.

5. Vânzarea la licitație

Vânzarea-cumpărarea la licitaţie constituie o varietate a contractului de

vânzare-cumpărare, care se caracterizează prin aceea că bunul care urmează a fi
vândut este pus în vânzare în mod public şi cu respectarea unor proceduri speciale,
fiind vândut participantului la licitaţie care oferă preţul cel mai mare.
Vânzarea la licitaţie poale fi benevolă şi silită (art. 1177 C. Civ.). Vânzarea la
licitație silită are loc in scopul punerii în executare a unui titlu executoriu şi se efectuează
de către executorul judecătoresc. Normele ce se conţin în C. civil reglementează vânzarea
silită în măsura în care nu există alte reglementări speciale.
Vânzarea la licitaţie benevolă se realizează de persoane care doresc să vândă sau să
cumpere un bun și este frecvent utilizată în procesul privatizării sau vinderii patrimoniului
de stat, precum şi în scopul lichidării coproprietății, când obiectul coproprietăţii nu poate
fi împărţit în natura.
Ofertantul nu are dreptul să-şi retragă oferta (art. 1180 C. Civ.).
Vânzarea la licitaţie este încheiată prin adjudecarea bunului de către adjudecător
ultimului ofertant. Vânzarea bunului către ofertantul câştigător se probează prin înscrierea
în registrul adjudecătorului a numelui sau denumirii adjudecatarului şi a ofertei acestuia,
iar dacă lipseşte o asemenea înscriere, este admisă proba cu martori (art. 1181 C. Civ.).
După încheierea licitaţiei vânzătorul şi adjudecatarul bunului imobil trebuie să
întocmească contractul de vânzare-cumpărare în termen de 10 zile de la cererea celeilalte
părţi (art. 1182 C. Civ.).
Dacă adjudecatarul nu achită preţul în condiţiile stabilite în contract, adjudecătorul
are dreptul să revândă bunul la licitaţia următoare numai după notificarea corespunzătoare
a adjudecatarului. Adjudecatarul nu are însă dreptul să participe din nou la licitaţie şi este
obligat să plătească diferenţa dintre preţul cu care bunul i-a fost vândut şi preţul cu care a
fost revândut, dacă acesta este mai mic.

6. Contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial

unic

În cadrul acestui contract în calitate de obiect apare întreprinderea ca un complex

patrimonial unic.

18
 Contractul este consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă
si translativ de proprietate.
Până la semnarea contractului părțile trebuie să încheie mai multe acte cum ar fi: actul de
inventariere, bilanțul contabil, concluziile auditorului independent asupra componenței și valorii
întreprinderii, lista debitorilor și creditorilor vânzătorului, cuantumul și termenele de executare a
obligațiilor.
Capacitatea părților - vânzătorul trebuie să fie proprietarul întreprinderii, iar cumpărător este
orice persoana fizică sau juridică, ambele părți trebuie sa aibă capacitatea de a contracta.
Obiectul contractului - este întreprinderea ca un bun patrimonial indivizibil din punct de
vedere natural, însă este exclusă posibilitatea ca întreprinderea sa-și înstrăineze doar o parte a sa, în
acest caz, nu va fi vorba despre obiect al contractului unic ca întreprindere, dar va fi indicat obiectul
material concret.
Conform art. 1185 C. Civ. întreprinderea are calitate de complex patrimonial unic cu
excepția drepturilor și obligațiilor inalienabile. Astfel, în alin.2 al art. 1185 se menționează ca
„dreptul la denumirea de firma, la mărcile de producție si la alte mijloace de individualizare a
întreprinderii și a producției acesteia, a lucrărilor și serviciilor, precum și dreptul de folosință
asupra acestor mijloace de individualizare care-i aparțin în baza licenței, se transmit
cumpărătorului daca in contract nu este prevăzut altfel.”
Prețul contractului – este stabilit de către părțile contractante și include în sine prețul tuturor
bunurilor mobile si imobile, cât și drepturile inalienabile, dacă în contract este menționat. Evaluarea
patrimoniului întreprinderii are loc în baza concluziilor unui auditor independent.
Forma contractului este scrisă sub sancțiunea nulității și contractul se înregistrează la
Camera Înregistrării de Stat. Dacă complexul patrimonial unic cuprinde bunuri pentru înstrăinarea
cărora legea cere forma autentică, contractul se încheie în formă autentică.
Transmiterea de la vânzător către cumpărător are loc prin întocmirea actului de predare.
Conform art. 1189, la predarea întreprinderii, în mod obligatoriu se va indica datele despre bunurile
predate, despre viciile bunului, despre creditori si debitori, despre cheltuielile de predare pe care le
suportă vânzătorul daca nu este prevăzut altfel.
Întreprinderea este considerată predată la momentul semnării actului de predare-primire de
către părți, iar din acest moment se transferă și riscul pierii fortuite a întreprinderii către cumpărător.
Dacă în contract nu este prevăzut altfel, dreptul de proprietate asupra bunurilor și drepturilor
din componența întreprinderii trece la cumpărător conform dispozițiilor generale privind vînzarea
bunurilor sau a drepturilor de acel tip.
În cazul vînzării întreprinderii sub rezerva proprietăţii, cumpărătorul are dreptul, pînă la
dobîndirea dreptului de proprietate, să dispună de bunurile şi de drepturile nepatrimoniale incluse în
componenţa întreprinderii predate în măsura în care este necesar scopului pentru care a fost
cumpărată.

7. Vânzarea cumpărarea sub rezerva proprietății

Atunci cînd, într-o vînzare-cumpărare cu plata prețului în rate, obligația de plată este
garantată cu rezerva dreptului de proprietate (rezerva proprietății), cumpărătorul dobîndește dreptul
de proprietate la data plății ultimei rate din preț.
Cu toate acestea, riscul pieirii, inclusiv pierderii, sau deteriorării fortuite a bunului este
transferat cumpărătorului conform art. 1114 C. Civil.

19
 Rezerva proprietății devine opozabilă terților după îndeplinirea formalităților de publicitate
precum urmează:
a) în cazul bunurilor imobile și al altor bunuri asupra cărora dreptul de proprietate se
dobîndește, conform legii, prin înregistrarea într-un registru de publicitate, dreptul de proprietate al
cumpărătorului este înregistrat provizoriu, în timp ce dreptul de proprietate al vînzătorului nu este
radiat;
b) în cazul celorlalte bunuri mobile, rezerva proprietății se înregistrează în registrul
garanțiilor reale mobiliare. Cu toate acestea, dacă această înregistrare nu s-a făcut, rezerva
proprietății poate fi invocată față de terții care au cunoscut existența ei pe altă cale.
Rezerva proprietății nu poate fi invocată față de terții care au dobîndit drepturi referitoare la
bun de la cumpărător dacă rezerva proprietății nu le era opozabilă la data încheierii actului de
dobîndire a dreptului.
Vînzătorul poate declara rezoluțiunea vînzării-cumpărării sub rezerva proprietății dacă:
a) a fost intentat procesul de insolvabilitate a cumpărătorului;
b) cumpărătorul nu a oferit garanțiile personale sau reale prevăzute de contract ori a redus
fără acordul vînzătorului garanțiile oferite;
c) o rată nu este plătită, total sau parțial, mai mult de 45 de zile de la scadență;
d) pe parcursul oricărei perioade de 12 luni consecutive, două sau mai multe rate nu au fost
plătite integral la scadență;
e) survin alte circumstanțe prevăzute de lege sau de contract.
Dacă a declarat rezoluțiunea vânzării-cumpărării, vânzătorul poate recupera bunul de la
cumpărător, precum și de la orice terț căruia rezerva proprietății îi este opozabilă.
Vînzătorul poate, de asemenea, recupera bunul conform dispozițiilor legale privind
transmiterea benevolă sau silită în posesie a bunului gajat ori, după caz, ipotecat.
Drepturile constituite sau transmise de către cumpărător în folosul terților cărora rezerva
proprietății le este opozabilă se sting odată cu rezoluțiunea vânzării-cumpărării sub rezerva
proprietății, cu excepția drepturilor consimțite de vînzător.
În cazul în care vânzătorul, după recuperarea bunului, îl vinde repetat unui terț, eventualul
surplus obținut din vînzarea repetată în comparație cu prețul vînzării inițiale aparține vînzătorului.

TEMA III. CONTRACTUL DE SCHIMB

1. Noţiunea și caracterele juridice ale contractului de schimb

C. Civ. defineşte contractul de schimb la art. 1195 alin. 1: „Părţile contractului de schimb
au obligaţia de a transmite reciproc dreptul de proprietate asupra unui bun”.
20
 În doctrină sau în alte sisteme de drept, părțile contractului de schimb sunt numite
copermutanți sau coshimbași.
După cum rezultă din dispozițiile art. 1195 C. Civ., schimbul presupune un dublu transfer de
drepturi, fiecare dintre acesta făcându-se contra celuilalt și nu contra unei sume de bani ca în cazul
vânzării.
Caractere juridice
Ca și vânzarea, schimbul este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros,
comutativ și translativ de proprietate.
a) Caracterul consensual. Contractul de schimb se consideră încheiat din momentul
realizării acordului de voință a părților. Când obiect al schimbului este un bun imobil, contractul de
schimb nu mai este consensul, fiind necesară ad validitatem forma autentică, ca și contractul de
vânzare;
b) Caracterul sinalagmatic presupune că acesta dă naștere la obligații reciproce și
interdependente pentru ambele părți, fiecare obligație a uneia dintre ele avându-și cauza juridică în
obligația respectivă a celuilalt;
c) Caracterul oneros presupune că fiecare copermutant, în urma încheierii contractului,
urmărește scopul de a obține în proprietate un bun în schimbul unui alt bun, adică ambele părți
urmeresc procurarea unui avantaj ca urmare a obligațiilor asumate;
d) Caracterul comutativ presupune faptul că părțile contractului cunosc existența certă și
întinderea determinată ale drepturilor și obligațiilor reciproce chiar de la încheierea contractului și
nu depind de producerea în viitor a unor evenimente asemenea contractelor aleatorii;
e) Caracterul translativ de proprietate reprezintă criteriul determinativ al schimbului ca
tip aparte de contract. Spre deosebire de alte contracte cu caracter oneros prin intermediul cărora
bunurile se transmit în proprietate, contractul de schimb se caracterizează prin caracterul specific al
contraprestaţiei, care se exprimă prin darea respectivă a unui bun pentru altul, ceea ce înseamnă că
contraprestaţia îmbracă forma unui alt bun.

2. Condițiile de validitate ale contractului de schimb

Pentru validitatea schimbului este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:

a) Capacitatea părților. Se vor aplica, în mod corespunzător, normele privitoare la
vânzare. Părțile trebuie să aibă calitatea de proprietar al bunurilor obiect al schimbului;
b) Consimţământul. Se vor aplica normele privitoare la vânzare;
c) Obiectul contractului. Bunurile obiect al schimbului trebuie să se afle în circuitul civil.
Contractul de schimb nu poate avea ca obiect drepturi personale nepatrimoniale şi nici
drepturi patrimoniale care au caracter strict personal, precum nici alte drepturi prevăzute de lege
(pensii, ajutoare ori indemnizaţii materiale) ori rezultate din acte unilaterale sau convenite prin
contracte intuitu personae (de ex., dreptul de întreţinere).
Obiect al contractului de schimb poate fi şi alt drept real decât dreptul de proprietate şi chiar
un drept de creanţă. Dacă una dintre prestaţii este o sumă de bani, suntem în prezenţa unui contract
de vânzare.
În altă ordine de idei, dacă una din prestaţii este un bun, iar cealaltă o obligaţie de a face sau
a nu face, contractul nu este de schimb, ci este un contract nenumit.
În privința cauzei și formei contractului se vor aplica normele privitoare la vânzare.

21
 3. Efectele contractului de schimb

Drepturile și obligațiile copermutanților sunt aceleași pentru ambele părți, deoarece conform
art. 1195, alin. 2 C. Civ., fiecare parte a contractului de schimb este considerată vânzător al bunului
pe care îl înstrăinează și cumpărător al bunului pe care îl primește în schimb.
Drepturile și obligațiile părților contractului de schimb se determină în conformitate cu
normele privitoare la vânzare (art. 1196 C. Civ.), dacă aceste norme nu intră în contradicție cu
esența schimbului și cu regulile specifice aplicabile acestui contract.
Obligația principală a copermutanților constă în transmiterea reciprocă a dreptului de
proprietate asupra bunurilor supuse schimbului.
Copermutanţii au obligaţia să se garanteze reciproc pentru evicţiune. Dacă un
copermutant a fost evins de lucrul primit în schimb, el are opţiunea între a cere daune-interese
pentru prejudiciul suferit şi a cere restituirea lucrului său (adică rezoluţiunea contractului de
schimb).
Dacă evicţiunea este numai parţială, s-a opinat în doctrină că copermutantul ar avea doar
dreptul să ceară contravaloarea părţii din bunul evins, nu şi restituirea bunului, adică rezoluţiunea
contractului.
Între copermutanţi funcţionează de asemenea şi obligaţia de garanţie contra viciilor
ascunse ale bunurilor schimbate.
Copermutantul nu poate pretinde „reducerea prețului” într-un volum echivalent cheltuielilor
de remediere a viciului pe care îl comportă bunul primit de el în baza contractului de schimb
(posibilitate pe care o are cumpărătorul).
Copermutanții trebuie să predea bunurile fără vicii juridice.

4. Reguli specifice aplicabile contractului de schimb

În cadrul contactului de schimb obiect al prestaţiei uneia dintre părţi poate fi și o sumă de
bani numită sultă, care constituie diferenţa de valoare între bunurile obiect al contractului, în cazul
în care nu au aceiași valoare (art. 1197, alin. 1 C. civ.).
Sulta nu trebuie confundată cu prețul, acestea deosebindu-se în principal prin următoarele:
 preţul constituie obiectul prestaţiei numai uneia dintre părţile contractului (cumpărătorului), pe
când sulta poate constitui obiectul prestaţiei oricăruia dintre copermutanţi (în concret, a acelui
copermutant a cărui bun este de o valoare mai mică);
 preţul trebuie să întrunească condiţia seriozităţii, adică să reflecte valoarea aproximativă a
bunului vândut; sulta în nici un caz nu se poate apropia de valoare contraprestaţiei trebuind să fie
mult mai mică. În cazul în care sulta depășește valoarea bunului care are valoare mai mică,
contractul va fi de vânzare (art. 1197, alin. 2 C. Civ.).
Când există şi obligaţia plăţii unei sulte, sunt aplicabile prevederile referitoare la plata
preţului.

TEMA IV. CONTRACTUL DE DONAŢIE

1. Noțiunea și caracterele juridice a contractului de donaţie

22
 Potrivit art. 119, alin. 1 C. Civ. al RM, prin contractul de donaţie, o parte numita donator se
obligă sa mărească din contul patrimoniului sau, cu titlu gratuit, patrimoniul celeilalte parti numită
donatar.
Din definiţia legala observăm următoarele trăsături ale acestuia:
 Prin donaţie se majoreaza patrimoniul donatarului
 Majorarea se face din contul patrimoniului donatorului
 Majorarea patrimoniului donatarului se face cu intentia donatorului de a gratifica. Donatorul
nu urmărește procurarea unor avantaje patrimoniale.
Dacă donatorul va obtine o contraprestatie, donaţia se va considera simulată.
Se va pastra caracterul de gratuitate al contractului de donaţie atât timp cât imbogățirea
adusa donataralui excedeaza valoarea sarcinilor impuse.
Caractere juridice
a) Caracterul gratuit presupune că în schimbul micșorării patrimoniului, donatorul nu
urmarește nimic în schimb. Scopul donaţiei este de a gratifica donatarul. Aceasta mai presupune că
contractul de donaţie mai este si o liberalitate;
b) Caracterul solemn  presupune că pentru încheierea valabila a contractului, este necesara
forma autentică (art. 1200, alin. 1 C. Civ.). Nerespectarea formei autentice a donației atrage
sancțiunea nulității absolute a acesteia. Prin excepție de la această regulă, nerespectarea formei
autentice nu afectează valabilitatea contractului dacă bunul donat a fost predat donatarului, în acest
caz donația având un caracter real. Cu toate acestea, dacă obiect al donației este un bun pentru a
cărui vînzare (înstrăinare) prin lege este prevăzută o anumită formă a contractului, aceeași formă
este cerută și pentru contractul de donație (art. 1200, alin. 2 C. Civ.);
c) Caracterul unilateral obligational înseamnă că dă naștere la obligații doar în sarcina
uneia din părți. Astfel, doar donatorul are obligația de a dona, donatarului ii revine doar o obligație
legala de recunoștință. Prin excepție însă, în cazul donației cu sarcină, contractul creează obligații
reciproce și interdependente pentru părți, având caracter sinalagmatic. Astfel, donației cu sarcină i
se vor aplica dispozițiile legale din materia contractelor sinalagmatice, în caz de neexecutare a
sarcinii de către donatar;

d) Caracterul translativ de proprietate presupune transferul dreptului de proprietate, a altui

drept real sau de creanță, după caz. Transferul proprietății în cazul contractului de donație se supune
regulilor de drept comun;
e) Contractul de donaţie este inter vivos, adică produce efecte între părţi în timpul
vieţii acestora. Astfel, conform art. 1198, alin. 4, C. Civ. „Contractul care prevede  predarea
bunului dupa decesul donatorului este nul”;
f) Caracterul irevocabil, în principiu. Irevocabilitatea donației ține de esența acestui
contract, iar conform art. 1207, alin. 1 C. Civ., donația este irevocabilă, cu excepția cazurilor în care
dreptul de revocare al donatorului este prevăzut de lege sau contract. Prin irevocabilitate a donației
trebuie înțeles că aceasta odată făcută, nu este permis donatorului să mai revină asupra manifestării
sale de voință. Stipularea unor clauze care ar permite donatorului să revoce donația ar trebui să
atragă nulitatea contractului de donație

2. Condițiile de validitate ale donației

Capacitatea părților.
Atât donatorul, cât și donatarul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a încheia acte de
dispoziție.
23
 De la regula capacității există și excepții, legiuitorul prevăzând anumite incapacități atât de a
dispune prin donații, cât și de a primi donații. Aceste incapacități sunt însă de strictă interpretare.
Potrivit art. 1203, C. Civ., este interzisă, sub sancțiunea nulității absolute, donaţia, cu
excepţia donaţiei neînsemnate, pentru realizarea unor obligaţii morale:
a) în numele unui minor sau al unei persoane în privința căreia s-a instituit o măsură de
ocrotire judiciară. Această regulă nu se aplică în privința donațiilor care, conform legii, pot fi
acordate de sine stătător de către minor sau adultul în privința căruia s-a instituit o măsură de
ocrotire judiciară;
b) proprietarilor, administratorilor sau lucratorilor din institutile medicale, de asistenta
sociala si din alte institutii similare din partea persoanei care se afla in ele sau din partea sotului sau
rudele acestora  pina la gradul patru inclusiv. Excepție, în acest caz, donația în favoarea rudelor de
până la gradul patru inclusiv;
c) în relatiile dintre persoanele juridice cu scop lucrativ. Această incapacitate se explică prin
faptul că societatile comerciale se constituie si activeaza pentru a obtine profit și respectiv
necesitatea protejării creditorilor;
d) de către persoanele juridice cu scop lucrativ în cazul în care obiect al donaţie sunt
valorile mobiliare.
O altă incapacitate este cea a functionarilor publici de a primi cadouri sau bunuri în dar în
timpului desfasurarii atributiilor de serviciu, conform art. 11 al Legii privind Codul de conduită a
funcţionarului public nr. 25-XVI din 22.02.2008.
Consimțământul părților.
Consimtamint trebuie să fie liber exprimat, exteriorizat și să nu fie afecat de vicii.
Obiectul contractului.
Trebuie sa îndeplineasca unele conditii generale, cum ar fi:
 Obiectul trebuie sa fie determinat sau determinabil. Donatorul e obligat sa specifice ce parte a
patrimoniului sau donează;
 Obiectul trebuie sa fie in circuitul civil;
 Obiectul trebuie sa fie licit;
 Obiectul trebuie sa fie posibil;
 Obiectul trebuie sa existe în prezent sau să poată exista in viitor
Astfel se poate de spus ca pot forma obiect al contractului de donaţie orice bunuri mobile
sau imobile, corporale sau incorporale, care sunt în circuitul civil.
De asemenea potrivit art. 1202 C. Civ., obiect al contractului de donaţie pot fi si
platile periodice, efectuate de donator pentru sustinerea materiala a donatarului.
Forma contractului. Contractul de donație se încheie în formă autentică.
Nerespectarea formei autentice nu afectează valabilitatea contractului de donație dacă bunul
donat a fost predat donatarului. Indiferent de natura bunului, antecontractul de donație se încheie în
formă autentică. În cazul în care obiect al donației este un bun pentru a cărui vînzare (înstrăinare)
prin lege este prevăzută o anumită formă a contractului, aceeași formă este cerută și pentru
contractul de donație.

3. Efectele contractului de donaţie

 
Prin donaţie se transfera dreptul de proprietate, un alt drept real sau de creanță donat. Fiind
un contract unilateral, donaţia naste în principiu drepturi si obligatii doar in sarcina uneia

24
din parti, donatorului. Doar in mod exceptional contractual da nastere unor obligatii si in sarcina
donatarului.
Drepturile si Obligațiile Donatorului
Obligația principală a donatorului, este cea de predare a bunului cu titlu gratuit.
Executarea obligației se realizează prin înmânarea propriu-zisa a bunului sau prin
transmiterea simbolica. Executarea obligatiei de predare a unui drept se realizează prin predarea
actelor constatatoare de drepturi.
Donatorul are dreptul să renunțe la predarea bunului în cazul prevăzut la art. 1211, alin. 4
c. Civ, adică dacă donatorul care nu este în stare să se întrețină sau care în mod iminent se va afla în
această situație, poate suspenda executarea obligațiilor sale rămase neexecutate care rezultă din
contractul de donație. Dacă donatorul suspendă executarea, donatarul poate declara rezoluțiunea
donației.
Donatorul nu este responsabil de evicțiune. Exceptia este stipulata in art. 1206 C. Civ. În
cazul în care donatorul trece sub tăcere cu viclenie sau din culpă gravă un viciu al bunului donat,
atunci donatorul este obligat să reparea prejudiciul cauzat donatarului.
 Drepturile si obligațiile donatarului
Donatarul are dreptul de a primi bunul. Acest drept apare ca o corelaţie a obligației
donatorului de a preda bunul. Din acest drept de care se bucura donatarul mai reiese si un alt drept
de asemenea important pentru donatar, si anume dreptul de a cere transmiterea bunului, in cazul
cind donatorul nu isi execută obligația.
Donatarul are dreptul de a cere repararea prejudiciului cauzat în urma neexecutarii
obligatiilor de catre donator.
Întrucât contractul de donaţie este cu titlul gratuit si unulateral obligational, nu dă naștere la
obligații în sarcina donatarului, aceasta fiind regula. Totuși donatarul are o obligatie de recunostinta
față de donator, care nu este de natură contractuală, ci legală.
Donatarul poate avea obligația de a executa sarcina, atunci când donaţia este condiționată
sau cu sarcină. Donatarul se obliga la o prestație, numita sarcină, care la rândul său trebuie sa fie
licita, posibilă si morală. 
Este nul contractul în care se impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar
contracta în viitor si a căror valoare nu a fost specificată.
 Daca donatorul îşi rezervă dreptul de a dispune de o suma determinată sau de un bun din
cele dăruite, donaţia este nulă referitor la acel drept.
 Revocarea contractului de donaţie
Contractul de donaţie este guvernat de principiulu irevocabilității, adică odată încheiat nu
mai poate fi desfăcut, cu excepția cazurilor în care dreptul de revocare al donatorului este prevăzut
de lege sau contract.
Exista următoarele excepții de la acest principiu:
Revocarea donaţiei pentru ingratitudine 
Potrivit art. 1210, alin. 1 C. Civi., donatorul are dreptul să revoce donația dacă donatarul a
atentat la viața donatorului sau a unei persoane apropiate acestuia, dacă se face vinovat de o altă
faptă ilicită față de donator sau față de o persoană apropiată acestuia, fapt care atestă o ingratitudine
gravă, sau dacă refuză fără motive întemeiate să acorde donatorului întreținerea datorată.
 Atentatul la viața donatorului săvârşit de donatar 
În aceasta situatie se incadreaza si atentatul la viata rudelor apropiate a donatorului care se
considera ca fac parte din familia sa. Atentarea la viata donatorului este nerespectarea obligatiei de
recunostinta. Este importantă stabilirea cu certitudine a intenție de a lipsi de viata pe donatorul,
indiferent daca rezultatul sa produs sau daca donatarul a fost condamnat pentru fapta sa.
25
 Comiterea a altor fapte ilicite, injurii, cruzimi sau situații care ar reprezenta ingratitudini
grave fata de donator sau rudele acestuia apropiate.
Se au în vedere savirsirea cu intentie a unor asemenea fapte, de natura de a afecta grav
integritatea fizica ori sanatatea donatorului, sau onoarea, demnitatea, reputația acestuia. Nu are
importanta daca faptele au fost savirsite in public sau intr-un cadru restrâns.
Refuzul donatarului de a acorda întreținerea datorată
Este necesar ca donatorul să aibă nevoie de întreţinere si este lipsit de posibilitatea si de
mijloace pentru propria întreţinere. Donatorul a ajuns in aceasta situatie dupa ce a fost incheiat
contractul. Refuzul de a oferi întreţinere se va considera ca o ingratitudine atunci cind donatorul a
avut nevoie de întreţinere si a cerut-o de la donatar, insa acesta, desi a avut posibilitatea a refuzat sa
o ofere fara motive întemeiate.
Termenul de revocare pentru ingratitudine este de 1 an din momentul în care donatorul a
cunoscut sau, în mod rezonabil, trebuia să cunoască circumstanța care îl îndreptățește să revoce, dar
nu mai tîrziu de 3 ani din momentul dobîndirii de către donatar a dreptului de proprietate asupra
bunului donat.
Dreptul de revocare se exercită prin notificare adresată donatarului sau moștenitorilor săi.
In cazul cind donatarul a comis mai multe fapte de ingratitudien care pot fi invocate ca temei
pentru revocarea contractuluide donaţie, atunci calcularea termenului se va face din momentul cind
donatorul a aflat despre ultima din ele.
Revocarea este o actiune strict personala. Numai donatorul este in drept sa aprecieze
ingratitudinea donatarului si sa-l ierte pentru fapta comisa. Prin excepție, revocarea poate fi
exercitată de moștenitorii donatorului, în situția decesului donatorului ca urmare a atentării la viața
sa, săvârșită de donatar.
 Revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii 
Îndeplinirea sarcinii poate fi cerută, în afară de donator, de oricare persoană în al cărei
interes este stipulată sarcina.
Dacă donatarul nu îndeplinește sarcina, donatorul poate exercita mijloacele juridice de
apărare ale creditorului prevăzute de lege în caz de neexecutare a obligațiilor, inclusiv revocarea.
Revocarea donaţiei în caz de stare de nevoie.
Donatorul are dreptul să revoce donația dacă nu este în stare să se întrețină din contul
patrimoniului sau venitului său.
Art. 1211 c. Civ., instituie o prezumție că donatorul nu este în stare să se întrețină dacă sînt
întrunite condițiile stabilite de lege pentru a cere întreținere de la o altă persoană sau pentru a primi
prestații de asigurări sociale în sistemul public, chiar dacă donatorul nu a exercitat aceste drepturi.
Revocarea este suspendat pe perioada în care donatarul întreține donatorul, iar ultimul are
dreptul legal de a fi întreținut. Pe aceeași perioadă este suspendată curgerea termenului de revocare
a donației. Dacă donatarul încetează întreținerea, iar donatorul revocă donația, obligația de restituire
a donatarului se va reduce cu valoarea întreținerii oferite.
Revocarea donației pentru stare de nevoie poate fi exercitată și în cazul în care de revocarea
donației depinde fie aptitudinea donatorului de a îndeplini obligațiile de întreținere prevăzute de
lege sau prin hotărîre judecătorească, fie apariția acelor obligații.
Revocarea donației pentru alte motive întemeiate
1. Boala fatală a donatorului;
2. Intenția de căsătorie sau căsătoria donatarului;

3. Relația de căsătorie dintre donator și donatar ș.a.

26
 Motivele arătate au caracter exemplificativ și nu exhaustiv.
Condiții:
1. Aceste circumstanțe au stat la baza încheierii contractului și;
2. Care s-au schimbat esențial după încheierea contractului, dacă în urma acestei schimbări:

a) folosul oferit donatarului este vădit nepotrivit sau excesiv; sau

b) este vădit injust de a obliga donatorul să respecte donația.

Suplimentar revocarea poate fi exercitată doar dacă:

a) schimbarea circumstanțelor era atît de imprevizibilă, încît donatorul, la momentul
încheierii contractului, nu ar fi putut în mod rezonabil să o prevadă; și
b) donatorul nu și-a asumat riscul acestei schimbări a circumstanțelor.

Contractul de donație poate să prevadă și alte cazuri de revocare, inclusiv clauza numită în
doctrină reîntoarcere convențională, adică întoarcerea bunurilor dăruite fie în cazul în care donatarul
ar predeceda donatorului, fie în cazul în care atît donatarul, cît și descendenții săi ar predeceda
donatorului (art. 1207, alin. 2 C. Civ.)

TEMA V. CONTRACTUL DE ÎNSTRĂINARE A BUNULUI CU

CONDIŢIA ÎNTREŢINERII PE VIAŢĂ

27
 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de înstrăinare a bunului cu
condiția întreținerii pe viață

În baza contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, o parte

(beneficiarul întreţinerii) se obligă să dea celeilalte părţi (dobînditor) în proprietate un bun imobil
sau mobil, iar dobînditorul se obligă să asigure beneficiarului întreţinere în natură – locuinţă, hrană,
îngrijire şi ajutorul necesar pe timpul cît va trăi, precum şi înmormântare. În cazul pluralităţii de
părţi, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atît activ, cît şi pasiv.
Astfel, în caz de pluralitate de beneficiari, ea nu este considerată îndeplinită dacă nu s-a 
executat, integral, faţă de toţi creditorii, întinderea şi valoarea prestaţiei fiind în funcţie de
necesităţile şi durata vieţii tuturor beneficiarilor. În caz de pluralitate de dobînditori, fiecare
(oricare) dintre ei poate fi obligat să execute obligaţia de întreţinere, în schimb şi prestarea
întreţinerii de către oricare din ei este liberatorie pentru toţi.
Contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă se aplică în modul
corespunzător normele cu privire la renta viageră dacă aceasta este stipulat în contract.
Caractere juridice
a) Solemn, întrucât pentru valabilitatea contractului este cerută forma autentică
b) Sinalagmatic;
c) Oneros;
d) Numit;
e) Translativ de proprietate;
f) Cu executare succesivă;
g) Aleatoriu;
h) Viager;

2. Condițiile de validitate ale contractului de întreţinere

a) Capacitatea părților. Părţile contractului sunt: beneficiarul întreţinerii şi dobînditorul.

