CUPRINS

INTRODUCERE.....................................................................................................3

I. CONCEPȚII GENERALE PRIVIND PRINCIPIILE DREPTULUI....................................7

1.1. Noţiunea, delimitarea şi esenţa principiilor dreptului........................................7
1.2. Semnele definitorii ale principiilor dreptului...................................................14
1.3. Originea și fundamentul principiilor dreptului................................................16
1.4. Funcțile principiilor dreptului..........................................................................21
1.5. Formele și principiile realizării dreptului.........................................................23

Comcluzii...............................................................................................................32

II. CLASIFICAREA PRINCIPIILOR DREPTULUI............................................35

2.1 Diviziune sau clasificare a principiilor dreptului...............................................35
2.2. Noțiunea de principiile generale ale dreptului..................................................40
2.3. Clasificarea ptincipiilor generale ale dreptului.................................................43
2.4. Principiile ramurale și interramurale ale dreptului...........................................72
2.5. Principiile instanțelor judecătorești..................................................................80

Concluzii…………………………………………………………………………..83

BIBLIOGRAFIE...................................................................................................88

2
 INTRODUCERE

Argumente privind actualitatea temei.

Principiile dreptulului reprezintă un domeniu de interes interdisciplinar.
Valențele axio-teleoproxiologice ale principiilor dreptului implică abordări din
perspectiva filosofiei și filosofiei dreptului, în special. Cercetarea esenței și
fundamentului dreptului, însă implică abordarea ideilor de maximă generalitate a
dreptului din perspectiva teoriei generale a dreptului. Principiile generale ale
dreptului în funcție de invariabile ale dreptului se dimensionează în principii
ramurale ale dreptului, abordate din perspestiva științelor juridice ramurale.
Principiile dreptului sînt permanente ale dreptului, de aceea , reprezintă o
preocupare constantă a doctrinarilor axul în jurul căruia gravitează legiuitorul și
obiectivul major al aplicantului dreptului.
Dreptul exercită un rol pregnant în procesul de conducere, guvernare, de
normalizare, de educare a membrilor societăţii prin intermediul normelor juridice
elaborate, adoptate şi sancţionate de către stat, prin organele abilitate, care pun în
mişcare societatea, dar în special are o influenţă pozitivă asupra formării
comportamentelor membrilor societăţii în spiritul respectării legilor. Astfel, această
tendinţă a şi constituit temelia creării unor principii şi funcţii ale dreptului, care nu
sunt altceva decît ideile călăuzitoare şi sarcinile pe care trebuie să le înfăptuim
şi/sau să le respectăm în procesul acţiunilor şi inacţiunilor umane.
Graţie tendinţelor dreptului şi ale politicii statului, dar în special graţie
caracterului dinamic, permanent al principiilor şi funcţiilor dreptului, ceea ce
presupune că la orice etapă de dezvoltare istorică, dreptului şi statului îi sunt
specifice anumite principii şi funcţii, iar acestea fiind stabilite ţinîndu-se cont de
necesităţile respectivei perioade precum şi de nivelul de dezvoltare juridică a
conştiinţei şi comportamentelor oamenilor. Iar odată ce unele obiective au fost
atinse, dreptul îşi stabileşte noi principii, noi funcţii şi tendinţe.
În condiţiile globalizării dreptului pozitiv, odată cu multiplicarea impunătoare a
componentelor sistemice: norme, instituţii, ramuri, destinatarul dreptului riscă să-şi
piardă orientarea în spaţiul normativ-juridic. De aceea, calea destinatarului
dreptului, indiferent de poziţia acestuia, legiuitor, aplicant, fie destinatar ordinar al
dreptului pozitiv, este luminată de principiile dreptului. Principiile dreptului
dotează cu fixitate dreptul, indiferent de aici şi acum, în afara tendinţelor
expansioniste ale dreptului pozitiv.

3
 Principiile dreptului sunt idealul dreptului urmărit de legiuitor în activitatea de
procreare a dreptului. Principiile dreptului exprimă cele mai înalte aspirații ale
omului : libertatea, egalitatea, dreptatea, unitatea.
Principiile dreptului determină existența realității juridice materiale în calitatea
lor de premize ale ordinii juridice pozitive. Principiile dreptului își afirmă cu
pregnanța pezența în cadrul acțional-juridic : în procesele elaborării și realizării
dreptului. Principiile dreptului își aduc contribuția la completarea dreptului pozitiv
lacunar în postura procedeului analogia iuris.
Alături de ordinea juridică internă, ordinea juridică internașională este
condiționată și substațiallizată de principiile generale de drept recunoscut de
membrele societății internaționale. Sistemul dreptului internațional contemporan
sensibilizează opinia națiunilor civilizate asupra valorilor universale : egalitatea
statelor, libertatea popoarelor, unitatea și responsabilitatea statelor pentru viitorul
omenirii, dreptatea (justiția) între popoare etc.
Conștiiința juridică internațională este profund marcată de principiile generale
ale dreptului, preexistente principiilor fundamentale ale dreptului, ale dreptului
internațional public. In jurul perceptelor călăuzitoare ale dreptului se dezvoltă viața
juridică internă și internațională.
Principiile dreptului reprezintă un subiect de maximă rezonanță în gîndirea
juridică, și de rezistență maximală în fața contengențelor relative și pozitive
sistemului juridic.
Totodată, cît timp funcţiile dreptului nu îşi realizează obiectivul propus, atîta
timp acestea vor fi studiate şi aduse la cunoştinţa minţilor persoanelor pentru ca
ultimii să-şi inoculeze în conştiinţa lor un mod de comportament în strictă
conformitate cu legea. Iar atît timp cît normele juridice nu vor fi respectate, atîta
timp acestea vor forma obiectul de studiu.
Gradul de investigare, poate fi argumentat prin faptul că, deseori, noi
încercăm să ne implicăm în a înţelege şi cunoaşte lucruri şi fenomene cu un
caracter complex şi care uneori sunt lipsite de importanţă şi utilitate şi uităm a ne
îndrepta spre studierea şi perceperea unor lucruri simple şi elementare dar, care
posedă un caracter şi grad de utilitate maxim.
Drept exemplu îl poate servi studierea şi perceperea menirii principiilor şi
funcţiilor dreptului, care este rolul lor în societate, deoarece, influenţa asupra
dezvoltării şi evoluţiei societăţii, dar în special al dinamicii dreptului.
În investigaţiile noastre privind principiile şi funcţiile dreptului au fost utilizate
lucrările savanţilor renumiți cu ar fi Mircea Djuvara, Alexandru Văllimărescu,
Gheorghe Mihail, Radu Motica, Ion Craiovan, Nicolae Popa, Ion Dogaru,
Gheorghe Dănișor, Dan Claudiu Dănișor, Sofia Popescu, Constantin Strol,
Efim Mohorea, Boris Negru, Gheorghe Avonic, Dumitru Baltag, G.C.

4
Fiodorof, M. Marcenco, V. Lazarev, G. Manov, L. Iavici, M. Baitin, G.
Nazarenco, J.L.Bergel, P.Pescatorescu, H.L.Hart, M.Hoecke, G. Del Velcchio,
I. Ceterchi, G.Boboș, S. Camarov, M. Roslova ș.a operele cărora de teorie
generala a dreptului , filosofia dreptului și logică aport juridică au constituit un real
și neprețuit material la elaborarea tezei. Surse nesecate de inspirație și lumină
privind esența principiilor dreptului, care au fost citate îm lucrare sunt operele
marilor gînditori : Ppaton, Aristotel, Kant, Hegel.
Scopul şi obiectivele tezei. Domeniul constant al preocupărilor științifice,
principiile dreptului implică totuși viziuni originale, descoperiri ce rezultă din
obiective trasate.
Scopul major al cercetarilor efectuate este de aa ordona și de a cizela, din dubla
perspectivă teoretico-practică domeniul incert și contraversat al principiil dreptului
Orice teză de licenţă sau de alt gen posedă un scop relevant şi sarcini principale. În
cazul respectiv, scopul lucrării îl constituie descrierea şi cercetarea principiilor şi
funcţiilor dreptului, locul şi rolul lor în evoluţia dreptului şi a statului.
Obiectivele de cercetare apar în forma celor două aspecte (denumirea capitolelor)
supuse cercetării mai aprofundate, şi anume:
Cercetarea conceptului de principiu al dreptului, avînd ca sarcini:
-analiza noţiunilor de principii generale ale dreptului;
-clasificarea principiilor generale ale dreptului;
-reflectarea principiilor ramurale ale dreptului;
-caracteristica principiilor interramurale ale dreptului;
-studiul principiilor instituţiilor juridice.
Cercetarea conceptului de funcţie a dreptului, ce are ca sarcini:
- reflectarea unor aspecte teoretice privind funcţiile dreptului;
- studiul funcţiei – o acţiune orientată spre îndeplinirea rolului dreptului;
- studiul funcţiei dreptului – din perspectivă structural – funcţionalistă;
-îndeplinirea funcţiilor dreptului;
-reflectarea unei prezentări analitice a funcţiilor dreptului.
Subsarcini: clasificarea funcţiilor dreptului; cercetarea funcţiei de reglementare a
conduitei umane; perceperea conţinutului funcţiei normative a dreptului;
reflectarea conţinutului funcţiei educative a dreptului, identificarea funcţiilor şi
rolul dreptului, aici în calitate de subsarcini sunt: identificarea legăturii dintre
funcţii, rolul şi scopul dreptului; funcţiile dreptului şi legătura lor cu viaţa
cotidiană; funcţiile dreptului - factor al progresului social şi al echilibrului în
relaţiile interumane.
Scopul metodologic și teoretico-științific al investigaților. În vederea
cercetării cît mai complete a obiectului investigaților urmărin cu perseverență
atingerea gradulară a obiectivelor enunțate , am selectat metodele adecvate de

5
cercetare științifică a principiilor dreptului. Baza metodologică a investigaților se
compune :
- Metoda logică, (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare,
diviziune, clasificare, difiniție etc.), utilizată constant pe toată lungimea
tezei ;
- Metoza istorică, folosită pentru cercetarea originii principiilor dreptului,
corelarea principiilor dreptului cu maximile și aforismele juridice latine
etc. ;
- Metoda sistematică, indispensabilă pentru cercetarea sistemului principiilor
dreptului, actelor normative care exprimă principiile dreptului etc. ;
- Metoda comparativă, folosită cu incidență maximală în vederea stabilirii
conexiunilor principiilor dreptului cu concepualismul juridic și ordinea
juridică pozitivă etc. ;
- Metoda observației, pertinentă pentru evidențierea valoroo și evaluarea
funcției principiilor dreptului.
Originalitatea ştiinţifică. Lucrarea cu titlul „Principiile dreptului” constituie
un studiu amplu a principilor dreptului ce ne va ajuta reprezentarea ideilor generale
și cu ajutorul acestei tematici vom înțelege ideile ce vizează de garantarea ordinii
sociale si evoluția relaților umane în cadrul societății, ne va ajuta să percepem
comportamentul indivizilor în cadul societății. Principiile dreptului sunt idei
generale călăuzitoare sau recomandări directoare ale conținutului normelor
juridice.
Structura lucrării. Lucrarea respectivă posedă o structură simplistă care
constă din: introducere; doua capitole, iar fiacare capitol conţine cîte 5 paragrafe și
o concluzie, în total 10 paragrafe, doua concluzii la fiecare capitol și bibliografia.

6
 I. Concepții generale privind principiile dreptului.

1.1. Noţiunea, delimitarea şi esenţa “principiilor

dreptului”.

Termenul de principiu îşi are originea în grecescul arhe care desemnează

acţiunea de a conduce, dar şi mişcarea de a începe. Substantivul arhon înseamnă
ceea ce ține de conducător, de căpetenie, pe cînd arheic este începutul, temei logic
al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca veche verbul arhe ca principium, ceea ce
înseamnă început, temei. Din latină principium îşi păstrează intact rădăcina: în
română – principiu, rusă – prinţîp, etc.
Potrivit DEX-lui, principiul este elementul fundamental, ideea, legea de bază
pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de
conduită; la pluralul-totalitatea legilor și a noțiunilor de bază ale unei științe.
Noțiunea de principiu este prezentă în toate științele și cunoaște mai multe
accepriuni: ontologică, metodologică, etică, logică, juridică etc.
Din punct de vedere filosofică conform DEX-ului, principiul este elementul
(izvorul) primordial, caiza primară sau punctul de plecare a ceva, baza, temeiul.
După Platon, principiul: prima cauză a ceea ce există. În același context principiul
este teza fundamentală, legea. În filosofie principiu sau temeiul în care sunt și
devin entitățile este ceea ce le rostuește, fiindu-le de rînduială de așezare în același
fundament.
Din punct de vedere etic, principiul este convingerea intimă, punct de vedere
propriu. De exemplu: am cu (sau fără) păreri sau conviingeri (morale) ferme.
Din punct de vedere, principiul este propoziția folosită ca punct de plecare în
demonstrarea unei anumite clase de propoziții și care nu este deductibilă din
acestea. De exemplu princiu identității, principiu rațiunii suficiente etc. Profesorul
Mohorea E. Defineste principiul ca o ideie sau o lege fundamentală, de maximă
generalitate, ce stă la baza celorlalte idei, legi și reguli dintr-un domeniu al
cunoașterii. Principiile logice, legile logicii formale (identitatea, noncontradicția,
terțiul exelus, rațiunea suficientă) sunt în corelație cu principiile de drept și cu
intențile de îndreptățire din norme.

Negru B., Negru A., Teoria generală a dreptului, Editura Bons Offices, Chișinău, 2006 p.236
Ceterchi I., Craiovan I., Introducere în teoria generală a dreptului. București : Editura Allbekc, 2000, p.30-32.
Daghie V., Coman-Kund F., Elemente de teoria generală a dreptului. București: Editura Națională, 2001, p.24-25

7
 Orice știință contemporană conține anumite principii (legi, idei) care reflectă
raporturi necesare, stabile, generale, esențiale repetabile dintre fenomenele pe care
le studiază. Cu referință la știința dreptului, principiile reflectă raporturile necesare,
stabile, generale, esențiale repetabile în cadrul realității juridice a societății sau
dintre fenomenul juridic și alte fenomene sociale.

Noţiunea filosofică de principiu are două sensuri:

a) sensul metafizic – origini prime din care au derivat şi s-au dezvoltat lucrurile;
b) sensul epistemologic – supoziţiile fundamentale ale gîndirii, cunoaşterii şi
acţiunii.
În sens juridic, termenul principiu înseamnă ideile de bază, ideile diriguitoare,
călăuzitoare.
Doctrina juridică înregistrează o definiţie-tip a noţiunii „principiile dreptului”,
dată şi acceptată în mare măsură de teoreticienii din ţară şi de peste hotare, cu
unele accente, nuanţări juridice făcute de diferiţi autori.
Astfel, conform doctrinarilor Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Viorel Daghie,
Florin Coman-Kund, Dumitru Baltag ş.a., principiile dreptului sînt acele idei
generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului
sistem de drept dintr-o ţară, orientînd reglementările juridice şi aplicarea dreptului.
Gheorghe Avornic şi Gheorghe Lupu completează definiţia principiilor
dreptului, accentuînd că principiile dreptului sînt determinate de relaţiile sociale,
fiind expresia valorilor promovate şi apărate de drept şi că ele sînt idei ale
conţinutului tuturor normelor juridice. Gh. Avornic şi Gh. Lupu astfel, nu
înrămează principiile dreptului într-un cadru naţional.
Dumitru Mazilu şi Victor Dan Zlătescu completează fondul definiţiei
principiilor dreptului cu caracterul fundamental al acestora, considerînd că ele
cuprind cerinţele obiective ale societăţii în procesul creării dreptului şi realizării
dreptului, sînt produsul observaţiei nevoilor societăţii.
Gheorghe Boboş şi Boris Negru înţeleg principiile dreptului atît în funcţie de
fundament al sistemului de drept, cît şi în funcţie de modalitate de coordonare a
normelor juridice în cadrul sistemului, în jurul unei idei călăuzitoare.
După Nicolae Popa, principiile dreptului sînt acele idei conducătoare ale
conţinutului tuturor normelor juridice. Indiferent de spaţiul-timp al lor de
existenţă,–precizarea adusă de autorii Gheorghe Mihai şi Radu Motica,–ceea ce ne
permite să decidem că un sistem de drept este mai aproape sau mai departe de ele,
aceste principii. Aceiaşi doctrinari susţin că principiile dreptului constituie esenţa
lui şi reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept, de aceea, se regăsesc în
acestea. În măsura în care sînt cunoscute, recunoscute de către autoritatea

8
legiuitoare şi consacrate de ea, principiile dreptului dau sistemului de drept
validitate şi stabilitate.
Jery Wroblewski defineşte principiile dreptului ca norme sau construcţii care
servesc drept bază dreptului, ca surse de creare şi de aplicare a dreptului. Definiţie,
care după părerea noastră, trebuie anticipată de interpretarea construcţiei juridice şi
delimitarea graniţelor între norma juridică şi principiul dreptului, precum şi de
stabilirea locului şi rolului principiilor dreptului în cadrul surselor creatoare ale
dreptului.
G.C.Fiodorov afirmă că principiile dreptului într-o formă concentrat
caracterizează esența și conținutul dreptului oglindesc principalele legități și
fundamente ale formațiunii sosial-economice respective și tipului de drept
corelativ. Savantul staționează asupa caracterului universal, imperativ de
supremație și de pondere generală a principiilor dreptului.
Doctrinarii ruși de formațiune socialistă L.S.Iavici, V.M.Curițin, Z.D.Ivanova,
E.A.Lucașeva ș.a. , consideră că principiile dreptului sînt începuturi călăuzitoare
ale constituirii, evoluției și funcționări dreptului. Principiile dreptului sunt
începuturi care inspiră un anumit tip istoric de drept, deoarece reflectă esența
clasială a acestuia, legile obiective ale dezvoltării societății, determină ceea ce este
decisiv în conținutul dreptului. Principiile dreptului socialist reprezintă cerințele
clasei muncitoare față de procesul de reglementare juridică.
M.N.Marcenco susține că principiile dreptului nu îmtodeauna sunt la suprafață
adică evidente și explicite însă prezent în orice sistem de drept.
G.N.Manov face distincție între principiile de drept pozitiv și principiile de
drept suprapozitiv (naturl). Nuanțarea actuală și necesară însă neacceptabilă în
dreptul socialist care reduce principiile dreptului la legislație și care puteau fi
deduse doar din ea, însă nu din idei abstracte.
M.I.Baitin defineşte principiile dreptului în funcţie de idei de bază,
reglementări şi determinări care constituie fundamentul moral şi organizaţional al
apariţiei, dezvoltării şi funcţionării dreptului. Principiile dreptului sînt suportul
constituirii, dinamicii şi acţiunii dreptului. Principiile determină orientarea
democratică sau totalitară a dreptului. Ele exprimă ceea ce este principal,
fundamental în drept, ceea ce este orientat asupra evoluţiei dreptului. Principiile
dreptului reflectă, pe de o parte, legităţile obiective ale dezvoltării societăţii date,
iar, pe de altă parte, exprimă năzuinţele subiective sau conştiinţa juridică a
membrilor societăţii.

Lupu Gh., Avornic Gh, Teoria general a dreptului: manual. Studiu theoretic introductive. Chișinău: Editura Lumina,
1997, p.99-101.
Mazilu D.Teoria general a dreptului București: Editura All Bekc, 1999, p.117; Voicu C. teoria general a dreptului.
Ed-II-a, București: All Bekc, 2000, p.109.

9
 La rîndul său, G.V. Nazarenco accentuează caracterul de injoncţiune a
principiilor dreptului, de aceea, le defineşte şi ca exigenţe ce exprimă esenţa
dreptului.
Reieşind din cele expuse anterior putem considera că, principiile dreptului
sînt acele idei (prescripţii) fundamentale, diriguitoare ale sistemului
de drept şi ale compartimentelor acestuia, precum şi modalitatea de
coordonare a normelor juridice în jurul unei idei călăuzitoare.

