UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT

DEPARTAMENT DREPT PRIVAT

POPOVICI TATIANA

NOȚIUNEA DE IZVOR DE DREPT

Conducător științific: ________________ CUZNEȚOV ALEXANDRU,

(semnătura)
doctor în drept, conferenţiar universitar

(Numele, Prenumele, gradul științific)

Autorul: _______________
(semnătura)

CHIȘINĂU-2021

0
 CUPRINS

LISTA ABREVIERILOR............................................................................................................2
INTRODUCERE..........................................................................................................................3

I. IZVOARELE DREPTULUI ...................................................................................................5

1.1. Noţiunea de izvor de drept.......................................................................................................5
1.2. Concepţii teoretice privind ierarhizarea izvoarelor dreptului în Republica Moldova………12

II. STUDIU COMPARAT PRIVIND IERARHIZAREA DREPTULUI

INTERN........................................................................................................................................19
2.1. Unele concepţii teoretice și practice privind ierarhizarea izvoarelor dreptului în România și
Republica Moldova …………………………………………………………………..................19

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI............................................................................................30
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................31
ANEXE.........................................................................................................................................33

1
 LISTA ABREVIERILOR

art. – articolul
nr. – numărul
etc. – etcetera
ex. – exemplu
alin. – aliniatul
pct. – punctul
RM – Republica Moldova
H.G. – Hotărârile Guvernului
M.Of. – Monitorul Oficial
O.U.G – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului
CPP – Codul de Procedură Penală
CSJ – Curtea Supremă de Justiție

2
 INTRODUCERE
Actualitatea și impotanța temei.
Problema izvoarelor dreptului reprezintă una din componentele principale ale Teoriei
generale a dreptului, componentă în jurul căreia este întregul domeniu al cercetării juridice,
inclusiv cel al elaborării şi al realizării dreptului. Având în prezent o semnificaţie teoretică şi
practică majoră, problema izvoarelor dreptului trebuie abordată ştiinţific pentru a stabili
orientările valorice ale dezvoltării dreptului în societate.
Odată cu democratizarea societăţii, cu aderarea Republicii Moldova la structurile
europene, cred că e necesar a fi abordată problema ierarhizării izvoarelor dreptului dintr-o nouă
perspectivă. Tematica analizei ştiinţifice a izvoarelor dreptului cu referinţă la ierarhizare sunt
subiecte de maximă importanţă nu numai pentru teoria, dar şi pentru practica dreptului.
Necesitatea abordării ştiinţifice a ierarhizării izvoarelor dreptului şi implicit a raportului
dintre dreptul intern şi dreptul internaţional rezultă nu numai din insuficienta cercetare a acestor
procese, dar şi din actualitatea temei respective ce rezidă în faptul că aceste probleme sunt legate
indisolubil de alte aspecte istorice şi juridice importante.
Noutatea ştiinţifică constă în faptul că lucrarea de faţă reprezintă un studiu consacrat
noțiunii de izvor de drept, cât și problemelor teoretice ale ierarhizării izvoarelor dreptului. Sunt
de părerea că problema ierarhiei izvoarelor dreptului are în prezent nu numai o însemnătate
teoretică şi practică, dar şi una politică.
Scopul și obiectivele propuse în cercetare. Scopul abordării acestei teme este
determinat, de asemenea şi de interesul practic sporit faţă de problemele izvoarelor dreptului în
perioada de tranziţie spre statul de drept, pe care o parcurg mai multe state, printre care se află şi
Republica Moldova.
Gradul de investigare a temei. După cum susţinea marele filosof, G.W.F. Hegel
„Dreptul, trece în existenţă faptică mai întâi prin formă, prin faptul că este impus ca lege. Dreptul
este pozitiv anume prin această formă.” După Hegel, normele dreptului se exprimă în forme
specifice pe care le numim izvoare de drept şi care sunt de două tipuri: materiale şi formale.1
Din punct de vedere formal, izvorul de drept constituie consacrarea legislativă a acestor
factori şi tendinţe, constituie reglementarea însăşi, care trebuie să răspundă previziunilor

1
G.W.F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Editura Paideia, Iaşi, 1998, p. 33, 42-44.

3
desprinse din studierea profundă a realităţilor pentru o mai bună reglementare a relaţiilor
interumane.2

B. Negru concepe izvoarele materiale ca un sistem de factori sociali, politici, ideologici,

materiali, precum şi cadrul natural, social-politic, uman etc., care determină acţiunea
legiuitorului sau dau naştere unor reguli rezultat al necesităților practice de reglementare, prin
norme juridice, a unor relaţii sociale.3

Autorul Ion Craiovan, evidenţiază faptul că, într-o formulare foarte generală, prin izvoare
ale dreptului, ştiinţa juridică având în vedere, formele de exprimare a normelor juridice în cadrul
unui sistem de drept, în diferite epoci şi ţări.4

Unii autori consideră că izvorul dreptului este forma de exprimare a dreptului, adică
modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul
de creare a dreptului, în cadrul unui sistem de drept din diferite epoci, caracterizând mijloacele
speciale pe care statul le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmânt juridic. Alţi
autori susţin că izvorul dreptului este modul oficial de stat al exprimării, fixării şi existenţei
normelor lui atribuind regulilor generale o obligativitate şi forţă juridică.

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării. În calitate de suport metodologic

al cercetării a fost utilizat un sistem de metode, procedee şi mijloace de cunoaştere ştiinţifică,
printre care se evidenţiază metoda istorică, sistemică, logică, comparativă şi sociologică. Analiza
comparativă a fost utilizată în scopul de a cunoaşte poziţia doctrinei din alte state. Toate aceste
metode şi procedee au fost utilizate în procesul studierii şi evaluării literaturii ştiinţifice, precum
şi a actelor normative şi de aplicare a dreptului, în scopul argumentării concluziilor făcute în
cadrul prezentei lucrări.
Cuvinte-cheie ale tezei: izvor de drept, ierarhie, izvor formal, drept intern, izvor
material, act normativ, izvor neformal, normă juridică, Constituție, sistem ierarhic, drept pozitiv,
drept natural, sistem legislativ, doctrină juridică, teoria dreptului, lege, ierarhie constituțională,
act legislativ, sistem de drept, jurisprudență.

2
R. Drumea, Actul normativ-izvor de drept, Legea şi Viaţa nr.11, Chişinău, 2008, p. 57.

3
Boris Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, Ed. Academiei de Administrare Publică, Chişinău, 1999, p.
158.
4
Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2001, p. 226.

4
 I. IZVOARELE DREPTULUI
1.1. Noţiunea de izvor de drept
După cum susţinea marele filosof, G.W.F. Hegel 5, „Dreptul, trece în existenţă faptică
mai întâi prin formă, prin faptul că este impus ca lege. Dreptul este pozitiv anume prin această
formă.” După Hegel, normele dreptului se exprimă în forme specifice pe care le numim izvoare
de drept şi care sunt de două tipuri: materiale şi formale.

Forma internă a dreptului este de fapt organizarea conţinutului său în varietatea sistemelor
de drept pozitiv, constând în organizarea conţinutului său pe materii.

Forma externă a dreptului se referă la modalităţile de exprimare a voinţei legiuitorului

(izvoarele formale ale dreptului pozitiv), la modalităţile de sistematizare legislativă (codurile) şi
la totalitatea actelor normative care fixează normele juridice în vigoare. Această formă externă se
particularizează dacă nu chiar de la un drept pozitiv la altul, atunci sigur de la o familie de drept
pozitiv, la alta. După cum susţine mai târziu acelaşi autor în volumul următor al lucrării sale
”Fundamentele dreptului”, mai întâi este necesar şi astăzi să distingem conform teoriei lui
Rumlein două categorii ale dreptului: dreptul obiectiv şi cel subiectiv.

Pentru a se evita confuzia între cele două abordări ale izvoarelor dreptului, în ştiinţa
juridică s-a făcut distincţia între izvoarele materiale în sens material şi izvoarele formale în sens
formal ale dreptului.

Izvorul de drept este rezultatul condiţiilor materiale de existenţă care determină, în

conţinutul şi forma sa, dreptul ca element de suprastructură. Într-o altă accepţie, izvorul de drept
este forma specifică de exprimare a normei juridice. În limbajul şi practica juridică curentă, prin
izvor de drept se are în vedere această din urmă accepţie.

Autoarea Dumitrescu C. afirmă, că prin izvor de constituire sau izvor material al dreptului
se înţelege activitatea subiectivă a omului, precum şi extrapolarea acesteia în activitatea umană,
practică, obiectivă. Din relaţiile de viaţă alcătuite din complexe de întâmplări, se cristalizează la
un moment dat, conştiinţa juridică, se formează ideile şi intenţiile de legiferare, de apariţie a
normei juridice de drept pozitiv6.

5
Hegel G. W. F., Principiile filozofiei dreptului, Iaşi, Editura Paideia,1998, p. 33, 42-44.
6
Dumitrescu C. A., Introducere în teoria izvoarelor dreptului, Bucureşti, Colecţia Paideia, 1999, p. 52.

5
 Izvoarele formale sunt definite de această autoare, ca fiind formele fatale şi determinate
pe care trebuie să le îmbrace în mod inevitabil, regulile de purtare exterioară, spre a se impune
societăţii, sub scutul puterii coercitive a dreptului.

O altă deosebire pe care o întâlnim, este între izvoarele formale potenţiale şi izvoarele
actuale. Izvoarele actuale sunt cele care vizează relaţii sociale concrete, constând în prevederile
din ansamblul actelor normative în vigoare.7
În fapt, literatura de specialitate, operează pe scară largă cu noţiunea de izvoare materiale
ale dreptului, concepute ca forţe creatoare sau cauze ultime ale dreptului. Sunt şi autori care
susţin că distincţia dintre izvoarele materiale şi izvoarele formale ale dreptului este nejustificată.
Autoarea Barac L.8 constată că toate încercările de definire a noţiunii de izvor de drept
sunt strâns legate de distincţia ce se operează, între izvoarele materiale şi izvoarele formale ale
dreptului, prin izvor material înţelegându-se voinţa colectivă, determinată de condiţiile vieţii
materiale, în timp ce izvoarele formale vizează forma de exteriorizare a acestei voinţe, a normei
juridice.

Mircea Djuvara9 menţiona necesitatea de a se face de la început o deosebire clară între

înţelesurile multiple, care se ascund sub numele de izvoare: într-adevăr, izvorul însuşi al
dreptului pozitiv este în realitate altceva decât formele pe care el le consacră, iar aceste forme
sunt altceva, la rândul lor, decât normele pe care ele le exprimă. Se mai remarcă faptul că actele
sociale, recunoscute ca legitime, ce în aceste condiţii consfinţesc norme juridice, sunt izvoare de
drept: odată cu ele şi numai prin ele încep într-adevăr să existe acele norme, ca realităţi de drept
pozitiv.