Calitatea de beneficiar o poate dobîndi numai persoana fizică, deoarece contractul de întreţinere se
încheie pe timpul cît acesta va trăi, iar în calitate de întreţinător – atît persoane fizice, cît şi juridice;
b) Consimțământul părților. Să fie exprimat de o persoană cu discernământ, să fie dat cu
intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat și să nu fie viciat. Viciile care pot interveni
sînt: eroarea, dolul, violenţa, leziunea;
c) Obiectul contractului de întreţinere are un dublu aspect, incluzînd, pe de o parte, bunul
imobil   sau mobil transmis dobînditorului şi, pe de altă parte, întreţinerea în natură ce urmează a fi
acordată beneficiarului. Obiectul trebuie:
 Să fie determinat;
 Să fie licit și moral;
 Să existe;
 Bunurile la care se referă să fie în circuitul civil;
 Să fie posibil.
Condiţii cu privire la bun
 Să existe sau să poată exista în viitor.
 Să fie determinat sau determinabil. Această condiţie este necesară pentru a se evita eroarea ca
viciu de consimțământ.
 Să fie în circuitul civil.

28
 Obligaţia de întreţinere.
Debitorul întreţinerii datorează creditorului prestaţii stabilite în mod echitabil ţinându-se
seama de valoarea capitalului şi de condiţia socială anterioară a creditorului.
Debitorul este obligat în special să asigure creditorului hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte,
menaj, precum şi folosinţa unei locuinţe corespunzătoare. Întreţinerea cuprinde, de asemenea,
îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală.
Când întreţinerea are caracter viager sau când creditorul decedează în cursul duratei
contractului, debitorul are obligaţia să îl înmormânteze.
Întreținătorul datorează întreținere în aceeaşi măsură chiar dacă, în cursul executării
contractului, bunul care a constituit capitalul a pierit total sau parţial ori şi-a diminuat valoarea,
dintr-o cauză pentru care creditorul întreţinerii nu este ţinut să răspundă.
d) Forma contractului. Contractul se încheie în formă scrisă. Dacă pentru înstrăinarea bunului
se cere forma autentică, contractul de întreţinere se încheie în formă autentică (art. 1214 C. Civ.).
Termenul de valabilitate al contractului este determinat de natura lui şi este egal cu timpul
cât va trăi beneficiarul.

3. Efectele contractului de întreținere

Obligaţiile beneficiarului întreţinerii

Contractul de întreţinere valabil încheiat, fiind în principiu un contract sinalagmatic, dă
naştere la obligaţii atât în sarcina beneficiarului întreţinerii, cât şi în sarcina dobânditorului.
Beneficiarul întreţinerii fiind obligat să transmită dobânditorului un bun în schimbul
întreţinerii, el are aceleaşi obligaţii ca şi vânzătorul, şi anume:
- de a preda bunul (de a transfera proprietatea bunului la întreţinător);
- de a garanta pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale bunului.
Predarea bunului. Prin predare se înţelege punerea bunului la dispoziţia dobânditorului. În
ceea ce priveşte modul de executare, predarea presupune, în unele cazuri numai o atitudine pasivă
din partea beneficiarului întreținerii, (de ex. când bunul se află în detenţia lui – ca depozitar,
comodatar etc. – sau există posibilitatea preluării fără concursul întreţinutului) iar, în alte cazuri,
îndeplinirea unor acte sau fapte pozitive necesare pentru ca întreţinătorul să intre în stăpânirea
efectivă a bunului, de ex., predarea cheilor clădirii, remiterea titlului de proprietate sau de creanţă,
eliberarea clădirii de către întreţinut şi persoanele care nu au un drept opozabil întreţinătorului
dobânditor.
Obligaţia de garanţie. Obligaţia de garanţie a întreţinutului decurge din principiul că el
trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a asigura întreţinătorului stăpânirea - liniştită şi utilă – a
bunului înstrăinat. Rezultă că obligaţia de garanţie are o dublă înfăţişare: întreţinutul trebuie să-1
garanteze pe întreţinător de liniştita folosinţă a bunului adică contra evicţiunii şi de utila folosinţă a
lucrului contra viciilor.
Dreptul întreţinătorului asupra bunului ce formează obiectul contractului
În scopul asigurării executării obligaţiei de întreţinere legiuitorul a instituit o regulă potrivit
căreia dobânditorul nu are dreptul să înstrăineze bunul în timpul vieţii beneficiarului întreţinerii, în
cazul bunurilor imobile această interdicţie se înscrie în registrul bunurilor imobile. Gajarea sau
grevarea în alt mod a bunului se permite numai cu acordul beneficiarului întreţinerii (art. 842 Cod
civil).
Obligaţiile întreţinătorului

29
 Întreţinătorului îi revine obligaţia de a asigura prestarea întreţinerii, care, după cum am
arătat, este în esenţă o obligaţie de a face ce se execută zi cu zi.
Datorită caracterului alimentar al obligaţiei de întreţinere, termenele de executare (deci zi cu
zi) au caracter esenţial — debitorul fiind de drept în întârziere —, motiv pentru care creditorul
(întreţinutul) poate cere rezoluţiunea în caz de neexecutare, fără ca instanţa de judecată să poată
acorda debitorului (întreţinătorului) vre-un termen de graţie pentru plată .
Locul executării întreţinerii este acela stabilit de parţi de comun acord, iar în lipsă de
stipulaţie expresa, acela al domiciliului întreţinutului.
Dacă dreptul la întreţinere aparţine mai multor persoane sau, simetric opus, dacă întreţinerea
este datorata de mai multe persoane, se pune problema determinării naturii unor asemenea obligaţii,
pentru a se putea stabili soluţiile de urmat în cazul executării parţiale sau a neexecutării lor.
În această privinţă, legea prevede că obligaţiile menţionate sunt indivizibile (art. 1213 alin.
2, C. Civ.) şi că, deci, nu sunt susceptibile de executare parţială; tot astfel, executarea integrală de
către unul singur dintre debitori este liberatorie şi pentru ceilalţi, aceştia fiind însă ţinuţi să achite
debitorului partea ce revine fiecăruia din datorie.
Părțile contractului sunt libere, prin acordul acestora, să modifice obligaţia de întreţinere
stabilind-o într-o sumă de bani.
Creanţa de întreţinere nu poate fi transmisă unei alte persoane şi nici urmărită de creditori.

4. Rezoluţiunea contractului de întreţinere

Potrivit alin.1, art. 1219 C. Civ., beneficiarul întreţinerii este în drept să ceară rezoluţiunea
contractului în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către dobînditor.
Se pune problema dacă acţiunea în rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei
de întreţinere poate sau nu să fie intentată de moştenitorii beneficiarului întreţinerii. Întrucît dreptul
la întreţinere este un drept personal şi, ca atare, netransmisibil prin succesiune (stingîndu-se la
moartea beneficiarului), moştenitorii nu pot cere ca prestaţia să continue în persoana lor sau ca
prestaţia neefectuată în timpul vieţii beneficiarului să fie executată în persoana lor. Acest caracter
personal al creanţei de întreţinere nu influenţează însă caracterul patrimonial al acţiunii în
rezoluţiunea contractului. Astfel fiind, dreptul la acţiune se transmite moştenitorilor, care îl pot
exercita în cadrul termenului de prescripţie.
Dobînditorul poate cere rezoluţiunea contractului în cazul imposibilităţii executării
obligaţiilor contractuale în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa lui. Acesta se întîmplă
de cele mai dese ori atunci cînd situaţia materială a dobînditorului s-a schimbat astfel, încît el nu
mai este în stare să acorde întreţinere beneficiarului.
Efectele rezoluţiunii contractului de întreţinere.
În cazul rezoluţiunii contractului de către beneficiarul întreţinerii, acesta are dreptul să ceară
fie restituirea bunului, fie plata valorii lui. Valoarea întreţinerii prestate de dobînditor nu trebuie
restituită (art. 1220 C. Civ.).
Soluţia contrară ar duce la imposibilitatea pentru beneficiarul întreţinerii de a cere
rezoluţiunea contractului din culpa dobînditorului ori de cîte ori prestaţiile primite cu titlu de
întreţinere ar egala valoarea bunului sau chiar ar depăşi-o. Astfel, beneficiarul ar fi lăsat la discreţia
dobînditorului, care ar putea să nu mai execute contractul, ştiind că nu va mai fi obligat să restituie
bunul, deoarece beneficiarul nu ar mai avea interes să obţină rezoluţiunea din cauza sumei pe care
ar trebui s-o restituie drept contravaloare a întreţinerii prestate. S-ar ajunge astfel la înlăturarea
efectelor aleatorii ale contractului, dîndu-se posibilitate dobînditorului de rea-credinţă să nu mai
30
execute obligaţia de întreţinere ori de cîte ori valoarea prestaţiilor efectuate depăşeşte valoarea
bunului.

TEMA VI. CONTRACTUL DE RENTĂ

31
 1. Noţiunea și caracterele juridice ale contractului de rentă

Contractul de rentă şi contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă sunt

contracte „înrudite” şi fac parte din aceeaşi specie a contractelor aleatorii cu executare succesivă în
timp.
În baza contractului de rentă o parte (debirentier) se obligă să plătească periodic, cu titlu
gratuit sau oneros, o redevenţă celeilalte părţi (credirentier) (art. 1222, alin. 1 C. civil).
Caracterele juridice
În principiu, contractul de rentă este cu titlu oneros. Poate avea însă și caracter gratuit.
Rentei constituite cu titlu gratuit i se aplică în mod corespunzător dispozițiile legale
privitoare la donație.
Contractul de rentă oneros este un contract sinalagmatic, întrucât naşte obligaţii pentru
ambele părţi, iar cel gratuit este unilateral obligaţional, deoarece naşte obligaţii numai pentru
debirentier.
Creditorul rentei înstrăinează debitorului un bun mobil sau imobil, ceea ce echivalează cu o
vânzare, iar renta plătită periodic reprezintă preţul vânzării.
Renta este un contract solemn, deoarece pentru valabilitatea unui contract prin care se
promite o rentă este necesară formularea în scris a promisiunii şi autentificarea ei notarială (art.
1244 C. civil). 
Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate, deoarece dreptul de proprietate
asupra bunurilor ce formează obiectul prestaţiilor părţilor trece dintr-un patrimoniu în altul.
Caracterul aleatoriu al contractului de rentă impune anumite precizări. Elementul aleatoriu
constă în durata vieţii credirentierului; dacă va trăi mult, atunci el va avea de câștigat; dimpotrivă,
dacă va trăi mai puţin, debirentierul va avea de câştigat. În mod obişnuit, contractul de rentă
viageră este oneros.
Atunci când este constituită în favoarea unui terţ (de ex., cât timp va trăi o rudă a
debirentierului sau credirentierului) sau chiar în favoarea debirentierului (pentru cât timp va trăi el).,
elementul aleatoriu este dat de durata vieții acestora.
Dacă renta este cu titlu gratuit, „ea nu este aleatorie, căci un contract, ca să fie aleatoriu,
trebuie să prezinte acest caracter pentru ambele părţi, în ce priveşte prestaţiile lor reciproce”.1
Este posibilă constituirea rentei în favoarea mai multor persoane (art. 1225, alin. 2 C. civil).
Dacă unul din credirentieri a decedat, renta nu se va stinge parţial, ci va fi plătită integral celorlalţi
credirentieri. Părţile pot conveni însă ca plata rentei să fie micșorată parţial în cazul decesului unuia
din credirentieri (art. 1225 C. civil.).
Соntractul de rentă este un contract cu executare succesivă.

2. Condițiile de validitate ale contractului de rentă

Capacitatea părților. Credirentierul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de

dispoziție, deoarece renta este translativă de proprietate. Când renta este cu titlu gratuit, desigur,
persoana trebuie să aibă capacitatea de dispoziţie cerută pentru încheierea contractului de donaţie
sau a unui testament.

1 ?
Hamangiu C. TRATAT DE DREPT CIVIL ROMÂN, Vol.II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998, p.
315.
32
 În cazul contractului de rentă viageră, calitatea de credirentier sau debirentier o poate avea
numai o persoană fizică, ţinând cont de faptul că durata lui este limitată prin durata vieţii unei
persoane.
Dacă renta este constituită în favoarea unei terţe persoane, părţile contractante se numesc:
constituitor (stipulant) şi debirentier (promitent), iar terţul beneficiar are calitatea de credirentier.
Consimţământul. Se cer întrunite condiţiile de la contractul de vânzare-cumpărare.
Obiectul contractului de rentă constituie, pe de o parte, redevenţa ce urmează a fi plătită, iar
pe de altă parte - bunul pe care credirentierul îl transmite în proprietate debirentierului sau suma de
bani. Obiect al rentei viagere îl poate constitui un bun mobil sau imobil, care se află în circuitul
civil.
Forma. Contractul de rentă prin care se promite o rentă trebuie încheiat în scris şi
autentificat notarial, sub sancţiunea nulităţii lui (art. 849 Cod civil).
Termenul. Contractul de rentă viageră este încheiat pe durata vieţii credirentierului. Părţile
pot fixa un anumit termen pentru care contractul va fi valabil, în caz de dubiu, contractul se
consideră încheiat pe durata vieţii credirentierului (art. 848 Cod civil).

3. Efectele contractului de rentă

Obligațiile credirentierului
Principala obligație a credirentierului este transmiterea bunului, în cazul când renta are
caracter oneros. Executarea obligației trebuie făcută conform prevederilor contractului.
Deși legea nu prevede, credirentierul este obligat să transmită bunul liber de vicii materiale
și juridice, urmând să datoreze ca și vânzătorul garanția pentru evicțiune și vicii.
Renta gratuită nu creează obligații pentru credirentier.
Credirentierul este în drept să solicite executarea forțată a obligațiilor debirentierului în caz
de neexecutare sau executare necorespunzătoare, precum și dobânda de întârziere conform art. 942
C. Civ., în caz de întârziere a achitării redevenței stabilite într-o sumă bănească. De asemenea, poate
solicita rezilierea contractului în caz de neexecutare.
Conform art. 1232 C. Civ. părțile contractului au dreptul de a stabili caracterul insesizabil al
rentei, în cazul rentei gratuite. Astfel creditorii credirentierului nu vor putea urmări redevența
primită de acesta.
Obligațiile debirentierului
Principala obligație a debirentierului este plata rentei. Renta se stabileşte de către părţi în
expresie bănească sau în natură. Ratele de rentă trebuie să fie plătite de debirentier conform
periodicităţii şi scadenţei stabilite prin acordul părţilor, luându-se în consideraţie forma rentei.
Astfel, renta viageră se plăteşte în avans. Renta în bani se plăteşte în avans pentru trei luni dacă în
contract nu este prevăzut altfel (alin. 3, art. 1226 C. Civ.).
În caz de moarte a debirentierului, obligaţia de plata a rentei se transmite la moştenitorii lui,
deoarece această obligaţie nu este legată de o calitate personală a defunctului şi nici contractată
intuitu personae. În cazul în care succesorii renunţă la bun, acesta este transmis credirentierului, iar
contractul încetează (art. 1233 Cod civ.) Dacă plata rentei este prevăzută până la moartea
debirentierului, succesorii datorează ratele de rentă scadente şi neachitate de debirentier în timpul
vieţii, obligaţia stingându-se prin moartea lui.
Obligaţia debirentierului de a plăti renta nu se stinge prin pieirea ori deteriorarea fortuită a
bunului care i-a fost transmis în legătură cu constituirea rentei (art. 129 C. Civ.).
Ţinând cont de faptul că obligaţia de plată a rentei este succesivă, legiuitorul a instituit unele
reguli cu privire la asigurarea executării ei.
33
 Astfel, potrivit art. 1227 C. Civ., în timpul vieţii credirentierului, debirentierul nu poate, fără
acordul primului, înstrăina, ipoteca, sau greva în alt fel bunurile transmise de persoana care a
constituit renta.
Dacă debirentierul a primit un bun imobil, interdicţia respectivă se înscrie în registrul
bunurilor imobile. Nu se admite, de asemenea, executarea silită asupra acestor bunuri pentru alte
obligaţii ale debirentierului.

4. Încetarea contractului de rentă

Contractul de rentă poate înceta prin acordul părților, prin executare, rezilierea pentru
neexecutare, rezilierea în cazul contestării de către un terț, decesul debirentierului.
Obligația contractată de debirentier nu are un caracter personal, prin urmare nu se stinge prin
decesul debirentierului. Obligația de plată a redevenței va cădea în sarcina succesorilor săi care au
moștenit bunul transmis de constituitorul rentei. Conform art. 1231 C. Civ., succesorii
debirentierului se pot elibera de executarea obligației prin restituirea bunului transmis de
credirentier.
Dacă nu se execută obligaţiile contractuale sau dacă există alte motive temeinice, atât
debirentierul, cât şi credirentierul pot cere rezoluțiunea contractului de rentă, atunci când
continuarea acestor raporturi nu mai este posibilă (art. 1231 C. Civ.).
În caz de reziliere debirentierul trebuie să restituie bunul primit. În ceea ce priveşte ratele de
rentă plătite, ele nu se restituie în caz de reziliere dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Contractul de rentă poate fi contestat de terţul care are dreptul de a fi întreţinut de
debirentier dacă acesta, din cauza rentei, nu-şi poate îndeplini obligaţiile faţă de terţ (art. 1230 C.
Civ.).

TEMA VII. CONTRACTUL DE COMODAT

34
 1. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de comodat

Codul civil defineşte contractul de comodat la art. 1234, alin. 1: “prin contract de comodat o
parte (comodant) dă cu titlu gratuit un bun în folosinţa celeilalte părţi (comodatar), iar aceasta se
obligă să restituie bunul la expirarea termenului pentru care i-a fost dat”.
Din definiţia contractului de comodat şi din dispoziţiile art. 1234 Cod civil, comodatul este
un contract real, esenţialmente gratuit, cu executare sucesivă, generator de drepturi de creanță
(translativ de folosință) şi, în principiu unilateral.
Caracterele juridice
a) real deoarece pentru formarea sa nu este suficientă simpla manifestare de voinţă a
părţilor, ci este necesar să aibă loc remiterea materială a bunului care formează obiectul  derivat al
contractului;  înţelegerea părţilor, prealabilă predării, valorează antecontract  (promisiune
unilaterală sau bilaterală). Dacă bunul se află deja în posesia/detenţia  comodatarului, contractul se
încheie solo consensu, fiind suficientă manifestarea de voinţă a părţilor contractante;
b) cu titlu gratuit, întrucît are drept cauză imediată intenţia comodantului de a procura
comodatarului un folos gratuit, fără a urmări obţinerea unei contraprestaţii.

c) cu executare succesivă, prin urmare sancţiunea aplicabilă în cazul neexecutării sau

executării necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei va fi rezilierea;

d) generator de drepturi de creanţă (translativ de folosință) întrucît comodatarul dobîndeşte

doar  un  drept  de  folosinţă asupra lucrului. În consecinţă, proprietarul bunului, iar nu comodatarul,
va avea  toate drepturile şi va suporta toate consecinţele ce decurg din calitatea de proprietar;

e) unilateral  deoarece naşte obligaţii numai în sarcina comodatarului. Este posibil ca pe 
parcursul executării contractului, să se nască obligaţii şi în sarcina comodantului, obligaţii care nu
au, însă, ca temei acordul de voinţă al părţilor, ci derivă dintr-un fapt accidental şi ulterior încheierii
contractului.

2. Condițiile de validitate ale contractului de comodat

a) Capacitatea juridică necesară a părţilor contractante  –  întrucît încheierea contractului de
comodat are semnificaţia juridică a unui act de administrare, ambele părţi  contractante trebuie să
îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru efectuarea unui asemenea act;

b) Consimţămîntul părţilor – exprimarea unui consimţămînt valabil presupune ca acesta să

provină de la o persoană cu discernămînt, să fie dat cu intenţia de produce efecte juridice, să fie
exteriorizat şi să nu fie viciat (prin dol, eroare sau violenţă, nu şi leziune, fiind vorba de un act
esenţialmente gratuit);

c) Obiectul contractului de comodat – poate forma obiect al contractului de comodat orice

bun, mobil sau imobil, corporal sau incorporal. Avînd în vedere obligaţia comodatarului ca la
încetarea contractului să restituie în natură bunul împrumutat, contractul poate avea ca obiect doar
bunuri nefungibile (nu pot fi înlociute unele cu altele) şi neconsumptibile. Prin  excepţie, bunurile
consumptibile  prin  natura  lor, dar apreciate de părţi  ca  nefungibile vor putea constitui obiect al
unui împrumut de folosinţă.
În cazul în care împrumutul poartă asupra unui bun fungibil, contractul nu este un comodat,
ci un împrumut.
35
 Comodatul nefiind un contract translativ de drepturi reale, condiţia ca bunul ce formează
obiectul (derivat) al contractului să fie proprietatea comodantului nu trebuie îndeplinită. Deci,  ar
putea avea calitatea de comodant, spre exemplu, uzufructuarul, locatarul, dacă legea sau convenţia
părţilor nu conține prevederi contrare.
În mod excepţional, şi lucrurile consumptibile potrivit naturii lor pot fi considerate prin
voinţa părţilor nefungibile şi individual determinate. În aceste cazuri, lucrurile nu sunt folosite
potrivit destinaţiei obişnuite, ci pentru o altă destinaţie (de ex., fructele sunt împrumutate pentru
aranjarea unei expoziţii). Dacă contractul nu conţine clauze cu privire la folosirea de către
împrumutat a lucrurilor consumptibile contrar destinaţiei obişnuite, se prezumă că ele sunt fungibile,
deci va fi vorba de împrumut și nu comodat.
Dacă însă, s-au predat cu titlu de împrumut lucruri neconsumptibile, contractul nu poate fi decât
comodat; lucrurile neconsumptibile şi care sunt nefungibiie (certe) potrivit naturii lor nu pot fi
considerate de părţi ca fungibile şi consumptibile (generice), căci în acest caz s-ar schimba natura
contractului. De ex., dacă bicicleta nu trebuie să fie restituită, ci se înlocuieşte cu alta sau cu un alt
lucru, contractul nu mai este comodat, fiind aplicabile regulile specifice contractului de schimb.
Obiectul contractului de comodat îl poate forma orice lucru - mobil sau imobil - în măsura în
care împrumutarea nu este interzisă prin norme speciale ori permisă numai în anumite condiţii.
Chiar şi drepturile incorporate pot forma obiectul contractului (de ex., dreptul de proprietate
industrială asupra mărcii, brevetului) în măsura în care legea specială nu prevede altfel.
În privinţa bunurilor proprietate publică, se prevede, pe de o parte, inalienabilitatea, iar pe de
altă parte, posibilitatea închirierii sau concesionării. În lipsa interdicţiei, nu este exclusă nici
posibilitatea transmiterii folosinţei cu titlu gratuit (comodat), dacă ea se justifică printr-un interes
public (de ex., obiecte de muzeu pentru organizarea unei expoziţii).
În temeiul contractului, comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă, obligat lai
înapoierea bunului (art. 1234 C. civ.). Proprietarul-comodant păstrează această calitate cu toate
consecinţele ce decurg din calitatea de proprietar (de ex., cu privire la suportarea riscului pieirii
fortuite, exercitarea acţiunii în revendicare sau a celei posesorii etc., această din urmă acţiune
putând fi exercitată însă şi de către comodatar);
d) Forma contractului de comodat. Normele speciale din C. Civ. ce reglmentează comodatul
nu stabilesc o regulă expresa cu privire la forma contractului de comodat. În lipsa acesteia, pornind
de la principiul consensualismului la incheierea contractelor, contractul de comodat poate fi incheiat
si in forma verbala, iar pentru asigurarea opozabilitatii comodatului, este necesar intocmirea
inscrisului. Dacă valoarea bunului sau bunurilor depășește suma de 1000 lei, forma scrisă este
obligatorie. Dacă obiectul contractului sunt bunuri imobile este necesară și forma autentică a
contractului și îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

3. Efectele contractului de comodat

Obligaţiile comodatarului
Odată valabil încheiat contractul de comodat, comodatarul dobândeşte doar folosinţa
bunului avut în vedere de părţi, iar comodantul rămâne proprietarul bunului.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 1237 C. Civ., rezultă o serie de obligaţii în sarcina
comodatarului. Astfel, acestuia îi revin următoarele obligaţii:
a) De a conserva lucrul împrumutat. Art. 1237 alin. 1 C. Civ. prevede că comodatarul este
dator să se îngrijească, ca un bun proprietar, de conservarea lucrului împrumutat.

36
 Aşa fiind, în principiu, comodatarul răspunde pentru pieirea sau deteriorarea din culpa sa a
bunului împrumutat. El răspunde faţă de comodant chiar şi în cazul în care degradarea bunului a
fost produsă de un terţ căruia el i-a încredinţat bunul.
Comodatarul nu poarta răspundere pentru modificarea sau înrautăţirea stării bunului daca
aceasta survine in urma folosirii lui în conformitate cu destinaţia stabilita în contract (art. 1236 C.
civ.).
Deci, dacă lucrul împrumutat se deteriorează cu ocazia întrebuinţării, dar fără culpă din
partea comodatarului, în principiu, acesta nu este ţinut să răspundă; în acest caz este vorba despre
riscul lucrului, care trebuie să fie suportat de proprietarul acestuia (res perit domino). Prin excepţie
însă, dacă lucrul împrumutat a fost preţuit la momentul împrumutării, comodatarul este ţinut să
răspundă chiar şi pentru pieirea fortuită a lucrului, în măsura în care părţile nu au convenit
contrariul.
Tot prin excepţie, comodatarul este răspunzător de pieirea fortuită a lucrului împrumutat
dacă 1-ar fi putut salva înlocuindu-1 cu un bun al său sau dacă, ambele lucruri fiind în pericol, a
scăpat lucrul său lăsând pe cel împrumutat să piară.
b) De a folosi lucrul împrumutat conform destinaţiei sale. Sub sancţiunea daunelor-interese,
comodatarul este obligat să folosească lucrul împrumutat conform destinaţiei sale, determinată
fie prin natura lui, fie prin convenţia părţilor.
În cazul în care comodatarul se foloseşte de lucrul împrumutat altfel decât conform-
destinaţiei lui, el este răspunzător de pieirea sau deteriorarea acestuia, chiar dacă survine ca urmare
a unui caz fortuit.
Folosinţa nu poate fi transmisă asupra unei alte persoane, indiferent cu titlu oneros
(locaţiune) sau cu titlu gratuit (comodat), dacă această prerogativă nu a fost prevăzută expres în
contract, în schimb, la nevoie, lucrul împrumutat poate fi dat în depozit, căci depozitarul nu se poate
folosi de lucru, iar păstrarea în depozit nu contravine intereselor comodantului.
c) De a suporta cheltuielile de folosinţă ale lucrului. Cheltuielile necesare pentru uzul
curent al lucrului împrumutat (cum sunt, de exemplu, cele legate de hrana necesară unui animal de
povară sau combustibilul necesar unui autovehicul) făcute de comodatar nu pot fi cerute de acesta
de la comodant, în afară de cazul în care părţile au convenit în acest sens.
d) De a restitui în natură lucrul împrumutat la scadentă. Restituirea lucrului împrumutat
la scadenţă este principala obligaţie a comodatarului. Aceasta este expres formulată în art. 1239,
alin. (1) C. civil: „Comodatarul este obligat sa restituie, la expirarea termenului contractului de
comodat, bunul primit în folosinţa gratuita”.
În cazul în care contractul nu prevede termenul comodatului, comodatarul este obligat să
restituie bunul la sfîrșitul valorificării lui în scopul menționat în contract. Comodantul poate cere
restituirea bunului mai devreme dacă a trecut o perioadă suficientă pentru valorificarea lui.
Dacă termenul comodatului nu poate fi determinat în baza scopurilor de utilizare a bunului,
comodantul este în drept să ceară restituirea bunului în orice moment.
Comodatarul are drept de retenţie până laplata cheltuielilor extraordinare, necesare şi
urgente făcute pentru conservarea lucrului şi a despăgubirilor pentru pagubele provocate de viciile
lucrului, care sunt în sarcina comodantului.
Dacă comodatarul nu restituie la termen lucrul împrumutat, el devine răspunzător de pieirea
sau deteriorarea acestuia, chiar şi în cazul în care se datorează unui caz fortuit, afară de situaţia în
care dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la proprietar.
Trebuie subliniat că obligaţia de restituire în natură a bunului este principală, iar cea de plată
prin contraechivalent numai subsidiară, iar nu alternativă, neputându-se recurge la ea decât în cazul
imposibilităţii executării obligaţiei principale.
37
 În caz de executare a obligaţiei de restituire prin echivalent, comodatarul este ţinut sa
plătească contraechivalentul în raport cu valoarea bunului din momentul pronunţării hotărârii
judecătoreşti.
e) De a răspunde în mod solidar, în cazul in cure unul si acelaşi lucru este împrumutat de
mai mulţi comodatari. Art. 1238, alin. 3 C. Civ. instituie între comodatarii care au împrumutat unul
şi acelaşi lucru o solidaritate legală pasivă pentru executarea obligaţiilor care derivă din contractul
de comodat. De ex., folosirea autoturismului pentru altă destinaţie şi timp mai îndelungat decât s-a
convenit atrage răspunderea solidară a comodatarilor, cu toate că avarierea s-a produs din culpa
unuia dintre ei. Ei vor suporta solidar riscul pieirii fortuite, chiar dacă nici unul dintre ei nu este în
culpă.
Răspunderea comodatarului
Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea - în tot sau în parte - a bunului, dacă
nu dovedeşte că deteriorarea ori pieirea s-a produs fortuit sau că deteriorarea este consecinţa
folosirii potrivit destinaţiei şi fără culpă din partea sa.
Comodatarul răspunde şi pentru deteriorarea bunului produsă de către persoana căreia, la
rândul lui, l-a încredinţat, cu orice titlu. Fapta terţului nu constituie un caz fortuit, exonerator de
răspundere pentru comodatar.
Comodatarul răspunde dacă a încredinţat bunul unei terţe persoane, fără ca aceasta să fie
parte în contract şi fără să fi fost împuternicit în acest sens.
Obligaţiile comodantului
Comodatul, fiind un contract unilateral, nu creează obligaţii decât în sarcina comodatarului.
Dar în cursul executării contractului se pot naşte unele obligaţii extra contractuale şi în sarcina
comodantului.
a) Restituirea cheltuielilor de conservare. Comodantul este obligat să restituie cheltuielile
făcute de comodatar în vederea conservării lucrului, dacă cheltuielile au caracter extraordinar,
necesar şi foarte urgent. Cele trei condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ. Dacă vreun element
lipseşte, cheltuielile nu sunt supuse restituirii. De exemplu, cheltuielile care nu sunt necesare, deşi
se dovedesc a fi utile.
Dacă condiţiile sunt îndeplinite, obligaţia de restituire se naşte din gestiunea intereselor
altuia, deoarece comodatarul îndeplineşte fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei
persoane, sau din îmbogăţirea fără justă cauză, dacă condiţiile gestiunii de afaceri nu ar fi
îndeplinite.
Pe acelaşi temei, comodatarul poate cere restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea
fructelor predate comodantului, acest principiu fiind aplicabil nu numai în cazul posesorului (de rea-
credinţă), dar şi al detentorului precar.
b) Plata despăgubirilor
Comodantul nu este obligat să repare comodatarului daunele provocate de viciile bunului
transmis în folosinţă gratuită, cu excepţia cazului când a ascuns viciile bunului cu viclenie (alin. 3, art.
1235 C. Civ.). Pentru a evita aceste consecinţe, comodantul trebuie să dea instrucţiunile necesare
folosinţei lucrului, dacă este cazul.
c) Obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii. Comodatul este un contract esenţialmente
gratuit. El are ca obiect transmiterea folosinţei unui bun - mobil sau imobil - fără a se urmări ceva în
schimb. Deşi la origine sfera lui de aplicare o constituiau mai ales relaţiile familiale şi de
amiciţie, în ultimul timp se constată chiar extinderea lui la relaţiile de afaceri, ceea ce are
consecinţe şi în planul caracterului gratuit.

