АСАDЕMIА DЕ STUDII ЕСОNОMIСЕ DIN MОLDОVА

FАСULTАTЕА ЕСОNОMIЕ GЕNЕRАLĂ ŞI DRЕРT

DEPARTAMENTUL DRЕРT

GOLBAN MIHAELA

CONTRACT DE CREDIT

TEZĂ DE MASTER
Specialitatea 381.1 Drept financiar fiscal

Admis la susţinere Autor:

Şef catedra: Alexandru Armeanic studenta gr. DFFn 171
dr., conf. univ învăţămînt cu frecvenţă la zi
Golban Mihaela

”___”______________2018

Conducător ştiinţific:
Dr.în drept, conf.univ.inter.
Veronica GÎSCA

Chişinău – 2021

1
 Declaraţie pe propria răspundere

Subsemnata Boțoc Mihaela, absolventa a Academiei de Studii Economice din Moldova,

declar pe propria răspundere că teza pe tema: „Particularitățile structurii și exercițiului drepturilor
subiective” a fost elaborată de mine şi nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau
instituţie de învăţămînt superior din ţară sau din străinătate.
De asemenea, declar că sursele utilizate în teză, inclusiv cele din Internet, sunt indicate cu
respectarea regulilor de evitare a plagiatului: fragmentele de text sunt reproduse în tocmai şi
sunt scrise în ghilimele, deţinînd referinţa precisă a sursei; redarea /reformularea în cuvinte
proprii a textelor altor autori conţine referinţă precisă; rezumarea ideilor altor autori conţine
referinţa precisă a originalului.

GOLBAN MIHAELA

__________________

2
Cuprins
Declarație pe proprie răspundere ………………………………………………………................ 2

Întroducere ......................................................................................................................................... 4

Capitolul I. Conţinutul şi natura juridică a drepturilor subiective .............................................. 7

1.1. Noțiunea dreptului subiectiv civil ............................................................................... .... 7
1.2. Clasificarea drepturilor subiective civile...........................................................................11
1.3. Obiectul drepturilor subiective civile ...............................................................................17

Capitolul II. Titularii drepturilor subiective civile ........................................................................25

2.1. Persoana fizică și capacitatea civilă a persoanei fizice......................................................25
2.1.1. Capacitatea de folosință a persoanei fizice.........................................................30
2.1.2. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice ....................................................... 36
2.2. Persoana juridica șicapacitatea civilă................................................................................42

Capitolul III. Exercitatea drepturilor subiective civile...................................................................45

3.1. Drepturile subiective şi constituirea acestora ...................................................................45
3.2. Exerciţiul dreptului subiectiv civil ...................................................................................53

Concluzii și recomandări .....................................................................................................................58

Bibliografie...........................................................................................................................................62

3
 INTRODUCERE
Dreptul, în sensul de putere, dreptul subiectiv
se naşte de la Dumnezeu care are puterea absolută
– potestas absoluta – care stă la baza oricărei
ordini juridice respectiv la baza legilor omeneşti.
Actualitatea şi importanţa temei. Actualitatea temei este dată de tendinţa de generalizare  a 
dreptul subiectiv civil, determinată de instabilitatea legislativă ş ireinterpretarea structurii și
exercitării în conduita juridică a subiectelor de drept. Dreptul subiectiv civil este în prezent constant
în mai toate domeniile vieţii noastre juridice. Acesta se practică, virtuos sau primitiv,
funcţie de titularul concret al dreptului subiectiv.
Dreptul civil reprezintă o vedere unitară şi esenţială asupra permanenţelor dreptului care
studiază conceptele, categoriile,principiile şi noţiunile de bază ale acestuia.Schimbările radicale în
plan politic şi economico-social din Moldova augenerat şi ample modificări ale sistemului juridic iar
cercetarea drepturilor subiective civile a impus reconsiderarea fundamentelor conceptuale în funcţie
dedatele furnizate de ştiinţele juridice de ramură şi de ştiinţele juridice istorice.Dreptul civil,
abordând regularităţile dreptului subiectiv civil în complexitateasa, nu poate ignora analiza
structurală a acestuia, modalităţile salede exprimare particulară, care se regăsesc apoi în construcţiile
pe care lerealizează.
Actualitatea temei propuse rezidă și din conţinutul dreptului subiectiv care, datorită
progresului tehnico-ştiinţific, este în continuă modificare. Pentru prima dată în literatura de
specialitate investigaţiile se realizează la nivelul elementelor constitutive ale dreptului subiectiv,
efectuîndu-se clasificarea acestora, demonstrîndu-se corelaţia şi interdependenţa dintre ele în cadrul
conţinutului dreptului subiectiv, determinîndu-li-se conţinutul şi limitele efectelor juridice în
procesul de exercitare a fiecăruia din aceste elemente. 
Scopul și obiectivele. Acestea rezidă într-o cercetare complexă şi detaliată a cadrului
normativ național şi internațional, a materialului teoretic şi practic, în vederea reliefării structurii și
realizării dreptului subiectiv civil, atât în Republica Moldova, cât şi în Uniunea Europeană, cu
oferirea de exemple concrete din practica Comisiei Europene şi a Curții Europene de Justiție.

4
 Pentru realizarea acestui scop, au fost stabilite câteva obiective:
- analiza noțiunii de „drept subiectiv civil” expusă atât în literatura de specialitate, cât şi în
legislație;
- determinarea și clasificarea drepturilor subiective civile în dependență de diferite criterii
de clasificare;
- cercetarea obiectului drepturilor subiective civile, precum şi a modului de exercitare a
acestora;
- analiza situației juridice a titularilor drepturilor subiective civile, precum şi a modului de
exercitarea acestor drepturi pe teritoriul Republica Moldova;
- evidențierea lacunelor sau a incertitudinilor legale din domeniul reglementării drepturilor
subiective civile.
Obiectul investigat și subiectul cercetat. Pornind de la ideea că dreptul subiectiv este ceva
diferit de norma pozitivistă, gîndirea juridică a fost preocupată în permanenţă să ofere o definiţie a
acestuia, să determine trăsăturile şi natura juridică ale acestuia, elemente care îl diferenţiază de
dreptul pozitiv. Savantul român Gheorghe Mihai, în cel de-al patrulea volum al „Fundamentelor
dreptului”, „cu perseverenţa adevăratului şi devotatului artizan”, cercetînd dreptul subiectiv în raport
cu cel obiectiv, puncta că „Înţelegerea lumii complicate a dreptului este condiţionată de cunoaşterea
rostului său în raport cu orizontul valorilor, fără de care normele juridice ar adăsta într-un formalism
calculatorul neuman. Or, formalismului de acest gen îi este aproape imposibil să dezvăluie
omenitatea dreptului, atît a celui obiectiv, cît şi a dreptului subiectiv” [2.28, p.34].
Drepturile subiective ale persoanei nu pot exista în afara sistemului de norme juridice proprii
dreptului pozitiv obiectiv. Dreptul subiectiv există ca urmare a manifestărilor de voinţă ale titularilor
săi ce valoriică astfel o prerogativă conferită de lege. Dreptul subiectiv este protejat de norma
juridică în vigoare.
Metodologia cercetării.La elaborarea acestei lucrări de licență au fost utilizate diverse
metode, procedee şi tehnici, cum ar fi: metode ştiințifice generale (logică, istorică, gramaticală,
prospectivă) şi juridice (comparativ – juridică şi formal - juridică).În plus, în procesul de elaborare
a tezei au fost studiate: legea, doctrina şi jurisprudența. A fost cercetată atât doctrina generală a
dreptului civil din Republica Moldova, cât şi doctrina din domeniul dat din România,
Baza informațională.De o mare importanță se bucură lucrările savanților specialiști în
domeniul vizat și care au servit ca punct de plecare în elaborarea tezei în cauză, printre care îi

5
putem menționa pe: N. Roșca, I. Trofimov, Cușnir Deleanu, I., Ghimpu, S.; Ştefănescu, I. Tr.;
Beligrădeanu, Ş.; Mohanu, GH. , Mazilu, D., Gh. Mihai, Pribac, V. Ion Dogaru , Baieș, S, ș.a.
Baza normativă a cercetării o reprezintă legislația ce conține norme de drept care
reglementează relații sociale cu exercitarea drepturilor subiective civile.
Descrierea concisă a fiecărui dintre capitolele tezei.Din punct de vedere structural,
lucrarea este alcătuită din: introducere, trei capitole ce se succed logic şi organic, concluzii şi
recomandări, bibliografie.
Capitolul I întitulat Conţinutul şi natura juridică a drepturilor subiective, are un caracter
introductiv şi oferă o privire de ansamblu asupra evoluției concurenței şi a legislației actuale, atât în
Republica Moldova, cât şi unele state europene. De asemenea, acest capitol cristalizează abordările
conceptuale asupra clasificării drepturilor subiective civile.
Primul subcapitol oferă o analiză detaliată a noșiunii dreptului subiectiv civil atât conform
legislației, cât și conform doctrinei Republicii Moldova, a României. S-a observat că aportul
doctrinarilor străini în acest domeniu este unul substanțial, iar jurisprudența Comisiei Europene şi a
Curții Europene de Justiție a servit în calitate de sursă de inspirație şi progres, atât pentru mediul
academic, cât şi pentru dezvoltarea societății noastre.
Al doilea subcapitol este dedicat diferitor viziuni ale doctrinarilor, definițiilor juridice ale
termenului de „drept subiectiv”, precum şi clasificarea drepturilor subiective civile.
Capitolul II – Titularii drepturilor subiective civile. În acest capitol au fost explicate
elementele constitutive ale capacității civile, şi anume capacitatea de exercițiu și capacitatea de
folosință cu aducerea de exemple concrete din jurisprudența Comisiei şi Curții Europene de Justiție.
Capitolul III – Exercitarea drepturilor subiective civile – este consacrat analizei modului de
exercitare a drepturilor subiective civile.

6
 Capitolul I
Conţinutul şi natura juridică a drepturilor subiective 

1.1. Noțiunea dreptului subiectiv civil

Prin drept în sens obiectiv se înţelege un ansamblu de norme juridice, ordinea juridică, iar
prin drept în sens subiectiv se trimite la prerogativele persoanei în ordinea obiectivă dată [2.16,
p.287]. Termenul drept subiectiv civil trimite aşadar, la prerogativele persoanei în spaţiul juridic
organizat prin normele dreptului civil. Dreptul subiectiv civil este definit, în general, ca posibilitate
recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoană fizică sau juridică – în virtutea căreia aceasta
poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o anumită conduită
corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi să ceară, la nevoie,
concursul forţei coercitive statale [2.27, p.49-54].
S-a spus că „dreptul subiectiv civil este puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca
facultăţile, aptitudinile şi puterile sale care sunt îngrădite, sau mai exact în limitele în care ele nu sunt
îngrădite prin lege, să fie nu numai respectate, adică nesupărate de alţii sau de societate prin organele
sale, ci să fie, atunci când ele s-au tradus în actele de voinţă creatoare de raporturi cu alţii, sprijinite
de societate prin organele sale spre a fi aduse la îndeplinire efectele raporturilor create” [2.7, p.74].
De asemenea, s-a spus că dreptul subiectiv civil este prerogativa recunoscută şi garantată de normele
dreptului obiectiv (civil) în temeiul căreia titularul său poate trage dintr-o situaţie juridică
determinată un anumit avantaj sau folos material ori moral [2.30, p.83].
„Dreptul subiectiv este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia
aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes persoanal direct, să desfăşoare o conduită
determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate”
[2.32, p.5].
Analiza elementelor cuprinse în structura dreptului subiectiv este dificilă dacă avem în vedere
că a fost pusă sub semnul întrebării chiar existenţa acestuia. Fără a intra într-o dispută doctrinară,
vom încerca o succintă prezentare a elementelor dreptului subiectiv civil. S-ar putea spune că, în
general, analiza structurii dreptului subiectiv civil trebuie să surprindă alcătuirea internă a acestuia,

7
să identifice elementele sale componente, precum și legăturile şi interacţiunile acestor elemente. Se
va accepta ab initio că „identificarea” acestor elemente poate fi supusă unor modificări ori că unul
sau mai multe dintre acestea, într-o altă abordare, pot fi definite diferit. Pe de altă parte, credem că în
identificarea acestor elemente şi în determinarea conţinutului lor se poate pleca de la clasificare
drepturilor subiective civile, aşa încât se poate afirma că anumite elemente vor avea un anumit
conţinut pentru o anumită categorie de drepturi. Vom observa, mai întâi, că în doctrina noastră este
analizată, de regulă, structura raportului juridic civil şi a obligaţiei civile, structura dreptului
subiectiv civil fiind mai rar pusă în discuţie. Astfel, se arată, exempli gratia, că prin structura
obligaţiei se înţelege „elementele esenţiale, intrinseci ale raportului de obligaţii” [2.39, p. 4-5]. În
realitate este analizată structura raportului de obligaţii, considerându-se că obligaţia este un raport de
drept civil şi se arată că elementele componente sunt: subiectele, conţinut, obiect şi sancţiune.
După cum s-a arătat [2.16, p.288] analiza dreptului subiectiv şi obligaţiei în cadrul raportului
juridic ţine de o anumită concepţie care acordă prioritate relaţiei asupra persoanei, de vreme ce
subiectul de drept devine o premisă a raportului. Fără a respinge ideea că dreptul obiectiv se ocupă de
relaţii, se poate susţine că finalitatea sa nu o constituie însă raporturile juridice, nici măcar drepturile
sau obligaţiile, ci împlinirea individuală8. Aşadar în centrul analizei ar trebui să se afle subiectul şi
conduita sa delimitată prin drepturi subiective şi obligaţii, relaţia devenind astfel un element al
dreptului subiectiv (şi al obligaţiei). În acest cadru, mai întâi, se va vorbi de structura dreptului
subiectiv civil, iar nu de cea a raportului juridic civil. Pe de altă parte, se poate spune că dreptul
subiectiv civil şi obligaţia civilă au, în structură, aceleaşi elemente, cu menţiunea că, pentru fiecare,
conţinutul acestor elemente este diferit. Aşadar, elementele componente ale dreptului subiectiv civil
sunt şi elementele obligaţiei civile corespunzătoare, specifice, iar conţinutul şi specificitatea
elementelor dreptului subiectiv civil vor determina conţinutul elementelor obligaţiei civile. Altfel zis,
ceea ce pretinde dreptul (persoana în virtutea dreptului) trebuie să ofere obligaţia (cel ţinut de
obligaţie).
Se admite, în general, că dreptul subiectiv civil are un subiect activ care poate fi persoană
fizică sau persoană juridică [2.30, p.84]. Pentru că noţiunea de „subiect activ” trimite la cea de
„subiect pasiv” şi s-ar putea înţelege greşit că dreptul subiectiv civil are şi un astfel de subiect, se
poate spune că dreptul subiectiv civil, ca de altfel orice drept subiectiv are, mai înainte de orice, un
titular. Când se afirmă că titularul este un element al dreptului subiectiv civil, nu se susţine implicit

8
că persoana este mai puţin importantă decât dreptul subiectiv, aparţinând acestuia. În realitate,
persoana are drepturi subiective civile. „Titularul” arată cine are dreptul subiectiv civil.

Prin conţinutul dreptului subiectiv civil se trimite la prerogativele juridice ale acestuia. Se
arată ce poate să facă ori să pretindă titularul dreptului. Uneori legea civilă arată expres care este
conţinutul (întindere, limite) dreptului subiectiv civil, alteori acesta este stabilit, în limitele legii, de
cel care a hotărât ori de cei care au convenit ca un astfel de drept să existe. Spre exemplu, Codul civil
al republicii Moldova stabileşte conţinutul dreptului de proprietate şi dispune că prerogativele
juridice ale acestuia sunt: posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unui lucru. Or, dreptul la nume îi
acordă titularului, potrivit legii, mai multe prerogative: posibilitatea de a purta numele, posibilitatea
de a cere îndreptarea oricăror gre]eli privind numele din orice act, posibilitatea de a se opune, în
limitele legii, folosirii acelui nume de o altă persoană. În situaţia în care dreptul subiectiv civil
rezultă din voinţa expresă a unei/unor persoane (cuprinsă într-un act juridic) conţinutul său juridic va
fi, de principiu, acela pe care cei interesaţi l-au urmărit. Lucrurile se pot complica în cazul unui
litigiu, când cei implicaţi au, prin ipoteză, interese contrare, situaţie în care judecătorul poate să
intervină pentru a tranşa întinderea şi limitele dreptului respectiv prin interpretarea actului (sursei
dreptului).
Pe de altă parte, obiectul dreptului subiectiv civil trimite la valoarea socială care formează
miza dreptului [2.16, p.289]. Uneori se arată că obiectul trebuie să fie determinat (sau, cel puţin,
determinabil) şi poate fi un lucru sau o persoană asupra căreia titularul dreptului exercită
prerogativele care alcătuiesc conţinutul juridic [2.30, p.84]. Dacă pentru drepturile reale se admite
uşor că au ca obiect un lucru (un bun), există drepturi subiective civile care nu au ca obiect o valoare
de ordin material, ci una intelectuală sau morală, aşa cum sunt, spre exemplu, drepturile subiective
civile nepatrimoniale (dreptul la nume, dreptul la domiciliu ori reşedinţă, dreptul la stare civilă).
Chiar dacă nu întotdeauna obiectul ori conţinutul unui drept subiectv civil pot fi delimitate uşor, o
menţiune se impune: persoana fizică nu poate fi obiect al vreunui drept subiectiv civil, ea poate fi
însă ţinută, obligată, să respecte un anumit drept. Spre exemplu, titularul unui drept de creanţă este
îndreptăţit să pretindă o anumită conduită unei persoane (debitorului), însă obiectul dreptului nu este
persoana, ci cuprinsul acelei conduite. Dacă prerogativele dreptului subiectiv civil (conţinutul)
vizează obiectul acestuia, ele nu pot să privească direct persoana, ci (numai) acţiunile (conduita)
acesteia. În altă ordine de idei, ţine de esenţa raporturilor de drept civil că persoana implicată nu riscă

9
pierderea libertăţii sale dacă încalcă un drept subiectiv civil, ci îşi riscă doar bunurile (patrimoniul)
care pot fi atinse pentru impunerea dreptului respectiv.
În structura dreptului subiectiv civil un loc aparte îl ocupă protecţia juridică a acestuia. Se
spune că dreptul subiectiv este protejat de ordinea juridică, iar titularului său i se asigură posibilitate
să îl impună şi să îl realizeze. Ideea ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile constituie un
principiu fundamental al dreptului civil, iar unele drepturi subiective civile sunt mai întâi protejate
prin norme constituţionale ca drepturi fundamentale (cum este dreptul de proprietate). Când se afirmă
că protecţia juridică a dreptului subiectiv civil ţine de esenţa acestuia se are în vedere şi faptul că
sancţiunea specifică dreptului civil (ca ramură) este restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat, care
constă în repararea prejudiciului cauzat sau în încetarea acţiunii prin care se atinge dreptul, iar
această restabilire se obţine, de cele mai multe ori, prin intermediul procesului civil [2.8, p.10]. Cu
menţiunea că protecţia juridică înseamnă mai mult decât acţiunea civilă (mai mult decât
constrângerea, în general) se poate spune că acţiunea în justiţie este un mijloc important de protecţie
a dreptului subiectiv civil. Ca regulă generală, orice atingere a unui drept subiectiv civil poate fi
adusă în faţa judecătorului printr-o acţiune civilă specifică. Se impune a se preciza că din raţiuni care
ţin de ideea înlăturării incertitudinii din raporturile juridice civile se admite că dreptul material la
acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege se stinge prin prescripţie extinctivă. Prescripţia nu
înlătură însă în întregime protecţia juridică a dreptului subiectiv.
În fine, se arată că relaţia juridică este un element al dreptului subiectiv, de vreme ce dreptul
se manifestă numai în raport [2.16, p.290]. Mai întâi, din perspectiva obiectului dreptului, dreptul
subiectiv apare ca o legătură exclusivă de apartenenţă şi de stăpânire, sugerând dispoziţia exclusivă a
titularului asupra valorii care formează obiectul dreptului. Pe de altă parte, din perspectiva celorlalte
subiecte de drept, dreptul subiectiv civil stabileşte o legătură juridică între titular şi cel(cei) ţinut(i)
să-l respecte. În acest cadru se afirmă că nu există drept subiectiv civil fără obligaţie civilă corelativă,
după cum nu există obligaţie civilă fără un drept subiectiv civil. Într-o altă abordare, se consideră că
dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă ce-i corespunde alcătuiesc (împreună) conţinutul raportului
juridic civil în cadrul căruia au apărut. Dreptul subiectiv civil este privit astfel ca o parte a unui
element al raportului juridic civil. Fără a nega importanţa teoretică şi practică a unei astfel de analize,
care s-a impus de multă vreme, se poate afirma că relaţia juridică privită în cadrul (în structura)
dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu raportul juridic civil (pe care îl numim aici clasic)
[2.12, p.41-42]. În acest sens, relaţia juridică exprimă, mai întâi, legătura dintre celelalte elemente ale

10
dreptului subiectiv civil: titularul are anumite prerogative (conţinut) cu privire la o anumită valoare
socială (obiect) într-un anumit cadru. Pe de altă partea, ea arată cum dreptul subiectiv civil este pus
în legătură cu obligaţia civilă specifică şi face posibilă şi vizibilă impunerea dreptului subiectiv şi
protecţia acestuia. Dreptul subiectiv civil (ca orice drept subiectiv) cuprinde şi presupune o anumită
relaţie (juridică) a titularului său cu ceilalţi subiecţi şi are sens, după cum s-a spus, numai prin
proiectarea lui în societate [2.11, p.167].