Din observaţia lui M. Djuvara rezultă că termenul de izvor, e luat într-un sens larg şi altul
strict. În sens larg el se referă la factorii care creează dreptul: aceşti factori sunt unii de
determinare, alţii de formare validă a lui. Factorii de determinare, izvoarele ideilor consacrate în
norme juridice, constituie ceea ce se numesc izvoare materiale, iar factorii creatori, formele
exterioare prin care aceste idei sunt realizate, constituie izvoarele formale.

Izvoarele formale desemnează forma exterioară a normelor juridice şi sunt forme de

exprimare a dreptului. Pentru ca izvoarele materiale să dobândească valoarea de drept pozitiv,
trebuie să îmbrace anumite forme. Aceste forme se bucură de o relativă stabilitate şi dau expresie
unor judecăţi logice, cu valoare de norme juridice. Izvoarele formale ale dreptului exprimă

7
G. Vrabie, S.Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1995, p. 33-37.
8
Barac L. Elemente de teoria dreptului. Bucureşti, All Beck , 2001, p. 143.
9
Djuvara M. Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv. Bucureşti, ALL, 1995, p. 453-454.

6
normele juridice prin procedee tehnice bine stabilite de natură să faciliteze înţelegerea funcţiilor
şi finalităţilor lor, în toate cazurile care se ivesc în practică.

Autorul Dan Ciobanu10 afirmă că izvorul material al dreptului pozitiv este conştiinţa
juridică, compusă, din concepţiile oricărei societăţi privind ceea ce membrii ei trebuie să facă sau
să nu facă, sub sancţiunea aplicării forţei organizate a societăţii (sau a statului)”. Această
definiţie cere ca normele juridice să preexiste conştiinţei juridice şi, deci pot fi izvor al ei şi nu
izvorâte din ea. Dar noţiunea de izvor al dreptului pozitiv are şi sensul de sursă, în accepţiune de
bazin de civilizaţie juridică, la care se află conectat un sistem de drept determinat. De exemplu,
atât sistemul de drept românesc cât şi cel al Republicii Moldova sunt plasate în arealul de
civilizaţie juridică romano-germanică.

În teoria dreptului, precum şi în celelalte ştiinţele juridice, în general cuvântul “izvor” al

dreptului este folosit într-un sens specific, strict juridic, avându-se în vedere formele de
exprimare a normelor juridice - actele juridice normative, practica judiciară, etc. Nu trebuie
exclusă şi utilizarea termenului în sensul întrebuinţat de ştiinţele istorice, care prin “izvoare” ale
dreptului au în vedere indicarea surselor de cunoaştere ale unui sistem de drept cum ar fi
izvoarele documentare scrise sau nescrise, de natură arheologică etc., ce pot oferi informaţii
despre dreptul existent într-o anumită epocă istorică, despre legislaţia unei ţări etc.

În opinia acestor autori, deşi se operează cu aceeaşi terminologie, distincţia dintre izvoare
materiale şi formale sau interne şi externe are o altă fundamentare teoretică. Prin izvoare
materiale sau interne se are în vedere activitatea organului de stat emitent al actului normativ
prin care unei reguli sociale i s-a recunoscut caracter de regulă de drept, iar prin izvoare formale
sau externe se au în vedere condiţii de formă, care acordă rezultatelor activităţii organului de stat
calitatea juridică. În concluzie, aceeaşi autorii susţin ferm că, prin izvoare ale dreptului ştiinţa
juridică are în vedere, într-o formulare foarte generală, formele de exprimare a normelor juridice
în cadrul unui sistem de drept în diferite epoci şi ţări. Se poate spune că izvoarele dreptului
conferă forţă juridică, normelor juridice reprezentând unicul „rezervor” în care le putem căuta şi
găsi.

În general, se constată o tendinţă justificată, de a lega conceptul izvoarelor dreptului de

activitatea de creare, de elaborare a dreptului, avându-se în vedere sublinierea acelui moment -
hotărâtor pentru a da un caracter juridic, obligatoriu regulii de conduită - care este tocmai
instituirea sau recunoaşterea ei de către stat, într-o anumită formă. În acest scop, puterea de stat

10
Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Universitatea Ecologică, Bucureşti, 1991, p. 8-10.

7
fie că formulează direct, nemijlocit normele în diferite acte normative - legi, decrete, hotărâri
etc., fie că recunoaşte valoarea juridică a unor reguli formulate pe alte căi, având alte forme-
obiceiuri, precedentul judiciar, actele unor organisme nestatale etc.

Izvoarele dreptului pot fi diferenţiate în directe şi indirecte (mediate sau complexe).

Izvoare directe sunt actele normative - legea, decretul, hotărârea etc., deoarece acestea sunt
elaborate nemijlocit de organele de stat, în timp ce obiceiul sau actele organizaţiilor nestatale
pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept au nevoie şi de recunoaşterea sau
sancţionarea lor de către autoritatea publică. Astfel, norma obișnuită are valoare juridică numai
indirect, prin intermediul unui act de stat care o recunoaşte (sancţionează) ca atare, fapt pentru
care aceasta este considerată izvor indirect sau complex.

Izvoarele formale ale dreptului sunt acele moduri de formare a normelor juridice, acele
forme, procedee şi acte solemne prin care ele dobândesc validitate, formând dreptul pozitiv al
unei ţări. A căuta izvoarele formale ale dreptului înseamnă a identifica autorii formulării
normelor juridice, care reglementează însăşi elaborarea lor.

Studiul izvoarelor formale ale dreptului dezvăluie existenţa unei diversităţi, explicabilă
prin multitudinea dinamică a relaţiilor sociale care reclamă reglementare juridică. În evoluţia
societăţii, toate sistemele de drept au dus la o pluralitate de izvoare, iar ponderea unuia sau altuia
o constatăm cu simplitate, începând cu obiceiul juridic şi ajungând la Constituţie.

Sensul juridic al noţiunii de izvor formal al dreptului cuprinde o multitudine de aspecte,

de modalităţi, prin care conţinutul perceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, se
impune ca model de urmat în relaţiile dintre oameni. Această varietate de forme prin care
normele juridice se exprimă, determină pe unii autori să vorbească despre caracterul eterogen al
surselor (formelor) dreptului.

Din punct de vedere formal, izvorul de drept constituie consacrarea legislativă a acestor
factori şi tendinţe, constituie reglementarea însăşi, care trebuie să răspundă previziunilor
desprinse din studierea profundă a realităţilor pentru o mai bună reglementare a relaţiilor
interumane.11

Teoreticianul dreptului Boris Negru12 concepe izvoarele materiale ca un sistem de factori

sociali, politici, ideologici, materiali, precum şi cadrul natural, social-politic, uman etc., care

11
R.Drumea, Actul normativ-izvor de drept, Legea şi Viaţa nr.11, Chişinău, 2008, p. 57.
12
Boris Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, Ed. Academiei de Administrare Publică, Chişinău, 1999,
p. 158.

8
determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice de
reglementare, prin norme juridice, a unor relaţii sociale.

Izvorul formal este conceput de acest autor ca formă de adoptare sau sancţionare a
normelor juridice, ca mod de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice sânt
reflectate. Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe care statul le aplică pentru ca
voinţa guvernanţilor să capete un veşmânt juridic.

Autorul Ion Craiovan,13 evidenţiază faptul că, într-o formulare foarte generală, prin
izvoare ale dreptului, ştiinţa juridică are în vedere, formele de exprimare a normelor juridice în
cadrul unui sistem de drept, în diferite epoci şi ţări. Izvoarele dreptului sunt expresia creaţiei în
drept, ca una din modalităţile guvernării societăţii prin intermediul autorităţii publice.
Autoarea Carmen Popa,14 susţine că, în ştiinţa juridică, s-a generalizat noţiunea de izvor
de drept mai mult în sens formal, prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a se
impune individului sau colectivităţilor şi este mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorul
material. Această accepţiune, susţine autoarea, este deosebit de importantă, avându-se în vedere
că normele juridice nu se prezintă sub formă nudă, ci având o anumită formă exterioară de
exprimare. De aceea, izvoarele formale mai sunt cunoscute sub denumirea de forme de
exprimare a normei de drept şi reprezintă de fapt forme de adoptare şi sancţionare a normei.

Autorul Ioan Humă15 ajunge la concluzia că, conceptul de izvor de drept defineşte forma
specifică dobândită de voinţa socială generată în scopul impunerii ca obligatorii, la un moment
dat, a anumitor reguli în desfăşurarea raporturilor sociale, formă determinată de modul de
exprimare a regulilor de drept.

În interpretarea izvoarelor dreptului, literatura juridică s-a pronunţat în sensul

recunoaşterii unei duble posibilităţi de concepere a izvoarelor - o concepţie genetică şi o
concepţie gnoseologică. Concepţia genetică ar urmări să evidenţieze factorii care stau la baza
apariţiei şi existenţei normei juridice, iar concepţia gnoseologică ar urmări să pună în valoare
indiciile, după care se poate recunoaşte caracterul juridic al unor norme de conduită.

Ca orice fenomen, dreptul se prezintă ca o unitate a conţinutului şi formei sale,

determinată de faptul că, dreptul nefiind un scop în sine, trebuie sa-şi găsească modalităţi de
exprimare a organizării interioare a structurii conţinutului.

13
Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2001, p. 226.
14
Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 132-134.
15
Ioan Humă, Introducere în studiul dreptului, Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1993, p. 71.

9
 De multe ori, pentru a preveni caracterul plurivoc al noţiunii de formă a dreptului, în
sensul de izvor formal al dreptului sau forma de exprimare a sa, se consideră că noţiunea de
izvor al dreptului ar exprima mai exact, terminologic, ceea ce doresc, de fapt, să redau şi ar putea
servi mai bine în cazul unor studii de drept comparat.

Autorul Nicolae Popa 16

include alături de izvoarele cunoscute ale dreptului, şi aşa
numitele izvoare neformale (substratul lucrurilor, echitatea individuală, politica publică,
convingerea morală, etc.), preferabile pentru judecător, întrucât acestea îl pot ghida mai bine în
pronunţarea unor soluţii juste. S-a reproşat acestei opinii faptul că introduce elemente subiective
în procesul aplicării dreptului, cu consecinţe grave pentru principiul legalităţii.

Studiul izvoarelor (formelor de exprimare) ale dreptului conduce la concluzia existenţei

unei pluralităţi de astfel de forme. Necesitatea unei multitudini de forme de exprimare pe care
dreptul şi le constituie este determinată de multitudinea relaţiilor sociale care reclamă
reglementare juridică. Ar fi nepotrivit şi în dezacord cu cerinţele de ordine şi legalitate ca dreptul
să se exprime într-o unică modalitate. Toate tipurile de drept de până acum au cunoscut o
pluralitate de izvoare - acte normative ale autorităţilor statale, obiceiuri, precedentele judiciare,
doctrina, etc. Sisteme de drept calitativ asemănătoare pot să se exprime în forme diferite, aşa
cum de altfel, un sistem de drept concret, de-a lungul existenţei sale, se poate multiplica în mai
multe forme. Ponderea unuia sau altuia din izvoarele sale formale se modifică în raport de gradul
dezvoltării sale, de complexitatea relaţiilor sociale pe care le exprimă.