38
 Cu toate acestea, în literatura juridică s-a pus pe bună dreptate problema dacă comodantul
poate fi ţinut să răspundă în ipoteza în care pe parcursul derulării contractului folosinţa
comodatarului ar fi stânjenită.
Faţă de caracterul gratuit şi unilateral al contractului, se consideră că nu există obligaţia de
garanţie împotriva evicţiunii provenind, de pildă, de la un terţ dobânditor al bunului împrumutat
care 1-ar incomoda pe comodatar să folosească bunul pe durata convenită.
Calificat un contract unilateral, ce dă naştere la obligaţii doar în sarcina comodatarului, la
materia comodatului se admite că se poate vorbi şi de obligaţii ale comodantului, dar ele nu au
natură contractuală, ci se nasc din alte împrejurări. Printre aceste obligaţii, aceea de reparare a
daunelor provocate comodatarului de viciile lucrului, dacă acesta avea cunoştinţă de ele şi nu 1-a
prevenit pe comodatar.

4. Încetarea contractului de comodat

Contractul de comodat încetează în mod firesc prin epuizarea efectelor în vederea cărora a
fost încheiat.
a) Restituirea bunului. Raporturile contractuale încetează prin restituirea lucrului în stare
corespunzătoare la termenul prevăzut în contract sau după satisfacerea trebuinţelor comodatarului
ori termenul stabilit de instanţă, în toate cazurile, comodatarul poate restitui lucrul şi înainte de
scadenţă, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel (comodatarul obligându-se ca depozitar). Evident,
efectele contractului încetează şi fără restituirea lucrului, dacă comodatarul devine proprietarul lui
prin cumpărare, moştenire etc., întrunirea calităţilor de creditor şi debitor în persoana sa stingând
obligaţia prin confuziune.
b) Prin rezoluțiune. Deşi comodatul este un contract unilateral, se admite că în cazul în care
comodatarul nu-şi execută obligaţiile care îi incumbă (de ex., nu întrebuinţează bunul conform
destinaţiei sale), comodantul poate cere rezoluțiunea contractului conform regulilor de drept comun.
Potrivit art. 1241C. civ. comodantul poate rezoluțiuno contractul dacă:
1. În virtutea unor circumstanţe neprevăzute, comodantul însuşi are nevoie de bun;
1. Comodatarul foloseşte bunul neconform destinaţiei stabilite în contract, dă bunul, fără
acordul comodantului, în folosinţă unui terţ sau supune bunul unui pericol mare, ca urmare a
nemanifestării prudenţei cuvenite;
2. Comodatarul a decedat;
3. Comodatarul persoană juridică şi-a încetat activitatea.

39
 TEMA VIII. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de împrumut

Prin contractul de împrumut o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte

părţi (împrumutatul) bani sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie banii în aceeaşi
sumă sau bunuri de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-au fost
date.
Caracterele juridice:
a) unilateral obligațional, pentru că împrumutătorul nu-şi asumă nici o obligaţie faţă de
împrumutat, chiar şi în ipoteza în care împrumutul este cu titlu oneros, pentru că obligaţia de plată a
dobânzii revine tot împrumutatului.
b) translativ de proprietate, împrumutatul devenind proprietarul bunului împrumutat;
c) gratuit, dar poate fi şi oneros atunci când împrumutătorul urmăreşte un interes material
percepând o dobândă ca preţ al transferului de proprietate;
d) real, ca şi în cazul contractului de comodat fiind necesară remiterea bunului împrumutat
pentru încheierea sa valabilă.
    

2. Condițiile de validitate ale contractului de împrumut

a) Capacitatea părţilor – împrumutătorul trebuie să fie proprietarul bunului împrumutat. El

trebuie să aibă capacitate de a încheia acte de dispoziţie, iar împrumutatul trebuie să aibă capacitate
de exerciţiu deplină;
b) Consimțământul:
 Liber exprimat;
 Să provină de la o persoană cu discernămînt;
 Să fie exteriorizat, dat cu scopul de a produce efecte juridice.
c) Obiectul:
 Să fie determinat sau determinabil;
 Licit;
 Posibil;
 Atât sub formă de bani cât și sub formă de bunuri fungibile consumptibile.
d) Forma contractului. Înţelegerea părţilor cu privire la încheierea contractului nu trebuie să
îndeplinească vreo anumită formă. În ceea ce priveşte forma cerută ad probationem, trebuie să
existe un înscris doveditor sub forma actului autentic sau înscrisului sub semnătură privată.
Dacă obiectul contractului depăşeşte valoarea bănească de 1000 lei, împrumutul va trebui să fie
încheiat în formă scrisă.

3. Efectele contractului de împrumut

Obligațiile împrumutatului:
a) Obligaţia de restituire. Împrumutatul este dator să restituie bunurile împrumutate în
aceeaşi cantitate şi calitate şi la termenul stabilit. Obligaţia de restituire a împrumutului este de

40
esenţa acestui contract ea funcţionând chiar şi în cazul în care nu a fost prevăzută în mod expres în
contract, fiind întotdeauna subînţeleasă.
În cazul în care în contract nu s-au stabilit dobânzi, împrumutatul are dreptul să restituie
împrumutul şi până la expirarea termenului.
Obligaţia de restituire este cea mai importantă obligaţie a împrumutatului. Bunurile care se
vor restitui trebuie să fie de aceeaşi specie, deoarece, dacă s-ar conveni ca împrumutatul să restituie
bunuri de altă specie, ne vom găsi în prezenţa unui schimb, şi nu a unui împrumut. Va trebui să se
restituie exact cât s-a primit; dacă se restituie mai puţin, înseamnă că va exista pe lângă împrumut şi
o donaţie.
Nerestituirea la termen a sumei de bani determină să se datoreze dobânzi din ziua punerii în
întârziere. În cazul în care împrumutatul nu restituie în termen împrumutul, împrumutătorul poate
cere pentru întreaga sumă datorată o dobândă în mărimea prevăzută de art. 942 C. Civ. dacă legea
sau contractul nu prevede altfel. Dacă în contract este prevăzută restituirea împrumutului în rate și
împrumutatul nu le restituie în modul stabilit, împrumutătorul poate cere restituirea imediată a
întregului împrumut și a dobînzii aferente în condițiile stabilite la art. 864 alin. (2) și (4).
Dacă după expirarea termenului prevăzut în contract împrumutatul nu restituie împrumutul,
lombardul este în drept să-şi satisfacă creanţele din valoarea bunurilor amanetate, în modul stabilit
de art. 695 C. civil. Din suma încasată de la vânzarea obiectelor amanetate se achită împrumutul şi
dobânda aferentă, cheltuielile de vânzare, iar partea rămasă se restituie posesorului biletului
nominativ de amanet (pct. 30-31 din Regulamentul cu privire la modul de organizare, funcţionare şi
licenţiere a activităţii lombardurilor adoptat prin HG RM din 28 martie 1995. M. Of. al R. Moldova
nr. 23 din 27.04.1995.)
Împrumutatul trebuie să restituie bunuri de calitatea şi în cantitatea bunurilor primite şi
nimic mai mult, chiar dacă preţurile au crescut ori au scăzut. Dacă nu poate restitui bunul,
împrumutatul trebuie să plătească valoarea acestuia calculată în funcţie de locul şi timpul executării
obligaţiei, în cazul în care a împrumutat o sumă de bani, împrumutatul are obligaţia de a restitui
suma nominală fără a ţine cont de variaţiile valorii banilor.
În cazul contractelor de împrumut cu titlu oneros, împrumutatul este obligat să plătească
dobândă. Termenul de plată a dobânzii - lunar, trimestrial, anual - se stabileşte în contract, în lipsa
unei asemenea înţelegeri dobânda se plăteşte la expirarea fiecărui an pentru perioada dintre
momentul încheierii contractului şi cel al restituirii împrumutului.
Nu se exclude posibilitatea părţilor de a mări sau micşora cuantumul dobânzii, ori de a o
exclude, în caz de modificare a dobânzii părţile ar trebui să indice momentul de la care dobânda se
calculează potrivit unei noi rate.
În cazul în care împrumutatul nu plăteşte dobânda în termen, împrumutătorul poate cere
restituirea imediată a împrumutului şi a dobânzii aferente (alin. 7, art. 1244 C. Civ.).
Contractul de împrumut poate prevedea prezentarea de către împrumutat a garanţiilor
restituirii bunului, în cazul în care împrumutatul nu-şi respectă obligaţiile privind garantarea
restituirii bunului, împrumutătorul poate cere restituirea lui imediată şi a dobânzii aferente (art.
1249 C. civ).
Dacă împrumutul este acordat cu destinaţie specială, împrumutatul trebuie să-i asigure
împrumutătorului posibilitatea de a verifica folosirea împrumutului după destinaţie.
Nu are relevanţă faptul că, între momentul încheierii contractului şi cel al plăţii, valoarea
bunurilor a crescut sau s-a diminuat. Esenţial este că bunurile să fie restituite exact în aceeaşi
cantitate şi calitate. Restituirea sumelor de bani se va face în moneda care a făcut obiectul
contractului.

41
 Restituirea împrumutului nu poate fi cerută de împrumutâtor înainte de scadenţă. Dacă în
contractul de împrumut nu este stabilit nici termenul de restituire, nici termenul de preaviz,
împrumutul trebuie restituit în decursul a 30 de zile de la data la care împrumutatul a primit cererea
de restituire (art. 1247, alin. 4 C. civ).
Restituirea trebuie făcută întotdeauna în moneda care are putere de circulaţie la acel
moment, iar nu în una care nu mai are o asemenea putere.
În ce priveşte împrumutul de bunuri (de ex. cereale etc.), de asemenea, restituirea se va face
în cantitatea şi calitatea împrumutului efectiv primit, indiferent de creşterea sau scăderea valorii
acestor bunuri în intervalul de timp de la data contractării şi până la scadenţă.
Părţile sunt libere să convină asupra unor clauze prin care să se ţină seama de fluctuaţia
valorică în timp a bunurilor împrumutate (indexare), astfel încât împrumutătorului să i se restituie la
scadenţă bunuri (inclusiv bani) echivalente în termeni reali celor împrumutate, iar nu doar nominal.
Nerestituirea bunurilor împrumutate sau a contravalorii acestora la scadenţă atrage plata de
daune-interese (dobânzi) de la data scadenței.
c) Obligaţia de plată a dobânzii în cazul împrumutului cu dobândă. Art. 1244 Cod civil
prevede în mod expres posibilitatea stipulării unor dobânzi. Dobânda stabilită nu poate depăși
dublul ratei de referință CHIBOR înregistrată în ziua bancară anterioară datei în care părțile au
stipulat rata dobînzii. Rata de referință CHIBOR este rata calculată în modul stabilit de Banca
Națională a Moldovei, în baza cotațiilor orientative/ferme ale băncilor contributorii pentru plasarea
mijloacelor bănești în lei moldovenești la alte bănci, pe termen de 12 luni.
Rata dobînzii stabilită prin nerespectarea prevederilor art. 1244, alin. C. Civ. alin. 1 se
reduce de drept pînă la rata maximă permisă. Orice clauză contrară este nulă.
Nu va fi necesară respectarea acestei interdicții, în cazul dobînzilor percepute sau plătite de
către Ministerul Finanțelor, Banca Națională a Moldovei, de băncile comerciale, de asociațiile de
economii și împrumut, organizațiile de creditare nebancară, precum și în alte cazuri prevăzute de
lege.În esenţă, dobânda este o contraprestaţie pe care împrumutatul o datorează împrumutătorului
pe lângă aceea de restituire a lucrului împrumutat în sine. Această contraprestaţie, care face ca
împrumutul să nu fie cu titlu gratuit, ci oneros, constă de cele mai multe ori într-o sumă de bani, dar
nimic nu se opune ca ea să constea şi în alte bunuri mobile.
Dobânda trebuie să fie expres stipulată în contract, ea neputând fi prezumată. În cazul în
care părţile stipulează în contract că împrumutul este cu dobândă, dar nu se specifică cât anume, se
aplică automat dobânda legală.
În esenţă, dobânda este o contraprestaţie pe care împrumutatul o datorează împrumutătorului
pe lângă aceea de restituire a bunului împrumutat în sine. Această contraprestaţie, care face ca
împrumutul să nu fie cu titlu gratuit, ci oneros, constă de cele mai multe ori într-o sumă de bani, dar
poate să constea şi în alte bunuri mobile.
Prin dobîndă se înțelege atît sumele socotite în bani cu acest titlu, cît și alte prestații, sub
orice titlu sau denumire, la care împrumutatul se obligă drept preț al utilizării împrumutului. Chiar
dacă s-ar întâlni sub denumirea comision, care poate fi numit de administrare, de modificare sau
comision unic, până la urmă, acesta este un preț al împrumutului respectiv și în cazul însumării
totale a tuturor prestațiilor cu orice titlu sau denumire, vro trebui să respecte limitele impuse de lege
în privința dobânzii.
La stabilirea cuantumul dobânzii nu prezintă importanță dacă dobânda este stabilită ca o
sumă fixă sau ca un procent periodic (zilnic, lunar, anual) din suma împrumutului.  La fel, este
irelevand dacă dobânda este plătită în avans, periodic sau la scadența împrumutului. 

42
 Dobânda se calculează numai asupra capitalului (suma împrumutată), dobânda la dobândă
(anatocismul) fiind oprită de lege, art. 943 C. Civ. interzice în mod expres aplicarea dobânzilor la
dobânzi sau penalități.
Termenele la care se face plata dobânzilor sunt acelea stabilite de părţi, iar în lipsă de
stipulaţie în acest sens, plata lor se face anual (art. 1244, alin. 6 C. civ.).
Obligaţiile împrumutătorului
Fiind un contract unilateral, în principiu, împrumutul creează obligaţii doar în sarcina
împrumutatului.
Împrumutătorul este obligat să transmită împrumutatului bani sau bunurile potrivit
contractului. În cazul în care împrumutătorul nu execută obligaţia de a da cu împrumut,
împrumutatul poate cere doar repararea prejudiciului cauzat (art. 1243 C. Civ.).
Împrumutătorul are dreptul să renunţe la executarea obligaţiilor în cazul în care situaţia
materială a împrumutatului se înrăutăţeşte substanţial, fapt ce ar periclita restituirea împrumutului,
chiar dacă înrăutăţirea s-a produs înainte de încheierea contractului şi a devenit cunoscută
împrumutătorului ulterior (art. 1245 C. Civ.).
Ca şi în cazul comodatului însă, legea (art. 1250 C. Civ.) pune în sarcina împrumutătorului
răspunderea pentru viciile lucrului împrumutat, pe care, cunoscându-le, nu le-a comunicat
împrumutatului. Împrumutătorul poartă răspundere pentru viciile bunului împrumutat fără dobîndă
în conformitate cu regulile de răspundere a comodantului, iar în cazul împrumutului cu dobîndă în
conformitate cu regulile de răspundere a vînzătorului.

4. Încetarea contractului de împrumut

Prin restituirea împrumutului şi a dobânzilor aferente

În mod obişnuit, contractul de împrumut încetează prin restituirea împrumutului şi a
dobânzilor aferente, indiferent dacă aceasta se face în mod voluntar sau prin executare silita.
Întrucât termenul este stabilit, de regulă, în favoarea debitorului, plata se poate face în mod
valabil şi înainte de termen.
Dacă termenul convenţional a fost stipulat în interesul ambelor părţi, debitorul va putea face
plata înainte de termen numai cu consimţământul creditorului, în cazul împrumutului cu dobândă se
prezumă că termenul a fost stipulat în interesul ambelor părţi, dacă contractul sau legea nu prevede
altfel.
Alte moduri de stingere
În condiţiile dreptului comun, contractul de împrumut de consumaţie mai poate înceta şi prin
rezoluțiune, remitere de datorie, confuziune, dare în plată, inclusiv compensaţia, el având ca obiect
lucruri fungibile.
În caz de moarte a oricăreia dintre părţile contractante, drepturile şi obligaţiile rezultând din
împrumut se transmit asupra moştenitorilor potrivit regulilor generale. Dar termenul restituirii poate
fi stabilit în contract în raport cu moartea uneia dintre părţi (termen incert). Iar dacă împrumutul s-a
acordat intuitu personae, fie şi cu termen, moartea împrumutatului atrage exigibilitatea datoriei.
Cât priveşte rezoluțiunea contractului, înainte de scadenţă, pentru neexecutare, este permisă
ca sancţiune pentru neexecutare, dacă împrumutatul, în afara obligaţiei de restituire, îşi asumă şi
alte obligaţii pe care nu le respectă. De ex., împrumutul este cu titlu este cu titlu oneros şi
împrumutatul nu plăteşte dobânzile la termen sau dacă împrumutul s-a acordat (chiar cu titlu
gratuit), dar cu un scop determinat şi împrumutatul foloseşte lucrul împrumutat cu nerespectarea
destinaţiei ori nu prezintă garanţiile stipulate etc.

43
 TEMA IX. CONTRACTUL DE LOCAȚIUNE

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de locaţiune

Prin contractul de locaţiune, o parte (locator) se obligă să dea celeilalte părţi (locatar) un
bun determinat individual în folosinţă temporară sau în folosinţă şi posesie temporară, iar aceasta
se obligă să plătească chirie (art. 1251 C. Civ.).
Locaţiunea este un contract sinalagmatic, întrucât dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru
ambele părţi: locatorul se obligă să asigure folosinţa temporară a bunului închiriat, iar locatarul se
obligă să plătească chirie.
Locaţiunea este un contract cu titlu oneros, întrucât în schimbul folosinţei bunului se
plăteşte o chirie determinată sau cel puţin determinabilă.
Locaţiunea este un contract comutativ, în care existenta şi întinderea obligaţiilor nu
depinde de întâmplare şi deci nu există şanse de câştig sau pierdere pentru părţi.
Contractul de locaţiune este un contract consensual, care se încheie prin acordul, de
voinţă a părţilor, fără vreo formalitate.
Contractul de locaţiune este un contract cu executare succesivă, în timp. Durata
folosirii bunului este de esenţa locaţiunii; locatorul asigură folosirea bunului până la încetarea
contractului, iar chiria este calculată după durata folosinţei şi timpul se are în vedere chiar dacă
ea s-a fixat în mod global.

2. Condițiile de validitate ale contractului de locaţiune

Capacitatea părților. Părţile contractului de locaţiune sunt locatorul şi locatarul. În

calitate de locator pot fi proprietarul, uzufructuarul şi alte persoane împuternicite să închirieze
un bun. Uzufructuarul, având dreptul de a se folosi de bun şi de a-i culege fructele, poate transmite
dreptul său de folosinţă locatarului în condiţiile prevăzute în art. 609 C. civ.
Locatorul și locatarul trebuie să aibă capacitatea pentru a încheia acte de administrare.
Obiectul contractului poate fi un bun individual determinat mobil sau imobil,
neconsumptibil, adică cel care nu se distruge sau nu se consumă prin folosinţă conform
destinaţiei. Nu pot constitui obiect al contractului de locaţiune valorile nemateriale: invenţiile,
informaţia comercială, denumirea de firmă, mărcile etc., deoarece transmiterea dreptului de
valorificare a lor se face în baza altor contracte (de licenţă, franchising etc.).
Bunurile din proprietatea statului pot fi închiriate cu respectarea cerinţelor prevăzute în
lege specială. Nu pot fi închiriate bunurile şi întreprinderile statului enumerate în lista
întreprinderilor şi organizaţiilor de stat a căror locațiune nu se admite, şi lista tipurilor de
bunuri ale statului ce nu pot fi date în locațiune.
Preţul pe care locatarul îl plăteşte în schimbul folosinţei bunului se numeşte chirie.
Chiria se fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unităţi de timp (luna,
trimestrul, anul etc.) şi se plăteşte la termenele stipulate, de regulă în mod succesiv.
Chiria trebuie să fie determinată la momentul încheierii contractului sau determinabilă
(când reprezintă un anumit procent din venitul realizat de locatar).
Forma contractului. Potrivit art. 1252 C. Civ., contractul de locaţiune a unui bun imobil
trebuie să fie întocmit în scris. Dacă contractul de locaţiune a unui bun imobil se încheie pe un
termen mai mare de 3 ani, el trebuie înregistrat în registrul bunurilor imobile. Nerespectarea
44
acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţi. Dreptul de locaţiune
asupra bunurilor imobile pe un termen mai mic de 3 ani se înregistrează la primăria localităţii
pe teritoriul căreia se află bunul.
Termenul contractului. Contractul de locaţiune poate fi încheiat pentru un anumit
termen sau fără indicarea termenului. În orice caz contractul de locaţiune nu poate fi încheiat
pe un termen mai mare de 99 ani (art. 1253 C. Civ.).

3. Efectele contractului de locaţiune

Obligaţiile locatorului. Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie

să asigure locatarului folosinţa bunului în tot timpul locaţiunii (obligaţia de a face). Pentru
a asigura folosinţa bunului, locatorul este obligat să-1 predea şi să-1 menţină în stare de
întrebuinţare.
Obligația locatorului de predare a bunului. Bunul trebuie predat în starea
corespunzătoare, conform destinaţiei convenite prin contract, şi menţinut în această stare pe
durata locaţiunii.
Dacă locatorul nu predă la timp bunul închiriat sau refuză să-l predea, locatarul este în drept
să ceară executarea acestei obligaţii şi repararea prejudiciului sau rezoluțiunea locațiunii şi
repararea prejudiciului cauzat astfel (art. 1260 C. Civ.)
Bunul trebuie predat într-o stare corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia a fost
închiriat, locatorul fiind obligat să efectueze toate reparaţiile necesare în acest scop înainte de
preluarea bunului de către locatar.
Obligația de predare a bunului liber de vicii materiale sau juridice (art. 1254 alin. 2, C.
Civ.).
Bunul este considerat liber de orice viciu material când are caracteristicile convenite.
Dacă în contract părţile nu au convenit asupra caracteristicilor bunului, acesta va fi liber de
vicii atunci când poate fi folosit conform destinaţiei stabilite în contract, iar dacă nu s-a stabilit
nici destinaţia, conform destinaţiei obişnuite a unor asemenea bunuri.
Bunul este considerat liber de orice viciu juridic dacă nici un terţ nu poate valorifica
drepturi asupra acestui bun în perioada pentru care a fost încheiat contractul.
Dacă bunul dat în chirie este afectat de un viciu ascuns, locatarul este eliberat de plata
unei părţi din chirie proporţional diminuării folosinţei bunului. Dreptul de a plăti o chirie
redusă încetează când viciul este remediat (art. 1255 C.civ.).
Dacă un viciu care diminuează folosinţa bunului există în momentul încheierii
contractului sau apare ulterior dintr-o cauză pentru care este răspunzător locatorul sau dacă
acesta este în întârziere în privinţa obligaţiei sale de a remedia viciul, locatarul poate cere şi
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat (art. 1256 C. Civ.). Locatorul răspunde chiar dacă a fost
de bună credinţă la încheierea contractului (nu a cunoscut viciile) şi indiferent dacă viciile
existau în momentul încheierii contractului sau provin din cauze ulterioare, pentru care este
răspunzător locatorul, deoarece obligaţia locatorului de a sigura folosinţa bunului este
succesivă.
Părţile pot, prin acord comun, să înlăture sau să diminueze răspunderea locatorului
pentru vicii, cu excepţia cazului în care locatorul trece cu viclenie viciul sub tăcere. În acest
ultim caz clauza de nerăspundere este nulă (art. 1258 C. Civ.).
Locatarul poate exercita drepturile sale apărute în legătură cu viciile bunului închiriat,
dacă 1-a informat pe locator despre viciile depistate şi dacă la momentul încheierii
contractului nu ştia despre viciile bunului.
45
 Obligația de garantare a folosinţei liniştite şi utile a bunului. Locatorul este obligat
să se abţină de la orice faptă, care ar avea drept consecinţă tulburarea locatarului în folosinţa
bunului, tulburare de fapt sau de drept. Potrivit art. 1261 C. Civ., locatorul nu are dreptul să
schimbe forma (prin transformarea materială a bunului) sau destinaţia bunului în timpul
locaţiunii.
Locatorul este obligat să repare prejudiciul care rezultă din perturbarea de către un terţ a
folosirii bunului numai în cazul în care terţul este un locatar sau dacă locatorul i-a permis folosinţa
bunului sau accesul la el.
Dacă folosinţa bunului este diminuată, locatarul conservă dreptul la alte mijloace pe care le
are contra locatorului.
Obligația de efectuare a reparaţiei capitale a bunului închiriat, dacă legea sau
contractul nu prevede altfel (art. 1274 C. Civ.). Capitală trebuie considerată acea reparaţie
care necesită cheltuieli considerabile şi în cadrul căreia se efectuează schimbul ori
restabilirea detaliilor sau elementelor de bază ale bunului închiriat. Reparaţia capitală se
efectuează în termenul stabilit în contract sau când reiese dintr-o necesitate urgentă.
Dacă locatorul nu efectuează reparaţia capitală a bunului închiriat în cursul locaţiunii, locatarul
are dreptul să efectueze reparaţia capitală şi să treacă cheltuielile de reparaţie în contul chiriei.
Obligaţiile locatarului.
Locatarul este obligat să folosească bunul la destinaţia şi în conformitate cu prevederile
contractului. Dacă locatarul nu întrebuinţează bunul - total sau parţial - potrivit destinaţiei, locatorul
va putea cere rezilierea contractului.
Locatarul este obligat să întrebuinţeze bunul ca un bun proprietar. Aceasta implică obligaţia
de a păstra şi a asigura integritatea bunului, de a acoperi cheltuielile curente de folosire şi
întreţinere a bunului, de a efectua reparaţia curentă a bunului (art. 1264 C. Civ.).
Locatarul este obligat să plătească chirie. Potrivit art. 1262 C. Civ., plata chiriei poate fi
efectuată la expirarea termenului stabilit în contract. Dacă plata chiriei este stabilită pentru anumite
perioade de timp, ea trebuie efectuată la expirarea lor.
Chiria poate fi stabilită în ansamblu pentru toate bunurile închiriate sau aparte, pentru fiecare
obiect, în natură, în bani sau în formă mixtă. Chiria poate fi stabilită sub forma: unei sume
globale, unui anumit procent din venitul obţinut de locatar ca urmare a folosirii bunului închiriat,
prestării unor servicii locatorului etc.
Cuantumul chiriei poate fi modificat prin acordul părților. Locatorul poate cere instanței de
judecată modificarea chiriei prin hotărîre judecătorească numai o dată în an și numai în cazul în care
condițiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă, cu excepția cazului în care locatorul și-a
asumat riscul schimbării condițiilor economice.
Locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condițiile, stipulate în
contract, de folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutățit, în conformitate cu dispozițiile art. 933.
Dispozițiile art. 901-946 rămîn aplicabile.
După încetarea raporturilor contractuale, locatarul este obligat să restituie bunul închiriat
în starea în care i-a fost dat sau în starea prevăzută de contract (art. 1284 C. Civ.). Dacă, după încetarea
raporturilor contractuale, locatarul nu restituie bunul închiriat, locatorul are dreptul să ceară plata
chiriei pentru toată durata întârzierii şi repararea prejudiciului în partea neacoperită de chirie.
Restituirea bunului către locator după încetarea raporturilor contractuale pune problema
apartenenţei îmbunătăţirilor efectuate bunului închiriat. Soarta îmbunătăţirilor depinde de
caracterul lor şi de faptul efectuării lor cu sau fără acordul locatorului. Din punct de vedere al
caracterului lor, îmbunătăţirile pot fi separabile (cele care pot fi separate fără a deteriora bunul
închiriat) şi inseparabile.
46
 Potrivit art. 1285 C. Civ., la expirarea termenului sau la rezilierea contractului de locaţiune,
locatarul are dreptul să separe îmbunătăţirile separabile, efectuate cu permisiunea locatorului ori să
ceară compensarea valorii lor de către locator dacă legea sau contractul nu prevăd altfel.
Îmbunătăţirile inseparabile efectuate cu permisiunea locatorului trec în proprietatea lui, locatarul
având dreptul să ceară compensarea valorii lor.

3. Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune

Locatarul este în drept să dea bunul închiriat în sublocaţiune sau să cesioneze locaţiunea
numai cu consimţămîntul locatorului. Pentru aceasta, el este obligat  să-l informeze pe locator
despre intenţia sa şi să indice numele sau denumirea, adresa persoanei căreia intenţionează să-i
subînchirieze bunul sau să-i cedeze locaţiunea.
Locatorul nu poate să nu dea consimţămîntul la subînchiriere sau la cesiunea locaţiunii dacă,
după încheierea contractului de locaţiune, se naşte interesul legitim pentru locatar de a da bunul,
integral sau parţial, unui terţ. Legea însă nu stabilește ce înseamnă interes legitim și după care
criterii se va stabili dacă există sau nu un interes legitim.
Locatorul nu este obligat să consimtă la subînchiriere sau la cesiune, dacă persoana terţului
constituie un impediment, spaţiul închiriat devenind astfel supraîncărcat sau dacă, din alte motive
temeinice, nu i se poate impune locatorului să permită subînchirierea sau cesiunea locaţiunii.
Dacă nu consimte la sublocaţiune sau la cesiunea locaţiunii, locatorul este obligat să
comunice, în termen de 15 zile, locatarului motivele, în caz contrar se prezumă consimțământul
acestuia.
Locatorul care consimte la sublocaţiune sau la cesiunea locaţiunii nu poate cere decît
compensarea cheltuielilor rezonabile care pot rezulta din sublocaţiune sau cesiune.
În cazul sublocaţiunii, locatarul îşi păstrează răspunderea faţă de locator.
Termenul sublocațiunii nu poate depăși termenul locațiunii.
Cesiunea locațiunii eliberează locatarul anterior de obligații. Dacă obiectul locațiunii este un
imobil de locuit, orice clauză contrară prevederilor art. 1270 C. Civ. este nulă.

4. Încetarea locaţiunii

Pe lângă acordul de voinţă al părţilor, contractul de locaţiune încetează prin:

a) expirarea termenului;
b) rezoluțiunea contractului pentru neexecutare;
c) pieirea bunului;
d) exproprierea bunului închiriat.
e) în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.
Expirarea termenului. Dacă termenul locaţiunii a fost determinat prin acordul părţilor,
locaţiunea încetează de drept prin expirarea termenului, fără să mai fie nevoie de o înştiinţare
prealabilă.
Dacă raporturile contractuale continuă în mod tacit după expirarea (termenului)
contractului de locaţiune, acesta se consideră prelungit pe un termen nedeterminat (art. 1280 C.
Civ.). În acest caz suntem în prezenţa reînnoirii locaţiunii prin tacita relocaţiune.

47
 Întrucât tacita relocaţiune operează un nou contract de locaţiune, trebuie să fie îndeplinite
condiţiile cerute de lege pentru încheierea unui nou contract. Tacita relocaţiune va avea loc în
condiţiile stabilite în primul contract, dar se va considera încheiată fără termen.
Rezoluțiunea locațiunii pentru neexecutare din iniţiativa locatorului
Locatorul este în drept să ceară rezoluțiunea locațiunii dacă locatarul:
a) nu foloseşte bunul închiriat la destinaţie sau în conformitate cu prevederile contractului;
b) admite intenţionat sau din culpă înrăutăţirea stării bunului ori creează un pericol real pentru
o asemenea înrăutăţire;
c) nu plăteşte chiria pe parcursul a 3 luni după expirarea termenului de plată dacă în contract
nu este prevăzut altfel;
d) încheie un contract de sublocaţiune fără acordul locatorului.
Rezoluțiunea locațiunii pentru neexecutare din iniţiativa locatarului
Locatarul este în drept să ceară rezoluțiunea locațiunii în cazul în care:
a) şi-a pierdut capacitatea de muncă şi nu poate folosi bunul închiriat;
b) ste privat de libertate şi nu-şi poate executa obligaţiile contractuale.
Pieirea bunului închinat. Dacă pieirea este totală (bunul nu mai poate fi folosit potrivit
destinaţiei), contractul este desfăcut de drept, căci locatorul nu mai poate asigura locatarului
folosinţa bunului şi nici nu poate fi obligat la refacerea sau înlocuirea lui.
Contractul încetează indiferent dacă pieirea bunului este fortuită sau culpabilă, căci
locaţiunea nu poate fi concepută fără un obiect asupra căruia să se exercite.
Exproprierea bunului închiriat. Potrivit art. 1277 C. Civ., exproprierea totală a bunului
închiriat stinge locaţiunea de la dala la care expropriatorul are dreptul să ia bunul în posesiune.
Dacă exproprierea bunului este parţială, locatarul poate, după împrejurări, obţine reducerea
chiriei sau rezilierea contractului.

TEMA X. CONTRACTUL DE ARENDĂ

1. Notiunea si caracterele juridice ale contractului de arendă

48
 Conform art. 1288, alin. l C. Civ. prin contractul de arendă, o parte (arendator) se obligă
să dea celeilalte părți (arendaș) un teren agricol și/sau alte bunuri agricole în posesie și folosință pe
o durată determinată, iar aceasta se obligă să efectueze plata de arendă.e contractul încheiat între
o parte - proprietar, uzu-fructuar sau un alt posesor legal de terenuri şi de alte bunuri agricole
(arendator)- şi altă parte (arendaş) cu privire la exploatarea acestora pe o durată determinată şi la
un preţ stabilit de părţi.
Caractere juridice
Contractul de arendă e un contract sinalagmatic, deoarece încheierea lui dă naştere la
drepturi şi obligaţii reciproce şi interdependente pentru ambele părţi.
Arenda este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare dintre părţi urmăreşte un interes
patrimonial propriu (primirea contra prestaţiei de la cealaltă parte).
Contractul de arendă este un contract cu executare succesivă, dat fiind faptul că obligaţiile
reciproce ale părţilor se execută de acestea în timp, pe toată durata contractului, care este stabilită de
către părţi.
Contractul de arendă e un contract translativ de folosinţă, deoarece prin el se transmite
numai folosinţa (exploatarea) unor bunuri agricole, expres stipulate în contract. Prin urmare,
contractul de arendă este un contract ne-translativ de proprietate.
Contractul de arendă este comutativ, fiindcă din momentul încheierii părţile cunosc întinderea
prestaţiilor la care se obligă.

2. Condițiile de validitate ale contractului de arendă

Capacitatea părţilor. Părțile contractului de arendă sunt arendatorul şi arendaşul. Acestea

trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de administrare.
Obiectul contractului de arendă sunt terenurile, alte bunuri agricole şi preţul (arenda, plata
pentru arendă). Bunuri agricole, în baza art. 1288, alin. 2 C. Civ. sunt considerate: mijloacele fixe
(terenuri cu destinaţie agricolă, inclusiv din intravilanul localităţilor şi ale fondului de rezervă,
maşini, utilaje şi instalaţii destinate lucrărilor agricole, construcţii, platforme şi spaţii de depozitare
destinate păstrării producţiei agricole, cu terenurile aferente acestora, animale care se folosesc în
procesul agricol) şi, după caz, mijloacele circulante.
Prin Decretul preşedintelui Republicii Moldova din 6 ianuarie 1994 au fost aprobate: Lista
întreprinderilor şi organizaţiilor de stat a căror arendă nu se admite şi Lista tipurilor de bunuri
ale statului ce nu pot fi date în arendă 2.
Preţul în contractul de arendă se numeşte plata de arendă.
Mărimea acesteia se stabileşte prin acordul părţilor şi se fixează în contract.
Plata arendei se face în natură, în bani sau în natură şi în bani, potrivit acordului dintre
părţi, şi se execută în termenul şi în locul stabilite în contract.
Termenul arendei bunurilor agricole se stabileşte de către părţile contractante, dar nu
poate fi mai mic de un an şi mai mare de 30 de ani.
La darea în arenda a terenurilor agricole în scopul sădiri unor plantaţii multianuale,
termenul contractului de arenda nu poate fi mai mic de 25 de ani, dacă contractul nu prevede alt
termen.
Forma contractului.
Conform art. 1289, alin. 1 C. Civ., contractul de arendă se încheie în formă scrisă, iar în
cazul unui termen mai mare de trei ani se înregistrează la Oficiul Cadastral Teritorial.

2
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr 1, 1994.
49
 Contractul de arendă a terenurilor şi a altor bunuri agricole încheiat pe un termen de până la
trei ani inclusiv se înregistrează la primăria localităţii în a cărei rază teritorială se află terenurile şi
alte bunuri agricole.
Arendatorul şi arendaşul trebuie să întocmească, la începutul şi la încetarea arendei, un act
de predare-primire în care să descrie bunul arendat şi starea în care se află la momentul predării (art.
1289 C.Civ).

3. Efectele contractului de arendă

Drepturile arendatorului
Arendatorul este în drept să verifice modul în care arendaşul exploatează bunurile sale
date în arendă, fără a interveni în activitatea curentă a acestuia, şi sa obţină informaţia necesară.
Arendatorul are, în vederea garantării cererilor sale ce decurg din contractul de arendă,
dreptul de amanet asupra bunurilor aduse de arendaş şi asupra fructelor bunului arendat (art.
1303 C.Civ.).
Drepturile arendașului
Arendaşul, la rândul său, are dreptul prioritar la încheierea contractului de arendă pe un
nou termen în cazul în care:
• şi-a onorat obligaţiile contractuale anterioare;
• bunurile arendate se dau în arenda pe un nou termen;
• acceptă noile clauze contractuale stabilite de arendator.
Arendaşul beneficiază de dreptul de preempţiune în cazul înstrăinării de către proprietar a
bunurilor date în arendă.
Arendaşul este în drept să ceară reducerea proporţională a plăţii arendei dacă mai mult de
jumătate din fructele obţinute prin arendare pier fortuit. Acest drept există doar până la separarea
fructelor (art. 1302 C.Civ.).
Arendaşul are de asemenea dreptul de a răscumpăra bunul arendat, de a-1 da în subarenda,
dar numai cu consimţământul arendatorului.
Obligațiile arendatorului:
• să predea bunurile agricole date în arendă în termenele şi în condiţiile stipulate în
contract;
• să predea utilajul şi tehnica agricolă prevăzute în contract;
• să predea actele necesare pentru utilizarea bunurilor arendate (paşaportul tehnic,
certifica-tul de calitate şi alte documente);
• să acţioneze într-o manieră care să nu împiedice exploatarea normală a bunurilor
date în arendă;
• să efectueze din cont propriu reparaţia capitală a bunurilor date în arendă, în cazul în
care contractul nu prevede altfel;
• să plătească arendaşului,în cazul rezilierii contractului înainte de încetarea anului
agricol, valoarea fructelor deşi încă neseparate, însă care vor putea fi separate înainte de sfârşitul
anului agricol în condiţiile unei gospodăriri normale;
• să execute alte condiţii prevăzute de contract.
Obligațiile arendaşului:
• să folosească cu bună-credinţă bunurile arendate, conform clauzelor contractului;
• să menţină potenţialul productive al bunurilor agricole, să le restituie la expirarea
termenu-lui stipulat în contract,în starea corespunzătoare clauzelor contractului,ţinându-se cont
de gradul de uzură;
50
 • să achite plata pentru arendă în termenul şi în modul stabilit;
• să achite impozitele şi alte plăţi,prevăzute de legislaţia în vigoare,în cazul când
contrac-tul nu prevede altfel;
• să execute alte condiţii prevăzute de legislaţia în vigoare sau de contract.

4. Încetarea contractului de arendă

Contractul de arendă încetează în cazul:

a) expirării termenului arendei;
b) pierii bunurilor arendate;
c) rezoluțiunii contractului;
d) în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.

TEMA XI. CONTRACTUL DE LEASING

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de leasing

Prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă să asigure celeilalte părți (locatar), în
decursul unui termen convenit care depășește 1 an (termenul de leasing), posesia și folosința unui

51
bun cumpărat de locator, precum și să acorde locatarului opțiunea de a dobîndi în proprietate bunul,
de a prelungi termenul de leasing ori de a restitui bunul la expirarea termenului de leasing, iar
locatarul se obligă să efectueze plățile periodice convenite (rate de leasing) (art. 1314 C. Civ.).
Contractul de leasing este un contract sinalagmatic, întrucât ambele părți au drepturi și
obligații reciproce.
Contractul de leasing este oneros, pentru că ambele părţi urmăresc realizarea unui profit
propriu, profit evaluabil în bani.
Caracterul comutativ este dat de faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor sunt cunoscute
de părţi din momentul încheierii contractului de vînzare-cumpărare între vînzător (furnizor) şi
locator în baza specificărilor locatarului. La rîndul său, locatarul, încheind contractul de leasing
cunoaşte plățile de leasing la care se obligă.
Contractul de leasing este solemn, întrucât art. 1317 C. Civ. prevede expres forma scrisă a
contractului.
Contract cu executare succesivă, întrucât eecutarea acestuia durează în timp.
Contractul de leasing este un contract complex, deoarece conţine trăsăturile mai multor
contracte, precum vînzarea-cumpărarea, locațiunea, împrumut etc.

2. Condițiile de validitate ale contractului de leasing

Capacitatea părţilor. Părțile contractului de leasing trebuie să aibă capacitatea de a încheia

acte de dispoziție.
Obiectul contractului. Îl constituie bunurile date în leasing și ratele de leasing. Bunurile
consumptibile pot fi transmise în leasing doar ca parte a unei universalități care conține
predominant bunuri neconsumptibile.
Bunul mobil care face obiectul contractului de leasing conservă natura mobiliară pe durata
aflării în leasing, chiar dacă este anexat sau încorporat într-un imobil, în măsura în care nu-și pierde
individualitatea.
Rata de leasing reprezintă plata periodică compusă dintr-o cotă-parte din valoarea de intrare
a bunului și dobînda de leasing.
Valoarea de intrare a bunului este compusă din costul la care a fost cumpărat bunul de către
locator, inclusiv taxele și impozitele prevăzute de lege (cu excepția celor care, conform legii,
urmează a fi restituite locatorului), precum și, după caz, orice alte cheltuieli acoperite de locator
aferente cumpărării, predării și punerii în funcțiune a bunului prevăzute de contractul de leasing.
Dispozițiile art. 1244 C. Civ. se aplică în mod corespunzător dobînzii de leasing.
Forma. Contractul de leasing trebuie încheiat în scris (art. 1317 C. Civ.).
Termenul contractului de leasing se stabileşte de părţi, trebuie să fie mai mare de 1 an şi
trebuie încheiat pe un termen determinat.

3. Efectele contractului de leasing

Obligaţiile locatorului:
a) să nu intervină în alegerea bunului şi a vânzătorului pe care o face locatarul. Numai cu
acordul locatarului locatorul poate să aleagă bunul şi vânzătorul;
b) să încheie, din însărcinarea locatarului, contract de vânzare-cumpărare. Locatorul trebuie să
stabilească cu vânzătorul caracteristicile economico-tehnice ale bunului prescrise de locatar,
termenul şi locul furnizării. Încheind contract de vânzare-cumpărare, locatorul este obligat să
informeze vânzătorul cu privire la contractul de leasing existent sau care urmează a fi încheiat;
c) să încredinţeze locatarului executarea obligaţiilor sale privind recepţionarea bunului,
formularea cerinţelor care izvorăsc din acest contract, dacă contractul de leasing nu prevede altfel;

52
 d) să acorde locatarului un drept de posesie şi folosinţă asupra bunului achiziţionat.
Totodată, locatorul îşi menţine dreptul de proprietate asupra bunului dat în posesie şi
folosinţă. Odată cu predarea posesiei bunului, asupra locatarului se transferă şi riscurile pieirii
acestuia dacă contractul nu prevede altfel. Aceasta constituie o derogare de la regula de drept
comun. Locatarul îşi asumă riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului utilizat şi continuarea
plăţilor de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing.
e) după încetarea contractului, este obligat să primească bunul dacă locatarul nu-şi exercită
dreptul de a-1 procura în proprietate sau de a prelungi contractul.
Obligațiile locatarului:
a) să prezinte locatorului informaţia cu privire la bun şi la vânzătorul lui;
b) să coordoneze cu locatorul proiectul contractului de vânzare-cumpărare;
c) să folosească bunul potrivit destinaţiei şi prevederilor contractului;
d) să întreţină, să repare şi să asigure bunul, suportând toate cheltuielile aferente;
e) pe durata contractului de leasing, să asigure integritatea bunului şi menţinerea lui în stare de
funcţionare;
a) să achite ratele de leasing în modul şi termenele stabilite în contract. Părţile pot stabili în
contract că plăţile de leasing urmează a fi achitate din momentul furnizării bunului ori după
montarea lui, punerea în funcţiune sau după obţinerea primului venit din activitatea de exploatare a
bunului;
b) să recepţioneze bunul de la vânzător, suportând cheltuielile de recepţie. Recepţionarea
bunului se poate perfecta printr-un act de recepţie, care confirmă integritatea lui şi corespunderea
indicilor economico-tehnici prevăzuţi în contractul de vânzare-cumpărare.
c) după încetarea contractului, să restituie bunul locatorului dacă nu exercită alte opţiuni
acordate de lege.
Drepturile, obligațiile și răspunderea vânzătorului (frurnizorului)
Depturile, obligaţiile cît şi răspunderea vînzătorului (furnizorului) de echipament se
reglementează de legislaţie şi de contractul de vînzare-cumpărare. Dacă în contractul de vînzare-
cumpărare (furnizare) de echipament este prevăzută obligaţia vînzătorului (furnizorului) de a livra şi
instala echipamentul în termenul şi locul stabilit de comun acord cu locatarul, îndeplinirea acestei
condiţii se autentifică prin acte de recepţionare-predare şi montare de echipament semnate de
vînzător (furnizor) şi locatar dacă contractul nu prevede altfel.
Reieşind din contractul de vînzare-cumpărare principala obligaţie a vînzătorului
(furnizorului) este predarea bunului către cumpărător, şi dreptul de a cere preţul pentru bunul
predat. Apar dificultăţi doar în materia ducerii răspunderii în cazul executării necorespunzătoare sau
neeexecutării de către vînzător a obligsaţiilor contractuale, şi anume urmează a fi determinată cine
va recepţiona bunul (locatorul sau locatarul). În cazul în care nu este reglementat cine va recepţiona
bunul, atunci el este recepţionat de locatar, fiindcă în unele cazuri dacă e prevăzut în contract bunul
poate fi recepţionat şi de locator.
Prin urmare relaţia dintre vînzător şi locatar (de regulă) sunt reglementate de clauzele
contractului de vînzare-cumpărare (acesta supunîndu-se regulilor generale aplicabile în materia
respectivă).

53
 4. Încetarea contractului de leasing

Contractul poate înceta la expirarea termenului sau în caz de rezoluțiunei. Temeiurile de

rezoluțiune a contractului de leasing sunt prevăzute în Codul civil. Părţile pot stabili în contract şi
alte temeiuri.  
Potrivit art. 1328, alin. 1 C. Civ., locatorul are dreptul să rezilieze contractul de leasing dacă
locatarul:
a) fost intentat procesul de insolvabilitate în privința locatarului, cu excepțiile prevăzute de
Legea insolvabilității nr. 149/2012;
b) locatarul nu a oferit garanțiile personale sau reale prevăzute de contractul de leasing ori a
redus fără acordul creditorului garanțiile oferite;
c) o rată de leasing nu este plătită, măcar parțial, mai mult de 45 de zile de la scadență;
d) pe parcursul oricărei perioade de 12 luni consecutive, trei sau mai multe rate de leasing nu
au fost plătite integral la scadență;
e) survine una din circumstanțele prevăzute la art. 1282 alin. (1), cu excepția lit. c);
f) survin alte circumstanțe prevăzute de lege sau de contract.
Locatarul are dreptul să rezilieze contractul de leasing şi să ceară repararea prejudiciilor
dacă:
a) bunul nu i-a fost furnizat în termenul stipulat în contract;
b) bunul nu corespunde calităţii ori condiţiilor de furnizare;
c) locatorul încalcă esenţial clauzele contractuale.

TEMA XII. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ

54
 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de antrepriză

Prin contractul de antrepriză o parte (antreprenor) se obligă să efectueze pe riscul său o

anumită lucrare celeilalte părţi (client), iar aceasta se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească
preţul convenit (art. 1352 C. Civ.).
Antrepriza este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă şi
consensual.
În principiu, antrepriza este un contract încheiat intuitu personae. Potrivit art. 1334 C. Civ.,
antreprenorul este obligat să execute lucrarea personal doar atunci când această obligaţie reiese din
contract, din împrejurări sau din natura lucrării. În orice caz antreprenorul conservă supravegherea
şi răspunderea.

2. Condițiile de validitate ale contractului de antrepriză

Capacitatea părților. În materia antreprizei sunt aplicabile regulile de drept comun în ce

priveşte capacitatea părţilor de a contracta, neexistând unele reguli speciale.
Obiectul contractului de antrepriză este producerea, transformarea unui bun sau obţinerea
unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări ( art. 1352 C. Civ, alin. 2).
Preţul în contractul de antrepriză este retribuţia pe care clientul se obligă să o plătească
antreprenorului pentru lucrarea executată. Retribuţia se determină prin acordul părţilor prin
indicarea unei sume de bani sau a modului de determinare a ei.
Preţul în contractul de antrepriză este format din retribuţia cuvenită antreprenorului şi alte
cheltuieli suportate de acesta. La cheltuieli se atribuie sumele plătite de antreprenor terţelor
persoane pentru materialele procurate şi serviciile contractate.
Părţile pot întocmi deviz estimativ sau preţ forfetar. Dacă la momentul încheierii contractului
s-a putut determina cu certitudine preţul şi volumul lucrărilor, se întocmeşte preţ forfetar (sumă
globală). În acest caz clientul nu poate pretinde o reducere a retribuţiei, iar antreprenorul nu poate
cere majorarea retribuţiei pe motiv că lucrarea a solicitat mai puţin lucru sau cheltuieli, respectiv
mai mult lucru sau cheltuieli decât se preconizau. Preţul forfetar rămâne acelaşi chiar dacă au fost
aduse modificări termenelor şi condiţiilor iniţiale de executare dacă părţile nu au convenit altfel (art.
1333 C. Civ.).
Dacă la momentul încheierii contractului este imposibil de a determina cu certitudine volumul
şi preţul lucrărilor, se întocmeşte deviz estimativ. Devizul estimativ poate fi majorat, dar pentru
aceasta antreprenorul trebuie să justifice majorarea. Clientul va fi obligat să plătească majorarea
devizului estimativ dacă ea rezultă din lucrările sau cheltuielile pe care antreprenorul nu le-a putut
prevedea la momentul încheierii contractului (art. 1331 C. Civ.).
Forma contractului. Întrucât nu există norme speciale privind forma contractului, se vor
aplica normele generale privind forma contractului.

3. Efectele contractului de antrepriză

Drepturile şi obligaţiile antreprenorului.

Antreprenorul este obligat, înainte de încheierea contractului, să furnizeze clientului, în
măsura în care circumstanţele o permit, toate informaţiile referitoare la natura lucrării, la bunurile şi
termenul necesare lucrării (art. 1356 C. Civ.).

55
 Potrivit art. 1345 C. Civ., riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunurilor necesare executării
contractului îl suportă cel care le-a furnizat dacă în contract nu este prevăzut altfel. Ţinând cont de
faptul că, potrivit regulii generale, legea obligă antreprenorul să prezinte bunurile necesare
executării lucrării, acesta şi va suporta de cele mai dese ori riscul pieirii sau deteriorării lor fortuite.
Potrivit art. 1362 C. Civ riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului contractului până la
recepţionarea lui îl suportă antreprenorul. Dacă însă clientul întârzie recepţionarea lucrării, riscul
trece asupra lui de la data la care s-a pus în întârziere.
Antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele, mijloacele şi forţele sale.
Potrivit alin. l, art. 1342 C. Civ., antreprenorul este obligat să furnizeze toate bunurile necesare
executării contractului dacă nu a fost stipulat altfel. Bunurile necesare pentru executarea lucrării
trebuie să fie de o calitate bună. Antreprenorul datorează pentru bunuri aceleaşi garanţii pe care le
datorează vânzătorul, fiind responsabil pentru viciile materiale şi juridice ale acestora. Astfel, în
cazul în care lucrarea nu s-a executat sau s-a executat necorespunzător, antreprenorul nu poate
invoca viciile bunurilor pentru a fi exonerat de răspundere.
În cazul în care bunurile sunt furnizate de client, antreprenorul este obligat să le folosească cu
grijă şi să ţină evidenţa folosirii lor (alin.l, art. 1343 C. Civ.). Primind de la client bunurile necesare
executării contractului, antreprenorul este obligat să le verifice. Dacă constată că aceste bunuri sunt
improprii folosirii la destinaţie sau sunt afectate de un viciu evident sau ascuns care devine
cunoscut, antreprenorul este obligat imediat să-1 informeze pe client. în caz contrar antreprenorul
va răspunde pentru prejudiciul care poate surveni din folosirea unor asemenea bunuri.
Obligația antreprenorului să prezinte clientului o dare de seamă după executarea lucrării
despre modul de folosire a bunurilor furnizate de acesta şi să-i restituie partea rămasă.
Antreprenorul este obligat să-1 informeze pe client despre faptul că:
- materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ;
- viciile materialelor vor face ca produsul final să fie afectat de vicii;
- respectarea indicaţiilor clientului ameninţă trăinicia şi utilitatea lucrării;
- există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă trăinicia şi utilitatea
lucrării (art. 1341 C. Civ.). Dacă antreprenorul nu execută această obligaţie informativă, clientul are
dreptul să ceară repararea prejudiciului.
Dacă clientul, fiind informat de către antreprenor la timp şi în modul corespunzător, nu
înlocuieşte în termenul convenit materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă indicaţiile
referitoare la modul de executare a lucrării sau nu înlătură alte circumstanţe care ameninţă trăinicia
şi utilitatea lucrării, antreprenorul are dreptul să ceară rezilierea contractului şi repararea
prejudiciului cauzat (art. 1356 C. Civ.).
Antreprenorul este obligat să efectueze lucrarea personal doar atunci când acesta obligaţie
reiese din contract, din împrejurări sau din natura prestaţiei. În celelalte cazuri antreprenorul are
dreptul să încredinţeze executarea unor părţi din lucrare subantreprenorilor. Deoarece
subantreprenorii contractează numai cu antreprenorul, clientul nu are nici o acţiune contractuală
împotriva lor. În schimb, antreprenorul răspunde faţă de client pentru toate lucrările executate de
subantreprenori.
Antreprenorul este obligat să-1 informeze pe client despre necesitatea depăşirii considerabile
a devizului (art. 1355 C. Civ.). Nerespectarea acestei obligaţii acordă clientului dreptul de a cere
rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat sau eliberarea lui de obligaţia acoperirii
cheltuielilor ce depăşesc devizul convenit.
Clientul, fiind informat despre necesitatea depăşirii considerabile a devizului, este în drept să
ceară rezilierea contractului sau să accepte această depăşire. Dacă clientul alege această ultimă
opţiune, antreprenorul va avea dreptul numai la cheltuielile suplimentare suportate şi numai dacă
56
necesitatea depăşirii considerabile a devizului a fost imprevizibilă la momentul încheierii
contractului.
Antreprenorul este obligat să transmită clientului lucrarea liberă de orice viciu material sau
juridic (art. 1354 C. Civ.). Lucrarea nu are vicii juridice atunci când nici un terţ nu poate valorifica
drepturi împotriva clientului. Lucrarea nu are vicii materiale dacă are calităţile prevăzute în
contract. În cazul în care părţile nu au convenit asupra unor calităţi, lucrarea nu are vicii materiale
dacă este corespunzătoare utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă nu se poate deduce o
asemenea utilizare, utilizării obişnuite.
Antreprenorul are dreptul la o despăgubire corespunzătoare dacă clientul nu acceptă lucrarea
sau când nu îndeplineşte alte acţiuni necesare lucrării. Cuantumul despăgubirii se determină în
funcţie de durata întârzierii şi de cuantumul retribuţiei, cu deducerea a ceea ce antreprenorul
economiseşte în urma întârzierii sau refuzului ori a ceea ce a putut dobândi prin utilizarea în alt mod
a forţei sale de muncă (art. 1346 C. Civ.).
Antreprenorul are dreptul de retenţie şi de gaj asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit
de el atât timp, cât clientul îi datorează careva sume.
Drepturile şi obligaţiile clientului.
Clientul este obligat să recepţioneze lucrarea în modul, locul şi termenul stabilit de legislaţie
sau contract, după executarea aesteia (alin. l, art. 1363 C. Civ.). Dacă în contract nu s-a stabilit
termenul de recepţionare, lucrarea urmează a fi recepţionată de client imediat după ce a fost
înştiinţat de către antreprenor despre terminarea lucrării.
Recepţionarea este un acte de recepție prin care clientul acceptă lucrarea, cu sau fără rezerve.
În cazul în care lucrarea primită are vicii, clientul poate cere fie rezilierea contractului şi repararea
prejudiciului cauzat, fie remedierea viciului de către antreprenor, fie să remedieze el însuşi viciul.
Clientul are dreptul, după expirarea fără rezultat a termenului stabilit de el pentru remediere,
să remedieze el însuşi viciul şi să ceară compensarea cheltuielilor necesare dacă antreprenorul nu
refuză remedierea viciilor din cauza cheltuielilor disproporţionale.
Clientul care nu a cerut remedierea viciului după expirarea termenului stabilit în acest scop
de antreprenor şi nici nu a rezoluționat contractul poate doar reduce retribuţia cu o sumă
corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului (art. 1370 C. Civ.).
Acţiunea cu privire la viciile lucrării sau abaterile de la condiţiile contractului poate fi
intentată în termenele prevăzute de art. 1126 și 1127 C. Civ.
După recepţionarea lucrării, clientul este obligat să plătească retribuţia convenită de părţi,
dacă legislaţia sau contractul nu prevăd plata în rate sau în alt mod (art. 1372, alin. 1, C. Civ.).
Obligaţia de a plăti retribuţia se păstrează, dacă imposibilitatea terminării lucrării are loc din cauza
materialului necalitativ prezentat de client sau a indicaţiilor acestuia, cu condiţia că antreprenorul şi-
a executat obligaţiile informaţionale.
Clientul este obligat să plătească integral retribuţia, chiar dacă antreprenorul a redus costul
lucrării în raport cu cel stipulat în contract, fără a reduce cantitatea şi calitatea lucrării. Acesta
normă este dispozitivă, astfel încât părţile pot stabili un alt mod de repartizare a economiei făcute de
antreprenor (art. 1373 C. Civ.).