Principiile dreptului se caracterizează prin următoarele trasaturi:

a.Ele au forța și semnificația unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în
textele actelor normative, de regulă, în Constituție sau dacă nu sunt formulate
expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate;
b.La baza oricărui sistem național de drept stau principiile fundamentale proprii
fiecăruia. În același timp însă, anumite principii pot fi caracteristice mai multor
sisteme naționale de drept;
c.Principiile fundamentale ale dreptului sunt construcții care servesc drept bază
dreptului, ca surse de creare și aplicare a dreptului;
d.Principiile dreptului reprezintă reguli generale care reflectă scopurile și valorile
esențiale pe care le promovează dreptul;
e.Principiile dreptului stau la baza integrării noilor norme juridice în sistemul
dreptului existent;
f. Principiile dreptului se pot înfățișa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei
deducții fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale;
g.Principiile fundamentale ale dreptului se caracterizează printr-o pronunțată
afinitate logică între ele. În legătură cu aceasta E. Speranția menționa: „ Dacă
dreptul are un total de norme sociale obligatorii, unitatea acestei totalități este
datorită consegvenței tuturor normelor, față de un număr de principii
fundamentale, ele însele prezentînd un maximum de afinitate logică între ele”;
h.Principiile dreptului reflectă funcționarea și dezvoltarea dreptului. Ele variază, se
schimbă conform configurației dreptului după cadrul politic, economic, cultural,
național, internațional etc. Principiile sunt valorificate o dată cu evoluția
fenomentului juridic, de aceea , principiile dreptului sunt principii de dezvoltare.
Sunt reguli ale progresului sistemului și surse reale ale acestuia. Principiile
dreptului „sunt vectorii dezvoltăzii sistemului juridic, în sensul că ele, progresînd,
impulsionează progresul sistemului juridic”;

Booboș Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Argonaut 1999, p.186; Negru B. Teoria generală a dreptului
și statului. Chișinău: Secția Editare a Academiei de Administrare Publică pe lîngă Guvernul Republicii Moldova,
1999, p.126-127.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Editura Actami, 1996 p.112.

10
i. Principiile fundamentale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură. Acestea
din urmă nu numai că se bazează pe cele fundamentale, ci constitue o prelungire,
o concretizare a lor;
j. Principiile dreptului nu sunt create nici de legiuitor, nici de filosofi și nici de
practicieni. Ele sunt doar descoperite de aceștia și reflectă necesitățile societății;
k.Principiile dreptului reprezintă un factor de stabilitate adaptate de integrare în
ordinea juridică, iar, din punct de vedere al tehnicii juridice, ele completează
lacunele, corijează excesele și anomaliile în procesul de integrare a dreptului.

Delimitarea principiilor dreptului

Pentru înțelegerea conținutului principiilor de drept este util să le delimităm de
conceptele dreptului, de normele juridice de axiomele, maximile și aforismele
juridice.
a. Principiile dreptului sunt strîns legate de categoriile și conceptele juridice. Această
legătură constă în aceea că ,, respectivele concepte și categorii juridice servesc ca
elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului iar acesta, la
rîndul lor, dau conținutul concret categoriilor juridice”.
Se știe că categoria este noțiunea logică fundamentală care reflectă realizarea
obiectivă în modul cel mai general. Categoriile pot avea grade diferite de
generalizare și abstrectizare. De exemplu categoriia ,,norma juridică
constituțională” este generată pentru dreptul constituțional, dar e specie a
categoriei ,, normă juridică”, care, la rîndul ei , e specie pentru categoria ,, normă”.
Dar fiind faptul că,, categoriia juridică constituțională” are importanță pentru
întregimea dreptului constituțional, spunem că este categorie a lui. Știința dreptului
constituțional are categoriile ei, știința dreptului administrativ are categoriile ei, la
fel știința dreptului civil etc. Prin urmare categoria ,,normă juridică” are importanță
pentru orice știință a dreptului; ea este o noțiune fundamentală și o vom numi
concept juridic. Sistemul științelor dreptului se constitue dintr-un ansamblu de
concepte juridice studiate de Teoria Generală a Statului și Dreptului.
b. Principiile generale ale dreptului sînt strîn legate de normele juridice. Se știe că
,,normele juridice sunt prescripții elementare care reglementează relațiile sociale”.

Mihai Gh., Motica R. Fundamentel dreptului: teoria și filosofia dreptului. București: Editura All Bekc, 1997, p.123.
Popescu S. Teoria generală a dreptului. București: Editura Lumina lex, 2002, p.163

11
 Normele juridice se raportează la principiile dreptului în două sensuri:
1. Ele (normele) ,,materializează,, dau viață determinată principiilor dreptului.
Rezultă că normele juridice conțin și descriu principiile dreptului;
2. Principiile dreptului își realizează conținutul prin transpunerea în viață a conduitei
prescrise de normele juridice.

Deosebirea normeleor juridice de principiile dreptului constă în următoarele:

1. Valoarea teleologică-explicativă a normelor juridice e mult mai modestă. Normele
juridice au ca scop conservarea și garantarea valorilor sociale, nu dezvăluirea
rațiunilor întemeetoare ale existenței acesteia.
2. Valoarea explicativă a principiilor dreptului e mult mai semnificativă. Principiile
dreptului pătrund în esența fenomenelor, explicînd rațiunea cauzală a existenței,
evoluției și transformărilor ei.
c. Principiile fundamentale ale dreptului și axiomele, maximile și aforismele.
Termenii la care se raportează principiile fundamentale ale dreptului în această
relație au următorul conținut:

1. Axioma semnifică un adevar fundamental admis fără demonstrație fiind evident

prin el însuși. Exemple de axiome ne pot servi: Acta non verbal! (fapte nu
vorbe!); Ebrius, stomachus satur non bene philosophatur (omul beat și cel sătul
nu filosovează bine).
2. Maxima semnifică o gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic sau o
normă de conduită. De exemplu: Contraversias inter se iure oc iudicio
disceptanto (oamenii să-și dezbată neînțelegerile dintre ei în justiție și prin
judecată); Nemo din gaudet qui indice vincit iniqua (nu se bucură mult timp cel
care a cîștigat un proces cu un judecător necinstit).
3. Aforism înseamnă ceva mai mult decit maxima, înseamnă cugetare, conștință:
Raram facit mixturam cum sapienti a forma (rareori întîlnești frumusețea și
înțelepciunea împreună).

Esenţa principiilor dreptului

Problema esenţei principiilor dreptului este abordată în mod diferit în familiile
juridice.
Astfel, în sistemele tradiţionale de drept, în special în cea musulmană,
conceptul principiilor dreptului nu s-a conturat, chiar dacă există un complex de
idei de bază ce pot fi numite principii de drept.

Байтин М.И. Сущность права: современное нормативно право понимание на грани двух веков. Саратов,
2001, p151-152.

12
 Astfel, în dreptul islamic sunt recunoscute eternitatea, universalitatea, fixitatea
normelor dumnezeieşti ale şariatului. În unele ţări-musulmane (Egipt, Pakistan)
principiile şariatului sînt declarate izvor al legislaţiei. Prin aceasta se înţelege
primatul şariatului şi încadrarea principiilor în legislaţie. Totuşi, şariatul este
considerat un izvor material (istoric) al dreptului islamic.
În sistemul romano-german de drept, în special în Franţa, principiile generale
ale dreptului sau constituit în funcţie de izvor al dreptului administrativ. Această
ramură de drept a rămas în afara codificării şi nu este lipsită de lacune.
În absenţa consacrării legale a principiilor dreptului administrativ, acestea au
fost consacrate de jurisprudenţă. Judecătoriile administrative (instanţele de
contencios administrativ) au creat un şir de precedente administrative. În procesul
aplicării principiilor generale ale dreptului, Consiliul de Stat sublinia că izvorul
soluţiei cauzelor este echitatea. De altfel, R. David a observat că principiile
generale ale dreptului reflectă subordonarea dreptului faţă de exigenţele echităţii,
pe care le înaintează la un moment determinat şi într-o epocă determinată.
Principiile dreptului obţin cu trecerea timpului o importanţă universală, în
special în domeniul drepturilor omului, fiind considerate “drept suprem”. Aceasta a
afirmat renaşterea jurnaturalismului şi reformarea, completarea sistemului juridic
în baza “dreptului suprem”.
În Germania postbelică s-a înregistrat o situaţie asemănătoare cu cea din Franţa,
privind anihilarea legislaţiei fasciste. Judecătoriile au elaborat principiile protecţiei
secretului şi cel al proporţionalităţii. Deciziile Judecătoriei Supreme federale
specificau că dreptul este mai vast decît legislaţia. Dreptatea (echitatea) este
folosită pentru acoperirea lacunelor legislaţiei.
În statele africane, ex-colonii franceze, rolul principiilor dreptului se reduce la
stabilirea ordinii de aplicare a normelor juridice. Aceasta se explică prin influenţa
sporită a dreptului francez, iar normele formulate de Consiliul de Stat al Franţei
sunt preluate de către judecătorii din statele excolonii fără modificări.
În familia anglo–saxonă de drept, conceptul de principii generale al dreptului, nu s-
a afirmat. În situaţia lacunelor în drept, cauzele se soluţionau în baza raţiunii
aplicantului. Ulterior, judecătoriile engleze soluţionau cauzele în baza echităţii
naturale (principles of natural justice), ca soluţie a lacunelor. Echitatea în alt sens,
servea drept mijloc de corectare a hotărоrilor judecătoreşti, emise de instanţele de
drept comun, de către judecătoriile cancelarului în ordine de apel. Sensul dublu al
echităţii în dreptul englez a servit în calitate de criteriu de aplicare a dreptului în
coloniile britanice.

Назаренко Г.В. Общая теория права и государства: учебный курс для вузов. Москва: Изд-во Ось 89, 2001,
р.99

13
 Principiile generale ale dreptului francez, spre deosebire de principiile dreptului
englez, includ pe lîngă garanţiile procesuale ale dreptului omului, şi norme de
drept material elaborate de practica judecătorească administrativă şi
constituţională. În Franţa aceste norme-principii constituie o parte impunătoare a
practicii judiciare, chemată să apere drepturile cetăţenilor de la abuzul autorităţilor
publice. Principiile generale ale dreptului (francez) şi principiile echităţii naturale
nu au un fundament juridic şi nici o încadrare constituţională clară, de aceea, nu
pot fi numite exhaustiv.
În baza analizei practicii judiciare, T. Koopmans, citat de G.V. Manov,
conchide că principiile generale ale dreptului includ valorile juridice tradiţionale,
constituite de veacuri (egalitatea în drepturi, statul social în Germania, etc.).
Începînd cu anii’50, principiile dreptului în Europa Occidentală se dezvoltă sub
influenţa proceselor integraţioniste.
Curtea Europeană de Justiţie a formulat conceptul de principii generale de drept
ale statelor membre ale Comunităţilor europene. Aceste principii se consideră parte
integrantă a dreptului comunitar; încălcarea lor conduce la nulitatea actelor
comunitare. Integrarea europeană a condiţionat problema integrării principiilor
generale de drept ale statelor-membre, proces dificil în mare măsură pentru Marea
Britanie, care nu cunoaşte conceptul de principii generale ale dreptului. Procesul de
integrare a principiilor generale ale dreptului contribuie la unificarea şi îmbogăţirea
reciprocă a sistemelor juridice ale statelor membre ale Comunităţii Europene.

1.2. Semnele definitorii ale principiilor

dreptului
În urma celor relatate mai sus conchidem că definiţia este de importanţă
fundamentală în teoria dreptului. Definiţia este una dintre operaţiile logice care
exprimă într-o formă concisă principalele rezultate ale unei etape în cunoaşterea
definitului (obiectului definiţiei). O condiţie necesară pentru a putea defini un
anumit obiect este aceea de a şti realmente, ce este acel obiect.
Pentru a şti ce sunt principiile dreptului este oportun să scoatem în evidenţă
caracteristicile principiilor dreptului. Deoarece cunoaşterea în general şi
cunoaşterea dreptului în particular are un caracter continuu, rezultă că nici o
definiţie a principiilor dreptului nu este absolută, formulată pentru totdeauna.

Давид Р., Жофрре-Спинози К., Основные системы современности, Москва: Прогресс, 1998, p.145.

14
 Reieşind din relativitatea definiţiilor date principiilor dreptului intenţionăm să
redăm caracterele (semnele) principiilor dreptului, şi anume:
1.Caracterul sistematic (structural). Dreptul este un sistem, structura şi
dezvoltarea căruia este subordonată principiilor dreptului. Sistemul dreptului este
edificat şi consolidat în temeiul principiilor generale ale dreptului. Ele au rolul de a
asigura unitatea sistemică a dreptului pozitiv; ele tind să asigure completitudinea
sistemului şi supleţea lui în faza aplicării dreptului.
2.Caracterul global (general, universal). Principiile dreptului se extind asupra
tuturor componentelor sistemului dreptului. Subsistemele dreptului: normele,
instituţiile, ramurile sînt elaborate, acţionează şi reglementează în baza principiilor
generale ale dreptului.
3.Caracterul esenţial (fundamental). Principiile dreptului exprimă substanţa,
esenţa dreptului. Ele întemeiază conţinutul fundamental al tuturor normelor
juridice. Fundamentele dreptului se regăsesc în cadrul principiilor dreptului. Dat
fiind faptul că în teoria şi filosofia dreptului problema esenţei dreptului, substanţei
lui este cea mai complicată,vom reduce esenţa dreptului la voinţa comună a
subiectelor de drept, a principalilor actori ai fenomenului juridic.
4.Caracterul stabil (static). Principiile dreptului exprimă construcţia internă a
dreptului. Sînt acele idei imutabile ale sistemului juridic, statornicite indiferent de
timp, loc şi cadrul social determinat. “Principiile generale ale dreptului fac să
prevaleze spiritul dreptului asupra literei lui, sensul comun asupra tehnicii, justiţia
asupra simplei legalităţi, prin faptul că ele permit penetrarea dincolo de dreptul
pozitiv, pînă la inspiraţiile profunde ale ordinii sociale”1.
5.Caracterul mobil (dinamic). Principiile dreptului reflectă funcţionarea şi
dezvoltarea dreptului pozitiv. Ele variază, se schimbă conform configuraţiei
dreptului după cadrul politic, economic, cultural, naţional, internaţional, etc.
Principiile sînt valorificate odată cu evoluţia fenomenului juridic, de aceea,
principiile dreptului sînt principii de dezvoltare. Sunt reguli ale progresului
sistemului şi surse reale ale acestuia. Principiile sunt vectorii dezvoltării sistemului
juridic, în sensul că ele progresînd impulsionează progresul sistemului juridic.
6.Caracterul valoric (axiologic). Principiile dreptului sînt expresia valorilor
promovate şi apărate de drept. Cele mai generale şi fundamentale principii coincid
cu valorile sociale promovate de drept. I. Ceterchi precizează că valorile care
ghidează dreptul nu sunt de natură strict şi exclusiv juridică, dimpotrivă ele au o
dimensiune mai largă de natură morală, politică, socială, filosofică în general.

Dogaru I., Dănişor D., Dănişor Gh., op.cit, p. 150.

1

15
Aceste valori trebuie înţelese în dinamica lor istorico-socială. Deşi unele din ele
pot fi regăsite în toate sistemele de drept ca de exempu, justiţia, totuşi specificul şi
particularităţile istorice îşi pun amprenta asupra lor. Autorul menţionat, alături de
justiţie enumără valori-principiiale dreptului contemporan, cum sunt democraţia,
securitatea (siguranţa) juridică, pluralismul formelor proprietăţii, suveranitatea
naţională, etc.
7.Caracterul formal (normativ). De regulă, principiile dreptului sînt formulate
în textele actelor normative, avînd forţa şi semnificaţia unor norme superioare; ele
sunt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se ţină seama atît în
elaborarea dreptului cît şi în aplicarea sa.
Principiile dreptului sînt normative în raport cu sistemul juridic pozitiv însuşi,
iar principiile generale ale dreptului se impun ca obligatorii chiar înselor normelor.
Principiilor generale le revine rolul de a suplini neclaritatea sau inexistenţa legii,
cît şi de a limita legea, fundamentînd-o. Ele normează normele; sunt un fel de
supra-legalitate. De aceea, controlul legiferării nu se face doar în raport cu o
constituţie scrisă, ci şi cu principiile generale ale dreptului. Progresul în cunoaştere
completează, modifică definiţiile anterioare sau chiar le înlocuieşte cu altele ce ar
corespunde noii etape a cunoaşterii.
Definiţiile juridice trebuie să fie corecte atît din punctul de vedere a formei,
structurii logice, cît şi din punctul de vedere al conţinutului lor juridic concret.
Avînd în vedere conţinutul complex al noţiunii “principiile dreptului”, precum şi
aproximitatea, incompletitudinea şi relativitatea oricărei definiţii, propunem
următoarea definiţie a “principiilor dreptului”: Principiile dreptului sunt idei de
maximă generalitate, esenţă şi valoare ale sistemului juridic care întemeiază
dreptul pozitiv sau orientează elaborarea şi realizarea dreptului pozitiv.

1.3.Originea și fundamentul principiilor dreptului

Problema originii și fundamentului principiilor dreptului a fost și este pe
ordinea de zi a diverselor școli și curente în gîndirea juzidică. De aceea este o
preocupare a filosofiei dreptului mai mult decît a teoriei generale a dreptului. De
fapt problema dată este absorbită de o altă problemă fundamentală a filosofiei și
teoriei generale a dreptului, cea a originii și naturii dreptului. Or, fără interpretarea

Dogaru I., Dănişor D., Dănişor Gh., op.cit, p. 150.

Djuvara M., Eseuri de filosofie a dreptului, București: Editura Trei, 1997, p.58.

16
fundamentului dreptului este cu neputință de a continua demersul științific în
vederea stabilirii originilor principiilor dreptului a fundamentului acestora.
Determinarea fundamentului dreptului, adică criteriul justiției a preocupat
întodeauna filosofia dreprului. În acest sens sau conturat teoriile teologismului,
sceptismului, realismului empiric, istoricismului, utilitarismului ș.a.
Teoria teologismului face tentativă de a soluționa problema fundamentului
intinsec al dreptului recurgînd la ideea divinității. Divinitatea (Rațiunea Supremă,
Absolutul) ar fi fixat principiile binelui și ale justului care ar trebui acceptate prin
revelație, ca și ideea divinității de altfel. Conform acestei concepții, fundamentul
dreptului este: voința divină, deci putem conchide că ideile (principiile) dreptului
au origine sacră (divină) și autoritatea supremă voinței omului. G.Del Vecchio
remarcă că încercarea de a întemeia dreptul pe divinitate s-a făcut în două moduri
și două forme distincte.
Prima formă (teologismul simplu) explică fundamentul dreptului numai ca
comandament, presupus al unei ființe supreme (voință divină). Această formă
primitivă a teologismului găsește răspuns la întrebarea ‘’ ce este justiția?’’ în
voința zeilor, în comandamentul ce emană de la o putere transcendentă invizibilă.
Cea dea doua forma a teologismului se-mirațională concorm căruia ‘’... ceea ce
sete sfînt este comandat de Dumnezeu sau de Zei, fiindcă e sfînt cu alte cuvinte,
sfințenia este anterioară comandamentului’’. Această concepție este considerată
mai progresată, mai rafinată, deoarece dreptul nu este considerat ca efect pur și
simplu al voinței divine, ci ca o proprietate eternă a întelepciuniei divine, pe care
urmează și căile i se conformează în mod necesar însă-și voința divinității. Iar
justiția ideea directoare a dreptului, nu este ceea ce comandă divinitatea dupa voie
ci ceea ce ia trebuie să comande prin conținutul său de adevăr, așa încît voința
divină nu i s-ar putea sustrage. Or, afirmația lui H.Grotius privind existența
dreptului natural ‘’ chiar dacă Dumnezeu n-ar exista’’ (‘’De jure belli ac pacis’’
(1625)); este o explicație suprarațională a dreptului, care-și are sensul în
antecedentul voinței divine. Astfel conform teologismului semi-rațional, principiile
dreptului prin analogie sînt eterne și nici chiar divinitatea nu ar putea deroga de la
ele. Implicit această teorie naște întrebarea:’’care este antecedentul voinței
divine?’’.
Este dificil de a stabili acel criteriu, al adevărului, superior divinității însăși
care de fapt contrazice în esență conceptul de Divinitate (Absolut). De aceea G.
Del Vecchio numește această formă a teologismului semi-rațional, pentru a nu
aduce critică teologismului și a se numi raționalism.
O altă teorie este cea a sceptismului juridic care afirmă că dreptul nu are un
fundament intinsec, ci este expresia autorității și a forței. Reprezentanții acestui
curent neagă orice temei ideal al dreptului și orice criteriu absolut al justiției