1.2. Clasificarea drepturilor subiective civile

Drepturile subiective civile sunt foarte numeroase şi variate. Ele se clasifică după mai multe
criterii: în funcţie de faptul că titularul dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei
persoane; în funcţie de natura conţinutului lor; după corelaţia dintre ele; în funcţie de gradul de
certitudine conferit titularilor etc.
Drepturile în sens subiectiv pot fi clasificate după 0 multitudine de criterii. Vom reţine
următoarele criterii: criteriul obiectului dreptului, criteriul ramurii căreia îi aparţin, criteriul corelaţiei
dintre drepturile subiective, criteriul gradului de certitudine oferit titularilor, criteriul naturii juridice
a titularului, criteriul scopului dreptului şi cel al naturii prerogativei inerentă dreptului, pentru ca apoi
să ne oprim asupra complexului de drepturi subiective [2.20, p.398].
Clasificarea drepturilor subiective după obiectul dreptului. În raport cu acest criteriu
drepturile în sens subiectiv sunt nepatrimoniale şi patrimoniale. Cele nepatrimoniale sunt împărţite în
drepturi ale omului, drepturi ce poartă asupra diferitelor atribute ale persoanei, şi drepturi ce privesc
relaţiile cele mai intime ale persoanei. Cele patrimoniale se clasifică în drepturi reale, drepturi de
creanţă şi drepturi intelectuale.
Drepturile patrimoniale sunt drepturile subiective care au un conţinut economic, în sensul că
pot fi măsurate în bani.
Drepturile nepatrimoniale sunt drepturile care prin natura lor, având un conţinut moral, nu
pot fi evaluate în bani, fiind strâns legate de viaţa, identificarea şi relaţiile esenţiale ale persoanei.
Drepturile reale sunt acelea care creează o legătură între un subiect de drepturi şi un lucru
material oarecare, în sensul că el priveşte în mod direct acest lucru şi dă titularului său o putere mai
mult sau mai puţin întinsă dar nemijlocită asupra acestui lucru, care se exercită fără intervenţia
niciunui alt subiect de drept şi este opozabil tuturor, sub rezerva îndeplinirii eventualelor formalităţi

11
de publicitate cerute de lege.
Drepturile reale sunt limitativ determinate de lege. Ele pot fi drepturi reale principale:
dreptul de proprietate, dreptul real pe care îl are un subiect asupra lucrului propriu şi
dezmembrămintele dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitaţia, servitutile, dreptul de
superficie, drepturi reale pe care un subiect le poate avea asupra lucrului altuia şi drepturi reale
accesorii, care nu sunt decât garanţii ce însoţesc un drept de creanţă şi cuprind privilegiile, ipotecile,
gajul şi dreptul de retenţie [2.11, p.283].
Prin urmare, drepturile reale principale sunt de două feluri: drepturi reale principale derivate
din dreptul de proprietate publică şi drepturi reale principale derivate din dreptul de proprietate
privată [3.3, p.75].
Drepturile reale se caracterizează prin intensitatea particulară a protecţiei care le este
acordată, concretizată în dreptul de a urmări bunul şi dreptul de preferinţă.
Drepturile reale accesorii se constituie în scopul garantării unor drepturi de creanţă şi sunt:
gajul (amanetul), ipoteca şi privilegiile . In doctrină şi jurisprudenţă se include în rândul drepturilor
reale accesorii şi dreptul de retenţie, care dă posibilitatea celui ce deţine un bun al altuia să nu-1
restituie proprietarului până nu i se plăteşte tot ce îi datorează în legătură cu acel bun.
Clasificarea drepturilor reale în principale şi accesorii este foarte importantă, deoarece
dreptul subiectiv accesoriu depinde de dreptul civil principal, potrivit cunoscutului adagiu:
accesorium sequitur principale (accesoriul urmează principalul), în sensul că soarta dreptului
accesoriu este determinată de cea a dreptului principal.
Drepturile de creanţă(ius in personam) sunt cele care creează între doi sau mai mulţi subiecţi
de drept determinaţi un raport în care una sau mai multe persoane (numite creditori) pot să ceară unei
sau mai multor persoane (numite debitori) fie să dea sau să facă ceva fie să nu facă ceva [2.17, P.79].
Drepturile de creanţă sunt în număr nelimitat. Ele privesc o prestaţie a unei alte persoane, fie
pozitivă (a da şi a face) fie negativă (a nu face).
Drepturile intelectuale sunt drepturile care poartă direct asupra unei realităţi nemateriale.
Aceste drepturi au ca obiect producţiile şi realităţile intelectuale: drepturile autorilor asupra creaţiilor
lor (drepturi de autor, brevete de invenţie, drepturi asupra desenelor, modelelor şi procedeelor
industriale), drepturile asupra semnelor distinctive ale valorilor intelectuale şi comerciale
(pseudonimul, numele comercial, mărcile de fabrică, denumirile de origine) etc.
Aceste drepturi sunt opozabile erga omnes distingându-se astfel net de drepturile de creanţă.

12
Ele poartă direct asupra unei realităţi exterioare subiectului, apropiindu-se astfel de drepturile reale
dar diferenţiindu-se şi de acestea prin faptul că această realitate nu este materială ci intelectuală.
Drepturile acestea au o configuraţie proprie, urmând reguli distincte de cele ce reglementează
drepturile reale sau drepturile de creanţă.
Concluzionăm că, dreptul de creanţă este acel drept subiectiv patrimonial relativ în virtutea
căruia subiectul activ determinat, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv şi el determinat,
numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, îndeplinind astfel o obligaţie corelativă dreptului
creditorului. Se foloseşte uneori expresia de drept „personal” pentru a-1 distinge de cel „real”.
Creditorul unui astfel de raport juridic civil nu-şi poate exercita dreptul său de creanţă fără
concursul debitorului, concurs care, dacă este cazul, va putea fi obţinut şi cu concursul forţei
coercitive a statului. Acţiunile în justiţie prin care se urmăreşte recunoaşterea sau realizarea unui
drept de creanţă sunt denumite acţiuni personale [2.5, p.55]
Drepturile subiective nepatrimoniale (personale nepatrimoniale) asigură subiectului protecţia
atributelor esenţiale ale personalităţii sale (fizice şi morale, individuale şi sociale), considerată mai
întâi în ea însăşi, mai apoi în ce priveşte reprezentarea care i se poate da. Aceste drepturi sunt
diverse. Vom întâlni mai întâi drepturile inerente calităţii însăşi de om, care cuprind diversele
manifestări ale dreptului subiectului de a dispune de el însuşi (libertatea de mişcare, libertatea
conştiinţei, a cuvântului, libertatea de a învăța, de a comunica, ș.a.) [2.20, p.399].
Conţinutul acestor drepturi neputând fi exprimate în bani, ele nu fac parte din patrimoniul
titularului lor.
Drepturile nepatrimoniale pot fi exercitate numai personal, nu şi prin reprezentare.
Dreptul la acţiune pentru valorificarea injustiţie a acestor drepturi este, cu excepţia cazurilor
expres prevăzute de lege, imprescriptibil.
Distingem următoarele categorii de drepturi nepatrimoniale:
- drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei (denumite şi
drepturi personale umane), cum sunt dreptul la viaţă, la sănătate, la integritatea fizică, la libertate, la
onoare, la cinste, la reputaţie, la secretul vieţii personale ş.a.;
- drepturi care privesc identificarea persoanei, cum sunt: dreptul la nume sau la denumire
(în cazul persoanelor juridice), dreptul la domiciliu sau la sediu (în cazul persoanelor juridice),
dreptul la naţionalitate, la cod personal, la cont bancar (în cazul persoanelor juridice) ş.a.;
- drepturi care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală, cum sunt

13
dreptul de autor de a fi recunoscut caautorul unei opere literare, ştiinţifice sau artistice), dreptul de
inventator şi dreptul de inovator;
- drepturile neevaluabile în bani ce formează conţinutul raporturilor de familie [3.3, p.78-
79].
În funcţie de faptul că titularul dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei
persoane, drepturile subiective civile se împart în absolute şi relative.
a) Drepturile absolute sunt acele drepturi subiective civile în temeiul cărora titularul poate
avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altora pentru a le exercita.
Sunt cuprinse în categoria drepturilor subiective civile absolute drepturile nepatrimoniale
(dreptul la nume, la domiciliu, la onoare, dreptul de autor latura nepatrimonială etc.) şi drepturile
reale (dreptul de proprietate, de folosinţă, de administrare, dezmembrămintele dreptului de
proprietate etc.).
Drepturile absolute se caracterizează prin următoarele:
- numai titularul lor, subiectul activ este determinat, titularul obligaţiei corelative fiind
format din toate celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat;
- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă cu acelaşi conţinut, de a nu
face nimic de natură să împiedice pe titular în exercitarea dreptului său.
Spre deosebire de doctrina noastră, unde mulţi autori susţin că drepturile absolute sunt
opozabile tuturor (erga omnes), în opinia unor autori din doctrina germană [2.41, p.62] se susţine că
dreptul absolut nu întemeiază raporturi juridice, ci instalează doar o stare latentă de „a putea”
juridiceşte (adică de a înfăptui prerogativele apărate prin dreptul absolut) şi de „a trebui” juridiceşte
(adică, toate celelalte persoane trebuie să nu stânjenească îndeplinirea prerogativelor titularului
dreptului absolut). în această concepţie, nu există raport juridic între titularul dreptului subiectiv şi
celelalte persoane care trebuie să respecte dreptul absolut; nu există o multitudine de raporturi
juridice cu toţi subiecţii nedeterminaţi, ci numai cu subiecţii nedeterminaţi. Aşadar, se va naşte un
raport juridic numai când subiectul pasiv se individualizează prin faptul că aduce atingere dreptului
subiectiv absolut [2.20, p.400]. Observăm, însă, că atunci, când cineva din totalitatea subiectelor
pasive se individualizează, în raportul juridic care se formează se nasc nu drepturi absolute, ci
drepturi relative, de obligaţii.
b) Drepturile relative sunt acele drepturi subiective civile cărora le corespunde obligaţia
uneia sau mai multor persoane determinate de a da, a face sau de a nu face ceva; titularii drepturilor

14
relative pot pretinde subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.
Sunt drepturi relative drepturile de creanţă, care se caracterizează prin următoarele:
- este cunoscut (determinat) nu numai subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;
- obligaţia corelativă a unui drept subiectiv relativ poate consta, după caz, în a da, a face
sau a nu face ceva. Aceasta înseamnă că conţinutul corelative dreptului relativ nu este întotdeauna
acelaşi, el putând consta într-o acţiune (a da, a face), ca obligaţie pozitivă, ori într-o abţinere (a nu
face), ca obligaţie negativă;
- dreptul relativ este opozabil numai faţă de subiectul pasiv (sau cum se mai susţine,
obligaţia corelativă incumbă numai subiectului pasiv) [2.5, p.54].
După corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile sunt principale şi accesorii.
a) Principale sunt acele drepturi subiective civile care au o existenţă de sine
stătătoare, în sensul că naşterea, valabilitatea, modificarea şi stingerea lor nu sunt condiţionate de
existenţa valabilă a unui alt drept. Dreptul principal dă naştere, în mod direct, unui drept de acţiune,
titularul putând avea el însuşi o anumită conduită ori să pretindă altei sau altor persoane o anumită
conduită sub protecţia legii.
Cele mai multe drepturi subiective civile sunt principale, cu precizarea că drepturile
nepatrimoniale sunt întotdeauna principale.
b) Accesorii sunt acele drepturi subiective civile a căror existenţă valabilă sau stingere
depinde de soarta unui alt drept principal pe care îl însoţesc sau îl garantează. Drepturile accesorii nu
dau naştere în mod direct unui drept la acţiune în justiţie. Cea mai importantă aplicaţie a clasificării
drepturilor subiective civile în principale şi accesorii este în domeniul drepturilor reale şi mai puţin în
cel al drepturilor de creanţă.
Această clasificare cuprinde, deci, toate drepturile patrimoniale, cele nepatrimoniale nefiind
supuse acestei clasificări.
Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de gaj (sau amanetul), care este o garanţie reală
mobiliară, dreptul de ipotecă, acesta fiind o garanţie reală imobiliară, privilegiile, care pot fi
generale, în sensul că pot privi toate bunurile debitorului, sau speciale, mobiliare ori imobiliare, şi
dreptul de retenţie în virtutea căruia cel ce deţine un bun al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are
dreptul să reţină lucrul respectiv până ce titularul îi va plăti sumele cheltuite cu conservarea,
întreţinerea sau îmbunătăţirea bunului (mobil sau imobil).
Drepturi de creanţă accesorii sunt; dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda
15
aferentă creanţei principale; dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză penală; dreptul de a
pretinde arvuna; dreptul izvorât din fidejusiune (cauţia personală) [3.3, p.79].
În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor distingem drepturi pure şi simple,
drepturi afectate de modalităţi, drepturi eventuale şi drepturi viitoare.
a) Pure şi simple sunt acele drepturi subiective civile care conferă titularilor o deplină
siguranţă. Ele îşi produc efectele imediat la naşterea lor în mod definitiv şi irevocabil. De pildă,
printr-un dar manual (adică o donaţie a unui bun mobil corporal), donatarul dobândeşte de îndată şi
irevocabil dreptul de proprietate al bunului cu care a fost gratificat
Cea mai mare parte a drepturilor subiective civile sunt pure şisimple.
b) Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi subiective civile care nu totdeauna
oferă deplină siguranţă titularilor lor, în sensul că exercitarea sau chiar existenţa depinde de un
eveniment viitor - termen, condiţie sau sarcină -, care sunt denumite modalităţi.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va împlini. El nu afectează existenţa, ci doar
exerciţiul dreptului, în sensul că suspendă (termen suspensiv) sau, după caz, pune capăt (termen
extinctiv) exerciţiului dreptului subiectiv civil respectiv (de exemplu, dreptul afectat de termen
suspensiv este cel de creanţă aspra sumei de bani împrumutate pe un anumit termen, iar cel afectat de
un termen extinctiv este dreptul de a obţine lunar o sumă de bani pe timpul studiilor universitare). De
aceea, dreptul subiectiv civil afectat de un termen extinctiv este aproape de un drept pur şi simplu.
Condiţia este un eveniment viitor, dar nesigur că se va întâmpla şi de aceea există
nesiguranţa în privinţa naşterii (în cazul condiţiei suspensive) sau, după caz, a stingerii (în cazul
condiţiei rezolutorie) a dreptului subiectiv.
c) Drepturile subiective civile eventuale sunt drepturi aflate în germen, întrucât îi lipseşte
fie obiectul, fie subiectul, adică unul din componentele necesare existenţei sale, conferind astfel un
grad şi mai redus de siguranţă, decât cele afectate de modalităţi. Astfel, de exemplu, este dreptul la
repararea unui prejudiciu ce s-ar putea produce în viitor. Riscurile asigurate sunt, de regulă,
generatoare de drepturi eventuale (o persoană se asigură pentru ca, în cazul în care va produce altuia
unprejudiciu printr-un accident, asigurătorul să acopere valoarea acestui prejudiciu).
a) Drepturile subiective civile mai sunt socotite şi viitoare, care nu au (încă) nici obiect şi
nici subiect şi nu se poate şti dacă obiectul dreptului va exista sau nu în viitor ori dacă va exista
persoana căreia să-i aparţină dreptul. S-ar putea exemplifica cu dreptul la o succesiune viitoare [2.24,
p.109].