4. Încetarea contractului de antrepriză

Poate înceta prin rezoluțiune sau alte cazuri prevăzute de lege sau contract.
Rezoluțiunea la cererea uneia dintre părți pentru neexecutarea obligațiilor de către cealaltă
parte.
57
 Clientul, potrivit art. 1348 C. Civ., poate rezoluționa contractul orcând până la realizarea
completă a lucrării, fiind obligat să plătească antreprenorului retribuția pentru lucrările efectuate și
să repare prejudiciul cauzat prin reziliere. Clientul nu este obligat să motiveze cererea sa de
rezoluțiune a contractului.
Clientului are dreptul să ceară rezoluțiunea din cauza viciilor conform art. 1369 C.Civ. În
atare situație antreprenorul este obligat să repare prejudiciul cauzat.
Potrivit art. 1349 C. Civ, în cazul în care nu există un motiv temeinic pentru rezoluțiune,
antreprenorul poate rezoluționa contractul doar în așa mod, încât clientul să obțină pe o altă cale
lucrarea. Rezultă că antreprenorul nu poate cere rezoluțiunea anticipată a contractului decât dacă
există un motiv temeinic. Dacă clientul nu poate obține pe altă cale lucrarea, rezoluțiunea nu poate
avea loc.
Un alt temei de reziliere a contractului din inițiativa antreprenorului este prevăzut în art.
1351 C. Civ., dacă clientul, fiind informat de antreprenor la timp și în modul corespunzător, nu
înlocuiește în termenul cuvenit materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă indicațiile
referitoare la executarea lucrării sau nu înlătură alte circumstanțe care amenință trăinicia sau
utilitatea lucrării.
Decesul clientului
Decesul beneficiarului nu atrage încetarea contractului decît în cazul în care executarea lui
devine imposibilă sau inutilă.
Decesul sau instituirea unei măsuri de ocrotire judiciare în privința 
 antreprenorului
Decesul sau instituirea unei măsuri de ocrotire judiciare în privința antreprenorului atrage
stingerea raportului contractual doar dacă contractul a fost încheiat datorită calităților personale ale
acestuia sau nu poate fi continuat într-o manieră adecvată, inclusiv cu suportul ocrotitorului, caz în
care clientul are dreptul de a declara rezoluțiunea.

TEMA XIII. CONTRACTUL DE PRESTĂRI SERVICII

1. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de prestări servicii

58
 Potrivit art. 1375 C. Civ., prin contractul de prestări servicii o parte, numită prestator, se
obligă se presteze celeilalte părți numită beneficiar anumite servicii, iar acesta se obliga sa plătească
retribuința cuvenită.
Caractere juridice:
a) este un contract sinalagmatic;
b) este un contract cu titlu oneros,
c) este un contract comutativ;
d) este un contract consensual;
e) este un contract de executare succesivă;
f) este un contract, în principiu, intuitu personae

2. Condițiile de validitate ale contractului de prestări servicii

Capacitatea părților. Nu sunt prevăzute exigențe speciale față de părțile contractului, astfel
incit atît în calitate de prestator, cît și de beneficiar va putea participa orice persoană cu capacitate
de exercițiu deplină.
Obiect al contractului sunt servicii de orice natură, potrivit alin. 2, art. 1375, alin. 2 C. Civ.
Noțiunea de serviciu reprezintă un fapt, o acțiune care servește, avantajează pe cineva. Prestarea
serviciului rezultă din săvîrșirea unor acțiuni ( expedierea corespondenței, oferirea liniilor telefonice
în cazul serviciilor de telecomunicații etc.) sau în cadrul desfășurării unor activități ( servicii de
evaluare, analiză contabilă, deservire juridică, activitate de consulting, servicii educaționale etc.).
Spre deosebire de contractul de antrepriză care are drept obiect rezultatul materializat al
activității antreprenorului (producerea unui bun, prelucrarea lui), în cadrul prestărilor de servicii
acțiunea acestuai este îndreptată spre satisfacerea clientului, indiferent de atingerea de către acesta a
scopului urmărit.
Serviciile care formează obiectul contractului trebuie să fie posibile și licite.
Plata în contractul de prestări servicii este numit retribuție și reprezintă suma de bani oferită
de client în schimbul serviciilor prestate.
Forma contractului. În lipsa unor prevederi speciale, se vor aplica normele generale.

3. Efectele contractului de prestări servicii

Obligațiile prestatorului
Ca si în contractul de antrepriză, prestatorul este obligat, anterior încheierii contractului, să
furnizeze beneficiarului, în măsura în care circumstanțele o permit, toate informațiile referitoare la
natura prestației, termenul și bunurile necesare pentru prestarea serviciului.
Obligația de bază a prestatorului este de a întreprinde acțiunile sau activitatea la care s-a
obligat, care, potrivit normelor cu privire la exeuctarea obligațiilor, trebuie efectuate în mod
corespunzător, cu bună-credință, în locul și în momentul stabilit. pornind de la specificul obiectului
contractului de prestări servicii, spre deosebire de antrepriză, prestatorul nu prestează serviciului pe
riscul său. Astfel, indiferent de obținerea rezultatului dorit de benificiar, prestatorul are dreptul de a
fi remunerat doar în virtutea faptului prestării serviciului care reprezintă obiectul contractului.
Avînd o obligație de diligență, prestatorul este dator să depună toate eforturile pentru a oferi
serviciul solicitat de benificiar. Prestarea unui serviciu de calitate necorespunzător obligă prestatorul
să repare daunele cauzate.
Dacă prestarea serviciului necesită anumite bunuri, în lipsa unor înțelegeri contrare, acestea
59
urmează a fi furnizate de către prestator. În conformitate cu alin 2 art 1342 C. Civ., bunurile
furnizate trebuie să fie de o calitate bună și adecvate prestării serviciului solicitat. Prestatorul
datorează pentru bunurile furnizate aceleași garanții ca și vînzătorul în contractul de vînzare-
cumpărare.
Părțile pot conveni ca bunurile necesare executării contractului să fie furnizate de către
beneficiar. Pornind de la statutul prestatorului, care este persoana care trebuie să dispună de
cunoștințele necesare pentru prestarea serviciului, legea îl obligă să inștiințeze neîntîrziat
beneficiarul dacă bunurile furnizate de acesta sunt impropii folosirii potrivit destinației sau sunt
afectate de vicii (vădite sau ascunse). Neexecutarea acestei obligații transpune în sarcina
prestatorului răspunderea pentru imposibilitatea prestării serviciului, care se datorează calitații
deadecvate a bunurilor furnizate de către beneficiar. Prestatorul este dator să folosească cu grijă
bunurile prezentate de beneficiar și să țină evidența folosirii lor.
La încetarea contractului prestatorul va trebui să prezinte beneficiarului o dare de seramă
despre modul de folosire a bunurilorfurnizate și sa-i restituie partea rămasă.
La cererea beneficiarului, atunci cînd retrebuția este stabilită în funcție de valoarea
serviciilor sau a bunurilor furnizate, pornind de la prevederile art. 1332 C. Civ., prestatorul va fi
ținut să prezinte o dare de seamă despre prestațiile și cheltuielile efectuate.
Ca și în cazul contractului de antrepriză, în lipsa unor înțelegeri contrare, riscul pieirii sau
deteriorării fortuite a bunurilor furnizate pentru executarea contractului va fi pus în sarcina părții
care le-a furnizat.
Obligațiile beneficiarului
Principala obligație a beneficiarului rezidă în achitarea serviciilor prestate. Potrivit art. 1376
CC, plata pentru servicii se efectuează după prestarea acestora, iar dacă plata se calculează pentru
anumite perioade, sumele vor fi acordate după încheierea fiecărei perioade.
Deseori prestarea serviciului depinde de întreprinderea anumitor acțiuni din partea
beneficiarului (prezentarea informației, oferirea accesului la echipament, în încăpere etc.). Art 1378
C. Civ., obligă beneficiarul să amenajeze și să întrețină spațiile, echipamentele pe care trebuie să le
procure pentru prestarea serviciilor și să reglementeze astfel prestarea serviciilor care trebuie
efectuate potrivit dispozițiilor sale, încît prestatorul sî fie protejat contra riscurilor pentru viață și
sănătate.
După prestarea serviciului, beneficiarul este ținut să preia serviciile oferite. În cazurile cînd
beneficiarul refuză neîntemeiat să accepte prestația oferită sau nu îndeplinește acțiunile necesare
executării contractului, prestatorul poate cere o despăgubire corespunzătoare, fără a fi obligat la o
preatație ulterioară. Cuantumul despăgubirii se determină ținând cont de durata întîrzierii și
cuantumul retribuției, cu deducerea a ceea ce prestatorul a economisit în urma întârzierii sau
refuzului ori a ceea ce a putut dobândi prin utilizarea în alt mod a forței sale de muncă (art. 1377
C.Civ.).

4. Încetarea contractului de prestări servicii

Contractul de prestări servicii încetează la expirarea perioadei pentru care au fost stabilite
sau la finalizarea prestării serviciului.
Dacă nu a fost stabilită o durată a raporturilor contractuale sau din natura ori scopul
serviciilor nu rezultă un termen, fiecare parte poate să declare rezoluțiunea contractului (art. 1379
C. Civ.)
Rezoluțiunea se poate efectua:
a) zilnic, începînd cu sfîrşitul zilei următoare, dacă plata se face pe zi;
60
 a) cel mai tîrziu în prima zi lucrătoare din cursul unei săptămîni, începînd cu sfîrşitul următoarei
zile de sîmbătă, dacă plata se calculează pe săptămînă;
b) cel mai tîrziu pe data de 15 a lunii, începînd cu sfîrşitul lunii calendaristice, dacă plata se
calculează pe lună;
c) cu respectarea termenului de preaviz de 6 săptămîni, începînd cu sfîrşitul unui trimestru
calendaristic, dacă plata se calculează pe trimestre sau pe perioade mai mari;
d) oricînd dacă plata nu se face în dependenţă de intervale de timp. În cazul în care relaţiile
privind prestarea de servicii ocupă tot timpul de lucru al prestatorului, termenul pentru preaviz
trebuie să fie de 2 săptămîni.

TEMA XIV. CONTRACTUL DE TRANSPORT

61
 1. Noțiunea și importanța contractului de transport

Conform art. 1411 C. Civ, prin contractul de transport, o parte (transportator) se obligă faţă
de cealaltă parte (pasager sau expeditor) să o transporte împreună cu bagajele ei sau, respectiv, să
transporte bunul la locul de destinaţie, iar cealaltă parte se obligă să plătească remuneraţia
convenită.
Transporturile reprezintă un domeniu important al activităţii economico-sociale pentru că
prin intermediul lor se efectuează deplasarea în spaţiu a bunurilor şi persoanelor în scopul
satisfacerii necesităţilor materiale şi spirituale ale societăţii omeneşti.
Dezvoltarea, diversificarea şi modernizarea transporturilor au fost determinate de extinderea
şi intensificarea producţiei şi a circulaţiei mărfurilor, de adâncirea diviziunii internaţionale a muncii.
Având în vedere necesitatea realizării legăturilor dintre producţie şi consum, transporturile
sunt acelea care deplasează bunurile obţinute în celelate ramuri ale producţiei materiale din locul în
care au fost produse la cel în care urmează a fi consumate în cadrul pieţei interne şi internaţionale.
Obiectul activităţii de transport îl constituie deplasarea în spaţiu a călătorilor şi mărfurilor.
O funcţie importantă a transporturilor este de a susţine legăturile de producţie între
întreprinderi, comunicaţiile între marile centre industriale, între cele industriale şi agricole, etc.
Această funcție este îndeplinită de transporturile de utilitate publică, în componenţa cărora intră:
căile ferate, fluviale şi maritime, rutiere, transportul aerian şi transportul de călători.
Importanţa transporturilor constă nu numai în funcţia pe care o au în dezvoltarea
complexului socio-economic naţional, ci şi în rolul important exercitat asupra amplificării relaţiilor
dintre state. Astfel, transporturile internaţionale reprezintă mijlocul material ce stă la baza relaţiilor
economice cu celeilalte ţări ale lumii. Acestea continuă procesul de producţie în sfera circuitului
economic mondial şi reprezintă un sistem tehnico-economic complex prin intermediul căruia o parte
din mărfuri este realizată pe pieţele externe în schimbul unor mărfuri necesare economiei naţionale,
contribuind astfel la dezvoltarea economiei fiecărui stat.

2. Contractul de transport de persoane: caracterele juridice, condițiile de

validitate și efectele contractului de transport de persoane

Caracterele juridice
Contractul de transport de pasageri și bagaje este sinalagmatic, consensual, real, cu titlu
oneros și de adeziune.
a) Contractul de transport călători este sinalagmatic, acest character rezultă din faptul că, prin
încheuerea lui, acesta dă naştere la obligaţii pentru ambele părţi.
b) Contractul de transport de călători este consensual în cazul transportului feroviar, maritim și
aerian și considerat real în cazul transportului auto de călători.
c) De regulă, contractul de transport de pasageri este un contract cu titlu oneros, ceea ce
înseamnă că deplasarea pasagerilor se face doar contra plată.
d) Contract de adeziune. Pasagerul este practic lipsit de libertatea de a alege, fiind nevoit să
accepte transportatorul și regulile impuse de acesta.
Condițiile de validitate
Capacitatea părților. Pentru a încheia un contract de transport valabil, părţile trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină, adică să îşi poată exercita drepturile şi să îşi asume obligaţiile prin acte  juridice
încheiate în nume propriu.

62
 În calitate de pasager poate fi numai persoana fizică. Minorii cu capacitate de exerciţiu
restrînsă vor putea încheia singuri contracte detransport, dar cu încuviinţarea prealabilă a a
ocrotitorilor autorizați (părinţi, tutore);
Minorii sub 14 ani şi persoanele puse interzişii judecătoreşti vor putea, în vederea
satisfacerii unor nevoi, să încheie personal contracte de transport, de ex. contracte de transport
depersoane cu mijloace de transport în comun.
Obiectul contractului îl formează acţiunile transportatorului orientate spre deplasarea
pasagerului la punctul de destinaţie, iar în cazul predării bagajului – și a bagajului. De asemenea,
obiect al contractului îl constituie și acţiunile pasagerului de achitare a costului biletului de
călătorie.
Forma contractului. Contractul se confirmă printr-un bilet (titlu de călătorie) sau alt
document care dă dreptul la transport, acre poate fi emis în format electronic.
Biletul (titlul de călătorie) este transmisibil dacă nu s-a stipulat expres că este intransmisibil.
Posibilitatea transmiterii încetează cel tîrziu la începutul călătoriei.
Efectele contractului
Obligaţiile transportatoruluii
Transportatorul este obligat de a aduce pasagerul la punctual de destinaţie, să-i acorde
acestuia condiţii confortabile și de siguranţă în timpul deplasării. Gradul de securitate se asigură la
toţi pasagerii în aceeași măsură, iar nivelul de confort – în limitele posibilităţii transportatorului, dar
și în funcţie de dorinţa pasagerului în schimbul unei taxe suplimentare.
Transportatorul este obligat să transporte pasagerul şi bagajele în termenele stabilite de lege
sau de contract, iar în lipsa unor astfel de termene, într-un termen rezonabil. Alte obligaţii ale
cărăuşului depend de tipul de transport şi sunt stabilite în actele normative speciale.
Potrivit art. 1420 C. Civ., transportatorul este ţinut să repare prejudicial cauzat pasagerului,
cu excepţia cazurilor cînd acest prejudiciu este rezultatul un impediment în afara controlului, al
stării de sănătate a pasagerului sau al faptei acestiua.
Obligaţiile pasagerului
Obligaţia de a procura bilet de călătorie și de a-l păstra pînă la punctul de destinaţie.
Obligația de a se comporta într-un mod care nu ar pune în pericol siguranța mijlocului de
transport și nu ar încălca condițiile de efectuare a transportului.
Obligația de a respecta instrucțiunile transportatorului, ale operatorului mijlocului de
transport sau ale altei persoane competente. 

3. Rezoluțiunea contractului de transport de pasageri

Pasagerul are dreptul de a rezoluționa oricând contractul (art. 1422 C. Civ.), dacă prin
aceasta nu cauzează întârzieri. Pasagerul va fi obligat să plătească despăgubirile cauzate de
rezoluțiune.
Pasagerul poate declara rezoluțiunea contractului de transport de persoane și atunci cînd este
previzibil că vor avea loc întîrzieri în raport cu timpul și durata convenită. În acest caz, nu se naște
obligația de despăgubire.

4. Contractul de transport de bunuri: noțiunea, caracterele juridice,

condițiile de validitate și efectele contratului

63
 Prin contractul de transport de bunuri, o parte (transportator) se obligă faţă de cealaltă parte
(expeditor) să transporte bunul la locul de destinaţie, iar cealaltă parte se obligă să plătească
remuneraţia convenită.
Caracterele juridice
Contractul de transport de bunuir se distinge prin anumite caractere juridice, el fiind un
contract sinalagmatic, consensual, oneros, public, negociat sau de adeziune.
Condițiile de validitate
Capacitatea părţilor
Pentru a încheia un contract de transport valabil, părţile trebuie să aibă capacitate de
exerciţiu deplină, adică să îşi poată exercita drepturile şi să îşi asume obligaţiile prin acte  juridice
încheiate în nume propriu.
Minorii cu capacitate de exerciţiu restrînsă vor putea încheia singuri contracte detransport,
dar cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor autorizați (părinţi, tutore).
Obiectul contractului
În calitate de obiect al contractului de transport sunt bunurile predate de expeditor pentru
transport.
Obiect al contractului pot fi și bunurile perisabile sau periculoase, fiind obligația
expeditorului de a informa transportatorul despre caracterul acestor mărfuri.
Obiectul contractului trebuie să fie licit. Pentru ca contractul să fie valabil este necesar ca
obiectul lui să nu contravină legii, ordinii publice și bunelor moravuri, în caz contrar, contractul va
fi lovit de nulitate absolută.
Bunul obiect al contractului trebuie să fie în circuitul civil.
Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil.
Obiectul contractului trebuie să existe.
Obiectul trebuie să fie posibil.
Forma contractului
Contractul de transport de mărfuri se încheie în formă scrisă și se confirmă printr-un
document aparte, numit scrisoare de trăsură (art. 1432 alin.1, C. Civ.).
Lipsa, pierderea sau deteriorarea scrisorii de trăsură nu afectează valabilitatea contractului
de transport.

5. Efectele contractului de transport de bunuri

Obligaţiile expeditorului
a) Să achite taxa de transport.
b) Să pregătească bunurile pentru transportare.
c) Să efectueze ambalarea bunurilor dacă acest lucru este necesar.
d) Să predea marfa către transportator.
e) Să încarce marfa în mijlocul de transport.
f) Să respecte normele tehnice de încărcare.
g) Să întocmească și să pună la dispoziţia cărăușului scrisoarea de trăsură.
Obligaţiile transportatorului
a) Obligația de acceptare a cererii de transportare a bunurilor, făcută de expeditori, deoarece se
află în stare permanentă de ofertă publică.
b) Obligaţia de a pune la dispoziţia expeditorului un vehicul în stare bună pentru încărcarea
bunurilor.
64
 c) Obligaţia de a primi bunurile pentru transport.
d) Obligația de verificare a corectitudinii încărcării și fixării mărfurilor în vehicul.
e) Obligația de verificare a corespunderii datelor din scrisoarea de trăsură.
f) Obligaţia de transportare la timp a mărfurilor.
g) Obligaţia de acceptare a indicaţiilor primite de la client.
h) Obligaţia de asigurare a integrităţii mărfurilor.
i) Obligaţia de informare.
Obligaţiile destinatarului
Destinatarul chiar dacă nu este parte la contract, totuși în sarcina acestuia se nasc drepturi și
obligații rezultate din contractul de transport. Obligaţiile principale ale destinatarului sunt:
a) să primească bunurile care au sosit la adresa sa;
b) să plătească taxa de transport și alte plăţi, dacă o așa condiţie a fost inserată оn contract;
c) să descarce bunurile, dacă obligaţia dată revine acestuia;
d) să efectuieze curățarea mijlocului de transport

65
 TEMA XV. CONTRACTUL DE MANDAT
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de mandat

Potrivit art. 1472 C. Civ., „prin contractul de mandat o parte (mandant) împuternicește
cealaltă parte (mandatar) de a o reprezenta la încheierea de acte juridice sau în alt mod de a afecta
direct poziția juridică a mandantului în raport cu un terț, iar mandatarul, prin acceptarea mandatului,
se obligă să acționeze în numele și pe contul mandantului”.
Caractere juridice
a) Caracterul consensual, deoarece pentru încheierea lui este suficientă simpla manifestare de
voinţă a părţilor.
In practică, mandatul, ca instrumentum, se prezintă sub forma unui înscris, care de cele mai
multe ori poartă numele de mandat, procură sau împuternicire.
b) În principiu, mandatul este cu titlu gratuit, însă poate fi și oneros.
c) Caracterul intuitu personae, deoarece se încheie în consideraţia unei anume persoane,
încrederea pe care mandatul o are în mandatar având o importanţă esenţială la perfectarea
contractului.
d) Caracter unilateral, când mandatul este cu titlu gratuit, deoarece creează obligaţii exclusiv în
sarcina uneia din părţi (a mandatarului). În cazul mandatului oneros, mandatul devine sinalagmatic,
fiecare dintre părţi obligându-se.
e) În raporturile cu terții mandatarul acționează în numele mandantului.
f) În baza contractului de mandat mandatarul se obligă să acționeze nu numai în numele
mandantului, dar și pe contul acestuia.
g) Fiind o formă clasică a reprezentării, contractului de mandat îi sunt aplicabile și normele ce
reglementează reprezentarea și procura.
h) Există o modalitate specifică de stabilire a raporturilor contractuale de mandat, acceptarea
mandatului putînd fi expresă sau tacită.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat

Capacitatea părţilor
Mandantul trebuie să fie capabil de a contracta el insuşi actul cu a cărui îndeplinire îl
însărcinează pe mandatar (de conservare, de administrare, de dispoziţie). Nu contează dacă
mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
În privinţa mandatarului se cere, în toate cazurile, capacitatea deplină de exerciţiu, deoarece
în actele pe care le încheie în numele reprezentantului (mandantului), el trebuie să exprime un
consimţământ valabil. Altfel spus, lipsa consimţământului sau viciile de voinţă sunt apreciate nu
numai în persoana mandantului, dar şi în aceea a mandatarului. Aşadar, un contract de mandat
încheiat cu un mandatar incapabil sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate fi recunoscut
valabil.
În cazul desemnării mai multor mandatari pentru încheierea unui act juridic, mandatul
produce efecte numai în cazul în care este acceptat de toți mandatarii. Mandatarii urmează să
încheie împreună toate actele vizate în mandat dacă altfel nu este stipulat sau nu rezultă cu
certitudine din mandat. Pentru executarea obligațiilor asumate ei răspund solidar. Dacă încheie
singur actele juridice pe care a fost împuternicit să le încheie împreună cu o altă persoană,
mandatarul își depășește împuternicirile, cu excepția cazului cînd încheie actul juridic în condiții
mai avantajoase pentru mandant decît cele convenite.
66
 Obiectul mandatului
Mandatul poate avea ca obiect numai încheierea de acte juridice de către mandatar pe seama
şi în numele mandantului.
Ca şi în orice contract obiectul trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate: să
fie determinat sau cel putin determinabil, să fie licit, moral şi posibil.
Nu pot face obiectul principal al contractului de mandat faptele materiale. Acestea pot fi
numai obiectul accesoriu, unui mandat în care obiectul principal înseamnă încheierea de acte
juridice (de ex., expertizarea unui bun ce urmează a fi cumpărat).
De asemenea, actele juridice cu caracter strict personal nu pot fi încheiate prin mandatar (de
ex., testamentul, căsătoria etc.).
În consecinţă, mandatarul nu poate săvârşi dacât actele juridice cu care a fost împuternicit de
mandant, el neputând face nimic peste limitele mandatului său.
Forma mandatului
Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme
trebuie să respecte acea formă, sub sancțiunea aplicabilă actului juridic respectiv.
Mandatul poate fi special pentru o operaţie juridică sau pentru anumite operaţii determinate
(pentru o afacere sau pentru anumite afaceri) ori general (pentru toate afacerile mandantului).
Mandatul formulat în termeni generali nu conferă decît împuternicirea de a încheia acte de
administrare şi conservare. Împuternicirea de a încheia alte acte urmează a fi formulată numai
printr-o clauză expresă, cu excepţia mandatului de ocrotire în viitor.

3. Efectele contractului de mandat

Obligaţiile mandatarului
a) Îndeplinirea mandatului în conformitate cu indicațiile mandantului. Principala obligaţie a
mandatarului este să îndeplinească împuternicirea dată de mandant, deci să execute mandatul (art.
1478, alin. 1 C. civ.). Mandatarul este în drept să se abată de la indicațiile mandantului dacă, în
funcție de circumstanțe, poate presupune că mandantul, avînd cunoștință de situația creată, ar fi
aprobat o asemenea abatere. Pînă la abaterea de la indicațiile mandantului, mandatarul este obligat
să-l notifice despre noile circumstanțe și să aștepte decizia lui, cu excepția cazurilor cînd amînarea
prezintă un pericol pentru executare.
Dacă executarea de către mandatar a indicațiilor date de mandant duce, în mod vizibil, la
dezavantajarea acestuia din urmă, mandatarul trebuie să execute indicațiile doar după ce a
comunicat mandantului dezavantajele posibile, iar acesta insistă asupra indicațiilor.
Mandatarul este obligat să execute mandatul personal, dacă nu i se permite prin contract
transmiterea mandatului către un terț, deoarece contractul de mandat este încheiat intuituu personae.
În cazul în care o cer interesele mandantului, mandatarul trebuie să transmită împuternicirile
către un terț dacă, din cauza unor circumstanțe imprevizibile, nu poate exercita mandatul și nu are
posibilitatea să-l informeze despre aceasta pe mandant în timp util. Pentru actele persoanei căreia i-
a transmis mandatul fără a fi autorizat, mandatarul răspunde ca pentru actele proprii. Dacă
transmiterea mandatului către un terț este permisă, mandatarul răspunde doar pentru vina ce-i revine
în privința alegerii terțului și pentru modul în care i-a transmis instrucțiunile.
b) Obligaţia de a prezenta informațiile și darea de seamă despre executarea mandatului.
Mandatarul trebuie să dea socoteală mandantului cu privire la actele încheiate cu terţa persoană,
predându-i toate înscrisurile, documentele, alte bunuri, inclusiv sumele de bani încasate de la terţ,
chiar dacă acestea sau numai unele dintre ele nu s-ar cuveni mandantului. Terţa persoană va cere
restituirea plăţii nedatorate de la mandant.
67
 c) Obligaţii rezultând din substituirea unei terţe persoane. Contractul de mandat este, de
regulă, un contract intuituu personae, aşa încât mandatarul trebuie să îndeplinească el însuşi
împuternicirea dată de mandant.
În cazul în care o cer interesele mandantului, mandatarul trebuie să delege împuternicirile
către un terţ dacă, din cauza unor circumstanţe imprevizibile, nu poate exercita mandatul şi nu are
posibilitatea să-l informeze despre aceasta pe mandant în timp util.
Pentru actele persoanei căreia i-a delegat împuternicirile fără a fi autorizat, mandatarul
răspunde ca pentru actele proprii.
Dacă delegarea împuternicirilor către un terţ este permisă, mandatarul răspunde doar pentru
vina ce-i revine în privinţa alegerii terţului şi pentru modul în care i-a transmis instrucţiunile.
Mandantul are în toate cazurile dreptul de a intenta acţiune persoanei care l-a asistat sau l-a
substituit pe mandatar.
d) Obligații rezultând din pluralitatea mandatarilor. În cazul existenţei unei pluralităţi de
mandatari, obligaţiile acestora vor fi divizibile cu excepţia cazului când, în contract, s-a prevăzut
solidaritatea acestora.
Există pluralitate de mandatari ori de câte ori prin acelaşi mandat au fost desemnate mai
multe persoane în această calitate. Dacă, pentru încheierea unui act juridic, sunt desemnați mai
mulți mandatari, mandatul produce efecte numai în cazul în care este acceptat de toți mandatarii.
Mandatarii urmează să încheie împreună toate actele vizate în mandat dacă altfel nu este stipulat sau
nu rezultă cu certitudine din mandat. Pentru executarea obligațiilor asumate ei răspund solidar.
e) Obligația de a preda către mandant rezultatele executării
Mandatarul este obligat să remită mandantului tot ceea ce a primit pentru executarea
mandatului și nu a utilizat în acest scop, precum și tot ceea ce a dobîndit în executarea obligațiilor
sale contractuale.
f) Obligația de păstrare a confidențialității informației cunoscute de mandatar
Mandatarul este obligat să nu divulge informația care i-a devenit cunoscută în cadrul
activității sale dacă mandantul are un interes justificat în păstrarea secretului asupra lor și dacă nu
există, în baza dispozițiilor legale, o obligație de dezvăluire sau dezvăluirea nu este permisă de
mandant. Obligația de păstrare a confidențialității subzistă și după încetarea mandatului.
g) Obligația de a nu folosi informația sau bunurile în interes propriu
Mandatarul nu are dreptul să folosească în avantajul său informația pe care o obține sau
bunurile pe care le primește ori pe care este obligat să le administreze în exercitarea mandatului
dacă nu are consimțămîntul mandantului sau dacă dreptul de folosință nu rezultă din lege sau din
mandat.
Obligaţiile mandantului
a) Compensarea cheltuielilor efectuate de mandatar. Mandantul este obligat să restituie toate
cheltuielile făcute cu ocazia executării mandatului. Acesta trebuie să plătească şi dobânzi la sumele
avansate de mandatar; aceste dobânzi curg, fără punere în întârziere, din ziua când mandatarul a
făcut plata (art. 1495 C. civ.).
De asemenea, mandantul suportă şi pierderile suferite de mandatar cu ocazia îndeplinirii
mandatului, dacă nu i se poate imputa vreo culpă.
Nu pot fi înaintate pretenții de compensare a cheltuielilor atunci cînd cheltuielile urmează a
fi compensate prin remunerație. Cheltuielile care se fac în mod obișnuit la executarea unor obligații
de felul celor stipulate în contract sau cheltuielile care ar fi fost făcute de mandatar și în absența
contractului sunt considerate compensate prin remunerație, dacă restituirea lor nu se face în mod
obișnuit și dacă nu s-a convenit altfel.

