MINISTERUL EDUCAŢIEI

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BALŢI

CATEDRA DE DREPT

SUPORT DE CURS

LA DISCIPLINA:
DREPT CONTRAVENŢIONAL

Domeniul de formare profesională la ciclul I

Domeniul general de studiu: Drept
Denumirea specialităţii: Drept

Platforma MOODLE: http://cursuri.fd.md

Autor: Vl. Rusu

BĂLŢI, 2014

1
2
 Discutată la şedinţa Catedrei Drept din proces verbal nr

Aprobat la şedinţa Consiliului Facultăţii de Drept şi Științe Sociale din , proces verbal
nr.

3
 CUPRINS:

TEMA 1: NOŢIUNEA DREPTULUI CONTRAVENŢIONAL.....................................................................6

1. Noţiune şi evoluţia dreptului contravenţional.......................................................................................6

2. Obiectul şi metoda dreptului contravenţional.......................................................................................6

TEMA 2: PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI CONTRAVENŢIONAL.................................10

1.Principiile dreptului contravenţional. Noţiune şi clasificare.....................................................................10

2. Izvoarele dreptului contravenţional............................................................................................................11

TEMA 3: LEGISLAŢIA CONTRAVENŢIONALĂ.....................................................................................11

TEMA 4: NATURA JURIDICĂ A CONTRAVENŢIEI..............................................................................12

1. Caracteristica contravenţiei.................................................................................................................12

2.Clasificarea contravenţiilor...........................................................................................................................13

TEMA 6: ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRAVENŢIEI...................................................14

1.Conţinutul contravenţiei. Noţiuni generale.................................................................................................14

2.Obiectul contravenţiei...................................................................................................................................15

3.Latura obiectivă a contravenţiei...................................................................................................................15

4.Subiectul contravenţiei. Caracteristica generală........................................................................................16

5.Persoana fizică ca subiect al contravenţiei..................................................................................................16

6.Persoana juridică ca subiect al contravenţiei..............................................................................................17

7. Latura subiectivă a contravenţiei................................................................................................................17

TEMA 7: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL CONTRAVENŢIONAL AL FAPTEI.......18

1.Noţiunea şi caracteristica generală a cauzelor care înlătură caracterul contravenţional al faptei........18

2.Starea de iresponsabilitate............................................................................................................................18

3.Legitima apărare............................................................................................................................................19

4.Starea de extremă necesitate.........................................................................................................................19

5.Constrîngerea fizică şi/sau psihică...............................................................................................................20

6.Riscul întemeiat..............................................................................................................................................20

7.Cazul fortuit...................................................................................................................................................21

4
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL CONTRAVENŢIONAL......................................................22

1.Răspunderea juridică şi formele ei...............................................................................................................22

2.Noţiunea şi particularităţile de bază ale răspunderii contravenţionale....................................................22

DREPT CONTRAVENŢIONAL....................................................................................................................28

PARTEA SPECIALĂ.......................................................................................................................................28

1. Injuria şi Calomnia................................................................................................................................28

Articolul 78. Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale.........................................................30

Articolul 84. Furnizarea de produse şi prestarea de servicii periculoase pentru viaţa şi sănătatea
consumatorului..................................................................................................................................................30

Articolul 85. Procurarea sau păstrarea ilegală de substanţe narcotice sau de alte substanţe psihotrope în
cantităţi mici ori consumarea unor astfel de substanţe fără prescripţia medicului...................................31

Articolul 122. Tăierea ilegală sau vătămarea arborilor şi arbuştilor..........................................................32

III. PROCESUL CONTRAVENŢIONAL......................................................................................................35

Noţiunea sarcinile şi fazele procedurii contravenţionale..............................................................................35

3.1.1 Noţiunea, scopul şi caracteristica procesului contravenţional.............................................................35

3.1.2 Fazele procesului contravenţional..........................................................................................................37

I. Constatarea faptei contravenționale (Capitolul VI CC al RM);.......................................................37

II. Judecarea cauzei contravenţionale în instanţă;..................................................................................38

III. Căile de atac........................................................................................................................................38

Autorităţile competente să soluţioneze cauzele contravenţionale................................................................39

3.2.1 Caracteristica generală a autorităţilor împuternicite să examineze cazurile contravenţianale.......39

3.3 Probele în procesul contravenţional..........................................................................................................49

3.4 Măsurile procesuale de constrîngere.........................................................................................................52

5
 TEMA 1: NOŢIUNEA DREPTULUI CONTRAVENŢIONAL

1. Noţiune şi evoluţia dreptului contravenţional.

2. Obiectul şi metoda dreptului contravenţional.

Sistemul de drept nu este o construcţie rigidă. În evoluţia sa înregistrează apariţia unor noi ramuri de
drept. Aceasta se datorează faptului că sistemul dat se dezvoltă o dată cu societatea, caracterul său dinamic
este pus în evidenţă de înfiinţarea unor noi norme juridice, de noi raporturi şi instituţii juridice, de noi
subramuri de drept care în ansamblu formează ramura de drept. În baza acestor putem costată consolidarea
ramurii de drept public - dreptul contravenţional. Încă nu este unanim recunoscut atribuirea statutului de
ramură dreptului contravenţional, însă majoritatea autorilor de specialitate au prezentat argumente în ce
priveşte autonomia şi independenţa ramurii distincte de drept – DREPT CONTRAVENŢIONAL.
Dreptul contravenţional poate fi definit ca un ansamblu de norme juridice de drept public, care
reglementează relaţiile sociale cu privire la contravenţia şi contravenţionalitatea, care au drept scop
protecţia juridică a unor valori sociale stabilite de legislaţia contravenţională.
În calitate de ramură distinctă, dreptul contravenţional trebuie să întrunească anumite criterii de bază a
ramurii de drept, şi anume:
— obiect propriu de reglementare juridică, adică relaţiile sociale omogene ce cad sub incidenţa absolută a
unui grup de norme juridice;
— metoda de reglementare proprie, adică modalitatea practică de influenţare a conduitei subiectelor de
drept în cadrul relaţiilor sociale respective;
— principiile proprii, adică ideile generale direcţionale care stau la baza elaborării şi aplicării normelor
juridice specifice ramurii de drept.

Autorii autohtoni Comarniţcaia E., Zlateva E. În artricolul “Dreptul contravenţional ca ramură a

sistemului de drept: evoluţia lui” “Legea şi viaţa”, 2011, nr.10, prezintă următoareşe informaţii despre
noţiune şi caracteristica dreptului contravenţional.

Tendinţa de aprofundare şi specializare a procesului de cunoaştere a dreptului, de diferenţiere şi apariţie a

unor ramuri de drept se datorează legităţilor generale de dezvoltare a societăţii şi a statului, dinamice şi în
plină transformare.
Pe baza premiselor generale putem contura o încercare de prefaţă a dreptului contravenţional. Sintagma
de drept contravenţional se utilizează în două accepţiuni: prima, în sensul de ramură specifică a dreptului, care
reuneşte ansamblul normelor juridice contravenţionale; cea de-a doua, cu semnificaţia de ştiinţă juridică, ca
ramură distinctă, care studiază normele respective.
Dacă e să vorbim de geneza şi evoluţia materiei contravenţionale, vorbim despre apartenenţa acesteia la
dreptul penal, pentru început, iar ulterior, la diferite sisteme de drept, aceasta a devenit o materie extrapenală.
Ilicitul contravenţional a fost consacrat tradiţional de legislaţia penală în cadrul împărţirii tripartite a
ilicitului penal (trihotomia): crime, delicte şi contravenţii2. Principalul criteriu de delimitare a acestor
categorii de fapte ilicite se consideră gradul de pericol pe care îl reprezintă fiecare şi, respectiv, sancţiunea
aplicabilă acestora. Sistemul tripartit se menţine la ora actuală în legislaţia penală a majorităţii statelor din
Europa. În Franţa, conform art.111-1 al Codului penal, intrat în vigoare la 1 martie 1994, infracţiunile se
împart după gravitatea lor în crime, delicte, contravenţii. Art.131-12 - 131-18 ale acestui Cod, ce
reglementează contravenţiile, stabilesc sancţiunile: amenda sau pedeapsa privativă sau restrictivă de anumite
drepturi. Regimul juridic de sancţionare a contravenţiilor, la fel, e stabilit de Legea Penală. În Franţa există
instituţii specializate în materie contravenţională. Necesitatea instanţelor respective se sprijină pe argumentul
6
specificului faptelor ce constituie contravenţii şi pe împrejurarea că, din toate speciile de ilicit, conform
statisticii, contravenţiile sînt cele mai frecvente, depăşind chiar delictele civile. SUA şi Anglia reprezintă un
alt exemplu, în care contravenţiile sînt considerate infracţiuni. Astfel, în Codul penal al statului Minessota sînt
prevăzute cea. 200 de elemente de infracţiuni neînsemnate (petti misdeammeanir), pe care legislaţia noastră le
include în categoria contravenţiilor. În doctrina juridică, diviziunea tripartită este şi a fost criticată de unii
specialişti în dreptul penal, punîndu-se accentul pe diviziunea bipartită a infracţiunilor. “Sistemul bipartit
poate purcede la un criteriu ştiinţific, fiindcă există, oarecum, posibilitatea de a deosebi ştiinţific faptele
penale de mare represiune (delicte) de faptele de mică represiune (contravenţiuni)”. Se observă că sistemul
bipatrit de clasificare a infracţiunilor, după gravitatea lor, cuprinde contravenţiile (după delicte). Acest sistem
se impune în legislaţia statelor cu tradiţii juridice bogate, cum ar fi Italia, Spania, Olanda.
Diviziunea tripartită, cunoscută în vechiul drept penal francez, a fost consacrată de Codul Penal Francez
de la 1971 şi de cel Brumar anul IV, apoi, prin menţinerea ei în Codul penal francez din 1810, ea şi-a făcut
drum în mai toate legiuirile penale europene şi extrae-uropene.
O diviziune trihotomică a fost prevăzută de Regulamentul organic (art.262, 317, 416 pentru Muntenia şi
art.342, 345 pentru Moldova), iar Condica criminală din 1841 şi Codicele penal Ştirbei din 5 decembrie 1850
împărţeau infracţiunile în trei categorii: abateri, vini, crime.
Codul penal Român din 1865 califică faptele penale în contravenţii, delicte şi crime, care în Cartea III,
intitulată “Contravenţiuni poliţieneşti şi pedepsele lor”, cuprinde fapte contravenţionale în materialitatea lor,
gradate pe patru secţiuni. La contravenţii se refereau ultimele 20 de articole ale Codului penal menţionat, cum
ar fi: încălcarea regulilor de convieţuire, încălcarea ordinii publice, împiedicarea circulaţiei pe stradă,
deţinerea în stare murdară a străzilor, hogeagurilor, producerea zgomotului noaptea şi tulburarea liniştii etc.
Acest cod evidenţia următoarele aspecte legate de regimul juridic al răspunderii pentru contravenţii:
contravenţiile erau fapte neintenţionate, ce rezultau fie din legi speciale, fie din codul penal; tentativă de
contravenţie lipsea, nu se pedepsea (Codul contravenţional al RM din 2009 stabileşte răspunderea pentru
tentativa de contravenţie în art.28); contravenţiilor li se aplicau circumstanţe atenuante şi cauzele de
exonerare, un loc deosebit ocupîndu-l forţa majoră; pedepsele pentru contravenţii erau: 1) închisoarea de la 1
la 15 zile şi 2) amendă de la 5 la 25 lei.
Pe parcursul următoarelor decenii au fost adoptate diverse acte ce au generat conturul definitiv al
regimului juridic al contravenţiilor şi, respectiv, al răspunderii contravenţionale: 1) 1812-1917, contravenţiile
erau reglementate de legislaţia penală a Rusiei ţariste, prin Codul penal din 1846; 2) Codul penal român din
19367, unde în art.579 defineşte contravenţia că este fapta pe care o declară ca atare: a) legea, b)
regulamentul, c) ordonanţa autorităţilor administrative sau poliţieneşti; 3) în perioada postbelică, rolul
principal în dezvoltarea materiei contravenţionale i-a revenit legislaţiei şi teoriei juridice sovietice, aplicîndu-
se actele normative ale URSS. Prin aceste reglementări, contravenţiile, treptat, au fost excluse din sfera
faptelor penale, fiind calificate ca abateri de natură administrativă (la momentul de faţă - contravenţii).
Şi în prezent, doctrinarii juridici în materie contravenţională împărtăşesc ideea potrivit căreia contravenţia
reprezintă o abatere contravenţională, aparţinînd dreptului contravenţional, şi este reglementată de regulile şi
principiile acestei ramuri.
În această ordine de idei, se mai precizează că contravenţiile sînt forme de încălcare a normelor de drept
contravenţional. “Faptul că unele dintre ele, contravenţiile, îşi au originea în dreptul penal şi numai prin voinţa
legiuitorului au devenit abateri contravenţionale.”
Dacă ne referim la reglementarea contravenţiilor în plan internaţional, putem menţiona faptul că în
majoritatea ţărilor occidentale, ele nu ţin de dreptul contravenţional, adică răspunderea contravenţională nu are
nimic comun cu instituţia contravenţiilor. În legislaţiile lor se reglementează diviziunea tradiţională, astfel că
sistemul tripartit este cel mai răspîndit în dreptul penal occidental modern (facem trimitere la sistemele de
7
drept ale Angliei, Franţei, Italiei, Spaniei). Doctrinarii juridici critică acest tip de sistem pentru caracterul său
ilogic şi imprecizia diferenţierii. Pe de altă parte, există o altă opinie cu privire la divizarea infracţiunilor în
crime, delicte şi contravenţii, precizînd că uneori e necesară10. Ca argument serveşte Hotărîrea Curţii
Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1984 în cazul Ozturk contra Germaniei - nerespectarea
regulilor de circulaţie rutieră şi săvîrşirea unui accident rutier soldat cu un prejudiciu de cea. 5000 DM, în care
Curtea apreciază că, deşi guvernul german apreciază fapta respectivă drept contravenţie, ea conţine totuşi
elemente ce ţin de domeniul Dreptului Penal, în marea majoritate a statelor contractante şi astfel, în sensul
Convenţiei, fapta respectivă este calificată drept infracţiune11. Juriştii în materia Dreptului contravenţional
occidental, spre exemplu, cei francezi, în particular, evită sintagma “sancţiune contravenţională”, în schimb e
foarte uzuală sintagma “poliţie contravenţională”, care presupune dreptul agenţilor administraţiei de a constata
fapte ce reprezintă “violaţiuni faţă de dispoziţiunile contravenţionale, cărora legea le dă o sancţiune cu
caracter penal, dar care trebuie examinate şi apreciate din punctul de vedere al legii de către un judecător”2.
În legislaţia statelor avansate, contravenţiile sînt considerate încălcări care se situează în afara legii
penale. Avantajul pe care îl prezintă această soluţie, promovată în plan legislativ, în principal de Austria şi
Germania, este dezincriminarea societăţii şi eliberarea puterii judecătoreşti de obligaţia implicării în
soluţionarea unor cauze penale ce au ca obiect fapte antisociale mărunte, cu un pericol social scăzut în
legislaţia altor state, cum ar fi România, Ungaria, Polonia, Bulgaria, contravenţiile sînt separate de infracţiuni
sau de alte fapte ilicite. Astfel, în România, prin Decretul nr.184, încă din anul 1954, pe linia dezincriminării
unor fapte care reprezentau un pericol social redus, faptele ilicite respective nu au mai figurat în Codul penal,
fiind incluse în sfera contravenţiilor, iar în consecinţă răspunderea penală a fost înlocuită cu răspunderea
contravenţională, căreia îi corespunde o procedură specială.
În legislaţia respectivelor ţări sînt cunoscute următoarele modalităţi tehnice cu privire la contravenţii:
- prin elaborarea unei legi-cadru ce cuprinde reguli generale privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor. Acest sistem e valabil în Bulgaria (Legea privind contravenţiile şi sancţionarea acestora din 28
noiembrie 1969), în România prin Legea nr.32 din 12 noiembrie 1968;
- în alte ţări au fost adoptate coduri contravenţionale (ca şi în Republica Moldova Codul contravenţional
din 2009), alcătuite din două părţi: una generală, cuprinzînd reguli de bază privind stabilirea contravenţiilor şi
sancţionarea acestora (inclusiv procedura contravenţională) şi alta specială, cuprinzînd descrierea fiecărei
contravenţii în parte (Codul contravenţional din Ungaria, adoptat la 14 aprilie 1968, Codul contravenţional din
Polonia, adoptat la 20 mai 1971).
În cadrul legislaţiei SUA, contravenţiile sînt considerate fapte penale, de regulă, deşi sfera lor include şi
încălcările hotărîrilor autorităţilor administrative, iar măsurile coercitive pe care le aplică organul
administrativ, inclusiv amenda, sînt considerate sancţiuni penale, în urma cărora apare şi răspunderea penală.
În sistemul de drept autohton, se face delimitarea răspunderii penale de cea contravenţională, ea
reprezentînd o varietate a răspunderii juridice, care apare în toate cazurile de comportament ilegal al persoanei
şi se manifestă prin aplicarea faţă de ea a sancţiunilor juridice corespunzătoare în ordinea stabilită de legislaţia
contravenţională.
Pe de altă parte, în doctrină se susţine şi o altă părere, potrivit căreia răspunderea contravenţională este o
formă a răspunderii penale, diferenţierea comportând doar asupra aprecierii gradului de pericol social, unicul
element de distincţie între cele două forme de răspundere juridică15. De aici se face concluzia că normele
juridice contravenţionale sînt un ansamblu de norme ce constituie o subramură a dreptului penal. Se
motivează în felul următor: “între dreptul contravenţional şi dreptul penal există o strînsă legătură, dreptul
contravenţional împrumutând, numeroase norme şi instituţii ale dreptului penal, cum ar fi: instituţia legitimei
apărări, stării de necesitate, iresponsabilităţii etc.”.

8
 Ideea dependenţei răspunderii contravenţionale de cea penală nu poate fi acceptată din următoarele
considerente:
1) conduita ilicită în ipoteza răspunderii penale este îndreptată împotriva unor valori diferite în raport cu
valorile sociale apărate de dreptul contravenţional. În Codul penal al Republicii Moldova sînt enumerate
expres valorile ocrotite de dreptul penal (art.2 alin.(1) mediul înconjurător, orînduirea constituţională,
suveranitatea, independenţa, integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea, securitatea omenirii, precum
şi întreaga ordine de drept), dar conduita ilicită în materia de contravenţii vizează alte valori sociale, cu sfere
mai restrânse, ce sînt arătate în art.1 al Codului contravenţional (personalitatea, drepturile, interesele legitime
ale persoanei fizice şi juridice, proprietatea, orînduirea de stat şi ordinea publică);
2) aplicarea sancţiunii contravenţionale nu înlătură răspunderea penală, atunci cînd se constată că fapta
săvîrşită este o infracţiune, caz în care răspunderea penală i-a loc celei contravenţionale. Dacă fapta a fost
urmărită ca infracţiune, iar ulterior s-a stabilit că este o contravenţie, răspunderea contravenţională va înlocui
pe cea penală;
3) temeiul juridic al răspunderii penale este numai săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală -
infracţiunea, pe cînd unicul temei al răspunderii contravenţionale este fapta prevăzută de legea
contravenţională - contravenţia;
4) răspunderea contravenţională poate fi aplicată şi pe cale extrajudiciară, direct de către organele statale
împuternicite. Aplicarea măsurilor de constrîngere contravenţională este una din formele cele mai ilustrative
ale manifestării jurisdicţiei contravenţionale, adică realizarea competenţei jurisdicţional se face de către
organele executive împuternicite, pe cînd aplicarea măsurilor răspunderii penale se face numai în limitele
jurisdicţiei judiciare;
5) modul extrajudiciar de aplicare a răspunderii contravenţionale (făcînd, bineînţeles, distincţia de
celelalte forme de constrîngere extrajudiciară, cum ar fi măsurile de prevenire şi curmare, răspunderea
disciplinară).
Legea cu privire la abaterile contravenţionale ale Republicii Moldova datează încă din 29 martie 1985, şi
se intitula “Codul cu privire la contravenţiile administrative”. Ultimele modificări esenţiale au avut loc în
2009. În anul 2008, s-a adoptat un nou proiect al Codului contravenţional în care se observau numeroase
modificări în prevederile Codului.
Bineînţeles, aceste modificări s-au propus asupra contravenţiei şi răspunderii contravenţionale, care sînt
amplasate în acelaşi Capitol II (ca şi în cazul prezentului Cod contravenţional), iar Capitolul III conţine
cauzele ce înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională.
Noutăţile sînt:
- modificarea noţiunii de contravenţie, în baza prevederilor codului vechi, ea suna în felul următor:
“Contravenţie administrativă se consideră fapta (acţiune sau inacţiune) ilicită ce atentează la personalitate, la
drepturile şi la interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice, la proprietate, la orînduirea de stat şi la
ordinea publică, precum şi alte fapte ilicite pentru care legislaţia prevede răspundere administrativă”. În baza
prevederilor codului nou, ea suna în felul următor: “Constituie contravenţie fapta (acţiune sau inacţiune)
ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea, săvârşită cu vinovăţie, care atentează la
valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de Codul Contravenţional şi este pasibilă de sancţiune
contravenţională”. Noua formulare a definiţiei relevă trăsăturile esenţiale pozitive ale contravenţiei, mai exact
atributele esenţiale pozitive ale faptei concrete pentru ca aceasta să constituie o contravenţie:
- determinarea tipurilor de contravenţii continue (art.11), prelungite (art.12);
- vîrsta, care în baza prevederilor codului vechi era de 16 ani, prevăzută de art.12 CCA al RM20, la
momentul actual este de 18 ani, prevăzută în art.16 al Codului contravenţional al RM.

9
 - s-a instituit răspunderea contravenţională şi pentru persoanele juridice, ceea ce nu era prevăzut de
legislaţia veche. Această răspundere este prevăzuta în art.29 al Codului contravenţional al RM.
- renunţarea benevolă la săvîrşirea contravenţiei înlătura răspunderea contravenţională pentru fapta ce
conţine elemente constitutive ale contravenţiei (art.27);
- sînt prevăzute expres şi alte cauze ce înlătură caracterul contravenţional al faptei: constrîngerea fizică
şi/sau psihică (art.23); cazul fortuit (art.25) şi multe alte modificări.
Din cele menţionate şi expuse anterior, credem că, indiferent de opiniile existente în doctrina juridică cu
privire la cadrul juridic al faptelor ilicite ce poartă denumirea de contravenţii şi respectiv acele urmări, atît de
natură juridică (răspunderea contravenţională), cît şi cele sociale, morale, credem că noua ramură a sistemului
de drept în Republica Moldova, denumită “Dreptul contravenţional”, are mai mult un caracter autonom,
capabil să surprindă, pe plan ştiinţific şi pe plan normativ, realităţile politico-economice, culturale şi sociale,
este apt să ajute la reglementarea şi dezvoltarea acestor realităţi.
La momentul actual, legislaţia contravenţională a Republicii Moldova reprezintă un moment-cheie şi
foarte important pentru dezvoltarea calităţii legii şi justiţiei ce se înfăptuieşte în instanţele judecătoreşti,
deoarece calitatea hotărîrii judecătoreşti depinde de legea ce urmează a fi aplicată, în cazul nostru este Legea
contravenţională.
Desigur, mai este nevoie de mult efort pentru a ajunge la o treaptă mai înaltă în evoluţia dezvoltării
reglementărilor contravenţionale pentru a atingea acel nivel calitativ de care este nevoie Ia etapa actuală de
integrare europeană.