Prin izvor de drept se înţelege forma generatoare prin intermediul căreia dreptul se
realizează ca norme juridice pozitive, obligatorii. Din acest punct de vedere, normele juridice
care acţionează asupra materiei comerciale sunt exprimate, în primul rând, prin legi scrise şi în al
doilea rând prin uzuri (obiceiuri ale comercianţilor). În cazul în care cel ce aplică legea constată
unele lacune ale acesteia, nimic nu-l împiedică să apeleze la analogia dreptului şi, mai cu seamă,
la principiile generale ale acestuia.

Teoreticienii dreptului din Republica Moldova, Lilia Mărgineanu şi Gabriel Mărgineanu

concep izvorul formal al dreptului ca formă de adoptare sau sancţionare a normelor juridice, ca
mod de exprimare a normelor, adică sursă în care normele juridice sunt reflectate şi care
caracterizează mijloacele speciale pe care statul le foloseşte pentru ca voinţa guvernanţilor să
capete un veşmânt juridic.17
16
Nicolae Popa, Cu privire la conceptul de formă a dreptului, AUB, Filozofie, istorie şi drept, 1976, Bucureşti, p.
105-108; Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Actami, Bucureşti, 1996, p. 193-195; Nicolae Popa, Teoria
generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2002, p. 174-175.
17
Lilia Mărgineanu, Gabriel Mărgineanu, Dreptul familiei, Ed. Elena-V.I., Chişinău, 2002, p. 83.

10
 Cea mai simplă şi mai scurtă definiţie a izvoarelor formale este că aceste izvoare sunt
formele în care se exprimă normele dreptului.

Cum este uşor de observat, definiţiile izvorului dreptului la aceşti autori se identifică
numai cu noţiunea de act normativ şi cu noţiunea de act legislativ.

Dreptul constituie un sistem de norme, care însă nu apar „nude”, ci îmbracă o anumită
haină juridică, sunt cuprinse în anumite acte juridice, iau o anumită formă, denumită ,,izvor de
drept”. Din această cauză s-a şi formulat în literatura juridică opinia că noţiunea de izvor de drept
şi de formă a dreptului sunt sinonime.

Cu alte cuvinte, izvoarele dreptului sunt doar o parte componentă a formei dreptului, sau
din poziţia strictă al tehnicii juridice şi a formelor de exprimare a normelor de drept, unii autori
conchid, că termenul de izvor este identic cu formă a dreptului.

Cel mai înflăcărat şi mai ferm participant la aceste discuţii a fost autorul Alexandrov N.
G., care a avut un aport important la dezvoltarea teoriei generale a dreptului. Un alt cercetător rus
Şebanov A.F, care a trecut prin toate labirintele interpretării noţiunii de izvor de drept, analizând
toate argumentele pro şi contra, referitoare la dualitatea înţelesului noţiunii izvorului de drept, a
ajuns la concluzia că, în întrebuinţarea acestui termen de izvor de drept, în sens formal nu există
nimic neştiinţific şi incorect şi întrebuinţarea lui ca termen specific este totalmente admisibilă.
Însă, după părerea lui Şebanov A.F, este totuşi preferabil să se întrebuinţeze termenul de ,,formă
a dreptului”.

După cum afirmă un alt cercetător rus, Zivs S. L., prioritatea pe care merită să o acordăm
termenului ,,izvor de drept” faţă de termenul de formă a dreptului se justifică prin aceea că este
un termen special şi convenţional, nu pretinde o precizie maximă, şi este comod de folosit, iar
autorul Babaev V. K.,18 este de părere că în cazul când se vorbeşte despre izvoare în sens strict
juridic, atunci se au în vedere anume formele şi metodele diferite prin care sunt exprimate corect
şi obiectiv normele juridice.

În literatura de specialitate românească, de asemenea, se întâlnesc atât noţiunea de izvor

de drept, cât şi noţiunea de formă de exprimare a normelor juridice. Evident, ambelor noţiuni li
se atribuie acelaşi conţinut, atât noţiunea de izvor de drept, cât şi noţiunea de formă de exprimare
avându-se în vedere calea parcursă de voinţa generală pentru ca să devină normă juridică.
Dacă încercăm să mergem pe calea precizării termenului de izvor de drept în sensul
stabilit de aceşti autori şi a folosirii lui în limitele relative, cred că poate fi propusă o variantă

18
Бабаев В. К., Теория государства и права, Издательство Юрист, Moсква, 2004, p. 267.

11
mai exactă, acea de folosire a termenului de ,,izvoare ale normelor juridice”. Această precizare
poate să ne salveze de la o eventuală recidivă de polemică despre dubla accepţiune a noţiunii de
izvor de drept şi anume accepţiunea formală alăturată accepţiunii materiale, noţiunea dualistă a
izvorului de drept, în care alături de înţelesul formal, coexistă şi înţelesul material.

Sunt autori care consideră că izvorul dreptului este forma de exprimare a dreptului, adică
modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul
de creare a dreptului, în cadrul unui sistem de drept din diferite epoci, caracterizând mijloacele
speciale pe care statul le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmânt juridic, 19
precum şi alţi autori care susţin că izvorul dreptului este modul oficial de stat al exprimării,
fixării şi existenţei normelor lui, atribuind regulilor generale o obligativitate şi forţă juridică.20

1.2. Concepţii teoretice privind ierarhizarea izvoarelor dreptului în Republica

Moldova

Orice societate se află într-o ordine normată, adică prin intermediul unui larg sistem de
norme – juridice, politice, economice, morale. Se poate trage concluzia că şi dreptul participă la
această ordine, rolul său constând în garantarea integrităţii şi asigurarea eficienţii unităţii, prin
natura obligativităţii ce îi este proprie, organizând eforturile oamenilor, astfel încât să se
echilibreze interesul individual, cu cel public.
Orice societate îşi întemeiază structura şi funcţionalitatea pe baza unui model unic,
normativ şi cultural, constituit dintr-un ansamblu de valori, norme, reguli, îndatoriri, cutume şi
uzanţe, care asigură atât stabilitatea şi continuitatea societăţii, cât şi evitarea tensiunilor,
disfuncţiilor şi conflictelor dintre indivizi şi grupurile sociale ce o alcătuiesc.
Realizarea unei ordini sociale, care să asigure coeziunea relaţiilor şi cooperării sociale
dintre membrii societăţii presupune ca activităţile să se desfăşoare în mod normal. Ea este
formată dintr-un ansamblu de norme, reguli, îndatoriri, prescripţii şi obligaţii.
Autorul Gheorghe C. Mihai21 înţelege prin ordine reală de drept, ordinea socială în care
sunt recunoscute conduitele ce trebuie să fie urmate de destinatari în conformitate cu dispoziţiile
normelor juridice, nu sunt recunoscute conduitele care nu trebuie să fie urmate şi au loc cele
permise.

19
Gheorghe Costache, Ion Guceac, Evoluţia Statului de Drept in Republica Moldova, Chişinău, 2003, p. 42-48.
20
Dumitru. Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Academia de Poliţie ”Ştefan cel Mare”, Chişinău.
2002, p. 181-182; Gheorghe Lupu, Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Lumina, Chişinău, 1997, p. 87;
Vasile Creţu, Bazele statului şi dreptului în Republica Moldova, Cartier, Chişinău, 1997, p. 51.
21
Gheorghe C. Mihai, Teoria dreptului, Ediţia 2, All Beck, Bucureşti, 2004, Gheorghe Mihai, Fundamentele
dreptului. Vol. III, p. 121-122.

12
 Sistemul de drept reprezintă totalitatea ramurilor de drept, concepute ca subsisteme unite
între ele, prin apartenenţă, fie în diviziunea dreptului public, fie în diviziunea dreptului privat, iar
prin sistem legislativ se va înţelege totalitatea actelor cu caracter normativ-juridic, adoptate de
autoritatea legislativă în stat care ocupă treapta superioară în ierarhia izvoarelor dreptului.
Sistemul constituţional, desemnând modul juridic de formare şi organizare a organelor
puterii de stat, precum şi al raporturilor dintre ele şi celelalte elemente instituţionalizate ale
sistemului politic, constituie anatomia sistemului politic, pe când regimul politic, desemnând
materializarea expresă a unei operaţiuni axiologice, a unei ierarhii specifice a valorilor în general
şi a valorilor politice, ce constituie în special fiziologia acestui sistem. Prin Constituţie şi prin
intermediul actelor normativ-juridice special adoptate, statul structurează ierarhic izvoarele
dreptului, clasificând actele normative în dependenţă de organele de stat din care emană.
Puterea de stat este aceea, care emite sau sancţionează, respectând anumite proceduri, o
regulă de conduită apreciată de ea ca necesară în prim plan, astfel primind statut de normă
juridică, exprimată într-o anumită formă. Puterea lor juridică depinde de competenţa organului
acestui act juridic şi locul lui în mecanismul statului. Dreptul obiectiv în vigoare într-un stat se
exprimă într-o multitudine de acte normative, dispuse într-o ordine ierarhică, iar forţa lor
juridică este şi capacitatea actelor cu caracter normativ-juridic de a corela. Între ele însă pot
apărea diferite coliziuni ierarhice, deoarece conflictul apărut, în asemenea cazuri este soluţionat
în dependenţă de forţa supremă cu care actul este investit.
Trebuie de specificat, că indiferent de criteriile de clasificare ale izvoarelor dreptului, în
final ele toate acţionează în limitele unui sistem juridic naţional, ca un tot întreg, formând acest
sistem pe care îl completează cu izvoare concrete şi care se află în relaţii ierarhice de
subordonare între ele.
Noţiunea ierarhiei are o importanţă mare în cercetările sistemice şi în aplicarea
rezultatelor lor. Deoarece ierarhia este definită în cadrul acestor cercetări, se pare că, un lucru
pozitiv ar fi tocmai prezentarea definiţiilor sistemice ale ierarhiei, fiindcă au legătură şi cu
ierarhia izvoarelor dreptului.
Conform definiţiei, structura ierarhică a sistemului este o structură de relaţii.
Fiind rezultatul unor îndelungate şi migăloase cercetări efectuate în diferite domenii,
astăzi, greutatea specifică a structuralismului ierarhic o găsim şi în ştiinţele socio-umane și în
ştiinţa dreptului. Consider, că structuralismul poate fi elogiat, criticat sau respins, dar nici într-un
caz, nu poate fi ignorat. Este greşit, totuşi, să se creadă că oriunde se foloseşte cuvântul
„structură” ar exista şi structuralism ierarhic.