16
 1.3. Obiectul drepturilor subiective civile
Noţiunea de obiect al dreptului subiectiv a stârnit vii dezbateri. Excesiv de relaţionistă, teoria
socialistă a dreptului, urmată şi astăzi de mulţi teoreticieni, a tratat, în general, obiectul raportului
juridic şi nu al dreptului subiectiv. Acest obiect este constituit din acţiunea sau abţinerea pe care
subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde subiectului pasiv. În această concepţie bunurile
sunt fie obiect derivat al raportului juridic, fie nu sunt considerate ca atare. Considerăm că lucrurile
constituie obiect derivat al raportului juridic civil pentru că acţiunea, abstenţiunea, se referă la ele,
deci tocmai pentru că ele constituie obiect al obiectului raportului juridic civil. Cu alte cuvinte,
conduita subiectului dreptului în raport vizează valoarea care formează substanţa dreptului subiectiv.
Obiectul dreptului subiectiv nu este totuna cu obiectul relaţiei juridice. Acţiunea la care este îndrituit
subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv ţine deja de relaţia juridică dintre ei şi nu ca atare
de dreptul subiectiv, în timp ce obiectul dreptului subiectiv trebuie să fie inerent acestuia ca atare.
Acest obiect îl reprezintă valoarea care formează miza dreptului [2.20, p.812]
Nu este vorba propriu-zis de lucruri în sens material, ci de «bunuri», adică de valori deja
sociale.
Valorile care pot forma obiectul dreptului subiectiv. Acest obiect poate să fie corporal, dar nu
trebuie să ne facem despre el o reprezentare pur materială. Obiectul poate fi un bun incorporai la fel
de bine ca un bun corporal. Dar, valoarea care formează obiectul dreptului poate fi de ordin
intelectual, moral sau pur şi simplu umană:
- valori inerente persoanei umane: drepturi ale personalităţii (viaţă, libertate, onoare) sau
relaţiilor cu alte persoane (relaţii de căsătorie, relaţii de familie);
- bunuri corporale, mobile sau imobile;
- bunuri necorporale, creaţii intelectuale cum ar fi o operă literară sau o invenţie;
- prestaţii ale altei persoane, pozitive sau negative, pecuniare sau extrapatrimoniale: prestaţii
în bani, în muncă; o obligaţie de neconcurenţă; executarea unei opere de artă; prestarea serviciilor
medicale;
- statute şi funcţii aparţinând vieţii civile sau comerciale ori vieţii publice: statul de tutore,
funcţia administratorului unei societăţi comerciale, funcţia publică.
În general prin lucru se înţelege tot ceea cese află înnatură (în afară de fiinţe), fiind

17
perceptibil prin simţurile noastre, având deci oexistenţă materială. Pentru ca un lucru să devină bun
în sens juridic este necesar ca acesta să fie util omului, să aibă o valoare economică şi să fie
susceptibil de apropriere, sub forma unor drepturi care intră în compunerea unui patrimoniu
aparţinând unei persoane fizice ori juridice [2.20, p.813].
Utilitatea şi posibilitatea de apropriere sunt cele două condiţii esenţiale noţiunii de„bun”.
Aerul, lumina soarelui sau apa sunt desigur utile (indispensabile vieţii omului), adică sunt bunuri în
sens economic, însă nu pot forma obiectul aproprierii, având calitatea de res communes. Nimeni nu
poate deveni proprietarul ansamblului acestor elemente care, nelimitate cantitativ, sunt necesare
oricărei forme de viaţă, însă nu este exclusă aproprierea unor cantităţi limitate (captarea şi lichefierea
unei cantităţi de aer pentru a fi folosită în scopuri industriale; în acelaşi fel, cantitate limitată de apă
poate forma obiectul dreptului de proprietate).
Codul civil foloseștenoţiunea de „bun” cu dublu înţeles. Mai întâi, într-un sens larg
„bunurile” desemneazăatât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea. Spre exemplu, oricine
poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui. Pe de altă parte în sens restrâns prin „bunuri” se
înţeleg numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale. În acest sens poate avea cineva
asupra bunurilorsau un drept de proprietate, sau un drept de folosinţă, sau numai servitute.
În strânsă legătură cu noţiunea de „bunuri” este cea de „patrimoniu”, considerat ca ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul se
compune din două laturi, anume latura activă alcătuită din drepturile patrimoniale (reale şi de
creanţă), şi latura pasivă, formată din obligaţiile patrimoniale. Este important de reţinut că între
noţiunile de patrimoniu şi de bun există o relaţie de tipul întreg-parte, cu menţiunea că bunurile pot fi
privite zolat, unul câte unul, dar şi în mod global ca universalitate juridică aparţinând inei persoane
[2.20, p.813].
Pornind de la dispoziţiile Codului civil şi observând că dezvoltarea societăţii a condus la
apariţia unor bunuri noi, necunoscute la data adoptării codului, doctrina a elevat mai multe criterii în
funcţie de care poate fi realizată clasificarea bunurilor.
Pentru Codul civil [1.3, art.288] distincţia fundamentă este cea între bunuri imobile şi bunuri
mobile, considerându-se că această distincţie cuprinde toate bunurile, reprezentând summa divisio în
materia bunurilor. Doctrina a criticat această clasificare, pe care o consideră imperfectă (pentru că
există bunuri care nu pot fi considerate nici imobile şi nici mobile, precum drepturile de autor) şi
incompletă (folosind un singur criteriu - cel al fixităţii - Codul civil nu ţine seama de faptul că

18
bunurile pot avea şi alte trăsături producătoare de consecinţe juridice, deşi uneori evocă asemenea
consecinţe; spre exemplu, plata se face diferit după cum este vorba de un bun individual determinat
ori un bun de gen.
Această importantă clasificare se realizează în funcţie de natura bunurilor, dar şi în raport de
calificareadată de legea civilă. Criteriul de bază este cel al fixităţii bunurilor, aşezarea lor în spaţiu.
Din reglementările Codului civil transpare şi concepţia că bunurile imobile sunt mai valoroase decât
cele mobile, astfel că merită o ocrotire specială, concepţie care s-a dovedit în timp a fi eronată [2.23,
p.72-76].
Bunurile imobile (nemişcătoare) sunt cele care au o aşezare fixă sau care sunt considerat prin
lege a avea o asemenea aşezare. Ele se împart în trei categorii: imobile prin natura lor, imobile prin
destinaţie şi imobile prin obiectul la care seaplică. Î acest sens, bunurile sunt imobile sau prin
naturalor, sau prin destinaţia lor, sau prin obiectul la care ele se aplică.
Bunurile imobile prin natura lor au o aşezare fixă în spaţiu, respectiv solul și totce se
încorporează acestuia. Ele sunt enumerate de lege: fondurile de pământ şi clădirile sunt imobile prin
natura lor; aşezate pe stâlpi, sunt imobile prin natura lor, Recoltele care încă se ţin de rădăcini, şi
fructele de pe arbori, neculese încă, sunt de asemenea imobile.
Bunurile imobile prin destinaţie sunt obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru
serviciul şi exploatarea acestui fond. Aşadar, aceste bunuri sunt, prin natura lor, lucruri mobile, însă
legea le declară imobile, dată fiind destinaţia lor, stabilită de proprietarul fondului (bun imobil prin
natura sa). Caracterul lor de bunuri accesorii faţă de un bun imobil prin natura sa determină
calificarea lor de bunuri imobile prin destinaţie [2.20, p.815].
Pentru a fi în prezenţa unui imobil prin destinaţie, trebui îndeplinite, după cumrezultă din
interpretarea textelor legale, două condiţii: una materială și una juridică.Condiţia materială constă în
existenţa unui raport de accesorietate, deafectarefizică sau voliţională, între bunul mobil şi imobilul
prin natura sa căruia îi servește. La rândul ei, condiţia juridică impune ca ambele bunuri să
aibăacelași proprietar,aşa încât, în consecinţă, proprietarul este liber să decidă când încetează caracterul
de accesorialitate al bunului imobil prin destinaţie.
Bunurile imobile prin obiectul la carese aplică sunt uzufructul lucrurilor imobile, servituţile,
acţiunile care tind a revendica unimobil. În doctrină s-a arătat motivat că trebuie considerate astfel și celelalte
drepturi reale asupra imobilelor, altele decât uzufructul şi servitutea, precum şi drepturile de creanţă
care au ca obiect darea unui lucru imobil [2.21, p.896]. În consecinţă, în categoria bunurilor imobile

19
prin obiectul la care se aplică trebuie incluse şi: drepturile reale imobiliare (altele decât dreptul de
proprietate), drepturile de creanţă corelative obligaţiei de a da un imobil, acţiunile în justiţie care au
ca scop valorificarea unui drept real asupra unui bun imobil.
Bunurile mobile(mişcătoare) sunt cel care nu au o aşezare fixă în spaţiu, cu menţiunea că
dispoziţiile Codului civil în materie au fost interpretate de jurisprudenţă în sensul că „toate bunurile
care nu sunt calificate expres ca imobile sunt bunuri mobile”. Şi bunurile mobile sunt de trei feluri:
mobile prin natura lor, mobile prin determinarea legii şi mobile prin anticipaţie [2.20, p.816].
Bunurile mobile prin natura lor nu au o aşezare fixă în spaţiu şi sunt, corpurile care se pot
transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de sine precum sunt animalele, precum şi cele
care nu se pot strămuta din loc în loc decât prin o putere străină, precum sunt lucrurile neînsufleţite.
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt, obligaţiile şi acţiunile care au de obiect sumele
exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de
industrie, chiar şi când capitalul acestor companii constă în imobile. Aceste acţiuni sau interese se
socot ca mobile numai în privinţa fiecăruia din asociaţi şi pe cât timp ţine asociaţia. Sunt asemenea
mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra
particularilor.
Codul civil nu se referă la bunurile mobile prin anticipaţie, însă doctrina consideră constant că
aceste sunt bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le privesc ca
mobile, anticipând situaţia lor viitoare. Intră în această categorie, fructele şi recoltele neculese încă,
arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei construcţii,piatra din carieră. Este important de
reţinut că aceste bunuri sunt înstrăinate cu anticipaţie printr-un act juridic, aşa încât, chiar dacă la
momentul încheierii actului elesunt, prin natura lor, imobile, prin voinţa părţilor şi având în vedere
scopul angajamentului juridic, devin mobile prin anticipaţie. Dar caracterul lor mobil este
relativadică numai în raporturile dintre părţile actului juridic civil, pentru că faţă de terţi vordeveni
mobile numai după desprinderea efectivă de fond.
Vom reţine că împărţirea bunurilor în imobile şi mobile prezintă importanţă datorită regimului
juridic diferit al celor două categorii, cu efecte juridice diferitele pe mai multe planuri, dintre care
amintim:
- în ceea ce priveşte efectele posesiei, pentru bunurile imobile posesia poate conduce la
uzucapiune, iar pentru mobile posesia de bună-credinţă valoreazăo prezumţie absolută şi irefragabilă
de proprietate; înplus, numai posesia imobiliară poate fi apărată prin intermediul acţiunilor posesorii;

20
 - înregistrarea înstrăinărilor se aplică, de principiu, în materia bunurilor imobile; în
general, înstrăinarea imobilelor este supusă unor cerinţe mai riguroase;
- executarea silită este supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil
sau un bun imobil.

Bunurile aflate în circuitul civil şi bunurile scoase din circuitul civil. Această împărţire
utilizează criteriul regimul circulaţiei juridice a bunurilor.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul actelor juridice, adică
bunurile care pot fi dobândite sau înstrăinate prin asemenea acte. In acest sens, numai lucrurile ce
sunt în comerţ pot fiobiectul unui contract. Aceste bunuri constituie regula, de unde rezultă că
dacălegea nu face nicio precizare cu privire la circulaţia juridică a unui bun, trebuie admiscă el face
parte din această categorie
Sunt incluse în această categorie, mai întâi, bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar pe
de altă parte, bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate în condiţii restrictive (de
exemplu, arme şi muniţii, produse şi substanţe toxice, obiecte de cult etc.).
Bunurile scoase din circuitul juridic civil sunt bunurile care nu pot forma obiectul unor acte
juridice civile, adică sunt inalienabile (precum, terenurile care fac parte din domeniul public, unele
substanțele psihotrope).
Importanţa acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte valabilitatea actelor juridice
civile sub aspectul obiectului lor, în sensul că este nulă înstrăinarea unor bunuri scoase din circuitul
civil sau cea care încalcă dispoziţii legale restrictive înaceastă materie [2.20, p.817].

Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic. Această clasificare se realizează

în funcţie de criteriul modului în care bunurile sunt determinate.
Mai întâi, bunurile individual determinate,sunt acele bunuri care potrivit naturii lor sau
voinţei părţilor unui act juridic civil individualizează prin însuşirii proprii, specifice fiecărui bun. Se
includ în această categorie, o casă anume, unicatele, un autoturism individualizat prin numărul de
înmatriculare etc.
La rândul lor, bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizează prin însuşirile
speciei sau categoriei din care fac parte, iar nu prin însuşiri proprii. Aceste bunuri sunt
individualizate prin număr, greutate, măsură etc.
În calificarea unui bun ca determinat individual sau generic, trebuie să ţinem seama nu doar
de natura bunului respectiv, ci şi de voinţa părţilor unui angajament juridic. Deşi ar putea părea
21
derutant că „voinţa părţilor poate schimba natura lucrurilor”, este uşor să acceptăm că un bun care
prin natura sa poate fi socotit generic, prin voinţa părţilor, exprimată în anumite circumstanţe, poate
fi privit ca determinat individual (un stilou, spre exemplu, este un bun determinat generic, mai ales
atunci când este produs în serie, dar stiloul poate fi considerat, atunci când este împrumutat unei
persoane, ca fiind individual determinat, prevăzându-se clar restituireaaceluiași exemplar [2.20,
p.818].

Clasificarea bunurilor în res certa şi res genera prezintă importanţă datorită urmării unor
regimuri juridice diferite, atât în privinţa momentului transmiterii dreptului real cu privire la ele şi în
privinţa transmiterii (suportării) riscului, cât şi în privinţa locului de executare a obligaţiei de predare.
Cu privire la momentul transmiterii dreptului real, în cazul înstrăinării bunurilor certe, acesta este
însuşi momentul formării acordului de voinţă intervenit între părţi, iar în cazul bunurilor generice,
transmiterea dreptului real operează pe data individualizării lor, care poate fi ulterioară celei a
formării acordului de voinţă.

În privinţa transmiterii (suportării) riscului (pieirii bunului), în cazul bunurilor certe riscul se
transmite din momentul acordului de voinţă, adică o dată cu dreptul de proprietate (dacă bunul
dispare după data formării contractului, riscul îl suportă dobânditorul chiar dacă bunul nu i-a fost
efectiv predat), iar în cazul bunurilor de gen, regula res perit domino face posibile două situaţii:
a) dacă lucrul piere după momentul formării acordului de voinţă, dar înainte de predare,
riscul îl suportă înstrăinătorul, datorită faptului că nu s-a transmis însă dreptul de proprietate;
b) dacă lucrul piere după predare, riscul îl suportă dobânditorul pentru că din acel
moment acesta a devenit proprietar.
În privinţa loculuide executare a obligaţiei de predare a bunurilor, dacă părţile nu l-au stipulat
expres, distingem:
a) în cazul bunurilor certe, obligaţia se va executa la locul unde se află bunul vândut la
momentul contractării;
b) în cazul bunurilor de gen, obligaţia se va executa la domiciliul debitorului. Plata
trebuie a se face în locul arătat în convenţie. Dacă locul nu este arătat, plata, înprivinţa lucrurilor
certe şi determinate,se va faceîn locul în care se află obiectulobligaţiei în timpul contractării. În orice
alt caz, plata se facela domiciliul debitorului).
Bunuri fungibile şi nefungibiie. Clasificarea bunurilor în bunuri fungibile şi bunuri
nefungibiie se face în raport de posibilitatea sau imposibilitatea înlocuirii lor în executarea unei
22
obligaţii civile. Se spune despre două lucruri că sunt fungibile între ele atunci când unul îl poate
înlocui pe celălalt în executarea unei obligaţii.Fungibilitatea apare ca o calitate juridică determinată
de caracterul material al bunurilor respective, exprimată prin echivalenţa lor cantitativă şi calitativă.
Bunurilesunt fungibile dacă sunt echivalente, iar echivalenţa se stabileşte printr-o măsuri comună,
care este aplicabilă mai ales bunurilor ce sunt determinate prin număr, măsură sau greutate [2.21,
p.535].
Bunurile fungibile sunt acele bunuri care, aflându-se într-un raport de echivalenţă, se pot
înlocui unele cu altele cu prilejul executării unei obligaţii, fărăsă afecteze valabilitatea plăţii. La
rândul lor, bunurile nefungibiie sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu prilejul executării unei obligaţii
civile, aşa încât debitorul nu poate fi liberat decât prin predarea bunului datorat.
Bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile,iarcele determinate individual sunt bunuri
nefungibiie. Însă, caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu doar de natura bunului, ci
poate fi stabilit şi de voinţa părţilor unui act juridic, aşa încât părţile pot conveni ca două bunuri certe
să fie considerata fungibile.
Această clasificare este importantă pentru aprecierea valabilităţii plăţii. Este desubliniat că
prin plată se înţelege executarea voluntară a obligaţiei de către debitorfără a distinge după obiectul
plăţii; nu este vorba numai despre remiterea unei sumede bani, cum s-ar înţelege la prima vedere, ci
de executarea oricărei obligaţii. Spre exemplu, în materie de împrumut, împrumutatul este dator să
restituie lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate, şi în timpul stipulat.Când este în
imposibilitate de a îndeplini datoria prescrisă, va plăti valoarea lor, calculată după timpul şi locul în
care urmează a se face restituţiunea.
Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere. Împărţirea bunurilor în bunuri frugifere şi bunuri
nefrugifere se face după cum sunt sau nu producătoare de fructe. Bunul frugifer este acela care poate
produce periodic, fără consumarea substanţei sale, alte bunuri ori produse, numite fructe. Este
nefrugiferbunul care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la produse fără consumarea substanţei
sale.
Distingemtreicategorii de fructe: naturale, industriale şi civile. Fructele naturale sunt cele care
se produc fără intervenţia omului, fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine;
producţia şi prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale. La rândul lor, fructele
industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin cultură. Fructele civile sunt chiriile caselor,
dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendele, adică, de regulă, echivalentul în bani al

23
folosirii unui bun.
Este important să reţinem că fructele se deosebesc la rândul lor de producte. Productelesunt
foloasele trase dintr-un bun, astfel încât atrage consumarea substanţei acestuia, precum marmura
dintr-o carieră ori nisipul dintr-o albie a unui râu.
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă importanţă juridică sub aspectul modului
lor de dobândire (adică la intrarea în patrimoniu): fructele naturale și industriale se dobândesc prin
culegere (percepere), pe când cele civile se dobândesc, prin simpla curgere a timpului, zi cu zi [2.20,
p,820].
Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Clasificarea bunurilor în bunuri divizibile şi bunuri
indivizibile se face în raport de împrejurarea dacă ele pot fi împărţite fără să-şi schimbe destinaţia
economică.
Bunurile divizibile sunt acele bunuri care, prin împărţire, nu-şi schimbă destinaţia. Bunurile
indivizibile sunt acelea care, dacă ar fi împărţite, şi-ar schimba destinaţii afectaţiunea. Este uşor să
admitem, spre exemplu, că o bucată de stofă este un bun divizibil, iar un autoturism este un bun
indivizibil.
Clasificarea în discuţie prezintă importanţă în materia partajului şi a obligaţiilor cu pluralitate
de subiecte. Mai întâi, pentru că, prin ipoteză, bunul indivizibil nu poate fi partajat, el va fi atribuit
unuia dintre copărtaşi sau va fi scos la vânzare prin licitaţie, pentru ca preţul obţinut să fie împărţit
între copărtaşi. Pe de altă parte, bunul indivizibil care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe
subiecte determină o indivizibilitate naturală, aşa încât fiecare debitor este ţinut să execute întreaga
prestaţie, iar fiecare creditor poate pretinde întreaga prestaţie.
Bunuri principale şi bunuri accesorii. Clasificarea bunurilor în aceste douăcategorii se face în
raport de corelaţia (legătura) dintre ele, corelaţie care poate ţine, fie de însuşirile bunului, fie de
voinţa omului.
Bunurile principalesunt bunurile care pot fi folosite, potrivit destinaţiei lor, tn mod
independent, fără a fi destinate să servească la folosirea altui bun. Bunurile accesorii sunt cele care
sunt afectate întrebuinţării altor bunuri: arcuşul pentru vioară, cheia pentru lacăt, antena pentru
televizor.
Importanţa juridică a acestei clasificări se vădeşte cu deosebire în planul executării
obligaţiilor civile, debitorul fiind ţinut să predea atât bunul principal, cât şi bunul accesoriu, dacă nu

24
s-a stipulat altfel, potrivit regulii exprimate în adagiul accesorium sequitur principale (accesoriul
urmează soarta juridică a principalului) [2.20, p.821].