17
superior faptului dreptului pozitiv. Adepții ai acestor idei au fost în antichitate
Archeleus, Trasimac, Comeade din Cyrena ș.a, în perioada modernă: Montaigne,
Pascal ș.a.
De doctrina specialismului juridic sînt apropiate și altele, bunăoară realismul
juridic și realismul empiric. Conform realismului juridic numai statul poate
aprecia justul și injustul. Dreptul începe odată cu statul și nu poate preexista într-o
stare naturală. Prin aceasta dreptul este o expresie a autorității, iar în realitate îi
lipsește un fundament natural. Realismul empiric însă pune fundamentul dreptului
în sentimentul de respect, în teama plină de reverență, față de autoritatea
constituită. Idealul de justiție se consideră inexistent, iar individul are sentimentul
de supunere față de puterea existentă, adaptîndu-se psihologic la această putere.
Argumentul principal al teoriei sceptismului care, neagă un fundament absolut
al dreptului, este varietatea drepturilor pozitive. Din divergențele diferitelor
drepturi pozitive scepticii deduc ca un poate exista un drept unic cu o valoare
absolută, și respectiv principii universale unice ale dreptului. Ei identifică că
juctiția cu legalitatea echivalează justiția cu comandamentul. Totuși, realismul
empiric sub forma sa pozitivă de recunoaștere a sentimentului sau aprecieri juridice
este mai progresat decît scepticismul juridic sub forma sa negativă a criteriului
justiției.
Conform, altei teorii, a istorieismului, dreptul nu are alt fundament decît
legătura faptelor care î-l determină. Adică fundamentul dreptului ar constata numai
în relativitatea sa în corespondența necesară în drept și factorii săi. Istorieismul
consideră dreptul ca un fapt sau un proces colectiv, ca un produs al vieții sociale.
În această teorie se inspiră istorieismul filosofic politic și juridic (repezentanții:
F.Savigny, F. Puchta, G.Hugo) sub înrudirea filosofiei kantiene prezintă dreptul și
principiile dreptului ca produse ale Constituției colective ale spiritului polular.
Constituția juridică populară este considerată generatoare dreptului, care se
cristalizează ulterior în legi. Dreptul însă nu este considerat creația legislatorului, ci
o productivitate, instinctivă și aproape inconștientă care se dezvoltă spontan ca și
limbajul unui popor. Legile nu fac decît să fixeze și să quasi-mobilizeze principiile
dreptului elaborate de constituția juridică populară. Numai acesta este izvorul
autentic și natural al dreptului. Aceeași școală după G.Del Vecchio a avut o
influență benefică asupra studiului faptului istoric al dreptului în raport cu cu
condițiile particulare al fiecărui popor. Pe lîngă această latură pozitivă a școlii
istorice G.Del Vecchio constată dificiența acesteia de a exclude orice speculație
ideală asupra justiției. Adică, necesitatea păstrării unei atitudini pasive față de orice
produs istoric, fără a-l plasa pe cîntarul conștiinței noastre și al spiritului critic.
Însă simplul fapt nu ne poate da explicația dreptului și principiilor sale.
Obiecțiunea fundamentală, ridicată împotriva istoricismului de altfel adusă și

18
contra scetpticismului de către G.Del Vecchio, este că spiritul uman nu se poate
mulțumi, și niciodată nu s-a mulțumit cu recunoașterea faptului simplu.
Școala utilitarismului juridic (reprezentanți: Epicur, J.Bentham, J.S.Mill,
C.Darwin, H.Spenser ș.a.) exclude fundamentul rațional sau absolu propriu al
dreptului este redusă la utilitate. Utilitatea tratată frecvent în sens material și
concret este ceea ce servește la satisfacerea instinctelor individuale a ceea ce
produce plăcerea individului. Utilitariștii de regulă nu acceptă sensul formal și
abstact al utilului, adică tot ce folosește la atingerea unui scop. Conștiința morală și
cea juridică sînt mijloace de probațiune ale utilului (avantajul material) și ale
justului (imprativul datoriei). Astfel, avem sentimentul datoriei, chiar cu prețul
unor sacrificii să facem binele și să respectăm dreptul altuia.
Conștiința datoriei după Kant este întodeauna clară deoarece există în noi
întodeauna o voce care ne spune dacă acțiunile noastre sunt bune sau rele.
Conștiința noastră etică reese că se refuză să se identifice cu calcului plăcerilor. Iar
utilităriștii ne explică cum și pentru ce utilul unuia trebuie să cedeze în fața altuia,
care este criteriul utilității colective, colidare. În acest sens nici morala și nici
dreptul nu pot căpăta un fundament adevărat.
Chiar dacă fiecare din teoriile prezentate sumar mai sus face tentativa de a
fundamenta dreptul și principiile sale, insistînd asupra soluției proprii a problemei,
aceasta nicidecum nu consumă subiectul abordat.
Astfel, Del Vecchio inițiază cercetarea fundamentului dreptului din perspectiva
naturii umane adica îl caută în conștiința ființei noastre, dat fiind faptul că avem o
facultate originară ce nu poate fi dedusă din experiența de a deosebi justiția de
injustiție, numită sentiment juridic. Dreptul pozitiv este tocmai și al voinței
oamenilor asociați.
Sentimentul juridic, ineren ființei umane, se caracterizează prin autonoimia față
de reglementările pozitive în sens că poate să se abstractizeze de la ele, sau chiar să
li se opună, apreciind justul și injustul. Nici un comandament exterior, nici un
imperativ al statului nu poate extermina această facultate naturală a omului de a
urma justiția, de a distinge justul de injust.
De regulă, dreptul pozitiv e conform conștiinței noastre, dar această
corespondență poate lipsi și atunci se încearcă, față de dreptul în vigoare,
caracterul inepuizabil al conștiinței juridice subiective. Lipsa corespondenței
perfecte între aspirațiile, tendințile juridice ale conștiinței și dreptului pozitiv
asigură indirect procesul dreptului. ’’De aceea trebuie, să admitem că sentimentul
juridic, înăscut în natura noastră este forța vie originară și autonomă, izvorul
primar al dezvoltării dreptului.
Din punct de vedere al principiului cauzalității, universal variabil pentru natura,
știință și om, există o determinare cauzală (cauză-efect) și indisolubilă între toate

19
fenomenele. Acest principiu dirijează atît în exterior factorul uman, căt și unitatea
interioară a sistemului uman. Nu numai acțiunile subiectului gînditor (manifestările
exterioare) dar și gîndurile, sentimntele, doruințele (mișcările interioare) apar în
funcție de cauză sau efect, astfel gîndul în funcție de promotor al ideii, mișcat de
un sentiment (dorință) este cauza efectului exteriorizat numit faptă (acțiune,
inacțiune). La rîndul său va genera noi gîmduri sub impulsul sentimentelor
(dorințelor). Deci va apărea în postura de nouă cauză față de un potențial efect.
Factorul rațional este transmițătorul și transmutătorul ideilor în lumea exterioară în
deplinind astfel funcția principală a intelectului uman. Or, esența ființei umane este
de a raționa progresînd în această destinație evolutivă.
Ideea de dreptate (justiție), coboîtă din lumea eidos-urilor în conștiința umană
va porni moralul individului și va configura sentimentul juridic al acestuia marcînd
conduita umană. Altfel zis legea morală al fiecăruia este determinată legilor
juridice drepte (juste) sau nedrepte (injuste), după care se construește conduita în
exterior. Legile moralității și legile dreptului acționează în două dimensiuni ce se
întrepătrund (subiectivul și obiectivul) în baza aceleiași idei și ideal de justiție.
Subiectul gînditor găsește în sine însuși începutul justului dincolo de ascensiunea
metafizică. Obligația morală a individului este să descopere și să valorifice
principiul legislației universale care, după Kant, este înnăscută în conștiința
noastră.
După Del Vecchio această îndatorire poate fi examinată și ca principii al
dreptului, o prerogativă perpetuă și inviolabilă a persoanei, echilibrate prin
obligațiunea corelativă a fiecăruia de a reflecta această limită, dincolo de care
opoziția celeilalte părți ar fi justificată și legitimă. Prin urmare, dreptul are
principiiul său în natura sau esența omului, deosebindu-se de morală prin
obectivitatea raportului. Toate raporturile sociale trebuie să fie măsurate și
constituite conform acestui principiu sau idee-limită, a unui drept în mod universal
propriu persoanei, înnăscute în ea. Această exigennță deontologică rămîne
intangibilă păstrîndu-și valoarea și înțelesul neatins, pentru că e o ordine metafizică
chiar dacă, realitatea empirică nu se conformează întodeauna cu principiile
dreptului natural. Problema elaborării metafizice e dreptului a chinuit pe toți marii
gînditori ai omenirii. Nu au ignorat-o în opera sa filosofică Platon, Aristotel,
Seneca, St.Thomas de Acquino, Leibnitz, Spinoza, Kant ș.a. Iată de exemplu cum
pune această problemă una din somitățile juridice românești Alexandru
Vellimărescu în opera sa Teoria dreptului național: ’’... sau dreptul este
purșisimplu un produs al fenomenelor sociale, variabil ca și acesta în timp și spațiu
sau este condus de un mănunchi de principii absolute, universale și neschimbătoare
pe care le descoperă rațiunea omenească, manunchi de principii care a fost numit
de aproape toată lumea drept natural’’.

20
 După căutări de secole ale soluției problemei în Voința Divină, Rațiunea
Supremă (teoriea teologismului) în dat-ul supradivin ( teoria teologismului semi-
rațional), în natura rațională a omului (teoria dreptului natural) nu s-a definitivat
soluția unică incontestabilă a problemei. Daca am apela la Sofocle, am răspunde ca
și Antigona că nu există legi de azi sau de eri că ele sunt eterne (veșnice), și că
nimeni nu știe de unde au luat naștere. Este vorba de legi neperitoare, nescrise
emanate de la zei (Rațiunea Supremă).
Doctrina juridică contemporană reactualizează jusnaturalismul înscris pe
lozincele Revoluției Franceze și ulterior aflate în descendență. În insufienta
dreptului pozitiv se fac tentative de a găso dincolo de normele pozitive, principii
obiective transcedentale care își au sediu în rațiune, sentomentale și care ar
constitui pivotul, axul director al sistemului dreptului.
Nu vom fi categorici, dar deschiși în fața unei realități de ordin metafizic
pentru a explica fundamentul dreptului. Ideea absolută de drept și justiție a fost o
permanență a spiritului omenesc. Ddin cele mai vechi timpuri omenirea a postulat
aceasta idee considerînd-o exicență majoră un ’’ dat’’ universal. Chiar și cele mai
aprige argumente ale ignoranței nu vor putea răsturna Legile Universale Principiile
neschimbătoare ale dreptului, nu vor perturba mecanismul acțiunii acestora. Doar
în fața Absolutului, Rațiunii Supreme, cu maximă deschidere recunoscînd
relatismul rațiunii umane putem cuprinde și transmuta în substanța noastră
rațională principiile universale de drept.

1.4. Functiile principiilor dreptului

După cum am menționat mai sus prin principiu înțelegem un element

fundamental, idee, lege de bază pe care o întemeiază o teorie științifică, un sistem
politic, juridic, o normă de conduită sau totalitatea legilor și a noțiunilor de bază
ale unei discipline, element de bază, punct de plecare, convingere etc.
Cît privește principiile de drept, acestea reprezintă acele idei călăuzitoare ce se
regăsesc în conținutul normelor juridice. Ele reprezintă tocmai manifestarea
convingerilor legiuitorului asupra cerințelor obiective ale societății. Aceste
convingeri au două elemente importante: tradiția, statornicia în timp a unor reguli
după care s-au adoptat normele juridice, verificate ulterior cu valoarea de eficiență
în viața societății, precum și tendința continuă de inovație, de schimbare profundă.
Un principiu se poate prezenta sub forma unei deducții, axiome, ca o
generalizare de fapte experimentate. În științele sociale deci și în științele juridice
practica reprezintă unul din princiipile esențiale de verificare a unei norme juridice.

21
 În procesul de creare a dreptului deci de legiferare, aceste principii sun luate în
calcul, pentru că prin normele juridice ce se vor adapta să se răspundă la nevoile de
viață la cerințele imediate și de perspectivă ale societății. Respectînd anumite
principii de drept, în procesul de legiferare se asigură unitatea, coerența,
omogenitatea, continuitatea sistemului juridic. Renunțarea la anumite principii de
dragul schimbării nu este benefică, deoarece unul din elementele de bază ale
principiilor dreptului îl reprezintă tradiția, care-și pune amprenta asupra gîndirii
juridice a societății, a atașamentul membriilor societății la ideea de legalitate și
justiție.
Un principiu general de drept se constitue în timp, pe baza unei experiențe a
valorificării practice a unor idei, concepte, puncte de vedere. Tocmai existența
acestor idei și concepte, a unor categorii juridice sau morale a unor conduite de
viața și verificarea practică poate duce la elaborarea unui principiu. Aceste
categorii și concepte juridice sunt rezultatul comensurării acțiunilor omenești,
raportat la sistemul de drept existent și colaborat cu idealurile de justiție de echitate
și morală ale societății. Nimic nu este mai păgubitor pentru o societate decît a lua
dintr-un alt sistem de drept principii și norme juridice, ce nu-și regăsesc aderența la
idealurile societății noastre, ce nu au nimic comun cu preocuparea socială a
acesteia, cu mentalitatea istorică a poporului. Îmtr-o astfel de situație normele
juridice vor fi ori nesocotite de majoritatea cetățenilor, ori vor fi produse mari
daune societății.
Funcția esențială al principiilor dreptului îl reprezintă punerea de acord,
corelarea sistemului juridic cu transformările sociale ,, principiile drepturilor au
valoare explicativă ele conținînd temeiurile existenței, evoluției și tramsformării
dreptului”
Existența omenirii este strîns legată de doua idei fundamentale- egalitatea
oamenilor și libertatea lor , de aici, conceptele juridice asupra egalității și libertății
ce se transformă în principii ale dreptului.
Importanța teoretică și practică a studierii principilor de drept constă în legătura
dintre aceste principii cu ansamblul condiților sociale, cu societatea concretă din
societate. Societatea se dezvoltă lent, iar principile au și ele o evoluție lentă,
conservatoare în general.
Sistemul juridic al unei societăți se dezvoltă în strînsă corelare cu dezvoltare a
însăși societății respective, iar principiile de drept nu fac altceva decît să creioneze
linia călăuzitoare pentru acest sistem juridic. Pe baza acestor principii, legiuitorul
se orienteaza către o anumită reglementare juridică, judecătorul în aplicarea
dreptului are în vedere aceste principii, să aplice legea nu numai în litera ei, deci o
interpretare ’’literară„ , dar și în spiritul ei, al acelor concepte, idei ce s-au desprins
în timp din rațiune, din logica societății, corespondența dreptului cu cerințele și

22
valorile societății. Mai mult în drept, principiile de drept țin loc, în cazuri
determinate, de norma de reglementare, în cauzele civile și comerciale ,
judecătorul soluționează cauza în temeiul principiilor generale de drept.
Deci în urma celor expuse mai sus putem enumera și concretiza funcțile
principiilor dreptului în societate deci, funcțiile principiilor dreptului sunt
următoarele
1. Funcția de apărare ocrotire a frontierelor țării cu privire la abolirea
teritoriului de catre alte țări; (art. 3 ConstituțiaRepubliciiMoldova);
2. Funcția de suveranitate – adică exercitarea puterii de stat este în mînile
poporului ceea ce reprezintă că nici un partid politic nici o altă formațiune
obștească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu;
3. Funcția de ocrotire a drepturilor si libertăților omului - statul protejează
societatea prin prevederi legale ale legii interne și a pactelor, tratatelor la
care Republica Moldova este parte. ( art. 4 Constituția Republicii Moldova);
4. Funcția de separație si de colaborare a puterilor- deci statul și societatea
acestuia este apărată de puterea legislativă, executivă și judecătorească care
sînt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin. ( art. 6
ConstituțiaRepubliciiMoldova);
5. Funcția de apărare a pieței libere(art.9 Constituția Republicii Moldova);
6. Funcția de protejare a identității-conform normelor din Constituția
Republicii Moldova art. 10 stipulează ca „ statul recunoaște și garantează
dreptul tuturor cetățrnilor, la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea
identității lor etnice, culturale, lingvistice și regionale.

1.5 Formele și principiile realizării dreptului

Principiile cunoașterii juridice au importanța nu numai pentru că crearea

sistemului dreptului. Ele penetrază sistemul juridic (sistemul de riglare juridică) în
ansamblul: conștiința juridică, dreptul pozitiv și realitatea lui. G. Fiodorov arată
aceste principii ale conștiinței juridice: legalitatea, echitatea (dreptatea) egalitatea ,
unitatea indestructibilă a dreptului și obligațiilor, îmbinarea convingerii cu
constrîngerea, răspîndirea pentru vinovăție.
Realizarea dreptului este componența necesară a fenomenului (sistemului)
juridic al societății. Datorită realizării dreptului sistemul juridic este o construcție

23
viabilă. Dreptul din planul abstracțiunilor (sollen) devine fapt (sien) realitatea din
planul universalului transmigrează în cadrul particular. La procesul realizării
dreptului normele juridice își găsește destinatorii, impersonalitatea și generalitatea
normei este substituită prin concretizarea și individualizare. Realizarea dreptului
încununează opera legiuitorului care nu este un act în sine. Legiferarea lato seusu
este implicit succedată de realizarea dreptului în ordinea continuității procesului
juridic.
La nivel doctrinar conceptual realizării dreptului pozitiv este interpretat în
general astfel: ’’... procesul de transpunere în viață a conținutului normelor juridice
în cadrul căreia oamenii ca subiecte de drept, reflectează și execută dipoziții
normative, iar organele de stat explică dreptul, în teleiul competenței lor’’.
’’Realizarea dreptului implică legarea unui raport între faptele concrete ale
domeniilor și norma abstactă care stabileste conduita dreaptă, calea ideală de
acțiune individuală, pentru că libertatea subiectului să nu efectueze celelealte
libertăți’’.
Dacă legiferarea este o activitate elitară organizată de legiuitor atunci
realizarea dreptului implică un cerc larg de subiecți-destinatori. După S.Popescu, o
primă categorie o formeazză destinatorii primari cei cate trebuie să-și conformeze
conduita modelului prezăzut de normă, în situația vizată de normă. A doua
categorie de destinatari sînt cei chemați controleze modul cu care s-au comportat
destinatarii primari. Destinatariii din categoria a doua sînt agenții și organele care
aparțin statului desemnate pentru a supraveghea aplicarea corectă a normelor
juridice de către destinatarii primari. Cercul destinatarilor primari pe lîngă
particulari se setinde și asupra legiuitorului și altor organe publice de aplicare a
dreptului. Cu alte cuvinte, condiția destinatorului de categoria a doua este de a se
afirma în calitate de destinator primar exemplar. De aceea credem că gradația
podusă de S.Popescu este transparentă și valabilă ad hoc. Or, orice destinator
’’secundar’’ de categoria a doua este și destinator primar, cel din urmă însă nu este
în mod necesar destinator din categoria a doua.
Categorisirea destinatorilor normelor juridice poate fi efectuată în dependență
de formele realizării dreptului.
În literatura de specialitate rusească sînt analizate formele de realizare
nemijlocită a dreptului (respectarea, executarea și exercitarea (utilizarea) dreptului)
și de realizare mediată (mijlocită) a dreptului (aplicarea dreptului). Realizarea
nemijlocita a prescripțiilor legale implică conduita licită de sine stătătoare a
subiectelor de drept sub forma respectării prohibițiilor sau executării obligațiilor
sau exercitării (utilizării) drepturilor subiective. Dacă respectarea este abstențiunea
subiectului de la faptă interzisă de normă juridică prohibitivă, atunci este acțiunea
obligatorie a subiectului conform nomei juridice onerative. Ambele sunt forme de

24
realizare a normelor juridice imperative. Exercitarea sau utilizarea dreptului însă
implică realizarea normei juridice dispozitive care stabilește prerogativele legale
ale subiectului. Rămîne la discreția subiectului de a acționa sau a inacționa legal de
a se confirma liber voinței legiuitorului. Dacă realizarea dreptului prin respectare
nu necesită înființarea raporturilor juridice, atunci exercitarea (utilizarea) și
utilizarea dreptului pot avea loc atît în cadrul raporturilor juridice, cînt și în afara
lor. în cadrul unui raport juridice distingem partea îndrituită (titularul dreptului
subiectiv) și partea îndatorată. În afara raportului juridic se exercită drepturile
subiective universale.
Realizarea meziată (mojlocită) a dreptului implică intervenția unui organ
competent de stat în vederea traducerii în fapt a intenției leguitorului. Necesitatea
aplicării dreptului este condiționată de:
(a) Existența unui litigiu privind drepturile subiective și obligațiile juridice;
(b) Existența unui impediment privind executarea unui drept subiectiv; sfîrșirea
unei fapte ilicite;
(c) Stabilirea faptului nașterii derpturilor subiective sau atingerea obligațiilor
jurisice;
(d) Realizarea unui drept subiectiv;
(e) Declanșarea raportului de constrîngere a delicventului;
(f) Decizia de încurajare (simulare) a unei persoane; etc.
Deci spre deosebire de celelalte forme ale realizării dreptului, aplicarea este
înfăptuită de organul competent al statului în cadrul unui raport juridic, care se
materializează într-un act de aplicare a normei juridice (imperative sau dispozitive)
la cazul ce necesită solutionare juridică.
În literatura de specialitate românească sînt examinate de regulă, două forme de
realizare a dreptului:
1) Respectarea și executarea dispozițiilor legale de către cetățeni;
2) Aplicarea normelor juridice de către organele competente ale statului în
limitele competențelor, și alte organisme sociale.