13
 Noţiunea termenului de ierarhie provine de la termenul francez „hierarchique”, prin care
se înţelege un sistem de subordonare a elementelor, a gradelor, a funcţiilor, a autorităţilor etc.,
inferioare faţă de cele superioare. A ierarhiza înseamnă a aşeza în ordine ierarhică, a stabili o
ierarhie.22
Unul din elementele determinante ale sistemului dreptului sunt izvoarele juridice şi
ierarhia lor, întrucât acestea nu sunt aceleaşi în toate ordinele juridice. Acest element permite să
se sesizeze poziţia exactă a izvoarelor dreptului în ordinele juridice şi a sistemelor juridice unele
faţă de altele.
Ordinea juridică reprezintă un complex de situaţii create prin realizarea prevederilor
normelor dreptului în relaţiile sociale. Ea poate fi caracterizată după diferite criterii, inclusiv şi
după forţa juridică a izvoarelor dreptului care reglementează relaţiile sociale din societate.
Relaţiile sociale ce reclamă o reglementare juridică determină o pluralitate de forme de
exprimare a dreptului, de procedee şi acte prin care normele juridice au acces la existenţa
juridică. Principiul în materie este că sunt izvoare de drept numai acele categorii de acte
normative, care sunt stabilite şi recunoscute de lege ca fiind izvoare ale dreptului. Deci,
autoritatea lor ca acte normative derivă din forma în care sunt prezentate şi locul lor în ierarhia
izvoarelor dreptului.
Concepţia formală a statului de drept ca ordine juridică ierarhizată va fi sistematizată de
către şcoala normativistă de la Viena, în opinia căreia – mai ales a lui Kelsen – dreptul este
conceput, ca un sistem de norme legate unele de altele şi articulate, nu numai din punct de vedere
„static”, ci şi din punct de vedere „dinamic”.
În timp ce „teoria statică a dreptului” concepe dreptul în stare de repaus, ca un sistem de
norme în vigoare, „teoria dinamică a dreptului” ridică întrebări despre procesul de creare şi
aplicare a dreptului. În fapt, pentru Kelsen, fiecare normă juridică îşi găseşte fundamentul şi
validitatea într-o altă normă – ierarhic superioară, care îi reglează apariția, fiind în întregime
condiţia de valabilitate a normei de nivel inferior.
Punctul de vedere normativist va suscita puternice rezerve în doctrina juridică a epocii,
mai ales a celei franceze, care vedea în poziţia normativistă expresia unui „formalism abstract”
ce face să dispară „subiecţii de drept”. Pe drumul trasat de Carre de Malberg cu clasificarea
funcţiilor statale bazate pe criterii executiv formale, ierarhia normelor va fi considerată mai
degrabă o ierarhie a organelor statului (căci Malberg susţinea că valoarea, deci şi forţa ei,
depinde de locul pe care îl ocupă organul ce a emis-o în ierarhia organelor statului). În acelaşi

22
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia II, Bucureşti, 1996, Academia Română, p. 472.

14
timp, ierarhia organelor statului se înscrie în logica statului de drept, conceput ca o ierarhie a
normelor juridice, care vizează realizarea şi punerea în ordine a producţiei juridice.23
Kelsen merge mai departe reducând problema statului de drept la o simplă constatare a
existenţei unei ordine juridice ierarhizate, identificând statul cu dreptul.
E de menţionat, că Hans Kelsen este cel mai celebru promotor al teoriei „completitudinii
logice a dreptului”. El consideră că sistemul legal nu poate prezenta lacune, pentru că lipsei
reglementării îi corespunde intenţia legislatorului de a nu îl constrânge pe subiect la un
comportament oarecare şi de a-l lăsa să-şi creeze o normă individuală.
Din cele menţionate putem concluziona, că Kelsen susţine totuşi existenţa unei singure
arhitecturi ierarhice, pe când autorul italian R. Guastini avansează ideea existenţei a patru
asemenea arhitecturi: 24
a) una formală, între normele care reglează nemijlocit crearea dreptului şi dreptul creat
conform lor;
b) alta substanţială: o primă normă A e superioară secundei B, dacă există o normă C care
stabileşte că B nu poate să o contrazică în materia sa;
c) alta logică, între norme şi metanorme, între norma care defineşte un termen din
limbajul unui act normativ şi normele acestuia în care apare respectivul termen;
d) alta axiologică, între reguli şi principii.
Existența lacunelor în conţinutul actelor normative, numeroase reguli-excepţii de la
reguli, diversitatea şi instabilitatea principiilor generale ale ramurilor de drept, vădesc absenţa
unui determinator unificator al celor patru arhitecturi ierarhice din orice ordine juridică.
Teoria generală a sistemelor oferă metode pentru a studia sisteme complexe (fizice,
biologice, sociale), pentru a descrie, a înţelege şi a explica comportamentele şi structurile lor, a
comunica cu aceste sisteme şi a utiliza sau construi unele dintre ele.
Din punctul meu de vedere, ierarhizarea derivă din modalitatea de construcţie a ordinii
sociale în jurul unui „pol”, care reprezintă un centru de gravitate în jurul căruia se asigură
coeziunea de ansamblu a spaţiului social. Diversele subsisteme se vor găsi la o distanţă mai mare
sau mai mică de acest ”pol” în raport cu care se va realiza ierarhia lor.
În ce priveşte „structura legislaţiei”, cred că este important de a menţiona că este doar o
formă de exprimare a dreptului şi deci unul din izvoarele dreptului. Fiind o formă de exprimare a
dreptului, menirea ei socială, constă în reglementarea comportării subiecţilor de drept. Însă,
legislaţia poate să-şi exercite funcţia de regulator într-o anumită formă, în afara căreia legislaţia
23
Petru Miculescu, Statul de drept, Lumina Lex, Bucureşti 1998, p. 130-133.
24
R. Guastini, Gerarchie normative, în Materiali per una storia de la cultura juridică, Milano, 1997, p. 28.

15
nu poate să existe, şi anume sub formă de acte normative. Acest fapt ne oferă posibilitatea de a
considera ca element al legislaţiei actul normativ.
Autorul Poleakov A.M.25 menţionează faptul că în teoria dreptului din Federaţia Rusă
noţiunea „legislaţie” se utilizează în mai multe accepţiuni. În primul rând, prin legislaţie se
înţelege toate izvoarele textuale de drept, stabilite sau recunoscute de către stat (identic cu
noţiunea de lege în sens material). În al doilea rând, prin legislaţie se înţeleg toate actele
normativ juridice generale ale statului, în al treilea rând, prin legislaţie se înţeleg numai actele
organelor supreme ale puterii de stat şi, în sfârşit, prin legislaţie, în sensul îngust al cuvântului, se
înţelege totalitatea legilor ce acţionează în stat.
Unul din cercetătorii care a încercat să elaboreze un nou model de sistem ierarhic al
izvoarelor dreptului a fost Krzysztof Swirydowicz. Punctul de plecare pentru el au fost
concepţiile și construcţiile ierarhice ale normativiştilor H. Kelsen şi A. Merkl. Modelul elaborat
reprezintă o aplicare a noţiunii de transmitere a competenţelor. După părerea sa „sistemul
dinamic normativ poate fi tratat sub formă de arbore, în care punctul de plecare este norma de
bază.26 (Anexa 1)
Un alt grup de autori, în frunte cu Michelle Fontaine sunt de părerea că ierarhia acestor
izvoare este fondată pe natura şi rangul autorităţii de la care provin aceste izvoare şi în principiu,
actele de categorie inferioară nu este obligatoriu să deroge de la textele celor superioare.27
Aceşti autori, clasificând izvoarele dreptului în izvoare obiective şi izvoare subiective, fac
următoarea ierarhizare a actelor normative franceze:
1) Constituţia.
1) Tratatele internaţionale ratificate de Franţa.
2) Legile, în sens strict şi ordonanţele.
3) Reglementările administrative.
4) Decretele.
5) Actele ministeriale.
6) Actele prefecţilor.
7) Actele municipale şi locale.
Ierarhia constituie o problemă fundamentală a dreptului, datorită faptului că însuşi
Dreptul nu poate fi conceput, fără o referire la raţiunea sa ierarhică. Mai cu seamă, dată fiind
multitudinea izvoarelor acestuia, este logic şi raţional să existe o ordine sub formă ierarhică care
să permită aplicarea dreptului conform menirii lui. Problema ierarhiei izvoarelor şi normelor,
2525
Поляков А. В., Общая теория права, Санкт-Петербург, 2004, p. 683.
26
Krzysztof Swirydowicz, Analiz logiczna normodawczei, Warszawa – Póznan, 1981, p. 8-14.
27
Michelle Fontaine, Robert Cavalerie, Danielle Fouilhe, DROIT, BTS 1, Paris 1990, p. 16-18.

16
trebuie înţeleasă în mod clasic prin rezolvarea unei ecuaţii din care trebuie apreciat dacă una
dintre cele două norme trebuie să o respecte pe cealaltă.
Prin ierarhia izvoarelor trebuie să înţelegem ordinea de prioritate ce guvernează
raporturile lor, deci autoritatea şi rolul pe care o ordine juridică le atribuie fiecărui izvor, în
elaborarea regulii de drept.
Una din calităţile actelor normativ-juridice este coexistenţa acestora în sistem, în care ele
interacţionează şi capătă noi calităţi. Sub aspect general, teoretic şi filosofic „sistemul” se poate
defini anume ca „un şir de elemente neordinare care se află într-o legătură bine definită, care le
dă în final un caracter unitar”. În domeniul dreptului pozitiv prin aceste elemente care formează
sistemul se subânţeleg legile, actele normative şi alte izvoare de drept, iar în calitate de legătură
între ele se folosesc relaţiile sistemice între diferite izvoare ce în final încheagă şi formează un
tot întreg.
Noţiunea de sistem legislativ poate fi definită ca ansamblul tuturor actelor normative
structurate în sistemul de drept după diferite categorii sau totalitatea tuturor actelor normative
care sunt în vigoare într-un stat. Structura ierarhică a actului normativ-juridic este factorul
principal în sistemul legislativ, deoarece formarea acesteia este condiţionată de forţa lui juridică,
când actele cu putere juridică supremă sunt sau servesc ca directive pentru actele cu putere
redusă, şi invers.
Criteriul de structurare poate fi făcut pe verticală, după puterea juridică a actului
normativ-juridic sau pe orizontală, în funcţie de autoritatea care le emite. În statul de drept, forţa
juridică a actelor cu caracter normativ şi ierarhizarea acestora depinde, nu atât de subordonarea
organelor de stat unul altuia, cât de locul şi poziţia actului normativ faţă de Constituţie şi alte
legi. Altfel spus, puterea juridică a actului cu caracter normativ-juridic este determinată din
formulările normative ce fixează calităţile ierarhice ale diferitor acte normative, stabilind şi locul
lor în sistemul de drept.
Sistemul dreptului naţional poate fi compus din legi, decrete, hotărârile guvernului, alte
acte cu caracter normativ-juridic, contracte cu caracter normativ-juridic, precedentele judiciare,
obiceiul juridic, doctrina juridică, cât şi alte izvoare ce diferă de la un stat la altul. În cadrul
acestui sistem naţional apar mai multe subsisteme, care se deosebesc între ele după diferite
criterii, cel mai des după ramura dreptului, forma statului, forţa lor juridică, etc.
O asemenea abordare multidisciplinară, la care cercetătorul este invitat, nu este numai
una filosofică. Această abordare reprezintă o incitare la utilizarea, în afara metodelor
convenţionale în investigaţiile privind dreptul, a proceselor de modelare şi simulare,