Capitolul II
Titularii drepturilor subiective civile

2.1. Persoana fizică și capacitatea civilă a persoanei fizice

Destinatarul oricărui drept este omul, care apare din punct de vedere al dreptului pozitiv ca
produsul unei lente și sângeroase cuceriri a vieţii aociale, astfel că în orice stadiu de dezvoltare a unei
societăti noţiunea de personalitate constituie un concept juridic izvorât din experienţa vieţii sociale, și
supus ca atare acestei aprecieri colective, acelei limitări şi reglementări care este caracteristică ordinii
juridice, adică a normelor de drept pozitiv [2.10, p.44-45]. Afirmarea personalităţii juridice cunoaşte
în istoria umanităţii două direcţii majore. Prima priveşte tendinţa de eliberare a individualităţii
omului de limitele impuse de comunitatea mai largă a cetăţii ori a naţiunii, sau de comunitatea mai
restrânsă a ginţii sau familiei. Este o luptă de dezrobire a conştiinţei individuale din absorbirea ei în
conştiinţa colectivă, de cucerire a personalităţii de către individ împotriva personalităţii atribuite
grupului social, familial ori politico-religios. Cea de a doua priveşte lupta spre recunoaşterea
demnităţii de persoană oricărei fiinţe omeneşti şi eliminarea deosebirilor dintre indivizi din punct de
vedere al drepturilor acordate (deosebiri între persoane sui iuris şi alieni iuris, între oameni liberi şi
robi) [2.18, p.510].
In dreptul modem noţiunea tehnico-juridică de persoană fizică exprimă calitatea omului de a
fi subiect de drept civil, aşa încât prin simpla pronunţare a expresiei „persoană fizică” este
subînţeleasă calitatea de subiect de drept civil a omului. Trebuie semnalat că, deşi noţiunea de
persoană fizică aparţine, ab originem, dreptului civil, totuşi ea este folosită în prezent şi de alte
ramuri de drept pentru a exprima calitatea omului de subiect de drept într-o ramură sau alta (unele
ramuri folosesc şi termeni specifici pentru a exprima această calitate, precum în dreptul constituţional
termenul de cetăţean)-, de aceea expresia „persoană fizică” este însoţită uneori de atributul „ca
subiect de drept civil”.
Noţiune. în general, capacitatea juridică exprimă posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a
avea drepturi şi obligaţii, fiind o însuşire esenţială şi inerentă a persoanei fizice, în calitatea ei de

25
membru al societăţii. Pentru a explica personalitatea juridică Simion Bămuţiu, profesor de drept
natural la Iaşi, arăta la jumătatea secolului al XlX-lea că „mai înainte de toate vine întrebarea: ce este
persoana sau personalitatea juridică?”, pentru a răspunde că „personalitatea juridică constă în
capacitatea de fi subiect de drepturi şi obligaţii”. Dar „care fiinţe au această capacitate?”. Răspunsul
este că „această capacitate sau proprietate o au nemijlocit şi în mod necesar oamenii ca fiinţe supuse
legii morale”, iar „semnele din care pot cunoaşte că o anumită fiinţă este om, adică fiinţă sensitiva
raţionale pe care sunt dator să o respect, sunt urmele indubitabile ale raţionabilităţii care le percep
întru însă: un corp de om, faţa de om şi o lucrare omenească, aşa încât să o pot considera ca pe o
fiinţă asemeni mie, atunci presupun că acea fiinţă este om, fiinţă raţională [2.18, p.510].
Natura omenească, ceea ce pot cunoaşte în fiinţele care mă întâmpină, e pentru mine titlul
personalităţii lor juridice.
În dreptul modem este suficient ca o fiinţă umană să existe pentru ca ea să dobândească în
mod automat şi calitatea de subiect de drept, pentru că astăzi, odată cu abolirea sclaviei în dreptul
intern şi în dreptul internaţional [1.1, art. 4]: Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie, nici în robie; sclavia
şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor), existenţa biologică este necesară şi
suficientă pentru a avea capacitate juridică.
Calitatea de subiect de drept a fiinţei umane nu este condiţionată, după cum vom vedea, nici
de existenţa facultăţii sale de a discerne, de aptitudinea şi puterea sa psiho-intelectuală de a aprecia şi
de a deosebi între bine şi rău, licit şi ilicit, moral şi imoral, pentru că existenţa capacităţii juridice nu
este condiţionată de existenţa discernământului juridic. Când susţinem principiul egalităţii juridice a
fiinţelor umane este uşor să acceptăm că minorul şi alienatul mintal (pus sau nu suiş interdicţie) sunt
şi ei persoane fizice, subiecte de drept, şi au capacitate juridică.
Este important să reţinem că dacă „omul, prin simplul fapt că e om, este o persoană”, trebuie
să admitem şi că „numai omul este persoană”, fiind exclus ca lucrurile, animalele să se bucure de
personalitate juridică [2.16, p.276]. Este adevărat că animalele au o anumită „sensibilitate” şi o
„conştiinţă relativă” care ne obligă să avem faţă de ele anumite responsabilităţi, aşa încât de multă
vreme se discută despre protecţia animalelor şi există legi (chiar instanţe specializate) în acest sens
(în Franţa Legea Grammond din 1857 îi amenda pe cei care chinuiesc animalele, chiar dacă sunt
proprietari). Ca tot ceea ce este viu, animalele trebuie respectate, dar niciunul din aceste aspecte nu
face din ele o persoană, nu le conferă personalitate juridică (Legea franceză din 6 ianuarie 1999 arată
că animalul nu este decât un lucru).

26
 Doctrina avertizează că dreptul modem se confruntă nu doar cu personalizarea animalelor sau
lucrurilor, dar şi cu reificarea persoanei (res/rei - lucru), care este la fel de periculoasă. Se arată că
distincţia între persoana umană şi lucruri constituie un fundament important al civilizaţiei actuale, de
vreme ce susţine demnitatea persoanei şi a permis abolirea sclaviei ori acordarea unui tratament egal
străinilor faţă de naţionali, dar în prezent această distincţie este alterată prin diferite dispoziţii ce
determină treptat o „reificare parţială a persoanei” şi o „personificare parţială a lucrurilor” [2.23,
p.4]. Acest proces care poate apropia poziţia persoanei fizice de cea a unor lucruri se manifestă pe
multe planuri: se contractează cu un distribuitor „automat”, se semnează un act juridic cu un „cod
informatic”, dreptul la imagine se comercializează (un comerciant obţine acordul unei persoane de a-
i folosi imaginea pentru a face publicitate unui produs), un sportiv este „vândut” de la un club la altul
(în fotbal sumele acestor tranzacţii sunt fabuloase), se donează un organ ori se dispune asupra unui
embrion uman prelevat de la o persoană şi implantat alteia, iar exemplele se înmulţesc de la o zi la
alta.
Depăşind aceste „riscuri”, vom reţine vocaţia omului de a avea drepturi şi obligaţii în toate
ramurile dreptului, „capacitatea juridică” a persoanei fizice aşezând-o în sistemul dreptului. Pentru a
defini însă capacitatea civilă, având în vedere sistematizarea dreptului în ramuri, în doctrină s-a
subliniat că este necesar să se ţină seama de două premise: mai întâi, capacitatea civilă este o parte a
capacităţii juridice (o parte a capacităţii de drept); pe de altă parte, pe planul structurii sale,
capacitatea civilă este o noţiune sintetică generală, deoarece capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu alcătuiesc împreună capacitatea civilă a persoanei.
Pe baza acestor considerente, capacitatea civilă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii
sale juridice care constă în capacitatea de a avea şi a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi
asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice [2.7, p.41].
Capacitatea civilă a persoanei fizice este expresia câmpului de acţiune a acesteia ca subiect de
drept civil, iar în lipsa acesteia calitatea de subiect de drept civil ar fi golită de conţinut. După cum
vom vedea, această categorie juridică concepe şi defineşte persoana fizică în puterea ei de a fi titulară
de drepturi şi obligaţii civile şi de a le exercita şi executa, după caz.
Este unanim admis că în structura capacităţii civile a persoanei fizice intră două elemente:
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Distincţia între cele două elemente ale capacităţii civile este mai veche, fiind întâlnită în
Codul Calimach, care prevede în art. 26 capacitatea de folosinţă („tot omul are drituri fireşti, care cu

27
desăvârşire se înţeleg prin povăţuirea minţii cuvântătoare, deci dar trebue a se socoti o personă”), iar
în art. 29 capacitatea de exerciţiu („tot omul se socoteşte vrednic a-şi câştiga drituri, însă după
rânduielile hotărâte de legi”). De asemenea, art. 434 C.civ. dispunea, cu privire la capacitatea de
exerciţiu, că persoana majoră este capabilă „a face toate actele privitoare la viaţa civilă”, pentru a
menţiona în alte dispoziţii excepţiile de la regula capacităţii de exerciţiu. Dar dacă această parte a
capacităţii civile este prevăzută în mod expres şi în general în Codul civil, capacitatea de folosinţă, în
sensul ei general, nu este prevăzută, ci se desprinde din noţiunea de persoană în sens juridic şi din
dispoziţiile speciale pentru anumite raporturi juridice.
Capacitatea de folosinţă este, potrivit Codului civil al R.M [1.3, art.18], „capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii” şi pornind de la aceste dispoziţii legale doctrina noastră a definit capacitatea de
folosinţă, în principiu, în acelaşi fel. S-a impus opinia potrivit căreia capacitatea de folosinţă este
acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii
civile. O interpretare sistematică a dispoziţiilor Codului civil ne determină să reţinem în definiţia
capacităţii de folosinţă aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile, iar nu drepturi subiective şi
obligaţii în general.
În esenţă, capacitatea de folosinţă exprimă calitatea omului de a fi subiect de drept civil, adică
titular de drepturi şi obligaţii civile. Sub aspect terminologic în doctrină şi jurisprudenţă se foloseşte
alături de expresia „capacitate de folosinţă” şi expresia personalitate juridică (uneori pentru a defini
numai capacitatea de folosinţă a persoanei juridice) sau, preluând definiţia legală, „capacitate de a
avea drepturi şi obligaţii” [2.18, p.514].
Capacitatea de exerciţiu este, potrivit art. 19 din Codul civil al R.M. „capacitatea persoanei de
a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”. Fără a intra aici în detalii,
amintim că actul juridic este, în dreptul civil, cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii, care
implică voinţa conştientă şi calificată a autorului său, în sensul că doreşte expres producerea unor
efecte juridice (drepturi şi obligaţii). Este motivul pentru care problema capacităţii de exerciţiu a
persoanei fizice apare în perspectiva unui proces de dezvoltare, în care facultăţile mintale, astfel cum
se oglindesc în manifestările de voinţă ale omului, joacă un rol decisiv. în acest cadru este uşor să
înţelegem de ce vârsta devine un criteriu de recunoaştere a capacităţii de exerciţiu, în virtutea căreia
omul dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii prin încheierea de acte juridice civile personal şi
singur, fără intervenţia juridică a altei persoane.

28
 Pornind de la dispoziţiile legale menţionate, doctrina noastră defineşte capacitatea de
exerciţiu a persoanei fizice ca acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea
acestuia de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin
încheierea de acte juridice [2.7, p.43].
Este important să reţinem că împărţirea capacităţii persoanei fizice în capacitate de folosinţă
şi capacitate de exerciţiu întâlnită în dreptul civil nu se va regăsi în toate ramurile dreptului.
Determinată de lege, capacitatea juridică a persoanei fizice se deosebeşte de la o ramură la alta, în
unele ramuri se divide în cele două elemente, iar în alte ramuri o asemenea diviziune nu apare.
Practic, se poate divide capacitatea juridică în cele două elemente menţionate numai în acele ramuri
de drept unde drepturile subiective pot aparţine unui titular fără să necesite simultan şi exerciţiul lor
de către acesta. în acest sens, în dreptul procesual civil se admite că noţiunea de capacitate procesuală
nu este altceva decât aplicaţiunea pe plan procesual a capacităţii civile. Capacitatea procesuală de
folosinţă este aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, pe plan procesual,
iar capacitatea procesuală de exerciţiu este capacitatea unei persoane, care are folosinţa dreptului, de
a angaja şi conduce personal procesul civil, îndeplinind obligaţiile şi realizând drepturile procesuale,
pentru a valorifica în justiţie dreptul litigios. De altfel, Codul de procedură civilă arată expres că
„orice persoană care are folosinţa drepturilor poate să fie parte în judecată” , iar „persoanele care nu
au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate
în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor” şi dispune că
„lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a pricinii”.
Pe de altă parte, în cazul acelor drepturi subiective care impun, odată cu existenţa lor, şi
exercitarea lor de către titular, aşa cum este cazul drepturilor politice, nu mai vorbim de împărţirea
capacităţii juridice. Se va observa că, în domeniile în care legea stabileşte condiţii identice pentru
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, acestea apar ca o instituţie unitară care va
determina, printre altele, folosirea unei singure denumiri, precum capacitate juridică de drept
constituţional ori „calitate de subiect de drept” cu menţiunea ramurii ori domeniului respectiv. Spre
exemplu, s-a subliniat că în dreptul constituţional nu putem vorbi de o diviziune a capacităţii,
deoarece distincţia dintre capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu, importantă în dreptul civil, este
lipsită de însemnătate în acele ramuri în care capacitatea de exerciţiu se naşte împreună cu cea de
folosinţă şi în aceleaşi condiţii [2.7, p.45].

29
 In doctrină s-a conturat o controversă cu privire la întinderea capacităţii civile, problema fiind
dacă aceasta este o capacitate generală (în sensul de „capacitate în toate ramurile dreptului” sau de
„capacitate în societate”) sau este o capacitate de ramură, adică de drept civil [2.24, p.16].
Într-o primă opinie, se consideră că noţiunea de capacitate civilă are vocaţie generală, iar
capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu „alcătuiesc împreună capacitatea civilă în înţeles de capacitate
în societate şi nu de capacitate de drept civil, cu restrângeri ce pot varia de la o ramură la alta a
dreptului”.
În cealaltă opinie, pe care o considerăm întemeiată, capacitatea civilă este o capacitate de
ramură, specifică dreptului civil [2.23, p.68], pentru care au fost aduse mai multe argumente, Mai
întâi, un argument de consecvenţă logico-juridică, pentru că din moment ce se recunoaşte autonomia
diferitelor ramuri trebuie să se admită şi consecinţele care decurg de aici, adică, printre altele,
recunoaşterea capacităţii specifice fiecărei ramuri de drept. Aceasta nu afectează unitatea şi
unicitatea capacităţii juridice a persoanei, aşa cum sistematizarea dreptului în ramuri nu afectează
unitatea şi unicitatea sa.
Pe de altă parte, există deosebiri între capacitatea civilă şi capacitatea în alte ramuri de drept,
deosebiri care privesc structura, începutul, conţinutul şi încetarea capacităţii, pentru care diferitele
ramuri cuprind soluţii diferite. Spre exemplu, cât priveşte structura capacităţii, se admite că nu în
toate ramurile de drept este necesară şi posibilă disocierea ei în capacitate de folosinţă şi de exerciţiu,
cum şe întâmplă în dreptul civil şi dreptul procesual civil.

2.1.1. Capacitatea de folosință a persoanei fizice

Potrivit art. 18 alin. (1) din Din Codul civil al RM, după cum am văzut deja, capacitatea de
folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, iar o interpretare sistematică a dispoziţiilor
legale românești ne determină să reţinem în definiţia capacităţii de folosinţă aptitudinea de a avea
drepturi şi obligaţii civile, iar nu drepturi subiective şi obligaţii în general.
Din definiţiile întâlnite în doctrina noastră vom reţine pe acea potrivit căreia capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea
acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile [2.23, p.69]. În esenţă, capacitatea de folosinţă a

30
persoanei fizice exprimă calitatea omului de a fi subiect de drept civil, adică participant la raporturile
juridice civile.
În doctrină a fost criticată alegerea expresiei „capacitate de folosinţă” pentru a desemna
capacitatea „de a avea drepturi şi obligaţii”, considerându-se că termenul „folosinţă” semnifică
dreptul de a folosi un bun şi trimite la ideea de a-1 utiliza, întrebuinţa sau de a profita de acesta. S-a
criticat, de asemenea, practica utilizării alternative a altor expresii cu aceeaşi semnificaţie, precum
expresia „personalitate juridică”, considerându-se că această inconsecvenţă terminologică este de
natură a crea incertitudine în ce priveşte semnificaţia acestui concept. Pornind de la ideea că această
capacitate este un element intrinsec, o condiţie sine qua non a calităţii de subiect de drept, se
consideră că expresia „capacitate subiectivată’’ este cea mai adecvată pentru a-i reda semnificaţia şi
specificitatea, aptă să exprime conţinutul conceptului pe care îl nominalizează. Trebuie însă să
admitem însă că în legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă s-a impus expresia „capacitate de folosinţă”,
aşa încât folosirea unei alte noţiuni are de învins o „tradiţie” diferită, cu argumente greu de înlăturat.
Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă sunt:
- Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice;
- Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice;
- Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice;
- Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice;
- Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice;
- Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Prin „legalitatea” capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice înţelegem acea însuşire a acestei capacităţi de a fi reglementată numai prin lege,
sub toate aspectele sale: instituire, început, conţinut, încetare. Capacitatea de folosinţă ţine exclusiv
de domeniul legii, este creaţia legii, iar nu de domeniul voinţei individuale [2.7, p.52], cu menţiunea
că dispoziţiile legale din materia capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt de ordine publică.
Instituirea sau recunoaşterea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este realizată, prin
dispoziţii legale, precum: art. 18 alin. (1) din Codul civil (Capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor), care, interpretat în sensul care interesează aici, exprimă tocmai ideea recunoaşterii
capacităţii de folosinţă persoanelor fizice; Constituţie: „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”.

31
 Începutul şi încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt reglementate în art. 18,
alin.(2) Cod civil, capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează la moartea
acesteia”. În fine, pentru a surprinde ideea reglementării legale a conţinutului capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice vom trece la următorul caracter al acesteia.
Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Prin „generalitatea” capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice înţelegem însuşirea acestei capacităţi de a fl aptitudinea, generală a omului de a avea
toate drepturile şi obligaţiile civile”.
Cu privire la acest caracter, în doctrină s-a subliniat că „fiecare om este deopotrivă susceptibil
de oricare drept privat; sau, cu alte cuvinte, fiecare om posedă deplinătatea capacităţii”. S-a subliniat,
de asemenea, că „în ultimă analiză, capacitatea de folosinţă prefigurează, potenţial, toate drepturile
subiective pe care le poate dobftndi o persoană fizică. Ea nu se confundă cu aceste drepturi, ci
exprimă numai aptitudinea generală, abstractă, de a le dobândi” [2.39, p.14].
Este important să reţinem aici că legea civilă nu poate şi nici nu trebuie să cuprindă un
inventar al drepturilor şi obligaţiilor civile ale persoanelor fizice, ci oferă posibilitatea ca persoana să
dobândească orice drept, intervenind însă acolo unde anumite raţiuni determină interzicerea unui
drept. Practic, după cum vom vedea, conţinutul generos al capacităţii de folosinţă este dat de ideea că
persoana fizică este liberă să dobândească toate drepturile şi să-şi asume toate obligaţiile civile pe
care legea nu i le interzice expres. în dreptul civil, conţinutul capacităţii de folosinţă poate fi exprimat
prin ideea că „persoanei fizice îi este permis tot ce nu este interzis”, aşa încât domeniul libertăţii este
aici foarte larg.
Acest caracter rezultă din definiţia legală a capacităţii de folosinţă cuprinsă de art. 18 alin. (1)
din Codul civil al RM „capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”, care
trimite la toate drepturile şi obligaţiile civile, de vreme ce nu menţionează expres unele sau altele.
Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. În dreptul civil regula este că
drepturile subiective pot fi transmise liber (prin încheierea unor acte civile; Codul civil
reglementează expres cesiunea de creanţă), iar bunurile pot forma obiectul unui act de înstrăinare
(dreptul de proprietate asupra bunului cuprinde şi prerogativa dispoziţiei juridice), aşa încât
alienabilitatea constituie regula, iar inalienabilitatea constituie excepţia. Dar capacitatea de folosinţă
a persoanei fizice nu este un drept subiectiv, ci aptitudinea, vocaţia juridică, de avea toate drepturile
şi, cu atât mai puţin, nu este un lucru.