În dependență de categoria normelor juridice și în primul rînd, de caracterul

conduite prescrise de normele de drept, se deosebesc însă trei forme ale realizării
dreptului:
1) Realizarea normelor juridice prohibitive;
2) Realizarea normelor juridice (și permisive);
3) Aplicarea normelor juridice de organele de stat competente.
Considerăm că în dependență de norma juridică realizată este rațional a distinge
următoarele modalități:

25
 1) Realizarea normelor juridice imperative;
2) Realizarea normelor juridice dispozitive;
3) Realizarea normelor juridice, indiverent de catecorii, prin aplicarea lor de
căre organele competente de stast.
În dependență de conduita licită manifestată în fapt, vom deosebi:
1) Respectarea interdicțiilor juridice;
2) Executarea obligațiilor juridice;
3) Executarea drepturilor subiective;
4) Aplicarea prevederilor normative.
În dependență subiectul destinatar, realizarea dreptului poate fi simplă cu
implicarea oricărui subiect de drept și calificată numai cu implicarea organelor de
stat competente. Împărtășim viziunea lui N.Popa potrivit căruia realizarea în raport
cu destinatorul este efectuată:
(a) De către cetățeni (respectarea și executarea);
(b) De către organele de stat și alte organisme sociale.
În viziunea noastră în dependență de gradul (nivelul) de implicare a
destinatarilor în procesul realizării, se impun:
(a) Realizarea individuală a dreptului;
(b) Realizarea colectivă a dreptului sau
(a) Realizarea la nivel microsocial;
(b) Realizarea la nivel macrosocial.
Realizarea la nivel macrosocial, cît și la nivel microsocial, este condiționată de
un șir de factori: tipul sistemului social, natura relațiilor politice, tipul de relații
economice, condițiile naționale și internaționale, gradul de civilizație și culturală,
conștiința jiridică, etc.
Conștiința juridică este un factor decisiv în configurarea realizării dreptului.
Conștiința juridică internațională, exteriorizată în funcție de conduită licită,
semnifică o nubă cunoaștere a dreptului, apreciere adevărată a prevederilor legale.
De nenumărate ori, persoanele aleg în mod instinctiv conduita adecvată stabilită de
norma juridică. Iar gradul de conștientizare a respectării legii evident diferă la
diferite categorii de destinatori ai normelor juridice,-observă S.Popescu. Conduita
licită a destinatorului normei juridice este dovada conformării voinței acestuia față
de voința (intenția) legiuitorului. În același timăp este și argumentul penetrării și
recepționării ’’spiritului legii’’ de către destinator chiar dacă în vederea
autoconservării se mai înregistrază urmarea oarbă a ’’literei legii’’.
Perceperea’’spiritul legii’’ de către subiectul destinatar implică conștientizarea
ideilor întemeietoare ale dreptului și construirea conduitei corespunzătoare în
exterior.

26
 ’’Dar acest spirit nu e difinit de voința legislatorului, căci astfel ar fi starea ei
obiectivată, lucrul începîndu-și viața după ce a ieșit din mîna lucrătorului. În spiritul
legii recunoastem principiile întemeietoare și unificatoare, orizontul de valori
care conferă refelențialului-legea-transparența de sine și plasticitate’’. Astfel,
asimilarea principiului egalității de către subiect conduce la înțelegerea inegalității
sociale și egalității în fața legii,generează respectul și confirmarea față de lege pe
care subiectul nu o consideră descriminatorie și părtinitoare. Respectarea dreptului
este deoportivă egală și oblogatorie pentru toți subiecții de drept: persoane fizice,
persoane juridice, inclusiv statul. Particularul, care înțelege că statul care emite
legea este obligat să o respecte ca și orice subiect de drept, știe ce este egalitatea.
Implicit va poseda și esența princiipilor responsabilității și libertății. Exercitîndu-și
drepturile subiective sau obținîndu-se de la exercițiu subiectul își realizează
libertatea în fapt.
Exercițiul drepturilor subiective are loc sub îndrumarea cîtorva principii
metodologice:
1) Principiul exercițiului dreptului subiectiv de către titular potrivit cu scopul lui
licit (prevăzut expres de lege sau din ceea ce e permis de legea în vigoare,
rezultînd din ceea ce interzicea);
2) Principiul exercițiului dreptului subiectiv de către titular cu respectarea moralei
(exercitarea unui drept subiectiv este o virtute, potențată și limitată de morală);
3) Principiiul exercițiului cu bună credință de către titular al dreptului său obiectiv.
Executîndu-și îndatoririle juridice destinatorul normelor onerative oferă
contraprestații altor subiecte. Destingerea limetelor drepturilor și obligațiilor de
către subiect este imaginea unei ființe responsabile care va avea nevoie de
minimum de constrîngere exterioară. Subiectul destinatar cu conștiința juridică
activă va putea pretinde și statului să-și onoreze obligațiile față de cetățean, să fie
responsabil pentru opera de legiferare și de guvernare în ansamblu. Or, conștiința
juridică activă a destinatorului dreptului va fi dominată profund de sentimentul
dreptății ce probează principiul unificator al justiției.
Din lată perspectivă respectarea dreptului de către toți subiecții generează
fenomenul legalității. Legalitatea, exigență și principiu al statului de drept, este
condiția ordinii legale. Însuși scopul principal al statului de drept este, dupa
S.Popescu realizarea dreptului prin respectarea regulilor de elaborare, aplicare și
înfăptuire a actului de drept, pe de o parte. Iar pe de altă parte constă în așezarea
pe baze juridice a activității statului, sau cu alte cuvinte, realizarea dreptului în
activitatea statală.
Conținutul legalității este prezentat ca o sumă de principii și ca un ansamblu
de cerințe, pe de altă parte.

27
 Principiile legalității după unii audori sunt dizpoziții de principiu ale
fenomenului juridic al socieftății , care exprimă conținutul legalității.
La aceste principii se atribuie:
1) Universalitatea legalității, care implică egalitatea tuturor în fața legii;
2) Unitatea legalității, care implică forța egală a legilor pe tot teritoriu a statului;
3) Supremația legii față de alte acte normative care trebuie să corespundă legi;
4) Unitatea legalității și oprtunității, care implică necesitatea supremă de
realizare riguroasă a cerințelor legale;
5) Legătura indisolubilă a legalității cu cultura, implică întemeierea legalității pe
cultura juridică;
6) Inevitabilitatea răspunderii juridice, implică consolidarea legalității în baza
unui mecanizm eficient al răspunderii juridice;
7) Controlul realizării legii, implică controlul legii constituțional la legilor,
supravegherea respectării legilor de către procuratură.
Principiile respective se remarcă, sînt interdependent, corelative și constitue un
sistem, care asigură evalauarea stării nivelului și caracterului legalității.
Cerinșele legalității după alți autori sunt:
a) Supremația legii (’’superioritatea unită cu autoritateea și puterea legii’’);
b) Universalitatea legii (legile sunt adresate tuturor persoanelor dintr-un stat);
c) Unitatea legii (’’legea este unică pe întreg teritoriul statului’’);
d) Oportunitatea legii (’’atît timp cît o lege este în vigoare ea este adecvată
situației împrejurărilor, este potrivită societății’’);
e) Realitatea legalității (eficacitatea legilor);
f) Asigurarea frepturilor și lubertăților democratice ale omului.
După cum se observă,’’cerințele legalității’’ sunt compatibile cu principiile
legalității. Totuși V.S.Afanasiev insistă asupra delimitării principiilor și cerințelor
legalității.
Argumentele invocate de autor rezidă în:
a) Caracterul ideatic al principiilor legalității și caracterul respectiv al
cerințelor legalității;
b) Principiile legalității determină conținutul legalității, cerințele legalității însă
determină legitimitatea conduitei sociale;
c) Principiile legalității acționează în toate sferile vieții sociale și asupra tuturor
subiectelor, cerințele legalității însă vizează anumite domenii ale vieți
sociale și subiecte determinate.
După V.S.Afanasiev sunt patru principii ale legalității (supremația legii, unitata
(universalitatea) legalității, oportunitatea legalității și efectivitatea (realitatea)
legalității) și tot atîtea cerințe ale legalității:
a) Toate legile trebuie să corespundă Constituției;

28
 b) ’’Toate actele subordonate legii trebuie să corespundă legilor’’;
c) Aplicarea dreptului și actele de aplicare a dreptului trebuie să corespundă
legilor și actelor subordonate legii;
d) ’’actele de conduită individuală trebuie să corespundă legilor, actelor
subordonate legii și actelor de aplicare a dreptului.
Autorul menționează, că fiecare principiu și cerință a legalității pot fi
dezvoltate, după formula principiu-cerință-normă.
După opinia noastră contrabersa privind principiile sau cerințele legalității se
soluționează în dependența de accepțiunile noțiunii de legalitate. Într-un sens,
legalitatea per se este un principiu de drept. În alt sens, este o medodă de
instaurare a ordinii legale. Sensul avut în vedere de majoritatea autorilor este
legalitatea în funcție de regim al statului de drept de aici pornesc cerințele, și
principiile de respectare, executare și aplicare neabătută și strictă a dreptului
numite în literatura de specialitate ’’principii și cerințe ale legalității’’.
În ce privește raportul ’’principiile dreptului și cerințele legalității’’,
V.N.Hropaniuc este de părerea că cerințele legalității în esență coencid cu
principiile dreptului. Cerințele legalității sunt mijloace sau instrumente juridice de
traducere a principilor generale ale dreptului: echității, justiției, umanismului.
Doctrina nu se limitează doar la interpretarea legalității.
Ordinea legală este tratată de aemenea în funcție de începuturi, realități și
fundamente numite ’’principii ale ordinii legale’’. V.V.Borisov le numește:
(1) Constituționalității;
(2) Legalitatea;
(3) Integritatea și structuralitatea;
(4) Subordonarea (ierarhia) elementelor corelative;
(5) Normativitatea și organizarea;
(6) Dreptatea și moralitatea;
(7) Garantarea;
(8) Universalitatea și optimitatea;
(9) Controlul.
Vom accepta aceste principii în funcție de reguli sau metode ale ordinii legale.
Legalitatea și ordinea legală ăn sens larg inplică toate formele realizării
dreptului deci nu pot fi reduse doar la respectarea dreptului (normelor prohibitive)
de către destinatori. Legalitatea și ordinea legală valori intontestabile ale statului de
drept, necesită conservare și asigurare prin intermediul garanțiilor politice,
economice, sociale, juridice și ideologice. Indiciile legalității și ordinii legale sunt
în același timp indici ai realizării dreptului. Astfel realizarea dreptului în fapt este
atunci cînd dunt respectate principiile de dreptate și de adevăr, de justiție și de
achitate, de libertate și de egalitate în fața legii. Ceea ce înseamnă că ’’ fără un

29
suport valoric la nivelul conștiinței colective dreptul este lipsit de substanță nu este
perceput ca just, nu este decăt o umbră foră conținut. Iată de ce realizarea dreptului
prin executarea și respectarea normelor depinde de modul în care se impune la
nivelul conștiinței colective o anumită ierarhizare a valorilor și intereselor’’.
După cum am menționat, aplicarea dreptului este o formă specifică a realizării
dreptului care antrenează organele statului ăn limitele competenței lor, în procesul
punerii în fapt a normelor juridice. N.Popa vede în aplicarea dreptului un sistem de
acțiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și sancțiunilor
normelor de drept prin crearea raporturilor juridice.
Etapele aplicării dreptului sînt:
(1) Determinarea situației de fapt;
(2) Alegerea normei de drept (procedată de căutarea normei de drept în
sistemul dreptului);
(3) Interpretarea normei (normelor) juridice;
(4) Elaborarea și emiterea actului de aplicare.
Aplicarea dreptului se desfășoară într-un cadru necontencios adeseori, însă
procedura concurentă este cea contencioasă. Organele statului în cadrul aplicării
dreptului recurg la acțiuni stimulative și represive. Evident că aplicarea dreptului
nu trebuie redusă la constrîngerea de stat și restabilirea ordinii de drept încălcate.
Finalitatea și conținutul actului de aplicare este mult mai variat decît stabilirea
măsurilor cancționatorii ’’multe dinte sancțiuni fie ele represive sau nu reprezintă o
constatare a eșecului’’. ’’Norma juridică nu este adevărat respectată decît atunci
cînd nici o sancțiune n-a aplicat sau nu a trebui să fie aplicată. Numai aplicarea
necontencioasă a dreptului poate fi considerată ca absolut corectă și sigură a da
satisfacție deplină cerințelor justiției’’-subliniază S.Popescu. de aceea credem că
aplicantul dreptului în activitatea sa va armoniza principiul-metodă a convingerii,
ca regulă cu principiul-metodă a constrîngerii, la nevoe. În cadrul aplicării
dreptului cercul destinatarilor acestei forme calificate a realizării dreptului variază
în dependență de genul activității. Deosebim agenți statali care interbin la
încheierea actelor juridice private, în vederea îndeplinirii condiției de solemnitate.
O altă categorie a agenților publici sînt acei care elaborează și esecută acte
administrative (funcții administrative). Organele jurisdicționale completează cercul
destinatarilor care controlează comportarea destinatarilor primari. Ele aplică
normele în cadrul litigiilor realizînd justiția.
Aplicarea dreptului este un proces volitiv, care antrenează activ conștiința
aplicantului. Cunoașterea dreptului pozitiv și a principiilor lui întemeietoare este
premisa necesară pentru practica juridică. Misiunea aplicantului este de a evalua
diverse starri de fapt și de a le califica conform stărilor de drept. Activitatea de

30
aplicare și respectiv conștiința juridică profesională a aplicantului dreptului este
direcționată și fundamentată de un șir de principii.
După M.N.Marcenco acestea sunt:
(a) Legalitatea ;
(b) Echitatea socială;
(c) Oportunitatea;
(d) Justiția (temeinicia).
Legalitatea implică confirmarea dreptului cu ’’litera’’ și ’’spiritul’’ legii;
respectarea limitelor competențelor organului public; respectarea strictă a
procedurii stabilite prin lege; elaborarea actului de aplicare corespunzător cazului
examinat în forma prestabilită.
Echitatea socială implică acțiunea organului de aplicare în interesul întregii
societăți, dar nu în vederea promovării propriului interes al agentului puterii.
Oportunitatea (pertinența) implică cercetarea specificului stării de fapt la momentul
emiterii actului de aplicare, evidența condițiilor de aplicare a normelor juridice,
pertinența normei (normelor) pentru cazul cercetat; necesitatea acțiunilor
procesuale determinate de starea de drept.
Justiția(temeinicia) aplicării dreptului constă în stabilirea deplină; studierea
minuțioasă a starii de fapt emiterea actelor în baza faptelor indubitabile, veridice și
verificate. Ignorarea principiului respectiv la elaborarea actului de aplicare a
dreptului este un temei suficient pentru anularea actului.
M.N.Marcenco subliniază că principiile restective (G.V.Nazarenco le numește
cerințe înaintate față de actele de aplicare a dreptului), adeseori se contrazic.
Contradicțile sunt explicabile dat fiind faptul generalitîții și impersonalității
normelor juridice, care nu pot prevedea toate situațiile de fapt posibile. Spre
exemplu în cazul contradicției principiilor legalității și oportunității organelor de
aplicare a dreptului soluționează cazul stabilind modalitatea optimală de aplicare a
normei la circumstanțele cazului, armonizînd principiul legalității cu principiul
oportunitîții.
Considerăm că în procesul aplicării dreptului principiile dreptului apar în
ipostaza principiilor ramurale ale dreptului. În special procedura contencioasă
pentru soluționarea litigiilor de către organile jurisdicționale este guvernată de
principii procesuale, ramurale care de fapt, pot fi principii interramurale. Astfel, în
activitatea de aplicare a dreptului de către organele judecătorești în pricinile civile
se impune respectarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil:
legalitatea; aflarea adevărului; egalitatea părților; dreptul la apărare;
contradictorialitsta; rolul activ al judecătorului; disponibilitatea; publicitatea;
oralitatea; nemijlocirea, continuitatea; dreptul părților de a folosi limba maternă.

31
Încălcarea acestor principii atrage nulitatea hotărîrilor judecătorești sau a altor acte
de procedură prin intermediul căilor de atac reglementate de lege.
În ce privește acțiunea administrativă aceasta este ghidată de un șir de
principii procesuale care trebuie să domine conștiința agenților autoritîților publice
administrative. Spre exemplu:
(a) Obligativitatea de a accepta demersurile persoanei private și de ale
soluționa în modul cel mai potrivit conform Legii cu privire la petiționare,
iar Legii contenciosului administrativ; Codului procesual civil;
(b) Dreptul de a fi ajutat și asistat ;
(c) Promptitudinea (rapiditatea) în executare (respectarea termenului
rezonabil);
(d) Dreptul de a fi auzit;
(e) Obligativitatea autorității administrative de a informa persoanele interesate
destre ptocedura administrativă și dreptul lor de a fi ascultate și auzite;
(f) Procedura colectivă;
(g) Accesul la informație;
(h) Obligativitatea deciziei.
Principiile procesuale enumerate completeaza organic principiile materiale care
guvernează organizarea și funcționarea sistemului administrativ: legalitatea;
egalitatea în fața legii respectarea scopului și a obiectivelor trasate de lege;
proporționalitatea; obiectivitatea; imparțialitatea; buna credință; transparența;
regula de favorizare a persoanei private.

Concluzii
Procesul cunoașterii și depășirea ignoranței nu sunt procese care nu pot fi
măsurate este lucru știut. Studiu pe care l-am întreprins își are lungimea
determinată de anumite rigori de fond și de formă. Finalul acestui capitol pretinde
la cizelarea domeniuliu principiilor dreptului, ordonarea conceptuală, rațională și
funcțională a principiilor dreptului. Într-u susținerea afirmației facute, prezentăm
considerații concluzive a capitolului I ,, considerații generale privind principiile
dreptului,, al tezei într-o formulă sintetică .
Deci în capitolul I ,, considerații generale privind principiile dreptului,, am
elaborat și dezvoltat noțiunea, delimitarea și esența principiilor dreptului, semnele
definitorii ale principiilor dreptului, originea și fundamentul principiilor dreptului
și funcțile principiilor precum și formele și principiile realizării dreptului.

32
 Conform doctrinarilor V. Daghie, D. Baltag, I. Ceterechi principiile dreptului
sunt acele idei generale fundamentale care stau la baza întregului sistem de drept
dintr-o țară, conducînd reglementările juridice și aplicarea dreptului, iar G.Avonic
și G. Lupu completează definiția principiilor dreptului specificînd că principiile
dreptului sînt determinate de relațile sociale, fiind expresia valorilor promovate și
apărate de drept și că ele sunt ideile principale ale normelor juridice.
Alți doctrinari cum ar fi D. Mazilu și Victor Dan Zlătescu complectează
structura internă a definiției principiilor dreptului cu caracterul fundamental al
acestora, consoderînd că ele cuprind cerințele obiectivee ale societății în procesul
creării dreptului și realizării acestuia, sînt produsul observației nevoilor societății.
După conținutul tuturor normelor juridice concepțile lui Jeriy Worblewski,
definește principiile dreptului ca norme sau construcții care servesc drept bază
dreptului, ca surse de creare și de aplicare a dreptului.
Reeșind din toate concepțile expuse de doctrinari putem concluziona că
principiile dreptului sînt acele idei fundamentale, ce conduce sistemul de drept și
ale compartimentelor acestuia, precum și modalitatea de punere în ordine a
normelor juridice în jurul unie idei călăuzitoare.
Am delimitat trăsăturile ce caracterizează principiile dreptului după cum urmează:
- Principiile fundamentale stau la baza oricărui sistem național propriu. Dar în
același timp unele principii pot aparține mai multor sisteme naționale de drept;
- Principiile generale ale dreptului au o legătură puternică cu normele juridice.
Normele juridice fiind o regulă de conduită generală, impersonală și
obligatorie, este o regulă care ca scop asigurarea ordinii sociale. Norma
juridică este un etalon de conduită aplicabil în mod egal și continuu fiecărui
individ.
- Principiile dreptului see pot prezenta fie sub forma unei axiome , fie sub forma
unei maxime, fie sub forma unei deducții sau sub forma unei generalizări de
fapte experimentale;
- Acestea reprezintă funcționarea și dezvoltarea dreptului. Principiile se
schimba conform structurării într-o anumită formă a dreptului în cadrul politic,
economic, cultural, național, internațional;
- Principiile fundamentale ale dreptului stau la baza principiilor ramurale.

Pentru înțelegerea conținutului principiilor de drept este util să le delimităm de

conceptele dreptului, de norme juridice, axiome, maximile și aforismele juridice.
Normele juridice se deosebesc de principiile dreptului prin faptul că normele
juridice au ca scop menținerea și garantarea valorilor sociale, dar nu dezvăluirea
rațiunilor întemeitoare ale existenței acesteia.