68
 Dreptul de retenţie al mandatarului. Mandatarul poate reţine lucrurile pe care le-a primit
pentru mandant, până la achitarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea mandatului, întrucât
creanţele corelative sunt prilejuite de acelaşi raport juridic. Astfel fiind, dreptul de retenţie se poate
recunoaşte şi pentru garantarea altor creanţe ale mandatarului faţă de mandant izvorâte din
raporturile de mandat.
b) Plata remuneraţiei. Când mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească
suma stipulată chiar dacă operaţia în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuată.
Numai culpa mandatarului în îndeplinirea mandatului îl poate scuti pe mandant de plata
remuneraţiei.
c) Solidaritatea mandanţilor. Când mai multe persoane au numit un mandatar pentru o afacere
comună, fiecare dintre ele este răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului. Solidaritatea
este în acest caz legală.
d) Repararea prejudiciului cauzat mandatarului. Mandantul este obligat să repare și
prejudiciul produs fără vina sa pe care mandatarul l-a suferit în executarea mandatului dacă
prejudiciul este rezultatul unui pericol legat de obligația contractuală ori s-a produs în urma
executării unei indicații a mandantului. Nu se poate cere repararea prejudiciului atunci cînd un
prejudiciu de felul celui care s-a produs urmează a fi acoperit prin remunerație sau cînd prejudiciul
a fost practic produs printr-o acțiune care nu era necesară executării obligațiilor contractuale ale
mandatarului sau printr-o omisiune a lui.

4. Încetarea contractului de mandat

Revocarea mandatului (art. 1499, alin. 1 C. civ.)

Mandatul poate fi revocat în mod unilateral de mandant sau de mandanţi atât în cazul
mandatului cu titlu gratuit, cât şi a celui cu titlu oneros şi chiar dacă este cu termen.
Revocarea poate să fie expresă printr-o declaraţie făcută în acest sens şi care trebuie
notificată terţelor persoane care, de bună credinţă, ar putea încheia acte juridice cu primul mandatar.
Revocarea poate să fie tacită, ceea ce înseamnă că poate fi dedusă din orice împrejurări care
dovedesc voinţa mandantului de a revoca mandatul încredinţat unei persoane.
În cazul în care mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate să-i solicite mandantului
despăgubiri dacă revocarea sa este intempestivă sau abuzivă.
Renunţarea mandatarului
Mandatarul poate să renunţe la mandat anunţându-l pe mandant despre această intenţie.
Dacă prin renunţare mandatul este prejudiciat, mandatarul poate fi tras la răspundere pentru
acoperirea prejudiciului, cu excepţia cazului când dovedeşte că el însuşi ar fi suferit o pagubă
însemnată dacă ar fi continuat executarea mandatului.
Mandatarul poate să renunțe la mandat odată fiind îndeplinite următoarele condiții:
 să fie asigurată posibilitatea mandantului de a se îngriji în continuare de actele asupra cărora
s-a contractat.
 Să existe motiv întemeiat pentru renunțarea la mandat.
Decesul sau instituirea unei măsuri de ocrotire judiciare în privința 
 mandantului
Raporturile contractuale nu încetează prin decesul sau prin instituirea unei măsuri de
ocrotire judiciare în privința mandantului dacă nu s-a convenit altfel sau dacă nu rezultă altfel din
conținutul obligației contractuale.

69
 Dacă raporturile contractuale încetează prin decesul ori prin instituirea unei măsuri de
ocrotire judiciare în privința mandantului, mandatarul trebuie să continue executarea obligațiilor
contractuale în cazul în care amînarea ar fi legată de pericolul unor pierderi pentru mandant sau
pentru succesorii lui. Executarea mandatului continuă pînă cînd succesorul sau reprezentantul legal
al mandantului poate lua toate măsurile necesare. Raporturile contractuale sînt considerate în
această privință ca fiind valabile.
Dacă raporturile contractuale încetează prin decesul sau prin instituirea unei măsuri de
ocrotire judiciare în privința mandantului, față de mandatar contractul se consideră valabil pînă în
momentul în care acesta ia cunoștință ori trebuie să cunoască motivul încetării.
Decesul mandatarului
Raporturile contractuale încetează prin decesul mandatarului dacă nu s-a convenit altfel ori
dacă din obligaţia contractuală nu rezultă altfel.
Moştenitorul mandatarului trebuie să informeze neîntîrziat mandantul despre decesul
mandatarului şi să ia măsurile necesare pentru protecţia drepturilor mandantului.
Efectele încetării mandatului
Indiferent de cauza de încetare a mandatului, mandatarul este obligat să restituie
mandantului procura şi celelalte înscrisuri, documente sau bunuri primite cu ocazia şi în scopul
îndeplinirii mandatului. Dacă mandatarul nu a cunoscut cauza de încetare a mandatului actele
încheiate de el sunt valabil încheiate faţă de terţii de bună-credinţă.

70
 TEMA XVI. CONTRACTUL DE ADMINISTRARE FIDUCIARĂ

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de administrare fiduciară

Potrivit art. 1503, alin. 1 C. Civ., prin contractul de administrare fiduciară o parte (fondator
al administrării, fiduciant) predă bunuri în administrare fiduciară celeilalte părţi (administrator
fiduciar, fiduciar), iar aceasta se obligă să administreze patrimoniul în interesul fondatorului
administrării.
Deosebirea contractului de administrare fiduciară faţă de alte contracte ce fac parte din
familia contractelor de prestări servicii comportă unele trăsături juridice specifice care-1
individualizează după cum urmează:
1. contractul de administrare fiduciară presupune săvârşirea de către administratorul fiduciar atât
a actelor juridice, cât şi actelor materiale în ceea ce priveşte bunurile transmise în administrare
fiduciară;
1. actele întreprinse de către fiduciar în ordinea administrării bunurilor fiduciantului sunt
săvârşite în numele administratorului fiduciar, însă pe riscul şi în interesul fondatorului
administrării fiduciare;
1. contractul de administrare fiduciară poate fi executat atât în interesul fondatorului
administrării fiduciare, cât şi în interesul unei terţe persoane desemnate de către acesta;
1. transmiterea bunurilor în administrare fiduciară este o formă de realizare a împuternicirilor
proprietarului acestor bunuri, acesta determinând scopul constituirii administrării fiduciare şi
volumul împuternicirilor transmise administratorului fiduciar;
2. transmiterea bunurilor în administrare fiduciară nu comportă trecerea dreptului de proprietate
asupra acestor bunuri de la fiduciant la fiduciar.
Caractere juridice
Contractul de administrare fiduciară este un contract real, cu titlu gratuit sau oneros, şi în
funcţie de acesta - unilateral sau sinalagmatic.
Caracterul real rezultă din definiţia legală a acestuia (art. 1503, alin. 1 C. Civ.), contractul
de administrare fiduciară se consideră încheiat în momentul predării către fiduciar a bunurilor în
administrare fiduciară.
Contractul de administrare fiduciară poate fi atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros, fapt
ce rezultă din prevederile art. 1507, alin. 1 C. Civ., potrivit căruia administratorul fiduciar nu este
remunerat pentru activitatea sa dacă părţile nu au convenit altfel sau dacă aceasta nu rezultă din
lege. Astfel, caracterul oneros al contractului de administrare fiduciară poate fi determinat atât de
contract, cât şi rezulta din lege.
Contractul de administrare fiduciară cu titlu oneros este un contract sinalagmatic, deoarece
fiecare dintre părţi se obligă reciproc şi obligaţiile părţilor sunt corelative. Astfel, administratorul
fiduciar se obligă să administreze patrimoniul primit în interesul fondatorului administrării, iar
acesta din urmă se obligă să-1 remunereze pentru serviciile de administrare.
De altfel, contractul de administrare fiduciară cu titlu gratuit, de regulă, este de asemenea
sinalagmatic, deoarece potrivit art. 1507, alin. 3 C. Civ. cheltuielile de administrare fiduciară le
suportă fondatorul administrării dacă legea sau contractul nu prevede altfel. în cazul în care însă
legea sau contractul prevăd faptul că cheltuielile de administrare fiduciară le suportă administratorul
fiduciar, putem vorbi despre caracterul unilateral al contractului de administrare fiduciară. în acest
caz fiduciantul se bucură de drepturi şi nu se obligă faţă de fiduciar, cum ar fi în cazul contractului

71
de administrare fiduciară cu titlu oneros. Aşadar, contractul de administrare fiduciară cu titlu gratuit
poate fi atât sinalagmatic, cât şi unilateral dacă legea sau contractul îl determină ca atare.
Contractul de administrare fiduciară este cu executare succesivă, fiduciarul săvârşind acte
juridice şi materiale pe întreaga perioadă de executare a contractului.

2. Condițiile de validitate ale contractului de administrare fiduciară

Capacitatea părților. Părţile contractului de administrare fiduciară sunt fondatorul

administrării fiduciare - fiduciantul (creditor) şi administratorul fiduciar - fiduciarul (debitor).
De regulă, în calitate de fondator al administrării fiduciare apare proprietarul patrimoniului -
o persoană fizică sau juridică - în interesul căruia se instituie administrarea fiduciară. Titularul unui
alt drept real decât dreptul de proprietate asupra patrimoniului nu poate fi fondator al administrării
fiduciare. Acesta nu poate transmite administratorului fiduciar împuternicirea de a exercita
atributele dreptului de proprietate, deoarece el singur nu o deţine.
Drept excepţii de la regula generală, potrivit căreia în calitate de fondator al administrării
fiduciare apare proprietarul patrimoniului în interesul căruia se instituie administrarea fiduciară,
sunt cazurile când administrarea fiduciară se constituie pe motive prevăzute de lege, de ex., în
interesul minorului. Astfel, în anumite situaţii, calitatea de fiduciant o întruneşte altă persoană decât
proprietarul patrimoniului, în acest sens, potrivit prevederilor art. 1053, alin. 5 C. Civ. în cazurile
în care administrarea fiduciară a patrimoniului se constituie pe motive prevăzute de lege, drepturile
fondatorului administrării aparţin autorităţii tutelare sau unei alte persoane menţionate în lege.
În calitate de administrator fiduciar poate fi orice persoană juridică sau fizică având
capacitate de exerciţiu deplină, cu excepţia autorităţilor publice, care, în virtutea atribuţiilor stabilite
prin lege, nu fot figura în calitate de administrator fiduciar. În acest sens, potrivit prevederilor art.
1053, alin. 3 C. Civ., autorităţile publice nu pot exercita funcţia de administrator fiduciar. Dacă
administrarea fiduciară se instituie asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul statului,
administratorul fiduciar urmează a fi selectat prin concursul organizat de comisii speciale create de
Departamentul Privatizării.
Contractul de administrare fiduciară încheiat pe motive prevăzute de lege se prezintă
întotdeauna drept contract încheiat în folosul unui terţ.
Obiectul contractului de administrare fiduciară îl formează actele juridice şi cele materiale
pe care le săvârşeşte fiduciarul în procesul de executare a contractului, adică în procesul de
administrare fiduciară a patrimoniului fiduciantului.
În calitate de obiect material al contractului de administrare fiduciară poate figura atât întreg
patrimoniul fiduciantului, privit ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele, cât şi
bunurile, adică toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile
patrimoniale care fac parte componentă din patrimoniul fiduciantului.
Pot fi transmise în administrare fiduciară şi obiecte ale proprietăţii intelectuale, cum ar fi
cele ce individualizează mărfurile, serviciile etc.
Forma contractului. Forma scrisă, conform art. 1504 C. Civ.
Dacă obiectul material al contractului de administrare fiduciară presupune bunuri imobile,
atunci este necesară respectarea normelor privind înegistrarea de stat a drepturilor asupra bunurilor
imobile.

3. Efectele contractului de administrare fiduciară

72
 Prin contractul de administrare fiduciară fiduciarul se obligă să administreze patrimoniul
fondatorului administrării în interesele acestuia sau a beneficiarului administrării. Spre deosebire de
agentul comercial sau mandatar, în procesul de executare a contractului de administrare fiduciară
administratorul fiduciar, săvârşind acte juridice şi materiale, acţionează din nume propriu, dar pe
riscul şi pe contul fiduciantului. Astfel, potrivit art. 1506, alin. 1 C. Civ., administratorul fiduciar
este obligat să administreze în nume propriu proprietatea încredinţată, dar pe riscul şi pe contul
fiduciantului.
Potrivit prevederilor art. 1506, alin. 3 C. Civ., o altă obligaţie a administratorului fiduciar
este de a face public faptul separării bunurilor luate în administrare fiduciară de bunurile sale şi de
menţinere a acestei publicităţi. El răspunde faţă de fondatorul administrării pentru dezavantajele,
pierderile şi prejudiciile care rezumă din confuziunea celor două patrimonii.
Potrivit art. 1506, alin. 4 C. Civ., administratorul fiduciar poate dispune de un imobil doar în
cazurile prevăzute de lege sau de contractul de administrare fiduciară.
Reieşind din faptul că fiduciarul înfăptuieşte acte de administrare a patrimoniului
fiduciantului în interesul, pe riscul şi pe contul ultimului, acestuia îi va reveni ceea ce se va obţine
în urma administrării respectivului patrimoniu. De aici, fiduciarul este obligat să transmită
fiduciantului tot ceea ce a obţinut din administrarea bunurilor ce formează patrimoniul fiduciantului
transmis în îadministrare.
În aceeaşi ordine de idei, potrivit art. 1507, alin. 4 C. Civ., fructele bunului revin
fondatorului administrării, administratorul fiduciar fiind obligat să le transmită fiduciantului.
Dacă contractul de administrare fiduciară nu prevede transmiterea împuternicirilor de
administrare către un terţ, fiduciarul este obligat să execute contractul personal, în sensul
administrării de unul singur al patrimoniului fiduciantului. În cazul în care o cer interesele
fondatorului administrării, fiduciarul trebuie să transmită executarea obligaţiei de administrare a
patrimoniului către un terţ, dacă din cauza unor circumstanţe imprevizibile, acesta nu poate să
înfăptuiască acte de administrare şi nu are posibilitatea să-1 informeze pe fiduciant în timp util.
Dacă în procesul administrării patrimoniului fiduciarul îşi asumă obligaţii cu depăşirea
împuternicirilor acordate, răspunderea va fi suportată din contul patrimoniului personal al acestuia.
Fondatorul administrării este obligat să restituie fiduciarului cheltuielile suportate de către
acesta în procesul de administrare fiduciară a patrimoniului, în acest sens, art. 1507, alin. 3 C. Civ.
prevede că cheltuielile de administrare fiduciară le suportă fondatorul administrării dacă legea sau
contractul nu prevede altfel.
În cazurile prevăzute de lege sau contract, fondatorul administrării fiduciare este obligat să
plătească fiduciarului remuneraţie. Deoarece potrivit prevederilor art. 1510 C. Civ. raporturilor
fiduciare se aplică în modul corespunzător dispoziţiile referitoare la mandat, în cazul în care din
lege sau contract rezultă caracterul oneros al administrării fiduciare, fiduciantul este obligat să
plătească fiduciarului retribuţia stabilită prin contract, în baza legii, prin uzanţe sau în dependenţă
de valoarea serviciilor acordate.
Dacă prin contractul de administrare fiduciară se desemnează în calitate de beneficiar un
terţ, acesta obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul său. Terţul beneficiar
este în drept, în măsura în care legea sau contractul nu dispune altfel şi acest lucru prin natura
prestaţiei, să solicite executarea contractului. Potrivit prevederilor art. 1503, alin. 2 C. Civ., terţul
beneficiar poate înainta pretenţii proprii faţă de administratorul fiduciar.

4. Încetarea contractului de administrare fiduciară

73
 Conform art. 1510 CC raporturilor fiduciare se aplica in modul corespunzător dispoziţiile
referitoare la mandat, adică în partea nereglementată de normele capitolului XIV referitoare la
administrarea fiduciară se aplică normele corespunzătoare referitoare la mandat. Prin urmare
cazurile de încetare a contractului de administrare fiduciară vor fi cele prevăzute pentru contractul
de mandat:
a) prin executare;
b) prin expirarea termenului stipulat;
c) prin imposibilitatea fortuită de executare datorită pieirii bunurilor sau altor cauze;
d) prin rezoluţiune;
e) revocare;
f) renunţare;
g) moartea mandatarului sau a mandantului;
h) incapacitatea, interdicţia sau insolvabilitatea uneia dintre părţi;

74
 TEMA XVII. CONTRACTUL DE COMISION

1. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de comision

Potrivit art. 1061, alin. 1 CC, prin contractul de comision, o parte (comisionar) se obligă să
încheie acte juridice în nume propriu, dar pe contul celeilalte părţi (comitent), iar aceasta să
plătească o remuneraţie (comision).
Caractere juridice
Contractul de comision este un contract consensual, deoarece se încheie prin simplu acord
de voinţă;
Caracterul sinalagmatic, deoarece dă naştere la obligaţii reciproce pentru părţile
contractante;
Cu titlu oneros, deoarece ambii contractanţi urmăresc scopul obţinerii unui contra-
echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă.

2. Condițiile de validitate ale contractului de comision

Părţile contractului de comision sunt comitentul şi comisionarul. În calitate de parte

contractantă pot apărea atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Comitent în contractul de
comision poate fi orice persoană care solicită servicii în ceea ce priveşte încheierea de acte juridice
pe contul său, însă nu în numele său. Comitentul trebuie să dispună de capacitatea juridică necesară
pentru a încheia el însuşi actele juridice pe care, în baza contractului de comision, urmează să le
încheie comisionarul cu terţele persoane. De altfel, în baza contractului de comision, parte în
raporturile cu terţii apare nu comitentul, ci comisionarul, însă aceste acte se încheie pe contul
comitentului.
La rândul său, comisionarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, deoarece actele
juridice pe care acesta le încheie cu terţii se încheie în nume propriu, comisionarul prezentându-se
drept subiect al raporturilor juridice precedate de actele juridice încheiate în baza contractului de
comision.
Obiectul contractului de comision constă în prestarea de către comisionar a serviciilor în
vederea încheierii de acte juridice în nume propriu, dar pe contul comitentului. Astfel, obiect al
contractului îl pot forma serviciile de intermediere oferite de comisionar în vederea încheierii
diferitelor acte juridice, cu excepţia celor care, potrivit legii, pot fi încheiate numai personal.
Cu toate că în baza contractului de comision comisionarul se obligă să încheie acte juridice
în nume propriu, dar pe contul comitentului, obiectul acestui contract nu se reduce la procedura de
încheiere a actului juridic, aceasta presupunând atât activitatea comisionarului în vederea încheierii
actelor juridice cu terţii, cât şi executarea obligaţiilor şi exercitarea drepturilor ce rezultă din aceste
acte. Aşadar, obiectul contractului de comision suportă impactul obiectului contractului pe care se
obligă să-1 încheie comisionarul cu terţa persoană.
Comisionul este remuneraţia pe care se obligă s-o plătească comisionarului comitentul în
schimbul serviciilor de intermediere oferite de către primul, servicii ce presupun încheierea de acte
juridice cu terţele persoane pe contul comitentului.
Comisionul se stabileşte prin acordul părţilor sub forma unei sume fixe sau a unei cote
procentuale din valoarea actului juridic încheiat de către comisionar. Cuantumul remuneraţiei este
75
determinat în funcţie de complexitatea actului juridic pe care urmează să-1 încheie comisionarul,
valoarea acestuia etc. În lipsa unei clauze contractuale de determinare a comisionului remuneraţia
comisionarului se stabileşte potrivit uzanţelor existente în acest domeniu. Astfel, potrivit
prevederilor art. 1513, alin. 1 CC, comitentul este obligat să acorde comisionarului remuneraţia
stabilită de contract sau de uzanţe.
Forma contractului de comision. Legea nu stabileşte anumite condiţii speciale, forma fiind
reglementată de normele generale privind forma actului juridic. Pornind de la faptul că contractul de
comision are un caracter consensual, acesta se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor
contractante. Însă că în funcţie de complexitatea actului juridic pe care se obligă să-1 încheie
comisionarul în baza contractului de comision alegerea formei contractului de către părţi se prezintă
că o problemă principială în ceea ce priveşte crearea unui mecanism eficient de executare a
contractului.

3. Efectele contractului de comision

Potrivit art. 1511, alin. 3 C. Civ., între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi
obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile stabilite de cap. XV C. Civ. Deosebirea
principială a contractului de comision faţă de contractul de mandat ce constă în încheierea de către
comisionar a actelor juridice în nume propriu determină existenţa drepturilor şi obligaţiilor specifice
părţilor contractului de comision, deosebite de cele caracteristice părţilor la contractul de mandat.
Obligațiile comisionarului
Comisionarul se obligă să execute mandatul încredinţat de către comitent în sensul încheierii
actelor juridice prevăzute de contract (art. 1517, alin. 1 C. Civ.). Această obligaţie a comisionarului
nu se reduce la încheierea de acte juridice, acesta fiind obligat să întreprindă toate măsurile necesare
atât pentru încheierea actului juridic cu terţii, cât şi pentru realizarea acestui act.
Potrivit prevederilor art. 1512 alin. 1, C. Civ, comisionarul trebuie să respecte indicaţiile
primite de la comitent şi să execute obligaţiile pe care şi le-a asumat în condiţii cât mai favorabile
pentru acesta. Îndeplinirea obligaţiei de respectare a indicaţiilor primite de la comitent trebuie
apreciată în funcţie de caracterul indicaţiilor, care pot fi imperative, indicative sau facultative.
Această obligație însoțește obligaţia comisionarului de a încheia actul juridic asupra căruia s-a
convenit prin contractul de comision.
În lipsa unor indicaţii ale comitentului cu privire la obligaţiile de încheiere şi executare a
actelor juridice, comisionarul urmează să se conformeze în acest sens cerinţelor circuitului civil sau
comercial înaintate faţă de asemenea obligaţii. Esenţial este faptul ca comisionarul să nu contracteze
în detrimentul intereselor comitentului.
Potrivit art. 1514, alin. 1 C. Civ., comisionarul este în drept să se abată de la indicaţiile
comitentului dacă o cer interesele comitentului sau dacă nu are posibilitatea de a cere aprobarea
prealabilă a comitentului sau nu a primit răspunsul în timp util.
Potrivit art. 1514, alin. 2 C. Civ., în cazul în care a vândut bunurile la un preţ mai mic decât
cel indicat de comitent, comisionarul trebuie să acopere diferenţa, dacă nu demonstrează că nu a
putut vinde bunul la preţul indicat şi că prin vinderea la un preţ mai mic a evitat un prejudiciu mai
mare.
Potrivit prevederilor art. 1514, alin. 3 C. Civ. în cazul în care comisionarul cumpără un bun
la un preţ mai mare decât cel indicat, comitentul trebuie să declare că renunţă la actul juridic
încheiat de comisionar imediat ce este înştiinţat despre încheierea actului juridic. În caz contrar, se
consideră că a acceptat condiţiile cumpărării.

76
 În baza art. 1514, alin. 4 C. Civ, dacă comisionarul declară că acoperă diferenţa de preţ,
comitentul nu are dreptul să renunţe la actul juridic.
Comisionarul este obligat să asigure bunurile primite de la comitent sau pentru comitent
numai în cazurile în care faptul acesta este stipulat în contract sau rezultă din uzanţe (art. 1518 C.
Civ.).
În vederea asigurării remuneraţiei comisionarului prevăzute de contractul de comision acesta
are dreptul de retenţie asupra bunurilor destinate comitentului. Astfel, potrivit art. 1516 C. Civ., în
scopul garantării creanţelor ce izvorăsc din contractul de comision, comisionarul este în drept să
reţină bunurile pe care trebuie să le predea comitentului sau persoanelor desemnate de acesta.
Comisionarul este obligat să predea comitentului ceea ce a primit în baza executării actului
juridic încheiat cu terţa persoană, prezentând o dare de seamă. Astfel, potrivit art. 1519 C. Civ.,
după executarea obligaţiilor sau după rezoluțiunea contractului, comisionarul predă tot ceea ce a
primit în baza contractului şi prezintă o dare de seamă. În cazul în care există obiecţii în legătură cu
darea de seamă, comitentul este obligat să-1 informeze pe comisionar în termen de 15 zile de la
primirea dării de seamă, dacă contractul nu prevede un alt termen.
Potrivit prevederilor art. 1524 alin. 2 C. Civ., comisionarul are dreptul să predea bunurile
comitentului în depozit pe contul acestuia ori să le vândă la un preţ cât mai convenabil pentru
comitent.
Obligațiile comitentului
Potrivit alin. 1 art. 1513 C. Civ., comitentul este obligat să acorde comisionarului
remuneraţia stabilită de contract sau de uzanţe. Comisionarul poate pretinde plata comisionului
chiar şi în cazul în care executarea actului juridic încheiat de el nu a avut loc, dar faptul acesta se
datorează vinovăţiei comitentului sau se află în legătură cu personalitatea lui.
Conform prevederilor art. 1520 C. Civ., comitentul recepţionează tot ceea ce a executat
comisionarul în baza contractului de comision, examinează bunurile, îl informează imediat pe
comisionar despre vicii şi îl eliberează de toate obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de terţ în
executarea contractului de comision. Neexecutarea obligaţiei de examinare şi informare în privinţa
viciilor bunurilor primite de la comisionar îl face pe comitent să decadă din dreptul de a invoca pe
viitor existenţa acestor vicii.
Comitentul este obligat să compenseze toate cheltuielile utile suportate de comisionar în
executarea contractului de comision (art. 1521, alin. 1 C. Civ.). În cazul când părţile nu ajung la un
compromis în această privinţă, aprecierea utilităţii cheltuielilor efectuate de către comisionar în
procesul executării contractului de comision revine instanţei judiciare.
Pe de altă parte, cheltuielile de păstrare a bunurilor comitentului, inclusiv a celor primite de
la terţi, sunt suportate de comisionar, dacă în lege sau în contract nu este prevăzut altfel.
Întrucât actul juridic se încheie de către comisionar cu terţa persoană în nume propriu, dar pe
contul comitentului, ultimul are drept de proprietate asupra bunului predat comisionarului sau
primit de acesta pentru comitent (art. 1515 C. Civ.).

4. Încetare a contractului de comision

Contractul de comision poate înceta prin acordul comun al părților. De asemenea, poate
înceta prin rezoluțiune în caz de neexecutare a obligațiilor contractuale de către una din părți.
Comisionarul poate rezoluționa contractul numai în cazurile prevăzute de contract, în cazul
inexistenţei posibilităţii de a executa obligaţia asumată sau în cazul în care comitentul nu execută
obligaţiile contractuale (art. 1523 C. Civ).
77
 Comitentul are dreptul să solicite rezoluțiunea contractului în orice moment, aceasta
rezultând din prevederile art. 1522, alin. 1 C. Civ. În cazul rezoluțiunii contractului, comitentul este
obligat să plătească comisionarului pentru actele juridice încheiate remuneraţia stipulată şi să repare
prejudiciul cauzat prin rezoluțiune.
Întrucât între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi
mandatar, cu deosebirile stabilite de cap. XV CC, alte moduri de încetare a contractului de comision
pot fi:
 Moartea comitentului sau a comisionarului;
 Incapacitatea, interdicţia sau insolvabilitate uneia dintre părţi.
Totuși urmează a se ține cont de regulile menționate în privința încetării contractului de
mandat.

78
 TEMA XVIII. CONTRACTUL DE EXPEDIŢIE

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de expediţie

Potrivit art. 1525 alin. 1 C. Civ., prin contractul de expediţie o parte (expeditor) se obligă,
pe contul și în numele celeilalte părţi (client) sau în nume propriu, să încheie un contract de
transport și să efectueze actele necesare în vederea efectuării transportării, iar clientul se obligă să
achite remuneraţia convenită (comision).
Caracterele juridice. Contractul de expediţie este solemn, sinalagmatic, cu titlu oneros,
comutativ, cu executare succesivă,intuitu personae.
Caracterul solemn, deoarece conform art. 1525, alin. 2 C. Civ. contractul se încheie în formă
scrisă.
Caracterul sinalagmatic presupune că drepturile și obligaţiile părţilor din contractul de
expediţie sunt corelative, și anume: expeditorul оn schimbul remuneraţiei pe care o primește de la
client se obligă să execute sau să organizeze executarea obligaţiilor contractuale, iar clientul are
dreptul de a cere serviciile respective, graţie sumelor de bani pe care le achită.
Caracterul oneros, deoarece ambele părţi la contract doresc să obţină un folos patrimonial
din acţiunile pe care le realizează, și anume: expeditorul – să obţină banii (remuneraţia), iar clientul
– să-i fie prestate în mod calitativ serviciile de expediţie.
Caracterul comutativ al contractului se exprimă prin faptul că drepturile și obligaţiile
părţilor sunt cunoscute de la momentul încheierii contractului.
Contractul de expediţie are o executare succesivă, adică cel puţin una din părţi desfășoară
acţiunile sale prin mai multe prestaţii succesive.
În principiu, contractul de expediţie de mărfuri are caracter intuitu personae, deoarece
expeditorul se bucură, de regulă, de încrederea clientului său.