32
 Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este expres consacrată în art.23 alin.
(3), (4) din Codul civil, nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă.
În stadiul actual al civilizaţiei, capacitatea de folosinţă este o însuşire esenţială şi inerentă a
fiinţei umane, aşa încât este exclus să constituie obiect al unor acte juridice de renunţare din partea
subiectului de drept căruia ea îi aparţine. în doctrină s-a subliniat că actele juridice prin care un
subiect de drept renunţă parţial sau total, temporar sau definitiv, la capacitatea sa de folosinţă vor fi
lovite de nulitate absoluţi, dar nu trebuie să conftindlm „renunţarea la un anume drept subiectiv civil
concret sau fnstr&inarea unui astfel de drept, operaţii pe deplin posibile, cu renunţarea la însăşi
aptitudinea generală de a dobândi acel drept sau de a-şi asuma o obligaţie, această din urmă renunţare
fiind de natură a aduce atingere însăşi calităţii de subiect de drept, fiind deci interzisă de lege”. Spre
exemplu, creditorul poate renunţa la dreptul său de creanţă (lăsând să treacă termenul de prescripţie,
spre exemplu) ori reclamantul dintr-un proces civil poate renunţa la judecată sau chiar la dreptul
pretins, dar niciunul nu poate renunţa la acea parte din capacitatea sa de folosinţă în virtutea căreia
poate dobândi în viitor drepturi de creanţă ori calitatea de reclamant.
Legea civilă interzice renunţarea parţială la capacitatea de folosinţă şi, renunţarea totală care
ar echivala cu o adevărată moarte civilă a unei fiinţe umane, protejând astfel subiectul de drept
împotriva propriilor tentaţii de moment şi înlăturând o posibilă sursă a sclaviei modeme. Dacă
titularul capacităţii de folosinţă nu poate renunţa singur la aceasta, o altă persoană nu poate dispune
în locul său de capacitatea de folosinţă.
Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Prin intangibilitatea capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice înţelegem caracteristica acesteia de a nu i se putea aduce limitări,
îngrădiri decât în mod excepţional şi numai prin texte exprese de lege. Consacrând acest caracter,
precizăm că nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Vom observa, mai întâi, că în concepţia actuală, regula în această materie o constituie
capacitatea de folosinţă neîngrădită („deplină”, nelimitată prin norme juridice), iar limitarea,
„îngrădirea” capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constituie excepţia, care poate exista numai „în
cazurile” prevăzute expres de lege. Pe de altă parte, atunci când legea prevede o anumită limitare a
capacităţii de folosinţă, trebuie să stabilească şi „condiţiile” în care aceasta poate opera.
În doctrină s-a subliniat că legea menţionează corect „îngrădirea” capacităţii de folosinţă şi nu
se referă la „lipsirea” de această capacitate (aşa cum admite în cazul capacităţii de exerciţiu) pentru

33
că este de neconceput ca o fiinţă umană să fie lipsită de capacitatea de folosinţă. Reglementând
numai posibilitatea de îngrădire a capacităţii de folosinţă, legea exclude implicit, dar categoric,
posibilitatea lipsirii persoanei fizice de întreaga capacitate de folosinţă [2.7, p.53]. Dacă
inalienabilitatea protejează capacitatea de folosinţă chiar împotriva titularului ei şi îi asigură
„generalitatea", intangibilitatea îi asigură protecţie chiar faţă de lege, garant&ndu-i existenţa şi un
minim de conţinut.
Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este consacrat şi în art. 16 al
Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, potrivit căruia „orice om are
dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică”. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale prevede condiţiile în care poate opera restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al
unor libertăţi. Sunt astfel impuse limitele intervenţiei legii pentru a îngrădi capacitatea de folosinţă,
pentru că, deşi garanţia constituţională se referă explicit la exercitarea drepturilor, ea garantează
implicit, dar neîndoielnic, şi caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă, pentru că nu ar putea fi
garantat exerciţiul drepturilor fără a garanta în prealabil existenţa, recunoaşterea acestora. îngrădirea
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice poate interveni cu respectarea unui raport rezonabil între
mijlocul ales de legiuitor şi gravitatea efectelor sale asupra situaţiei persoanei.
Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. După cum se ştie, egalitatea în drepturi
este un principiu fundamental al dreptului modem şi, deci, al dreptului civil.
In dreptul constituţional egalitatea îtn drepturi a cetăţenilor este principiul potrivit căruia cetătenii fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică,
avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi
legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică şi socială, fără privilegii şi fără
discriminări, sunt trataţi în mod egal de autorităţile publice şi de ceilalţi.
Pe planul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice acest principiu, reglementat în dreptul
intern şi în dreptul internaţional, se exprimă tocmai în „egalitatea” acesteia. Sexul, rasa,
naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nicio înrâurire asupra capacităţii.
Termenul „înrâurire” folosit de lege este sugestiv şi exprimă clar ideea că acele caracteristici
personale asupra cărora individul nu are un control sau are un control slab şi care nu reflectă meritele
sau capacităţile sale nu pot influenţa aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii.
„Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi proclamă primul
articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, pentru a dispune în art. 7 că „toţi oamenii sunt

34
egali în faţa legii şi au dreptul fără deosebire la o protecţie egală a legii”. Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului consacră şi el „egalitatea” şi prevede expres că „toate
persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii.
în această privinţă, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o
ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe
orice împrejurare” [1.1, art.7].
De o importanţă aparte sunt dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană a drepurilor omului:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără
nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie”.
Din normele menţionate se observă că egalitatea este privită mai ales ca „nediscriminare”,
considerându-se că principiul nediscriminării este o formă modernă şi cerfecţionată a principiului
egalităţii, iar enumerarea criteriilor ce nu pot constitui bazt vreunei discriminări este exemplificativă,
iar nu limitativi. Practic, nici o împrejurare nu poate justifica ideea că persoane aflate în aceeaşi
situaţie vor avea o capacitate de folosinţă diferită, dar nu este exclus a se distinge între persoane
aflate în situaţii diferite [2.18, p.524].
Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Acest caracter al capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice constă în însuşirea acesteia de a fi recunoscută tuturor oamenilor. Aşadar,
universalitatea fixează titularii capacităţii de folosinţă şi afirmă ideea că toţi oamenii au această
capacitate. Asemenea egalităţii, acest caracter al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
consacrat nu doar în dreptul intern, dar şi în dreptul internaţional.
Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor, după cum am mai văzut, nimeni nu
poate fi lipsit de capacitatea de folosinţă.
Caracterul universal al capacităţii de folosinţă este impus de art. 6 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului astfel: „Fiecare are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde
s-ar afla”, şi în termeni asemănători în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
art. 16: „Orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică”.

35
 Universalitatea capacităţii de folosinţă exprimă ideea că toţi oameni au această capacitate
indiferent de timpul şi locul unde se află. Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.

2.1.2. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se bucură atât de o definiţie legală, prevăzută în
art. 19 alin. (1) din Codul civil al Republicii Moldova, cât şi de definiţii date în doctrină.
Mai întâi, potrivit art. 19 alin. (1), „capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a
dobândi prin fapta proprie și de a exercita drepturile civile, de a-şi asuma personal obligaţii și de a le
executa”.
Pe de altă parte, definiţiile doctrinei conţin, în general, aceleaşi elemente, cu diferenţe de
formulare de la un autor la altul [2.4, p.575]. În ceea ce ne priveşte, susţinem opinia potrivit căreia
definiţia capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice trebuie să conţină aspecte esenţiale, precum:
1) corelaţia acestei noţiuni cu noţiunea de gen, „capacitatea civilă” a omului;
2) capacitatea de exerciţiu presupune încheierea de acte juridice civile, iar nu a oricăror acte
juridice, care ar aparţine altor ramuri de drept;
3) încheierea de acte juridice priveşte nu numai exercitarea de drepturi şi asumarea de
obligaţii civile, dar şi dobândirea de drepturi subiective civile şi executarea i obligaţiilor civile.
I Faţă de aceste elemente, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a
capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi şi exercita drepturi civile
şi de a-şl asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile [2.7, p.104]
Pentru a reţine corelaţia dintre capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice putem să pornim de la particularităţile surselor drepturilor subiective civile. Din analiza
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice am reţinut că exprimă „calitatea de subiect de drept civil”,
fiind inerentă calităţii de om, aşa încât aparţine oricui, indiferent de vârstă, începând din momentul
naşterii sau, în condiţiile menţionate, chiar anterior naşterii, de la concepţiune.

36
 Intrarea în raporturi juridice se poate înfăptui prin fapte juridice sau prin acte juridice
[2.4183]. Faptele juridice, în înţeles restrâns, cuprind: în primul rând, evenimentele juridice care se
produc independent de voinţa omului şi, în al doilea rând, acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de
a produce efecte juridice (nu fără intenţie în general), efecte care se produc în virtutea legii.
Angajarea unei persoane prin evenimente juridice nu presupune neapărat că acea persoană are
discernământ, de vreme ce, prin ipoteză, evenimentele se produc în afara voinţei sale.
La rândul lor, acţiunile omeneşti cuprinse în noţiunea de fapte juridice comportă următoarea
distincţie:
1) pentru a fi săvârşite implică mai degrabă posibilitatea omului „de a acţiona” decât
aptitudinea sa de a distinge între bine şi rău (este clar că omul poate „acţiona”, înainte de „a avea o
maturitate deplină”);
2) pentru a atrage efecte juridice sau răspunderea autorului (cel care a săvârşit faptul) se cere
un discernământ elementar suficient pentru a permite unei persoane să ştie că anumite fapte nu
trebuie săvârşite, fără a fi necesar ca pentru însuşirea unei astfel de conduite să se aştepte împlinirea
unei anumite vârste. Oricum, efectele juridice ale acţiunilor ilicite (delicte civile) se produc în
virtutea legii şi nu pentru că autorul acţiunii a urmărit producerea lor.
Dar actele juridice sunt, nu-i aşa?, manifestări de voinţă, acţiuni omeneşti săvârşite cu intenţia
precisă de a produce anumite efecte juridice, pe care persoana le urmăreşte în mod conştient. În
consecinţă, nu este suficient să existe un subiect de drept, pentru ca acesta să încheie personal acte
juridice. Este nevoie ca persoana să aibă o maturitate deplină. Dacă nu se poate nega niciunui om
capacitatea de folosinţă, realitatea demonstrează că maturitatea pentru a încheia acte juridice se
dobândeşte la o anumită vârstă. Pentru aceste argumente, legea civilă stabileşte deosebirea dintre
simpla existenţă a omului", suficientă pentru a-i conferi calitatea de subiect de drept, şi „aptitudinea
de a acţiona în mod conştient”, necesară pentru a-i conferi capacitatea de a se angaja juridic, încheind
personal acte juridice. Capacitatea de exerciţiu nu se confundă cu „aptitudinea de a dobândi drepturi
şi obligaţii civile”, ea este aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile şi a-şi asuma şi executa
obligaţiile civile prin „încheierea unor acte juridice”.
În doctrină s-a subliniat, pe bună dreptate, că întemeiată pe capacitatea de folosinţă, pe
calitatea omului de subiect de drept, capacitatea de exerciţiu porneşte de la premisa dobândirii unei
anumite maturităţi de către persoană şi exprimă juridiceşte această maturitate prin posibilitatea de a
încheia acte juridice. Legea are în vedere importanţa şi particularităţile acestor izvoare de drepturi şi

37
obligaţii civile în sistemul surselor drepturilor şi obligaţiilor civile. În plus, în conţinutul capacităţii
de exerciţiu se va reţine nu simpla aptitudine abstractă de a fi parte într-un act juridic, aptitudine care
există în conţinutul capacităţii de folosinţă, ci aptitudinea persoanei de a încheia personal şi singură
aceste acte juridice, iar nu prin intermediul sau cu încuviinţarea altor persoane. De esenţa capacităţii
de exerciţiu este, după cum vom vedea, tocmai aptitudinea subiectului de drept de a încheia personal
şi singur acte juridice, iar nu prin intermediul sau cu asistenţa altor persoane.
Capacitatea de exerciţiu este reglementată, alături de capacitatea de folosinţă, în mai multe
acte normative.
Iniţial, până după cel de-al doilea război mondial, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
era reglementată, cum este firesc, în Codul civil. În doctrină se susţine, pe bună dreptate,
reintroducerea acestor reglementări în Codul civil sa într-un viitor cod civil [2.7, p.105], de vreme ce
materia capacităţii civile face parte integra din problematica instituţiei persoanelor, care la rândul lor
trebuie să se regăsească Codul civil. Reglementarea instituţiei persoanelor printr-o lege specială, în
afail Codului civil, a fost determinată de „realităţile social-politice” ale perioadei în calp s-a realizat,
dar în prezent nimic nu mai justifică această soluţie.
În rezultat, capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte
juridice civile.
Premisele capacităţii de exerciţiu. Două sunt premisele capacităţii de exerciţiu a persoanei
fizice:
- existenţa capacităţii de folosinţă a persoanei fizice;
- existenţa discernământului.
Prima premisă nu ridică probleme, de vreme ce, după cum am văzut, în dreptul modem un
caracter juridic al capacităţii de folosinţă a omului este universalitatea sa, în sensul că aparţine tuturor
oamenilor.
A doua premisă aduce în discuţie facultatea omului de a discerne, de a judeca limpede, cu
pătrundere, şi de a aprecia un lucru la justa lui valoare. Sau, pentru că suntem în dreptul civil, vom
admite că discernământul cuprinde puterea omului de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice
civile ale manifestării sale de voinţă [2.18, p.578].
Existenţa fizică, biologică, a omului determină existenţa sa juridică, dar nu este suficientă
pentru a susţine o „viaţă juridică proprie”. Reglementarea legală a capacităţii de exerciţiu este astfel
realizată încât absenţa discernământului sau existenţa lui într-o măsură insuficientă să nu se întoarcă

38
împotriva intereselor participantului la viaţa juridică. Legea intervine şi condiţionează recunoaşterea
capacităţii de exerciţiu de puterea omului de a înţelege şi a evalua corect semnificaţia participării lui
la viaţa juridică. Discernământul exprimă facultatea omului de a aprecia corect semnificaţia actelor
sale de conduită, iar încheierea oricărui act juridic civil comportă în mod necesar o asemenea
facultate. Existenţa discernământului depinde de atingerea unui anumit stadiu de dezvoltare a vieţii
psihice a omului, la care se ajunge numai la o anumită vârstă, precum şi de desfăşurarea normală a
proceselor gândirii omului. în esenţă, discernământul depinde de vârsta şi de sănătatea minţii omului,
elemente de care legea ţine seama în reglementarea capacităţii de exerciţiu.
Pentru corecta înţelegere a instituţiei capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice trebuie să
reţinem cele două premise ale acesteia: capacitatea de folosinţă şi discernământul. Mai întâi,
capacitatea de folosinţă este acordată omului necondiţionat, el poate avea drepturi şi obligaţii civile,
indiferent de izvorul lor concret: eveniment, acţiune omenească ori actul juridic. Dimpotrivă,
capacitatea de exerciţiu este acordată în considerarea discernământului şi priveşte exclusiv actele
juridice civile (ea nu are legătură cu faptele juridice stricto sensu) [2.7, p.107]. Iată situaţia unui
minor de 5 ani care primeşte o moştenire importantă, ceea ce este absolut posibil pentru că are
capacitate de folosinţă. Dar el nu poate să vândă bunuri din moştenirea primită, pentru că nu are
capacitate de exerciţiu şi asta pentru că nu are discernământul necesar pentru a încheia personal şi
singur un asemenea act. Nu este exclus ca anumite bunuri din moştenirea primită să necesite măsuri
urgente de conservare (care nu pot aştepta până la majoratul civil al proprietarului). Asemenea
măsuri pot fi luate, în numele minorului şi pentru el, de către reprezentantul său legal (de regulă,
părinţii), ceea ce este posibil pentru că în conţinutul capacităţii de folosinţă intră şi aptitudinea de a
avea drepturi şi obligaţii civile izvorâte din acte juridice civile.
Ţinând seama de existenţa şi calitatea discernământului, observând că „experienţa de viaţă”
necesară pentru o „viaţă juridică proprie” se dobândeşte treptat, prin înaintarea în vârstă, legea
reglementează în materia capacităţii de exerciţiu trei situaţii distincte:
- lipsa capacităţii de exerciţiu;
- capacitatea de exerciţiu restrânsă;
- capacitatea de exerciţiu deplină.
Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu:
1) minorii sub 14 ani;

39
 2) alienaţii ori debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească; situaţia lor este considerată a
corespunde unei lipse totale a discernământului.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă aparţine minorilor între 14 şi 18 ani, perioadă considerată a
corespunde discernământului în formare, situaţie de tranziţie între lipsa discernământului şi existenţa
deplinului discernământ.
În fine, au deplină capacitate de exerciţiu majorii, persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani
considerându-se a avea deplină maturitate pentru o viaţă juridică proprie. Prin excepţie, femeia
măritată înainte de 18 ani, în condiţiile legii, dobândeşte capacitate de exerciţiu.
Îînainte de a analiza fiecare dintre cele trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu a persoanei
fizice, în secţiuni distincte, vom prezenta caracterele juridice ale acesteia.
Capacitatea de exerciţiu este o parte a capacităţii civile, aşa încât are caracterele juridice ale
acesteia: legalitate, generalitate, intangibilitate, inalienabilitate. Pe de altă parte, dispoziţiile legale
impun ideea că şi egalitatea constituie un caracter juridic al capacităţii de exerciţiu, după cum vom
observa.
Trebuie precizat că aceste caractere juridice sunt raportate la „capacitatea de exerciţiu deplină
şi la „capacitatea de exerciţiu restrânsă”, pentru că această chestiune nu se discută în situaţia lipsei
capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.
Se observă că, tn comparaţie cu trăsăturile juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice, capacitatea de exerciţiu nu se caracterizează prin universalitate, având în vedere câ, prin
condiţionarea ei de discernământ, anumite persoane sunt lipsite de această capacitate.
Se arată că legalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice înseamnă că instituirea,
stabilirea conţinutului şi încetarea acesteia sunt de domeniul exclusiv al legii, iar normele legale
referitoare la aceste aspecte ale capacităţii de exerciţiu au caracter imperativ, aşa încât persoanele
fizice nu pot deroga de la ele. O situaţie specială este aceea a minorului care se căsătoreşte înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani, aşa încât se poate discuta despre posibilitatea influenţării prin voinţa
persoanei fizice a momentului dobândirii capacităţii de exerciţiu. Minorul care se căsătoreşte
dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu, iar C.fam. fixează vârsta matrimonială a
minorului la 16 ani. Dar trebuie să observăm că această situaţie nu contrazice legalitatea capacităţii
de exerciţiu, de vreme ce legea este cea care devansează majoratul civil al femeii căsătorite. Este
adevărat că încheierea căsătoriei rezultă din voinţa liberă a soţilor, iar prin căsătorie minorul

40
dobândeşte capacitate deplină înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dar majoratul rezultă şi aici
dintr-o dispoziţie legală expresă .
Generalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se referă la conţinutul acesteia şi
constă în trăsătura acesteia de a permite omului să dobândească drepturi subiective civile, să îşi
asume obligaţii civile, să exercite drepturile şi să execute obligaţiile civile prin încheierea oricăror
acte juridice civile, cu excepţia celor oprite expres de lege.
Este important să reţinem că, după cum este de aşteptat, gradul de generalitate diferă după
cum este vorba de capacitatea de exerciţiu deplină ori de capacitatea de exerciţiu restrânsă.
Prin inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se desemnează caracterul,
consacrat expres de Codul civil, conform căruia această capacitate nu poate face obiectul unei
renunţări, nici măcar parţială, şi nici nu poate fi obiect de înstrăinare: „Nimeni nu poate renunţa nici
în tot și nici în parte la capacitatea de exerciţiu”.
Prin intangibilitatea capacităţii de exerciţiu se înţelege trăsătura acesteia de a nu i aduce
limitări decât prin dispoziţii exprese ale legii şi cu respectarea limitelor aduse de lege. Şi acest
caracter este reglementat expres de Codul civil al RM, care dispune: „Nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege”.
În fine, egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este o consecinţă a egalităţii
persoanelor fizice în faţa legii civile. Acest caracter al capacităţii de exerciţiu rezultă clar din art. 23,
alin.(1) din Codul civil al Republicii Moldova, care impune regula potrivit căreia sexul, rasa,
naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea, precum şi orice asemenea împrejurare, nu au
nicio înrâurire asupra capacităţii. În plus egalitatea este prevăzută în art. 3 şi art. 26 din Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, dar şi în art. 14 din Convenţia europeană
pentru oplrarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor
recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe
sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie” [2.18, p.581].
Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice nu intră în contradicţie cu distincţia făcută
în legătură cu gradul de generalitate al conţinutului acestei capacităţi, pentru că ea se verifică între
persoane aflate în aceeaşi situaţie (capacitate de exerciţiu deplină ori capacitate de exerciţiu
restrânsă). Important este ca unei persoane să nu i se interzică încheierea unui anumit act juridic,

41
invocându-se vreunul din motivele menţionate expres de lege sau altele asemenea (lista legală a
motivelor este exemplificativă, nu limitativă).