17
instrumentelor matematice folosite în econometrie, sociometrie, cercetare operaţională, etc.
Practicienii, de asemenea, pot fi asociaţi la aceste cercetări.
Principalele instrumente constau în modele econometrice, care sunt eficiente. Asemenea
lucrări sunt însoţite de studii de fezabilitate (rezultatul noilor măsuri, costul implementării pentru
administraţia publică). Preocupările sociologice şi psihologice nu sunt întotdeauna absente.
Indicatorii sociali şi sociometrici pot fi utilizaţi atunci când aceste metodologii sunt relevante.
Nevoile de instrumente ştiinţifice cresc în ingineria juridică, deoarece creşte şi
complexitatea socială şi, în consecinţă, complexitatea sistemului juridic. Izvoarele dreptului
constituie, după părerea mea, un element structural central al acestui sistem, determinând
modelele comportamentale în conformitate cu valorile, care sunt idealurile menite să ghideze şi
să orienteze acţiunile sociale şi, prin acestea, instituirea sistemului social.
În diferite Constituţii chestiunea delegării legislative este reglementată diferit. Spre
exemplu, în Actul Constituţional a Suediei se prevede: ,,Dacă în conformitate cu articolul dat
Riksdagul a împuternicit Guvernul să emită dispoziţii cu privire la anumite chestiuni, el poate
autoriza Guvernul să transmită, la rândul său, emiterea lor unui organ de guvernare sau unei
comune”. Altele însă interzic direct subdelegarea, spre exemplu, în Constituţia Poloniei:
”Organul împuternicit să emită hotărâri nu poate transmite împuternicirile sale unui alt organ”.
Cu părere de rău, majoritatea Constituţiilor nu se referă însă la această problemă.
În ultimul timp se vorbeşte, de asemenea, despre delegarea internă şi externă. În primul
caz este vorba despre aplicarea legislaţiei delegate în limitele unei ţări. În cel de-al doilea caz
este vorba despre faptul că Parlamentul poate delega o parte din drepturile sale suverane
organizaţiilor supranaţionale, al cărei membru este statul respectiv. Astfel, de exemplu, art. 93 al
Constituţiei Regatului Norvegian stipulează că „În scopul salvgardării păcii şi securităţii
internaţionale sau colaborării dintre naţiuni, Storting printr-un vot majoritar de ¾ poate da
acordul său la transmiterea împuternicirilor de putere unei organizaţii internaţionale, la a cărei
activitate participă sau va participa Regatul Norvegian. Nu pot fi delegate împuternicirile cu
privire la modificarea Constituţiei”.
Este interesant din acest punct de vedere şi exemplul Republicii Kazahstan, în a cărei
Constituţie din 1995 (art. 53 pct. 4) se conţine o prevedere cu privire la faptul că Preşedintelui îi
pot fi delegate împuternicirile legislative, în conformitate cu care el, potrivit pct. 2 art. 45 al
Constituţiei emite legi. Completarea lipsurilor în baza legislativă nu reprezintă legislaţia
delegată, cu toate că şeful statului emite acte, care au putere de lege (şi în cazul când lipseşte
împuternicirea Parlamentului).

18
 În domeniul juridic, trebuie încurajată abordarea sistemică, pentru că poate fi cu adevărat
eficientă. Contrar anumitor prejudecăţi, nu există incompatibilitate între cunoştinţele juridice sau
practica juridică şi disciplinele ştiinţifice sau tehnice, ca statistica, teoria probabilităţilor,
informatica şi ultima, dar nu cea din urmă, teoria generală a sistemelor şi în cadrul acesteia,
cibernetica.
Apariţia computerului şi a sistemelor de informaţii însoţitoare dă posibilitatea să se
soluţioneze, în mod automat şi problema ierarhiei izvoarelor dreptului. Aceasta permite să se
întocmească un program, care să proiecteze structura ierarhică ale izvoarelor dreptului, ţinându-
se cont de forţa lor juridică, însemnătatea lor, cât şi de poziţia ierarhică a organului public de la
care emană. Această ierarhizare ar putea fi realizată prin intermediul teoriei generalizată a
informaţiei, care poate să distingă aceşti trei factori, caracterizând ei însuşi informaţia oricare ar
fi condiţiile.
În prezent, există bănci de date juridice computerizate, sisteme expert juridice, proceduri
computerizate ale instanţelor, care pot să ajute funcţionarii statului la asigurarea unei ierarhii
bine stabilite în domeniul dreptului. Nu există nici un motiv pentru a exclude şi ierarhizarea
izvoarelor dreptului din aplicaţiile teoriei generale a sistemelor ierarhizate. Desigur, aceste
aplicaţii implică un cost, dar se poate afirma că acest cost este cu mult inferior controlului legilor
sau deciziilor irelevante, deoarece consecinţele pot fi extrem de mari.
Ignorarea ierarhiei izvoarelor dreptului poate duce în majoritatea cazurilor la o adoptate
haotică a actelor cu caracter juridic-normativ, iar primirea lor spontană şi arbitrară poate duce în
final atât la încălcarea dependenţei, cât şi la ruperea legăturilor între izvoarele dreptului.
Dreptului, ca fenomen social îi este propriu caracterul său normativ. Existenţa lui este
legată de necesitatea stabilirii unor reguli de conduită obligatorii, în conformitate cu anumite
valori sociale.

II. STUDIU COMPARAT PRIVIND IERARHIZAREA DREPTULUI

INTERN ÎN DIFERITE SISTEME DE DREPT
2.1. Unele concepţii teoretice și practice privind ierarhizarea izvoarelor dreptului
în România și Republica Moldova
Dacă în etapa istorică îndepărtată a dezvoltării ambelor state, obiceiul juridic ocupă
primul loc, în ierarhia modernă şi contemporană a izvoarelor dreptului pe prima treaptă, în
ambele ţări, se situează actele juridice normative, care provin în principal de la un organ al
statului ce are competenţă de reglementare a relaţiilor sociale.

19
 Autorul român Gh. E. Moroianu28 observă că, ceea ce captează, într-adevăr, întreaga
atenţie a lui Kelsen este tocmai supremaţia normei fundamentale care prin „norme de
împuternicire”, abilitează producţia de norme juridice, ca şi sancţiunea, ca o consecinţă în plan
logic, în ipoteza în care norma este încălcată. Conceptul de ordine normativă urmează a se
înţelege în două sensuri: a) ca mod de producere a normei juridice într-un sistem juridic în
vigoare (pozitiv); b) ca structură a relaţiilor dintre normele juridice componente ale aceluiaşi
sistem normativ juridic în vigoare.
Autorul român Gh. Boboş29 susţine ferm că prin însuşi folosirea sintagmei „interpretarea
legii (juridice)” se subânţelege „o anumită ierarhizare a izvoarelor dreptului” cantonând în final,
în spaţiul legii ca izvor principal al dreptului.
Autoarea Diaconu D.30 este de părere că, ordinea juridică este o totalitate organică, o
realitate juridică integrală ce corespunde unei anumite colectivităţi; unitatea grupului social, a
societăţii care creează unitatea ordinii juridice. Aceeaşi autoare conchide că, două ordini juridice
distincte, independente nu pot fi valabile simultan pentru aceleaşi persoane, pentru acelaşi
teritoriu, în decursul aceleeaşi perioade de timp. Spre exemplu, în Republica Moldova ordinea
juridică din perioada interbelică şi ordinea juridică instaurată după cel de-al doilea război
mondial nu pot coexista în etapa ce a urmat evenimentelor din 1989, fără contradicţii logice şi
practice.
Autorul Gh. C. Mihai31 afirmă că, ordinea juridică are o arhitectură ierarhică generală,
astfel încât, dacă se modifică una sau mai multe norme constituţionale, atunci această ordine se
schimbă. În celelalte cazuri, pe fundalul ordinii generale se modifică o ordine particulară (civilă,
administrativă, etc). Autorul respectiv este de părere că, termenul de „ierarhie” sugerează ideea
de „guvernare”, dispozitiv al superiorului faţă de inferior.
În opinia personală, ierarhia trebuie să fie unică nu numai din raţiuni de eficienţă socială,
dar şi pentru ca să se poată spune că reprezintă în mod optim voinţa întregului grup social pentru
care există. Cred că în ordinea ierarhică unică e necesar să lipsească incompatibilităţile,
contrazicerile interne, inconsistenţele de ordin axo-logic.
Renumitul profesor Mircea Djuvara,32 susţinea concepţia lui Kelsen și consideră că
izvoarele formale de drept apar ca o simplă instituţie juridică, un mijloc de a asigura o mai bună
28
Gheorghe Emil Moroianu, Actualitatea normativismului Kelsian, All Beck, Bucureşti, 1998, p. 2, 8, 48.
29
Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Cluj, 1992, p. 234.
30
Diaconu Dinu, Abordarea sociologică a normelor juridice, publicat în materialele Conferinţei ştiinţifice anuale a
profesorilor „Probleme de drept în perioada de tranziţie”, Universitatea de Criminologie, Chişinău, 2002, p. 105.
31
Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului, Vol. I-II, All Beck, Bucureşti, 2003, p. 254-260 şi Fundamentele
dreptului, Vol-III, All Beck, 2004, p. 265.
32
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, Izvoare şi drept pozitiv, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p.
260-262.

20
realizare a justiţiei, chiar dacă, fixitatea lor ar putea avea uneori inconveniențe şi ar putea duce
câteodată, la soluţii inechitabile. Astfel de directive, sunt recunoscute astăzi ca izvoare formale
în general, numai în lege şi uneori într-o măsură mult mai restrânsă, pe continent, decât în ţările
anglo-saxone, în cutumă. Cutuma a jucat un mare rol până după Revoluţia franceză şi pe
continent, dar de atunci, legea domină fără contestare, mai ales în urma marilor opere de
codificare, făcute atât în dreptul privat, cât şi în dreptul public.
Având în vedere forţa juridică diferită a normelor juridice, autorii Maria V. Dvoracek şi
Gheorghe Lupu,33 afirmă că ele constituie un ansamblu de norme ierarhizate, începând cu cele
aflate pe treapta cea mai înaltă, din punctul de vedere al forţei juridice. Pe prima treaptă se află
actele consacrate de Constituţie, urmate în ordine descrescândă a acestei forţe - cu cele cuprinse
în legile organice şi ordinare, hotărârile şi ordonanţele guvernului, actele normative ale
conducătorilor organelor centrale de specialitate, precum şi actele cu caracter normativ ale
conducătorilor şi organelor administraţiei publice locale. La aceste izvoare interne se pot adăuga
convenţiile internaţionale care, după cum consideră aceşti autori, ocupă un loc aparte în cadrul
unei ierarhii specifice.
Termenul „lege” în sens strict (stricto-sensu) desemnează actul normativ care emană de
la organul legislativ (Parlamentul). Mai mult, conform legislaţiei României şi Republicii
Moldova, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare. De asemenea, legislaţia în vigoare
stabileşte o ierarhie a legilor, după criteriul forţei lor juridice. Conform acestui criteriu, legile se
împart în:
1.) Legi constituţionale,
2.) Legi organice,
3.) Legi ordinare.
Autorul Constantin Albuţ34 este şi el practic de aceeaşi părere, concluzionând că deoarece
legea emană de la organul legislativ, care reprezintă voinţa generală, ocupă locul cel mai înalt în
ierarhia actelor normative. Însă norme juridice emit şi organele executive centrale ale statului;
este vorba în acest caz de regulamente, ordonanţe, instrucţiuni, etc.
Alături de activitatea legislativă a Parlamentului, practic toate organele de stat înfăptuiesc
o activitate normativă, adică emit acte cu caracter normativ, iar în unele cazuri chiar şi unele
organizaţii, instituţii nestatale în limitele competenţei lor adoptă acte cu caracter normativ.