2. Condițiile de validitate ale contractului de expediţie

Capacitatea părților. Părţile contractului sunt expeditorul şi clientul. Expeditor este

profesionistul autorizat pentru o astfel de activitate. El își desfășoară activitatea în nume propriu și
cu scopul obţinerii de profit.
Expeditor poate fi și transportatorul, dacă acesta, pe lângă activitatea de transport, se ocupă
și cu cea de expediţie.
Client poate fi persoana fizică sau persoana juridică care deţine în proprietate, în locaţiune
sau în baza unui alt titlu bunuri, dorește să efectueze transportarea lor și plătește preţul în schimbul
serviciilor care i se prestează.
Dacă în calitate de clienţi participă consumatorii persoane fizice, atunci raporturilor dintre
expeditori și consumatori se vor aplica și dispoziţiile Legii nr.105-XV din 13.03.2003 privind
protecţia consumatorilor.
Obiectul contractului îl constituie prestarea serviciilor de expediţie. Acestea sunt alcătuite
din servicii juridice și servicii materiale (faptice).
Expeditorul acordă următoarele servicii juridice: a) încheierea din numele clientului sau din
nume propriu a contractului (sau contractelor) de transport de mărfuri; b) primirea documentelor
necesare pentru import sau export; c) îndeplinirea formalităţilor vamale; d) achitarea taxei de stat,
impozitelor și altor cheltuieli care sunt pe seama clientului etc.

79
 Din categoria serviciilor materiale (faptice) fac parte: a) livrarea și recepţionarea mărfurilor;
b) verificarea cantităţii și calităţii mărfurilor; c) lucrările de încărcare-descărcare; d) depozitarea
mărfurilor; c) informarea destinatarului despre sosirea la adresa sa a mărfurilor ș.a.
Forma contractului. Contractul de expediţie se încheie în scris.

3. Efectele contractului de expediţie

Obligaţiile clientului
a) Obligaţia clientului de a oferi expeditorului informaţiile cu privire la bunuri.
b) Obligaţia clientului de a achita expeditorului remuneraţie pentru serviciile prestate.
Remuneraţia se achită expeditorului numai după ce acesta a predat bunul către transportator
(art.1536 C. Civ.).
c) Obligația de eliberare a unei procuri, dacă aceasta este necesară pentru оndeplinirea
obligaţiilor contractuale art.1525 alin.2 C. Civ.).
Obligaţiile expeditorului
a) Obligaţia expeditorului de asigurare a mărfurilor. Expeditorul este obligat la asigurarea
bunului doar atunci cînd a primit o indicaţie în acest sens de la client. În lipsa unei indicaţii speciale,
expeditorul este obligat să asigure bunul în modul obişnuit cu un asigurător ales de el(art.1529 C.
Civ.)
b) Obligaţia de diligenţă a expeditorului (art.1526 C. Civ.). Expeditorul trebuie să depună toate
cunoștinţele pe care le posedă și întreaga pricepere ce o are, pentru ca activitatea de expediţie să
deruleze cu bine. Prin diligenţa expeditorului se înţelege abilitatea, iscusinţa și profesionalismul
din partea sa.
Dreptul expeditorului de a efectua transportul cu forţele proprii (art.1532 C. Civ.). Regula
generală constă оn faptul că expeditorul este autorizat să execute el însuși transportul. Ca excepţie,
dacă în contract a fost prevăzut astfel, atribuţiile expeditorului se pot limita doar la expediţie, fără a
cuprinde transportul.
În afară de drepturile și obligaţiile sus-menţionate, clientul și expeditorul au și altele, care
deși nu reies nemijlocit din Capitolul XVI a Codului civil, sunt preluate de la contractele de
transport (Capitolul XII Transportul), mandat (Capitolul XIII Mandatul) și comision (Capitolul XV
Comisionul), cu care contractul de expediţie are cele mai strânse legături.

4. Încetarea contractului de expediţie

Contractul de expediţie încetează în următoarele cazuri:

a) Expirarea termenului;
b) Executarea obligaţiilor contractuale;
c) Acordul comun al părţilor;
d) Rezoluțiunii în caz de neexecutare sau executare defectuoasă a obligaţiilor contractuale de
către una din părţi;

80
 TEMA XIX. CONTRACTUL DE DEPOZIT ȘI MAGAZINAJ

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de depozit

Potrivit art. 1537 C. Civ., prin contractul de depozit o parte (depozitar) se obligă să păstreze
bunul mobil, predat, de cealaltă parte (deponent), o perioadă determinată sau nedeterminată şi să-l
restituie la cerere.
Caractere juridice
Caracterul sinalagmatic deoarece atit depozitarul, cât şi deponentul dobindesc drepturi şi
obligaţii reciproce în acest contract.
Caracterul oneros, dar poate fi şi gratuit.
Caracterul consensual, deși în doctrină s-a opinat că este un contract real, încă din dreptul
roman.
Caracterul comutativ, deoarece părţile cunosc din momentul încheierii, întinderea
drepturilor şi obligaţiilor şi acestea nu depind de un eveniment viitor şi incert.
Contract cu executare succesivă.
Caracterul intuitu personae.

2. Felurile depozitului

Contractul de depozit poate fi împărțit în două mari categorii de contracte şi anume

contractul de depozit propriu-zis şi contractul de magazinaj.
În literatura de specialitate se face diferenţierea intre două categorii:
 depozitul propriu-zis
 sechestrul.
La rindul său depozitul propriu-zis, care poate avea ca obiect numai bunuri mobile
nelitigioase, are trei variante:
 depozitul obişnuit (voluntar şi regulat);
 depozitul necesar;
 depozitul neregulat.
Sechestrul se deosebeşte de depozitul propriu-zis prin faptul ca are ca obiect lucruri
litigioase, inclusiv imobile. Sechestrul poate fi: convenţional şi judiciar.
Rezultă că depozitul poate fi:
a) depozit convenţional (inclusiv şi sechestrul convenţional) şi depozit judiciar (sechestrul
judiciar);
b) Depozit litigios (sechestrul) şi depozit nelitigios;
c) Depozit regulat şi depozit neregulat;
d) Depozit voluntar şi depozit obligatoriu;
e) Contractul de depozit civil şi contractul de depozit comercial - magazinajul.
Depozitul propriu-zis
Depozitul obişnuit (voluntar).
Depozitul obişnuit are o natură voluntară şi este regulat. Obiect al contractului de depozit
obişnuit sunt bunurile mobile individual determinate. Reglementarea depozitului obişnuit este
realizată prin intermediul normele dreptului comun caracteristice tuturor categoriile de depozit.
Depozitul neregulat

81
 O varietate de depozit voluntar este şi depozitul neregulat. Deşi noţiunea nu se regăseşte in
dispoziţiile C. civil sau ale unor legi speciale, existenţa sa a fost unanim recunoscută atit de
doctrină, cit şi de jurisprudenţă.
Astfel, este neregulat depozitul care are ca obiect lucruri fungibile şi consumptibile prin
natura lor, depozitarul putând să consume prin folosinţă lucrurile depozitate, urmând să restituie
deponentului la scadenţă o cantitate similară de bunuri de acelaşi gen şi calitate.
Ceea ce deosebeşte esenţial depozitul neregulat de celelalte variante ale depozitului este insă
posibilitatea conferită depozitarului de a folosi bunurile depozitate pe timpul derulării contractului
(facultate ce nu este permisă, in celelalte cazuri, celui care păstrează lucrul).
Dreptul de folosinţă asupra bunurilor depozitate conferă depozitarului şi dreptul de a culege
fructele acestora.
Cele două condiţii privind caracteristicele lucrului depozitat trebuie îndeplinite cumulativ,
nefiid posibil ca bunul să fie numai fungibil, dar neconsumtibil ( de ex. nu poate face obiectul unui
depozit neregulat un autoturism, care este folosit de depozitar şi restituit la scadenţă cu unul
asemănător).
Depozitul necesar
Cunoscut încă din dreptui roman sub numele de depositum miserabile. Specifice pentru
această categorie de depozit sunt condiţiile speciale în care se incheie contractul. Se are in vedere
contractul in temeiul caruia deponentul este obligat de imprejurări excepţionale să lase lucrul in
grija unui depozitar ocazional. Aeste imprejurări neprevăzute sub imperiul cărora contractul se
poate incheia sunt: incendiu, cutremur, naufragiu etc.
Depozitul hotelier
Cu depozitul necesar este asimilat depozitul hotelier. După cum se menţionează in literatura
de specialitate, caracterul necesar al depozitului în acest caz este determinat de faptul că deşi hotelul
este liber ales de catre călător, el este nevoit să-şi aducă bunurile la acel hotel.
Particularităţile depozitului hotelier sunt determinate de prevederile art. 1557 C. Civ.,
coroborat cu art. 1566, potrivit cărora hotelurile, căminele, sanatoriile, casele de odihnă şi altele
asemănătoare răspund pentru pierderea sau deteriorarea bunurilor persoanelor fizice, pe care acestea
le au cu ele în incăperile rezervate lor.
Răspunderea hotelierului este limitată pînă la concurența unei valori de o sută de ori mai
mare decît prețul pentru o zi datorat de către client pentru camera oferită spre închiriere.
Răspunderea hotelierului este nelimitată:
a) dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care acesta
răspunde;
b) dacă bunurile au fost încredințate spre păstrare hotelierului;
c) dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit legii, era
obligat să le primească.
Hotelierul nu răspunde atunci cînd furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor clientului
este cauzată:
a) de client, de persoana care îl însoțește sau care se află sub supravegherea sa ori de vizitatorii
săi;
b) de un impediment în afara controlului hotelierului;
c) de natura bunului.
Sechestrul
O altă categorie a depozitului o reprezintă sechestrul, care este depozitul in baza căruia
persoanele remit un bun în litigiu unui terţ, care se obligă să-l restituie, după terminarea procesului,
celui care are dreptul asupra bunului.

82
 Obiect al contractului de depozit sechestru de fiecare dată este un bun litigios. Remunerarea
depozitului de sechestru cu titlu oneros se face in conformitate cu condiţiile generale de remunerare
a depozitarului.
Părţile sunt sechestrul - persoana care primeşte bunul spre păstrare şi sechestrantul -
persoana care depune bunul spre păstrare. Potrivit prevederilor art. 1568 C. Civ. în calitate de
sechestru poate fi desemnata una din parţile litigiului sau un terţ ales de ele prin acord mutual. Dacă
părţile nu ajung la un acord privind persoana depozitarului, parţile pot cere instanţei de judecată să
decidă.
Depozitul sechestru poate fi gratuit in cazul cind bunul se transmite spre păstrare unei parţi
la litigiu. In celelalte cazuri depozitul sechestru se prezumă a ft oneros. La sechestrul cu titlu gratuit,
răspunderea se apreciază cu mai puţină severitate, la acel cu titlu oneros răspunderea părţilor va fi
apreciată mai exigent
Depozitarul este obligat sa păstreze bunul i să-1 restituie intact celui care are dreptul asupra
lui. In lipsa unor prevederi contractuale contrare sau a unei autorizaţii exprese a instanţei de
judecată, depozitarul nu poate face nici un fel de cheltuieli sau alte acte in privinţa bunurilor
sechestrate, cu excepţia celor de conservare.
Insă in situaţia in care alte stipulări contrare sau autorizaţia instanţei judecătoreşti, drepturile
depozitarului pot fi lărgite in aspectul stipulărilor părţilor sau autorizaţiei instanţei de judecată.
Cind păstrarea bunurilor depozitate implică cheltuieli disproporţionate de judecată in raport
cu valorea lor, depozitarul, cu titlu de excepţie, avind autorizaţia instanţei de judecată, are dreptul,
fără consimţămintul părţilor, vindă bunurile şi să reţină suma incasată din vinzarea bunului in
condiţiile sechestrului pină la soluţionarea litigiului.
Sechestrul se consideră încheiat după soluţionarea litigiului prin restituirea bunului celui
indreptăţit.
Terţul va trebui să retitui bunul părţii care a câştigat cauza în litgiu. Restituirea se va face
după răminerea definitivă a hotăririi judecătoreşti.
Pină la soluţionarea litigiului, depozitarul poate restitui bunul doar cu consimţămintul
tuturor părţilor sau în baza autorizaţiei instanţei judecătoreşti, dacă există un motiv intemeiat spre
exemplu, in situaţia in care menţinerea bunului depozitat ar cauza depozitarului prejudicii sau in
care condiţiile depozitului prezintă pericol pentru păstrarea bunului depozitat.
La solicitarea părţilor sau a instanţei de judecată, depozitarul este obligat să prezinte o dare
de seamă cu privire la sechestru pe parcursul sau la sfirşitul depozitului.
Depozitul sechestru poate fi convenţional sau judiciar. Spre deosebire de sechestrul
convenţional, sechestrul judiciar reprezintă o măsură de asigurare, care se aplică conform Codului
de procedură civilă, ţinindu-se cont şi de Cap. XVII din CC, în măsură in care este compatibil cu
Codul de procedură civilă.
Deoarece este o măsură cu o anumită gravitate, instituirea sechestrului trebuie să fie
justificată de parte care il solicită. Este necesar să se dovedească necesitatea infiinţării sechestrului
judiciar: spre exemplu, faptul că partea care deşine bunul il deteriorează, că există primejdia de a fi
instrăinat sau bunul comun este folosit numai de un soţ.
Cealaltă parte nu se poate opune incuviinţării sechestrului judiciar oferind o cauţiune in
loc,deoarece acest drept este recunoscut de lege doar in cazul sechestrului asigurător.
Admiterea cererii şi instituirea sechestrului judiciar sunt lăsate la aprecierea la aprecierea
instanţei, care trebuie să examineze cu atenşie seriozitatea şi teminicia cererii :
 Să existe un proces in legătură cu proprietatea sau posesiunea unui bun cu privire la
administrarea sau folosinţa lui;

83
  Cererea pentru infiinţarea sechestrului trebuie să fie făcută de reclamant;
 Instanţa de judecată trebuie să găsească oportună infiinţarea sechestrului;
 Cind instanţa apreciază că este necesar, reclamantul are obligaţia de a depune o sumă de bani
cu titlu de cauţiune.

3. Efectele contractului de depozit

Obligaţiile depozitarului
a) Obligaţia de a păstra lucrul primit în depozit
După incheierea contractului depozitarul se obligă să primească bunul specificat spre
păstrare in modul şi termenele stabilite de contract. Neexecutarea acestei obligaţii sau executarea ei
necorespunzătoare obligă depozitarul să repare daunele cauzate deponentului. Refuzul depozitarului
de a primi bunul spre păstrare se admite doar in cazurile cind deponentul nu a predat bunul in
termenele prevăzute şi contractul nu prevede alte consecinţe.
În cazul depozitului cu titlu oneros, depozitarul este obligat să ingrijească de integritatea
bunului primit cu prudenta şi diligenţa unui bun profesionist.
Aceasta il obligă pe depozitar să intreprindă toate măsurile necesare pentru asigurarea
păstrării bunului, atit prevăzute de contract, cit şi neprevăzute, insă necesare, determinate de
imprejurările concrete. Neexecutarea obligaţiei de păstrare a bunului ce rezultă dintr-un contract cu
titlu oneros se prezumă culpabilă, depozitarul fiind ţinut să repare integral prejudiciul cauzat.
In cazul contractului cu titlu gratuit, depozitarul este dator să se ingrijească de integritatea
bunului ca de propriul bun. Depozitul gratuit se incheie de regulă la iniţiativa deponentului şi in
interesul lui. Din acest considerent nu i se poate pretinde depozitarului o grijă mai mare faţă de
bunurile deponentului decit de propriile bunuri.
Pornind de la caracterul intuitu personae al contractului, depozitarul este ţinut să execute
obligaţia de păstrare personal, depozitarul nu este in drept, fără incuviinţarea deponentului, să
transmită unui terţ spre depozitare bunul primit. Regula instituită se explică prin faptul că
deponentul alege depozitarul ţinind cont de calităţile acestuia, cum ar fi diligenţa şi prudenţa
manifestate in propriile afaceri, existenţa condiţiilor necesare de păstrare, capacitatea de plată etc.
Pe toată durata contractului depozitarul este ţinut să respecte condiţiile de păstrare convenite
de parţi. Dacă apare nevoia de a modifica condiţiile de păstrare (modul, locul etc.), depozitarul o
poate face doar după ce l-a inştiinţat pe deponent şi a obţinut autorizarea lui.
In situaţiile cind apare un pericol real de deteriorare sau degradare a bunului depozitat sau
in prezenţa altor condiţii care ameninţă siguranţa păstrării bunului, depozitarul este imputernicit să-l
vindă la un preţ determinat de situaţia creată în cazul în care intreprinderea altor măsuri este
imposibilă sau ineficientă şi doar dacă deponentul, fiind inştiinţat, nu poate să intreprindă sau nu a
intreprins nici o acţiune. Depozitarul este obligat să vindă bunul la preţul cel mai bun pentru
deponent, pornind de la împrejurările existente. Dacă împrejurările care au determinat necesitatea
vânzării bunurilor nu se datorează culpei depozitarului, el poate să-şi reţină cheltuielile de vânzare a
bunului din suma încasată.
b) Obligatia depozitarului de a nu folosi bunul depozitat
în lipsa unor prevederi contractuale contrare depozitarul nu este indreptăţit să folosească
bunul depozitat fară permisiunea deponentului, cu excepţia cazurilor cind aceasta este necesar
pentru conservarea bunului.
c) Obligaţia depozitarului de a restitui fructele bunului depozitat
Depozitarul este obligat să perceapă fructele civile doar dacă aceasta este necesar pentru
conservarea bunului predat spre păstrare. Fructele culese urmează a fi păstrate ca şi bunul depozitat
84
şi remise deponentului la incetarea contractului de depozit. Atit perceperea fructelor, cit şi
depozitarea lor se vor face din contul deponentului, acesta fiind obligat să achite cheltuielile utile.
Dacă obiect al depozitului este o sumă de bani, depozitarul nu va datora dobinda decăt in
cazul cind este pus in intirziiere referitor la restituirea banilor.
d) Obligaţia de a restitui bunul depozitat
La incetarea contractului depozitarul este dator să remită deponentului sau persoanei
imputernicite de acesta bunul depozitat, în starea in care se afla la momentul restituirii. Deoarece
deponentul ramine proprietar al bunului depozitat, riscurile pieirii şi deteriorarii fortuite sunt puse
în sarcina lui. În cazul depozitării bunurilor determinate prin genul lor depozitarul este ţinut să
restituie bunuri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate. Obligaţia de restituire urmează a fi
executată, în lipsa unei inţelegeri speciale, la locul unde bunul a fost predat depozitarului. Costurile
restituirii sunt suportate diferit, în funcţie de caracterul oneros sau gratuit al contractului de depozit.
În conformitate cu costurile restituirii sunt puse in seama deponentului dacă contractul este cu titlu
gratuit şi invers, în cazul contractului cu titlu oneros.
Obligaţiile deponentului
a) Obligaţia de a transmite bunul spre păstrare
Depozitarul nu are dreptul să ceară deponentului să predea bunul. Deponentul însă răspunde
pentru prejudiciul cauzat depozitarului intenţionat sau din culpă gravă prin refuzul de a preda bunul
dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Depozitarul are dreptul să refuze primirea bunului în cazul în care nu i-a fost predat în
termenul stabilit dacă în contract nu este prevăzut altfel.
b) Obligaţia deponentului de a achita remunrația pentru depozit
In cadrul contractuiui de depozit oneros deponentul este ţinut sa achite remuneraţia pentru
păstrarea bunului. În cazul în care depozitarul este un profesionist, se consideră că asupra
remunerării s-a convenit în mod tacit.
Dacă asupra mărimii remuneraţiei datorate nu s-a convenit, se consideră convenită, în cazul
existenţei unui tarif stabilit, retribuţia tarifară, iar în lipsa tarifului, retribuţia obişnuită.
c) Obligația de compensare a cheltuielilor suportate in legătură cu păstrarea bunului.
d) Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat depozitarului prin caracteristicele bunului.
Transmiţind bunul spre păstrare, deponentul trebuie să aducă la cunoştinţa depozitarului
modul de păstrare a bunului depozitat.
Deponentul nu va purta răspundere dacă depozitarului i s-a comunicat despre caracteristicele
bunului sau dacă le cunoştea.
e) Dreptul şi obligaţia deponentului de a ridica bunul depozitat
Deponentul are dreptul să-şi ridice oricînd bunul depozitat, chiar şi atunci cînd contractul
prevede un termen de depozitare.
În cazul în care depozitul este făcut în interesul depozitarului, deponentul este obligat să
repare prejudiciul cauzat prin preluarea anticipată a bunului.
Atunci cînd a emis un înscris care face dovada depozitului ori care conferă deținătorului lui
dreptul de a retrage bunul depozitat, depozitarul poate cere să îi fie înapoiat acel înscris.
Depozitarul poate cere oricînd deponentului să-şi ridice bunul depozitat dacă în contract nu
este stabilit un termen de depozitare.
Depozitarul poate să-şi exercite dreptul acesta doar în aşa fel încît deponentul să poată
depozita în alt loc bunul, cu excepţia cazurilor cînd există motive întemeiate pentru a pretinde
ridicarea imediată.
Dacă deponentul nu își ridică bunul depozitat la expirarea termenului de depozitare sau la
cererea depozitarului, atunci depozitarul are dreptul de a vinde bunul depozitat conform art. 887 C.

85
Civ., cu condiția că depozitarul i-a dat deponentului un preaviz cu termen rezonabil, indicînd
intenția de a purcede la vînzare.

4. Magazinajul

Este o varietate a contractului de depozit, care prevede predarea bunurilor spre

păstrare la un depozit de mărfuri. Raporturilor de magazinaj li se aplică dispoziţiile
referitoare la depozit, dacă nu există reglementări speciale (art. 1537 C. Civ.).
Magazinajul poate avea ca obiect bunuri individuale determinate, cât şi bunuri
determinate generic. In cazul înmagazinării unor bunuri determinate generic, magazinerul
are dreptul să le amestece cu bunuri de acelaşi fel doar dacă i s-a permis. Dacă s-a admis
amestecul, proprietarii bunurilor amestecate sunt consideraţi coproprietari pe cote părţi.
Primind bunurile la păstrare, magazinerul nu este obligat, dacă contractul nu
prevede altfel, să constate cantitatea (numărul, greutatea), genul, felul şi alte caracteristici.
Atunci când, printr-o examinare exterioară, constată deprecierea sau deteriorarea bunului,
magazinerul este obligat să-1 anunţe imediat pe deponent, să asigure probele necesare
constatării prejudiciului şi înaintării pretenţiilor cărăuşului; în caz contrar, el va fi obligat
să repare prejudiciul cauzat prin neexecutarea acestei obligaţii (art. 1575 C. Civ.).
Magazinerul este obligat să asigure păstrarea bunurilor cu diligenta unui bun
profesionist, fiind responsabil de distrugerea, pierderea ori deteriorarea lor.
Magazinerul este obligat să informeze ultimul deţinător al recipisei cunoscut de el
în caz de schimbare a locului de înmagazinare, a caracteristicilor bunului sau dacă
asemenea schimbări urmează să se producă.
Magazinerul poate organiza vânzarea bunului la licitaţie atunci când bunul este
expus degradării sau când există un pericol de depreciere. Vânzarea poate fi organizată
dacă nu mai este timp pentru prevenirea prejudiciului sau dacă proprietarul, fiind informat,
n-a luat măsurile corespunzătoare într-un timp util (art. 1580 C. Civ.).
Magazinerul este obligat să permită, pe parcursul orelor de lucru, deponentului sau
unei alte persoane să ia mostre sau să inspecteze bunurile. El poate cere ridicarea bunului
numai după expirarea termenului convenit, iar în lipsa termenului, numai după expirarea a
3 luni de la înmagazinare. Dacă deponentul nu ridică bunul la expirarea termenului de
magazinaj, magazinerul are dreptul să vândă bunul Ia licitaţie, dar numai după expirarea
unei luni după somarea proprietarului. După satisfacerea creanţelor magazinerului, suma
obţinută se predă posesorului legitim al recipisei de magazinaj (art. 1591 C. Civ.).
Magazinajul se atestă prin recipisă de magazinaj eliberată de magaziner la primirea
bunurilor. După cum rezultă din conţinutul prevederilor legale, recipisa de magazinaj
poate fi emisă nominativa, la purtător şi la ordin.
Recipisa de magazinaj confirmă primirea bunului la păstrare, precum şi apartenenţa
acestui bun. In baza acestui document bunul depozitat poate fi înstrăinat. Posesorul
recipisei de magazinaj poate greva bunul înmagazinat în calitate de garanţie pentru o altă
creanţă.

86
 TEMA XX. CONTRACTUL DE ASIGURARE

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de asigurare

Conform art. 1822 C. Civ. prin contractul de asigurare o parte (contractantul asigurării) se
obligă să plătească celeilalte părți (asigurător) prima de asigurare, iar asigurătorul se obligă să
plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau, după caz, terțului păgubit o prestație bănească
(indemnizație ori despăgubire de asigurare) la producerea cazului asigurat în interiorul perioadei de
asigurare.
Caractere juridice
Caracterul personal, deoarece obiectul asigurarii poate fi o proprietate,un bun sau un
interes; prin contractul de asigurare se asigura persoana sau persoanele si proprietatea. Daca
asiguratul vinde proprietatea asigurata, noul proprietar nu este asigurat in baza aceluiasi contract,
decat daca societatea de asigurari accepta acest lucru.
Caracterul consensual , deoarece se incheie valabil prin simplul consimtamant al partilor,
fara sa fie nevoie de vreo forma speciala de exprimare a vointei acestora
Caracterul sinalagmatic, întrucât da nastere unor obligatii reciproce intre parti, inca de la
încheierea sa.Asiguratul se obliga sa declare exact bunurile si riscurile,sa plateasca prima de
asigurare,iar societatea de asigurari sa ofere protectie pentru riscul asigurat,fapt care se
concretizeaza in despagubirea sau suma asigurata platite pentru pagubele produse de riscul asigurat.
Caracterul aleatoriu, deoarece efectele sale depind de un eveniment incert, producerea
riscului.La incheierea contractului partile nu cunosc existenta sau intinderea avantajelor
patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract. In cazul asigurarii,evenimentul produce numai
pierdere,situatie in care societatea de asigurari plateste o indemnizatie de asigurare mult mai mare
decat prima incasata.
Caracterul oneros, întrucât fiecare parte urmareste sa obtina un folos,un avantaj, o
contraprestatie in schimbul obligatiei pe care si-o asuma.
Contract cu executare succesiva, deoarece executarea acestuia durează în timp.
Contract de adeziune, deoarece clauzele contractului sunt stabilite de asigurător, cealaltă
parte (asiguratul) putând numai să le accepte, sau să nu contracteze.

2. Efectele contractului de asigurare

Obligaţiile asiguratului
      Asiguratul este obligat sa plateasca primele de asigurare, sa întretina bunul asigurat in bune
conditii, conform dispozitiilor legale in vigoare si sa comunice împrejurările care agravează riscul.
     O alta obligaţie expres stipulata in legislația asigurărilor se refera la întreținerea bunurilor şi
luarea de masuri pentru prevenirea pagubelor. In caz de neîndeplinire a acestei obligații,
asiguratorul poate denunța asigurarea, sau, la ivirea cazului asigurat, are dreptul de a refuza plata
despagubirii, daca din acest motiv nu a putut determina cauza producerii si întinderea pagubei , sau
sa reducă despăgubirea in cazul in care dauna s-a marit.
O ultima categorie de obligatii o reprezinta cele rezultând din agravarea riscului.
În masura in care, in cursul executarii contractului, se ivesc imprejurari care modifica
avizarea initiala a riscului de catre asigurat, acesta trebuie sa le comunice asiguratorului.
Dupa producerea evenimentului asigurat, asiguratul are urmatoarele obligatii:

87
  combaterea efectiva a calamitatilor pentru limitarea pagubelor si salvarea bunurilor asigurate,
păstrarea si paza bunurilor ramase pentru prevenirea degradarilor ulterioare;
 avizarea asiguratorului, in termenele prevazute de conditiile de asigurare, cu privire la
producerea evenimentului asigurat;
 participarea la consultarea cazului asigurat produs si a pagubei rezultate;
 furnizarea de date si acte referitoare la evenimentul asigurat.
Drepturile asiguratului 
     Principalele drepturi ale asiguratului inainte de producerea evenimentului asigurat sunt
urmatoarele:
 are dreptul de a modifica contractul (de exemplu posibilitatea de a schimba numele
beneficiarului asigurarii) sau modul de plata pentru prime, cand ele se achita in rate;
 are dreptul de a incheia asigurari suplimentare ( de exemplu la asigurarile de bunuri si  de
raspundere civila, pentru majorarea sumelor asigurate initial);
 are dreptul de rascumparare (la asigurarile pentru care se constituie rezerve de prima, cum
sunt cele de viata, asiguratul are dreptul sa ceara incetarea contractului prin plata sumei de
rascumparare);
 are dreptul de a obtine imprumuturi asupra politelor de asigurare;
 are dreptul de a participa la tragerile lunare de amortizare.
Drepturile si obligațiile asiguratorului
Pe timpul executarii contractului, pana la producerea cazului asigurat, asiguratorul are
îndeosebi drepturi.
Fiecarei obligatii a asiguratului ii corespunde un drept al asiguratorului:
 dreptul de a verifica existenta bunului asigurat si a modului in care acesta este intretinut;
 dreptul de a aplica sanctiuni legale cand asiguratul a incalcat obligatiile privind intretinerea,
folosirea si paza bunurilor asigurate.
Pana la ivirea cazului asigurat, asiguratorul are însă si unele obligații, cum ar fi:
 obligatia de a elibera la cerere, duplicatul documentului de asigurare, daca asiguratul l-a
pierdut pe cel original;
 obligatia de a elibera, la cererea asiguratului, certificate de confirmare a asigurarii.
Drepturile si obligatiile partilor dupa producerea evenimentului asigurat
Obligațiile asiguratului
    Dupa producerea evenimentului asigurat, asiguratul are urmatoarele obligatii:
 combaterea efectiva a calamitatilor pentru limitarea pagubelor si salvarea bunurilor
asigurate, pastrarea si paza bunurilor ramase pentru prevenirea degradarilor ulterioare;
 avizarea asiguratorului, in termenele prevazute de conditiile de asigurare, cu privire la
producerea evenimentului asigurat;
 participarea la consultarea cazului asigurat produs si a pagubei rezultate;
 furnizarea de date si acte referitoare la evenimentul asigurat.
Obligațiile asiguratorului
Principala obligație a asiguratorului după producerea cazului asigurat, consta in
indemnizația acordata asiguratului. Pentru ca aceasta indemnizație sa fie datorata, trebuie stabilita
situația de fapt din care sa rezulte dreptul asiguratului la beneficiul indemnizației si obligația
corelativa a asiguratorului de a plati.
Așadar, asiguratorul va proceda la constatarea producerii evenimentului asigurat si la
evaluarea pagubelor, pe de o parte, iar pe de alta parte, la stabilirea si plata indemnizației de
asigurare.
88
 Evaluarea pagubelor se face in funcție de preturile de pe piața ale unor bunuri asemănătoare,
ținându-se seama de uzura bunului respectiv. 