Literatura obligatorie:

1. Guţuleac Victor. Tratat de Drept Contravenţional - Chişinău: Tipografia Centrală, 2009, p15 -24;
2. Furdui Sergiu. Drept Contravenţional-Chişinău:Cartier juridic, 2005, p. 17-57;
3. Comarniţcaia E., Zlateva E. Dreptul contravenţional ca ramură a sistemului de drept: evoluţia lui //
Legea şi viaţa, 2011, nr.10, p.35.

TEMA 2: PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI CONTRAVENŢIONAL

1.Principiile dreptului contravenţional. Noţiune şi clasificare

Principiile fundamentale ale fiecărei ramuri a dreptului apar ca trataturi caracteristice definitorii pentru autonomia
respectivei ramuri în cadrul sistemului dreptului. Sunt reguli de drept care se oglindesc în toate normele şi instituţiile
care alcătuiesc ramura de drept în care acţionează.
În ramura dreptului contravenţional, principiile sunt idei directoare care călăuzesc elaborarea şi realizarea normelor
de drept contravenţional, fiind deci prezente în întrega reglementare juridico-contravenţională. Toate normele şi
instituțiile dreptului contravenţional se subordonează principiilor fundamentale, iar acestea din urmă exprimă о anumită
concepție de politică contravenţională.
În literatura de specialitate nu este o viziune unanimă referitoare la categoria de principii aplicabile dreptului
contravenţional, dar în majoritatea lucrărilor sunt stabilite următoarele categorii de principii ale dreptului
contravenţional:
Principii fundamentale care au o reflectare constituţională şi se reflectă asupra întregului sistem al
dreptului, evident că si asupra dreptului contravenţional fiind stabilite atit în constituţie cît şi în normele
generale ale codului contravenţional. Mulţi autori consideră că aceste principii sunt principii generale ale
dreptului contravenţional. În acest sens menţionăm următoarele principii: Principiul legalităţii art. 5 CC al
RM, Principiul egalităţii în faţa legii art. 6 CC, Principiul dreptăţii art. 7 CC.
La principiile speciale, care au un caracter restrâns, fiind limitate la materia contravenţională, se raportează:

10
 1. răspunderea contravenţională personală;
2. prevenirea şi combaterea contravenţiilor;
3. contravenţia – temei unic al răspunderii contravenţionale.
4. prezumţia de nevinovăţie (art. 375 CCRM);
5. inviolabilitatea persoanei (art. 376 CCRM);
6. libertatea de mărturisire împotriva sa (art. 377 CCRM);
7. dreptul la apărare (art. 378 CCRM);
8. limba în care se desfăşoară procesul contravenţional şi dreptul la interpret (art. 379 CCRM);
9. dreptul de a nu fi urmărit sau sancţionat de mai multe ori (art. 380 CCRM);

2. Izvoarele dreptului contravenţional

În teoria dreptului atât noţiunea de „izvor de drept”, cât şi expresia „izvor de drept contravenţional” au mai multe
accepţiuni. Dreptul, de regulă, este interesat de două dintre multiplele sensuri ale noţiunii de izvor de drept, respectiv:
izvor de drept în sens material; izvor de drept în sens formal.
Izvoarele formale ale dreptului contravenţional sunt actele normative în care se exprimă voinţa socială, devenită
voinţă de stat, cu privire la normele juridice referitoare la combaterea contravenţionalităţii. Această voinţă este
determinată de condiţiile materiale şi spirituale ale societăţii, de existenţa fenomenului contravenţional ca parte a
realităţii sociale, precum şi de necesitatea prevenirii noilor contravenţii. Izvoarele formale ale dreptului contravenţional
stabilesc cadrul juridic şi politica juridică în activitatea de combatere a contravenţionalităţii, faptele ce constituie
contravenţii, sancţiunile aplicabile, regulile de bază de aplicare a sancţiunilor, procedura contravenţională etc.

Literatura obligatorie:

1. Guţuleac Victor. Tratat de Drept Contravenţional - Chişinău: Tipografia Centrală, 2009, p.24-38;
2. Furdui Sergiu. Drept Contravenţional-Chişinău:Cartier juridic, 2005, p. 58-62;

TEMA 3: LEGISLAŢIA CONTRAVENŢIONALĂ

Conform art. 1 CC întitulat „Legea contravenţională a Republicii Moldova” este stabilit că Codul
Contravenţional este lege a Republicii Moldova care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi
dispoziţiile generale şi speciale în materie contravenţională, determină faptele ce constituie contravenţii şi
prevede procesul contravenţional şi sancţiunile contravenţionale.
În cazurile expres prevăzute în Cod, dispoziţia articolului din cod poate să conţină o normă de trimitere la
un alt act cu caracter normativ, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. În asemenea cazuri,
exigenţele aplicabile normei legii contravenţionale, inclusiv exigenţa de previzibilitate, sînt aplicabile şi
actului normativ respectiv.
Din cele expuse mai sus rezultă că Codul Contravenţional este unica sursă a dreptului contravenţional cu
excepţia cazurilor în care codul expres prevede trimiterea la un alt act normativ. De ex. Articolul 244.
Încălcarea dispoziţiilor din Regulamentul circulaţiei rutiere, care a generat pericolul unui accident de
circulaţie; Articolul 55. Încălcarea legislaţiei muncii, a legislaţiei cu privire la securitatea şi la sănătatea în
muncă. În dreptul contravenţional sunt foarte norme de trimitere în partea speciala a Codului.
Aplicarea actelor normative contravenţionale este sarcina de bază a activităţii organelor executive şi judecătoreşti
abilitate în acest domeniu. Organul legislativ, odată cu adoptarea actului normativ contravenţional, stabileşte şi organul
care va executa acest act, îl va aplica.
Aplicarea dreptului, în linii generale, este activitatea organizatorică publică, realizată în forme speciale, de organele
publice competente pentru implementarea normelor de drept privind cazuri sociale concrete.
Aplicarea legii contravenţionale demarează odată cu intrarea ei în vigoare, pentru că din acest moment este
obligatorie.
Elementele ce constituie conţinutul de aplicare a legii contravenţionale sunt: spaţiul, timpul şi persoanele.
Acţiunea legii contravenţionale în timp art. 3CC.

11
 Caracterul contravenţional al faptei şi sancţiunea ei contravenţională se stabilesc de Codul
Contravenţional în vigoare la momentul săvîrşirii faptei.
Legea contravenţională care înăspreşte sancţiunea sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de
săvîrşirea unei contravenţii nu are efect retroactiv.
Fapta care, printr-o lege nouă, nu mai este considerată contravenţie nu se sancţionează, iar sancţiunea
stabilită şi neexecutată anterior intrării în vigoare a noii legi nu se execută.
Dacă legea nouă prevede o sancţiune contravenţională mai blîndă, se aplică această sancţiune. În cazul
aplicării sancţiunii din legea veche, această sancţiune se execută în limita maximului sancţiunii din legea
nouă. Dacă legea nouă nu mai prevede o anumită categorie a sancţiunii, sancţiunea de o astfel de categorie,
stabilită şi neexecutată anterior intrării în vigoare a noii legi, nu se mai execută.
Dacă legea nouă prevede o sancţiune mai aspră, contravenţia continuă a cărei săvîrşire a început anterior
intrării în vigoare a noii legi se sancţionează în conformitate cu legea în vigoare la momentul consumării ei.
Timpul săvîrşirii contravenţiei este considerat timpul săvîrşirii acţiunii ilicite, iar în cazul inacţiunii,
timpul în care trebuia să se desfăşoare acţiunea pe care contravenientul a omis să o efectueze, independent de
timpul survenirii urmărilor.
 Acţiunea legii contravenţionale asupra persoanei şi în spaţiu art. 4 CC
Contravenţia săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova se sancţionează în conformitate cu Codul
Contravenţional al RM.
Contravenţia săvîrşită în afara teritoriului Republicii Moldova de un cetăţean al ei sau de un apatrid care
domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova se sancţionează în conformitate cu Codun Contravenţional al RM
dacă fapta este prevăzută şi de legea ţării în care a fost săvîrşită, iar persoana nu a fost trasă la răspundere în
acea ţară.
Nu pot fi supuşi răspunderii contravenţionale reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau alte
persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte sau în
conformitate cu legile Republicii Moldova, nu cad sub incidenţa jurisdicţiei contravenţionale a Republicii
Moldova sau în cazul cărora este înlăturată răspunderea contravenţională.
Contravenţia săvîrşită în apele teritoriale sau în spaţiul aerian al Republicii Moldova se consideră săvîrşită
pe teritoriul Republicii Moldova.
Contravenţia săvîrşită la bordul unei nave maritime sau aeriene care este înregistrată într-un port sau
aeroport al Republicii Moldova şi se află în afara spaţiului ei acvatic sau aerian se sancţionează în
conformitate cu Codul Contravenţional dacă tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu
dispun altfel.
În temeiul Codului RM se sancţionează contravenţiile săvîrşite la bordul unei nave militare maritime sau
aeriene aparţinînd Republicii Moldova, indiferent de locul aflării navei.
Se consideră loc al săvîrşirii acţiunii locul în care a fost săvîrşită acţiunea prejudiciabilă, indiferent de
timpul survenirii urmărilor. În caz de inacţiune, loc al săvîrşirii faptei se consideră locul unde trebuia să se
desfăşoare acţiunea pe care contravenientul a omis să o efectueze, indiferent de timpul survenirii urmărilor.

TEMA 4: NATURA JURIDICĂ A CONTRAVENŢIEI

1. Caracteristica contravenţiei

Orice formă a răspunderii juridice, inclusiv a celei contravenţionale, decurge în mod obiectiv din săvârșirea unei
fapte ilicite, care naşte dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de norma juridică încălcată şi obligaţia
făptuitorului de a suporta consecinţele faptei comise.
Fapta juridică generatoare de răspundere contravenţională este contravenţia care reprezintă un fenomen complex
avînd următoarele aspecte: material, uman, social, moral-politic şi juridic. Ştiinţa dreptului contravenţional se ocupă
numai de aspectul juridic.
Conform art. 10 CC - Constituie contravenţie fapta (acţiunea sau inacţiunea) ilicită, cu un grad de pericol social
mai redus decât infracţiunea, săvârșită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de
Codul contravenţional şi este pasibilă de sancţiune contravenţională.
Elementele (trăsăturile) contravenţiei sunt:
12
 1. caracterul ilicit al faptei;
2. caracterul antisocial al faptei;
3. culpabilitatea faptei (vinovăţia);
4. prevederea de către legislaţie a răspunderii pentru fapta dată.
În lipsa a cel puţin unuia dintre aceste elemente fapta nu poate fi calificată drept contravenţie.
1. O trăsătură importantă caracteristică contravenţiei este ilicitul. Întrucât faptele contravenţionale produc o
dezorganizare a sistemului de raporturi sociale, ele au un caracter dăunător şi sunt interzise prin acte juridice. Pentru ca
fapta (acţiunea sau inacţiunea) social periculoasă să constituie o contravenţie, ea trebuie să fie prevăzută de legea
contravenţională (norma materială a Codului contravenţional). Contravenţionalizarea şi decontravenţionalizarea faptei
sociale concrete ţin de competenţa legiuitorului. Odată cu prevederea faptei în legea contravenţională, ea obţine o formă
juridică, devine o categorie contravenţională cu toate consecinţele ce decurg din acest statut.
2. Caracterul antisocial al faptei contravenţionale constituie temeiul real al răspunderii contravenţionale. Prin faptă
contravenţională se înţelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub formă de acţiune sau
inacţiune social periculoasă.
3. Următoarea trăsătură caracteristică a contravenţiei este culpabilitatea. Simpla constatare a prevederii faptei social
periculoase în legea contravenţională nu este suficientă pentru calificarea acesteia drept contravenţie. O asemenea
calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvârșită cu vinovăţie. Atât acţiunea, cât şi inacţiunea social
periculoase prevăzute în lege trebuie să reprezinte o manifestare psihică conştientă şi volitivă a persoanei. Astfel
făptuitorul poate fi supus răspunderii contravenţionale numai pentru fapte săvârșite cu vinovăţie (art. 14 CCRM).
Ca orice faptă contrară ordinii de drept, contravenţia constituie o manifestare a conduitei umane exteriorizată în
cadrul social, adică o acţiune umană realizată sub controlul voinţei şi raţiunii, în condiţiile în care făptuitorul avea
libertatea de a alege această conduită negativă în raport cu ordinea de drept. Existenţa acestei posibilităţi de alegere, ca
realitate obiectivă, fundamentează vinovăţia subiectului care comite acţiunea respectivă.
4. Contravenţia fără pedeapsă nu are sens juridic contravenţional. În partea specială a CCRM sancţiunile tuturor
normelor juridice materiale conţin limitele pedepsei contravenţionale pasibile de aplicare. Numai prin stabilirea
pedepselor pentru săvârșirea contravenţiilor legea contravenţională îşi atinge scopurile prevăzute în art. 2 din CCRM –
de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice, proprietatea, orânduirea de
stat şi ordinea publică, precum şi de a depista, preveni şi curma contravenţiile, de a lichida consecinţele lor, de a
contribui la educarea cetăţenilor în spiritul respectării întocmai a legilor.

2.Clasificarea contravenţiilor
Ca instituţie juridică de bază a dreptului contravenţional contravenţia poate avea diverse varietăţi. Cunoaşterea lor
este necesară pentru încadrarea juridică corectă a faptei comise (constatarea dacă fapta comisă constituie o
contravenţie).
Potrivit fazelor desfăşurării activităţii contravenţionale, în funcţie de etapa în care se află sau la care s-a oprit
activitatea respectivă, pot fi deosebite următoarele varietăţi (forme, tipuri) de contravenţii:
1. contravenţia continuă (art. 11 CCRM);
2. contravenţia prelungită (art. 12 CCRM);
3. tentativa (art. 13 CCRM),
4. contravenţia consumata.
1. Contravenţie continuă se consideră fapta care se caracterizează prin săvârșirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a
activităţii contravenţionale (art. 11 CCRM). Contravenţia continuă se consumă în momentul încetării acţiunii sau
inacţiunii contravenţionale sau al survenirii unor evenimente care împiedică această activitate. În cazul contravenţiei
continue nu există pluralitate de contravenţii.
Contravenţia continuă se caracterizează prin faptul că latura obiectivă a acesteia constă într-o acţiune (inacţiune)
care durează în timp în mod natural, până la încetarea activităţii contravenţionale. (de exemplu, păstrarea ilegală de
substanţe narcotice sau de alte substanţe psihotrope în cantităţi mici (art. 85 CCRM).
2. Contravenţie prelungită se consideră fapta săvârșită cu o unică intenţie, caracterizată prin două sau mai multe
acţiuni şi/sau inacţiuni contravenţionale identice comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o contravenţie (art. 12
CCRM). Această contravenţie se consumă în momentul săvârșirii ultimei acţiuni contravenţionale sau al ultimei
omisiuni în cazul inacţiunii.
Contravenţia este prelungită în cazul în care subiectul răspunderii contravenţionale săvârșește, la diferite intervale
de timp, dar pentru realizarea unui scop unic, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare aparte, conţinutul aceleiaşi
contravenţii. Acţiunile distincte din care se compune contravenţia prelungită consumată sunt considerate numai ca
etape, faze ale contravenţiei finale.
Pentru ca o contravenţie să fie considerată prelungită ea trebuie să întrunească următoarele condiţii:
13
  mai multe acţiuni şi/sau inacţiuni să fie săvârșite la diferite intervale de timp, reprezinte, fiecare aparte,
componenţa juridică a aceleiași contravenţii;
 unică intenţie;
 acţiunile sau inacţiunile să fie identice şi comise cu acelaşi scop;
 autorul acţiunilor sau inacţiunilor să fie acelaşi.
În ceea ce priveşte prima condiţie, sensul juridic al noţiunii de acţiune (inacţiune) trebuie înţeles într-o accepţiune
mai largă, sub aspectul realizării unei activităţi contravenţionale, reluate de făptuitor, fiind necesară săvârșirea a cel
puţin două acţiuni, care, împreună, alcătuiesc o singură contravenţie.
Cea de-a doua condiţie constă în faptul că activităţile materiale săvârșite la diferite intervale de timp, pentru a se
integra în contravenţia prelungită, trebuie să fie comise în vederea atingerii unui scop unic. Intenţia unică a făptuitorului
trebuie să cuprindă, sub aspect intelectiv, previziunea desfăşurării eşalonate, pe etape, a întregii activităţi
contravenţionale, care va constitui o contravenţie unică.
Determinarea unităţii scopului acţiunii contravenţionale, ca proces psihic, presupune prezenţa unei intenţii strict
determinate, comiterea acţiunilor prin metode şi procedee identice, neintervenirea unor obstacole neprevăzute, care să fi
determinat modificarea scopului şi care ar putea indica asupra mai multor activităţi contravenţionale distincte.
Cea de-a treia condiţie, alături de săvârșirea a mai multor acţiuni (inacţiuni) contravenţionale identice, efectuate cu
acelaşi scop, prevede şi unitatea de subiect, adică săvârșirea contravenţiei de una şi aceeaşi persoană.
În literatura de specialitate se disting două tipuri ale tentativei de contravenţie: consumată şi neconsumată.
Tentativa consumată are loc atunci când făptuitorul a comis toate acţiunile (inacţiunile) pe care le considera
necesare pentru a săvârși contravenţia, însă rezultatul n-a survenit din cauze independente de voinţa lui.
Tentativa neconsumată are loc atunci când făptuitorul n-a comis toate acţiunile (inacţiunile) pe care le considera
necesare pentru obţinerea rezultatului contravenţional dorit.
Sub aspect obiectiv, tentativa reprezintă, în primul rând, un început de executare a acţiunii îndreptate nemijlocit
împotriva valorii sociale ocrotite de dreptul contravenţional. Făptuitorul, prin diverse metode, atentează la obiectul
concret şi creează un pericol real de a-i cauza o daună, iar în unele cazuri chiar îi cauzează o anumită daună.
O altă trăsătură a aspectului obiectiv al tentativei constă în faptul că acţiunea începută nu şi-a produs efectul din
cauze independente de voinţa făptuitorului. Aceste cauze se constituie din împrejurări apărute contrar voinţei
făptuitorului, care întrerup acţiunile şi fac imposibilă continuarea lor sau care înlătură producerea rezultatului.
Tentativa, sub aspect subiectiv se distinge prin caracterul intenţionat al faptei (practic - intenţia directă).
În funcţie de caracterul intenţionat al tentativei şi al cauzelor ce înlătură producerea rezultatului, tentativa poate
apărea sub formă de tentativă asupra unui obiect nul sau de tentativă cu mijloace nule.
Tentativa cu mijloace nule survine în cazul în care consumarea contravenţiei nu a fost posibilă din cauza
insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite.

TEMA 6: ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRAVENŢIEI

1.Conţinutul contravenţiei. Noţiuni generale
Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei, menţionate anterior, indică criteriile generale de diferenţiere a acesteia de
alte forme de ilicit juridic (infracţiuni sau abateri). Însă ele nu pot servi la particularizarea faptelor ilicite, la cunoaşterea
trăsăturilor şi elementelor ce compun contravenţia.
De aceea este necesar ca fapta contravenţională să fie analizată şi din punct de vedere a conţinutului, prin care se
înţelege totalitatea elementelor stabilite prin normele de drept contravenţional, de a căror existenţă depinde calificarea
juridică a faptei ilicite în calitate de contravenţie.
Fapta contravenţională este un fenomen al realităţii înconjurătoare. Conţinutul faptei contravenţionale îl constituie
construcţia logică şi noţiunea juridică a ei, care exprimă însuşirile şi caracteristicile esenţiale ale acestui fenomen real ca
raport antisocial.
Conţinutul contravenţiei este prevăzut în norma incriminatoare şi poate fi definit ca o totalitate de condiţii
stipulate de lege pentru caracterizarea unei fapte de drept contravenţional.
Astfel, prin conţinutul faptei contravenţionale se înţelege ansamblul de elemente şi trăsături caracteristice şi
definite în norma juridică, care stabileşte sancţiunea sau o altă normă la care se face trimitere pentru a constata şi
sancţiona fapta contravenţională (componenţa contravenţiei).
În ştiinţa dreptului se face distincţie între conţinutul juridic, care cuprinde condiţia privind existenţa faptei
sancţionate de lege sau care îi determină gravitatea, şi conţinutul constitutiv, ce cuprinde totalitatea condiţiilor
necesare pentru existenţa contravenţiei şi pe care le îndeplineşte făptuitorul.
Analizând definiţia contravenţiei, distingem, ca şi în cazul infracţiunii, anumite aspecte obiective şi subiective care
se concretizează prin prezenţa a patru elemente constitutive: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.

14
 Ele trebuie să existe cumulativ la fiecare contravenţie, lipsa oricăreia dintre ele conducând la inexistenţa faptei
ilicite şi, implicit, la imposibilitatea tragerii la răspundere a făptuitorului.
Componenţa contravenţiei (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă) reprezintă baza juridică pentru
calificarea faptei antisociale concrete, încadrarea ei în condiţiile articolului concret (sau părţii lui) din CC al RM.

2.Obiectul contravenţiei
Obiectul contravenţiei îl constituie valorile şi relaţiile sociale ocrotite de legea contravenţională, care sunt
vătămate sau lezate prin comiterea unei fapte concrete. Obiectul reflectă acele valori şi relaţii sociale la care a atentat
subiectul.
Obiectul contravenţiei are două forme:
1. obiect juridic, care la rândul său, se divizează în:
 obiect general,
 obiect generic
 obiect nemijlocit (specific)
 obiect complex
2. obiect material.
Obiectul juridic general reprezintă totalitatea valorilor sociale ocrotite de dreptul contravenţional, care sunt
prevăzute în art. 1 din CC al RM.
Obiectul generic este valoarea socială protejată de mai multe norme contravenţionale materiale. Obiectul generic
este folosit de către legiuitor în calitate de criteriu de grupare a normelor materiale din Partea specială a Cărţii întâi
„Dreptul material” al Codului contravenţional. De exemplu, capitolul XIX „Contravenţii care atentează la ordinea
publică şi la securitatea publică”. În acest caz, obiectul generic îl constituie ordinea publică şi securitatea publică.
Obiectul juridic nemijlocit al contravenţiei constă în valoarea socială ocrotită de o anumită normă
contravenţională şi relaţiile sociale generate de aceasta. Obiectul juridic nemijlocit (specific) este subordonat celui
generic, corelaţia dintre cele două categorii fiind una de tip specie - gen. Orice contravenţie afectează atât obiectul
juridic nemijlocit (specific), cât şi pe cel generic. În unele cazuri obiectul nemijlocit (specific) coincide cu cel generic.
Pentru calificarea juridică corectă a faptei sociale o importanţă deosebită îi revine anume obiectului nemijlocit
(specific).
Obiectul juridic complex. Majoritatea contravenţiilor au un singur obiect juridic nemijlocit, cu excepţia
contravenţiilor complexe, care au două sau mai multe obiecte juridice specifice. Obiectul juridic complex este acea
specie de obiect al contravenţiei ce cuprinde două sau mai multe obiecte juridice nemijlocite (specifice) reunite. Dintre
ele unul este principal, iar celelalte sunt secundare. De exemplu, acostarea jignitoare a cetăţeanului într-un loc public
(art. 354 din CC RM) are ca obiect nemijlocit (specific) principal cinstea şi demnitatea persoanei concrete, iar ca obiect
nemijlocit secundar - ordinea publică (care în cazul de faţă coincide cu obiectul generic).
Obiectul material al contravenţiei. Dacă obiectul juridic al contravenţiei este reprezentat de valoarea socială şi
relaţiile generate de aceasta, atunci obiectul material al contravenţiei îl constituie entitatea fizică împotriva căreia este
orientat elementul material al contravenţiei. De exemplu, la contravenţia de procurare sau păstrare ilegală de substanţe
narcotice sau de alte substanţe psihotrope în cantităţi mici ori consumarea unor astfel de substanţe fără prescripţia
medicului (art. 85 din CC RM), obiectul material îl constituie substanţele narcotice sau substanţele psihotrope.