33
Maria V. Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996, p. 176-
182.
34
Constantin Albuţ, Sociologie Juridică, Editura Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 105.

21
 Autoarea Elena Paraschiv35 susţine că actele normative subordonate legii sunt emise pe
baza şi în vederea executării legilor, pentru realizarea atribuţiilor de către diferite organe,
conform competenţei lor legale. Ele sunt izvoare formale de drept numai dacă au un caracter
normativ.
Situaţia de conflict al legilor sau aşa-numita lacună logică a dreptului, după părerea unor
autori, specialişti de forţă în domeniul Logicei Juridice, poate fi în general rezolvată prin două
metode: 36
a) în cazul unei diferenţe ierarhice de plasare a legilor în sistemul de drept (de ex. între o
normă constituţională şi una ordinară) este valabilă maxima „Lex superior derogat lex
inferiori”;
b) în cazul unor legi plasate pe acelaşi nivel ierarhic funcţionează regula „Lex posterior
derogat priori”.
În situaţia actuală, în care România a devenit membru al Uniunii Europene, este posibil să
se soluţioneze lacunele prin apelul la legislaţia europeană.
Autoarea Dana Apostol Tofan,37 consideră, că delegaţia legislativă, concretizată în dreptul
Guvernului de a adopta ordonanţe simple, în baza unei legi de abilitare sau chiar de urgenţă, în
situaţii excepţionale, direct în baza normei constituţionale, reprezintă poate cea mai elocventă şi
deplină formă de putere discreţionară acordată executivului. Iar o altă problemă ce se ridică
aproape imediat vizează evident controlul jurisdicţional, ce ar putea fi exercitat asupra acestuia.
Autorul Cristian Ionescu susţine ferm că izvoarele dreptului se pot distinge numai de
locul pe care-l ocupă autorul în ierarhia administrativă şi anume acest mod de departajare stă la
baza principiului ierarhiei actelor normativ – juridice şi este fundamentat de prevederile art. 1
alin. (5) din Constituţia României, republicată, conform cărora „respectarea Constituţiei a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. În consecinţă, toate actele normative adoptate de
Parlament şi de Guvern, precum şi actele emise de celelalte autorităţi publice trebuie să se
conformeze normelor constituţionale.38
E de menționat faptul că în Republica Moldova, se mai foloseşte de către autori în locul
termenilor de ierarhie şi ierarhizare, noţiunea de amenajare a izvoarelor dreptului prin care se
indică locul cutumei, legii, jurisprudenţei şi doctrinei în sistemul izvoarelor dreptului în diferite
epoci şi state.

35
Elena Paraschiv, Izvoarele formale ale dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 32.
36
Gheorghiţă Mateuţ, Arthur Mihăilă, Logica juridică, Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 176.
37
Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară a autorităţilor publice şi necesitatea satisfacerii unui interes public,
Studii de drept românesc nr.1-2/1999, Bucureşti, p. 79.
38
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan. Curs universitar, All Beck, Bucureşti, 2003, p. 183.

22
 Un grup de cercetători din Republica Moldova, constată că multitudinea de autorităţi
publice, ce funcţionează într-un stat, condiţionează şi existenţa mai multor categorii de acte
normative. Rezultând din caracterul unitar al dreptului toate actele normative, şi în general, toate
izvoarele dreptului dintr-un stat, se află într-o corelaţie reciprocă, completându-se unul pe altul.
Rolul principal în sistemul izvoarelor de drept al Republicii Moldova îl are legea, urmată de
actele normative subordonate legii, emise de Preşedinte, Guvern, organele administraţiei publice
locale.39
Autorul Victor Puşcaş40 referindu-se la principiul supremaţiei legii, subliniază că esenţa
acestui principiu se referă la două aspecte inedite: primul aspect constă în faptul că, legea este
actul juridic normativ, cu caracter general şi impersonal, adoptat de organul legislativ suprem, în
conformitate cu Constituţia şi al doilea aspect priveşte poziţia sa superioară în ierarhia izvoarelor
dreptului şi instituţiilor statului.
Prin unele acte legislative în Republica Moldova, practic, s-au interpretat unele norme
constituţionale fără a solicita avizul Curţii Constituţionale. Referitor la această tendinţă a
legislativului, Curtea Constituţională a Republicii Moldova a dispus că o dispoziţie
constituţională nu poate fi substituită printr-o dispoziţie a legii organice, dat fiind faptul că în
ierarhia izvoarelor dreptului, legile organice se află pe o treaptă inferioară faţă de legile
constituţionale şi sunt subsecvente acestora. 41
Autorul Mircea Iuga,42 recunoaşte calitatea de izvor de drept a Hotărârilor Curţii
Constituţionale şi au putere de lege. Tot el consideră că precedentele create de Curte, ca şi actele
de interpretare au un caracter reglimentativ şi din acest punct de vedere, după puterea lor
juridică, sunt norme superioare de drept şi se aplică doar pentru un cerc nelimitat de cazuri şi
subiecţi ale relaţiilor de drept constituţional. Această concluzie rezultă din prevederile articolului
28 al Legii cu privire la Curtea Constituţională a RM, în care se stipulează că hotărârile Curţii
sunt obligatorii nu numai pentru participanţii la litigiul constituţional, dar şi pentru alţi subiecţi
de drept.
Acelaşi autor este de părerea că Curtea Constituţională ca organ de stat, se află pe aceeaşi
treaptă cu Parlamentul, Preşedintele ţării şi Guvernul şi anume din aceste considerente, prin

39
Alexei Guţu, Oleg Balan, Izvoarele dreptului în Republica Moldova, Revista naţională de drept nr.8/2001,
Chişinău, p. 46.
40
Victor Puşcaş, Supremaţia legii în statul de drept, Revistă naţională de drept nr.10/2003, Chişinău, Victor Puşcaş,
Rolul justiţiei constituţionale în afirmarea principiului supremaţiei legii, Justiţia Constituţională, Chişinău,
nr.4/2003, p. 8-9.
41
vezi, Avizul nr.1 din 12.02.2002, Monitorul Oficial al R. Moldova nr.27-28 din 21.02.2002 şi Avizul nr.2 din
30.07.2002, Monitorul Oficial nr.115-116 din 08.02.2002.
42
Mircea Iuga, Interpretarea oficială a constituţiei. Necesitatea juridică şi consecinţele politice, Justiţia
Constituţională nr.3/2006, Chişinău, p. 10.

23
interpretarea oficială dată normelor constituţionale în cadrul unor cauze concrete, Curtea
influenţează esenţial asupra activităţii organelor publice.
Autorul Valeriu Zubco43 afirmă că Curtea Constituţională, ca autoritate jurisdicţională
independentă, se situează în ierarhia organelor de stat, la acelaşi nivel cu Parlamentul, Şeful
Statului şi Guvernul, deoarece Constituţia Republicii Moldova din 29 mai 1994 îi consacră un
loc distins, potrivit căruia ea nu face parte nici din una din cele trei puteri ale statului.
Importanţa şi natura regulilor de conduită consacrate prin normele juridice, după părerea
autoarei, A. Cojocaru, nu sunt aceleaşi, impunându-se o ierarhizare a acestor norme.
Renumitul teoretician şi practician al dreptului Nicolae Popa,44 remarcă faptul că, atunci
când se utilizează formula: „legea ca izvor de drept", trebuie de avut în vedere sensul larg al
noţiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) și nu sensul său restrâns (actul normativ pe care-l
adoptă, după o procedură specifică, Parlamentul). Actul normativ cuprinde, în primul rând, legea
elaborată de Parlament (înainte de toate, Constituţia), dar nu se reduce la aceasta. Există un
sistem al actelor normative.
Pe calea delegării legislative, Guvernul poate reglementa primar relaţii sociale prin
ordonanţe, în condiţiile prevăzute în Constituţie. Printr-o lege specială de abilitare, Parlamentul
poate delega dreptul de reglementare primară - Guvernului. Domeniul de reglementare nu poate
face parte, în asemenea cazuri, din cel al legii organice. Legea de abilitare stabileşte în mod
obligatoriu domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Delegarea legislativă implică
posibilitatea reglementării primare şi originare prin ordonanţe emise de Guvern, posibilitate
sever circumstanţiată prin dispoziţiile constituţionale. În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea
Constituţională a României în Decizia nr. 102/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 287/1995.
Autorul Mihai Constantinescu,45 considerând legalitatea o cerinţă de bază a statului de
drept, crede că ea poate fi concepută în sens formal, ca supremaţie a legii ceea ce implică şi
ierarhia normelor de drept.
Autorul Dan Ciobanu46 susţinea că, ierarhia izvoarelor dreptului depinde de forţa juridică
a actelor normative existente într-un stat care este bazată pe patru principii şi anume:
a.) Organele unui stat au o competenţă (capacitate de a edita acte normative) care este diferită;
b.) Forţa juridică a fiecărui act normativ depinde de competenţa organului care l-a emis;

43
V. Zubco, Curtea Constituţională – unica autoritate publică politică-jurisdicţională, Tipografia Centrală, Chişinău,
2000, p. 62-63.
44
Nicolae Popa, Teoria Generală a Dreptului, All Beck, Bucureşti, 2002, p. 194-196.
45
Mihai Constantinescu, Supremaţia legii principiu fundamental de drept, Revista de drept public nr.1-2/1996,
Sibiu, p. 37-40.
46
Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Hiperon, Bucureşti, 1992, p. 23.