2.2. Persoana juridica și capacitatea civilă

Persoana juridică are aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, adică are capacitate de drept
sau juridică. Ca şi subiect individual de drept civil, persoana fizică și persoana juridică, este titulara
capacității de drept, care este unică, adică una singură, pentru fiecare asemenea subiect de drept.
O parte a capacităţii de drept a persoanei juridice este tocmai capacitatea sa civilă. Această
capacitate coexistă alături de capacitățile din alte ramuri de drept, precum: drept constituţional, drept
administrativ, drept financiar, drept comercial, drept procesual penal ori drept procesual civil [2.18,
p.766].
In doctrină, prin capacitate civilă a persoanei juridice se înţelege aptitudinea acestui subiect
de drept de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosință) şi aptitudinea de a dobândi şi
exercita drepturi subiective civile şi de a-și asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte
juridice civile, de către organele sale de conducere (capacitate de exerciţiu) [2.7, p.449].
Problema întinderii capacității civile nu se pune numai în cazul peroanelor fizice, așa cum am
văzut, ci și în cazul peroanei juridice. Concluzia la care am ajuns, referitor la aceatsă problemă,
susșinem și aici: capacitatea civilă a persoanei juridice este o capacitate de ramură, adică de drept
civil. În consecință, regulile privind capacitatea civilă a persoanei juridice îți găsesc aplicare în
raporturile juridice civile, și nu în raporturile aparținând altor ramuri de drept(unde se aplică regulile
stabilite de normele fiecărei ramuri de drept).
Şi în cazul persoanei juridice, ca şi în cazul capacităţii civile a persoanei fizice, capacitatea
civilă este alcătuită din două elemente:
1) capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii
civile;

42
 2) capacitatea de exerciţiu, adică aptitudinea sa, de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de
a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organul de
conducere.
Dar asemănarea dintre cele două subiecte de drept pe acest plan nu trebuie să ducă la
concluzia că există identitate între ele, pentru că lucrurile nu stau astfel. În cazul persoanei fizice, am
observat că apariţia capacităţii de exerciţiu este condiţionată de un proces de dezvoltare a
posibilităţilor sale de discernământ, aşa încât în funcţie de vârsta sa va avea capacitate deplină de
exerciţiu, capacitate de exerciţiu restrânsă ori nu va avea deloc o asemenea capacitate.
S-a reţinut că distincţia dintre capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu în situaţia persoanei
fizice şi atribuirea capacităţii de exerciţiu în funcţie de gradul de maturitate al individului are în
vedere ideea protecției juridice: omul are capacitate de folosință de la naştere, prin acest simplu fapt, dar are
aptitudinea de a se angaja singur în raporturi civile numai de la vârsta majoratului civil (de regulă 18 ani).
Într-o perioadă tranzitorie, individul poate încheia personal acte juridice civile, dar nu singur, fiind
„asistat juridic” de ocrotitorul său legal. Dacă nu se poate nega niciunui om capacitatea de folosinţă,
realitatea demonstrează că maturitatea pentru a încheia acte juridice se dobândeşte la o anumită
vârstă. Pentru aceste argumente, legea civilă stabileşte deosebirea dintre simpla existenţă a omului,
suficientă pentru a-i conferi calitatea de subiect de drept, şi aptitudinea de a acţiona în mod conştient,
necesară pentru a-i conferi capacitatea de a se angaja juridic încheind personal şi singur. Se poate
spune că deosebirea dintre cele două elemente ale capacităţii civile a persoanei fizice este susţinută
de două argumente:

1) deosebirea între acte juridice civile şi fapte juridice stricto sensu, în sistemul surselor
drepturilor subiective civile;

2) ideea de protecţie a individului.

Dar, în situaţia persoanei juridice, prin ipoteză, problema „procesului de maturizare” nu se

pune, pentru că, aşa cum sugestiv s-a spus, aceasta „se naşte matură, nu are nevoie de educaţie ori de
ucenicie, pentru că este inteligentă şi activă din prima zi”. Pentru că înfiinţarea persoanei juridice
este un act juridic (civil), prin ipoteză, vor participa la încheierea sa numai persoane cu capacitate
deplină de exerciţiu, aşa încât fondatorii persoanei juridice sunt maturi. În aceste condiţii, apare în
mod firesc întrebarea, capacitatea civilă a persoanei juridice mai este structurată pe cele două
elemente întâlnite în cazul persoanei fizice? Răspunsul este afirmativ.

43
 Am observat până aici specificul persoanei juridice ca subiect de drept civil în comparaţie cu
persoana fizică pe planul condiţiilor de existenţă (una se naşte, cealaltă se înfiinţează). Deosebirea pe
planul structurii capacităţii civile a celor două categorii de subiecte de drept civil este oglindită clar
chiar în normele juridice. Mai întâi, capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor, fără a
distinge între persoana fizică şi cea juridică (ubi lex non distinquit, nec nos distinguere debemus).
Imediat, în articolul următor prevede însă, persoana fizică are capacitate de folosinţă şi, în afară de
cazurile prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu [2.18, p.767], pentru ca, mai departe, să definească
ambele elemente ale capacităţii civile a persoanei fizice. Este cert acum că legea are în vedere numai
persoana fizică.
Când reglementează capacitatea civilă a persoanei juridice, legea nu mai este atât de fermă,
nu mai foloseşte expres noţiunea de capacitate de folosinţă ori de capacitate de exerciţiu. Însă
prevede, fără echivoc:
1) persoanele juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor,
ceea ce înseamnă „capacitate de folosinţă” [1.2, art. 60, alin.(1)];
2) persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale,
[1.2, art. 61] ceea ce înseamnă, nu-i aşa?, „capacitate de exerciţiu”.
Din argumentele oare luiţin delimitarea oapacității de folosință faţă de capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice, în situaţia persoanei juridice se va regăsi distincția între actele juridice civile şi faptele
juridice civil stricto sensu, care este un argument suficient de puternic pentru a susţine această
distincţie. Este adevărat că persoana juridică se naşte matură şi, în consecinţă, din acest punct de
vedere, nu are nevoia de ocrotire, dar ea va avea drepturi şi obligaţii civile dobândite fie prin acte
juridice, fie prin fapte juridice stricto sensu, iar consecinţele juridice ale acestei clasificări a surselor
drepturilor subiective civile sunt importante [2.20, p.81]. Rămâne, aşadar, relevantă distincţia între
„calitatea de subiect de drept” a persoanei juridice, pe de o parte, și „exercitarea drepturilor civile şi
îndeplinirea obligaţiilor civile”, pe de altă parte [2.18, p.768].

44
 Capitolul III
Exercitatea drepturilor subiective civile

3.1. Drepturile subiective şi constituirea acestora

Deşi nu este cel mai oportun, vom demara prin invocarea teoriei lui Duguit, care de fapt
neagă existenţa oricărui drept subiectiv. Astfel, după această teorie, tratarea subiectului ce ţine de
drepturile subiective îşi pierde orice sens şi nu prezintă nici o necesitate. Totuşi îndrăznim să ne
opunem, întrucît tocmai calitatea de titular de drepturi şi de obligaţii subiective este cea care conferă
persoanei statutul de subiect de drept, fiind vorba de drepturi şi obligaţii subiective consfinţite în
manieră legală, normativă. Susţinătorii teoriei de mai sus invocă solidaritatea omenească atunci cînd
neagă existenţa vreunui drept subiectiv. Astfel, din solidaritate, fiecare membru al societăţii adoptă
un anume comportament corespunzător şi, în consecinţă, nu avem decît îndatoriri mai mult de natură
morală, rezultate din a fi solidari.
Fiecare dintre noi este titular de drepturi, ceea ce ne face atenţi faţă de drepturile de care
dispunem şi să pretindem aceeaşi atitudine de la semenii noştri. Nenumărate sînt totuşi, situaţiile în
care o anumită incultură juridică îşi face loc în viaţa noastră de toate zilele şi în virtutea acestui fapt,
pur şi simplu, nu ne cunoaştem drepturile pe care le avem sau nu cunoaştem drepturile pe care le
naşte o anumită situaţie concretă etc. Tocmai întru evitarea acestor circumstanţe neplăcute şi chiar
stînjenitoare, este absolut necesar să se ştie ce semnifică procedura de constituire a drepturilor
subiective, ce situaţii cu semnificaţie juridică dau naştere drepturilor subiective etc.
Dreptul subiectiv reprezintă conceptul-cheie prin care se realizează “trecerea de la identic la
similar”, pentru alcătuirea unui “ansamblu juridic coerent şi eficient” [3.1, p.1].
El este totodată mijlocul tehnic prin care starea de fapt este convertită în stare de drept.

45
 Aici ar fi binevenită menţiunea referitoare la aceea că şi dreptul la cunoaşterea drepturilor
subiective este unul subiectiv. Pe de o parte, acesta se corelează cu dreptul la informare corectă, cu
dreptul la un limbaj comprehensiv al legii (ceea ce implică simplificarea şi limpezimea lui),
subînţelegînd voinţa de a se reduce distanţa dintre legiuitor şi destinatarii actului său normativ [2.26,
p.53]. Acest lucru este un element al securităţii juridice la care urmează să ne referim ceva mai tîrziu.
Pe de altă parte, eventuala necunoaştere a drepturilor este dovedită şi de evoluţia acestora.
Astfel, în prezent, sîntem martori ai unor fenomene sociale de mare amploare, fenomene ce au ca
temă de esenţă anume drepturile subiective şi revendicarea lor, revendicarea ocrotirii lor cît mai
eficiente din partea statului. Ţinem să menţionăm că este imperativ ca principiul libertăţii să se
echilibreze cu cel al egalităţii şi cu cel al securităţii juridice, iar oferta normativă caută acest
echilibru, acordînd drepturi subiective tot mai numeroase, sub ideea emancipării juridice a indivizilor
şi a grupurilor. Emanciparea juridică, de asemenea face din statutul social şi cultural al indivizilor şi
al grupurilor determinante surse ale constituirii drepturilor subiective [2.26, p.52].
Astfel, drepturile subiective se constituie, de cele mai multe ori, ca urmare a manifestării de
voinţă a subiectelor raportului juridic, însă sînt multe la număr, inclusiv situaţiile în care, indiferent
de voinţa subiectului, un drept sau altul oricum se constituie, tocmai acestea fiind şi situaţiile despre
care se menţiona ceva mai sus. Aceste situaţii de constituire a drepturilor, indiferent de voinţa
subiectului, fac ca uneori subiectul să nu fie tocmai bine informat referitor la drepturile de care
dispune şi, cu alît mai mult, dînsul în atare circumstanţe nici nu ştie de unde a apărut un drept sau
altul de care dispune. De exemplu, orice persoană deja se naşte ca titular de drepturi, uneori fiind
valabilă şi deţinerea de drepturi înaintea naşterii (cu condiţia ca copilul să se nască viu), anume a
drepturilor succesorale. În afară de aceasta avem un şir de drepturi ce se obţin printr-un mod originar
şi nicidecum de la alt titular, fiind vorba de dreptul la viaţă, la demnitate şi onoare, la opinie etc. O
modalitate distinsă de cea originară de obţinere a drepturilor subiective este cea care constă în
transferul dreptului de la un titular la un altul, în virtutea încheierii de acte juridice. De cele mai
multe ori transmiterea drepturilor între persoanele fizice şi juridice ţine de drepturile cu conţinut
patrimonial, întrucît cele ce nu au un asemenea conţinut nu sînt transmisibile.
În acelaşi timp, constituirea drepturilor subiective nicidecum nu exclude stingerea lor,
dimpotrivă, exact cum există operaţiunea de constituire a drepturilor subiective, tot aşa există şi cea
inversă ei – stingerea lor. Anumite situaţii vizează stingerea unui drept şi, în consecinţă, inexistenţa

46
lui ulterioară, alte situaţii vizează însă transferul dreptului către un alt titular, ceea ce are ca efect o
anumită “stingere” a dreptului subiectiv în raport cu titularul precedent.
Astfel, conform autorului român Gh.Mihai, referitor Ia transmiterea drepturilor subiective,
sînt importante a fi reţinute două idei: nimeni nu poate transmite mai mult decît are, deci numărul
drepturilor pe care o persoană Ie poate transmite în baza de acte juridice nicidecum nu poate să-l
depăşească pe cel al drepturilor pe care Ie deţine această persoană, ba chiar e mai mic, întrucît avem
şi drepturi intransmisibile; în plus, transmiterea dreptului îi schimbă doar titularul şi nicidecum
conţinutul [2.26, p.49].
În exprimarea aceluiaşi autor, structura dreptului subiectiv este după cum urmează: 1)
titularul dreptului; 2) securitatea juridică; 3) obiectul dreptului subiectiv; 4) raportul juridic în care se
află titularul în vederea exercitării dreptului său [2.26, p.50].
Fără a respinge ideea că dreptul obiectiv se ocupă de relaţii, se poale susţine că finalitatea sa
nu o constituie însă raporturile juridice, nici măcar drepturile sau obligaţiile, ci împlinirea individuală
[2.25, p.90].
S-ar putea spune că, în general, analiza structurii dreptului subiectiv trebuie să surprindă
alcătuirea internă a acestuia, să identifice elementele sale componente, precum şi legăturile şi
interacţiunile acestor elemente. Se va accepta ab initio că “identificarea” acestor elemente, pe de o
parte, poate fi supusă unor modificări ori că unul sau mai multe dintre acestea, într-o altă abordare,
pot fi definite diferit. Pe de altă parte, credem că în identificarea acestor elemente şi în determinarea
conţinutului lor se poate pleca de la clasificarea drepturilor subiective, aşa încît se poate afirma că
anumite elemente vor avea un anumit conţinut pentru o anumită categorie de drepturi. Vom observa,
în special, că în doctrina noastră este analizată, de regulă, structura raportului juridic şi a obligaţiei,
structura dreptului subiectiv fiind mai rar pusă în discuţie [4.4].
Titular de drepturi subiective poate fi orice subiect de drept, astfel vorbim de titularii
persoane fizice şi titularii persoane juridice.
Afirmaţia pe care o vom reproduce exprimă sensul principiului securităţii juridice, şi anume:
“Legea este făcută pentru a impune, a interzice, a sancţiona. Ea nu este făcută pentru a flecări, a crea
iluzii, a provoca ambiguităţi şi decepţii. Legea trebuie să fie deci normativă: legea nonnormativă
diminuează regula necesară, inducînd un dubiu asupra efectului real al dispoziţiilor sale. [...] Pentru a
şti ce prevede legea, nu este suficient ca ea să fie accesibilă în sens material. Este vorba desigur de o
exigenţă esenţială, iar publicarea normei, care este destinată să o facă accesibilă, constituie de altfel o

47
condiţie a opozabilităţii sale. Dar mai trebuie şi ca norma să fie inteligibilă. Inteligibilitatea implică
lizibilitatea, atît claritatea şi precizia enunţurilor, cît şi coerenţa lor. Ea mai presupune şi ca regulile
să dobîndească întreaga lor forţă în contextual corpus-ului juridic în care ele sînt chemate să se
integreze, fără să facă, în acest scop, apel la prea multe dispoziţii exterioare textului”.
În ceea ce priveşte securitatea juridică, doctrina susţine că noţiunea de “securitate juridică”
evocă, cel puţin pentru jurişti, chestiuni familiare, precum retroactivitatea, teoria aparenţei,
legalitatea incriminării şi a pedepsei sau chiar obscuritatea textelor de lege.
În acelaşi context, pornind de la premisa că securitatea juridică constituie unul dintre
fundamentele statului de drept, principiul securităţii juridice înseamnă ca cetăţenii să fie în măsură,
fără ca acest lucru să reclame din partea lor eforturi insuportabile, să decidă ce este permis şi ce este
interzis prin dreptul aplicabil. Pentru a se ajunge Ia acest rezultat, normele adoptate trebuie să fie
clare şi inteligibile şi să nu fie supuse, în timp, la schimbări prea frecvente şi, mai ales, imprevizibile.
Axa formală a securităţii juridice o reprezintă calitatea legii, în timp ce axa temporală o reprezintă
previzibilitatea legii.
În esenţă, ceea ce caracterizează acest principiu este faptul că el trebuie să protejeze
cetăţeanul “contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a
creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze [3.1, p.10]”. S-a sugerat, în context, că o noţiune
mai potrivită decît cea de “securitate juridică” ar fi cea folosită de doctrina olandeză –
Rechtzekerheid – “fiabilitatea dreptului”, menţionează autorul Cosmin Flavius Costaş.
Dacă ar fi să ne expunem asupra termenului sau sintagmei pe care am considera-o mai
oportună pentru exprimarea ideii de securitate juridică, noi afirmăm că, în opinia noastră, sintagma
de fiabilitate a dreptului este binevenită, întrucît vine dintr-un domeniu mai practic, mai concret,
această sintagmă este în măsură să exprime exact ceea ce ar înţelege subiectul de drept interesat, mai
mult decît atît, ne-am conforma principiului potrivit căruia limbajul utilizat de jurişti trebuie să fie
unul specializat, dar în acelaşi timp, unul accesibil tuturor oamenilor. Astfel, aşa ar fi mai binevenit,
întrucît chiar şi autorii ce susţin această idee sînt jurişti şi contabili, care se expun vizavi de materia
dreptului uscat mai cu seamă. Acesta, considerăm noi, este unul dintre argumentele ce evocă
pragmatismul sintagmei şi utilitatea operării cu aceasta.
Iniţial securitatea juridică şi-a găsit expresia clasică în neretroactivitalea legii, consacrată art.2
din Codul civil Napoleon (1804): “Legea nu dispune decît pentru viitor; ea nu are niciun efect
retroactiv”. Din momentul în care s-a observat însă că legea nu este în măsură să regleze toate

48
situaţiile apărute în practică, a fost invocat principiul securităţii juridice. Practic, exigenţele acestui
principiu nu se limitează la interzicerea retroactivităţii legii, ci ele sînt mult mai largi şi implică: pe
de o parte, accesul la legislaţia aplicabilă şi previzibilitatea acestei legislaţii. Cu alte cuvinte, fiecare
subiect de drept trebuie să aibă, în primul rînd, acces la reglementările care îi sînt aplicabile, pentru a
lua cunoştinţă de conţinutul acestora.
Pe de altă parte, legea aplicabilă trebuie să fie previzibilă. Orice alt subiect de drept are, în
mod indubitabil, dreptul de a fi informat, în avans, asupra consecinţelor actelor pe care le efectuează,
într-o manieră care să-i permită să se comporte în deplină cunoştinţă de cauză. Sub acest aspect,
trebuie admis că adagiul “nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii” este din ce în ce mai greu de
aplicat, în condiţiile unei inflaţii legislative evidente în materie fiscală, spre exemplu, dublată de un
vocabular care ar putea fi uneori caracterizat drept ezoteric. Aşadar, subiectul trebuie să cunoască
legislaţia de aşa manieră, încît să poată acţiona preventiv.
Dreptul Ia interpretarea unitară a legii reprezintă de asemenea o abordare rezultată din
principiul securităţii juridice. Astfel, menţionăm că există o anumită marjă de incertitudine generată
şi de puterea de interpretare a legii de către instanţele de judecată, precum şi de evoluţia
jurisprudenţei acestor instanţe.
De exemplu, ideea ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile constituie un principiu
fundamental al dreptului civil, iar unele drepturi subiective civile sînt, mai întîi protejate prin norme
constituţionale ca drepturi fundamentale (cum este dreptul de proprietate). Cînd se afirmă că
protecţia juridică a dreptului subiectiv civil ţine de esenţa acestuia se are în vedere şi faptul că
sancţiunea specifică dreptului civil (ca ramură) este restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat, care
constă în repararea prejudiciului cauzat sau în încetarea acţiunii prin care se atinge dreptul, iar
această restabilire se obţine, de cele mai multe ori, prin intermediul procesului civil [2.5, p.10]. Cu
menţiunea că protecţia juridică înseamnă mai mult decît acţiunea civilă (mai mult decît
constrîngerea, în general), se poate spune că acţiunea injustiţie este un mijloc important de protecţie a
dreptului subiectiv civil. De regulă orice atingere a unui drept subiectiv civil poate fi adusă în faţa
judecătorului printr-o acţiune civilă specifică. Astfel, pe de o parte, din raţiuni care ţin de ideea
înlăturării incertitudinii din raporturile juridice civile se admite că dreptul material la acţiune,
neexercitat în termenul stabilit de lege, se stinge prin prescripţie extinetivă. Prescripţia nu înlătură
însă în întregime protecţia juridică a dreptului subiectiv [4.4].