3.Latura obiectivă a contravenţiei

Latura obiectivă indică conţinutul şi modalitatea atentării subiectului asupra obiectului.
Ea reprezintă acţiunea sau inacţiunea ilicită producătoare de consecinţe socialmente periculoase sau care ameninţă
anumite valori, relaţii sociale, bunuri ori interese legitime şi care este considerată ca ilicită în legea contravenţională.
Deci, părţile componente ale laturii obiective sunt:
1. elementul material (semn principal);
2. rezultatul periculos (semn principal);
3. raportul de cauzalitate între elementul material şi rezultatul periculos (semn principal);
4. unele condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări (semnele facultativ).
Elementul material este fapta ca pericol social ce se manifestă prin acţiune sau inacţiune.
Rezultatul social periculos este lezarea sau punerea în pericol a obiectului juridic al contravenţiei prin comiterea
unei fapte cu pericol social şi se manifestă prin vătămarea efectivă sau prin stare de pericol.
Raportul de cauzalitate este legătura de cauză şi efect între faptă şi rezultatul social periculos al acesteia.
Locul, timpul, modul şi împrejurările în care se comite contravenţia poartă un caracter facultativ şi sunt
întotdeauna premergătoare executării elementului material. Aceste condiţii au un rol important atât pentru calificarea
juridică a contravenţiei concrete, cât şi pentru constatarea cauzelor şi condiţiilor abate rilor contravenţionale în general.
15
De exemplu, consumul de băuturi alcoolice în locuri publice şi apariţia în astfel de locuri în stare de ebrietate produsă de
alcool (art. 355 CC RM), sunt condiţionate de săvârșirea lor în loc public; încălcarea regimului special în condiţii de
stare excepţională (art. 359 CC RM) este condiţionată de regimul stării excepţionale; încălcarea termenului de
înregistrare, reînregistrare a armei individuale sau prelungire a permisului de deţinere a armei şi de portarmă (art. 362
CC RM) este condiţionată de timp etc.

4.Subiectul contravenţiei. Caracteristica generală

Prin subiect, în general, în literatura juridică se înţelege calitatea de subiect de drept, noţiune ce exprimă calitatea,
capacitatea, însuşirea, aptitudinea sau posibilitatea care îngăduie oamenilor să participe individual sau colectiv la
raporturi juridice ca titulari de drepturi şi obligaţii.
Altfel zis subiectul de drept este titularul drepturilor şi obligaţiilor juridice.
Generic, sunt subiecţi de drept atât titularii drepturilor şi obligaţiilor izvorâte direct din lege, cât şi titularii
drepturilor şi obligaţiilor rezultate din raporturile juridice sau din săvârșirea faptelor juridice.
Subiecţi de drept pot fi numai oamenii, individual – ca persoane fizice, sau în cadrul organizat al unor grupări
sociale – ca persoane juridice.
Calitatea de subiect de drept nu poate fi însă identificată cu cea de subiect al răspunderii juridice. Subiect al
răspunderii juridice poate fi numai un subiect de drept, dar nu toţi subiecţii de drept sunt şi subiecţi ai răspunderii
juridice. O asemenea calitate o dobândesc numai acei care săvârșesc fapte ilicite, adică persoa na fizică sau juridică
împotriva căreia se exercită constrângerea statală prin aplicarea sancţiunilor juridice.
CC al RM stabileşte că subiecţi ai răspunderii contravenţionale pot fi atât persoanele fizice, cât şi cele juridice (art.
16, 17 CC RM).

5.Persoana fizică ca subiect al contravenţiei

Contravenţia, fiind o activitate ilicită, este atribuită unei persoane care a încălcat obligaţia de conformare. Cu
excepţia minorilor sub 16 ani şi a persoanelor iresponsabile, toţi membrii societăţii sunt susceptibili de a săvârși
contravenţii, având calitatea de subiecţi potenţiali ai contravenţiei. Noţiunea de subiect al contravenţiei nu trebuie
confundată cu cea de subiect de drept contravenţional, deoarece aceasta constituie genul proxim al speci ei subiect al
contravenţiei.
Conform art. 16 CC RM este pasibilă de răspundere contravenţională persoana fizică cu capacitate de exerciţiu
care, în momentul săvârșirii contravenţiei, are împlinită vârsta de 18 ani. Persoana fizică cu vârsta între 16 şi 18 ani este
pasibilă de răspundere contravenţională pentru săvârșirea faptelor prevăzute la art. 228-245 şi la art. 263-311. Astfel
subiectul contravenţiei este persoana trasă la răspundere contravenţională (delincvent) statutul ei juridic fiind stipulat în
art. 384 CC RM.
Este subiect al contravenţiei persoana fizică care săvârșește o faptă prevăzută de legea contravenţională, prin acte
de executare, de determinare sau de complicitate. Deci, poate deveni contravenient persoana fizică care participă la
săvârșirea unei contravenţii în calitate de autor, instigator sau complice, (dacă această faptă este consumată?????????).
Deosebim subiect general şi subiect special al contravenţiei.
Pentru ca o persoană fizică să devină subiect general al unei contravenţii, ea trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
1. să aibă la momentul săvârșirii contravenţiei vârsta împlinită de 18 ani iar pentru anumite fapte expres prevăzute
de legea contravenţională – între 16 şi 18 ani;
2. să fie responsabilă, adică să fie în deplinătatea capacităţilor mintale, să poată înţelege şi judeca caracterul
faptelor sale, prevăzând consecinţele lor. Responsabilitatea este o condiţie a subiectului, fiind categoria psihologică ce
vizează capacitatea psihofizică a omului de a realiza semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor sale şi a consecinţelor
acestora, asupra cărora ea are control;
3. să dispună de libertatea de voinţă şi acţiune, adică să nu fie constrânsă (fizic sau psihic) să comită
contravenţia, deci să-şi poată determina şi dirija liber voinţa şi acţiunea sa.
Subiectul special al contravenţiei, pe lângă condiţiile generale obligatorii susmenţionate a subiectului general,
trebuie să întrunească şi o condiţie suplimentară – să aibă o anumită calitate (de exemplu, să fie persoană cu funcţie de
răspundere (alin. 6 art. 16 CC RM), să aibă statut de militar în termen (alin. 5 art. 16 CC RM), să fie posesor al
permisului de conducere, al permisului de armă individuală etc.).
De exemplu, legea contravenţională (alin. 6 şi 7, art. 16 CC RM) stipulează că persoana cu funcţie de răspundere
(persoană căreia, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat, autoritate publică centrală sau locală, i se acordă,
permanent sau provizoriu, prin lege, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în
vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie, organizatorice ori
economice) este pasibilă de răspundere contravenţională pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de CC RM în cazul:
16
 1. folosirii intenţionate a atribuţiilor sale contrar obligaţiilor de serviciu;
2. depăşirii vădite a drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege;
3. neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu.
Astfel în lipsa acestor condiţiilor persoana cu funcţie de răspundere vinovată de săvârșirea unei contravenţii
răspunde conform dispoziţiilor generale.
În doctrina dreptului există şi noţiunea de subiect pasiv al contravenţiei, adică persoana fizică sau juridică titulară a
valorilor sociale vătămate prin contravenţie. Subiectul pasiv al contravenţiei se consideră victima acesteia sau
persoana vătămată. Drepturile ei sunt prevăzute în art. 387 din CC RM. Spre deosebire de contravenient, victima nu
trebuie să îndeplinească nici o condiţie generală decât aceea de a i se fi cauzat o vătămare materială sau morală prin
contravenţie. Noţiunea de subiect pasiv nu este recunoscută de toţi specialiştii în domeniul dreptului.

6.Persoana juridică ca subiect al contravenţiei

Codul contravenţional al Republicii Moldova nu defineşte noţiunea de persoană juridică. Potri vit art. 55 Codului
civil al Republicii Moldova persoană juridică este organizaţia care:
1. are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu;
2. poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale;
3. poate să-şi asume obligaţii;
4. poate fi reclamant şi pârât în instanţă de judecată.
Persoană juridică se consideră constituită din momentul înregistrării de stat şi din acest moment are capacitate de
folosinţă (alin. 1, art. 60 Cod civil al RM) şi capacitate de exerciţiu (alin. 1, art. 61 Cod civil al RM). Numai din acest
moment între persoana juridică şi stat poate să apară un raport juridic contravenţional. Astfel, din acest moment,
persoana juridică devine subiect al dreptului contravenţional.
Însă nu orice persoană juridică, în sensul prevederilor art. 55 Codului civil al Republicii Moldova, poate fi subiect
al contravenţiei. De la această regulă generală există excepţie. Potrivit CC RM este pasibilă de răspundere
contravenţională persoana juridică, cu excepţia autorităţilor publice şi instituţiilor publice.
Art. 17 CC RM stipulează: „este pasibilă de răspundere contravenţională persoana juridică, cu excepţia autorităţilor
publice şi instituţiilor publice, în cazurile prevăzute de CC RM, pentru contravenţiile săvârșite în numele său ori în
interesul său de către organele sale ori de reprezentanţii acestora dacă aceasta corespunde uneia dintre următoarele
condiţii:
1. este vinovată de neîndeplinirea sau de îndeplinirea necorespunzătoare a dispoziţiilor legii ce stabilesc îndatoriri
sau interdicţii pentru desfăşurarea unei anumite activităţi;
2. este vinovată de desfăşurarea unei activităţi ce nu corespunde actelor sale constitutive ori scopurilor declarate;
3. fapta care a cauzat sau a creat pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile unei alte persoane, societăţii
ori statului a fost săvârșită în interesul acestei persoane, a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul său
împuternicit ori de persoana cu funcţie de răspundere.
Persoana juridică răspunde contravenţional în cazul în care norma materială din partea specială a cărţii întâi
prevede expres sancţionarea ei. Dacă în partea specială a cărţii întâi este prevăzută răspunderea contravenţională
a persoanei juridice, întreprinderea individuală răspunde ca persoană juridică (iar dacă nu??????). Deasemenea
răspunderea contravenţională a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru contravenţia săvârșită.
Astfel determinăm următoarele semne ce caracterizează persoana juridică ca subiect al dreptului contravenţional:
1. constituirea în modul prevăzut de lege;
2. comiterea contravenţiei expres prevăzute de norma materială a Codului contravenţional;
3. săvârşirea contravenţiei în numele ori în interesul persoanei juridice de organele sale ori de reprezentanţii
acestor organe.
Totodată, legea contravenţională prevede că persoana juridică va fi subiect al răspunderii contravenţionale dacă va
întruni una dintre condiţiile stipulate în alin. 1 art. 17 CC RM.

7. Latura subiectivă a contravenţiei

Latura subiectivă – ca element al conţinutului constitutiv al contravenţiei se referă la atitudinea psihică a
contravenientului faţă de fapta săvârșită şi consecinţele ei. Proprietatea laturii subiective constă în faptul ca ultima poate
să se refere numai la persoana fizică. În cazul aplicării sancţiunii contravenţionale faţă de persoana juridică, acest
element constitutiv al contravenţiei nu poate exista (deşi în lege (art. 17) e scris că poate).
Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia şi formele ei. Fără vinovăţie nu există componenţa
contravenţiei, deşi lipseşte temeiul juridic pentru aplicarea pedepsei contravenţionale. Art. 14 CC RM nu defineşte
noţiunea de vinovăţie, dar în alin. 1 stabileşte două forme ale vinovăţiei: intenţia şi imprudenţa. Existenţa şi

17
delimitarea acestor două forme ale vinovăţiei contribuie la realizarea principiului individualizării pedepsei
contravenţionale.
În ceea ce priveşte definiţia formelor vinovăţiei, legea contravenţională stipulează că:
Contravenţia se consideră săvârșită cu intenţie dacă persoana care a săvârșit-o îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al faptei (acţiunii sau inacţiunii) sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, a dorit sau a admis în mod
conştient survenirea acestor urmări.
Contravenţia se consideră săvârșită din imprudenţă dacă persoana care a săvârșit-o îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic
că ele vor putea fi evitate, ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut
posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
În cazul unor contravenţii, pentru completarea laturii subiective, în textele de incriminare a acestora sânt prevăzute
şi alte condiţii (facultative) referitoare la motiv şi la scop.
Prin motiv al contravenţiei se înţelege impulsul intern din care se naşte decizia contravenţională şi, pe cale de
consecinţă, punerea în executare a deciziei.
Prin scop al contravenţiei se înţelege obiectul urmărit de făptuitor prin săvârșirea acţiunii sau inacţiunii ce
constituie elementul material al contravenţiei.
Dacă, drept rezultat al săvârșirii cu intenţie a contravenţiei, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag
înăsprirea sancţiunii contravenţionale şi care nu erau cuprinse de intenţia persoanei care a săvârșit-o, răspunderea
contravenţională pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în
mod uşuratic că ele vor putea fi evitate, sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi
trebuia şi putea să le prevadă. În consecinţă, contravenţia se consideră intenţionată.

TEMA 7: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ

CARACTERUL CONTRAVENŢIONAL AL FAPTEI

1.Noţiunea şi caracteristica generală a cauzelor care înlătură caracterul contravenţional al faptei

Orice faptă concretă, săvârșită de către o persoană, are caracter contravenţional atunci când conţine trăsăturile
esenţiale stipulate în Codul contravenţional şi întruneşte condiţiile pentru a fi încadrată în dispoziţiile acestuia. Lipsa
oricărei dintre aceste trăsături esenţiale exclude existenţa caracterului contravenţional al faptei şi, în consecinţă; exclude
şi răspunderea contravenţională în acel caz concret.
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sânt acele împrejurări, stări ori situaţii a căror
existenţă în timpul săvârșirii faptei fac ca realizarea eficientă a vreuneia dintre trăsăturile esenţiale să devină imposibilă.
Amintim că aceste trăsături sânt:
1. gradul de pericol social al faptei;
2. săvârșirea cu vinovăţie a acesteia;
3. calificarea făcută de lege ca fiind contravenţie;
4. posibilitatea aplicării pedepsei contravenţionale.
În toate cazurile de întrunire a acestor trăsături suntem în prezenţa unei contravenţii, care atrage după sine
răspunderea contravenţională.
Fac excepţie de la regula generală cauzele determinate expres de lege. Codul contravenţional al RM prevede
următoarele cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională:
1. starea de iresponsabilitate;
2. legitima apărare;
3. starea de extremă necesitate;
4. constrângerea fizică şi/sau psihică;
5. riscul întemeiat;
6. cazul fortuit.

2.Starea de iresponsabilitate
Prima cauză, prevăzută de legislaţia contravenţională, care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi
răspunderea contravenţională este iresponsabilitatea, care presupune că persoana a comis o contravenţie aflându-se în
imposibilitatea de a conştientiza sau a dirija acţiunile sale din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări temporare a
activităţii psihice, a alienării mintale sau a unei alte stări psihice patologice (art. 20 CC RM).
Astfel, iresponsabilitate înseamnă incapacitatea persoanei de a-şi da seama de sensul şi de urmările faptelor sale
sau de a-şi dirija în mod normal voinţa în timpul săvârșirii acţiunii sau inacţiunii ilicite din anumite motive.

18
 Iresponsabilitatea este o cauză de scutire de răspunderea contravenţională întemeiată pe lipsa vinovăţiei din partea
persoanei care a săvârșit contravenţia. Această stare de incapacitate poate fi constatată numai pe cale medicală de către
medicii specialişti în domeniu.
Iresponsabilitatea trebuie deosebită de starea de afect (care este o circumstanţă atenuantă), la care poate ajunge şi o
persoană sănătoasă sub aspect psihic.
Iresponsabilitatea, ca şi celelalte cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei, trebuie să îndeplinească
anumite condiţii cumulative. Ele sânt următoarele:
1. în primul rând, este necesar să existe o stare de incapacitate psihică a persoanei, adică aceasta să fie în stare
de inconştienţă;
2. în al doilea rând, este obligatoriu ca starea de incapacitate să existe în momentul săvârșirii faptei;
3. în al treilea rând, se cere ca fapta săvârșită să fie dintre cele prevăzute drept contravenţie.
Starea de responsabilitate este necesară atât în momentul comiterii contravenţiei, cât şi în momentul aplicării
sancţiunii contravenţionale.
Alin. 2, art. 20 CC RM prevede că: „nu este pasibilă de răspundere contravenţională persoana care a săvârșit o faptă
în stare de responsabilitate, dar care, până la pronunţarea hotărârii de sancţionare, s-a îmbolnăvit de o boală psihică,
lipsită fiind de posibilitatea conştientizării sau dirijării acţiunilor sale.

3.Legitima apărare
Conform art. 21 CC RM în stare de legitimă apărare este persoana care săvârșește o faptă pentru a respinge un
atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui interes
public.
Astfel, prin stare de legitimă apărare legiuitorul descrie fapta, prevăzută de legislaţie drept contravenţie, dar care
este săvârșită pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, împotriva unei alte
persoane sau împotriva unui interes public.
Legitima apărare reprezintă o acţiune pe care o realizează o persoană, săvârșind o contravenţie, pentru a înlătura
efectele unui atac care periclitează (pune în pericol) valorile sociale ocrotite de lege. Fapta săvârșită în condiţiile
enunţate de lege nu este prejudiciabilă deoarece ea este o acţiune social-utilă.
Deci, pentru ca legitima apărare să constituie o cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei şi a
răspunderii contravenţionale, ea trebuie să întrunească anumite condiţii, şi anume:
1. existenţa atacului direct, imediat, material şi real;
2. prejudiciul să fie adus atentatorului;
3. să nu fie depăşite limitele legitimei apărări.
După cum vedem PRIMA CONDIŢIE se referă la atac.
Atacul este o agresiune, o comportare violentă a omului îndreptată împotriva unei valori sociale ocrotite de lege.
Apărarea se consideră legitimă dacă atacul este direct, imediat, material şi real. Ea trebuie întreprinsă nemijlocit pentru
respingerea atacului. Apărarea nu este considerată legitimă dacă riposta (acţiune hotărâtă prin care se respinge un atac)
persoanei agresate a fost întreprinsă după consumarea atacului.
Prin atac direct se înţeleg acţiunile îndreptate nemijlocit asupra valorilor ocrotite de legea contravenţională.
Atacul nu este direct în cazul în care există circumstanţe care împiedică apariţia unui pericol real pentru valorile sociale
ale subiectului asupra căruia este îndreptat atacul.
Atacul este imediat în cazul în care acesta s-a dezlănţuit şi se află în curs de desfăşurare. Acesta se consumă odată
cu încetarea agresiunii. Dacă atacul nu a fost declanşat, dar cuvintele, gesturile, demonstrarea diverselor unelte etc.
indică obiectiv că atacul va începe, fapta cade sub incidenţa prevederilor legitimei apărări.
Atacul este considerat material dacă, pentru a-1 realiza, se foloseşte forţa fizică, diverse instrumente etc., care
sânt în măsură să producă o modificare în substanţa fizică a valorilor sociale protejate de lege. Un atac verbal sau scris
(insulta (ofensa, jignirea), şantajul, denunţarea calomnioasă etc.) nu este considerat atac material.
Atacul este real dacă există obiectiv, şi nu doar presupus de persoană. El se va consuma în momentul în care a luat
sfârșit, iar pericolul pentru valorile protejate de lege nu mai există.
In ceea ce priveşte A DOUA CONDIŢIE a legitimei apărări, este logic că prin fapta îndreptată contra unui
atac poate fi admisă cauzarea de prejudicii numai celui ce atacă şi nicidecum altor persoane aflate în preajmă.
A TREIA şi ultima condiţie a legitimei apărări este nedepăşirea limitelor legitimei apărări. Se consideră
depăşire a limitelor legitimei apărări necorespunderea vădită a apărării cu caracterul şi pericolul atacului. Pentru ca
apărarea împotriva unui atac să fie considerată legitimă şi nedepăşită, trebuie să existe proporţionalitate între fapta
săvârșită pentru apărare şi atacul care a provocat nevoia de apărare. Proporţionalitatea nu înseamnă similitudine
sau identitate de fapte, dar nu le exclude. Evident, nu se poate vorbi despre nişte limite concrete, deoarece fiecare

19
caz de legitimă apărare are particularităţile sale, care ţin atât de calităţile persoanei, cât şi de alte împrejurări în care
s-a săvârșit fapta.

4.Starea de extremă necesitate

Art. 22 CC RM stipulează că în stare de extremă necesitate se află persoana care săvârșește acţiuni pentru a salva
viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa, precum şi viaţa, integritatea corporală ori sănătatea unei alte persoane, un
bun preţios al său ori al unei alte persoane, sau interesele publice de la un pericol grav iminent, care nu poate fi înlăturat
altfel.
Pentru ca starea de extremă necesitate să înlăture caracterul contravenţional al faptei, este necesară întrunirea unor
condiţii cumulative şi anume:
1. existenţa unui pericol ameninţător, real, evident şi inevitabil (nu o simplă impresie sau bănuială);
2. pericolul nu poate fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea unei fapte ilicite (contravenţie);
3. prejudiciul cauzat trebuie să fie mai mic decât cel evitat;
Din titlul art. 22 din CC al RM reiese că nu este vorba despre o simplă stare de necesitate, ci despre o stare de
extremă necesitate. Aceasta permite a se lua măsuri extreme, adică măsuri cauzatoare de prejudiciu, dacă în
împrejurările date pericolul nu putea fi înlăturat altfel. Această condiţie este dificil de evaluat, deoarece diferiţi indivizi
gândesc diferit şi atunci când unul consideră că nu există altă ieşire din situaţie, altul poate găsi mai multe variante de
înlăturare a pericolului. Deci, această condiţie trebuie raportată la împrejurările concrete în care a apărut pericolul şi la
starea psihologică a persoanei care a efectuat acţiunea de salvare.
Nu pare a fi mai simplă nici evaluarea prejudiciului produs, care trebuie să fie mai mic decât cel evitat, iar persoana
ce acţionează în stare de extremă necesitate trebuie să fie ferm convinsă de acest lucru.
Astfel, nu se află în stare de extremă necesitate persoana care şi-a dat seama, în momentul cînd a săvîrşit fapta,
că prin aceasta cauzează urmări evident mai grave decât cele care s-ar fi produs prin neînlăturarea pericolului.