24
c.) Deoarece fiecare act normativ are o anumită forţă juridică rezultă că există şi o
ierarhie a actelor normative.
Datorită acestei ierarhii, un act emis de către un organ inferior trebuie să fie subordonat oricărui
act emis de către organul superior.
O problemă de o deosebită însemnătate teoretică şi practică este cea a conţinutului
normativ ai legii, cunoscut în teoria dreptului sub denumirea de „domeniul legii”, spre deosebire
de cel al altor acte normative subordonate. Cunoscând locul legii în ierarhia actelor normative
este important a se determina sfera de reglementare a relaţiilor sociale prin lege, lucru de o
importanţă covârşitoare pentru realizarea principiului legalităţii şi prevenirea încălcării lui prin
acte normative elaborate de alte organe decât cel legiuitor, cum ar fi Guvernul sau Ministerele.
Codurile ca o formă de sistematizare într-un domeniu dat, sunt tot legi. Spre exemplu, art.
4 al Codului Muncii din Republica Moldova, stabileşte următoarea ierarhie a izvoarelor
dreptului, care reglementează raporturile de muncă:
Pe treapta cea mai înaltă se află Constituţia Republicii Moldova, apoi Codul muncii, alte
legi, urmate de alte acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii.
Autorii Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu susţin că delegarea legislativă reprezintă o
modalitate de colaborare între Parlament şi Guvern, dar nu de exercitare a monopolului
legislativ al Parlamentului. De aceea, întrucât Constituţia a reglementat delegarea legislativă
rezultă, implicit, dar nu mai puţin cert, că nu a îmbrăţişat concepţia monopolului legislativ.47
Ierarhia presupune, după părerea specialiştilor I. Dogaru, D. C. Dănişor şi Gh. Dănişor, în
primul rând, supremaţia Constituţiei, în raport cu legile, a acestora în raport cu actele de
reglementare derivată (Hotărâri de Guvern, acte normative ale administraţiei locale),
preeminenţa dreptului rezultat din acte publice faţă de cel rezultat din surse autonome, dreptului
rezultat din surse publice centrale asupra celui local, dreptului scris asupra cutumei.
Boris Negru, cunoscut teoretician al dreptului din Republica Moldova, ne propune
următoarea ierarhie a izvoarelor dreptului: 48
1. Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhie atât prin conţinutul lor, cât şi
datorită procedurii speciale de adoptare a acestora. Legile constituţionale fie introduc noi texte
în Constituţie, fie aprobă anumite texte constituţionale, fie le modifică pe cele existente.

47
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă, Lumina Lex,
Bucureşti,2000, p. 39.
48
Boris Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, Editura Academiei de Administraţie Publică, Chişinău, 1999,
p. 180-184.

25
 2. Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Legile organice sunt legi ce
reprezintă o prelungire a materiilor constituţionale şi ele pot interveni numai în domeniile expres
prevăzute de Constituţie. Există de asemenea o procedură specială de adoptare a acestor legi.
3. Legile ordinare intervin în orice domenii ale relaţiilor sociale, cu excepţia celor
rezervate legilor constituţionale şi legilor organice.
4. Acte normative subordonate legii, categorie care cuprinde: Hotărârile Parlamentului,
decretele prezidenţiale, Hotărârile Guvernului, actele organelor administraţiei publice centrale de
specialitate, actele autorităţilor publice locale. O asemenea denumire e chemată să sublinieze
respectarea strictă a principiului supremaţiei legii în procesul de elaborare a actelor normative,
precum şi în activitatea lor.

Cercetătorul Oleg Poalelungi,49 recunoscând calitatea de izvor de drept ale Hotărârilor

Curţii Constituţionale, afirmă că puterea lor juridică face posibilă implimentarea acestora în
scara ierarhică a actelor juridice în vigoare la nivelul dintre legile constituţionale şi cele organice.

După cum rezultă, din punctul de vedere al forţei juridice, Constituţia şi legile
constituţionale sunt superioare tuturor celorlalte izvoare, situându-se şi în Republica Moldova în
vârful piramidei tuturor actelor normative. Ele servesc, în cele din urmă drept reper decisiv
privind aprecierea validităţii tuturor actelor juridice.

După părerea cercetătoarei Sofia Popescu, problema ierarhiei izvoarelor apare atunci când
normele juridice se află în contradicţie. Odată stabilită această ierarhie, norma superioară
urmează să aibă prioritate faţă de norma inferioară.50
Autorul Romul Petru Vonica51 a ajuns la concluzia că izvoarele dreptului sunt constituite
într-un sistem unitar şi ierarhic, în cadrul căruia fiecare izvor îşi are locul şi rolul său, în raport
cu autoritatea de la care emană şi forţa juridică care i s-a acordat la emitere.
Autorul Costică Voicu,52 susţine că dacă relaţiile care urmează a fi reglementate fac parte
din domeniul legii, este obligator ca ele să capete consacrare juridică prin lege şi nu prin alt act
normativ.

49
Oleg Poalelungi, Puterea juridică a hotărârilor Curţii Constituţionale, Revista naţională de drept nr.4, Chişinău,
2012, p. 57 şi Puterea juridică ca mijloc e soluţionare a coliziunilor actelor normativ-juridice, publicat în Revista
Naţională de drept, nr.9/2012, p. 49-52.
50
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Lumina Lex, 2000, Bucureşti.
51
Romul Petru Vonica, Introducere generală în drept, Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 280, 290-291. ? Costică
Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003, p. 180-202.
52
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003, p. 180-202.

26
 Autoarea Lidia Barac,53 enumără următoarele categorii de acte normative în ordinea
ierarhiei lor legislative: Constituţia, Legea, Decretele, Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului,
acte normative emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat şi acte
normative adoptate de organele executive locale.
Autoarea Margareta Costea54 consideră că numai într-un cadru ierarhic se poate exercita
puterea de comandă şi se poate asigura disciplina. Puterea derivată din ierarhie se manifestă
asupra funcţionarilor numiţi şi asupra actelor emise de autoritatea inferioară.
În funcţie de organul emitent şi de forţa lor juridică, autoarea Maria Orlov 55 ordonează şi
ierarhizează izvoarele dreptului administrativ după cum urmează:
1. Constituţia; 2. Legea; 3. Decretele Preşedintelui – când acestea poartă caracter
normativ; 4. Ordonanţele şi Hotărârile Guvernului; 5. Ordinele şi instrucţiunile emise de
miniştri, precum şi actele juridice emise de serviciile publice desconcentrate ale
ministerelor şi departamentelor, organizate în unităţile administrativ-teritoriale care
crează, modifică sau sting raporturi juridice; 6. Actele juridice adoptate sau emise de către
organele administraţiei publice locale autonome şi descentralizate (hotărâri, decizii,
dispoziţii ale consiliilor locale şi ale primarilor); 7. Tratatele internaţionale.
Autoarea Leonica Popescu56 ne propune următoarea ierarhie a izvoarelor ce stau la baza
managementului instituţiilor şi organelor publice din România:
1) Constituţia; 2) Decretele Preşedintelui; 3) Legile organice; 4) Legile ordinare; 5) Ordonanţele
şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului (O.U.G); 6) Hotărârile Guvernului (H. G.); 7) Ordinele,
dispoziţiile, instrucţiunile (hotărârile) administraţiei ministeriale în sensul larg al acestei noţiuni
(ministere şi alte organe centrale de specialitate, subordonate Guvernului) şi ale organelor
administrative centrale autonome; 8) Ordinele Prefectului (Legea administraţiei publice locale
nr. 215 din 23 aprilie 2001 publicată în M. Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001); 9) Hotărârile
Comisiei administrative a judeţului (Legea nr. 215/2001); 10) Hotărârile Consiliului judeţean
(Legea nr. 215/2001); 11) Deciziile Delegaţiei permanente a Consiliului judeţean (Legea
nr.215/2001); 12) Hotărârile Consiliului local (Legea nr. 215/2001); 13) Dispoziţiile Primarului
(Legea nr. 215/2001); 14) Deciziile managerilor instituţiilor sau organismelor publice.
Această ierarhizare are o mare importanţă, deoarece ea este direct legată de ierarhia
izvoarelor dreptului, care depinde de ierarhia organelor de la care emană aceste izvoare. Cred

53
Lidia Barac, Elemente de teoria dreptului, All Beck, Bucureşti, 2001, 135, 150-151.
54
Margareta Costea, Introducere în administraţia publică, Editura Economica, Bucureşti, 2000, p. 32-33.
55
Maria Orlov, Drept administrativ, Editura Epigraf, Chişinău, 2001, p. 36.
56
Leonica Popescu, Managment instituţional şi administrativ, Editura Academică, Bucureşti, 2002, p. 25, 62.

27
totuşi, că în final ierarhia normelor juridice depinde nu numai de ierarhia organelor statului, ci
şi de ierarhia funcţiilor normative ale statului.
Autorul Gheorghe Avornic57 defineşte izvoarele dreptului existente în etapa actuală, ca
totalitatea actelor normative adoptate sau sancţionate de puterea de stat în care sunt exprimate
normele juridice şi afirmă că locul pe care pe care îl ocupă fiecare izvor al dreptului pe scara
ierarhică a izvoarelor dreptului depinde de forţa lui juridică şi de autoritatea organului de stat
care îl emite în cadrul sistemului autorităţilor publice.

Sunt de menţionat prevederile că în Republica Moldova, în afară de prevederile

constituţionale cu privire la categoriile de legi la 27 decembrie 2001 a fost adoptat de Parlament
Legea cu privirea la actele legislative prin care pentru prima oară în sistemul juridic al Republicii
Moldova oficial a fost introdusă noţiunea de act legislativ. În conformitate cu art . 4 al Legii sus-
numite, actul legislativ trebuie să corespundă dispoziţiilor constituţionale şi să fie în
concordanţă cu cadrul juridic existent, cu sistemul de codificare şi unificare a legislaţiei. Actele
legislative sunt acte adoptate de unica autoritate legislativă a statului în temeiul normelor
constituţionale, conform procedurii stabilite de Regulamentul Parlamentului, de alte reglementări
în vigoare, şi ocupă poziţia cea mai înaltă în ierarhia actelor normative din Republica Moldova.

Anume, respectarea principiului ierarhiei izvoarelor dreptului asigură eliminarea

lacunelor legislative, a normelor căzute în desuetudine, a paralelismelor, suprapunerilor şi
contradicţiilor dintre diferite reglementări.

Problema ierarhiei actelor legislative este reglementată conform art. 6 din Legea
Republicii Moldova privind actele legislative, menţionată mai sus, în care se prevede expres că:
„Actele legislative sunt subordonate ierarhic.”

În art.8 din Legea Republicii Moldova privind actele normative ale Guvernului şi ale
altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale se prevede expres că ierarhia actelor
normative se structurează în funcţie de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă a
le emite. Conform prevederilor art. 2 al Codului de procedură penală al Republicii Moldova,
procesul penal este reglementat de prevederile Constituţiei Republicii Moldova, de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte şi de prezentul cod. Constituţia Republicii
Moldova are supremaţie asupra legislaţiei penale naţionale. Codul de procedură civilă (art. 2) al
Republicii Moldova prevede procedura de judecare a cauzelor civile stabilită de Constituţia
Republicii Moldova, de Codul de procedură civilă şi de alte legi organice, care trebuie să

57
Gheorghe Avornic, coautori Elena Aramă, Boris Negru, Teoria generala a dreptului, Cartier, Chişinău, 2004,
p. 286, 292.