3. Încetarea contractului de asigurare

De regula, contractul de asigurare cu durata determinata încetează in momentul expirării

perioadei pentru care a fost incheiat.
În legatura cu raporturile de asigurare pot interveni: modificarea, rezoluțiunea, nulitatea,
reactivarea și reînnoirea contractului de asigurare, subogarea asigurătorului.
Modificarea contractului de asigurare, în cadrul duratei asigurarii este posibila în cazul
schimbarii imprejurarilor esentiale cu privire la risc, in raport cu regulile precizate prin conditiile de
asigurare.
Denuntarea, rezilierea si anularea raporturilor juridice de asigurare constituite sunt forme de
incetare a contractului de asigurare inainte de expirarea duratei sale.
Rezoluțiunea contractului de asigurare poate avea loc ca urmare a faptului ca scopul sau nu
mai prezinta oportunitate pentru parti sau pentru una din ele. De ex., evenimentul asigurat s-a
produs inainte de începerea raspunderii societatii de asigurare sau dupa încetarea raspunderii
asiguratorului; producerea evenimentului a devenit imposibila, deci asigurarea nu mai are temei.
Rezoluțiunea poate interveni și în urmatoarele cazuri:
 asiguratul nu a achitat ratele scadente la primele de asigurare;
 bunul asigurat a fost instrainat;
 asiguratul refuza modificarea contractului de asigurare la solicitarea asiguratorului;   
 in alte cazuri prevazute prin acte normative.
Nulitatea contractului de asigurare constituie o sanctiune îndreptata impotriva efectelor care
contravin scopului asigurarii și constă în desfiintarea cu efect retroactiv a contractului de la data
încheierii acestui act. Ea poate fi totala sau partiala si intervine in cazul incalcarii prevederilor
legale cuprinse in contractul de asigurare, cum ar fi:
 declaratii incomplete sau inexacte facute de asigurat;
 preluarea în asigurare a unor riscuri excluse;
 preluarea în asigurare, a unor bunuri sau persoane neasigurabile.
Reactivarea contractului de asigurare poate interveni in sfera asigurarilor mixte de viata, in
cazul in care asiguratul a intrerupt,  un anumit timp, plata primelor de asigurare. Aceasta este
posibila datorita existentei rezervei matematice in structura primei de asigurare, la aceste asigurari,
dar fara a depasi un anumit interval de timp de la intreruperea platii primei de asigurare.
Reînnoirea contractului de asigurare  poate avea loc in cazul asigurarilor încheiate pe o
durata determinata, in cazul in care la expirarea perioadei de asigurare, asiguratul isi manifesta
dorinta continuarii raporturilor de asigurare, in anul urmator, prin perfectarea corespunzatoare a
contractului de asigurare.
Subrogarea în drepturile în drepturile față de cel obligat la repararea prejudiciului.
Asigurătorul care a plătit despăgubirea de asigurare, precum și eventualele cheltuieli de diminuare a
prejudiciului, se subrogă, în limitele acestei sume, în dreptul la repararea prejudiciului față de terțul
căruia îi revine obligația să repare prejudiciul cauzat, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
În măsura în care a renunțat la un drept față de acel terț într-un mod care dăunează dreptului
asigurătorului de subrogare, asiguratul pierde dreptul său la despăgubire în privința acelui
prejudiciu.
Asigurătorul nu poate exercita dreptul de regres pe baza subrogării față de un membru al
familiei contractantului sau a asiguratului, o persoană care se află într-o relație socială echivalentă
89
cu contractantul sau asiguratul ori un salariat al unuia dintre aceștia, cu excepția cazului în care
asigurătorul demonstrează că prejudiciul a fost cauzat de acea persoană intenționat sau din culpă
gravă, dar cunoscînd că există probabilitatea că prejudiciul va surveni.
Asigurătorul nu poate exercita drepturile pe baza subrogării în detrimentul asiguratului.
Asigurătorul poate renunța total sau parțial la exercitarea dreptului de subrogare împotriva
persoanei care poartă răspundere de producerea pagubei, dacă ea însăși a suferit grav, sau împotriva
moștenitorilor ei, dacă persoana a decedat ca urmare a producerii riscului asigurat, precum și în alte
situații în care împrejurările justifică renunțarea.

4. Tipuri de asigurări

Asigurările benevole ( facultative) se caracterizeaza prin faptul ca drepturile si obligatiile

partilor se stabilesc, precum si toate celelalte clause contractual, de catre parti prin contractual de
asigurare.
Contractul de asigurare fiind expresia exclusive a vointei partilor.
Asigurarea obligatorie este o forma de asigurare, in care, subiectii asigurarii obligatorii,
drepturile si obligatiile partilor, marimea primelor de asigurare, termenul de achitare a acestora si
alte clauze sunt stabilite de lege.
CC al RM insa prevede doua tipuri de asigurare : asigurarea de persoane si asigurarea de
daune (art 1302).
Asigurarea de persoane are ca obiect un anumit atribut al persoanei fizice, cum ar fi viata,
sanatatea, capacitatea de munca etc. acest tip de asigurare nu are caracter de despagubire si
reprezinta o masura de prevedere, capitalizare a anumitor sume de bani.
Asigurarea de daune include asigurarea de bunuri si asigurarea de raspundere civila.
Asigurarea de bunuri vizeaza anumite bunuri degradabile sau care pot fi distruse datorita unor
accidente sau dezastre naturale (case, bunuri ale gaspodariei casnice, animale etc).
Asigurarea de raspundere civila are ca obiect valoarea despagubirilor pe care trebuie sa le
platesca asiguratul in urma prejudiciului cauzat unei personae terte( de ex in cazul accidentelor
rutiere ). Astfel, in executarea acestui tip de asigurari, mai intervine o a treia persoana, victima, care
beneficiaza de o protectie speciala in conceptia legii.
Dupa numarul subiectilor raporturilor de asigurare sunt asigurari directe, coasigurari,
asigurari mutuale si reasigurari.
În cadrul asigurarilor directe raporturile de asigurare se nasc intre asigurat si asigurator.
Coasigurarea este o asigurare directa in care exista mai multi asiguratori. Acest tip de
asigurare se practica in cazul unor bunuri extreme de valoroase ori care prezinta diferite riscuri etc.
si cind unul din asiguatori nu se poate obliga singur la plata despagubirilor de asigurare. Astfel,
obiectul asigurarii va fi asigurat de doi sau mai multi asiguratori in comun. In acest caz, asiguratorii
vor diviza intre ei atit plata indemnizatiei, cit si riscul asigurarii.
Reasigurarea are loc atunci cind asiguratorul transmite o parte din raspundere sa fata de
asigurat unei alte organizatii de asigurare . in asa situatie, asiguratorul initial va dobindi calitatea de
reasigurat, iar persoana care il asigura se va numi reasigurator.
Reasigurarea nu stabileste raporturi juridice intre asigurat si reasigurator, producind efecte
doar intre partile contractante (asigurator si reasigurator).

90
 TEMA XXI. CONTRACTUL DE TRANZACŢIE

1. Noţiunea și caracterele juridice ale contractului de tranzacţie.

Conform art. 1917 C. Civ. contractul de tranzacţie este acel contract prin care părţile previn
un proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul
executării unei hotărâri judecătoreşti.
a) Caracterul sinalagmatic. Caracterul sinalagmatic al contractului de tranzacţie reiese
din faptul că la încheierea contractului de tranzacţie ambele părţi la contract dobândesc drepturi
şi obligaţii. Astfel, părţile soluţionând natura litigiului stabilesc reciproc obligaţiile executării
soluţiei litigiului;
b) Caracterul oneros, dar poate apărea drept un contract cu titlu gratuit. Caracterul oneros
al tranzacţiei este unul de principiu, unde părţile la contract sunt în stare să asigure soluţia litigiului
punând drept temelie avantajul material al împăcării. În cazul, însă, când drept obiect al litigiului
apar drepturi cu conţinut nepatrimonial, şi soluţia litigiului nu cere avantaje cu conţinut material,
acest contract devine cu titlu oneros. De asemenea acesta devine cu titlu oneros, atunci când una din
părţi cedează cu titlu gratuit avantajul pe care-1 poate pretinde;
c) Este un contract, de regulă, constitutiv de drepturi, dar poate apărea şi drept unul
translativ de drepturi. Caracterul constitutiv de drepturi este unul propriu tranzacţiei, iar în cazurile
în care obiecte ale litigiului apar bunurile, - punându-se problema transmiterii drepturilor asupra
acestora - acest contract devine drept unul translativ de drepturi;
d) Este un contract cu conţinut patrimonial, dar poate fi şi cu conţinut nepatrimonial.
Tranzacţia apare drept un contract cu conţinut nepatrimonial atunci când de regulă obiectul litigiului
apare un drept nepatrimonial;
e) Caracterul consensual, însă în cazul tranzacției extrajudiciare contractul de se încheie în
scris.
f) Contract de executare succesivă. Deşi efectele executorii ale contractului de
tranzacţie pot fi de natură instantanee, totuşi tranzacţie rămâne a fi un contract de executare
succesivă.

2. Condiţiile de valabilitate a contractului de tranzacţie

Capacitatea părților.
Pentru încheierea tranzacţiei se cere capacitatea necesară de a dispune de obiectul
tranzacţiei.
Tranzacţia nu poate fi încheiată cu privire la capacitatea persoanei sau la alte chestiuni care
interesează ordinea publică.
De asemenea tranzacţia nu este admisă în ce priveşte schimbarea calităţii procesuale. Spre
ex., obiect al tranzacţiei nu poate servi schimbarea calităţii vânzătorului bunului în cazul de
evicţiune, astfel încât acesta să nu intervină de partea cumpărătorului, ci de partea celui ce a indus
situaţia de evicţiune.
De asemenea obiect al tranzacţiei nu poate fi considerarea capacităţii sau incapacităţii
persoanei de a săvârşi anumite acte, indiferent de faptul dacă este aceasta persoană fizică sau
juridică. Nu poate constitui obiect al tranzacţiei ordinea de realizare a unui interes public într-o altă

91
modalitate decât cea prevăzută în legislaţia în vigoare, dacă legea nu admite o altă modalitate de
soluţionare a cazului.
Consimţământul părților se consideră realizat atunci, când părţile au convenit asupra
tuturor condiţiilor cauzei litigioase, nefiind suficient acordul cu privire la clauzele esențiale.
Obiectul contractului.
a) Prevenirea unui proces ce poate începe.
b) Încetarea procesului început deja, dar asupra căruia nu s-a pronunţat încă o hotărâre. Prin
contractul de tranzacţie părţile, care deja au fost atrase într-un proces civil, sau chiar şi cele atrase
într-un proces penal, dar în ce priveşte cauza civilă, pot conveni asupra încetării procesului civil şi
respectiv - cauzei civile.
c) înlăturarea problemelor apărute în legătură cu executarea hotărârii adoptate pe
marginea unui proces, probleme care ar constitui obiectul unei eventuale examinări judecătoreşti
sau executări silite.
Forma scrisă a contractului de tranzacţie este cerută pentru opozabilitate.

3. Efectele contractului de tranzacţie

Tranzacția are între părți autoritatea lucrului judecat.

Tranzacția extrajudiciară nu este susceptibilă de executare silită decît după:
a) admiterea acțiunii de executare silită a obligației rezultate din tranzacție de către instanța
competentă, la cererea părții la tranzacție;
b) confirmarea ei de către instanța competentă, conform capitolului XLV din Codul de
procedură civilă, la cererea părții la procesul de mediere;
c) învestirea ei cu formulă executorie de către notar. Notarul va învesti tranzacția cu formulă
executorie, la cererea tuturor părților la tranzacția încheiată, în cadrul procesului de mediere sau în
afara procesului de mediere.
Partea la tranzacția extrajudiciară poate invoca tranzacția extrajudiciară pe cale de excepție
fără a cere confirmarea ei.
Dacă o parte are dreptul la rezoluțiunea tranzacției judiciare pentru neexecutarea obligațiilor
care rezultă din ea, rezoluțiunea nu se poate declara prin notificare unilaterală.
Instanța de judecată căreia i s-a cerut pronunțarea rezoluțiunii tranzacției judiciare este în
drept să nu admită acțiunea dacă partea îndreptățită poate să evite consecințele neexecutării
tranzacției prin obținerea executării ei silite sau prin obținerea de despăgubiri.

92
 TEMA XXII. CONTRACTUL DE SOCIETATE CIVILĂ

1. Noţiunea și caracterele juridice ale contractului de societate civilă.

Prin contract de societate civilă, două sau mai multe persoane (asociaţi, participanţi) se obligă
reciproc să urmărească în comun scopuri economice ori alte scopuri, fără a constitui o persoană
juridică, împărţind între ele foloasele şi pierderile (art. 1926 C. Civ.).
Caractere juridice
a) caracterul bi- sau multilateral, deoarece implică participarea a două sau mai multe
persoane care lucrează în interes propriu;
b) caracterul lucrativ (patrimonial) este de esenţa societăţii, deoarece membrii ei
urmăresc realizarea unor foloase patrimoniale pe care să le împartă între ei. Noţiunea de scop
lucrativ nu trebuie să fie interpretată în sensul realizării de beneficii băneşti. Folosul patrimonial
urmărit de asociaţi poate fi şi de altă natură, de exemplu construcţia unui drum, unui imobil etc.,
care serveşte intereselor patrimoniale comune ale asociaţilor;
c) caracterul sinalagmatic, deoarece fiecare asociat îşi asumă obligaţii reciproce şi
interdependente.
d) caracterul oneros, întrucât fiecare asociat urmăreşte scopul de a obţine o cotă
predeterminată din câştigul prezumabil, cu particularitatea că asociatul obligat să contribuie cu
aport social nu primeşte un echivalent în schimb de la ceilalţi faţă de care s-a obligat, ci va beneficia
alături de ei de foloasele rezultate.
e) caracterul comutativ, deoarece încă din momentul încheierii contractului părţile cunosc
întinderea drepturilor pe care le dobândesc şi a obligaţiilor pe care şi le asumă. Faptul că, în urma
activităţii desfăşurate în comun, se pot obţine nu numai beneficii, ci şi eventuale pierderi, nu
transformă contractul de societate într-o operaţiune aleatorie;
f) caracterul consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor;
g) caracterul civil al contractului de societate civilă urmează a fi subliniat pentru a-1
deosebi de societăţile comerciale. Spre deosebire de societăţile comerciale, care sunt persoane
juridice, societatea civilă nu are personalitate juridică. Dacă părţile ar urmări constituirea unei
societăţi comerciale sau a unei organizaţii necomerciale, atunci contractul nu va mai fi de societate
civilă.
h) contract cu executare succesivă, asociaţii fiind obligaţi pe toată durata societăţii;
i) Caracterul intuitu personae, încadrându-se în categoria societăţilor de persoane.

2. Condițiile de validitate ale contractului de societate civilă

Capacitatea părților. Sunt denumiţi asociaţi sau participanţi. Calitatea de părți la contractul
de societate o are orice persoană fizică sau juridică care are capacitatea de a încheia acte de
dispoziţie. Minorii, precum şi persoanele incapabile nu pot fi parte contractantă nici cu autorizarea
reprezentanţilor lor legali. Organizaţiile necomerciale pot încheia contracte de societate civilă în
cazul în care aceasta corespunde scopurilor lor statutare.
Consimţământul părților. Prin aceasta se deosebeşte societatea civilă de o simplă asociere
(asocierea a două persoane în vederea procurării unui bun care va deveni proprietatea lor comună)
în vederea realizării unor interese comune, dar care, în lipsa intenţiei de a crea o societate, nu
reprezintă un contract de societate civilă.

93
 La încheierea contractului de societate consimtamantul este realizat in momentul in care
partile au convenit asupra conditiilor esentiale ale contractului. Din categoria conditiilor esentiale la
contractul de societate fac parte tipul societatii, scopul activitatii, forma de activitate, marimea
participatiunilor la societate, termenul de activitate, modul de repartizare a veniturilor (daca aceasta
o permite tipul societatii), temeiurile de incetare a activitatii, modul de dirijare si reprezentare a
societatii.
Obiectul contractului de societate civilă îl constituie ansamblul de operaţiuni pe care asociaţii
urmează să le îndeplinească în vederea realizării de beneficii. Scopul asocierii poate fi economic
sau de altă natură. Potrivit art. 1927 C. Civ. contractul de societate civilă trebuie să aibă un obiect
licit, constituit în interesul comun al asociaţilor. Obiectul trebuie să îndeplinească condiţiile
generale de validitate.
Forma contractului. Conform art. 1928, alin. 1, dacă pentru vînzarea bunului legea cere o
anumită formă sub sancțiunea nulității, atunci aceeași cerință de formă se aplică și contractului de
societate civilă care are ca obiect asemenea bun.

3. Efectele contractului de societate civilă

Contribuţia. Participanţii trebuie să verse contribuţiile convenite prin contract. În lipsa unor
dispoziţii în acest sens, ei sînt obligaţi la plata unor contribuţii egale. Dacă contractul determină
doar cota-parte de participare a asociaților la venituri sau la pierderi, aceeași cotă-parte se aplică
cotelor-părți din patrimoniul social.
Contribuţiile pot consta din bunuri, inclusiv din drepturi patrimoniale.
Contribuţia unui participant nu poate fi majorată fără consimţămîntul acestuia.
Pentru bunul dat în calitate de contribuţie asociatul răspunde conform regulilor privind
răspunderea vînzătorului.
Asociatul dator cu o sumă de bani pe care nu a depus-o este în întîrziere de drept, urmînd să
plătească dobînda stabilită la art.942 fără a fi scutit şi de repararea prejudiciilor dacă s-ar cuveni.
Această regulă se aplică şi în privinţa sumelor preluate pentru scopuri personale din casa societăţii,
a căror dobîndă se calculează din ziua preluării.
În cazul în care dreptul de folosinţă asupra unui bun a fost transmis în calitate de contribuţie
şi acest drept se stinge anterior termenului pentru care a fost transmis, asociatul este obligat să
compenseze în bani costul folosinţei de care s-a lipsit societatea.
Asociaţii care s-au obligat să depună în comun prestaţii în muncă predau societăţii toate
cîştigurile obţinute prin prestaţiile care fac obiectul societăţii.
La lichidarea societăţii, fiecare asociat are dreptul prioritar faţă de alţi asociaţi de a primi
bunul pe care l-a dat în calitate de contribuţie.
Patrimoniul social. Contribuţiile asociaţilor, drepturile şi obligaţiile contractate ulterior
constituirii societăţii formează - în raporturile dintre asociaţi - un patrimoniu propriu, distinct de
acela al fiecăruia dintre ei. Chiar dacă societatea civilă nu este subiect de drept, ea îşi poate realiza
scopurile pentru care s-a constituit numai dacă dispune de un patrimoniu.
Dacă prin contract nu s-a dispus altfel, contribuţiile devin proprietate comună a
participanţilor, conform cotelor-părți din patrimoniul social. De patrimoniul social aparţine ceea ce
s-a dobîndit în baza unui drept ce ţine de acel patrimoniu şi ceea ce s-a dobîndit ca despăgubire
pentru distrugerea, pierderea sau deteriorarea unui obiect din el.
Potrivit art. 1931 C. Civ., cotele-părţi din patrimoniul social sau alte drepturi decurgînd din
contract nu pot fi transmise terţilor fără încuviinţarea celorlalţi asociaţi. Încuviinţarea poate fi
respinsă doar din motiv temeinic.
94
 În cazul înstrăinării unei cote-părţi din patrimoniul social, ceilalţi asociaţi au dreptul de
preemţiune.
Potrivit art. 1938 C. Civ. părţilor contractului de societate civilă le revine obligaţia de
confidenţialitate. Aceasta are în vedere orice aspect legat de contractul de societate şi are drept
consecinţă atragerea răspunderii asociaţilor pentru prejudiciul cauzat pentru nerespectarea ei.
Răspunderea asociaţilor. Asociaţii răspund pentru obligaţiile societăţii civile în mod solidar.
În raporturile interne, întinderea răspunderii se stabileşte după cotele-părţi din patrimoniul social
dacă în contract nu este prevăzut altfel.

4. Administrarea societății

Administrarea şi reprezentarea societăţii. Dacă în contract nu este prevăzut altfel, asociaţii

gestionează împreună actele societăţii civile şi reprezintă împreună societatea în exterior.
Fiecare asociat are dreptul să participe la emiterea deciziilor comune. Orice clauză contrară
este nulă.
Dacă, prin contract, conducerea societăţii civile este încredinţată unuia sau mai multor
asociaţi, fiecare are dreptul să acţioneze de unul singur. Orice alt asociat poate însă obiecta la
încheierea actului juridic în numele societăţii. În acest caz, se consideră că actul nu s-a încheiat în
numele societăţii.
În măsura în care unui asociat îi revine, în baza contractului, funcţia de a conduce societatea
civilă, acesta este împuternicit, dacă altfel nu este stipulat, şi cu reprezentarea faţă de terţ a celorlalţi
asociaţi.
Funcţia acordată prin contract unuia dintre asociaţi poate fi retrasă doar prin decizia unanimă
a celorlalți asociați în cazul neexecutării obligaţiilor sale. Asociatul poate renunţa să participe la
administrarea societăţii. Totodată, el poate cere oricînd lămuriri conducerii.
Asociatul are dreptul, chiar dacă nu are împuterniciri de administrare și reprezentare, să
primească informații despre activitățile societății civile, să ia cunoștință de evidența contabilă și
documentele aferente societății civile, precum și de starea bunurilor societății civile. Clauza care
exclude sau limitează acest drept nu împiedică invocarea lui dacă există motive de a presupune o
administrare improprie.
Dacă în contract nu este prevăzut altfel, drepturile şi obligaţiile participantului la societatea
civilă care are împuterniciri de administrare şi reprezentare se determină în conformitate cu normele
privind contractul de mandat în măsura în care nu contravin dispozițiilor prezentului capitol.
Raporturile cu terţii. În relaţiile cu terţii societatea nu există ca subiect de drept, deoarece
contractul de societate civilă nu dă naştere la o nouă persoană juridică. În consecinţă, asociaţii
răspund pentru obligaţiile societăţii în mod solidar, indiferent de contribuţia adusă de fiecare.
Această dispoziţie se explică prin faptul că terţii nu sunt obligaţi să cunoască partea fiecărui asociat,
precum și prin necesitatea de a asigura un nivel de protecție sporit pentru creditori, care nu trebuie
să cunoască partea fiecărui asociat și să fie dependenți de posibilitățile asociaților de a răspunde
proporțional cote-părți deținute pentru obligațiile societății. Creditorii societății sunt în drept să se
îndrepte împotriva unui asociat, fără a fi necesar să urmărească mai întâi bunurile din patrimoniul
social. Dacă unul din asociați a stins datoria societății, el poate solicita celorlalți asociați acoperirea
părții lui din datorie, proporțional cotelor-părți deținute în patrimoniul social al societății civile,
dacă contractul nu prevede o altă modalitate de determinare a întinderii răspunderii.
În raporturile interne, întinderea răspunderii se stabileşte după cotele-părţi din patrimoniul
social dacă în contract nu este prevăzut altfel.

95
 Participarea la venituri şi pierderi. Repartizarea veniturilor şi a pierderilor se poate face la
încetarea sau în cursul funcţionării societăţii.
Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, asociaţii participă la venituri şi suportă pierderile
proporţional cotelor-părţi ce le revin din patrimoniul social (art. 1933 C. Civ.). Deşi asociaţii au
posibilitatea să stabilească modul de participare la venituri şi pierderi, legea declară nulă clauza
contractuală care atribuie unui asociat toate veniturile obţinute de societate sau îl eliberează de toate
pierderile, care exclude un asociat de la împărţirea venitului sau pune în sarcina acestuia toate
pierderile.
Concurenţa creanţelor. Dacă este creditorul unei sume exigibile al unei persoane care este
debitor cu o sumă exigibilă şi faţă de societate, asociatul este obligat ca ceea ce primeşte de la un
astfel de debitor să repartizeze atît în creditul societăţii, cît şi în al său propriu, proporţional ambelor
creanţe, chiar şi în cazul în care chitanţa specifică faptul că primirea s-a făcut numai pe seama
creditului său particular.
În cazul în care chitanţa specifică faptul că primirea s-a făcut numai în contul creditului
societăţii, se va urma această specificare.

5. Încetarea societății civile

Rezoluțiunea contractului. Dacă în contract nu este prevăzută o durată determinată a

societăţii civile, fiecare asociat poate rezolvi contractul cu un preaviz de 3 luni. Rezoluțiunea nu
poate avea loc în momentul sau în împrejurările în care s-ar produce un prejudiciu societăţii civile.
Aceste condiții se aplică și în cazul în care s-a prevăzut că societatea civilă va dura pe durata
vieții unui asociat, precum și în cazul în care asociații continuă în mod tacit societatea civilă după
expirarea duratei determinate.
Dacă în contract este stabilit un termen, rezoluțiunea înainte de termen este admisibilă doar
pentru un motiv întemeiat. Constituie motiv întemeiat, în special, neexecutarea de către un alt
asociat, cu intenție sau din culpă gravă, a unei obligații esențiale rezultate din contractul de societate
civilă, precum și aflarea unui alt asociat în imposibilitate de a continua executarea acelor obligații.
Retragerea unui asociat are drept consecinţă dizolvarea societăţii. Contractul poate prevedea
ca retragerea să nu ducă la dizolvarea societăţii, ci doar la eliminarea celui care a rezolvit contractul.
În acest caz, cota-parte în capitalul social a celui care a rezolvit majorează corespunzător cotele
asociaţilor rămaşi.
Asociatul care a rezolvit contractul are dreptul la valoarea în bani a cotei sale părţi. Pentru
aceasta se iau în considerare şi actele în curs de executare la momentul retragerii.
Dacă, la momentul retragerii, valoarea patrimoniului societăţii civile este insuficientă pentru
acoperirea datoriilor comune, cel care se retrage este obligat să plătească celorlalţi asociaţi o sumă
proporţională cotei sale părţi din patrimoniu pentru acoperirea deficitului.
Clauza care limitează sau elimină dreptul de retragere este nulă.
Dizolvarea societăţii civile. Temeiurile dizolvării societăţii civile sunt:
a) expirarea termenului pentru care a fost constituită, cu excepția cazului în care asociații
continuă în mod tacit societatea civilă;
b) decizia asociaților;
c) declanșarea procedurii de insolvabilitate asupra patrimoniului societății civile;
d) urmărirea de către un creditor al unui asociat a cotei-părți a acestuia în patrimoniul social;
e) atingerea scopului sau imposibilitatea urmăririi în continuare a scopului.
Dacă contractul nu prevede altfel, sînt de asemenea temeiuri de dizolvare a societății civile:
96
 1. moartea unuia dintre asociați persoană fizică sau dizolvarea unui asociat persoană juridică;
2. declanșarea procedurii de insolvabilitate în privința unuia dintre asociați;
3. instituirea unei măsuri de ocrotire judiciare sub forma tutelei în privința unui asociat dacă
aceasta prejudiciază activitatea societății civile;
4. rezoluțiunea contractului de societate civilă.
O dată cu dizolvarea, societatea civilă trebuie lichidată. Actele în curs de executare trebuie
finalizate. Se întocmeşte un inventar şi partenerii dezbat în privinţa patrimoniului.
În cursul dezbaterii în privinţa patrimoniului, trebuie achitate datoriile societăţii civile. Dacă
patrimoniul nu ajunge, asociaţii au obligaţia de a acoperi deficitul proporţional cotelor-părţi ce le
revin din patrimoniu. Eventualele excedente se împart între parteneri proporţional acestor cote-
părţi. 

Referințe bibliografice

97
1. Codul Civil al R. Moldova, nr.1107-XV din 06.06.2002. M. Of. al R. Moldova, nr. 82-86 din
26.06.2002, cu modificări şi completări la 01.01.2020.
2. Codul de procedură civilă al R. Moldova nr. 225 din 30.05.2003. M. Of. al R. Moldova nr.130-
134 din 21.06.2013, cu modificări şi completări la 09.02.2020.
3. Codul de executare al R. Moldova nr. 443 din 24.12.2004. M. Of. al R. Moldova nr.34-35 din
03.09.2010, cu modificări şi completări la 07.02.2020.
4. Legea privind protecţia consumatorilor nr. 103 din 13.03.2003. M. Of. al R. Moldova nr. 176-
181 din 21.10.2011, cu modificări şi completări la 15.02.2020.

5. Chibac G., Băieșu A., Rotari A., Efrim O. Drept civil, contracte și succesiuni. Vol.III. Chișinău,
Cartier, 2010.
6. Gh. Chibac, O. Robu, S. Brumă, N. Chibac. Drept Civil. Contracte și Succesiuni. Curs
universitar. Ed. a 4-a. F.E.P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2019.
7. Cimil D., Bejenaru E., Drept civil. Contracte speciale. Partea I. Ed. Grafema Libris, Chișinău,
2014.
8. Chirica D., Tratat de drept civil, Contracte special. Vol. 1. Vânzarea și schimbul, ed. A 2-a,
revizuită, Ed. Hamangiu, București, 2017.
9. Moțiu F., Contracte speciale, Curs universitar, Ed. a VII-a, revăzută și adăugită, Ed. UJ,
București, 2017.
10. Puie O., Tratat de contracte civile, Potrivit Codului Civil, Codului de procedură civilă, Codului
fiscal, Codului de procedură de fiscală, Codului penal și Codului de procedură penală, Vol. I,
Ed. UJ, București, 2017.
11. Брагинский М.И., Витрянский В.В. Договорное право. Книга вторая. Договоры о
передаче имущества. Статут. Москва. 2018.

98