5.Constrîngerea fizică şi/sau psihică

Constrângerea fizică şi / sau psihică (morală) constituie cauza de înlăturare a răspunderii atunci când fapta se
săvârșește sub imperiul acestei constrângeri.
Constrângerea fizică înlătură caracterul ilicit al faptei dacă autorul nu a putut (nu avea posibilitate) rezista
constrângerii. Pentru a fi vorba de constrângere fizică, este necesar să fie întrunite următoarele condiţii:
1. constrângerea fizică la care este supusă persoana să fie de aşa natură încât ultima să nu-i poată rezista;
2. fapta săvârşită sub constrângere să fie prevăzută şi sancţionată drept contravenţie de legea contravenţională;
3. constrângerea fizică exercitată de o altă persoană să fie de natură a paraliza libertatea de voinţă şi acţiune a
făptuitorului.
Constrângerea psihică este o constrângere morală şi reprezintă o circumstanţă care împiedică o persoană să-şi
dirijeze liber voinţa, să facă sau să nu facă ceva, fapt ce exclude existenţa uneia dintre trăsăturile vinovăţiei, şi anume
voinţa. Pentru existenţa constrângerii psihice trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:
1. asupra psihicului făptuitorului să se exercite o acţiune de constrângere de către o altă persoană printr-o
ameninţare gravă cu un pericol;
2. pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât săvârșind contravenţia;
3. sub imperiul constrângerii morale persoana să săvârșească o contravenţie.
Astfel constrângerea psihică (morală) înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea
contravenţională dacă persoana este ameninţată cu un pericol grav care nu putea fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea
contravenţiei.
Nu se consideră a fi săvârşită sub constrângere acţiunea care a fost săvârșită sub influenţa unei constrângeri fizice
sau psihice (morale), dacă făptuitorul era în stare să opună rezistenţă ori să se sustragă constrângerii exercitate asupra
sa.

6.Riscul întemeiat
Riscul, deseori, este util în toate domeniile de dezvoltare a societăţii. Progresul tehnico-ştiinţific este imposibil fără
implementarea de noi tehnologii, fără realizarea de experimente în diferite domenii ale activităţii umane – ştiin ţă,
tehnică, medicină, farmacologie, sfera de producere, sfera de combatere a infracţionalităţii şi contravenţionalităţii etc.
Pornind de la aceste circumstanţe, în legea contravenţională este introdusă o cauză care înlătură caracterul
contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională – riscul întemeiat.
Art. 24 CC RM prevede faptul că nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de CC RM, care a cauzat daune
intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri socialmente utile. Se consideră

20
întemeiat riscul fără de care scopul socialmente util nu a putut fi atins, iar persoana care a riscat a luat măsuri de
prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite de lege. Nu poate fi considerat întemeiat riscul îmbinat cu bună
ştiinţă cu pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.
Cuvântul risc înseamnă posibilitatea de a ajunge într-o stare de primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de
suportat o pagubă. Deci, riscul înseamnă o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe dăunătoare. Evaluarea gradului de
risc exprimă probabilitatea acestuia de a se produce, precum şi impactul pe care îl poate avea asupra relaţiilor sociale.
Dar în calitate de cauză care înlătură caracterul contravenţional al faptei comise legiuitorul admite doar riscul întemeiat
(sau „riscul profesional”, după părerea unor autori).
Astfel, potrivit art. 24 CC RM, riscul se va considera întemeiat numai în cazul în care:
1. scopul socialmente util nu putea fi atins fără acţiunile (inacţiunile) însoţite de risc;
2. persoana care a riscat a luat (a epuizat) toate măsurile de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite
de legea contravenţională.
Din cele menţionate concluzionăm că va înlătura caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea
contravenţională pentru dauna cauzată intereselor şi valorilor ocrotite, numai acea acţiune (inacţiune) al cărei autor nu a
avut la dispoziţie nici o altă cale de a atinge scopul social util.
În acelaşi timp, din conţinutul art. 24 CC RM reiese şi limitele riscului întemeiat. Astfel, riscul nu se consideră
întemeiat dacă:
1. era cu bună ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru viaţa persoanei;
2. conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic;
3. conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru social ;
4. scopul social util putea fi atins prin alte mijloace şi acţiuni care nu presupuneau risc în genere sau presupuneau
un risc mai mic decât cel admis;
5. persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele şi valorile ocrotite de lege;
6. persoana a riscat pentru a atinge scopurile personale şi nici de cum nu socialmente utile.

7.Cazul fortuit
Cazul fortuit este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecinţe fără ca vreunei persoane
să i se poată imputa vinovăţia.
Cazul fortuit este acea cauză de excludere a caracterului contravenţional al faptei ce constă în comiterea unei fapte
prevăzute în legea contravenţională, al cărei rezultat este consecinţa unei forţe care nu putea fi anticipată.
Din prevederile legislaţiei rezultă că, pentru prezenţa cazului fortuit, trebuie să existe următoarele condiţii:
1. rezultatul faptei să fie consecinţa unei împrejurări imprevizibile;
2. împrejurarea imprevizibilă să fi intrat în conjuncţie cu fapta a cărei consecinţă a determinat-o;
3. fapta care a produs rezultatul socialmente periculos, din cauza intervenirii împrejurării fortuite, să fie o faptă
stipulată în legea contravenţională.
În virtutea imposibilităţii făptuitorului de a prevedea apariţia împrejurării fortuite care a produs rezultatul
socialmente periculos, cazul fortuit exclude caracterul contravenţional al faptei, deoarece lipseşte vinovăţia.
În literatura de specialitate şi legislaţia contravenţională al altor state sânt prevăzute şi alte cauze care înlătură
caracterul contravenţional (şi cel infracţional) al faptei, cum ar fi: eroarea de fapt, infirmitatea, beţia involuntară
completă.
În CP RM cazul fortuit este definit astfel: „Fapta se consideră săvârșită fără vinovăţie dacă persoana care a
comis-o nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea
survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă

21
 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL CONTRAVENŢIONAL

1.Răspunderea juridică şi formele ei

Activitatea eficientă de combatere a contravenţionalităţii nu poate fi concepută fară o aşa măsură de constrîngere
statală cum este răspunderea juridică.
Răspunderea juridică este o noţiune care are o bază reală şi ocupă un loc central în fiecare dintre ramurile
sistemului de drept. Justiţia nu poate fi realizată decît prin intermediul raporturilor juridice (raporturi de constrîngere).
Răspunderea juridică este o instituţie ce cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporturile ce se nasc
în sfera activităţii desfăşurate de autorităţile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră
ordinea de drept, în scopul asigurării respectării şi promovării ordinii juridice şi a binelui public.
Răspunderea juridică reprezintă o categorie prin care este desemnată obligaţia subiectului de drept responsabil de
a suporta consecinţele nerespectării unei norme juridice în vigoare în vederea restabilirii ordinii de drept în societate.
În baza definiţiilor prezentate putem evidenţia trăsăturile de bază ale acestei instituţii juridice:
1. răspunderea juridică este obligaţia de a suporta consecinţa juridică a faptei ilicite;
2. această obligaţie revine unui subiect de drept responsabil;
3. obligaţia se naşte ca urmare a constrângerii statale prin aplicarea sancţiunilor juridice;
4. aplicarea sancţiunilor juridice are drept scop afirmarea ordinii de drept şi resocializarea persoanei.
Odată cu adoptarea CC al RM este acceptată de iure încă o formă a răspunderii juridice – răspunderea
contravenţională.
În toate cazurile, răspunderea juridică reprezintă reacţia statului (societăţii) la depăşirea responsabilității juridice
(transformarea raportului juridic de conformare în cel de conflict) prin aplicarea faţă de autor de către organul
împuternicit, în modul stabilit de lege, a uneia dintre formele juridice de constrângere statală, potrivit faptei ilicite
comise cu vinovăţie.
În ceea ce priveşte forma răspunderii juridice, ea depinde de faptul în legătură cu care a apărut raportul juridic de
conflict.

2.Noţiunea şi particularităţile de bază ale răspunderii contravenţionale

Răspunderea juridică, inclusiv cea contravenţională, este o varietate a constrîngerii juridice, reprezentînd o stare
de drept specială ce presupune prezenţa obligaţiei fixate în lege, înţelegerea necesităţii de a o realiza, precum şi
posibilitatea survenirii consecinţelor nefavorabile (aplicarea sancţiunilor) în cazul încălcării acestei obligaţii.
Răspunderea intervine în cazul în care destinatarul normei juridice materiale (regulilor de conduită) a nesocotit
regula ori s-a produs un eveniment natural de a cărui apariţie legea contravenţională leagă răspunderea unui subiect de
drept.
Răspunderea contravenţională este o varietate a răspunderii juridice, care apare în toate cazurile de
comportament ilegal al persoanei şi se manifestă prin aplicarea faţă de ea a sancţiunilor juridice corespunzătoare în
ordinea stabilită de legislaţia contravenţională. Această caracteristică se referă la toate catego riile de bază ale
răspunderii juridice: penale, disciplinare, civile.
Prin sancţiune se înţelege măsura de acţiune juridică, aplicată de stat şi societate pentru un comportament ce
încalcă prevederile (cerinţele) normelor de drept. Ea presupune îmbinarea organică a două aspecte: în primul rînd,
aprecierea socială negativă a comportamentului ilegal; în al doilea rînd, acţiunea prin constrîngere asupra făptuitorului,
adică aplicarea faţă de el a măsurilor de constrîngere statală.
Răspunderea juridică apare în cazul acţiunii sau inacţiunii ce contravine prevederilor unei norme de drept. Ea
atrage după sine o anumită consecinţă juridică, adică pedeapsa prevăzută de normele juridice materiale (de sanc ţiunile
lor). Nerespectarea (neexecutarea) sau respectarea necorespunzătoare a normelor de drept atrage după sine, inevitabil,
aplicarea măsurilor corespunzătoare de constrîngere, care îmbină acţiunea educativă şi cea represivă asupra
delincventului.
Cele menţionate caracterizează în linii generale răspunderea contravenţională. Totodată, răspunderea
contravenţională are particularităţile sale, care se manifestă clar din compararea ei cu alte categorii ale răspunderii
juridice.
In primul rînd, pentru răspunderea contravenţională este caracteristic temeiul special. Se ştie că încălcările de
legislaţie se deosebesc după obiect, conţinutul juridic etc. Acest fapt determină şi consecinţele lor juridice diferite.
Astfel, răspunderea penală survine în cazul săvîrşirii unei infracţiuni, cea de drept civil - a delictului patrimonial, cea
disciplinară - a delictului disciplinar (de serviciu). Răspunderea contravenţională constituie reacţia statului pentru o
anumită categorie de delicte, şi anume pentru contravenţie, care reprezintă singurul temei juridic al răspunderii
contravenţionale. O singură excepţie de la regula generală este cea a posibilităţii aplicării răspunderii contravenţionale
în cazurile prevăzute de legislaţia penală (art. 55 din CP) nu numai pentru comiterea contravenţiei, dar şi pentru o
22
infracţiune care nu prezintă un mare pericol social, dacă se constată că reeducarea sau corectarea persoanei este posibilă
fară aplicarea pedepsei penale.
In al doilea rînd, răspunderea contravenţională, ca şi toate măsurile de constrîngere, se aplică, de regulă, pe cale
extrajudiciară, direct de organele statale împuternicite (de persoanele de răspundere a acestora). Aplicarea măsurilor de
constrîngere contravenţională este una dintre formele cele mai ilustrative ale manifestării jurisdicţiei contravenţionale,
adică realizarea competenţei jurisdicţionale se face de către agenţii constatatori împuterniciţi, pe cînd aplicarea
măsurilor răspunderii penale şi de drept civil se realizează numai în limitele jurisdicţiei judiciare.
In cazurile special prevăzute de legea contravenţională (art. 394-396 din CC al RM), măsurile răspunderii
contravenţionale se aplică de instanţele de judecată, dar nu în scopul realizării sarcinilor justiţiei, ci pentru respectarea
(realizarea) jurisdicţiei contravenţionale.
în al treilea rînd, avînd în vedere modul extrajudiciar de aplicare a răspunderii contravenţionale, nu înseamnă că
toate cazurile de aplicare a constrîngerii contravenţionale pot fi calificate ca răspundere contravenţională.
în special, nu sînt considerate răspundere contravenţională măsurile de prevenire (controlul documentelor de
identitate, controlul corporal şi controlul bagajelor, supravegherea administrativă a unor categorii de persoane), precum
şi cele de curmare (reţinerea contravenţională, aducerea făptuitorului la organul de drept, aducerea prin mandat de
aducere etc.).
Răspunderea contravenţională se deosebeşte esenţial de răspunderea disciplinară, care se aplică la fel în mod
extrajudiciar. Răspunderea disciplinară este atestată în cadrul relaţiilor de subordonare a persoanei care comite de lictul
disciplinar faţă de persoana cu funcţie de răspundere care, dispunînd de putere disciplinară, aplică măsura disciplinară
corespunzătoare. între persoana care a comis o contravenţie şi organul de stat (persoana de răspundere) împuternicit să
aplice faţă de ea sancţiuni contravenţionale nu sînt atestate relaţii subordonatoare de serviciu (sau alte relaţii). Persoana
fizică trasă la răspunderea contravenţională în cadrul unor asemenea relaţii se consideră ca o a treia persoană. în general,
această particularitate este caracteristică tuturor măsurilor de constrîngere contravenţională: măsurilor de prevenire,
celor de curmare şi celor de pedeapsă contravenţională.
în literatura de specialitate nu există o opinie unică în ceea ce priveşte existenţa răspunderii contravenţionale ca
modalitate a răspunderii juridice (precum şi a dreptului contravenţional ca ramură de sine stătătoare a dreptului) şi
definiţia ei.
Susţinem opinia savantului român Mihai Adrian Hotcă 259 că, după conţinut, expresia „răspundere contravenţională"
este susceptibilă de patru accepţiuni: instituţie fundamentală; raport juridic de constrîngere; latură pasivă a raportu lui
contravenţional de constrîngere; conţinutul raportului de constrîngere.
Ca instituţie juridică fundamentală a dreptului contravenţional, răspunderea contravenţională cuprinde un ansamblu
de norme juridice care reglementează implementarea dreptului contravenţional prin constrîngere.
în sens larg, prin răspundere contravenţională, potrivit lui M.A. Hotcă, se înţelege „acea formă a răspunderii
juridice identificată cu raportul juridic contravenţional de constrîngere, stabilit între stat şi contravenient, al cărui con-
ţinut îl constituie dreptul statului de a aplica sancţiunea contravenientului şi obligaţia corelativă a acestuia de a suporta
sancţiunea".
In sens restrîns, prin răspundere contravenţională se înţelege forma de răspundere juridică care constă în obligaţia
contravenientului de a suporta sancţiunea.
Răspunderea contravenţională nu poate fi concepută decît în cadrul unui raport juridic, în care se stabileşte fapta
ilicită, vinovăţia făptuitorului şi sancţiunea corespunzătoare. 1 Răspunderea contravenţională exprimă reacţia societăţii
faţă de contravenienţi, deoarece aceasta este o consecinţă a săvîrşirii contravenţiei care, la rîndul său, reprezintă premisa
incidenţei răspunderii contravenţionale.
în baza celor menţionate, a analizei diverselor opinii 2 referitoare la această problemă, am putea conchide că
răspunderea contravenţională este reacţia statului la comiterea cu vinovăţie a unei fapte contravenţionale prin aplicarea
de către organul împuternicit faţă de făptuitor a constrîngerii statale prevăzute de legea contravenţională în modul şi în
termenele stabilite de lege, în limitele sancţiunii contravenţiei comise, precum şi obligaţia contravenientului de a suporta
sancţiunea.

Din această definiţie reiese că aplicarea răspunderii contravenţionale va fi considerată legitimă numai atunci cînd
vor fi respectate integral următoarele condiţii:
1. Existenţa conţinutului juridic al contravenţiei (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă).

1
Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: Editura ALL, 1997, p. 310.
2
Бахрак Д. H. Административная ответственность граждан в СССР. Учебное пособие. Свердловск: Изд. Урал,
1989, р. 24; М. Orlov. Răspunderea în dreptul administrativ. Chiţinău, 1997, p. 46-47; M. A. Hotcă. Op. cit., p. 304-305;
Constantin Drăghici, Constantin Victor Drăghici et all. Op. cit., p. 22; Sergiu Furdui. Op. cit., p. 104.
23
 2. Examinarea cazului şi emiterea deciziei privind aplicarea sancţiunii contravenţionale de către organul
(persoanele cu funcţii de răspundere) împuternicit (art. 393 din CC al RM).
3. Aplicarea doar a pedepselor contravenţionale prevăzute de lege (art. 32 din CC al RM).
4. Respectarea termenelor de aplicare a sancţiunilor contravenţionale (art. 30 din CC al RM).
5. Aplicarea pedepsei numai în limitele sancţiunii prevăzute de norma materială încălcată (contravenţiei comise).
6. Respectarea regulilor de aplicare a sancţiunilor contravenţionale stabilite de lege (art. 33-46 din CC al RM).
§ 5. Principiile răspunderii contravenţionale
Reţinem aici principiie specifice răspunderii contravenţionale ca instituţie juridică de bază a dreptului
contravenţional. Evident, instituţia răspunderii contravenţionale se va supune şi principiilor fundamentale ale dreptului
contravenţional şi celor ramurale (cercetate în capitolul I § 2), deoarece acestea străbat întreaga materie a dreptului
contravenţional.
Menţionăm ca principii instituţionale ale răspunderii contravenţionale:
- principiul răspunderii contravenţionale personale;
- principiul individualizării răspunderii contravenţionale şi a pedepsei contravenţionale;
- principiul interdicţiei dublei sancţionări contravenţionale (unicităţii răspunderii contravenţionale);
- contravenţia ca unic temei juridic al răspunderii contravenţionale;
- principiul inevitabilităţii răspunderii contravenţionale;
- principiului oportunităţii şi utilităţii de a aplica răspunderea contravenţională;
- principiul publicităţii.
Contravenţia ca unic temei juridic al răspunderii contravenţionale. 3 Este de menţionat că temei juridic al
răspunderii contravenţionale poate constitui doar fapta ilicită de atentare la o valoare socială protejată de norma juridică
contravenţională. Fără săvîrşirea unei fapte contravenţionale nu se poate naşte un raport juridic de constrîngere
contravenţională (raport juridic de conflict), însăşi fapta contravenţională (obiectul şi latura obiectivă) încă nu constituie
un temei al răspunderii contravenţionale. La acest moment raportul juridic contravenţional încă nu întruneşte toate
părţile componente ale raportului de constrîngere: subiecţii (statul şi contravenientul care încă nu este cunoscut);
conţinutul (dreptul statului de a aplica sancţiunea şi obligaţia contravenientului de a se supune sancţiunii) şi obiectul
(constrîngerea, sancţiunea).
Temei al răspunderii contravenţionale este numai contravenţia care întruneşte toate elementele conţinutului său
juridic: obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă,4 fară să existe vreo cauză ce ar exclude caracterul
contravenţional al faptei sau răspunderea contravenţională.
Incidenţa răspunderii contravenţionale presupune existenţa unei norme contravenţionale ce constată că fapta este o
contravenţie (Partea specială a Cărţii întîi din CC al RM) şi că săvîrşirea unei asemenea fapte neglijează nor ma ce o
interzice.
Principiul inevitabilităţii răspunderii contravenţionale şi a pedepsei contravenţionale înseamnă că sancţionarea
contravenţională a persoanei vinovate pentru comiterea unei contravenţii este obligatorie (implacabilă), cu excepţia
cazurilor expres prevăzute în lege (art. 26 din CC al RM). El îşi are justificarea în necesitatea restabilirii ordinii sociale
care a fost perturbată de contravenţia săvîrşită, repararea pagubei pricinuite (art. 45 din CC al RM), reeducarea per-
soanei care a comis o contravenţie, prevenirea comiterii unor noi contravenţii (art. 32 din CC al RM).
Dacă în dreptul privat, de regulă, acţionează principiul disponibilităţii acţiunii civile, în dreptul contravenţional
acţionează principiul indispensabilităţii acţiunii contravenţionale. 5
Răspunderea contravenţională este o consecinţă inevitabilă a săvîrşirii unei contravenţii. De cîte ori o persoană
comite contravenţie, de atîtea ori organul constatator, care este independent de voinţa celeilalte părţi a raportului juridic
contravenţional, numeşte o procedură contravenţională.
Principiul oportunităţii şi utilităţii de a aplica răspunderea contravenţională. Statul poate să renunţe la aplicarea
sancţiunii, acest lucru fiind posibil în virtutea faptului că statul este titularul dreptului de a aplica sancţiunea contra-
venţională, drept la care poate renunţa, edictînd acte de iertare sau de scoatere a unor fapte în afara ilicitului
contravenţional.
Principiul oportunităţii de a aplica răspunderea contravenţională scoate în evidenţă corelaţia dintre timpul săvîrşirii
faptei contravenţionale şi timpul aplicării pedepsei, dintre gravitatea faptei şi asprimea sancţiunii aplicate 265, paguba
pricinuită şi măsura (limita) reparaţiei ei, pericolul social al abaterii de la lege şi posibilitatea reeducării făptuitorului
fară aplicarea răspunderii contravenţionale etc.

3
Primele trei principii au fost cercetate în capitolul 1 § 3.
4
Cu excepţia persoanei juridice.
5
M. A. Hotcă. Op. cit., p. 308.
24
 Principiul utilităţii presupune selectarea celei mai adecvate sancţiuni contravenţionale, reieşind din gravitatea
faptei contravenţionale şi din caracteristica bănuitului. Uneori se poate chiar renunţa la pedeapsă.
Principiul publicităţii aplicării răspunderii contravenţionale presupune examinarea publică a cazurilor
contravenţionale de către organele împuternicite şi accesul tuturor participanţilor la procedura contravenţională de exa-
minare a cazului (legea contravenţională nouă admite şi judecarea cauzei contravenţionale în şedinţă închisă).6

4. Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională

După cum s-a menţionat în paragraful anterior, unul dintre principiile răspunderii contravenţionale este
inevitabilitatea acesteia, potrivit căruia restabilirea ordinii sociale şi repararea pagubei pricinuite ca urmare a săvîrşirii
unei contravenţii este un efect de neevitat. Dar el nu este un scop în sine, ci trebuie corelat cu celelate principii şi norme
contravenţionale.
Atunci cînd realizarea răspunderii contravenţionale nu mai este utilă din raţiuni sociale sau ale politicii juridice,
legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca aceasta să fie evitată.
înlăturarea răspunderii contravenţionale nu conduce la înlăturarea caracterului contravenţional al faptei, ci doar la
înlăturarea aplicării sau executării sancţiunii contravenţionale. Ea este determinată de politica contravenţională şi este
dictată de anumite împrejurări şi situaţii, cînd fie utilitatea socială a răspunderii contravenţionale dispare ori se
diminuează, fie în realizarea scopului represiunii apare mai profitabilă şi mai eficientă utilizarea altor mijloace.
Asemenea împrejurări şi situaţii poartă denumirea de cauze care înlătură răspunderea contravenţională.
Legea contravenţională prevede unele împrejurări a căror apariţie face ca principiul inevitabilităţii răspunderii
contravenţionale să fie încălcat, stabilind mai multe cauze care exclud aplicarea sancţiunilor contravenţionale. Aceste
cauze sînt expres prevăzute de legea contravenţională, 267 iar numărul lor nu poate fi mărit.
înlăturarea răspunderii contravenţionale pentru fapta ce conţine elementele constitutive ale contravenţiei are loc în
cazul:
- renunţării benevole la săvîrşirea contravenţiei;
- contravenţiei neînsemnate, tentativei;
- împăcării victimei cu făptuitorul;
- prescripţiei răspunderii contravenţionale;
- amnistiei.
6.1. Renunţarea benevolă la săvîrşirea contravenţiei

Se consideră renunţare benevolă la săvîrşirea contravenţiei încetarea acţiunii îndreptate nemijlocit spre săvîrşirea
contravenţiei, dacă persoana este conştientă de posibilitatea finalizării faptei.
Renunţarea este benevolă atunci cînd autorul unei fapte contravenţionale, nefiind constrîns de nimeni şi de nimic,
din propria voinţă, conştient, dîndu-şi seama că poate continua activitatea contravenţională, abandonează executarea
acţiunii. Renunţarea nu poate fi considerată voluntară (benevolă) în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea din
cauza că a întîlnit în calea sa diverse obstacole ce nu pot fi depăşite ori în urma convingerii că mijloacele şi
instrumentele pe care le are asupra sa în condiţiile date nu-i permit să ducă contravenţia la capăt. 7
Renunţarea benevolă la săvîrşirea contravenţiei trebuie să fie definitivă. Ea este considerată definitivă din
momentul în care activitatea contravenţională a fost întreruptă nu doar temporar, dar pentru totdeauna. Din aceste
considerente nu poate fi recunoscută drept renunţare de bunăvoie la săvîrşirea contravenţiei refuzul persoanei, după
primul insucces, de a repeta actul contravenţional. 8Renunţarea de bunăvoie poate avea loc la diferite etape de
desfăşurare a acţiunii contravenţionale: în procesul de pregătire; în timpul tentativei; înainte ca executarea să se fi
terminat. Renunţarea poate să se manifeste atît în formă pasivă (renunţarea la executarea acţiunilor următoare), cît şi în
formă activă (distrugerea mijloacelor şi instrumentelor, altor unelte de săvîrşire a contravenţiei).
Este de menţionat că renunţarea nu poate fi considerată benevolă în cazul în care conduita anterioară a făptuitorului
întruneşte trăsăturile altei contravenţii.
Pentru a constata starea de renunţare benevolă la săvîrşirea contravenţiei, contează evidenţierea motivelor de care s-
a condus făptuitorul.
Motivele care pot să-1 determine pe făptuitor să renunţe la săvîrşirea contravenţiei pot fi dintre cele mai diverse:
bănuiala că avantajele materiale pe care le-ar obţine ar fi prea mici în raport cu riscul asumat; remuşcarea; căinţa; teama
de pedeapsă; mila faţă de victimă etc. Motivele servesc drept temei pentru ca făptuitorul să renunţe la comiterea
contravenţiei, însă ele nu afectează înlăturarea răspunderii contravenţionale.