49
 Pe de altă parte, prezintă importanţă şi faptul că principiul securităţii juridice a fost consacrat
pe cale jurisprudenţială la nivel european.
Astfel, la nivel comunitar, Curtea de Justiţie Europeană a indicat faptul că principiul
securităţii juridice face parte din ordinea juridică comunitară şi trebuie respectat atît de instituţiile
comunitare, cît şi de statele membre, atunci cînd acestea îşi exercită prerogativele conferite de
directivele comunitare.
Mai menţionăm că pentru ca principiul securităţii juridice să fie respectat este necesar ca, în
lipsa unei prevederi contrare, orice situaţie de fapt să fie apreciată în lumina regulilor de drept care îi
sînt contemporane. Deci nu vom califica fapta conform legii ce a existat înaintea producerii ei sau
conform celei ce va fi adoptată, ci conform celei ce este în vigoare la momentul dat.
În acelaşi sens, Curtea de Justiţie Europeană a statuat în mod constant că, în general,
principiul securităţii juridice interzice ca o măsură comunitară să producă efecte înainte de publicarea
ei. În mod excepţional, Curtea a decis că se poate deroga de la această regulă atunci cînd scopul
măsurii impune acest lucru şi dacă încrederea legitimă a celor interesaţi este respectată. Această
jurisprudenţă este aplicabilă chiar şi atunci cînd retroactivitatea nu este expres prevăzută de actul
normativ în cauză, ci este rezultatul aplicării conţinutului actului. În cazul dat, ţine însă de
competenţa Curţii să dea apreciere exactă acestor circumstanţe dacă se va constata ca aplicarea
acestei dispoziţii are efect contrar. Pînă la proba contrarie, subiectele cu drept de a aplica legislaţia
comunitară se vor conduce însă de propriile consideraţii pe care Ie vor încadra în regulile expuse de
Curte.
De asemenea. Curtea a indicat faptul că o măsură comunitară trebuie sa fie certă, neechivocă,
iar aplicarea ei trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează. Animarea intrării în vigoare
a unei măsuri de aplicare generală, deşi data iniţială a intrării în vigoare a trecut, este în măsură să
submineze acest principiu. Dacă scopul amînării este acela de a priva particularii de remediile legale
ce le-ar fi fost conferite de intrarea în vigoare a normei juridice, se pune chiar problema validităţii
legii care amendează prevederea iniţială.
Menţionăm că Judecătorul comunitar (de la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene) şi
cel european (de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului) au consacrat principiul securităţii
juridice, introducînd în jurisprudenţă “principiul încrederii legitime”. Acesta tinde să limiteze
posibilităţile de modificare a normelor juridice, din momentul în care au fost luate angajamente de
către autorităţile competente. Garant al unei anumite previzibilităţi în aplicarea dreptului, acest

50
principiu protejează “încrederea pe care destinatarii regulilor şi deciziilor sînt îndreptăţiţi să o aibă,
cel puţin pentru un anumit timp, în stabilitatea situaţiilor reglementate de aceste reguli sau decizii”.
În dreptul european al drepturilor omului, principiul securităţii juridice este analizat, de
obicei, în contextul dreptului de acces la o instanţă şi este considerat de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului.
Autorii citaţi mai menţionează că s-a decis astfel că securitatea raporturilor juridice civile
impune ca soluţia dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuţie. De
asemenea, un sistem judiciar naţional care permite preşedintelui Curţii Supreme şi Procurorului
General să atace în permanenţă, pe calea unui recurs în anulare (“protest”), o hotărîre judecătorească
definitivă a fost considerat incompatibil cu principiul securităţii juridice. Este contrară acestui
principiu curgerea termenului de recurs de la data pronunţării unei hotărîri judecătoreşti, în ceea ce
priveşte părţile care nu au participat Ia judecarea cauzei şi la pronunţarea hotărîrii.
Atît unele instanţe româneşti, ale altor state europene, cît şi cele ale R.Moldova au procedat Ia
o recunoaştere explicită a principiului securităţii juridice.
Art.20 din CRM stipulează, în acelaşi sens, că “Orice persoană are dreptul Ia satisfacţie
efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile,
libertăţile şi interesele sale legitime.”
Menţionam ceva mai sus că principiul securităţii juridice presupune ca dreptul să fie
previzibil şi ca soluţiile juridice să rămînă relativ stabile. Luarea în considerare a acestei exigenţe a
securităţii juridice intră, adesea, în concurenţă cu principiul legalităţii, principiu esenţial al dreptului,
chiar dacă cele două concepte se consolidează reciproc.
Dacă ne referim la următorul element al structurii dreptului subiectiv, atunci obiectul fiecărui
drept diferă de la un drept la alt drept. Important este să reţinem că atunci cînd avem drepturi identice
ce aparţin unor titulari distincţi, obiectul dreptului nu se modifică în virtutea acestei circumstanţe,
dimpotrivă, fiind vorba de acelaşi drept, acesta îşi păstrează obiectul indiferent de titularul său.
Întrucît fiecare drept distinct are şi un obiect divers, trebuie să delimităm totuşi obiectul drepturilor
subiective într-o manieră clară. În viziunea profesorului I.Dogaru, toate “obiectele” drepturilor
subiective posedă o calitate generică, care o constituie valoarea purtată de orice referent: “Nu este
vorba de lucruri în sens material, ci de “bunuri”, adică de valori deja sociale [2.17, p.289]”. Gh.Mihai
ne ajută să înţelegem cele de mai sus, menţionînd că “viaţa, libertatea, automobilul, relaţiile de

51
familie, opera literară, prestaţia în bani, funcţia publică etc, în pofida diferenţelor de natură sînt
bunuri sub aspect axiologic ce revin ca “obiecte” ale dreptului subiectiv asupra lor” [2.26, p.50].
Pe de altă parte, obiectul dreptului subiectiv civil trimite la valoarea socială care formează
miza dreptului [2.18, p.289].
Uneori se arată că obiectul trebuie să fie determinat (sau, cel puţin, determinabil) şi poate fi
un lucru sau o persoană asupra căreia titularul dreptului exercită prerogativele care alcătuiesc
conţinutul juridic [2.30, p.84]. Dacă pentru drepturile reale se admite uşor că au ca obiect un lucru
(un bun), există drepturi subiective civile care nu au ca obiect o valoare de ordin material, ci una
intelectuală sau morală, aşa cum sînt, de exemplu, drepturile subiective civile nepatrimoniale (dreptul
la nume, dreptul Ia domiciliu ori reşedinţă, dreptul la stare civilă). Chiar dacă nu întotdeauna obiectul
ori conţinutul unui drept subiectiv civil pot fi delimitate uşor, o menţiune se impune: persoana fizică
nu poate fi obiect al vreunui drept subiectiv civil, ea poate fi însă ţinută, obligată să respecte un
anumit drept. De exemplu, titularul unui drept de creanţă este îndreptăţit să pretindă o anumită
conduită unei persoane (debitorului), însă obiectul dreptului nu este persoana, ci cuprinsul acelei
conduite. Dacă prerogativele dreptului subiectiv civil (conţinutul) vizează obiectul acestuia, ele nu
pot să privească direct persoana, ci (numai) acţiunile (conduita) acesteia. În altă ordine de idei, ţine
de esenţa raporturilor de drept civil că persoana implicată nu riscă pierderea libertăţii sale dacă
încalcă un drept subiectiv civil, ci îşi riscă doar bunurile (patrimoniul) care pot fi atinse pentru
impunerea dreptului respectiv.
Relaţia juridică este un element al dreptului subiectiv, de vreme ce dreptul se manifestă numai
în raport [2.16, p.289-290]., Pe de o parte, din perspectiva obiectului dreptului, dreptul subiectiv
apare ca o legătură exclusivă de apartenenţă şi de stăpînire, sugerînd dispoziţia exclusivă a titularului
asupra valorii care formează obiectul dreptului. Pe de altă parte, din perspectiva celorlalte subiecte de
drept, dreptul subiectiv civil stabileşte o legătură juridică între titular şi cel (cei) ţinut(i) să-l respecte.
În acest cadru se afirmă că nu există drept subiectiv civil fără obligaţie civilă corelativă, după cum nu
există obligaţie civilă fără un drept subiectiv civil.
Într-o altă abordare, se consideră că dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă ce-i corespunde
alcătuiesc (împreună) conţinutul raportului juridic civil în cadrul căruia au apărut. Dreptul subiectiv
civil este privit astfel ca o parte a unui element al raportului juridic civil. Fără a nega importanţa
teoretică şi practică a unei astfel de analize, care s-a impus de multă vreme, se poate afirma că relaţia
juridică privită în cadrul (în structura) dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu raportul

52
juridic civil (pe care îl numim aici clasic) [2.13, p. 41-42]. În acest sens, relaţia juridică exprimă, mai
întîi, legătura dintre celelalte elemente ale dreptului subiectiv civil: titularul are anumite prerogative
(conţinut) cu privire la o anumită valoare socială (obiect) într-un anumit cadru. Pe de altă parte, ea
arată cum dreptul subiectiv civil este pus în legătură cu obligaţia civilă specifică şi face posibilă şi
vizibilă impunerea dreptului subiectiv şi protecţia acestuia. Dreptul subiectiv civil (ca orice drept
subiectiv) cuprinde şi presupune o anumită relaţie (juridică) a titularului sau cu ceilalţi subiecţi şi are
sens, după cum s-a spus, numai prin proiectarea lui în societate [2.12, p.167-172].
Doctrina rusă abordează diferit structura dreptului subiectiv. Astfel, în cadrul acesteia regăsim
patru puncte de vedere vizavi de structura dreptului subiectiv. În primul rînd, E.O.Motovilovker vede
în structura dreptului subiectiv prerogative conferită de lege titularului său [3.1, p.3].
Alţi autori disting în structura dreptului subiectiv două elemente: a) posibilitatea titularului de
a acţiona personal şi b) dreptul acestuia de a cere o anume atitudine sau comportament de la persoana
obligată, subiectul pasiv.
O mare parte din autorii ruşi susţin că structura dreptului subiectiv include trei elemente:
a) dreptul titularului de a acţiona;
b) dreptul de a cere de la subiectul pasiv respectarea dreptului său;
c) dreptul de a cere instanţei apărarea dreptului său iniţial [3.1].
Cea de-a patra poziţie regăsită în doctrina rusă susţine că structura dreptului subiectiv
cuprinde patru elemente: a) posibilitatea unui comportament pozitiv al titularului de drept subiectiv;
b) posibilitatea de a cere subiectului pasiv un comportament corespunzător; c) posibilitatea de a apela
la forţa de constrîngere a statului, în cazul în care participanţii raportului juridic nu îşi îndeplinesc
obligaţiile de bună voie; d) posibilitatea de a beneficia, în temeiul dreptului subiectiv, de foloase
conexe acestuia [2.43, p.490].

3.2. Exerciţiul dreptului subiectiv civil

Relaţia juridică este un element esenţial al dreptului subiectiv. Dreptul nemanifestându-se
decât în raport, acest lucru este inevitabil. Dar această relaţie juridică poate fi privită din două
unghiuri de vedere:
Din unghiul de vedere al obiectului dreptului, dreptul subiectiv apare ca o, legătură exclusivă
de apartenenţă şi de stăpânire. Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv, semnifică dispoziţia exclusivă,

53
rezervată titularului, asupra valorii care formează obiectul dreptului. în lipsa acestei raportări la
valoarea ce formează obiectul dreptului subiectiv nu ar fi de înţeles raportarea persoanelor una la
alta. Astfel, în cazul dreptului de proprietate ceilalţi trebuie să se abţină de la orice acţiune de natură
să împiedice sau să stânjenească relaţia de apartenenţă şi stăpânire exclusivă a lucrului. Dar, acest
raport negativ cu ceilalţi există doar datorită raportării proprietarului la obiectul proprietăţii. De
altfel, această raportare la lucru este baza definiţiei proprietăţii dată delegislație, care arată că
proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi
absolut, însă în limitele determinate de lege.
Din unghiul de vedere al relaţiei cu ceilalţi subiecţi de drept, dreptul subiectiv apare ca o
legătură de obligaţie faţă de celălalt. Orice alt subiect este ţinut să respecte stăpânirea exercitată de
titular asupra obiectului dreptului sau să se conformeze exigenţelor conţinute în dreptul altuia. Astfel,
potrivit expresiei lui Dabin, dreptul meu este în acelaşi timp exigibil şi inviolabil în raport cu celălalt.
în această relaţie juridică persoanele se raportează mai întâi la valoarea care formează obiectul drep-
tului şi mai apoi, în mod derivat, una la alta, căci această raportare intersubiectivă priveşte valoarea
avută în vedere ca obiect.
Relaţia aceasta este inereată dreptului în sensul că este un element de structură al dreptului
însuşi. Fără această potenţialitate a raportului cuprinsă în esenţa dreptului subiectiv însuşi nu ar putea
fi legate raporturi juridice. Dar această relaţie potenţială nu se confundă cu raportul juridic concret
legat în baza ei. Raportul este trecerea în act a acestei potenţialităţi a dreptului subiectiv [218, p.824].
Relaţia inerentă dreptului este, pe de altă parte, o relaţie cu valoarea care constituie obiectul
dreptului, nu doar cu ceilalţi. Trecerea în act a acestei potenţialităţi este distinctă de raportul juridic.
Problema exerciţiului drepturilor, dar mai ales problema abuzului de drept şi a deturnării de
putere, sunt extrem de complexe şi de disputate în practică şi în teorie. Cea ce intenţionăm noi aici
este doar o lămurire primară a noţiunilor, nu o epuizare a problematicii. De aceea expunerea va fi
parţială şi sumară [2.13, p.57].
Dreptul subiectiv reprezintă atât temeiul juridiceşte garantat de a cere altora un anumit
comportament, cât şi măsura propriei conduite. în temeiul dreptului subiectiv, anumite puteri,
competenţe, prerogative sunt conferite titularului, dar aceste prerogative nu sunt absolute, în sensul
că titularul poate face absolut orice cu dreptul său. De dreptul subiectiv trebuie uzat, nu abuzat.
Contrar concepţiei ce neagă posibilitatea abuzului de drept, concepţie individualistă în exces,
afirmată şi de Codul civil în definirea proprietăţii, conform căreia oricare ar fi inconvenientul

54
antrenat pentru persoanele obligate sau atinse prin exerciţiul drepturilor altuia, acest exerciţiu este
legitim pentru că, prin ipoteză, dreptul subiectiv este o prerogativă definită şi protejată de lege, se
afirmă o concepţie ce limitează uzajul drepturilor şi justifică noţiunea de abuz de drept.
Temeiul juridic constituţional al abuzului de drept este obligaţia fundamentală de a exercita
drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă. Temeiul legal al abuzului de drept sunt Codul civil, potrivit
cu care drepturile civile ale persoanelor sunt recunoscute pentru a satisface interesele personale,
materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială.
Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.
Pentru a înţelege conceptele de deturnare de putere şi abuz de drept trebuie mai întâi să le
distingem de simpla depăşire a limitelor dreptului sau puterii. Astfel, cel care ridică un paravan pe
proprietatea sa destinat exclusiv să împiedice vederea vecinului abuzează de dreptul său în timp ce
acela care construieşte sau plantează prea aproape de hotarul, proprietăţilor depăşeşte pur şi simplu
limitele dreptului său. Tot astfel, autoritatea care refuză autorizarea unei demonstraţii, care este
supusă conform legii unei astfel de condiţii, din spirit partizan, deturnează puterea, în timp ce, dacă
poliţia reprimă o demonstraţie autorizată care se desfăşoară paşnic, face exces de putere.
Când titularul dreptului sau puterii excede limitele dreptului sau puterii sale, el acţionează
fără drept, acţiunea sa urmează o cale de fapt. Dimpotrivă, în cazul deturnării de putere sau abuzului
de drept, titularul acţionează formal în limitele dreptului ftu, dar uzajul pe care îl face acestora este
astfel realizat încât puterea publica îi efuză protecţia pe care i-ar acorda-o în mod normal [2.18,
p.826].
În al doilea rând, trebuie distinse drepturile-fiincţiuni de drepturile egoiste. Cum drepturile-
funcţiuni sunt acordate doar în interesul funcţiei care incumbă titularului, situaţia se prezintă destul
de clar, căci aceste drepturi cuprind în ele însele scopul lor social şi, deci, măsura care permite
aprecierea uzajului care le este făcut. Dreptul este detumat de la finalitatea sa atunci când uzajul care
îi este făcut încetează să mai servească destinaţiei cuprinse în ele însele. Se întâmplă astfel cu
drepturile părinteşti conferite părinţilor în interesul copilului, cu puterile publice conferite titularilor
funcţiei publice în interes general etc. Este motivul pentru care deturnarea de putere este, în general,
uşor de apreciat.
Dimpotrivă, lucrurile se complică în cazul drepturilor-egoiste. Aceste drepturi fiind destinate
în mod imediat să satisfacă nevoile personale, egoiste, ale titularilor lor, nu cuprind în ele însele
criteriul care ar permite aprecierea uzajului lor şi, implicit, a abuzului de drept. Criteriul trebuie

55
căutat cumva în afara dreptului însuşi, ceea ce face mult mai problematică doctrina abuzului de drept
decât pe cea a deturnării de putere. Problema este aparent paradoxală: titularul unui drept abuzează
de acesta, rămânând totuşi în limitele obiective ale dreptului său.
Deturnarea de putere constă în exerciţiul unei puteri publice în afara scopurilor în vederea
cărora această putere a fost instituită.
Scopul general al puterii publice este satisfacerea interesului general, a binelui comun.
Fiecare putere publică are apoi un scop particular în acord cu interesul general.
Actul public este făcut prin deturnare de putere ori de câte ori autoritatea publică abdică de la
scopul său, respectând formal competenţele sale. Acest act, exterior corect, serveşte nu interesului
general, ci unui interes individual, incompatibil cu generalitatea binelui public. O astfel de deturnare
de putere deschide calea anulării judiciare a actului respectiv.
Este foarte dificil să dai o definiţie abuzului de drept, căci atât practica, cât şi doctrina sunt
fluctuante în acest domeniu. Criteriul obiectiv, ce ar putea fi bază a definiţiei, deturnarea dreptului
prin uzaj de la scopul lui economic şi social, este greu de aplicat în cazul drepturilor egoiste, cum am
remarcat deja. De altfel, Codul de procedură civilă pare să adauge acestuia şi un criteriu subiectiv,
exercitarea drepturilor cu rea-credinţă, căci el arată că partea care foloseşte aceste drepturi
(procedurale) cu rea-credinţă răspunde pentru pagubele pricinuite [2.13, p.70]. Problema esenţială
care te pune este deci a fundamentului teoriei abuzului de drept, ftmdament viu discutat în teoria
judiciară.
Unii consideră că este criteriu al abuzului de drept criteriul prejudiciului excesiv, anormal,
disproporţionat cauzat prin exerciţiul dreptului în raport cu avantajul pe care titularul îl are din
acesta. Astfel, R. Saleiles consideră că „abuzul de drept se caracterizează prin latura sa obiectivă”
[2.18, p.827], că „un act al cărui efect este de a păgubi pe altul, fără un interes apreciabil şi legitim
pentru cel care îl îndeplineşte, nu poate constitui nicicând exerciţiul licit al unui drept”. Acest criteriu
este insuficient şi periculos, pentru că el tinde să nege uneori pretenţii perfect legitime. Această teorie
poate să fie apreciată ca subiectivă, căci din caracterizarea prejudiciului ca excesiv se trage concluzia
intenţiei de a prejudicia sau a culpei titularului.
Alte teorii, cu un caracter socializant, pornesc, ca şi legislaţia noastră, de la ideea că drepturile
subiective sunt acordate titularilor şi protejate pentru că ele au o funcţie socială sau cel puţin o
finalitate socială. Dacă titularul dreptului îl deturnează de la funcţia sa socială, comite un abuz şi nu
mai merită protecţie. Astfel, Josserand consideră că „actul va fi normal sau abuziv după cum el se va

56
explica printr-un motiv legitim (...) Noi suntem ţinuţi a pune facultăţile noastre juridice în serviciul
unui motiv adecvat cu spiritul şi cu misiunea lor; dacă nu, atunci noi nu le mai exercităm, ci abuzăm
de e l e . Şi aici pot exista două variante: este posibil să deducem deturnarea dreptului de la
finalitatea sa printr-o analiză a motivelor care l-au inspirat, neconforme finalităţii atribuite, dar putem
să reţinem un criteriu obiectiv, estimând că există abuz dacă actul în el însuşi este anormal, prin
elementele şi rezultatele sale [2.18, p.825-826].
Alţii consideră că este criteriu al abuzului de drept mobilul psihologic. Conform acestei teorii,
există abuz de drept dacă exerciţiul său este făcut cu intenţia de a prejudicia sau pentru un motiv
ilegitim. Nu este vorba neapărat de încălcarea unei norme juridice, ci, de încălcarea unei norme de
convieţuire socială. Poate fi vorba atât de intenţie, cât şi de imprudenţă sau neglijenţă, de exercitarea
dreptului fără precauţiile necesare pe care orice om rezonabil le-ar fi luat, deci judecată in abstracto
La noi practica, ca şi o parte importantă a teoriei, a combinat cele două criterii, obiectiv şi
subiectiv, acesta din urmă fiind luat într-un sens larg, ca vinovăţie, cuprinzând atât intenţia, cât şi
culpa propriu-zisă [2.13, p.66].
Exerciţiul libertăţilor şi drepturilor poate fi amenajat în mai multe modalităţi, în funcţie de
atitudinea puterilor publice faţă de afirmarea şi protecţia lor. Aceste moduri de amenajare conduc la
consecinţe diferite în materia condiţiilor de exerciţiu şi de protecţie a acestor drepturi şi libertăţi. Trei
regimuri principale sunt cunoscute, care sunt susceptibile de aplicare în stare puri sau în diverse
combinaţii ale elementelor lor caracteristice: regimul represiv, regimul preventiv şi regimul preventiv
atenuat al declaraţiei prealabile.