33
 Axiomele semnifică un adevăr de bază admis fără demonstrație fiind evident prin
el însuți;
Maxima reprezintă o gindire formulată fixă, exprimînd un principiu etic sau o
normă de conduită.
Aforismele înseamnă ceva mai mult decît maxima, înseamnă cugetare,
conștiință, gîndire.
Astfel putem aproba prin urmare, că valoarea aplicativă a principiilor dreptului a
Republicii Moldova este determinată de aportul lor exercitat asupra operei de
creare a dreptului. Principiile dreptului, deci, sunt izvoare creatoare ale dreptului,
iar conţinutul normelor juridice este determinat de principiile generale ale
dreptului.
Mai putem specifica că rolul principiilor de drept este mai întîi subliniat în relația
specifică procesului de creație legislativă. Deci putem afirma că principiile
dreptului sunt principii diriguitoare a soluțiilor juridice pentru satisfacerea
necesităților de viață. Principiile de drept contribue însă în mod hotărîtor și la
cunoașterea unui sistem juridic.

34
 II. Clasificarea principiilor dreptului.

2.1 Diviziune sau clasificare a principiilor

dreptului
Diviziunea şi clasificarea sunt operaţii raţionale indispensabile sistematizării
noţiunilor juridice, fenomenului juridic în ansamblu. Prin diviziune înţelegem
“operaţia raţională prin care o noţiune supraordonată în baza unui fundament este
descompusă exhaustiv, în noţiuni subordonate; contrare sau contradictorii”.
Deseori numită şi “clasificare analitică”, diviziunea este operaţia logică prin
care, pornind de la o noţiune generală, dezvăluim mai întоi speciile acesteia apoi
subspeciile ei şi putem continua astfel din treaptă în treaptă, pînă ce punem în
evidenţă obiectele individuale care aparţin clasei reprezentată de noţiunea iniţială.
Elementele structurale ale diviziunii sunt:
1) obiectul diviziunii (ca o noţiune generală, spre exemplu: principiile
dreptului);
2) fundamentul diviziunii (nota în bază căreia noţiunea supraordonată se
descompune în noţiuni subordonate, spre exemplu: principiile dreptului după
gradul de generalitate se descompun în principii generale şi principii non-
generale);
3) membrii (elementele) diviziunii (speciile genului sau totalitatea noţiunilor
subordonate, spre exemplu, noţiunile subordonate noţiunii supraordonate
“principiile dreptului” sunt “principii ramurale”, “principii non-ramurale” etc.).
În dependenţă de numărul speciilor, diviziunea poate fi dihotomică sau
politomică (trihotomică, tetratomică etc.).
Clasificarea, însă se desfăşoară în ordinea inversă (opusă) diviziunii. În cazul
clasificării gîndirea se îndreaptă de la noţiuni mai puţin generale spre noţiuni mai
generale. Clasificarea este operaţia logică prin care alcătuim genul din speciile
sale”.
În literatura de specialitate principiile dreptului, de regulă, sînt sistematizate
prin diviziune şi clasificare. Un şir de doctrinari supun analizei, fără a recurge la

35
specii (clase) principiile generale ale dreptului. Astfel, adepţii sistematizării
principiilor dreptului pot fi grupaţi în “clasificatori” şi “divizionişti”.

Barac L. Elemente de teoria dreptului. București: Editura All Beck, 2001, p.56
Popescu S., Teoria generală a dreptului. București: Editura Lumina lex, 2002, p.164
Printre clasificatori este şi Costică Voicu, care invocă următoarele criterii de
clasificare a principiilor dreptului:
a) importanţa şi sfera de acţiune a principiilor dreptului;
b) conţinutul principiilor dreptului.
După importanţa şi sfera de acţiune, autorul distinge principii fundamentale
(generale) ale dreptului şi principii de ramură sau ramurale.
După conţinut: principii de inspiraţie filosofică, politică sau socială şi principii
exclusiv juridice.
L. S. Iavici clasifică principiile dreptului după:
1) tip - În funcţie de tipul relaţiilor sociale, autorul distinge: principiile dreptului
sclavagist, principiile dreptului feudal, principiile dreptului burghez, principiile
dreptului socialist.
2) nivel - După nivel, principiile dreptului pot fi:
a) generale;
b) interramurale;
c) ramurale.
3) caracter - După caracter, principiile dreptului sînt: social-economice, politice,
ideologice, etice, religioase, special-juridice.
Prezintă interes categoriia principiilor social-juridice, care după L.S.Iavici,
oferă răspuns la mai multe întrebări:-cum se reflect în drept fundamental lui social?
Răspunsul este formulat imediat de autor. În sens strict principiile social-juridice
sînt aceleași principia sociale traduse în limbaj juridic în construcții și mijloace
juridice care le asigură. Altă întrebare: - în ce mod voința claselor dominante se
ridică la rang de lege și devine general obligatorie? - Care este structura dreptului ?
- care este caracterul reglementării juridice a relațiilor - sociale?
La caategoria principiilor special-juridice autorul atribue:
(1) Obligativitatea normelot juridice pentru toată populația țării și prioritatea
acestora față de alte norme sociale în caz de colizii;
(2) Compatibilitatea (non-contradicția) normelor juridice în vigoare care
constitue sistemul dreptului; prioritatea legii față de alte acte normativ-
juridice;
(3) Diviziunea sistemului de drept al statului în public și privat îîn ramuri
relative independente și instituții juridice;

36
 (4) Corespunderea în drepturi obiectiv și subiectiv; între normele juridice; între
drept și realizarea lui;

Popescu S., op., cit, p.164.

Popa N., op., cit, p.112
(5) Libertatea social exprimă în sistemul drepturilor subiectivee ale
participanților la relațiile sociale; egalitatea legii în fața legii și justiției;
egalitatea în drepturi;
(6) Legalitatea și garantarea drepturilor și libertății persoanelor fizate în lege;
subordonarea persoanelor oficiale și organelor statului față de normele
legislației;
(7) Dreptatea, exprimate într-o măsură egală comportamentală din punct de
vedere juridic; corespunderea între răspunderea juridică și fapta ilicită
săvîrșită;
(8) Răspunderea juridică pentru fapta ilicită săvîrșită cu vinovăție și pezumția
nevinovăției;
(9) Neretroactivitatea legii care înăsprește răspunderea juridică; umanismul
pedepsei care contribue la corectarea condamnatului.
Printre principiile specia-juridice după L.S.Iavici recunoaștem principiile
generale ale dreptului: libertatea, egalitatea, justiția, responsabilitatea.
M.I. Baitin, Gh.V. Nazarenco, G.C. Fiodorov ş.a. acceptă diviziunea principiilor
dreptului, afirmată în literatura de specialitate, în funcţie de:
a) principii generale - Principiile generale, după sfera de acţiune, se extind asupra
sistemului dreptului în ansamblu;
b) principii interramurale - Principiile interramurale acţionează în funcţie de ideile
conducătoare pentru cîteva ramuri înrudite ale dreptului;
c) principii ramurale - Principiile ramurale ale dreptului se localizează în cadrul
unei anumite ramuri a dreptului, fiind numite principii speciale.
Gh.V. Nazarenco susţine că unii autori, propun de a revizui clasificarea
tradiţională a principiilor (generale, interramurale, ramurale). Deoarece principiile
generale ale dreptului acţionează prin intermediul celor ramurale, iar acestea din
urmă le concretizează pe cele dintîi.
După opinia lui Nazarenco, lipsa diferenţierii principiilor dreptului va conduce la
dispariţia concepţiei de interacţiune a principiilor.
Împărtăşim opinia autorului, dat fiind faptul că activitatea raţională şi activitatea
juridică nu se realizează în afara operaţiilor logice deosebit de importante cum sunt
generalizarea şi specificarea, clasificarea şi diviziunea. Nu putem opera doar cu
noţiuni cu grad înalt de generalitate: “principiu”, “principiu de drept” etc. Avem

37
nevoie de specificări, clasificări, diviziuni, pentru a pătrunde în esenţa noţiunii
“principii ale dreptului”.

Djurara M., Eseuri de filosofia a dreptului, București: Editura Trei, 1997, p. 276.
Mozală T., Sudiu asupra principiilor dreptului. Constanța: Editura Muntenia, 1996, p.14
Zlătescu V., Introducere în legisticăa formală (tehnica legislative). București: Editura Oscar Print, 1996, p.108.
Popescu S., op. cit, p.163.
Gh.V. Nazarenco divizează principiile dreptului în:
A) Scrise –principiile scrise, prin intermediul normelor juridice, consacră
exigențile juridice fundamentale și în esență sunt mujloace-stimulente
juuridice;
B) Nescrise-principiile nescrise-axiomele juridice (sunt elemente ale conștiinței
juridice) care exprimă idei incipiente de bază și influențează caracterul,
gradul de dralizare a mijloacelor juridice.
Ele formează respective două grupe mari:
a) Principia ale dreptului în vigoare; - sînt fixare direct în norme juridice, sau în
mod logic rezultă din ansamblul normelor (fixare indirectă).
b) Principi-axiome juridice.
După părerea noastră, principiile dreptului pot fi clasificate în fincție de
următoarele criterii:
(a) Gradul de generalitate;
(b) Sfera de aplicare;
(c) Diviziunea dreptului;
(d) Și după formă;
(e) Din punct de vedere al conținutului;
(f) După funcțiile pe care le îndeplinesc;
(g) Din punc de vedere al genului de funcție tehnică;
După gradul de generalitate, deosebim:
a) Principia generale ale dreptului;
b) Principia interramurale ale dreptului;
c) Principiile ramurale ale dreptului.
După sfera de aplicare deosebim:
a) Principia de drept national (intern) ce se aplică în cadrul unui stat cu referire
la ordine juridică determinate;
b) Principia de drept comunitar (supranational) ce se aplică în cadrul
Comunității Europene, cu referință la statele membre ale Uniunii Europene,
(ordinea juridică comunitară);
c) Principia de drept international ce se aplică în cadrul societății
internaționale, cu referire la statele lumii (ordinea juridică internațională).
După diviziunea dreptului deosebim:

38
 a) Principia de drept public;
b) Principia de drept privat.

Mazilu D., op. cit, p.117.

Dogaru I., Dănișor D., op. cit, p.114.
Negru B., op. cit, p.127.
După formă distingem:
a) Principia scrise de drept (inserate sau desuse din norme juridice);
b) Principia nescrise de drept (infiltrare în conștiința juridică în baza unei
practici sociale și juridice impunătoare.
Din punct de vedere al conținutului principiile dreptului pot fi de inspirație:
-filosofică;
-politică;
-socială;
-juridică.
După funcțiile pe care le îndeplinesc principiile generale ale dreptului, putem
distinge:
a) Funcția fundamentală, cee presupune fundamentarea oricărei construcții
juridice;
b) Functia tehnică, cum sunt principiile interpretării normelor juridice.
Din punc de vedere al genului de funcție tehnică pe care o îndeplinesc, principiile
generale ale dreptului se împart în:
a) Principii directoare, acelea principii de care depinde ordinea socială (de
exemplu prezumția cunoașterii legii, principiul egalității tuturor în fața legii);
b) Principii corective, principiile în absența cărora soluțiile legale ar putea fi
nejuste sau neadecvate (de exemplu principiul bunei credințe sau principiul prin
care nimeni nu poate să obțină avantaje din propria culpă).

Diviziunea principiilor dreptului, în viziunea noastră este dihotomică: principia

generale și principia non-generale. Principile non generale de drept se impart
dihotomic în:
a) Principia ramurale;
b) Principia non-ramurale.
Principiile ramurale se impart la rîndul lor dihotomic în :
a) Principia ramurale de drept public;
b) Principia ramurale de drpt non-public.
Principiile non-ramurale se divid dihotomic în:
a) Principii de drept international;
b) Principii non-internațional.

39
Mazilu D. op., cit, p.121-122, 134-135.
Popa N. , op. cit, p.120.
Ceterchi I., Craiovan I., op. cit., p.32
Daghie V., Coman-kund F., op. cit, p.21
Lupu Gh., Avornic Gh., op. cit, p.99
Negru B., op. cit, p.107.

2.2. Noțiunea de principiil generale ale dreptului

Majoritatea autorilor operează cu noţiunea “principii generale ale dreptului”.
După J.L. Bergel, “principiile generale sunt reguli de drept obiectiv, exprimate
deseori prin texte scrise şi întotdeauna prin jurisprudenţă, dotate cu un caracter de
generalitate”. Pornind de la această definiţie L. Barac extrage trăsăturile definitorii
ale principiilor generale ale dreptului: nu sînt exterioare ordinii juridice pozitive;
(“… nu depăşesc sfera ordinii de drept”), deci sînt parte componentă a ordinii
pozitive; – consacrarea principiilor generale este relativ recentă şi ţine de formarea
naţiunilor (“C’est а une йpoque relativement tardive que les auteurs ont le plus
souvent appelé l’attention sur l’existence de principes généraux du droit”); –
generalitatea, criteriu de distincţie a principiilor generale de celelalte reguli de
drept (“normele juridice au fost considerate fie aplicaţii, fie excepţii ale principiilor
generale ale dreptului”.
După H. Buche, “principiile generale ale unui sistem constituie ansamblul
propoziţiilor directoare cărora le sunt subordonate atît structura, cît şi dezvoltarea
sistemului” – definiţie aplicabilă şi sistemului dreptului pozitiv.
După N. Popa, “un principiu general de drept este rezultatul unei experienţe
sociale şi o reflectare a unor cerinţe obiective ale evoluţiei societăţii, ale
convieţuirii sociale, ale asigurării acelui echilibru necesar între drepturile unora şi
obligaţiile altora2. Principiile generale ale dreptului îmbrăţişează un mare număr de
cazuri concrete, … rezumă fie aprecierile individuale ale relaţiilor juridice, fie
elementele lor de fapt şi … iau forma unor definiţii ştiinţifice”– arată M. Djuvara
оn “Enciclopedia juridică”.
Prin “principii generale ale dreptului” S. Popescu înţelege “un ansamblu de
idei directoare care, fără a avea caracterul precis şi concret al normelor de drept
pozitiv, orientează aplicarea dreptului pozitiv”. De exemplu: ideile privind
libertatea umană se concretizează în principiul autonomiei de voinţă.
G.Fodorov arată că principiile generale ale dreptului sănt începuturi de bază
care determină cele mai esențiale trăsături ale dreptului în ansamblu, conținutul lui,
2
Ibidem, p.114.
Popa N., op.cit, p. 112

40
și particulatiățile de regulator al relațiilor sociale în ansamblu. Aceste principia se
extend asupra tuturor normelor juridice și acționază în toate ramurile dreptului
indiferent de caracterul și specificul relațiilor reglementste.
T. Mоnzală vede într-un principiu general de drept “un început în ordinul
idealului care se prezintă sub forma unei axiome sau deducţii, deoarece s-a născut
printr-o generalizare de fapte experimentale”.
A. Popescu situează principiile generale de drept dincolo de ordinea pozitivă,
pe planul dreptului natural. Stabilind din analiza socio-juridică a diferitor perioade
anterioare că sunt “… principii generale de drept natural care nu aparţin nici unei
epoci, sunt universal valabile, indifferent de timp şi spaţiu”.
V. Zlătescu pune în evidenţă generalitatea principiilor dreptului, definindu-le ca
factori comuni, idei constante ce se desprind din întreaga legislaţie.
Recurgînd la specificare şi respectînd regulile definiţiei, propunem următoarea
definiţie a noţiunii “principii generale ale dreptului” - “Principiile generale ale
dreptului sînt acele principii ale dreptului care întemeiază conţinutul
tuturor normelor juridice dintr-o ordine juridică pozitivă, asigur îndu-i
unitatea materială şi procesuală.” Or, principiile generale ale dreptului
sînt ideile de maximă generalitate, esenţă şi valoare ale conţinutului
tuturor normelor juridice dintr-o ordine juridică pozitivă, care-i asigură
integritatea materială şi procesuală.
Unii doctrinari confundă noţiunile “principii generale ale dreptului” cu
“principii fundamentale ale dreptului”. Însă aceasta este o confuzie în înțelegerea
conceprului de principii ale dreptului. Prin identificarea acestor noțiuni se crează
confuzia în înțelegerea conceptului de principia ale dreptului. Spe exemplu,
D.Mazilu definește principiile generale ale dreptului astfel:’’… putem define
principiile fundamentale ale dreptului ca fiind acele idei călăuzitoare ale conținutul
tuturor normelor juridice, care cuprind cerințele obiective ale societății în procesul
creării dreptului și realizării normelor juridice’’. În acest caz difinitorul nu
corespunde întregului difinit, astfel zis, este încălcată regula adecvării (regula a
definiției).
Difiniții neadecvate, deci logic incorecte, am depistat la autorii ruși
E.A.Lucașeva (’’…principia de bază (fundamentale)-începuturi determinate
obiectiv conform cîrora este construit sistemul dreptului și reglementarea juridică
în societatea socialistă’’), V.N.Curițîn, Z.D.Ivanova (’’principii de bază
(fundamentale)-teze conducătoare care determină orientarea general a
reglementării juridice socialiste și începuturile tuturor normelor dreptului
socialist’’). În calitate de justificare logică V.N.Curițîn și Z.D.Ivanova precizează
că principiile de bază sunt fixate, ca regulă, în Constituție.

41
 În ordinea corectitudinii logice, prin principii fundamentale ale dreptului
înţelegem acele idei de bază ale normelor de drept constituţional, care întemeiază
instaurarea, organizarea şi exercitarea puterii publice, drepturile şi îndatoririle
cetăţeanului, consacrate, de regulă, sau degajate din Constituţia statului. Altfel zis,
principiile fundamentale ale dreptului sînt principii generale, exprimate, ca regulă,
în legea fundamentală a statului, care reglementează principalele relaţii sociale.
Constantinesco L., op. cit., p. 316-320.
I. Dogaru, spre exemplu, defineşte principiile fundamentale ale dreptului ca idei
diriguitoare care se degajă, ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi
celelalte legi, în principal din Constituţia Romăniei şi care se găsesc şi va trebui să
se găsească în întregul nostru sistem în curs de formare
B. Negru scoate în evidenţă trăsăturile principale ale principiilor fundamentale
ale dreptului: reflectarea lor, de regulă în Constituţie; precum şi reflectarea lor în
întreaga legislaţie în funcţie de idei diriguitoare de bază
L. Barac spune că principiile fundamentale sunt acele principii generale care au
valoare constituţională şi se impun chiar legislatorului
Din cele relevate, conchidem că principiile generale nu se identifică cu
principiile fundamentale ale dreptului. “… Dacă orice principiu fundamental este
un principiu general, nu orice principiu general este şi fundamental”. Ceea ce
înseamnă că sfera principiilor generale ale dreptului depăşeşte sfera principiilor
fundamentale, iar sub aspectul conţinutului cele din urmă le cuprind pe cele dintîi.
Deci, principiile fundamentale se subordonează principiilor generale, constituind
raportul specie-gen.
Dacă la principiile generale ale dreptului se atribuie fără dubii principiile
libertății, egalității, justiției, echității, responsabilității, atunci principiile
fundamentale (Constituționale) variază de la un sistem national de drept la altul în
dependență de tipul relațiilor sociale și intențiile legiuitorului spre exemplu,
Constituția U.R.S.S. din 1977 a consființit principiile centralismului democratic,
legalității socialiste, internaționalismului, unității drepturilor și libertățilot
cetățenilor și îndatoririlor.
Principiile fundamentale ale dreptului socialist, după V.N.Curițîn, sunt:
- Apărarea și consolidarea proprietățiii socialiste;
- Repartiția după muncă în corespundere cu cantitatea și calitatea ei;
- Egalitatea în drepturi ale raselor și naționalităților;
- Egalitatea în drepturi ale cetățenilor indifferent de sex;
- Garanții reale și depline a drepturilor și lobertăților cetățenilor; consolidarea
puterii poporului în frunte cu clasa muncitoare;
- Dreptatea;

42
 - Unitatea induistructibilă a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale
ale cetățenilor.
Constituția Republicii Moldova din 1994 a consacrat principile fundamentale ale
suveranității și independenței, pluralismul politic, separării și colaborării puterilor,
umanismului, unității drepturilor și obligațiilor fundamentale.
Prezintă interes afirmația lui Gh.Mihai și R.Motica, insuflată de Fr.Terre: ’’în
afara principiilor fundamentale sunt expuse principiile generale: al eficacității, al
egalității cetățenilor în fața legii, al contradictorialității, al legalității pedepsei, al
separației puterilor în stat, al nediscriminării’’. De pat, cee ace atribuie unii autori
la principiile generale ale dreptuli sînt principia fundamentale sau chiar ramurale și
invers, cee ace se regăsește adeseori la capitolul ’’rincipii fundamentale’’ sunt
principii generale. Spre exemplu D.Mazilu printer principiile generale ale dreptului
situează pluralismul politic și sepatația puterilor în stat, principiul îndeplinirii
angajamentelor asumate pacta sunt servanda.considerăm că primile doua sunt
principia fundamentale (constituționale), iar cel din urmă este principiu de drept
international public (reflecția principiului general al responsabilității). Un șir de
doctrinari (N.Popa, I.Ceterchi, I.Craiovan, V.Daghie, F.Coman-Kunt, Gh.Lupu,
Gh.Avonic, B.Negru) atribuie la principiile generale ale dreptului asigurarea
bazelor legale de funcționare a statului. Considerăm acest principiu un fundament
al vieții publice și-l plasăm printer principiile findamentale ale dreptului. De
asemenea, vedem în asigurarea bazelor legale de funcționare a statului principiul
legalității aplicat funcțiilor statului. Astfel, rezervăm asigurării bazelor legale de
funcționare a statului locul printer principiile fundamentale ale drepului.