6
Codul contravenţional al RM, art. 394 alin. (5).
7
Codul penal al RM. Comentariu. Op. cit., p. 153.
8
Ibidem.
25
 6.2. Contravenţia neînsemnată, tentativa

Legea contravenţională prevede că, în cazul contravenţiei neînsemnate, organul (persoana cu funcţie de răspundere)
împuternicit să rezolve cazul poate înlătura răspunderea contravenţională, limitîndu-se la adresarea unei observaţii
verbale făptuitorului. Se consideră neînsemnată tentativa de contravenţie sau contravenţia pentru care Codul
contravenţional prevede în calitate de sancţiune maximă aplicarea unei amenzi de pînă la 10 unităţi convenţionale. 9
înlăturarea răspunderii contravenţionale potrivit acestui temei va fi legitimă numai în cazul respectării următoarelor
condiţii:
a) decizia trebuie să fie emisă de către autoritatea (persoana cu funcţie de răspundere) împuternicită să soluţioneze
cauza contravenţională (art. 393 din CC al RM);
b) sancţiunea normei materiale a dreptului contravenţional care este încălcată (nerespectată) să nu fie mai aspră
decît aplicarea unei amenzi de pînă la 10 unităţi convenţionale.
în cazul dat, legislatorul acordă autorităţii (persoanei cu funcţie de răs pundere) competente posibilitatea să
soluţioneze cauza contravenţională prin două variante. în funcţie de caracterul antisocial al faptei comise, caracteris tica
autorului ei etc., făptuitorul poate fi sau nu înlăturat de la răspunderea contravenţională.
6.3. împăcarea victimei cu făptuitorul

Legea contravenţională271 prevede că procesul contravenţional pornit urmează a fi încetat (clasat) în cazul împăcării
victimei cu făptuitorul în modul stabilit prin lege.
înlăturarea răspunderii contravenţionale potrivit acestui temei juridic poate avea loc numai în cazul respectării
următoarelor cerinţe:
a) făptuitorul este bănuit de comiterea uneia dintre următoarele contravenţii: vătămarea intenţionată a integrităţii
corporale (art. 78 din CC al RM); încălcarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe (art. 96 alin. (1) şi (2) din CC al
RM); încălcarea dreptului exclusiv al titularului de drept asupra desenului sau a modelului industrial (art. 100 din CC al
RM); încălcarea dreptului exclusiv al titularului brevetului pentru soi de plantă (art. 101 din CC al RM); încălcarea
dreptului de autor asupra invenţiei, a topografiei circuitului integrat sau a desenului/modelului industrial (art. 103 din
CC al RM); sustragerea în proporţii mici din avutul proprietarului (art. 105 din CC al RM); încălcarea regulilor de
circulaţie rutieră soldată cu cauzarea de leziuni corporale (art. 242 din CC al RM);
b) împăcarea victimei cu făptuitorul este personală;
c) pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de către reprezentanţii lor legali;
d) persoanele cu capacitate de exerciţiu limitată se pot împăca cu încuviinţarea reprezentanţilor lor legali.
în aceste circumstanţe autoritatea (persoana cu funcţie de răspundere) împuternicită să soluţioneze cauza
contravenţională nu are alternativă de decizie şi, în cazul în care victima s-a împăcat cu făptuitorul, procesul
contravenţional trebuie să fie încetat.

Prescripţia răspunderii contravenţionale

Prescripţia exclude răspunderea contravenţională datorită nerealizării acesteia în termenele stabilite de lege (art. 30
din CC al RM). Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale este o cauză ce stinge raportul juridic contravenţio nal de
conflict, deoarece acesta nu a fost rezolvat într-o perioadă de timp rezonabilă, prevăzută în legea contravenţională.
Pentru a fi eficientă, răspunderea contravenţională trebuie să intervină într-un moment cît mai apropiat de cel al
comiterii faptei contravenţionale. în linii generale, legea contravenţională prevede că sancţiunea contravenţională poate
fi aplicată nu mai tîrziu de trei luni de la comiterea contravenţiei, iar în cazul contravenţiei continuie - nu mai tîrziu de
trei luni de la descoperirea ei (art. 30 alin. (2), (3) şi (4) din CC al RM).
Prescripţia executării sancţiunii contravenţionale aplicate este de un an (art. 30 alin. (5) din CC al RM).
Se consideră că nu a fost supusă răspunderii contravenţionale persoana:
a) a cărei răspundere contravenţională a fost înlăturată;
b) care a executat integral sancţiunea;
c) în a cărei privinţă procesul contravenţional a încetat (art. 30 alin. (6) din CC al RM).
6.5. Amnistia

Amnistia este o instituţie juridică contravenţională al cărei scop o constituie înlăturarea pentru viitor a caracterului
delictual al unor fapte contravenţionale, interzicînd orice urmărire în ceea ce le priveşte sau ştergînd condamnările care
le-au atins. Amnistia este actul de clemenţă, acordat prin lege organică, privitor la unele contravenţii săvîrşite anterior

9
Codul contravenţional al RM, art. 28.
26
datei prevăzute în actul normativ, pe temeiuri social-politice şi din raţiuni de politică contravenţională superioare celor
care ar fi legitimat reacţia coercitivă a societăţii împotriva contravenţiilor. 10
Reglementarea efectelor amnistiei este cuprinsă în dispoziţia art. 31 din Codul contravenţional.
Amnistia are următoarele efecte juridice:
- elimină răspunderea contravenţională;
- înlătură executarea deciziei privind aplicarea sancţiunii contravenţionale;
- reduce sau comutează sancţiunea contravenţională.
Cu toate că amnistia dispune de o largă arie de aplicare, ea are unele limite strict reglementate de lege. Amnistia nu
are efecte juridice asupra măsurilor de siguranţă şi nici asupra drepturilor victimei}13
Legislatorul nu dezvăluie conţinutul sintagmei „măsuri de siguranţă". însă este logic să presupunem că amnistia nu
poate avea efecte juridice asupra măsurilor administrative de prevenire, de curmare (stopare) sau de constrîngere
procesuală deja aplicate şi realizate în procesul constatării faptei contravenţi onale, al cercetării cazului şi al emiterii
deciziei la caz.
Amnistia nu produce efecte juridice asupra drepturilor persoanei vătămate, în contextul acestor dispoziţii (art. 31
alin. (2) din CC al RM), prin drepturile persoanei vătămate se înţeleg drepturile privitoare la pretenţiile civile, şi nu
drepturile pe care le are uneori persoana vătămată în legătură cu desfăşurarea procesului contravenţional (de exemplu,
dreptul de a stinge procesul contravenţional prin retragerea plîngerii în cazul cercetării contravenţiilor prevăzute în art.
78, 96 alin. (1) şi (2), 100, 101, 103, 105 şi 242 din CC al RM etc.), aceste din urmă drepturi stingîndu-se şi ele prin
amnistie.
Amnistia, ca toate celelalte cauze de înlăturare a răspunderii contravenţionale, priveşte raportul juridic de drept
contravenţional, fapta ca activitate contravenţională, şi nu raportul de drept civil, fapta ca acţiune dăunătoare, în care în
urma unei fapte contravenţionale comise cu vinovăţie s-a produs o pagubă, aceasta trebuie să fie reparată, chiar dacă
aplicarea sancţiunilor contravenţionale este înlăturată. Potrivit dispoziţiilor de drept civil, oricine cauzează altuia o
daună este obligat să o repare, indiferent dacă fapta constituie o infracţiune sau o contravenţie administrativă, un delict
disciplinar sau un delict civil.274
Amnistia (spre deosebire de graţiere) are un caracter general, adică se referă nu la o persoană concretă, ci la toate
persoanele care au săvîrşit anumite tipuri de contravenţii, enumerate în actul de amnistie.
Persoanele faţă de care a fost deja pronunţată decizia de aplicare a sancţiunii contravenţionale, obţinînd beneficiul
amnistiei, sînt exonerate de răspunderea contravenţională. Cauzele ce se află în faza de cercetare contravenţiona lă,
precum şi cauzele asupra cărora cercetarea contravenţionlă este terminată, dar decizia nu a fost încă pronunţată sînt
clasate.
Este menţionat că, la aplicarea amnistiei, legislatorul nu face trimitere la necesitatea consimţământului autorului
cauzei contravenţionale.
Totodată, pornind de la conţinutul principiilor generale, ramurale şi instituţionale ale dreptului contravenţional,
considerăm că, în cazul în care persoana bănuită de comiterea unei contravenţii se consideră nevinovată, ea trebuie să
dispună de dreptul de a obiecta împotriva încetării cauzei contravenţionale (doarece amnistia nu constituie o reabilitare)
şi de a insista asupra continuării procesului contravenţional, sperînd la o achitare integrală. Mai mult decît atît, în acest
caz el nu se expune la nici un risc. Chiar dacă autoritatea (persoana cu funcţie de răspundere) competentă îi va stabili
culpabilitatea, cauza oricum va fi clasată conform amnistiei.
Capitolul VII.

10
Codul penal al RM. Comentariu. Op. cit., p. 248.
27
 DREPT CONTRAVENŢIONAL
PARTEA SPECIALĂ

1. Injuria şi Calomnia

Injuria şi Calomnia sunt sancţionate de legiuitorul din RM în capitolul CAPITOLUL VI

CONTRAVENŢII CE ATENTEAZĂ LA DREPTURILE POLITICE, DE MUNCĂ ŞI LA ALTE DREPTURI
CONSTITUŢIONALE ALE PERSOANEI FIZICE.
Obiectul juridic al acestor contravenţii este:
1. Obiectul generic: Drepturile constituţionale ale persoanelor fizice
2. Obiect special: Relaţiile sociale privind protecţia drepturilor constituţionale ce ţin de onoare şi
demnitatea persoanei.
Conform punctului 5 din HP CSJ Cu privire la aplicarea legislaţiei despre apărarea onoarei, demnităţii şi
reputaţiei profesionale a persoanelor fizice şi juridice nr.8 din 09.10.200611. Instanţele judecătoreşti urmează
să dea o apreciere corectă noţiunilor de onoare, demnitate şi reputaţie profesională.
Onoarea reprezintă aprecierea pozitivă care reflectă calitatea persoanei în conştiinţa socială.
Demnitatea reprezintă autoaprecierea persoanei întemeiată pe aprecierea societăţii.
Reputaţia profesională reprezintă reflectarea calităţilor profesionale ale persoanei în conştiinţa socială,
însoţită de aprecierea pozitivă a societăţii.
Deosebirea dintre „onoare” şi „demnitate” constă în faptul că onoarea este o trăsătură socială obiectivă,
iar la demnitate se studiază momentul subiectiv, autoaprecierea.
În cazul injuriei informaţia răspândită trebuie se întrunească condiţiile
a) să fie falsă;
b) şi defăimătoare.
Latura obiectiva la art. 69 se caracterizează prin acţiunea de injurie. La acest articol nu se defineşte
explicit acest concept. Din acest motiv, prevederile art. 69 din Codul contravenţional urmează a fi interpretate
prin prisma definiţiei date în Legea cu privire la libertatea de exprimare12.
Conform Legii cu privire la libertatea de exprimare injurie presupune – exprimare verbală, scrisă sau
nonverbală care ofensează intenţionat persoana şi care contravine normelor de conduită general acceptate într-
o societate democratică. În cazul injuriei, exprimarea în sine contravine „normelor de conduită general
acceptate într-o societate democratică”. Odată constatând că exprimarea contravine acestor norme de
conduită, decizia va fi în detrimentul celui care a răspândit informaţia, deoarece un astfel de limbaj nu poate fi
justificat într-o societate democratică în nicio circumstanţă. Sintagma „normele de conduită general acceptate
într-o societate democratică” urmează a fi interpretată limitativ13.
Specificul laturii obiective a contravenţiei de Injurie este modul de savîrşie a faptei contravenţionale, şi
anume - săvîrşită în public. O definiţie a faptei savîrşite în public putem lua din art. 131 Cod Penal al RM.
Prin faptă săvîrşită în public se înţelege fapta comisă14:
a) într-un loc care, prin natura sau destinaţia lui, este întotdeauna accesibil publicului, chiar dacă în
momentul săvîrşirii faptei în acel loc nu era prezentă nici o persoană, dar făptuitorul îşi dădea seama că fapta
ar putea ajunge la cunoştinţa publicului;
b) în orice alt loc accesibil publicului dacă în momentul săvîrşirii faptei erau de faţă două sau mai multe
persoane;
c) într-un loc inaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută, dacă aceasta s-a
produs faţă de două sau mai multe persoane;

11
HOTĂRÎREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA Cu privire la aplicarea legislaţiei
despre apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale a persoanelor fizice şi juridice nr.8 din 09.10.2006 Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2007, nr.3, pag.16
12
Legea cu privire la libertatea de exprimare nr. 64  din  23.04.2010 //Monitorul Oficial 117-118/355, 09.07.2010
13
COMENTARIU la Legea cu privire la libertatea de exprimare: Vladislav GRIBINCEA, Anastasia PASCARI, Olivia PÎRŢAC,
Chişinău 2011, http://www.ijc.md/Publicatii/mlu/legislatie/Comentariul_Legii_privind_libertatea_de_exprimare.pdf
14
Codul penal al Republicii Moldova 985/18.04.2002 //Monitorul Oficial 128-129/1012, 13.09.2002
28
 d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate cu
caracter familial, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante;
e) prin orice mijloace recurgînd la care făptuitorul îşi dădea seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa
publicului.
Latura subiectiva se caracterizează prin vinovăţie sub forma intenţiei deoarece exista scopul de a
defaima o persoană.
Subiect: persoană fizică responsabilă, cu vîrsta de peste 18 ani.
În calitate de agravantă la aceasta contravenţie este injuria în mass-media. Mass-media – mijloc de
informare în masă, tipărit sau electronic, precum şi jurnalistul.
Sancţiunea este amendă de la 20 la 60 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul
comunităţii de pînă la 60 de ore, în varianta tip al contravenţiei.
În varianta agravantă adică Injuria adusă în mass-media se sancţionează cu amendă de la 50 la 100 de
unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de pînă la 60 de ore.

Articolul 70. Calomnia

Calomnia, adică răspîndirea cu bună ştiinţă a unor scorniri mincinoase ce defăimează o altă persoană,
însoţită de învinuirea de săvîrşire a unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave ori soldată cu
urmări grave
se sancţionează cu amendă de la 80 la 120 de unităţi convenţionale aplicată persoanei fizice sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 20 la 60 de ore, sau cu arest contravenţional de pînă la 15
zile, cu amendă de la 120 la 250 de unităţi convenţionale aplicată persoanei cu funcţie de răspundere cu
privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii sau de dreptul de a desfăşura anumite activităţi pe un termen
de la 3 luni la un an.

Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală sunt
condiţionate de ocrotirea demnităţii persoanei.
Latura obiectivă a calomniei se realizează prin răspândirea cu bună-ştiinţă a unor scorniri mincinoase ce
defăimează o altă persoană, însoţită de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni deosebit de grave sau
excepţional de grave ori soldată cu urmări grave.
Prin răspândire se înţelege comunicarea unei alte persoane (în afară de victimă) a unor informaţii ce nu
corespund realităţii. De exemplu, că persoana şi-a construit casa cu mijloace neprovenite din munca ei
proprie, sau că ia mită etc. Scornirile calomnioase comunicate numai victimei, în lipsa altor persoane, nu
constituie o calomnie, ci poate fi vorba de insultă.
Răspândirea unor informaţii adevărate care, deşi dezonorează persoana, corespund parţial sau total
realităţii, nu constituie componenţa unei calomnii.
Defăimătoare se consideră orice scorniri despre săvârşirea de către o persoană a unor acţiuni sau a unor
fapte ce încalcă normele morale şi de convieţuire.
Răspândirea scornirilor mincinoase trebuie să conţină afirmaţia cu privire la unele fapte care ar fi existat
sau există în prezent, şi nu despre unele fapte care se pot produce în viitor.
Victima calomniei poate fi orice persoană (matură, copil, persoană responsabilă etc.), întrucât demnitatea
ei se apreciază indiferent de faptul dacă posedă sau nu sentimentul propriei demnităţi.
Nu se consideră răspândite scornirile defăimătoare divulgate în prezenţa unor oameni care nu posedă
limba sau a surzilor, copiilor mici, a persoanelor incapabile să înţeleagă sensul celor comunicate din cauza
unor boli psihice.
Răspândirea scornirilor mincinoase ce defăimează o altă persoană poate fi pedepsită penal dacă e însoţită
de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave, adică a unor
infracţiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani
sau cu detenţiune pe viaţă.
Altă consecinţă a calomniei sunt urmările ei grave. Prin urmări grave înţelegem îmbolnăvirea psihică a
victimei, sinuciderea, naşterea prematură de către o femeie gravidă, o maladie periculoasă pentru viaţă, alte
îmbolnăviri grave etc.

29
 Calomnia se consideră consumată o dată cu comunicarea scornirilor mincinoase altei persoane despre
învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave, indiferent de faptul dacă
persoana calomniată a aflat despre aceste scorniri sau nu, sau din momentul survenirii urmărilor grave pentru
victimă.
13. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă. Motivele calomniei pot fi diferite:
invidia, răzbunarea, gelozia, ştrengăria etc., însă pentru calificare ele nu prezintă interes.
14. Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 18 ani.

Articolul 78. Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale

(1) Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale

se sancţionează cu amendă de la 10 la 40 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul
comunităţii de la 40 la 60 de ore, sau cu arest contravenţional de la 5 la 10 zile.
(2) Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale, maltratarea, aplicarea de lovituri, alte acţiuni
violente care au provocat dureri fizice
se sancţionează cu amendă de la 25 la 50 de unităţi convenţionale sau cu arest contravenţional de la 10 la
15 zile.
(3) Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale care a provocat o dereglare de scurtă durată a
sănătăţii sau o pierdere neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de muncă
se sancţionează cu amendă de la 50 la 75 de unităţi convenţionale sau cu arest contravenţional de pînă la
15 zile.

Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală sunt
condiţionate de ocrotirea sănătăţii persoanei.
Obietul material – corpul persoanei.
Latura obiectivă a contravenţiei se realizează la aliniatul unu prin cauzarea de vătămări corporale uşoare,
iar la alin. 3 fie prin provocarea dereglării de scurtă durată a sănătăţii, fie printr-o pierdere neînsemnată, dar
stabilă a capacităţii de muncă. Problema este că în Regulamentul de de apreciere medico-legală a gravităţii
vătămării corporale15 vătamarile uşoare sunt descrise exact ca în aliniatul 3 de la art. 78 CC al RM. Deci
aliniatul 1 si 3 din art. 78 reiese ca au acelaşi conţinut cu toate ca sancţiunile sul diferite.
Dereglarea de scurtă durată a sănătăţii este determinată de daunele produse sănătăţii, care durează mai
mult de 6 zile, dar nu mai mult de 21 de zile.(între vatămarea medie şi neînsemnată)
Prin pierderea neînsemnată, dar stabilă a capacităţii de muncă se înţelege o incapacitate generală pe
viaţă de muncă până la 10 %.
Al. 2 al art. 78 stabileşte vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale, maltratarea, aplicarea de
lovituri, alte acţiuni violente care au provocat dureri fizice. Această formă se caracterizează prin faptul că nu
sun urmări sub forma de vătămări, dar fapta este una de categoria să provoace dureri fizice. De exemplu,
electrocutarea, tragerea de păr şi alte acţiuni de maltratare şi schingiuire care provoacă doar dureri.
Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.
Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 18 ani.

15
Regulament de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale din  27.06.2003, Monitorul Oficial al R.Moldova
nr.170-172/224 din 08.08.2003

30
 Articolul 84. Furnizarea de produse şi prestarea de servicii periculoase pentru viaţa şi sănătatea consumatorului

Furnizarea de produse şi prestarea de servicii periculoase pentru viaţa şi sănătatea consumatorului, contrar
prevederilor legale,
se sancţionează cu amendă de la 100 la 150 de unităţi convenţionale aplicată persoanei fizice, cu amendă
de la 300 la 400 de unităţi convenţionale aplicată persoanei cu funcţie de răspundere, cu amendă de la 350 la
500 de unităţi convenţionale aplicată persoanei juridice cu privarea, în toate cazurile, de dreptul de a desfăşura
o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an.

consumator – orice persoană fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care comandă, procură
sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională;

produs – bun destinat consumului sau utilizării individuale; sînt, de asemenea, considerate produse energia
electrică, energia termică, gazele şi apa livrate pentru consum individual. În cadrul practicilor comerciale se
consideră produs orice bun sau serviciu, inclusiv bunurile imobile, drepturile şi obligaţiile aferente;
prestator – orice persoană juridică sau fizică autorizată pentru activitate de întreprinzător, care prestează
servicii;
serviciu – activitate, alta decît cea din care rezultă produse, desfăşurată în scopul satisfacerii unor
necesităţi ale consumatorilor;

produs, serviciu inofensiv (sigur) – produs, serviciu care nu prezintă risc pentru viaţa, sănătatea, ereditatea şi
bunurile consumatorilor sau mediul înconjurător;
produs, serviciu periculos – produs, serviciu care nu poate fi definit ca inofensiv;

 
Articolul 85. Procurarea sau păstrarea ilegală de substanţe narcotice sau de alte substanţe psihotrope în cantităţi
mici ori consumarea unor astfel de substanţe fără prescripţia medicului

(1) Procurarea sau păstrarea ilegală, fără scop de înstrăinare, de substanţe narcotice sau de alte substanţe
psihotrope în cantităţi mici, precum şi consumarea lor fără prescripţia medicului
se sancţionează cu amendă de la 3 la 10 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul
comunităţii de pînă la 40 de ore.
(2) Este înlăturată răspunderea contravenţională pentru faptele prevăzute de prezentul articol a persoanei
care a predat benevol substanţele narcotice ori alte substanţe psihotrope deţinute ilegal sau care s-a adresat ori
care doreşte să se adreseze benevol la o instituţie medicală pentru a i se acorda asistenţa necesară în legătură
cu consumarea ilegală a substanţelor narcotice şi/sau a altor substanţe psihotrope.