28
corespundă dispoziţiilor fundamentale ale Constituţiei Republicii Moldova şi codului de
procedură civilă. Prevederi asemănătoare conţine şi art. 4 al Codului Civil al Republicii
Moldova, care stipulează, adică soluţionarea litigiului pe baza legislaţiei civile care
reglementează raporturi similare sau pe baza principiilor generale ale dreptului şi sensului
legislaţiei civile. Astfel, activitatea judecătorului, în privinţa aplicării şi interpretării dreptului,
este guvernată de două mari principii:

1. Judecătorul se pronunţă doar pe care o judecă, el nu are dreptul să stabilească dispoziţii

generale în afara speţei concrete;

2. Judecătorul nu este legat în hotărârea pe care o adoptă pe o cauză similară sau într-un
proces similar, judecat anterior de el însuşi sau de către o altă instanţă, deoarece activitatea
jurisdicţională este opera de convingere intimă a lui.

Excepţie fac hotărârile emise de către instanţa de recurs prin care se casează hotărârea primei
instanţe sau, după caz, a instanţei de apel şi restituie cauza la o nouă rejudecare. În acest sens,
indicaţiile instanţei de recurs privind aplicarea legii fiind obligatorii pentru instanţa, care
rejudecă pricina conform prevederilor art. 420 (1) şi art. 436 (2) al Codului de procedură penală
al Republicii Moldova. Aceasta nu înseamnă că instanţele de judecată nu pot să-şi respecte
propriul lor mod de a gândi în cazul speţelor identice, fluctuaţia soluţiilor dăunând încrederii
justiţiabililor în ideea de drept.

În cauzele penale, prezintă interes şi prevederile art. 427 pct. 16 al CPP al Republicii
Moldova în care este stipulat expres că constituie temei de recurs în cazul în care norma de drept
aplicată în hotărârea atacată contravine unei hotărâri de aplicare a aceleeaşi norme date anterior
de către CSJ.

Din cele analizare, putem concluziona că, pentru a asigura integrarea organică a actului
normativ nou creat în sistemul izvoarelor dreptului, este necesară înainte de toate, corelarea
dispoziţiilor sale cu principiile generale ale dreptului, cu prevederile constituţionale, cu actele
normative cu aceiaşi forţă juridică sau cu o forţă juridică superioară, jurisprudenţa, cu tratatele
internaţionale şi cu dreptul comunitar.

În prezent, se pune tot mai des şi problema îmbunătăţirii tehnicii legislative, care este
folosită pentru instituirea unui izvor formal de drept legislativ, care rămâne principalul izvor de
drept, fiind necesară distribuirea actelor normative coerent în ordinea verticală a ierarhiei lor cât
şi în ordinea orizontală a nivelelor. E vorba de ierarhie şi de o ordine juridică în sens
administrativ, care posedă putere reglementatoare, realitate lesne de dovedit şi care este obligat

29
să se conformeze principiului legalităţii. Conform acestuia autorităţile şi deciziile lor cu caracter
normativ sunt dispuse într-o ordine ierarhică, astfel încât fiecare act normativ inferior emis să se
supună prevederilor actului normativ superior, respectând ierarhia actelor normative în stat.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
În urma efectuării analizei privind teoria izvoarelor dreptului, a legislaţiei Republicii
Moldova, României, legislaţiei altor state, am ajuns la concluzia că ierarhia izvoarelor dreptului
este în general acceptată în activitatea legislativă şi jurisprudenţă, dar cu rezerve cercetată în
teoria generală a dreptului.
În această lucrare m-am străduit să analizez şi să concretizez conţinutul categoriei de
izvor formal de drept, care priveşte atât elaborarea cât şi realizarea dreptului, referindu-mă la
explicarea elementelor definitorii ale izvoarelor dreptului, interacţiunii şi ierarhizării lor.
În primul rând, e necesar de specificat că necătând la faptul că obiceiul este recunoscut
oficial ca izvor de drept, ca fenomen strict juridic se foloseşte foarte rar de către instanţele de
judecată.
În sistemul european se înregistrează clar tendinţa de sporire a importanţei practicii
judiciare. Un argument serios este şi faptul ratificării Convenţiei Europene a Dreptului Omului
şi recunoaşterea jurisprudenţei Curţii Europene a calităţii de izvor de drept atât în Republica
Moldova cât şi în România.
Atât pentru Republica Moldova (art. 4) cât şi pentru România (art. 20) Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale are o valoare supraconstituţională,
deoarece aceasta este prevăzută direct şi identic în ambele Constituţii. Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica
Moldova și România este parte.
Sistemul izvoarelor dreptului reprezintă un sistem organic, în care toate elementele
arhitectural au locuri exact prestabilite în funcţie de importanţa şi forţa lor juridică, cât şi de
poziţia pe care o ocupă organul emitent pe scara managerial-ierarhică a statului respectiv.
În Republica Moldova este recunoscut deja principiul ierarhiei, prin consacrarea lui
expresă în art. 4, din Legea privind actele legislative şi indirect în Legea privind actele
normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, care
au fost menţionate în prezenta lucrare.

30
 BIBLIOGRAFIE

Carte cu un autor
1. Albuţ C., Sociologie Juridică, Editura Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1993.
2. Бабаев В. К., Теория государства и права, Издательство Юрист, Moсква, 2004.
3. Barac L., Elemente de teoria dreptului. Bucureşti, All Beck , 2001.
4. Boboş Gh., Teoria generală a dreptului, Cluj, 1992.
5. Ciobanu D., Introducere în studiul dreptului, Universitatea Ecologică, Bucureşti,
1991.
6. Costea M., Introducere în administraţia publică, Editura Economica, Bucureşti, 2000.
7. Craiovan I., Tratat elementar de teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti,
2001.
8. Creţu V., Bazele statului şi dreptului în Republica Moldova, Cartier, Chişinău, 1997.
9. Djuvara M., Teoria generală a dreptului. Drept raţional, Izvoare şi drept pozitiv, Ed.
ALL, Bucureşti, 1995.
10. Drumea R., Actul normativ-izvor de drept, Legea şi Viaţa nr.11, Chişinău, 2008.
11. Dumitrescu C. A., Introducere în teoria izvoarelor dreptului, Bucureşti, Colecţia
Paideia, 1999.
12. Djuvara M., Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv.
Bucureşti, ALL, 1995.
13. Gheorghe C. Mihai, Teoria dreptului, Ediţia 2, All Beck, Bucureşti, 2004; Gheorghe
Mihai, Fundamentele dreptului. Vol. III.
14. Guastini R., Gerarchie normative, în Materiali per una storia de la cultura giuridica,
Milano, 1997.
15. Hegel G. W. F., Principiile filozofiei dreptului, Editura Paideia, Iaşi, 1998.
16. Humă I., Introducere în studiul dreptului, Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1993.
17. Ionescu C., Tratat de drept constituţional contemporan. Curs universitar, All Beck,
Bucureşti, 2003.
18. Miculescu P., Statul de drept, Lumina Lex, Bucureşti 1998.
19. Moroianu G. E., Actualitatea normativismului Kelsian, All Beck, Bucureşti, 1998.
20. Negru B., Teoria generală a dreptului şi statului, Ed. Academiei de Administrare
Publică, Chişinău, 1999.
21. Orlov M., Drept administrativ, Editura Epigraf, Chişinău, 2001.
22. Paraschiv E., Izvoarele formale ale dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
23. Поляков А. В., Общая теория права, Санкт-Петербург, 2004.
24. Popa C., Teoria generală a dreptului, Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
25. Popa N., Cu privire la conceptul de formă a dreptului, AUB, Filozofie, istorie şi
drept, 1976, Bucureşti; Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Actami, Bucureşti,
1996; Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2002.
26. Popescu S., Teoria generală a dreptului, Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
27. Popescu L., Managment instituţional şi administrativ, Editura Academică, Bucureşti,
2002.
28. Krzysztof Swirydowicz, Analiz logiczna normodawczei, Warszawa – Póznan, 1981.
29. Vonica R. P., Introducere generală în drept, Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
30. Voicu C., Teoria generală a dreptului, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003.

31
31. Zubco V., Curtea Constituţională – unica autoritate publică politică-jurisdicţională,
Tipografia Centrală, Chişinău, 2000.

Carte cu doi-trei autori

32. Baltag D., Guţu A., Teoria generală a dreptului, Academia de Poliţie ”Ştefan cel
Mare”, Chişinău. 2002.
33. Costache Gh., Guceac I., Evoluţia Statului de Drept in Republica Moldova, Chişinău,
2003.
34. Dvoracek M. V., Lupu Gh., Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1996.
35. Fontaine M., Cavalerie R., Fouilhe D., DROIT, BTS 1, Paris 1990.
36. Lupu Gh., Avornic Gh., Teoria generală a dreptului, Lumina, Chişinău, 1997.
37. Mărgineanu L., Mărgineanu G., Dreptul familiei, Ed. Elena-V.I., Chişinău, 2002.
38. Mateuţ Gh., Mihăilă A., Logica juridică, Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
39. Vrabie G., Popescu S., Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1995.
Articole, studii
40. Apostol D. T., Puterea discreţionară a autorităţilor publice şi necesitatea satisfacerii
unui interes public, Studii de drept românesc nr.1-2/1999, Bucureşti.
41. Avizul nr.1 din 12.02.2002, Monitorul Oficial al R. Moldova nr.27-28 din
21.02.2002 şi Avizul nr.2 din 30.07.2002, Monitorul Oficial nr.115-116 din
08.02.2002.
42. Constantinescu Mihai, Supremaţia legii principiu fundamental de drept, Revista de
drept public nr.1-2/1996, Sibiu.
43. Diaconu Dinu, Abordarea sociologică a normelor juridice, publicat în materialele
Conferinţei ştiinţifice anuale a profesorilor „Probleme de drept în perioada de
tranziţie”, Universitatea de Criminologie, Chişinău, 2002.
44. Guţu Alexei, Oleg Balan, Izvoarele dreptului în Republica Moldova, Revista
naţională de drept nr.8/2001, Chişinău.
45. Iuga Mircea, Interpretarea oficială a constituţiei. Necesitatea juridică şi consecinţele
politice, Justiţia Constituţională nr.3/2006, Chişinău.
46. Poalelungi Oleg, Puterea juridică a hotărârilor Curţii Constituţionale, Revista
naţională de drept nr.4, Chişinău, 2012 şi Puterea juridică ca mijloc e soluţionare a
coliziunilor actelor normativ-juridice, publicat în Revista Naţională de drept,
nr.9/2012.
47. Puşcaş Victor, Supremaţia legii în statul de drept, Revistă naţională de drept
nr.10/2003, Chişinău, Victor Puşcaş, Rolul justiţiei constituţionale în afirmarea
principiului supremaţiei legii, Justiţia Constituţională, Chişinău, nr.4/2003.
Alte surse
48. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia II, Bucureşti, 1996, Academia
Română.

Anexa 1

Modelul sub formă de arbore al ierarhiei izvoarelor dreptului în concepţia lui

Krzysztof Swiry

32
33