2.3. Clasificarea principiilor generale ale

dreptului

În literatura juridică nu găsim o listă-tip şi un număr determinat de principii

generale ale dreptului. Cîţi autori, atîtea păreri. Doctrinarii apar de cele mai dese
ori în funcţie de creatori ai noilor principii de drept. “Numărul principiilor diferă
de la un sistem de drept la altul, ceea ce e un semnal că nu avem de a face cu
principii ale dreptului; astfel, dacă ştiinţele juridice revendică pentru sistemul
roman de drept contemporan 125 principii, … pentru sistemul argentinian de drept
138 principii, iar pentru sistemul irachian de drept 98 principii, se iveşte întrebarea

43
ce înseamnă, propriu vorbind principiu, şi cîte or fi oare pentru domeniul dreptului
de descoperit…” – se întreabă Gh. Mihai şi R. Motica3. Ei sunt convinşi că mai
mulţi autori, cînd descoperă noi “principii”, de fapt se referă la principii-reguli de
metodă, deduse din temeiurile sistemului dreptului
Într-adevăr, escaladarea principiilor generale ale dreptului pun în pericol,
stabilitatea ordinii juridice, însăși existența acesteia, face dificil procesul de
realizare a dreptului și contribuie la amplificarea nihilismului. De aceea, în calitate
de antipod în doctina juridică se înregistrează tendințe de globalizare a principiilor
generale ale dreptului, în contextul dezvoltării dreptului comparat. Chiar dacă
’’ideia că prin comparare se pot desprinde principii generale ale dreptului, comune
umanității, este destul de veche’’, totuși actul de comparare trebuie să înglobezeche
toate ordinile juridice din lume pentru a vorbi despre principii universale de
drept.din potrivă, în dependență de același criteriu geografic, ’’numărul și
importanța principiilor generale sunt atăt mai mari cu cît numărul ordinelor juridice
comparate este mai redus și cu cît, pe de altă parte ordinele juridice comparate sunt
tipologic înrudite’’. J.L.Constantinescu numește aceste principii comune tuturor
sistemelor juridice ’’constante generale’’, ceea ce ar însemna că ele există în
măsură în care natura umană sau structurile sociale cunosc elemente permanente.
Aceste principii, însă avînd un grad înalt de abstractizare, își pierd contactul cu
realitatea juridică sau socială, sau economică. Astfel, este afectată valoarea practică
a principiilor generale. Ele pot satisface interesul teoreticienilor, în funcție ’’de idei
generale’’, și mai puțin necesitățile practicii juridice, în funcție de ’’adevărate
principii comune’’ aplicabile realității.
Dificultatea sarcinii abordate de comparativiști de a stabili principii generale
universale, ’’dreptul comun al umanității civilizate’’, rezidă în pluralismul și
eterogenitatea ordinelor juridice. Evident, metoda comparativă poate desprinde mai
facil principii comune mai multor ordini juridice, dacă ele aparțin aceluiași sistem
juridic și alcătuiesc un fond comun. Sarcina se complică atunci cînd se caută a
desprinde un ’’drept comun al umanității civilizate’’, datorită minimului de
principii foarte asemănătoare și maximului de principii deosebite (specifice).
Printre preocopupații de depistarea unor principii generale de drept comun se
numără comparaativiiștii Saleilles, Lambert,Schlesinger (în cadrul proiectului pilot
al Cornell Law Scool). Profesorul Schlesinger cu echipa lui a încercat să
demonstreze existența unui Common Core (esența comună); descoperind după o
muncă de zece ani multiple afinități între ordinile juridice, capitaliste și socialiste,
acestea avănd totuși o importanță secundară în plan aplicativ.
Pe lîngă tendințele de globalizare a principiilor generale ale dreptului
întregistrate în cadrul comparativismului juridic, se constată și unele interpretări
Mihai Gh., Motica R., op.cit., p. 126.
3

44
reducționiste ale principiilor generale. Spere exemplu, Gh.Miha și R.Mptica
consideră principiul justiției drept ’’temei complex al universului juridic’’,
principiul care asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerența și capacitatea
dezvoltării normative pearticulare a societății’’, și care ’’se dimensionează în
legalitate, legalitate, echitate, bună-credință’’.
A contrario, tendința de a extinde numeric principiile generale ale dreptului
este proprie unor doctrinari (D.Mazilu, G.Fiodorov, V.M.Corițîn, Z.D.Ivanova,
M.I.Baitin ș.a.). Spre exemplu, M.I.Baitin numește următoarele principii generale
ale dreptului: libertatea; egalitatea; dreptul la viață; dreptul al proprietății;
demnitatea; justiția omul-valoarea supremă; familia și poporul-izvorul puterii;
apărarea drepturilor naturale ale omului-scop și îndatorire a statului; legalitatea;
îmbinarea convingerii și a constrîngerii; încurajare și limitare în frept;
federalismul. Printre acestea depistăm și drepturi subiective și funcții ale statului,
și metode de reglementare juridică.
G. Fiodorov propune o listă din 12 principii generale:
1) consolidarea juridică a bazelor social-politice şi economice a statului, a relaţiilor
de producţie dominante;
2) consolidarea juridică a puterii publice, a structurii ei; repartiţia împuternicirilor
între organele publice, a formelor şi metodelor lor de funcţionare;
3) principiul libertăţii sociale;
4) principiul echităţii (dreptăţii) sociale;
5) principiul democratismului;
6) principiul umanismului;
7) principiul legalităţii;
8) principiul egalităţii în drepturi;
9) principiul internaţionalismului;
10) principiul unităţii drepturilor şi îndatoririlor juridice;
11) principiul justiţiei;
12) principiul răspunderii pentru vină.
După părerea noastră, fără a recurge la extinderi sau restrîngeri raționale, în
funcțiie de principii generale ale dreptului Republicii Moldova, inerente tuturor
normelor, instituțiilor juridice și ramurilor dreptului în vigoare, sunt:
1 principiu justiției (descendente: echitatea sau dreptatea socială, separarea
puterilor în stat ș.a.);
2 principiul libertății (descendente: buna credință, pluralismul politic);
3 principiiul egalității (descendente: legalitatea, nediscriminarea, asigurarea
bazelor legale de funcționare ș.a.);
4 principiul responsabilității (descendente: pacta sunt servanda, răspunderea
pentru vină, ș.a.);

45
5 principiul unității (descendente: unitatea drepturilor și îndatoririlor juridice,
democratismul, internaționalismul, solidaritatea, ș.a.);
6 principiul ierarhiei (descendente: cooperarea, supremația Constituției,
întîietatea dreptului comunitar ș.a.).
Aceste idei de maximă generalitate și importanță pot și trebuie să fie acceptate
și urmate de națiunile civilizate ca principia generale de drept, pentru a ghida
elaborarea normelor juridice pozitive și aplicarea acestora la realitățile vieții
sociale. Principiile generale ale dreptului sînt viabile în măsura în care devin parte
componentă a conștiințri juridice a guvernanților și guvernaților. În dependență de
realizarea acestui deziderat, principiile generale ale dreptului nu vor fi abstracții
pure sau declarații rupte de realitate.

Caracterizarea principiilor generale ale dreptului

Art.1 Statul Republica Moldova (Constituția RepubliciiMoldova)

(1) Republica Moldova este un stat suveran și independent, unitar și indivizibil.
(2) Forma de guvernămînt a statului este republica.
(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea
omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane,
dreptatea și prularismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.
Republica Moldova- stat de drept
Originea. Republica Moldova ca stat suveran, independent și democratic a apărut
la 27 august 1991 în baza Declarației de independență a Republica Moldova. [HCC
4-b/96 (primul mandat de Președinte a Republica Moldova).
Legea Supremă a proclamat Republica Moldova stat de drept, democratic, în
care dreptatea reprezintă o valoare supremă și este garantată. Statul de drept nu
înseamnă numai o legalitate formală, care asigură regularitatea și coerența în
instaurarea și punerea în aplicare a ordinii democratice în țară, ci și o justiție bazată
pe recunoașterea și deplina aceeptare a personalității uname. [HCC 43/99
(imunitatea consilierilor din consilile locale)
Principiul statului de drept, fiind consacrat în preambulul Constituției, vizează
Constituția în integralitatea sa. Acest principiiu fundamentează exigența unei
protecții adecvate împotriva arbitralului din partea puterii publice. [HCC 4/2013
( menținerea în funcție a prim-ministrului demis pentru suspiciuni de corupție),
par.56].
Dimensiunile statului de drept. Statul de drept asigură supremația Constituției,
corelarea legilor și a tuturor actelor normative cu aceasta, existența regimului de
separație a puterilor publice, care trebuie să acționeze în limitele legii, și anume în

46
limitile unei legi ce exprimă voința generală. Statul de drept consacră o serie de
garanții inclusiv jurisdicționale, care asigură respectarea drepturilor, și libertăților
cetățenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităților publice în
coordonatele dreptului. [HCC 7/2015 ( testarea integrității profesionale), par.40]
Exigențele statului de drept presupun asigurarea legalității, securității juridice,
interzicerea arbitrarului accesul la justiție în fața instanțelor judecătorești
independente și imparțiale, inclusiv controlul judiciar al actelor administrative,
respectarea drepturilor omului, nediscriminarea și egalitatea în fața legii. [HCC
4/2013, (menținerea în funcție a prim-ministrului demis pentru suspiciuni de
corupție), par.54]
Semnificația statului de drept implică garantarea funcționării democrației și a
pluralismului politic, inclusiv asigurarea libertății de opinie și a exprimării, a
dreptului la asociere în partide și alte organizații social-politice, care sunt parte
inalienabilă a drepturilor și libertățilot fundamentale ale omului proclamate de
Declarația Universală a Drepturilor Omului, consființite si garantate de
ConstituțiaRepubliciiMoldova. [ACC 1/2008 (incompatibilitatea funcției
Președintelui Republicii Moldova cu calitatea de membru în partid politic ), par. 5]
Statul de drept constitue un mecanizm a cărui funcționare implică instituirea
unui climat de ordine, în care recunoașterea și valorificarea drepturilor unui individ
nu pot fi concepute în mod absolut și discreționar, ci numai în corelație cu
respectarea drepturilor celorlalți și ale colectivității în ansamblu. [HCC 7/2013
( competențele Guvernului demisionar), par.47]

Principiul legalității.
Noțiunea „statul de drep” semnifică subordonarea statului față de lege. Nimeni –
persoană fizică, persoană juridică sau autoritate publică – nu poate fi mai presus de
lege. [HCC 23/97 (constituirea Departamentului pentru Combaterea Crimei
Organizate și Corupției),par.7]
Respectarea principiului legalității asigură concomitent respectarea celorlalte
principii, deoarece legalitatea este condiția existenței și mijlocul realizării tuturor
principiilor costituționale. Or, realizarea practică a principiului separației puterilor
de stat costituie, la rîndul său, o condiție primordială de edificare și funcționare a
unui stat de drept. [HCC 3/2012(instanțele judecătorești specializate), par.30]
Principiul legalității are drept consecință obligativitatea respectării legilor
inclusiv de către forul legislativ suprem al statului, această exigență fiind impusă
nu doar din diviziunilor sau persoanelor juridice private, ci și autorităților și
instituțiilor publice. În măsura în care legalitatea vizează actele agenților publici,
este important ca aceștia să acționeze în limita atribuțiilor care le-au fost acordate

47
[HCC 22/2015 (numirea în funcție a Avocatului poporului pentru drepturile
copilului), par.100,52]

Principiiul suveranității și integrității teritoriale

Suveranitatea - un atribut al statulului. Suveranitatea exprimă dreptul exclusiv și
inalienabil al statului de aș-i stabili și realiza de sine stătătoe politica sa internă și
externă, de aș-i exercita funcțiile, de a realiza măsurile practice de organizare a
vieții sociale interne și ale relațiilor sale externe pe baza respectării suveranității
altor state, a principiilor și normelor de drept internaționale acceptate prin acordul
său de voință. [HCC 24/2014 ( Acordul de Asociere RM-UE), par. 85]
Trăsăturile statului, și anume, caracterul său suveran și independent, unitar și
indivizibil, sunt esențiale pentru definirea Republicii Moldova în cadrul
democtației constituționale. [HCC 24/2014 ( Acordul de Asociere RM-UE), par.
102 ]
Suveranitatea, fiind un atribut al statului, în relațile cu alte state, este strîns
legată de independență. [HCC 24/2014 ( Acordul de Asociere RM-UE), par.86]
În condițiile în care Republica Moldova este un stat suveran și independent, este
inadmisibil ca cetățenii acestui stat să posede în calitate de de acte de identoitate
documentele eliberate de către un stat inexistent. Astfel, chiar dacă după
destrămarea URSSa fost o perioadă de tranziție pentru înlocuirea pașapoartelor ex-
sovietice, acest termen nu poate fi nelimitat [HCC 15/2014 (interzicerea votării în
baza pașapoartelor de tip ex-sovetic), par 80-81]
De vreme ce, din rațiuni practice, tebuie să se presupună că fiecare stat
independent din sistemul internațional este suveran în propriul său teritoriu, este
necesar să se accepte ideea că deseori starea actuală a teritoriilor acestora nu le
permite să guverneze efectiv.
Separatismul, ca mișcare de separare a unei părți din cadrul unui stat unitar,
reprezintă în primul rînd un atentat de suveranitate și integritate teritorială a
acestuia. Efectele negative ale separatismului au fost cercetate de-a lungul timpului
de către gînditori ai omenirii. Astfel, Aristotel susținea că: comunitatea nescindată
este condiția necesară a conceptului de suveranitate.(10)
La rîndul său, filozoful francez Jean-Jacques Rusian consideră că conducerea
supremă într-o societate trebuie să aparțină poporului unit, celui care formează o
creatură colectivă, în care se dizolvă complet indivizii și grupurile.(16)
În condițiile cînd astăzi fenomenul separatismului erodează nenumărate hotare
ale statelor, iar în anumite părți ale teritoriului național nu se exercită suveranitatea
statului, importanța problemei abordate nu poate fi subestimată sub nici o formă.
’’suveranitatea este elementul politico-juridic necesar al statului, care este

48
caracteristic statelor din toate timpurile’’.(6), și evident că folosirea abuzivă a
puterii ar fi survenit dacă nu sar fi formulat noțiunea de ’’suveranitate’’.
Doctrina de specialitate stipulează că suveranitatea unui stat este indivizibilă
(nu poate fi împărțită sau fragmentată, fiind concentrată în mînile unui singur
titular), exclusivă (asupra unui teritoriu nu se poate exercita decît autoritatea unui
singur stat), inalienabilă (nu poate fi abandonată, sau nu pot avea loc transferuri de
atribute ale suveranității ale altor actori, statali sau nonstatali etc.), are caracter
original și plenar (suveranitatea prin natura sa aparține statului, nefiindu-i atribuită
din exterior, respectiv prerogativele puterii de stat se exercită asupra tuturor
sferelor de activitate unamă). (17).
Caracterele suveranității conturează în esență forma abolută a acesteia. Or,
absolutismul suveranității într-un stat contemporan este o temă controversată.
Transformările politice și economice, procesul social și tehnologic, procesele
integraționiste la intersecție de milenii au lărgit aria de manifestare a conceptului
de suveranitate.(11) Potrivit unor autori, limitarea suveranității naționale, într-un
stat contemporan, are loc perpetuu. Recunoașterea dreptului unor uniuni politice cu
atribuții supranaționale de a interveni în chestiunile interne ale statului, constituirea
unor zone economice integrate, oferirea competențelor ONG-urilor străine pe
anumite segmente de interes național, ingerințele străine sub toate formele în
treburile unui stat, progresul tehnic cum ar fi sateliții artificiali, ca urmare statele
perzînd controlul inclusiv asupra informației privind securitatea națională sau
resursele naturale proprii, precum și alți factori în acest sens. (14). Suntem deacord
cu faptul că procesul de globalizare atrage după sine tendința de integrare, de
creare a unui spațiu internațional politic, economic, financiar, și juridic comun.
(13). Cu toate că multe dintre acțiunile enumerate au loc cu acordul statului vizat,
de facto acestea reduc considerabil din caracterul absolut al suveranității acestuia.
(18). Evidențiem că trebuie luat în considerație și opinia că ,,o autoritate suverană
poate să subscrie unor anumitor limitări pentru o cauză bună fără a înceta să fie
suverană’’(12).
Totuși, pe lîngă multiplii factori care atentează la suveranitatea și integritatea
teritorială a unui stat, fenomenul separatismului se înscrie în rîndul celor mai
periculoase, iar în cazul Republicii Moldova, care odată cu proclamarea
independenței sale nu sa bucurat de suveranitate deplină, constitue un exemplu
pertinent în acest sens.
Temelia suveranității naționale a fost pusă prin adoptarea a două declarații:
Declarația suveranității R.S.S. Moldovenești din 23 iunie 1990; Declarația de
independență a Republicii Modova din 27 august 1991. Cea din urmă declație
proclamată că: ’’Republica Moldova este un stat suveran, independent și
democratic, liber săși hotărască prezentul și viitorul, fără nici un amestec din

49
afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul
istoric și etnic al devenirii sale naționale ’’ și hotărăște că pe întregul teritoriu
’’să se aplice numai Constituția, legile și celelalte acte normative adaptate de
organele legale constituite ale Republicii Moldova’’ (3).
Toleranța și respectul față de limbile, culturile, religiile și credințele tuturor
comunităților etnice de pe teritoriul Moldovei au fost întodeauna proprii poporului
moldovenesc (4). Acestea constitue și astăzi o condiție inalienabilă a suveranității
politice și a păcii civice în țara noastră.
Însă, în pofida orînduirii constituționale stabilite prin voința poporului,
constatăm că supremația puterii a Republicii Moldova este exercitată pe întreg
teritoriul acestuia doar de iure, dat fiind faptului că în raioanele de est ale țării
(regiunea Transnistreană ) exercitarea suveranității (latura internă) este blocată de
un regim separatist. Este de remarcat că nu doar latura internă a suveranității de
stat este efectuată de flagelul separatismului, dar și cea externă, Or, prezența unor
zone necontrolate efectiv de către autoritățile centrale vulnerabilizează Republica
Moldova și pe plan extern.
Cît privește integritatea teritorială a Republicii Moldova, nu putem vorbi
despre aceasta ca despre un element aparte al suveranității, pentru că este o
consecință a suveranității statului și implică puterea deplină asupra unui spațiu
determinat. Astfel, teritoriul pe lîngă puterea de stat și poporul prezintă un element
indispensabil al unui stat.
Teritoriul Republicii Moldova este inalienabil. Frontierele țării sunt consfințite
prin legea organică, respectîndu-se principiile și normele unanim recunoscute ale
dreptului internațional (1). Însă problematica teritoriului moldovenesc, regiunea
transnistreană și segmentul central al frontierii moldo-ucrainene necontrlolat
efectiv de către autoritățile centrale, clivajele etnice din alte regiuni ale țării ca
Găgăuzia și Taraclia reduc din forța suverană a statului.

Art.2 Suveranitatea și puterea de stat (Constituția RepubliciiMoldova)

(1) Suveranitatea națională aparține poporului Republica Moldova, care o
exercită în mod direct și prin programele sale reprezentative, în formele
stabilite de Constituție.
(2) Nicio o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici
un partid politic sau o altă formațiune obștească nu poate exercita puterea de
stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă
crimă împotriva poporului.