Procurarea de substanţe narcotice, psihotrope sau analoage ale lor este considerată obţinerea lor de către
o persoană printr-o tranzacţie ilicită (cumpărare, primire cu titlu de împrumut, de cadou sau în schimbul altor
mărfuri şi obiecte, precum şi în calitate de mijloc de decontare reciprocă pentru o lucrare realizată, un serviciu
prestat sau ca rambursare a datoriei etc.), în urma căreia aceasta devine posesorul acestor substanţe;
Păstrarea de substanţe narcotice, psihotrope sau analoage ale acestora înseamnă orice acţiune
premeditată legată de aflarea ilicită a acestor substanţe în posesia celui vinovat (păstrarea asupra sa, în
încăperi, în locuri special adaptate, în ascunzişuri, în mijloace de transport, propuse pentru depozitare
temporară etc.). Totodată, nu are importanţă cît timp persoana păstrează ilicit aceste substanţe, fapta avînd un
caracter continuu. Păstrarea substanţelor respective este o continuare firească a procurării sau a preparării
(uneori şi a transportării, expedierii etc.) acestora;

31
 Prin consum ilegal de substanţe narcotice, psihotrope sau analoage ale lor, prevăzut la art.217 5 Cod
penal, se înţeleg acţiunile de întrebuinţare ilicită, de către făptuitor a acestora prin diferite metode: injectare,
fumat, inspirare, inhalare, întrebuinţare a pastilelor sau prafurilor etc16.
Lista substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe, depistate în trafic
ilicit, precum şi cantităţile acestora se stabileşte conform Listei Aprobate prin Hotărîrea Guvernului nr. 79 din
23 ianuarie 2006

Articolul 122. Tăierea ilegală sau vătămarea arborilor şi arbuştilor

(1) Tăierea ilegală sau vătămarea arborilor şi arbuştilor pînă la gradul de încetare a creşterii lor ori
vătămarea arborilor şi arbuştilor care nu întrerupe creşterea lor
se sancţionează cu amendă de la 40 la 50 de unităţi convenţionale aplicată persoanei fizice sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 40 la 60 de ore, cu amendă de la 400 la 500 de unităţi
convenţionale aplicată persoanei juridice.
(2) Tăierea ilegală a arborilor şi arbuştilor din spaţiile verzi, vătămarea lor sau a unor părţi ale lor,
inclusiv în urma incendiilor, defrişarea şi/sau strămutarea, fără permisiunea autorităţii administraţiei publice
locale coordonată cu autorităţile administraţiei publice pentru mediu, a plantelor din spaţiile verzi în alte
locuri în timpul efectuării de construcţii
se sancţionează cu amendă de la 40 la 50 de unităţi convenţionale aplicată persoanei fizice, cu amendă
de la 400 la 500 de unităţi convenţionale aplicată persoanei juridice.
(3) Acţiunile specificate la alin.(1) săvîrşite de persoane responsabile de protecţia şi paza vegetaţiei
forestiere
se sancţionează cu amendă de la 50 la 100 de unităţi convenţionale.
(4) Autorizarea de către persoane responsabile de protecţia şi paza vegetaţiei forestiere a recoltării de
masă lemnoasă cu încălcarea legii şi a altor acte normative
se sancţionează cu amendă de la 100 la 200 de unităţi convenţionale.

Capitolul IX al Părţii speciale a Cărţii întîi din Codul contravenţional este cel mai voluminos şi conţine 49
de articole.
Scopul normei examinate constă în preîntâmpinarea distrugerii sau degradării arborilor şi arbuştilor din
fondul silvic şi spaţiile verzi.
Obiectul contravenţiei îl constituie mediul şi, în particular, fondul forestier (silvic), şi spaţiile vezi.

Fondul forestier (silvic) cuprinde toate pădurile, indiferent de tipurile de proprietate şi forma de
gospodărire. De asemenea, obiectul contravenţiei îl constituie fondul ariilor naturale protejate de stat, din care
fac parte perdelele forestiere de protecţie, amplasate pe terenurile cu destinaţie agricolă, perdelele forestiere de
protecţie şi plantaţiile de arbori şi arbuşti situate de-a lungul căilor de comunicaţie, grupurile de arbori
(parcurile, silvoparcurile etc.) şi arborii aparte din perimetrul oraşelor, satelor şi altor localităţi.(aparat de al. 1
al art. 122 CC al RM) Pădurea este cel mai important element al fondului forestier şi reprezintă un element al
landşaftului geografic, o unitate funcţională a biosferei, compusă din comunitatea vegetaţiei forestiere (în care
domină arborii şi arbuştii), păturii vii, animalelor şi microorganismelor. Sunt considerate păduri terenurile
acoperite cu vegetaţie forestieră cu o suprafaţă de peste 0,1 ha.

16
Hotărîrea Plenului CSJ a RM din 26.12.2011, nr.2 - Cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei penale ce
reglementează circulaţia substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor şi a precursorilor //Buletinul CSJ a RM 1/4, 2012
32
 Spaţiu verde17 (aparat de al. 2 al art. 122 CC al RM) - sistem armonizat arhitectural, format din elemente
ale complexelor peisagistice intravilane şi extravilane ale localităţilor urbane şi rurale (peisaje
naturale, sectoare ale cursurilor de apă şi bazine acvatice, construcţii rutiere, horticole, locative), important din
punct de vedere estetic, biologic şi ecologic, care include, de regulă, o comunitate de vegetaţie (lemnoasă
arborescentă, arbustivă, floricolă şi erbacee) şi animale;
parc - spaţiu verde, cu suprafaţa de peste 20 de hectare, care oferă, într-un cadru vegetal bogat şi variat,
posibilităţi de recreere cu exercitare de activităţi compensatorii din  sfera odihnei  active (sport, jocuri în aer
liber) şi pasive sau de activităţi cu caracter cultural (spectacole etc.);
pădure-parc - spaţiu verde, rezultat din amenajarea pentru odihnă şi agrement a masivelor forestiere
existente în raza de folosinţă a spaţiului urban, care cuprinde adăposturi pentru vizitatori, terenuri de camping,
terenuri de sport, amenajări nautice etc.;
grădină - spaţiu  verde, cu suprafaţa de circa 3-20 de hectare, care serveşte pentru odihna şi recreerea
zilnică a locuitorilor din zonele limitrofe, cuprinzînd arii plantate cu arbori şi arbuşti decorativi, plante
floricole şi de gazon;
scuar - spaţiu verde, cu suprafaţă de pînă la 3 hectare, amplasat, de obicei,  între străzi, cu funcţii de
odihnă şi de facilitare a circulaţiei pietonilor de la o stradă la alta;
spaţii verzi din cuprinsul arterelor de circulaţie - aliniamente de arbori şi fîşii de vegetaţie cu lăţime
diferită, în funcţie de caracterul şi importanţa arterei, pentru ameliorarea ambianţei urbane şi aspectului estetic
al căilor de circulaţie.

Obiectul material îl constituie arborii şi arbuştii din fondul silvic sau din fondul ariilor naturale protejate
de stat şi din spaţiile verzi.
Latura obiectivă se realizează prin acţiuni active de:

1. tăierea ilegală sau vătămarea arborilor şi arbuştilor pînă la gradul de încetare a creşterii lor ori

2. vătămarea arborilor şi arbuştilor care nu întrerupe creşterea lor.

3. Autorizarea de către persoane responsabile de protecţia şi paza vegetaţiei forestiere a recoltării de

masă lemnoasă cu încălcarea legii şi a altor acte normative(al 3. Art. 122 CC al RM)

Tăierea arborilor sau arbuştilor constă în separarea de la rădăcină; în scoaterea din pământ a copacului în
creştere sau uscat, arbuştilor sau lianelor cu ajutorul diferitelor instrumente, aparate sau agregate. Tăierea se
consideră ilegală când este efectuată fără permisiunea eliberată de organul competent, sau nu din locul indicat
în documentul de permisiune a tăierii lor, sau în număr mai mare decât cel permis, sau a altor specii decât cele
indicate în documentul de permisiune, în altă perioadă de timp decât cea indicată în documentul de permisiune
etc.
Vătămarea a arborilor sau arbuştilor, până la nivelul de încetare a creşterii lor, după caracterul său se
asimilează cu tăierea arborilor sau arbuştilor din considerentele că vegetaţia distrusă, care a încetat să crească,
de facto, este exclusă din sistemul ecologic, îşi pierde importanţa economică, în majoritatea cazurilor este
sortită pieirii. În cazul în care colectarea scoarţei sau sevei copacilor sau arbuştilor se efectuează aşa, încât
duce la degradarea în masă şi ireversibilă a lor, persoanele vinovate poartă răspundere în temeiul art. 122 CC
al RM.
Tăierea cu scop de însuşire a copacilor fructiferi, rari, decorativi ce cresc în livezi, în grădinile sau
gospodăriile oamenilor, necesită calificare ca contravenţie contra patrimoniului, şi nu în temeiul art.122 CC la
RM.
Este important ca prin fapta specificată la art. 122 CC la RM sa nu depășească limitele contravenţiei, prin
urmare încadrîndu-se în articolul 231 CP al RM Tăierea ilegală a vegetaţiei forestiere, adică să nu fie în

17
Legea cu privire la spaţiile verzi ale localităţilor urbane şi rurale, nr. 591 din 23.09.1999 în Monitorul Oficial Nr. 133-134 din
02.12.1999
33
proporţii mari (art. 231 lit. b) şi sa fie realizată de persoane responsabile de protecţia şi paza vegetaţiei
forestiere.
Observăm la sintagma persoane responsabile de protecţia şi paza vegetaţiei forestiere este prevăzută atît
în Codul penal (art. 231 lit. a) cît şi în Codul contravenţional în calitate de agravantă la art. 122 al. 3. În
această situaţie este greu de stabilit care ar fi criteriul de diferențiere dintre contravenţie şi infracţiune.
Consideram, că unicul criteriu este cel ce ar rezulta din definiția contravenţiei şi respectiv a infracțiunii. Deci
calificarea faptei drept infracţiune se va realiza conform regulii generale ca fapta trebuie sa fie în stare sa
prejudicieze valorile sociale. Respectiv daca fapta doar atentează la relaţiile sociale, vom fi în prezenţa
contravenţiei.
Latura subiectivă a contravenţiei se caracterizează prin ambele forme a vinovăţie intenţionată şi din
imprudenţă.
Art.122 CC al RM divizează subiecţii contravenţiei examinate în două grupuri: a) persoanele responsabile
de protecţia şi paza vegetaţiei forestiere; b) orice persoană fizică responsabilă, care a atins la momentul
săvârşirii infracţiunii vârsta de 18 ani. Subiect al contravenţiei poate fi şi persoana juridică.

34
 III. PROCESUL CONTRAVENŢIONAL

Noţiunea sarcinile şi fazele procedurii contravenţionale.

3.1.1 Noţiunea, scopul şi caracteristica procesului contravenţional

Conform art. 374. CC al RM Procesul contravenţional reprezintă totalitatea de norme din codul
contravenţional care reglementează procedura contravenţională. Procesul contravenţional este activitatea
desfăşurată de autoritatea competentă, cu participarea părţilor şi a altor persoane titulare de drepturi şi de
obligaţii, avînd ca scop constatarea contravenţiei, examinarea şi soluţionarea cauzei contravenţionale,
constatarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea contravenţiei.
Din definiția dată rezultă că procesul contravenţional constituie o totalitate de activităţi consecutive
stabilite de partea procesuală a codului contravenţional care are drept scop final, în linii generale, aplicarea
sancţiunii contravenționale persoanei care este vinovată de săvîrşirea contravenţiei.
Un element caracteristic dreptului contravențional, în special în cazul procesului este simplificarea
acestuia, prin excluderea sau restingerea activităţilor sub aspect calitativ sau calitativ, sau al timpului
de realizare a acestora. Complexitatea procesului este direct proporțională cu gravitatea faptei. Astfel, din
considerentul că contravenţia are un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea, este logic că şi
procesul contravenţional este mult mai simplu decît procesul penal.

Toate activităţile realizate în cazul procesului contravenţional trebuie realizate în strictă conformitate, atît
sub aspectul material cît şi sub aspectul consecutivităţii acestora în conformitate cu prevederile codului
contravenţional18.
Procesul contravenţional se desfăşoară pe principii generale de drept contravenţional, în temeiul
normelor dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte.(al. 3 art. 374).
Din aceste principii codul contravenţional prevede:
Prezumţia de nevinovăţie (art. 375 CC al RM)
Persoana acuzată de săvîrşirea unei contravenţii se consideră nevinovată atîta timp cît vinovăţia sa nu
este dovedită în modul prevăzut de Codul Contravenţional.
Nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa.
Concluziile despre vinovăţia persoanei în săvîrşirea contravenţiei nu pot fi întemeiate pe presupuneri.
Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate în condiţiile prezentului cod se interpretează în
favoarea persoanei în a cărei privinţă a fost pornit proces contravenţional.
 
Inviolabilitatea persoanei (art. 375 CC al RM)
Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile.
Persoana pasibilă de răspundere contravenţională poate fi reţinută sau supusă constrîngerii numai în
cazuri excepţionale şi în condiţiile codului contravenţional, urmînd să fie tratată cu respectul demnităţii
umane.
Reţinerea persoanei în cauza contravenţională nu poate depăşi 3 ore.
Persoanei reţinute i se aduc imediat la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, drepturile sale şi motivele
reţinerii, circumstanţele faptei, încadrarea juridică a acţiunii a cărei săvîrşire îi este imputată.
Persoana reţinută ilegal sau persoana în a cărei privinţă temeiurile reţinerii au decăzut urmează să fie
liberată imediat.
18
În acest sens putem exemplifica următoarele activităţi procesuale: Începerea procesului contravenţional în baza denunţului,
plîngerii sau din oficiu de către agentul constatator; Întocmirea procesului-verbal cu privire la contravenţii; Administrarea probelor
în vederea demonstrării existenţei contravenţiei; Realizarea masurilor procesuale de constrângere, Aplicarea sancţiunii, Contestaţia
la procesul contravenţional, Judecarea cauzei contravenţionale, Căile de atac, Executarea sancţiunii contravenţionale.
(consecutivitatea în exemplu de mai sus este una alternativă şi de maxima generalitate de realizare a unui proces contravenţional).
35
 Percheziţia, examinarea corporală, alte acţiuni procesuale care aduc atingere inviolabilităţii persoanei
pot fi efectuate fără consimţămîntul acesteia sau al reprezentantului ei legal numai în condiţiile codului
contravenţional.
În timpul procesului contravenţional nimeni nu poate fi maltratat fizic sau psihic şi sînt interzise orice
acţiuni şi metode care creează pericol pentru viaţa ori sănătatea omului, chiar cu acordul acestuia. Persoana
reţinută nu poate fi supusă violenţei, ameninţărilor sau unor metode ori procedee care ar afecta capacitatea
ei de a lua decizii şi de a-şi exprima opiniile.
Persoana ale cărei libertate şi demnitate au fost lezate prin aplicarea ilegală a unei măsuri procesuale
are dreptul la repararea, în condiţiile legii, a prejudiciului cauzat astfel.
 
Libertatea de mărturisire împotriva sa (art. 377 CC al RM)
Nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a
soţului/soţiei, logodnicului/logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia.
Persoana căreia autoritatea competentă să soluţioneze cauza contravenţională îi propune să facă
declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor sale apropiate, a soţului/soţiei, logodnicului/logodnicei
este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta.
 
Dreptul la apărare (art. 378 CC al RM)
În procesul contravenţional, autoritatea competentă să soluţioneze cauza contravenţională este obligată
să asigure părţilor şi altor participanţi la proces deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile
codului contravenţional.
Pe parcursul procesului contravenţional, părţile au dreptul să fie asistate de un apărător (avocat).
În momentul pornirii procesului contravenţional, autoritatea competentă să soluţioneze cauza
contravenţională este obligată să aducă la cunoştinţa persoanei pasibile de răspundere contravenţională
dreptul ei de a fi asistată de un apărător.
În cel mult 3 ore din momentul reţinerii, persoanei care este pasibilă de sancţiunea arestului
contravenţional şi nu are apărător ales i se desemnează, în modul stabilit, un avocat care acordă asistenţă
juridică garantată de stat.
 
Limba în care se desfăşoară procesul contravenţional şi dreptul la interpret (art. 379 CC al RM)
Procesul contravenţional se desfăşoară în limba de stat.
Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi
materialele dosarului şi de a vorbi în faţa autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională prin
interpret.
Procesul contravenţional se poate desfăşura în limba acceptată de majoritatea persoanelor care
participă la proces. În acest caz, actele procesuale se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de stat.
Actele procesuale ale autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională se înmînează
persoanei în a cărei privinţă a fost pornit procesul contravenţional, fiind traduse în limba pe care aceasta o
cunoaşte, în modul stabilit de Codul Contravenţional .
 
Dreptul de a nu fi urmărit sau sancţionat de mai multe ori (art. 380 CC al RM)
Nimeni nu poate fi urmărit sau sancţionat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. Reluarea procesului
contravenţional care a încetat poate avea loc doar în cazul descoperirii unor noi circumstanţe sau în cazul
depistării unui viciu fundamental în hotărîrea de încetare.
 
Accesul liber la justiţie (art. 381 CC al RM)
Orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţei de judecată competente împotriva
actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.
Orice persoană are dreptul la examinarea şi la soluţionarea cauzei sale în mod echitabil, în termen
rezonabil, de către o instanţă independentă, imparţială, legal constituită, care să acţioneze în conformitate cu
codul contravenţional.

36
 Reprezentantul autorităţii competentă să soluţioneze cauza contravenţională nu poate participa la
examinarea cauzei dacă are, direct sau indirect, un interes care i-ar putea afecta imparţialitatea.
Autoritatea competentă să soluţioneze cauza contravenţională are obligaţia de a lua toate măsurile
prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a
evidenţia atît circumstanţele care dovedesc vinovăţia persoanei, cît şi cele care dezvinovăţesc persoana în a
cărei privinţă a fost pornit proces contravenţional, precum şi circumstanţele atenuante sau agravante.

3.1.2 Fazele procesului contravenţional

Dacă procesul contravenţional este activitatea desfăşurată de autoritatea competentă, atunci categoriile de
activităţi grupate după criteriul de omogenitate formează etapele şi fazele procesului contravenţional.
Specificul procesului contravenţional constă în faptul că anumite subetape a procesului pot fi excluse,
alternative de realizare, în dependenţă de anumite circumstanţe din cadrul procesului.
Caracteristica generala o oricărui proces de drept sancţionator public constă în existenţa triunghiul
echităţii în realizarea justiţiei(Figura 3.1). În acest sens apare pe de o parte autoritatea care vine cu acuzarea de
săvîrşirea unei ilegalităţi, pe de altă parte vine persoana acuzată care se apără de învinuirea adusă şi la mijloc,
autoritatea imparţială care înfăptuieşte justiţia (instanţa de judecată).
Această este varianta generală caracteristică Figura 3.1
spre exemplu procesului penal în care participă Autoritatea imparţială
Acuzatorul de stat (Procurorul), Apărătorul (instanţa de judecată)
(Avocatul) şi instanţa de judecată.
Specificul procesului contravenţional constă
în simplificarea acestuia prin excluderea instanţei
de judecată în cazul contravenţiilor mai puţin
periculoase sau în cazul în care contravenientul
este de acord cu contravenţia imputată. Evident Autoritatea acuzatoare Contravenientul
că în cazurile mai complexe (de exemplu cînd (Agentul constatator)
contravenientul este sancţionat cu arest sau acesta
este minor)sau cînd contravenientul nu e de acord
cu sancţiunea aplicată se apelează neapărat la procedura clasică cu implicarea obligatorie în procesul
contravenţional a instanţei de judecată în calitate de garant al echităţii şi imparţialităţii.

Procesul contravenţional complet are trei faze, fiecare cu etapele corespunzătoare:

I. Constatarea faptei contravenționale (Capitolul VI CC al RM);

1. Sesizarea agentului constatator. Este o etapă obligatorie. Conform art. 440 al 2.CC al RM
Agentul constatator este sesizat prin plîngere sau denunţ ori sesizat din oficiu cînd se află că a fost săvîrşită o faptă
ilicită sau cînd o astfel de faptă a fost depistată în urma controlului conform atribuţiilor de serviciu şi în cazurile
prevăzute de lege. Este important de menţionat al. 4) al aceluiași articol care prevede că: Procesul contravenţional se
porneşte numai în baza plîngerii prealabile a victimei în cazul contravenţiilor prevăzute la art.69, 104–108.
2. Întocmirea procesului verbal cu privire la contravenţie sau a eliberarea Chitanţei de încasare
a amenzii la locul constatării contravenţiei. Formula specifică dreptului contravenţional este constatarea
faptei prin întocmirea procesului verbal cu privire la contravenţie conform art. 442, 443 CC al RM. Dar, din
cîte am menţionat mai sus, în anumite cazuri poate avea loc simplificarea procesului contravenţional. În cazul
respectiv aceasta se realizează prin posibilitatea achitării pe loc a sancţiunii amenzii contra Chitanţei eliberate
în conformitate cu art. 447 CC al RM.

37
 3. Aplicarea sancţiunii contravenţionale sau remiterea cauzei în instanţa de judecată de către agentul
constatator19. Aplicarea sancţiunii contravenţionale este o etapă care apare la constatarea anumitor
contravenţii şi este o formă de simplificare a procesului contravenţional. În cazul aplicării sancţiunii de către
agentul constatator şi dacă contravenientul nu a depus contestaţie la procesul verbal care prevede acesta
sancţiune, se va exclude faza de judecare a cauzei contravenţionale în instanţă şi se va merge direct la faza de
executare a sancţiunii contravenţionale. Remiterea cauzei în instanţa de judecată se realizează în toate cazurile
cînd agentul constatator nu are dreptul să aplice sancţiuni. În această situaţie procesul contravenţional nu este
simplificat şi va cuprinde faza Judecarea cauzei contravenţionale în instanţă de judecată. Deci procesul
contravenţional se va realiza conform figurii 3.1 de mai sus.
4. Contestaţia împotriva procesului-verbal cu privire la contravenţie. Este etapă alternativă ce se
plasează între fază de constatare a contravenţie şi cea de judecare şi survine doar după etapa de aplicarea
sancţiunii contravenţionale în cazul cînd contravenientul nu este de acod cu sancţiunea aplicată.