57
 Concluzii și recomandări
Dincolo de teoria originii divine a Dreptului, cred că trăim cu un sentiment de siguranţă a
cunoaşterii ce se naşte din fundamentarea a tot ceea ce ştim despre Drept tocmai întemeindu-ne, pe
ideea existenţei unei rădăcini şi, astfel, a unei continuităţi a ideilor despre Drept. Înţelepciunea
cuprinsă în axiomatica concluzie: ubi homo, ibi societas; ubi societas, ibi ius, ne dă speranţa lărgirii
continue a cunoaşterii şi înţelegerii Dreptului. Ideea de Drept, ce aspiră în căutarea Dreptăţii, nu este
cuprinsă în sfera normei juridice în forma să absolută. Ideea de Drept se transpune prin norme
juridice şi nu numai juridice, ci şi religioase sau morale.
Condiţiile sociale, politice, istorice, de cultură, de mediu şi alte tipuri de particularităţi fac că
ideea de Drept să se manifeste în viaţa societăţilor mai mult sau mai puţin plenar sau evident, mai
mult sau mai puţin legitim în raport cu valoarea absolută a Dreptăţii. Poate că de aceea este atât de
greu de definit Dreptul, în esenţa lui, prin el însuşi, ca o idee pură, iar nu prin manifestările sale
concrete şi istorice.
Tendinţa majoritară este aceea de a începe prin a explicita partea vizibilă a Dreptului văzut ca
o sumă de norme cuprinse în legi, hotărâri etc., respectiv partea cel mai uşor măsurabilă a acestuia,
acea parte ce este definită ca alcatuind Dreptul obiectiv. Am putea spune că obiectivarea Dreptului
reprezintă astfel acea activitate de transpunere a acestuia în forme şi manifestări accesibile
cunoaşterii sale, respectiv prin norme juridice determinate de diferite circumstanţe şi criterii de
natură variată. Este însă esenţial să acceptăm faptul că obiectivarea Dreptului nu este şi nu reprezintă
Dreptul în sine.
Ceea ce se obiectivează în norme juridice devenind regulile de drept este reprezentat de ideea
de justiţie, de dreptate, să îi spunem pentru moment aşa. Această idee de justiţie, de dreptate are o
formă ideatică şi absolută, iar Dreptul pozitiv, în sine, este, în mod straniu, tocmai forma de
restrângere a acesteia în scopul de a o face accesibilă şi egală tuturor oamenilor.
Ştiinţa Dreptului este de fapt ştiinţa drepturilor subiective: a modului în care drepturile
subiective se formează, a modului potrivit căruia acestea sunt recunoscute ori validate de către
organismul social care le dă forţa de impunere, a modului în care interacţionează între ele

58
(modificare, transformare, stingere, transmitere) în viaţa de zi cu zi, a interacţiunii dintre diferitele
generaţii de drepturi subiective etc.
În acest context plasăm noţiunea dreptului subiectiv ca un element cheie atât al ştiinţei
dreptului, cât şi al aplicării dreptului, apreciind că în ambele direcţii (de cunoaştere ori de aplicare)
noţiunea de drept subiectiv se impune a fi înţeleasă şi utilizată ca un concept de sine stătător, ca cea
dintâi şi ultima esenţă a oricărei filozofii ori ştiinţe a dreptului.
Mai toate marile transformări politico-sociale au avut însă la bază teorii fundamentate pe
existenţa drepturilor subiective; transformările politice, până în 1990, au îmbogăţit înţelesul noţiunii
de drept subiectiv, de drept individual al omului şi al cetăţeanului, adică persoană fizică.
Există de asemenea şi gânditori ai ştiinţei dreptului, filozofi, care au adoptat o poziţie de
negare a realităţii existenţei dreptului subiectiv şi care înţeleg să înlocuiască sintagma „drept
subiectiv” cu altele precum „situaţie de drept” ori „situaţie juridică subiectivă”.
În contextul promovării „drepturilor omului” se întâlneşte, de asemenea, noţiunea de drept
subiectiv exprimată ca „drept individual” sau „libertăţi”. Am putea spune că drepturile omului,
substanţial drepturi subiective prin origine şi conţinut. Acest val al promovării drepturilor omului a
determinat atât o multiplicare a drepturilor subiective, cât şi apariţia unor noi generaţii de drepturi
subiective. Formele terminologice se subsumează categoriei „drepturilor omului”, adică drepturilor
subiective (individuale ori colective).
În înţelesul dreptului comun respectiv în concepţia clasică a dreptului civil, dreptul subiectiv a
fost definit de către profesorul Gheorghe Beleiu, fără să existe vreo contestare a acestei definiţii, ci
dimpotrivă, o plenară asumare doctrinară a acesteia, după cum urmează: „...al doilea înţeles este cel
de element al conţinutului raportului juridic civil şi se exprimă în formula completă: drept subiectiv
civil, adică posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ, titularul dreptului subiectiv
civil, în virtutea căreia acesta poate avea o anumită conduită, poate cere o conduită corespunzătoare
dreptului său de la subiectul pasiv, iar în caz de nevoie, poate face apel la forţa de coerciţie a Statului
pentru protecţia dreptului său.
Ce este aşadar dreptul subiectiv?! După aprecierea noastră, pe de o parte este acea putere a
unei persoane în drept de a se manifesta într-un anume fel cu privire la bunurile sale iar, pe de altă
parte, acea libertate faţă de propria-i persoană ori în raport cu alte persoane în drept, putere sau
libertate recunoscute prin norma juridică sau născute dintr-un principiu ce conţine o idee de justiţie
nevalidată încă de către dreptul pozitiv.

59
 Abia în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, teoreticienii şi filozofii dreptului au
început să cerceteze substanţa dreptului subiectiv, în ce constă şi ce reprezintă acesta, existenţa şi
limitele sale, care este elementul său substanţial: voinţa, interesul sau ambele elemente împreună?!
Toate acestea pe fundalul unor nevoi practice impuse de revoluţia industrială, de noile relaţii
economico-sociale.
În lucrarea de faţă ne-am propus să analizăm, din perspectiva dreptului civil, esenșa dreptul
subiectiv, noţiune esenţiale pentru ştiinţa dreptului, în general, iar pentru ramura dreptului civil, în
particular. Datorită importanţei ei, această noţiune a fost atât de des evocată şi atâtea pagini de
cercetări (uneori foarte amănunţite) le-au fost consacrate de-a lungul timpului, atât în literatura de
specialitate, cât şi în jurisprudenţă, încât cititorul ar fi fără îndoială tentat să se întrebe: „De ce o
lucrare pe această temă?”.
Analizând tema dată am ajuns la concluzia că, conceptul de drept subiectiv nu poate apărea
decât într-o societate. Altfel spus, dreptul subiectiv nu poate exista decat în societatea omenească.
Nici cazul drepturilor absolute nu infirmă caracterul social al dreptului subiectiv. El este nu o
relație între om și bun, ci o relație între titular și restul subiectelor de drept, care sunt ținute șă-i
respecte dreptul subiectiv. Este un aspect care confirmă încă o dată caracterul social al acestui drept.
Astăzi cnceptul de „drept subiectiv” este analizat atât din perspectiva istorică a nașterii sale în
conștiința juridică, cât și prin prisma fundamentului și a structurii sale, a izvoarelor sau a modului de
exercitare de către titularii săi. Teoriile ce își propun negarea realității dreptului subiectiv sfârșesc, în
opinia autorului, prin a construi și a întemeia conceptul de „drept subiectiv” și a arăta necesitatea sa
pentru orice sistem de drept.    
În opinia noastrăi, dreptul subiectiv derivă din dreptul natural, există și se manifestă în afara
dreptului pozitiv; coexistă în cadrul sistemului dreptului pozitiv, creat și sancționat de către Stat. A
concepe dreptul subiectiv doar în sfera închisă a normei juridice, a dreptului pozitiv, înseamnă a opri
evoluția spiritului și a dezvoltării materiale a societății care ar adopta această concepție. Dreptul
subiectiv, dinafara dreptului pozitiv, fundamentează dreptul la revoltă, dreptul la opunere contra
abuzului ori limitărilor ne-necesare aduse libertății.
Concluzionăm că, în structura dreptului subiectiv civil un loc aparte îl ocupă protecţia juridică
a acestuia. Se spune că dreptul subiectiv este protejat de ordinea juridică, iar titularului său i se
asigură posibilitate să îl impună şi să îl realizeze. Ideea ocrotirii şi garantării drepturilor subiective
civile constituie un principiu fundamental al dreptului civil, iar unele drepturi subiective civile sunt

60
mai întâi protejate prin norme constituţionale ca drepturi fundamentale (cum este dreptul de
proprietate). Când se afirmă că protecţia juridică a dreptului subiectiv civil ţine de esenţa acestuia se
are în vedere şi faptul că sancţiunea specifică dreptului civil (ca ramură) este restabilirea dreptului
subiectiv civil încălcat, care constă în repararea prejudiciului cauzat sau în încetarea acţiunii prin care
se atinge dreptul, iar această restabilire se obţine, de cele mai multe ori, prin intermediul procesului
civil. Cu menţiunea că protecţia juridică înseamnă mai mult decât acţiunea civilă (mai mult decât
constrângerea, în general) se poate spune că acţiunea în justiţie este un mijloc important de protecţie
a dreptului subiectiv civil. Ca regulă generală, orice atingere a unui drept subiectiv civil poate fi
adusă în faţa judecătorului printr-o acţiune civilă specifică. Se impune a se preciza că din raţiuni care
ţin de ideea înlăturării incertitudinii din raporturile juridice civile se admite că dreptul material la
acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege se stinge prin prescripţie extinctivă. Prescripţia nu
înlătură însă în întregime protecţia juridică a dreptului subiectiv.
În fine, relaţia juridică este un element al dreptului subiectiv, de vreme ce dreptul se
manifestă numai în raport. Mai întâi, din perspectiva obiectului dreptului, dreptul subiectiv apare ca o
legătură exclusivă de apartenenţă şi de stăpânire, sugerând dispoziţia exclusivă a titularului asupra
valorii care formează obiectul dreptului.
Pe de altă parte, din perspectiva celorlalte subiecte de drept, dreptul subiectiv civil stabileşte o
legătură juridică între titular şi cel(cei) ţinut(i) să-l respecte. În acest cadru se afirmă că nu există
drept subiectiv civil fără obligaţie civilă corelativă, după cum nu există obligaţie civilă fără un drept
subiectiv civil. Într-o altă abordare, se consideră că dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă ce-i
corespunde alcătuiesc (împreună) conţinutul raportului juridic civil în cadrul căruia au apărut.
Dreptul subiectiv civil este privit astfel ca o parte a unui element al raportului juridic civil. Fără a
nega importanţa teoretică şi practică a unei astfel de analize, care s-a impus de multă vreme, se poate
afirma că relaţia juridică privită în cadrul dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu raportul
juridic civil (pe care îl numim aici clasic).
În acest sens, relaţia juridică exprimă, mai întâi, legătura dintre celelalte elemente ale
dreptului subiectiv civil: titularul are anumite prerogative (conţinut) cu privire la o anumită valoare
socială (obiect) într-un anumit cadru. Pe de altă partea, ea arată cum dreptul subiectiv civil este pus
în legătură cu obligaţia civilă specifică şi face posibilă şi vizibilă impunerea dreptului subiectiv şi
protecţia acestuia. Dreptul subiectiv civil cuprinde şi presupune o anumită relaţie (juridică) a
titularului său cu ceilalţi subiecţi şi are sens, numai prin proiectarea lui în societate.

61
 Bibliografie
I. Acte normative
I.1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omuluia O.N.U.din 1948
I.2. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 1/94.
I.3. Codul civil al Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86 din 22
iunie 2002.
I.4. Codul de procedură civilăal Republicii Moldova, Legea nr.225 din 30.05.2003. În Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.111-115 din 12.06.2003, art.451.
I.5. Codul familiei nr.l316-XIV din 26.10.2000, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.47-
48 din 26.04.2001.
I.6. Codul contravențional al Republicii Moldova, Legea nr.218 din 24.10.2008. În Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.3-6 din 16.01.2009, art.15.

II. Cărți, monografii

II.1. AUBERT JEAN LUC, Introduction audroit, PressesUniversitaires de France,
Paris2007
II.2. BAIEȘ S., ROȘCA,N., Drept civil. Partea generală. Persoana fizică, persoana juridică.
Tipografia centrală, Chișințu, 2004.
II.3. BAIEȘ., Roșca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică.
Ed. a V-a. Chișinău: Tipografia Centrală, 2014
II.4. BODOAȘCĂ, T., Nour S. O., Maftei I. Drept civil. Partea generală. Subiectele
dreptului civil. București: Universul Juridic, 2010
II.5. BOROI, G. Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ed. a IV-a. București: Hamangiu,
2010.
II.6. BĂDESCU MIHAI, Concepte fundamentaleîn teoria dreptului, Ed.
V.I.S.PRINT,Bucureşti 2003

62
II.7. BELEIU GHEORGHE, Drept civil român,Introducere în dreptul civil.
Subiecteledreptului civil, Ed. Universul Juridic,Bucureşti, 2004
II.8. BOROI GABRIEL, Drept civil. Persoanele,Bucureşti, 2001
II.9. CIOCÎRLAN, A., Drept civil. Partea generală I, ASEM, Chișinău, 2010.
II.10. CANTACUZINO, M.B., Elementele dreptului civil, reeditat, Ed. AII, Bucureşti, 1998
II.11. COSMOVICI,P., Drepturi reale, obligaţii, Ed. AII, 1994
II.12. DELEANU ION, Ficţiunile juridice, Ed. AllBeck, Bucureşti 2006
II.13. DELEANU ION, Dreptul subiectiv şi abuzulde drept, Ed. Dacia, Cluj, 1988
II.14. DJUVARA MIRCEA, Teoria generală adreptului, Ed. All, Bucureşti, 1995
II.15. DOJANĂ, I., Dreptul subiectiv . Bucureşti : Universul Juridic, 2010
II.16. DOGARU I, DĂNIŞOR D.C., DĂNIŞORGH., Teoria generală a dreptului,
Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1999
II.17. DOGARU ION, Elemente de Teoriegenerală a dreptului, Ed. Oltenia, Craiova,1994
II.18. DOGARU ION, ș.a., Bazele dreptului civil. Vol.I. Teoria generală. Ed.C.H.Beck,
București, 2007.
II.19. DOJANĂ IONUŢ VENIAMIN, Teza dedoctorat „Dreptul subiectiv”, Institutul
deCercetări Juridice, Bucureşti, 2007
II.20. DOGARU ION, ș.a., Bazele dreptului civil. Vol.I. Teoria generală. Ed.C.H.Beck,
București, 2008.
II.21. HAMANGIU,C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,Tratat de drept civil român, voi.
I, lucureşti, 1928,
II.22. GENOIU ILIOARA, Raportul juridic, Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2007
II.23. CHELARU, E., Drept civil. Partea generală, 2003,
II.24. LUPAN E. Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003
II.25. MICESCU. I Curs de drept civil. Bucureşti: Ed. All Beck, Restitutio, 2000.
II.26. MIHAI, Gh. ,Fundamentele dreptului. Dreptul subiectiv. Izvoare ale drepturilor
subiective, Vol.IV, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
II.27. MICESCU, I., Curs de drept civil, Ed. All Beck, Restitutio, Bucureşti, 2000
II.28. MIHAI GHEORGHE, Fundamenteledreptului, Dreptul subiectiv. Izvoare
aledrepturilor subiective, Ed. All Beck,Bucureşti 2005
II.29. MOROIANU EMIL, Teoria generală adreptului, note de curs, Tg-Jiu, 2003

63
II.30. NICOLAE,M., Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 83
II.31. POPA N, EREMIA M.C., CRISTEA S.,Teoria generală a dreptului, Ed. All
Beck,Bucureşti, 2005
II.32. POPA NICOLAE., Teoria generală adreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1994
II.33. POPESCU SOFIA, Teoria generală adreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
II.34. PRIBAC, V. Abuzul de drept şi contractele de muncă. Ed: Wolters Kluwer, 2007.
II.35. SANTAI I., Introducere în studiul dreptului,Universitatea din Sibiu, 1991
II.36. SCRIPCARU GHEORGHE, CIUCĂAURORA, ASTARASTOAE VASILE,
II.37. SCRIPCARU CĂLIN, Bioetica, ştiinţelevieţii şi drepturile omului, Ed. Polirom,
Iaşi,1998
II.38. SCRIPCARU GHEORGHE, CIUCĂAURORA, ASTARASTOAE
VASILE,SCRIPCARU CĂLIN, Introducere înbiodrept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003
II.39. STĂTESCU CONSTANTIN, Drept civil –Persoana fizică. Persoana juridică.
Drepturireale. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1970
II.40. TODICĂ, C., Persoana fizică. Ed.Universitară, București, 2008.
II.41. UNGUREANU, O. Drept Civil. Introducere, editia a VII-a, Editura Rosetti, Bucuresti,
2002.
II.42. VĂLIMĂRESCU ALEXANDRU, Tratatde enciclopedia dreptului, Ed. Lumina
Lex,Bucureşti, 1999
II.43. Teoria gosudarstva I prava. Pod red. N.I.Matuzova I A.V.Malko, M. 1997.

III. ARTICOLE DIN EDIȚII PERIODICE

III.1. C. Buda, Aspecte teoretice privind drepturile subiective şi constituirea acestora ,
“Legea şi viaţa”, 2011, nr.8, pag.44

IV. Resurse electronice

IV.1. https://www.scribd.com/document/62753049/Teza-Doctorat-Abuzul-de-Drept
IV.2. file:///C:/Users/User/Downloads/74-131-1-SM%20(5).pdf (09.04.2018)
IV.3. https://www.ujmag.ro/drept/drept-civil/dreptul-subiectiv/rasfoire/
IV.4. http://drept.ucv.ro/RSJ/Ai-ticole/2005/ RSJ34/0108CercelS.pdf ;

64