Principiul suveranității naționale

50
Poporul – titular al suveranității naționale. Întru dezvoltarea conceptului statului
de drept, art. 2 alin.(1) din Legea Supremă prevede că suveranitatea națională
aparține poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct și prin
organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituție. [HCC 15/2014
( interzicerea votării în baza pașapoartelor de tip ex-sovetitc), par.44]
În condițiile statului de drept, puterea politică aparține poporului. Dacă primele
două elemente definitorii ale statului-teritoriul și populația- au un caracter obiectiv-
material, cel de-al treilea element esențial- suveranitatea națională- are un caracter
subiectiv volițional și înseamnă ca dreptul de comandă aparține poporului. [HCC
8/2012 ( caracterul reprezentativ al mandatului de deputat) par.17]
Conținutul noțiunii de suveranitate națională. Suveranitatea națională înseamnă,
potrivit Constituției, puterea absoluta și perpetuă a poporului, pe care acesta o
exercită prin organele reprezentative ale puterii de stat, al cărei titular suveran este.
În acest sens, suveranitatea națională este inlienabilă, întrucît ceea ce se transmite
organelor reprezentative este doar exercițiul acesteia. [HCC 16/2001 ( caracterul
reprezentativ al mandatului de deputat) par.3]
Suveranitatea națională constă în dreptul poporului de a hotărî necondiționat
asupra intereselor sale și de a le promova în formele stabilite de Legea Supremă.
Acest principiiu constituțional derivă din art.1 din Constituția Republicii Moldova ,
care consacră caracterul suveran al statului. [HCC 15/2015 ( organizarea secților
de votare în străinătate), par.38]
Modalități de exercitare a suveranității naționale. Dacă în cazul referendumului
suntem în prezența unei forme de guvernare directă de către popor, în cazul
exercitării suveranității naționale prin organele reprezentative putem vorbi de o
guvernare indirectă, sau reprezentativă, a poporului, ceea ce înseamnă că poporul
transmite dreptul de comandament unor puteri delegate care sunt putrea legislativă,
puterea executivă și judecătorească. [HCC 8/2012 ( caracterul reprezentativ al
mandatului de deputat), par.19]
Menținerea suveranității statului implică garanții fundamentale de drept în
forme stabilite de Constituție. O condiție incontestabilă a suveranității naționale
este stabilitatea autorităților publice reprezentative, stabilitate asigurată de Legea
Supremă a societății și a statului, care, prin, art.38, statuează că baza puterii de
stat o constitue voința poporului. [HCC 10/2002 ( stabilirea datei alegerilor locale
generale ), par.5]

Art. 4 Drepturile și libertăile omului (Constituția RepubliciiMoldova)

(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se
interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a

51
 Drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica
Moldova este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile ei
interne, prioritate au regulamentele internaționale.

Principiul supremației privind drepturile și libertățile omului

Noțiunea de ,,tratat’’. Noțiunea de ,,tratat’’este generală și cuprinde toate genurile
de acorduri internaționale- tratat, acord, pact, convenție, declarație, comunicat,
protocol ș.a. Indiferent de denumirea lor, actele respective au aceeași putere
juridică obligatorie. Noțiunea de ,,pact’’, utiliizat în art.4 Constituția Republicii
Moldova, denumește un gen de tratat internațional. [HCC 55/1999 (corelația dintre
Constituție și tratatelee internaționale)]
Raportul între acordurile internaționale privind drepturile și libertățile omului și
Constituției. Din dispozițiile constituționale ale art.4 rezultă că acordurile și
convențiile internaționale asupra drepturilor omului, încheiate și ratificate în
conformitate cu Constituția, primează asupra reglementărilor legislative interne, iar
Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și tratatele privind drepturile și
libertățile omului au un statut constituțional în ordinea juridică internă. [HCC
38/1988 ( micșorarea alocațiilor de stat pentru bugetul asigurărilor sociale)]
Normele și principiile unanim recunoscute ale dreptului internațional sunt
executorii pentru Repunlica Moldova în măsura în care ia și-a exprimat
consimțămîntul de a fi legată prin actele internaționale respective. Dispozițiile
constituționale privind drepturile și libertățile omului nu por fi interpretate și
aplicate fără recunoașterea acestor principii.[HCC 55/1999 (corelația dintre
Constituție și tratatele internaționale)]
Drepturile, libertățile fundamentale ale omului și garanțiile statuate de
Constituția Republicii Moldova nu sunt concepute ca o enumerare finită. Ea poate
fi completată prin dispozițiile pactelor și tratatelor privind drepturile fundamentale
ale omului la care Republica Moldova este parte.[HCC 38/1998 (micșorarea
alocațiilor de stat pentru bugetul asigurărilor sociale)]
Aderînd la o convenție internațională ce guvernează libertățile și drepturile
omului, Republica Moldova va aplica dispozițiile acestei convenții, chiar dacă
legislația internă în domeniul dat vine în contradicție cu dispozițiile ei .[HCC
38/1998 (micșorarea alocațiilor de stat pentru bugetul asigurărilor sociale)]
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privind
drepturile fundamentale ale omului și legile interne ale RM, potrivit dispozițiilor
art.4 alin. (2) Constituția Republicii Moldova, organele de drept sunt obligare să

52
aplice reglementările internaționale.[HCC 55/1999 (corelația dintre Constituție și
tratatele internaționale)]
Obligativitatea jurisprudenței CEDO. Practica jurisdicțională internațională, este
obligatorie pentru Republica Moldova, ca stat care a aderat la Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. [HCC 10/2010
(accesul la justiție), par.2]
Jurisprudența Curții Europene are aceeași valoare juridică precum dispozițiile
convenționale, ea constituind interpretarea Convenției. [HCC 31/2014 (accederea
în funcții publice de către persoane cu multiplă cetățenie), par.16]

Art. 5 Democrația și pluralismul politic

(1) Democrația în Republica Moldova se exercită în condițiile pluralismului
politic, care este incompatibil cu dictatura și cu totalitarismul.
(2) Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului.

Principiul sistemului democratic și pluralismul politic

Partidele politice – expresie a pluralismului politic. Conceptul studiului de drept,
pacea civică, democrația, demnitatea omului, libera dezvoltare a personalității
umane, dreptatea, pluralismul politic sunt recunoscute drept valori supreme și
garantate de Constituția Republicii Moldova. [HCC 2/1998 (lipsa competenței
Parlamentului la soluționarea cauzei penale)]
Sistemul, democratic, adoptat de Republica Moldova, asigură funcționarea
pluralismului ideologic și instituțional, prin aceasta menținîndu-se în societate un
climat liberal. Corpul electoral, fiind o formă de organizare juridică a populației, își
determină organizarea politică prin intermediul partidelor, care sunt o expresie a
principiului pluralismului politic. Locul și rolul partidelor politice în activitatea
statului sunt consacrate , explicit sau implicit, în Constituție, Codul electoral
Regulamentul Parlamentului, în alte acte normative.[HCC 21/1998 (majoritatea
parlamentară)]
Pluralismul politic presupune posibilitatea cetățenilor statului de a-și realiza
dreptul la libertatea de opinii politice prin intermediul formațiunilor politice în care
se pot asocia.[ACC 1/2008 ( incompatibilitatea funcției Președintelui Republicii
Moldova cu calitatea de membru în partid politic ), par.5]
Legislativul a consființit principiul pluralismului politic și a stabilit în linii
generale regimul juridic al partidelor și funcțile lor principale. Practica denotă că
partidele politice nu sunt altceva decît organizații benevole și stabile ale unei
anumite părți a societății, create în baza comunității de interese, convoingeri și
scopuri, care activiază pe principii democratice și care își propun să cucerească în

53
mod pașnic și prin mijloace constituționale puterea de stat și influențeze în mod
hotărîtor exercitatea ei. [HCC 3/1999 ( constituirea partidelor politice), par.2]
Regimurile politice democratice. Regimurile politice democratice sînt obligate să
respecte principiul fundamental de constituire a partidelor politice și să asigure
cadrul legal necesar activității partidelor, cărora le revine rolul de mediator în
raporturile cetățenilor cu guvernanții. Prin urmare, o sarcină prioritară a oricărui
partid care a cîștigat alegerile este de a participa la formarea Guvernului. Într-un
sistem bipartidist partidul care cîștigă alegerile constitue majoritatea parlamentară
și preia sarcina de guvernare a Guvernului. Într-un sistem pluripartidist atunci cînd
nici un partid nu obține majoritatea de voturi în scrutin, devine inevitabilă crearea
unei coaliții a forțelor politice reprezentate in Parlament. Întrunind majorotatea
absolută coaliția formează Guvernul, în limitele prevăzute de dispozițile
Constituționale.[HCC 21/1998 ( majoritatea parlamentară)]

Art. 6 Separația și colaborarea puterilor

În Republica Moldova puterea legislativă executivă și judecătorească sunt separate
și colaborează în exercitarea prerogetivelor ce le revin, potrivit prevederilor
Constituției.

Principiul separației și colaborarea puterilor în stat

Noțiune. Principiul fundamental aflat la baza organizării și funcționării statului este
separația celor trei puteri: legislativa, executiva și judecătorească. Exercițiul lor
armonios presupune că fiecare autoritate are un domeniu separat și special, decupat
în puterea publică, înzestrată cu arme defensive în raport cu celelalte puteri.
Fiecare dintre aceste autorități este investită cu prerogative strict delimitate, nici
una dintre ele neavînd posibilitatea de a uzurpa atribuțile celorlalte.[HCC 35/200
(pragul electoral pentru partidele politice), par. 5]
Conținut. Separația puterilor în stat în putere legislativă, putere executivă și putere
judecătorească presupune instituirea unui sistem de garanții, restricții și echilibre,
care ar exclude posibilitatea dominării uneia dintre ele, ar asigura funcționarea
autonomă a fiecării ramuri a puterii, precum și colaborarea lor.[HCC 5/2011
( activitatea zonelor economice libere), par.2]
Se evidențiază esența fundamentală a principiului separației și colaborării
puterilor în stat, proclamat de art.6 din Constituție, ca principiu fundamentale de
oraganizare și funcționare eficientă a instituțiilor statului de drept, pentru
excluderea oricăror imixtiuni reciproce.[HCC 24/2013 ( sistemul de salarizare a
funcționarilor publici), par. 37]
Colaboratea puterilor. Potrivit principiului Constituțional, puterile legislativă,
executivă,și judecătorească nu pot concura între ele, avînd sarcina de a-și exercita

54
separat atribuțiile în limitile rigorilor impuse de Constituție, printr-o colaborare
reciprocă pentru exercitatea puterii de stat.[HCC 24/2013 (sistemul de salarizare a
funcționarilor publici), par. 38]
Echilibrul purerilor. Instituirea principiului separației puterilor statului are drept
scop crearea unui sitem de guvernare ce ar permite stoparea abuzului din partea
unei puteri.[HCC 24/2013 (sistemul de salarizare a funcționarilor publici), par. 39]
O componentă a puterii de stat care are un potențial mai puternic de influență
poate oricînd să-și subordoneze o altă putere. Avînd în vedere că o putere socială
poate fi frînată în eventualitatea unor abuzuri în exercitarea puterii de stat numai
printr-o altă putere, echivalentă după prerogative și posibilități, Curtea, în
jurisprudența sa, a dezvoltat principiul separației și colaborării puterilor statului,
garantat de art.6 din Constituția Republicii Moldova, și a dedus drept componentă
inalienabilă a acestui principiu echilibrul ramurilor puterii de stat. .[HCC 24/2013
(sistemul de salarizare a funcționarilor publici), par. 40]
Curtea Constituțională – garant al separației puterilor. Respectarea principiului
separării puterilor implică nu doar faptul că nici una din ramurile puterii nu
intervine în competențele unei alte ramuri, dar și faptul că niciuna dintre aceste
ramuri nu își va neglija atribuțiile pe care este obligată să le exercite în domeniul
specific de activitate-în deosebi atunci cînd o astfel de obligație este statuată în
Legea Supremă sau a fost impusă printr-o hotărîre a CC, instanță care, în virtutea
art. 134 din Constituția Republicii Moldova arigură în cele din urmă realizarea
principiului separării puterii de stat.[HCC 33/2013 ( obligativitatea hotărîrilor
CC ), par.51]

Colaborarea puterilor și contrabalanța lor.

Conținut. Conform art. 6 din Constituție, deși în Republica Moldova puterea
legislativă, executivă și judecătorească sunt separate, ele totodată sunt obligate să
colaboreze în exercitarea prerogativelor ce le revin.[HCC 34/1996 (concesiunea
resurselor naturale)]
Între organele care exercită în mod exclusiv prerogativele unui anumit tip de
putere există o întrepătrundere funcțională și chiar o colaborare, menită să asigure
armonia procesului de conducere socială și împedicarea abuzului unei puteri față
de altă putere. [HCC 5/2011 (activitatea zonelor economice libere), par.2]
Conținutul și sensul teoriei separării puterilor rezumă un echilibru al puterilor și
o independență relativă a acestora, un sistem de frînare, de balanțe și contrabalanțe,
care ar influența reciproc autoritățile, nepermițîndu-le depășirea limitelor stabilite
de Constituție în exercitarea atribuțiilor. [HCC 3/2012 (instanțele judecătorești
specializate), par.32]

55
Principiul echilibrului instituțional
Sistemul de frîne, balanțe și contrabalanțe. Principiul echilibrului instituțional,
cunoscut astăzi sub denumirea ,, checks ahd balances’’ (în traducere aproximativă
din limba engleză însemnînd ,, sistemul de frîne, balanțe și contrabalanțe’’), stă la
baza democrației și presupune echilibrul puterilor controlul lor reciproc, astfel încît
puterile statale să aibă aproximativ aceeași pondere, adică să fie echilibrate, pentru
a se putea limita reciproc, evitînd astfel ca puterea statală să fie folosită în mod
abuziv.[HCC 23/2011 (codecizia în procesul de numire a judecătorilor), par 19]
Acest sistem de frîne și controbalanțe reprezintă condiția sine qua non a
democrației moderne, împiedicînd omnipotența legislativului, pe cea a exclusivului
sau a judiciarului.[HCC 23/2011 (codecizia în procesul de numire a judecătorilor),
par.20]
Esența oricărei guvernări democratice este echilibrul în repartizarea funcțiilor
publice inerente oricărei autorități implicate în actul de guvernare. Această
repartizare a prerogativelor este bazată pe menținerea echilibrului instituțional și
social prin intermediul sistemului de frîne și contrabalanțe în exercitarea puterii de
stat. [HCC 7/2013 (competențele Guvernului demisionar), par.55]

Art. 8 Respectarea dreptului internațional și tratatelor internaționale

(1) Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizației Națiunilor
Unite și tratatele la care este parte, să-și bazeze relațiile cu alte state pe
principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional.
(2) Intrarea în vigoare a unui tratat internațional conținînd dispoziții contrare
Constituției va trebui precedată de o revizuire a acesteia.

Principiul pacta sunt servanda

Principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional. Prin
principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional se înțelege
principiile și normele dreptului internațional cu caracter general și universal.
Principiile și normele unanim recunoscute și cele la care Republica Moldova a
aderat sunt parte componentă a cadrului legal al Republicii Moldova și devin
norme ale dreptului ei intern. [HCC 55/1999 (corelația dintre Constituție și
tratatele internaționale)]
Respectarea cu bună - credință a tratatelor internaționale. Tratatele internaționale
se execută cu bună – credință, în conformitate cu principiul pacta sunt servanda.
Republica Moldova nu poate invoca prevederile legislației sale interne ca
justificare a ceexecutării unui tratat la care este parte.[HCC 24/2014 (Acordul de
Asociere a RM – UE) ,par. 80]

56
 Normele și principiile unanim recunoscute ale dreptului internațional sunt
executorii pentru Republica Moldova în măsura în care ea și-a exprimat
consimțămîntul de a fi legată prin actele internaționale respective. Prin urmare,
executarea prevederilor tratatelor internaționale pe care Republica Moldova le-a
ratificat este indiscutabilă. [HCC 24/2014 (Acordul de Asociere a RM – UE) ,par.
81]
În general tratatele internaționale trebuie privite ca mijloc de coordonare a
acordurilor de voință ale diferitelor state, ce reese din exercitarea suveranității.
[HCC 24/2014 (Acordul de Asociere a RM – UE) ,par. 99]
La încheierea și executarea tratatelor internaționale Republica Moldova
urmează să se conformeze principiilor și normelor de drept internațional, precum și
dispozițiilor constituționale și legale naționale, care guvernează problemele
tratatelor și sa le execute cu bună-credință.[DCC 17/2013 (competența Curții
Constituționale de a exercita controlul constituționalității tratatelor internaționale),
par. 29]

Art. 9 Principiile fundamentale privind proprietatea

(1) Proprietatea este publică și privată. Ea se constituie din bunuri materiale și
intelectuale.
(2) Proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăților și
demnității omului.
(3) Piața, libera inițiativă economică, concurența loială sunt factorii de bază ai
economiei.

Proprietatea publică
Regimul juridic al proprietății publice. Autoritățile administrației publice a
statului, comunei, orașului, municipiului, raionului, unității teritoriale autonome
Găgăuzia sunt subiecți ai dreptului de proprietate publică a unităților administrativ-
teritoriale, care exercită acest drept în numele colectivității din teritoriul unității
administrativ-teritoriale respective, în baza actelor emise în conformitate cu
Constituția, Legea cu privire la proprietate, alte legi și acte normative. Dreptul de
proprietate publică al unitaților administrativ-teritoriale este secunoscut în
Republica Moldova și apărat de lege. Acest drept poate înceta în cazul în care
patrimoniul unității administrativ-teritoriale a fost dispus, privatizat sau a fost
transmis în proprietate publică a statului în condițiile legii.[HCC 12/2005
(delimitarea terenurilor proprietate publică), par.5]

Atr. 7 Constituția, Legea Supremă

57
 Constituția Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege și nici un
alt act juridic care contravine prevederilor Constituției nu are putere juridică.
Principiul Supremația Constituției
Conținut. Constituția statului reglementează relațiile sociale fundamentale, care
sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii.[HCC 35/1995
(statutul juridic al Găgăuziei)]
Constituția ca lege fundamentală care stabilește principiile pe baza cărora se
organizează statul și societatea, este un document cu semnificație specifică nu doar
în plan juridic, ci și în context politico-istoric.[HCC 36/2013 (blocul de
constituționalitate), par. 78]
Normele din Constituție formează un tot unitar, aflat într-o legătură logico-
juridică indisolubilă. În acest context, Constituția consacră o diviziune tripartită a
funcțiilor statului, care este un principiu fundamental de organizare a statului.
Astfel, textul constituțional reflectă imaginea statului ca o structură de organe. Prin
urmare, pornind de la spiritul Constituției, trebuie să se asigure funcționalitatea
tuturor instituțiilor statului, respectarea strictă a principiilor și valorilor supreme,
reprezentînd în mod practic testul eficacității Constituției ca Lege Suprema a unui
stat de drept.[HCC 7/2016 (constituționalitatea amendamentelor la Constituție),
par.188]
Prin adopratea Constituției, actul juridic cu forță juridica supremă a fost
consacrat statul ca un bun comun a întregii societăți. Una dintre cele mai
importante obligații ale unui stat democratic bazat pe lege și justiție este de a
respecta, de a apăra și de a proteja valorile, precum și drepturile omului și
libertățile, pe care se bazează Constituția însăși, a căror consacrare, apărare și
protecție efective constitue la raison d’etre a statului însuși. În caz contrar, nu ar fi
posibil ca statul să fie considerat bunul comun al întregii societăți. .[HCC 7/2016
(constituționalitatea amendamentelor la Constituție0, par.60]
Lgile constituționale – parte a Constituției. Legile constituționale, prin care se
modifică Constituția, nu pot fi considerate inferioare Constituției, deoarece ele
conțin norme constituționale care, după intrarea lor în vigoare, devin parte
componentă a Constituției, garantarea supremației căreia intră în componența
Curtii Constituționale.[DCC 5/2001 (controlul constituționalității amendamentelor
la Constituție)]
Art. 10 Unitatea poporului și dreptul la identitate
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica
Moldova este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi.
(2) Statul recunoaște și garantează dreptul tuturor cetățenilor la păstrarea la
dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și
religioase.

58
Unitatea poporului și dreptul la identitate. Statuînd principiul unității poporului și
dreptului la identitate, prin art.10 din Constituție, statul recunoaște și garantează
dreptul tuturor cetățenilor la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor
etnice, culturale, lingvistice și religioase.[HCC 28/2002 (drepturile minorităților
naționale), par.2]
Păstrarea identității naționale în cadrul entităților supranaționale. Aderarea unui
stat la UE nu semnifică o renunțare la identitatea națională și la principiile
Constituționale și nu constitue o încălcare a suveranității și a identității naționale a
statelor membre.[HCC 24/2014 (Acordul de Asociere RM-UE), par.114)]

Art.11 Republica Moldova, stat neutru

(1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă.
(2) Republica Moldova nu admite dislocare de trupe militare ale altor state pe
teritoriul său.