II. Judecarea cauzei contravenţionale în instanţă;

1. Actele preliminare. În această etapă se fixează data examinării cauzei contravenţionale, se dispune
citarea părţilor şi altor participanţi la şedinţă, se întreprind alte acţiuni pentru buna ei desfăşurare.
2. Şedinţa de judecare a cauzei contravenţionale. În această etapă judecătorul: a) anunţă cauza; b)
verifică prezenţa persoanelor citate; c) verifică respectarea procedurii de citare în cazul absenţei vreunei
persoane citate; d) ia măsuri, după caz, pentru participarea interpretului; e) îndepărtează martorii din sala de
şedinţă;f) identifică persoana în a cărei privinţă a fost pornită procedura contravenţională; g) anunţă completul
de judecată şi lămureşte părţilor dreptul de recuzare; h) lămureşte participanţilor la şedinţă alte drepturi şi
obligaţii.
3. Cercetarea judecătorească şi dezbaterile judiciare. Constă în cercetarea tuturor probelor din dosar şi a
celor prezentate la judecarea cauzei, precum şi soluţionarea cererilor şi demersurilor formulate şi dispune
efectuarea, după caz, a unor acţiuni procesuale suplimentare. După terminarea cercetării judecătoreşti, instanţa
anunţă dezbaterile judiciare.
4. Deliberarea şi emiterea hotărîrii instanţei de judecată. În această etapă instanţa de judecată hotărăşte
asupra cauzei contravenţionale în camera de deliberare, pronunţîndu-se prin hotărîre asupra aspectelor faptic
şi juridic ale cauzei. Hotărîrea se semnează de judecător şi se pronunţă în şedinţă publică imediat după
deliberare.

III. Căile de atac.

1. Calea ordinară de atac Recursul. Este etapa prin care hotărîrile judecătoreşti contravenţionale pot fi
atacate către contravenient, agentul constatator, victimă, procuror, după caz, pentru a se repara erorile de
drept.
2. Calea extraordinară de atac. Revizuirea. Procedura de revizuire se deschide în favoarea
contravenientului în termen de cel mult 6 luni din momentul apariţiei unuia dintre temeiurile: a) instanţa de
judecată internaţională, prin hotărîre, a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi
reparată la o nouă judecare; b) Curtea Constituţională a declarat neconstituţională prevederea legii aplicată în
cauza respectivă; c) legea nouă înlătură caracterul contravenţional al faptei sau ameliorează situaţia
contravenientului în a cărui privinţă nu a fost executată integral sancţiunea contravenţională; d) există o
procedură pornită în cauza dată în faţa unei instanţe internaţionale; e) prin hotărîre definitivă s-a constatat că

19
Cu toate că aplicarea sancţiunii este a parte componetă a etapei de întocmirii prosesului verbal cu privire la contravenţie
examinată mai sus, deoarece confrm art. 443 al. 9) “partea rezolutivă a procesului-verbal va cuprinde decizia agentului constatator
de sancţionare a contravenientului sau de remitere a cauzei în instanţa de judecată” considerăm necesar a examina acestă
operaţiune ca etapă separată.
38
agentul constatator, procurorul sau judecătorul a comis, în cursul constatării şi judecării acestei cauze, abuzuri
ce constituie infracţiuni.
IV. Executarea sancţiunii contravenţionale. Acesta fază constă în trimiterea spre executare a hotărîrii
judecătoreşti care se pune în sarcina instanţei care a judecat cauza în primă instanţă. Executare a hotărîrii se
realizează de către autorităţile stabilite de prevederile legislaţiei de executare

Figura 3.2 Fazele şi etapele procesului contravenţional

EXECUTAREA SANCŢIUNII
FAZA I: CONSTATAREA FAPTEI FAZA II: JUDECAREA FAZA III: CĂILE

CONTRAVENŢIONALE
FAPTEI DE ATAC
Chitanţa de 1. Actele preliminare
încasare a amenzii

Finisarea procesului
2. Şedinţa de
Sesizarea judecare a cauzei
1.Calea ordinară

FAZA: IV
agentului Întocmirea Constatarea faptei de 3. Cercetarea
de atac - Recursul.
constatator procesului Agentul Constatator şi judecătorească
verbal cu expedierea instanţei de 4. Dezbaterile
privire la judecată judiciare.
2. Calea
contravenţie 5. Deliberarea
extraordinară de
6. Emiterea
Contestaţia împotriva atac - Revizuirea
Aplicarea sancţiunii de către hotărîrii instanţei
procesului verbal de judecată
Agentul constatator
cu privire la contr.

Procesul verbal cu privire la contravenţie care conţine sancţiunea devine titlu executoriu

Autorităţile competente să soluţioneze cauzele contravenţionale

3.2.1 Caracteristica generală a autorităţilor împuternicite să examineze cazurile contravenţianale

Potrivit legii contravenţionale, sînt competente să soluţioneze cauzele contravenţionale:

1) instanţa de judecată;
2) procurorul;
3) comisia administrativă;
4) agentul constatator.
Reieşind din conţinutul capitolului II al Cărţii a doua din Codul contravenţional, numai două dintre
autorităţile nominalizate - procurorul şi agentul constatator - sînt recunoscute ca participanţi la procesul
contravenţional.

Competenţa în cazurile cu privire la contravenţii; instanţa de judecată; procurorul; comisia

administrativă; agentul constatator (organele de specialitate specificate la art.400-423).

Competenţa instanţei de judecată

Deosebim competenţă teritorială şi competenţă materială. în ceea ce priveşte competenţa teritorială a
instanţei de judecată (ca şi a celorlalte autorităţi împuternicite să soluţioneze cauza contravenţională), în Codul
contravenţional ea nu este prevăzută în norma juridică care stipulează competenţa (art. 396-397).
În cazul dat se aplică principiul administrativ-teritorial (raza teritorială) recunoscut şi utilizat de alte
ramuri ale sistemului de drept. Competenţa materială a instanţei de judecată este expres stabilită în lege (art.
395 din CC al RM).
Potrivit prevederilor normei procesuale nominalizate, instanţa judecă:
1) cazurile contravenţionale prevăzute în art. 61, 63-66, 316-318, 320, 336 din CC al RM;
2) cauzele contravenţionale în privinţa minorilor;
39
 3) cauzele contravenţioale în care agentul constatator sau procurorul propune o sancţiune dintre cele a
căror aplicare este de competenţa exclusivă a instanţei de judecată:
- privarea de dreptul de a desfăşură o anumită activitate;
- privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii;
- privarea de dreptul special;
- munca neremunerată în folosul comunităţii;
- arestul contravenţional;
4) toate celelalte cazuri cu privire la contravenţii, care nu sînt atribuite prin lege competenţei altor organe;
5) contestaţiile împotriva hotărîrilor agentului constatator, procurorului.

Competenţa procurorului
Procurorul examinează contravenţiile prevăzute în art. 63-68, 88, 312, 313, 316, 317, 320, 322-324, 335-
337, 351-353 şi cele pe care le-a depistat în exerciţiul funcţiunii.
În cazul refuzului începerii urmăririi penale, încetării urmăririi penale din cauza că fapta constituie o
contravenţie, precum şi în cazul liberării de răs-pundere penală a persoanei cu tragerea la răspundere
contravenţională, pro-curorul dispune pornirea procesului contravenţional şi/ori examinează cauza în limitele
competenţei sale, sau expediază materialele acumulate, conform competenţei, altor organe pentru examinare.
Prin ordononanţă motivată, procurorul poate aplica orice sancţiune contravenţională, cu excepţia
sancţiunii a cărei aplicare este de competenţa instanţei de judecată.
Reglementarea competenţei procurorului este, în viziunea noastră, potrivit art. 396 din Codul
contravenţional, una discutabilă şi urmează a fi revăzută.
în primul rînd, există conflict de lege între două norme juridice: potrivit prevederilor art. 396 din CC al
RM soluţionarea cauzelor contravenţionale prevăzute în art. 320 şi 336 din CC al RM ţine de competenţa
procurorului; iar potrivit prevederilor art. 395 din CC al RM această acţiune procesuală ţine de competenţa
instanţei de judecată.
În al doilea rînd, considerăm că soluţionarea cauzelor contravenţionale prevăzute în art. 312 şi 313 din
CC al RM în nici un caz nu poate să constituie competenţa procurorului, deoarece sancţiunea la ambele
articole are următorul conţinut: „se sancţionează cu amendă de la 50 la 150 de unităţi convenţionale cu
privarea (subl. V.G.) de dreptul de a deţine o anumită funcţie sau de dreptul de a desfăşura o anumită
activitate pe un termen de la 3 luni la un an". înseamnă că organul (persoana cu funcţie de răspundere) care va
aplica această sancţiune nu are alternativă. Pe lîngă amendă, ca sancţiune principală, trebuie să fie aplicată şi
una dintre sancţiunile complimentare: fie privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie, fie privarea de
dreptul de a desfăşura o anumită activitate. însă legea contravenţională (art. 395 alin. (1) pct. 1 lit.c))
stipulează că aplicarea sancţiunii privative de dreptul de a desfăşura o anumită activitate sau de dreptul de a
deţine anumite funcţii constitue competenţa exclusivă a instanţei de judecată.

Competenţa comisiei administrative

Comisia administrativă este un organ de administrare în domeniul com-baterii contravenţionalităţii
constituit pe lîngă autoritatea publică locală. Ca organ executiv, ea este formată de consiliul local (sătesc,
comunal, orăşenesc, municipal), în componenţa preşedintelui, vecepreşedintelui, secretarului res-ponsabil şi a
4-7 membri, ale căror obligaţii se stabilesc prin regulament.
Decizia comisiei administrative privind soluţionarea cauzei contravenţio-nale se adoptă cu majoritatea
simplă de voturi ale membrilor comisiei prezenţi la şedinţă. Şedinţa comisiei este deliberativă dacă la ea este
prezentă simpla majoritate a membrilor ei.
Comisia administrativă examinează cauzele contravenţionale prevăzute în art. 62, 75, 76, 92, 108, 161-
168, 170-175, 180, 181, 227 din CC al RM.

Competenţa agentului constatator

Anterior s-a menţionat că agenţii constatatori (organele administraţiei publice de specialitate) pot fi
divizaţi în două grupe:
a) agenţii împuterniciţi să constate fapte contravenţionale, să examineze cauza şi să aplice sancţiuni;

40
 b) agenţii împuterniciţi numai să constate fapte contravenţionale.
Cauza contravenţională se soluţionează de agentul constatator pe a cărui rază teritorială a fost săvîrşită
contravenţia. Acesta poate aplica pedepsele prevăzute în sancţiunea contravenţiei comise (cu excepţia
pedepselor a căror aplicare este de competenţa exclusivă a instanţei de judecată), în limitele competenţei şi
numai în exerciţiul funcţiunii.
Agentul constatator poate constata contravenţii ale căror constatare, soluţionare şi sancţionare sînt
atribuite competenţei unor alte organe. In astfel de cazuri, agentul va remite organelor respective procesele-
verbale de constatare a contravenţiilor.

Figura 3.4 Competenţa agenţilor constatatori în procesul contravenţional

Autoritatea Examinează şi aplică sancţiuni Constată şi trimit la judecată

publică sau comisiilor administrative
contravenţia contr agentul
avenţia constatator
MAI 47-54, 69-71, 73, şefii de direcţii şi art. 62,
74, art.77 alin.(8),
adjuncţii lor, şefii 75, 76, 92,
art.78, art.79 alin.
inspectoratelor de poliţie şi 181, 197/1,
(1), (2), (4),
adjuncţii lor, şefii secţiilor 227, 233,
art.801, 85–87, 89-de poliţie, şefii sectoarelor 243, 322
91, 96, 97, 98–107,de poliţie, şefii posturilor
115 alin.(3), 159, de poliţie, ofiţerii
160, 176, 191, 197,principali de sector, ofiţerii
201-203, 205, 216, superiori de sector, ofiţerii
220-226, 228-245, de sector, angajaţii
2631, 265, 267, secţiilor securitate publică,
art.272, art.274
angajaţii serviciilor
alin.(1), (5),
patrulare, angajaţii
art.277, art.282–
secţiilor supraveghere
286, 293, 293/1, transport şi circulaţie
295, 289/1, art.299rutieră, angajaţii serviciilor
alin.(2), art.321,
supraveghere tehnică şi
325, 326, 334, 338-accidente rutiere ale
343, art.349 alin. inspectoratelor de poliţie,
(1), 350, 354–363, angajaţii Inspectoratului
art.364 alin.(1)–
naţional de patrulare şi ai
(51), art.365 Inspectoratului naţional de
investigaţii din cadrul
Inspectoratului General al
Poliţiei.
CNA art.264, 291/1, directorul, directorii
313/1, 313/2, 314, adjuncţi ai Centrului
314/1 si 315 Naţional Anticorupţie,
şefii subdiviziunilor
teritoriale ale acestuia şi
adjuncţii lor.
Organele organel art.26 ministrul şi vice-miniştrii
de inspectare e de 3 alin. finanţelor, conducătorii
financiară/ control (1), direcţiilor generale finanţe
control financiar (3)–(8), ale unităţilor
financiar şi si fiscal art.288, administrativ-teritoriale şi
41
organele 289, adjuncţii lor, şefii
fiscale ale 290, inspectoratelor fiscale de
Ministerului 291, stat de toate nivelurile şi
Finanţelor 2931, adjuncţii lor, directorul
297, Agenţiei Achiziţii Publice
298, şi adjunctul lui,
art.299 conducătorii Inspecţiei
alin.(1), financiare din subordinea
art.301, Ministerului Finanţelor şi
311, ai subdiviziunilor ei
330, teritoriale, adjuncţii
art.349 acestora
alin.(1)
organel art.27
e de 7 alin.
specialita (2), (3),
te care (6),
le-au art.293,
depistat 295,
327/1
organel art.26
e 6 alin.
Serviciul (1), (3)
ui Fiscal şi (4)
de Stat
Serviciul art.79 alin.(3), şefii birourilor şi
Vamal art.232 alin.(3)–(6), posturilor vamale şi
art.265, 287, 2871 adjuncţii lor
Comisia art.300, 302-310 preşedintele şi
Națională a vicepreşedinţii Comisiei
Pieței Naţionale a Pieţei
Financiare Financiare.
Autoritatea art.330/1 persoanele
de protecție a si la art.364 împuternicite de
concurentei alin.(6) autoritatea de
protecţie a
concurenţei.
Organele Organele art.95, inspectorul principal
pentru pentru 109–118, de stat pentru ecologie
protecţia protecţia 120–130, şi adjuncţii lui,
mediului, mediului 132-154, inspectorii superiori
organele 156, 182 de stat pentru ecologie
pentru şi inspectorii de stat
control pentru ecologie
geologic şi
supraveghere organele art.94 şi inspectorul principal
minieră şi pentru 119 de stat pentru geologie
Agenţia control şi supraveghere
pentru geologic şi minieră şi adjuncţii
Silvicultură supravegher lui, inspectorii de stat
"Moldsilva" e minieră. pentru geologie şi
42
 supraveghere minieră.
Agenția art.110- directorul
pentru 115, 120- general al
Silvicultura 130, 132- Agenţiei pentru
"Moldsilva" 137, 139- Silvi-cultură
142 "Mold-silva" şi
adjuncţii lui,
direc-torii
întreprin-derilor
de stat pentru
silvicultură, ai
întreprinderilor
silvo-cinegetice,
ai rezervaţiilor
naturale
art.181 Organe pentru
protecția
mediului

Organele art.80-83, 115 alin.(1), medicul-şef sanitar

supraveghe- (2) si (4), 268-271, 276 de stat al Republicii
rii sanitar- Mol-dova şi adjuncţii
epidemiologi lui, medicii-şefi
ce de stat sanitari de stat ai
raioanelor şi oraşelor
Organele organul de art.208 a) conducătorul org- art.198- organele de
de specialitate -215, anului de specialitate 200, 204, specialitate ale
specialitate ale adminis- 217-219 al administraţiei pub- 206, 207 administraţiei
în domeniul traţiei pub- lice în domeniul publice în
transporturil lice în dome- transportului aerian şi domeniul
or niul trans- adjuncţii lui, transportului
portului inspectorii superiori şi auto, electric,
aerian. inspectorii abilitaţi cu feroviar şi naval
funcţii de con-trol;
b) comandanţii a-
eronavelor civile în
perioada de
îndeplinire a misi-unii
de zbor, pentru contra-
venţiile prevăzute la
art.210.
Agenția art.84, 971-972, 273 directorul Agenţiei directorul
pentru pct.1)–4), 6)–13), 274 pentru Protecţia Agenţiei pentru
Protecția alin.(2)–(4), (6), 275 Consumatorilor şi Protecţia
Consumatori alin.(2), 278-281, 344- adjuncţii lui Consumatorilor,
lor 348, art.349 alin.(4) adjuncţii lui,
precum şi
inspectorii
principali de stat
şi inspectorii
coordonatori de
43
 stat
Inspectorat art.55-61 directorul
ul de Stat al Inspectoratului
Muncii de Stat al
Muncii şi
adjuncţii lui,
şefii inspecţiilor
teritoriale de
muncă şi
adjuncţii lor,
inspectorii de
muncă
Agenţia art.246- directorul
Naţională 260 Agenţiei
pentru Naţionale pentru
Reglementar Reglementare în
e în Comunicaţii
Comunicaţii Electronice şi
Electronice Tehnologia
şi Informaţiei şi
Tehnologia adjuncţii lui.
Informaţiei
Agenţia art.108, persoanele cu
Naţională 161-168 funcţie de
pentru răspundere din
Reglementar unităţile
e în energetice,
Energetică împuternicite
Casa art.263 preşedintele
Naţională de alin.(2), CNAS şi
Asigurări 294, 294 , directorii caselor
1

Sociale 296, art.349 teritoriale de

alin.(2) asigurări sociale.
Compania art.266 alin.(2), (4)– directorul general al
Naționala de (7), 266/1, art.349 alin. Companiei Naţionale
Asigurări în (3) de Asigurări în
Medicina Medicină şi adjuncţii
săi, directorii
agenţiilor teritoriale şi
adjuncţii lor.
Organele art.131, a) şeful
supravegheri 157, 158, Inspectoratului
i de stat în 183-190, General Agricol
domeniul 192-196, şi adjuncţii lui,
agricol şi 275 şefii oficiilor
sanitar- teritoriale ale
veterinar inspectoratului,
pentru
contravenţiile
prevăzute la
art.131, 183-
44
 188, 192-195
b) directorul
Agenţiei
Fitosanitare şi
adjuncţii lui,
şefii direcţiilor
teritoriale ale
agenţiei, pentru
contravenţiile
prevăzute la
art.189, 190;
c)medicii
veterinari
oficiali din
cadrul Agenţiei
Sanitar-
Veterinare şi
pentru Siguranţa
Produselor de
Origine Animală
sau din cadrul
direcţiilor
raionale
(municipale)
sanitar-
veterinare şi
pentru siguranţa
produselor de
origine animală,
pentru
contravenţiile
prevăzute la
art.157, 158,
196, 275.
Ministerul art.242, a) persoanele
Apărării 244, 366- cu funcţie de
373 răspundere din
centrele militare
sau din Marele
Stat Major al
Armatei
Naţionale,
pentru
contravenţiile
prevăzute la
art.366-373;
b) persoanele
cu funcţie de
răspundere din
poliţia militară
rutieră sau din

45
 Marele Stat
Major al
Armatei
Naţionale,
pentru
contravenţiile
prevăzute la
art.242, 244.
Inspecția art.177- şeful Inspecţiei
de Stat in 179 de Stat în
Construcții Construcţii şi
adjuncţii lui,
şefii direcţiilor
din cadrul
inspecţiei, şefii
inspecţiilor
teritoriale în
construcţii şi
adjuncţii lor,
inspectorii
principali de stat
în construcţii,
specialiştii
principali ai
Inspecţiei de
Stat în
Construcţii.
Inspectorat art.93 şeful
ul de Stat Inspectoratului
pentru de Stat pentru
Supravegher Supravegherea
ea Geodezică,
Geodezică, Tehnică şi de
Tehnică şi de Regim şi
Regim inspectorul de
stat.
Serviciile art.170- şefii direcţiilor
publice de 175, 180 serviciilor
gospodărie publice de
comunala gospodărie
comunală şi
adjuncţii lor,
specialiştii
principali şi
coordonatori ai
gospodăriei
comunale şi
gospodăriei de
exploatare a
fondu-lui de
locuinţe
46
 Agentia art.327 directorul
Rezerve general al
Materiale Agenţiei
Rezerve
Materiale şi
adjuncţii lui
Ministerul art.327/2 persoanele cu
Muncii, funcţii de
Protectiei răspundere din
Sociale si cadrul
Familiei Ministerului
Muncii,
Protecţiei
Sociale şi
Familie
Biroul art.330 şeful Biroului
National de Naţional de
Statistica Statistică şi
adjunctul lui,
şefii organelor
teritoriale de
statistică
Serviciul art.72, directorul
de Stat de 328, 329 Serviciului de
Arhiva Stat de Arhivă şi
adjuncţii lui
Executorul art.318 si Executorul
judecătoresc 319 judecătoresc

Agenția art.77 şeful

Medicament alin.(1)–(7) Inspectoratului
ului si Dis- si la art.77/1 de Stat
pozitivelor Farmaceutic,
Medicale adjuncţii lui şi
farmaciştii
inspectori
Politia de art.331, 332 si 333 şefii de sectoare ale art.332/1
Frontiera alin.(1) Poliţiei de Frontieră şi si art.333
adjuncţii lor, şefii
punctelor de trecere a
frontierei de stat şi
adjuncţii lor, şefii
secţiilor control de
frontieră şi adjuncţii
lor
Serviciul art.261, ofiţerii de
de Informaţii 262, 365/1 informaţii şi
şi Securitate si 365/2 securitate
al Republicii special
47
Moldova împuterniciţi
prin ordinul
directorului
Serviciului
Serviciul art.261, ofiţerii de
de Informatii 262, 365/1 informaţii şi
si Securitate si 365/2 securitate
special
împuterniciţi
prin ordinul
directorului
Serviciului
Agenţia art.155/1 inspectorul
Naţională de principal de stat
Reglementar în domeniul
e a reglementării
Activităţilor activităţilor
Nucleare şi nucleare şi
Radiologice radiologice şi
adjunctul lui,
colaboratorii
Secţiei
inspectorat din
cadrul Agenţiei
Naţionale de
Reglementare a
Activităţilor
Nucleare şi
Radiologice.
Comisia art.319/1 preşedintele,
Naționala de si 330/2 vice-
Integritate preşedintele şi
membrii
Comisiei
Naţionale de
Integritate
Centrul art.74/1– directorul,
Naţional 74/3 directorul
pentru adjunct şi
Protecţia personalul
Datelor cu abilitat cu
Caracter funcţii de
Personal control al
Centrului
Naţional pentru
Protecţia
Datelor cu
Caracter
Personal
Consiliul art.54/2, membrii
pentru 65/1 si 71/1 Consiliului
48
 prevenirea şi pentru
eliminarea prevenirea şi
discriminării eliminarea
şi asigurarea discriminării şi
egalităţii asigurarea
egalităţii

3.3 Probele în procesul contravenţional.

Organele agenţilor constatatori abilitate să constate fapta contravenţională şi să examineze cazul

contravenţional sînt independente în efectuarea analizei juridice a faptei antisociale periculoase comise, în
aprecierea gradului de pericol social al acesteia, în determinarea vinovăţiei făptuitorului, în selectarea tipului
sancţiunii, în emiterea deciziei privind aplicarea pedepsei contravenţionale faţă de persoana vinovată de
comiterea contravenţiei, însă decizia respectivă trebuie să fie bazată şi argumentată prin analiza probelor
administrate.
Art. 425 alin. (3) din CC al RM stipulează că: „Aprecierea probelor se face de persoana competentă să
soluţioneze cauza contravenţională, potrivit convingerii sale pe care şi-a format-o cercetînd toate probele
administrate în raport cu circumstanţele constatate ale cauzei şi călăuzindu-se de lege”.
În procedura contravenţională constituie probă orice element de fapt, obţinut legal, care serveşte la
constatarea existenţei ori inexistenţei unei con-travenţii, la identificarea făptuitorului şi la cunoaşterea
circumstanţelor pentru justa soluţionare a cazului.
Organele abilitate stabilesc în baza probelor dacă s-a comis sau nu o con-travenţie, vinovăţia persoanei
care a comis-o şi alte circumstanţe ce prezintă importanţă pentru justa soluţionare a cazului.
Probe în procedura contravenţională sînt: declaraţiile părţilor şi ale altor participanţi la procedura
contravenţională, actele de procedură contra-venţională (procesul-verbal cu privire la contravenţia comisă;
procesulver- bal cu privire la reţinerea administrativă; procesul-verbal privind controlul corporal şi controlul
obiectelor; procesul-verbal de ridicare a mijloacelor de transport, a documentelor şi a obiectelor), înscrisurile,
înregistrările audio sau video, fotografiile, corpurile delicte, documentele şi obiectele ridicate, constatările
tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, expertizele etc.
O importanţă majoră în desfăşurarea procedurii contravenţionale o are probatoriul, care constă în
invocarea de probe şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor în scopul constatării circumstanţelor
relevante pentru cauză.
Nici o probă nu are valoare prestabilită. Sînt admisibile probele pertinente, concludente şi utile,
administrate în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Este de menţionat că nu pot fi admise ca probe datele care au fost obţinute:
a) prin violenţă, ameninţări sau prin alte mijloace de constrîngere;
b) prin metode ce contravin prevederilor ştiinţifice;
c) prin încălcarea esenţială a drepturilor şi libertăţilor contravenţionale ale persoanei, inclusiv a
dreptului la apărare sau a dreptului la interpret/traducător.
Administrarea probelor constă în folosirea mijloacelor de probă în pro-cedura contravenţională, care
presupune colectarea şi verificarea probelor, în favoarea sau în defavoarea făptuitorului, de către organele
(persoanele cu funcţii de răspundere) împuternicite să constate cazul contravenţiei şi să-l examineze din oficiu
sau la cererea altor participanţi la procedură.
Orice informaţie poate fi considerată drept probă dacă sînt respectate două condiţii: a) ea conţine date
privind comiterea sau necomiterea contravenţiei, vinovăţia făptuitorului, alte date care pot contribui la
soluţionarea obiectivă a cazului contravenţional; b) această informaţie este colectată în modul stabilit de lege
şi din sursele prevăzute de lege.
În literatura de specialitate este acceptată clasificarea probelor conform diferitor criterii în: iniţiale şi
derivate, directe şi indirecte, pozitive şi negative, de acuzare şi justificative, în viziunea noastră, un interes
deosebit îl prezintă clasificarea probelor potrivit izvorului datelor selectate.

49
 În primul rînd, acestea sînt datele obţinute de la diferite persoane, mai cu seamă de la participanţii la
procedura contravenţională: făptuitor (delincvent) partea vătămată, martori - deci informaţia furnizată
nemijlocit de persoanele care au participat la fapta cercetată, au fost martori oculari ai acestor eve-nimente,
dispun de unele date despre el. Această informaţie nu este de fiecare dată formulată în mod procesual
(depunerea explicaţiei, întocmirea procesului-verbal etc.), fiind percepută şi în formă orală de către persoanele
care cercetează şi examinează cazul. O altă varietate de informaţii obţinute sub formă de cifre, diagrame şi
prin alte metode de comunicare sînt concluziile experţilor şi opiniile specialiştilor ca participanţi la procedura
contravenţională.
Decizia de a efectua expertiza o emite organul împuternicit cu cercetarea şi examinarea cazului
contravenţional (art. 390 din CC al RM). în noua lege contravenţională în calitate de participant la procesul
contravenţional este inclus pentru prima dată specialistul (art. 389 din CC al RM).
Organele abilitate decid efectuarea expertizei printr-un demers, în care se formulează întrebările pentru
expert. De fapt, la cercetarea cazurilor contra-venţionale angajaţii organelor de drept deseori apelează la
ajutorul specialiştilor. Concluziile experţilor şi opiniile specialiştilor sînt utilizate pe larg la constatarea stării
de beţie, apartenenţei substanţelor ridicate la substanţele narcotice, la stabilirea cantităţii de substanţe
narcotice ridicate, la măsurarea daunei pricinuite în urma unui accident rutier sau în urma unui incident, la
evaluarea costului obiectelor ridicate, la determinarea caracterului leziunilor corporale pricinuite părţii
vătămate etc.
În al doilea rînd, corpurile delicte şi documentele sînt purtători materiali de informaţie. Metodele de
bază de depistare şi de documentare a astfel de probe sînt: cercetarea la faţa locului; controlul corporal,
controlul obiectelor, ridicarea obiectelor şi a documentelor etc. În calitate de probe în procedura
contravenţională servesc datele din procesul-verbal cu privire la controlul corporal, procesul-verbal cu privire
la controlul obiectelor, procesul-verbal cu privire la ridicarea obiectelor şi a documentelor etc.
Corpuri delicte sînt recunoscute obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au servit
la săvîrşirea contravenţiei, păstrează asupra lor urmele acţiunilor contravenţionale sau au constituit obiectivul
acestor acţiuni, alte obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea con-travenţiei,
constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea
răspunderii contravenţionale.
Obiectul poate fi recunoscut drept corp delict în următoarele condiţii: 1) dacă, prin descrierea lui
detaliată, prin sigilare, precum şi prin alte acţiuni întreprinse imediat după depistare, a fost exclusă
posibilitatea substituirii sau modificării esenţiale a particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect
(de exemplu, va servi drept corp delict la documentarea contravenţiei prevăzute în art. 85 din CC al RM,
numai acea substanţă cu semne de substanţă narcotică ridicată în urma controlului corporal, care imediat după
depistare, în prezenţa făptuitorului şi a doi martori asistenţi, a fost ambalată, sigilată, însoţită de semnăturile
persoanei ce a efectuat ridicarea şi ambalajul, a făptuitorului şi a martorilor şi expediată expertului); 2) dacă
obiectul a fost dobîndit prin unul dintre următoarele procedee probatorii: cercetarea la faţa locului, controlul
corporal, ridicarea mijloacelor de transport, a obiectelor şi a documentelor, precum şi a fost prezentat de
participanţii la procedura contravenţională, cu ascultarea prealabilă a acestora.
În documente informaţia se transmite prin cuvinte, cifre, planul cercetării la faţa locului. Corpurile
delicte, la rîndul lor, conţin informaţia aşa cum se prezenta ea la momentul comiterii faptei (mijlocul de
transport deteriorat în urma accidentului rutier, paşaportul tehnic falsificat, substanţa narcotică ri-dicată, arma
individuală ridicată pe care s-au păstrat semnele contravenţiei comise etc.).
Corpurile delicte se anexează la procesul-verbal cu privire la contravenţie, în care se descriu amănunţit,
ori se păstrează într-un alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care, din cauza volumului sau din alte
motive, nu pot fi păs-trate se fotografiază, iar fotografiile se anexează la procesul-verbal, în care se
consemnează acest fapt.
Pînă la soluţionarea cauzei contravenţionale, agentul constatator asigură păstrarea corpurilor delicte
potrivit prevederilor legislaţiei. La judecarea cauzei contravenţionale, instanţa de judecată va hotărî asupra
corpurilor delicte.
În al treilea rînd, prezintă interes observaţiile nemijlocite ale persoanelor împuternicite să cerceteze şi să
examineze cazul contravenţional. De exemplu, inspectorul poliţiei auto a observat şi a curmat o încălcare a

50
regulilor de cir-culaţie rutieră. Observările lui servesc drept probă în procedura contravenţio-nală, fapt
inadmisibil în procedura penală, în care reprezentantul organului de drept care a fost martor ocular al unei
infracţiuni poate participa la procedura penală numai în calitate de martor.
În procedura contravenţională utilizarea observărilor colaboratorilor care supraveghează respectarea
legislaţiei contravenţionale contribuie la asigurarea operativităţii soluţionării cazului. în caz contrar,
reprezentanţii organelor poliţiei rutiere, supravegherii de stat a măsurilor contra incendiilor, organelor vamale,
controlului financiar şi fiscal, supravegherii sanitaro-epidemiologice de stat, de protecţie a mediului
înconjurător etc., n-ar putea să asigure operativ prevenirea şi stoparea faptelor contravenţionale.
Observările reprezentanţilor organului care a constatat fapta ilicită sînt fixate în procesul-verbal cu
privire la contravenţie (cu excepţia cazurilor cînd procesul-verbal cu privire la contravenţia administrativă nu
se întocmeşte - art. 446 din CC al RM).
Evaluarea probelor se face de persoana competentă să cerceteze şi să examineze cazul contravenţional,
potrivit convingerii sale pe care şi-a format-o cercetînd toate probele administrate în raport cu circumstanţele
constatate ale cazului şi călăuzindu-se de prevederile legii.

3.4 Măsurile procesuale de constrîngere.

Măsurile de asigurare a procedurii contravenţionale sînt cele de constrîngere procesuală ca o modalitate

a constrîngerii statale. Desfăşurarea normală a activităţii procesuale este imposibilă fără aplicarea măsurilor
procesuale de constîngere.
Una dintre sarcinile de bază ale procesului contravenţional, reieşind din definiţia lui, este realizarea
normei materiale, prevăzute de Partea specială a Cărţii întîi din Codul contravenţional, deci aplicarea legitimă
şi corectă a sancţiunii în cazul încălcării dispoziţiei normei materiale a dreptului contravenţional. Prin urmare,
norma procesuală a dreptului contravenţional se aplică numai atunci cînd a apărut un raport juridic
contravenţional în legătură cu să-vîrşirea unei contravenţii. Măsurile de asigurare a procedurii
contravenţionale aplicate după comiterea faptei contravenţionale au drept scop buna şi legitima desfăşurare a
procedurii contravenţionale.
Conform art. 432 CC al RM Agentul constatator este în drept să aplice, în limitele competenţei,
următoarele măsuri procesuale de constrîngere:
a) reţinerea;
b) aducerea silită;
c) înlăturarea de la conducerea vehiculului;
d) examenul medical pentru constatarea stării de ebrietate produsă de alcool sau de alte substanţe;
e) reţinerea vehiculului.
 
Reţinerea
Reţinerea constă în limitarea de scurtă durată a libertăţii persoanei fizice şi se aplică în cazul:
a) contravenţiilor flagrante pentru care Codul Contravenţional prevede sancţiunea arestului
contravenţional;
b) imposibilităţii identificării persoanei în a cărei privinţă este pornit proces contravenţional dacă au fost
epuizate toate măsurile de identificare;
c) contravenţiilor pasibile, conform Codului Contravenţional, de aplicarea măsurii de siguranţă a
expulzării.
Reţinerea se aplică de către:
a) poliţie;
b) Poliţia de frontieră, în cauzele de încălcare a regimului de frontieră sau a regimului punctelor de
trecere a frontierei de stat;
c) Serviciul vamal, în cazul contravenţiilor ce ţin de competenţa lui.
Persoana reţinută va fi informată neîntîrziat, într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele reţinerii,
faptul informării consemnîndu-se în procesul-verbal cu privire la reţinere.

51
 Persoanei reţinute i se comunică neîntîrziat, contra semnătură, drepturile prevăzute la art.384, faptul
comunicării consemnîndu-se în procesul-verbal cu privire la reţinere.
Persoanei reţinute i se acordă neîntîrziat posibilitatea de a comunica la două persoane, la alegerea sa,
despre reţinere. Faptul comunicării sau al refuzului de a comunica se consemnează, contra semnătură, în
procesul-verbal cu privire la reţinere.
La reţinerea persoanei, conform art. 434 CC al RM, se încheie neîntîrziat un proces-verbal cu privire la
reţinere, în care se consemnează data şi locul încheierii, funcţia, numele şi prenumele persoanei care a încheiat
procesul-verbal, date referitoare la persoana reţinută, data, ora, locul şi motivul reţinerii.
Procesul-verbal cu privire la reţinere se semnează de persoana care l-a încheiat şi de persoana reţinută.
Refuzul persoanei reţinute de a semna procesul-verbal se consemnează în el, cu adeverirea faptului de cel
puţin doi martori.
Reţinerea nu poate depăşi 3 ore, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul articol.
Persoana suspectată de săvîrşirea unei contravenţii pentru care sancţiunea prevede arestul
contravenţional poate fi reţinută pînă la examinarea cauzei contravenţionale, dar nu mai mult decît pe 24 de
ore. Faptul reţinerii se comunică neîntîrziat procurorului.
Persoanele care au încălcat regulile de şedere a cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova,
regimul de frontieră sau regimul punctelor de trecere a frontierei de stat pot fi reţinute pe un termen de pînă la
3 ore pentru încheierea procesului-verbal sau, prin decizia instanţei de judecată, pe un termen de pînă la 72 de
ore pentru a identifica persoana şi a clarifica circumstanţele contravenţiei.
Persoanele care au comis un act huliganic nu prea grav, care au încălcat premeditat modul de folosire a
simbolurilor de stat, care au atentat la ordinea publică în condiţiile regimului de stare excepţională, care nu
execută cu rea-voinţă dispoziţiile sau cererile legitime ale procurorului, ofiţerului de urmărire penală,
ofiţerului de informaţii şi securitate, angajatului cu statut special al Ministerului Afacerilor Interne sau ale
unei alte persoane aflate în exerciţiul funcţiei de serviciu sau al datoriei obşteşti de asigurare a securităţii
statului, de menţinere a ordinii publice şi de combatere a criminalităţii, care le-au opus rezistenţă, i-au
ultragiat pe aceştia ori pe un militar, care au adresat un apel fals poliţiei, care vînd mărfuri (produse) în locuri
interzise sau mărfuri (produse) cu termenele de vînzare expirate, necalitative, fără certificat ori fără semnul
conformităţii, sau care au încălcat regulile operaţiunilor valutare pot fi reţinute de autoritatea competentă să
examineze cauze contravenţionale. Termenul reţinerii contravenţionale curge din momentul reţinerii.
Persoanei reţinute i se asigură cel puţin condiţiile prevăzute în Codul de executare pentru persoanele supuse
măsurii arestului preventiv.
 Persoana reţinută urmează să fie liberată în cazul în care:
a) nu s-au confirmat motivele verosimile de a bănui că a săvîrşit contravenţia;
b) a expirat termenul reţinerii;
c) lipsesc temeiurile de a fi privată în continuare de libertate.
Persoana liberată nu poate fi reţinută din nou pe aceleaşi temeiuri. La liberare, persoanei reţinute i se
înmînează copia de pe procesul-verbal în care se menţionează de cine şi în ce temei a fost reţinută, locul şi
timpul reţinerii, temeiul şi timpul liberării.
 
Aducerea silită
Conform art. 437 CC la RM aducerea silită constă în conducerea forţată în faţa instanţei de judecată a
martorului sau a victimei care se eschivează de la prezentare.
Aducerea silită se efectuează de către poliţie în temeiul unei încheieri judecătoreşti. Mandatul de
aducere silită va cuprinde:
a) data şi locul emiterii;
b) numele, prenumele, funcţia şi semnătura persoanei care dispune aducerea;
c) numele, prenumele şi domiciliul persoanei care trebuie să fie adusă;
d) data, ora şi locul în care persoana urmează să fie adusă;
e) motivul aducerii.
 
Înlăturarea de la conducerea vehiculului

52
 Persoana care conduce vehicul este înlăturată de la conducere dacă:
a) există temeiuri suficiente de a presupune că se află în stare de ebrietate inadmisibilă produsă de alcool
sau în stare de ebrietate produsă de alte substanţe;
b) nu are asupra sa documentul care confirmă dreptul de a conduce sau de a folosi vehiculul;
c) a expirat termenul de 90 de zile de admitere temporară a mijlocului de transport auto pe teritoriul
Republicii Moldova.
Persoana indicată de la lit.a) este obligată să accepte, la cererea agentului constatator, testarea
alcoolscopică, examenul medical, prelevarea de sînge şi de eliminări ale corpului pentru analiză.
Testarea alcoolscopică, examenul medical, prelevarea de sînge şi de eliminări ale corpului pentru
analiză se efectuează de un specialist abilitat cu asemenea atribuţii. Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unei
concluzii false, specialistul răspunde în conformitate cu art.312 din Codul penal.
Modul de efectuare a testării alcoolscopice, a examenului medical, precum şi de constatare a gradului de
ebrietate produsă de alcool sau de alte substanţe, se stabileşte de Guvern.
 
Reţinerea şi aducerea vehiculului la parcare
Vehiculul al cărui conducător a fost înlăturat de la conducere este reţinut şi, dacă nu poate fi predat
proprietarului, posesorului sau reprezentantului lor, este adus la staţia de parcare specială sau la subdiviziunea
de poliţie cea mai apropiată de locul constatării contravenției. Vehiculul poate fi adus la staţia de parcare
specială sau pe teritoriul subdiviziunii de poliţie şi în cazul în care:
a) staţionarea lui poate genera un pericol iminent pentru interesul public;
b) a fost lăsat într-un loc interzis pentru parcare.
(3) Faptul aducerii vehiculului la staţia de parcare specială sau pe teritoriul subdiviziunii de poliţie se
consemnează într-un proces-verbal, în care se indică:
a) tipul, modelul vehiculului, numărul de înmatriculare, numerele de identificare ale agregatelor
marcate, defectele şi deteriorările lui vizibile;
b) numele, prenumele, funcţia şi semnătura persoanei care a decis aducerea vehiculului la parcare şi care
a organizat aducerea;
c) temeiul de fapt şi temeiul juridic care au determinat aducerea vehiculului;
d) denumirea (numele), sediul (domiciliul), numărul de telefon al persoanei care a organizat (a efectuat)
aducerea vehiculului la parcare;
e) adresa parcării;
f) data şi ora încheierii procesului-verbal;
g) numele, prenumele, funcţia şi semnătura persoanei care a luat în primire vehiculul la parcare.
Procesul-verbal se încheie în 4 exemplare: un exemplar rămîne la persoana care a decis aducerea
vehiculului la parcare, al doilea exemplar se remite persoanei care a organizat aducerea, al treilea exemplar se
înmînează persoanei care a luat în primire vehiculul la parcare, iar cel de-al patrulea exemplar se înmînează
proprietarului sau posesorului de vehicul ori i se expediază recomandat la domiciliu. Despre aducerea
vehiculului la parcare, agentul constatator informează neîntîrziat serviciul de gardă al poliţiei.
Vehiculul parcat se restituie proprietarului, posesorului sau reprezentantului lor legal imediat după
înlăturarea temeiurilor pentru aducerea la parcare prevăzute la alin.(1) şi (2), în temeiul hotărîrii cu privire la
contravenţie. Cheltuielile de aducere şi de staţionare a vehiculului la parcare sînt suportate de contravenient.
Pentru deteriorările cauzate vehiculului în timpul aducerii la parcare sau în timpul staţionării lui la
parcare răspunde agentul constatator.
În cazul indicat la alin.(2) lit.b), folosirea vehiculului poate fi interzisă şi prin ridicarea tăbliţelor cu
numărul de înmatriculare. În acest caz, prevederile alin.(4) se aplică în mod corespunzător.
Conducătorul, proprietarul sau posesorul vehiculului nu suportă cheltuielile indicate la alin.(5) dacă
lipsesc elementele constitutive ale contravenţiei. În acest caz cheltuielile sînt suportate de stat.
Modul de calculare a cheltuielilor de aducere şi de staţionare a vehiculului la parcare se stabileşte de
Guvern.

53
 În caz de stabilire a sancţiunii contravenţionale prevăzute la art.287 alin.(8) şi (9), cheltuielile de
scoatere a mijlocului de transport auto, a mărfurilor, obiectelor şi a altor valori de pe teritoriul Republicii
Moldova le suportă contravenientul.

Constatarea faptei contravenţionale.

1. Noţiunea etapei de constatare a faptei contravenţionale
2. Circumstanţele care înlătură procesul contravenţional;
3. Caracterisţica şi condiţiile de întocmire a procesului verbal cu privire la constatarea faptei
contravenţionale;
4. Decizia agentului constatator de sancţionare a contravenientului sau de remitere a cauzei în
instanţa de judecată;
5. Contestaţia împotriva procesului-verbal cu privire la contravenţie.
Judecarea cauzei contravenţionale în instanţă
1. Acţiunile preliminare ce ţin de judecarea cauzei contravenţionale în instanţa de judecată;
2. Cercetarea judecătorească
3. Emiterea hotărîrii judecătoreşti şi aducerea la cunoştinşă a acesteia.
Exercitarea căilor de atac în cazul cu privire la contravenţii.
1. Calea ordinară de atac. Recursul;
2. Calea extraordinară de atac. Revizuirea.

Executarea sancţiunii contravenţionale.

Executarea deciziei cu privire la aplicarea sancţiunii contravenţionale este ultima fază a procedurii
contravenţionale. Ea include activitatea organelor împuternicite să execute deciziile, privind: 1) verificarea
procedurii de punere a deciziei emise în executare; 2) procedura de executare a sancţiunii executate; 3)
finalizarea fazei de executare a deciziei emise şi a procedurii contravenţionale, în general.
Procedura contravenţională se finalizează atunci cînd se clasează cazul contravenţional sau se execută
decizia cu privire la aplicarea sancţiunii con-travenţionale.
Clasarea cazului contravenţional se efectuează atunci cînd se stabileşte vreo împrejurare ce exclude
procedura contravenţională, prevăzută în art. 441 din CC al RM. Clasarea poate avea loc la orice fază a
procedurii contraven-ţionale: în procesul constatării faptei contravenţionale şi cercetării cazului, examinării lui
sau al revizuirii cazului.
Clasarea cazului este o fază finală a procesului contravenţional, luîndu-se măsuri de restabilire în drepturi
a făptuitorului în cazul în care drepturile acestei persoane au fost lezate prin ridicarea mijlocului de transport,
a obiectelor şi a documentelor, precum şi în alte cazuri.
Ultima fază a procedurii contravenţionale se finalizează în momentul exe-cutării sancţiunii
contravenţionale. Din acest moment persoana sancţionată îşi pierde statutul juridic de „contravenient" şi
obţine statutul juridic de „persoană cu antecedent contravenţional".
Potrivit dispoziţiilor generale din legea de executare, decizia cu privire la aplicarea sancţiunii
contravenţionale este obligatorie pentru executare de către toţi subiecţii dreptului contravenţional.
Trimiterea spre executare a hotărîrilor (deciziilor, ordonanţelor) privind aplicarea sancţiunii
contravenţionale, cu excepţia sancţiunii avertismentului şi amenzii aplicate de către agentul constatator, revine
instanţei de judecată, comisiei administrative sau procurorului, după caz, care au adoptat actul juridic
respectiv.
În termen de 10 zile de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti, preşedintele instanţei trimite
dispoziţia de executare a hotărîrii, împreună cu o copie de pe hotărîrea definitivă, autorităţii însărcinate cu
punerea în executare a hotărîrii conform prevederilor legislaţiei de executare. în cazul în care cauza a fost
judecată cu recurs, la copia de pe hotărîre se anexează copia de pe decizia instanţei de recurs.
Hotărîrile judecătoreşti privind aplicarea sancţiunii arestului contravenţi-onal faţă de persoanele care nu
se află sub arest se expediază organului de poliţie pe a cărui rază teritorială se află domiciliul
contravenientului, pentru escortarea lui la locul de deţinere cel mai apropiat.
În cazul în care faţă de una şi aceeaşi persoană sînt pronunţate cîteva hotărîri (decizii) privind aplicarea
sancţiunilor contravenţionale, fiecare hotărîre se execută separat.
54