Principiul neutralității
Conceptul neutralității. Curtea a reținut că neutralitatea ține de politica externă și
de securitate a statului. Neutralitatea Republica Moldova este strîns legată de
contextul său istoric, ocupația militară a zonei de Est fiind un factor determinant în
proclamarea sa în Constituție. Din punct de vedere istoric și constituțional,
neutralitatea nu a fost niciodata un scop în sine, ci mai degrabă un instrument,
printre multe altele care sa permită Republicii Moldova să-și atingă adevăratele
obiective, printre care se numără retragerea trupelor străine de pe teritoriul său,
consolidarea independenței și restabilirea integrității sale teritoriale.[HCC 14/2017
(Neutralitatea permanentă), par.177]
Elementele neutralității permanente a Republicii Moldova. Din redacția art.11 din
Constituție, pot fi deduse două caracteristici distinctive ale instrumentului
neutralității permanente a Republica Moldova. În primul rînd, neurtalitatea
permanentă înseamnă că Republica Moldova se angajează să rămînă neutră în orice
conflict din prezent și viitor indiferent de identitatea beligeranților și de locul și
momentu declanșării acestuia. În al doilea rînd, neutralitatea Republica Moldova
înseamnă că Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor
state pe teritoriul său. Aceasta însă nu împiedică Republica Moldova să se
folosească de toate mijloacele pe care le are la dispoziție pentru a se apăra în mod
militar împotriva oricărui agresor și pentru a preveni orice act incompatibil cu
neutralitatea sa, pe care biligeranții îl pot comite pe teritoriul său. .[HCC 14/2017
(Neutralitatea permanentă), par.178]

59
Recunoașterea neutralității permanente. Republica Moldova a înscris în
Constituția sau statutul de neutralitate, fără a fi cerut însă confirmarea lui în cadrul
ONU. De fapt, nici un stat nu a recunoscut neutralitatea Republica Moldova și nu
există garanții internaționale ale acestui statut (așa cum există în cazul Austriei).
Ocupația militară a unei părți a teritoriului Republicii Moldova în momentul
declarării neutralității, precum și lipsa recunoașterii și a garanțiilor internaționale a
acestui statut, nu afectează validitatea prevederii constituționale referitoare la
neutralitate.[HCC 14/2017 (Neutralitatea permanentă), par.179]
Corelația dintre neutralitate și independență. Neutralitatea și independența sunt
interdependente: Independența este atît ceea ce neutralitatea încearcă să protejeze,
cît și, deoarece statul trebuie să poată lua decizii în mod liber, o condiție sine qua
non a neutralității. Pentru a fi credibil, un stat neutru permanent trebuie să
dovedească un grad suficient de independență reală față de alte țări. Numai atunci
va fi în măsură să reziste presiunilor la care ar putea fi expusă în momente de criză
și să își îmdeplinească obligațiile ca stat neutru. .[HCC 14/2017 (Neutralitatea
permanentă), par.182]
Potrivit Curții, cu cît Republica Moldova rămîne sub ocupație militară, cu atît
mai relativă este independența și autonomia pe care statutul de neutralitate trebuie
să le implice. .[HCC 14/2017 (Neutralitatea permanentă), par.183]
Neutralitatea ca instrument de securitate a statului. Este evident că statutul de
neutralitate nu constitue un obstacol în politica de apărare a Republicii Moldova. O
interpretare prea restrictivă, limitînd foarte mult posibilitățile de apărare, ar fi un
handicap pentru țara noastră și pentru locuitorii săi. Scopul neutralității este de a
spori securitatea țării, nu de a-i limita capacitatea de apărare. .[HCC 14/2017
(Neutralitatea permanentă), par.190]
Daca Republica Moldova nu ar mai fi capabilă să se apere singură împotriva
amenințărilor, țara ar trebui să-și adapteze actuala politică de securitate și apărare
la noile circumstanțe. .[HCC 14/2017 (Neutralitatea permanentă), par.191]
Art.11 din Constituție trebuie să fie văzută ca instrument de protecție și nu
ca obstacol pentru protecția independenței, democrației și altor valori
constituționale ale Republicii Moldova. .[HCC 14/2017 (Neutralitatea
permanentă), par.204]

Principiul dreptului la legitima apărare a statului

Dreptului la legitima apărare a statului. Curtea a reținut că Constituția nu poate
fi un ,, pact sinucigaș’’ (,,The Constitution is not a suicide pact’’). Astfel, în cazul
unei amenințări în adresa unor asemenea valori fundamentale constituționale,
precum independența națională, integritatea teritorială sau securitatea
statului, autoritățile Republicii Moldova sînt obligate să ia toate măsurile

60
necesare inclusiv de ordin militar, care le-ar permite să se apere eficient
împotriva acestora. .[HCC 14/2017 (Neutralitatea permanentă), par.188]
Mai mult, în condițiile unor capacități independente limitate de apărare tot mai
evident, este imperativă o mai mare cooperare internațională, atît bilaterală cît și
multilaterală. .[HCC 14/2017 (Neutralitatea permanentă), par.189]
Statutul de neutralitate nu este opozabil statului agresor, deoarece statul nu se
poate abține cînd este agresat. Neutralitatea creează drepturi și obligații speciale
care de regulă, nu există în timp de pace și care i-au sfîrșit odată cu încheierea
ostilităților sau în momentul în care războiul izbucnește între statul neutru și unul
din beligeranți. Statul neutru are dreptul la legitima apărare (individuală și
colectivă) împotriva unui atac armat îndreptat contra suveranității și integrității
teritoriale a statului. .[HCC 14/2017 (Neutralitatea permanentă), par.192]

Art. 12 Simbolurile statului

Principiul simbolurile statului.
(1) Republica Moldova are drapel stemă și imn.
(2) Drapelul de Stat al Republicii Moldova este tricolorul. Culorile sunt dispuse
vertical, în ordinea următoare începînd de la lance: albastru, galben, roșu. În
centru pe fîșia de culoare galbenă este imprimată Stema de Stat a Republicii
Moldova.
(3) Stema de Stat a Republicii Moldova reprezintă un scut tăiat pe orizontală
avînd în partea superioară cromatică roșie, în cea inferioara-albastră,
încărcat cu capul de bour avînd între coarne o stea cu opt raze. Capul de
bour este flancat în dreapta de o roză cu cinci petale, iar în stînga de o
semilună conturnată. Toate elementrle reprezentate în scut sunt de aur
(galbene). Scutul este plasat pe pieptul unei acvile naturale purtînd în cioc o
cruce de aur (acvila cruciată), și ținînd în ghiara dreaptă o ramură verde de
măslin, iar în cea stîngă un sceptru de aur.
(4) Imnul de Stat al Republicii Moldova se stabileste prin lege organică.
(5) Drapelul, stema și imnul sunt simbolurile de stat ale Republicii Moldova și
sunt ocrotite de lege.

Art. 13 Limba de stat, funcționarea celorlalte limbi

Principiul limbii de stat și funcționarea celorlalte limbi

(1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcționînd
pe baza grafiei latine.
(2) Statul recunoaște și protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la
funcționarea limbii ruse și a altor limbi vorbite pe teritoriul țării.

61
 (3) Statul facilitează studierea limbilor de circulație internațională.
(4) Modul de funcționarea limbilor pe teritoriul Republica Moldova se
stabileste prin legea organică.

Art.15 Universalitatea (Constituției Republicii Moldova)

Cetățenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile și de libertățile
consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.

Principiul universalității
Concept. În baza art.15 din Constituției Republicii Moldova cetățenii beneficiază
de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au
obligațiile prevăzute de acestea. Avînd multiple semnificatii principiul
universalității, în primul rînd, prevede universalitatea drepturilor și a libertăților,
precum și egalitatea deplină între cetățeni, sub aspectul vocației lor la orice drept
sau libertate; în al doilea rînd include și principiului legalității, conform căruia nici
obligațiile nu pot fi contrare legii.[HCC 28/1997 (privatizarea spațiului locativ)]

Art. 16 Egalitatea (Constituției Republicii Moldova)

(1) Respectarea și ocrotirea persoanei constitue o îndatorire primordială a
statului.
(2) Toți cetățenii Republicii Moldova sunt egali în fața legii și a autorităților
publice, fără deosebire de rasă, nașionalitate, origine etnică, limbă, religie,
sex, opinie, apartenență politică avere sau de origine socială.

Principiul egalității
Egalitatea în drepturi. Cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților publice fără
privilegii și nici fără nici un fel de discriminări, indiferent de criteriu [art. 16 alin.
(2) din Constituție], ceea ce corespunde întru totul cerinței: în situații egale- un
tratament juridic egal, iar în situații diferite – un tratament juridic diferit și numai
în cazul în care există o motivare obiectivă și rezonabilă. [HCC 28/1997
(privatizarea spațiului locativ)]
Principiul egalității versus principiul uniformității. Principiul egalității nu trebuie
confundat cu principiul uniformității, ultimul implicînd un tratament juridic egal
pentru toate cazurile și toate situațiile. În jurisprudența sa, Curtea a relevat în mod
constant că violarea principiului egalității și nediscriminării are loc atunci cînd se
aplică un tratament diferențiat în cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și
rezonabilă, sau cînd există o disproporție între scopul urmărit și mijloacele folosite.
[HCC 16/2007 ( reabilitarea victemelor represiunilor politice), par. 6]

62
Diferența de tratament. Principiul egalității institue o obligație de a trata în mod
diferit persoanele aflate în situații semnificativ diferite. Astfel, dreptul de a nu fi
discriminat este încălcat atunci cînd autoritățile statale eșuează în a trata diferit,
fără o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane ale căror situații sunt
semnificativ diferite.[HCC 11/2016 (limitarea drepturilor persoanelor afiliate
băncii), par.43]
Diferența de tratamente în situații similare, precum și orice similitudine de
tratament în situații diferite vor fi considerate descriminări în lipsa unei justificări
obiective și rezonanile. O diferență de tratament admisibilă trebuie nu numai să
urmărească un scop legitim, ci și să se caracterizere printr-un raport rezonabil de
proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.[DCC1/2013
(vaccinarea copiilor), par.191]
Diferența de tratament este admisibilă dacă se realizează conform unor critetii
obiective care nu vaziază în funcție de persoană, ci care țin de ansamblul grupului.
Caracterul rezonabil al diferențierilor are menirea de a avita arbitrarul, astfel încît
diferența operată să nu poată răsturna principiul egalității.[HCC 5/2011 (activitatea
zonelor economice libere), par. 2]
Cîmpul de aplicare a art.16. Art. 16 din Constituție intră în acțiune atunci cînd
situația la care se referă dezavantajul implică una din condițiile de exercitare a
unui drept garantat sau dacă măsurile criticate vizează exercitarea unui drept
garantat. Pentru ca art. 16 să fie operabil, este suficient ca situația reglementată de
normele contestate să intre în domeniul de aplicare al uneia sau mai multor
dispoziții ale Constituției, care garantează drepturi fundamentale.[HCC 12/2012
(dreptul militarilor la concediul pentru îngrijirea copilului) par.64]

Art. 20 Accesul liber la justiție (Constituției Republicii Moldova)

(1) Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor
judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile,
libertățile și interesele sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție.

Principiul accesului liber la justiție

Accesul liber la justiție. Accesul liber la justiție este un principiu complex,
cuprinzînd mai multe relații și drepturi fundamentale, prin care se poate garanta
exercitarea lui deplină. [HCC 2/2004 ( obligativitatea participării avocatului în
instanța de recurs), par.3]
Prin generalitatea formulării sale, art.20 permite oricărei persoane-cetățeam a
Republicii Moldova, cetățean străin sau apatrid-accesul la justiție. Totodată, el
permite accesul la justiție pentru apărarea oricărui drept sau libertăți și oricărui

63
interes legitim, indiferent dacă aceasta rezultă din Constituție sau din alte legi.
[HCC 14/2012 (procedura de soluționare prealabilă a litigiului pe cale
extrajudiciară), par.49]
Accesul liber la justiție constitue un aspect inerent al dreptului la un proces
echitabil principiu complex, cuprinzînd mai multe relații și drepturi fundamentale,
prin care se poate garanta exercitarea lui deplină. Accesul la justiție urmează a fi
înțeles ca un drept de acces concret și efectiv la o instanță de plină jurisdicție.
[HCC 10/2016 (individualizarea sancțiunii), par. 43]
Curtea a menționat că principiul accesului liber la justiție urmează a fi privit nu
doar ca o garanție fundamentală pentru exercitarea efectivă a drepturilor și
libertăților persoanei, ci și ca o normă imperativă chemată să dea sens noțiunii de ,,
stat de drept’’. Or, conform art.1 alin (3) din Constituției Republicii Moldova,
Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului,
drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și
pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate. .[HCC 14/2012
(procedura de soluționare prealabilă a litigiului pe cale extrajudiciară), par.50]
Este incontestabil faptul ca chiar de la etapa incipientă de dezvoltare
civilizației, societatea umană a avut nevoe de instanțe judecătorești în calitate de
autorități chemate să soluționeze litigiile apărute între indivizi și impunerea
acestora să renunțe la formele de comportament social care reprezenta un anumit
grad de pericol intereselor generale. Și de la bun început, importanța funcțiilor
judecătorești era deosebit de semnificativă: asigurarea acestora asigurînd prestigiul
normelor sociale (tradiții, obiceiuri, normele morale, nurmele juridice) în procesul
de apariție, ceea ce aduce un element de ordonare a relațiilor sociale apărute
sporadic, confirmau dreptatea și ordinea socială.
Judecarea împricinațiilor, blamarea încălcărilor, osîndirea criminalului
reprezenta destinația primordială a acestei funcții sociale, de unde vin si denumirea
de funcție judecătorească.
În acest context, este evident că o dată cu inițierea reformelor de edificare a
statului de dreept, funcția judecătorească a suportat o transformare radicală, în
vederea ajustării sale la valorile unei societăți democratice.

Principiul independenței și imparțialității instanțelor

Principiul independenței și imparțialității instanțelor. Legea fundamentală fortifică
prevederile art.20 printr-o serie de alte drepturi și principii instituționale. Un
principiu indispensabil al principiului aacesului liber la justiție este principiul

64
existenței unor instanțe independente și imparțiale. .[HCC 14/2012 (procedura de
soluționare prealabilă a litigiului pe cale extrajudiciară), par.53]
Acest principiu se materializează prin prevederile art. 114 din Constituție,
conform căruia justiția se înfăptuiește, în numele legii numai de instanțele
judecătorești, instanțe care potrivit art.115, sunt Curtea Supremă de Justiție, curțile
de apel și judecătoriile. La fel, art.116 alin. (1) sin Constituție, stabilește că
judecătorii instanțelor judecătorești sunt independenți, imparțiali și inamovibili,
potrivit legii. .[HCC 14/2012 (procedura de soluționare prealabilă a litigiului pe
cale extrajudiciară), par.54]
Orice abordare a independenței justiției se îndreaptă invariabil către două
subiecte: independența sistemului judiciar și garanțiilor constituționale. Profesorul
Mircea Djuvară referindu-se la ideea de justiție, consideră că aceasta presupune
egalitatea rațională a unei persoane libere, limitate în activitățile lor numai prin
drepturi și obligațiuni. Ideea de justiție presupune și aptitudinea generalizării, deci
în ultima instanță, egalitatea tuturor persoaneleor fără nici un privilegiu, egalitate
cît mai desăvîrșită care nu se obține decăt printr-un progres accentuat și un studiu
cît mai amănunțit al situațiilor de fapt în limitele drepturilor subiective și a
obligațiunilor corelative.
Două calități esențiale sînt atribuite funcției de judecător: independennță și
imparțialitate. Acesta este unul dintre principiile anunțate în Convenția Europeană
a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale (art.6 alin.(1))
Independența și imparțialitatea constitue cele două principii fundamentale ale
oricărui judiciar: ele vin pentru a garanta părților în litigiu cu actul judecății va fi
determinat numai de argumentele dezbaterii judiciare, fără presiune sau
prejudecăți.
Independența autorității judiciare este consacrată în Constituție, astfel încît
aceasta rezultă nu numai din separarea puterilor, ci și din garanțiilor statutare care
protejează judecătorii de presiune sau amenințări ce ar putea afecta capacitatea lor
de a judeca.
Imparțialitatea, importanța căreia este consacrată în special în Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, se referă la lipsa de prejudecăți care trebuie să
caracterizeze judecătorul. În acest sens, independența se referă mai degrabă la
relația judecătorului cu celelalte puteri și este o condoție necesară, dar nu suficientă
a imparțialității sale în relațiile sale cu părțile ltigante.
Prin urmare, independența judecătorului este cea ce îi permite să judece fără nici
o presiune de oricefel, nici direct nici indirectă, și prin presiune, înțelegem, în
primul rînd presiunea puterii politice. Conceptele de ’’justiție independentă’’ și
de ’’justiție creează’’ confuzii în percepția lor legală, cu toate că distincția este
importantă.

65
Principiul garantării dreptului la apărare
Principiul garantării dreptului la apărare. Accesul la justiție nu poate fi realizat
pedeplin în lipsa garantării dreptului la apărare (art. 26 Constituției Republicii
Moldova), care constitue o condiție necesară pentru ralizarea eficientă a justiției. .
[HCC 14/2012 (procedura de soluționare prealabilă a litigiului pe cale
extrajudiciară), par.55]

Principiul justițiíei
Principiul justițiíei este un principiu de temelie al dreptului, căruia îi este imanent
în toate formele sale de manifestare. Fiind prezent în toate domeniile dreptului, el
nu este ceva aparte. Prin justiție procesul de evoluție a statului de drept se
derulează avînd grijă ca fiecarui cetățean să i se dea ceea i se cuvine, în
conformitate cu eforturile sale și valoarea lui. Concomitent, înfăptuirea idealulrilor
societății, înțelese ca armonie în societate, promovarea valorilor etc., nu pot fi
transpuse în societate decît prin mijlocirea justiției. Aceasta este chintesența
principiilor statului de drept. Acest principiu presupune opțiuni și soluții bazate pe
exigențile dreptății, moralotății, și corectitudinii, atît în procesul de elabolare a
dreptului cît și în procesul de aplicare a normelor juridice. Nu putem concepe nici
o societate văduvită de principiu de neînlocuit a justiției. În doctrina romînă se
atestă o dublă calitate a ideii de justiție, prima se referă la o schemă logică a
juridicității, o conformitate cu norma juridică și a doua se referă la exigența
practică de evaluare a acțiunilor umane.

Principiul echității sau dreptății sociale

Cuvîntul echitate vine de la latinescul aequitas care înseamnă: potrivire,
dreptate, cumpătare. După Platon, echitatea este starea celui care este gata să
cedeze din drepturile şi foloasele sale: moderaţia în relaţiile de afaceri; dreapta
atitudine a sufletului raţional faţă de ceea ce e frumos sau urît (bine sau rău). La
romani aequitas capătă sens apropiat dreptului. După Cicero, aequitas se confundă
cu jus civile. După Celsus, dreptul este arta binelui şi echităţii (jus est ars boni et
aequi). În general, la jurisconsulţii romani aequitas apare ca scop şi ideal al
dreptului.
H. Hart consideră relevante referinţele la echitate în două situaţii ale vieţii
sociale. Prima situaţie este distribuirea poverilor sau beneficiilor între clase de
indivizi, ceea ce duce la înţelegerea echitabilului ca o cotă. „Situaţia a doua are loc
atunci, cînd s-a produs un prejudiciu şi se reclamă compensaţii sau despăgubiri”.

66
 N. Popa, de exemplu, înfăţişează echitatea în unison cu justiţia, ca un tot întreg
director . Gh. Mihai şi R. Motica susţin că principiul justiţiei se dimensionează în
legalitate, egalitate, echitate şi bună credinţă a priori insă au calificat Justiţia
„inconfundabilă cu buna-credinţa şi echitatea”. Pentru a evita suspiciunile vizînd
afirmaţiile autorilor Gh. Mihai şi R. Motica, găsim explicaţiile de rigoare în
aceeaşi sursă. Echitatea se dovedeşte a fi doar una din cele trei componente ale
justiţiei, în sens de principiu care întemeiază orice sistem de drept. Celelalte două
elemente complementare echităţii sînt îndatorirea şi direcţionarea.
„Principiul echităţii nu este alt principiu decît Justiţia, ci Justiţia însăşi în
consensualitate cu Binele moralei. El mlădiază egalitatea juridică formală, o
umanizează introducînd în sistemele de drept în vigoare categoriile moralei
naturale, din perspectiva cărora îndreptăţirea este şi o facere întru bine şi întru
libertate”.
M. Djuvara arată că elementele logice ale ideii de justiţie sunt: bilateralitatea,
paritatea (egalitatea iniţială), reciprocitatea (echivalenţa iniţială), schimbul şi
remuneraţia.
Deci, justiţia ar implica două elemente: primul de ordin ideal, celălalt de ordin
practic. Criteriul ideal este binele. „Binele, ca ordine universală şi spirituală, este
cea mai mare virtute”. Ordinea universală se transformă la nivelul conştiinţei
umane sub forma unui principiu de moralitate care dirijează totul. Omul virtuos
este cel care concepe binele şi implicit justul, de aceea, se va conforma ordinii
universale, se va încadra în armonia universală. Criteriul de ordin practic al justiţiei
este însăşi echitatea care promovează ideile de echilibru, proporţie, siguranţă şi
ordine în ultima instanţă. Or, ceea ce M. Djuvara a numit elemente logice ale
justiţiei. Aplicarea dreptului este centrată pe principiul echităţii, urmărind
diminuarea decalajului dintre „ceea ce este” şi „ceea ce trebuie să fie”, or
„împingerea realului spre ideal.” Echitatea ar fi mijlocul de aur ce împacă
exigenţele Justiţiei absolute cu imperfecţiunile justiţiei pozitive. Cert este că acolo
unde se face justiţie se impune echitatea. Reglementările pozitive chiar dacă după
aria de cuprindere, relevare şi fixare nu fac faţă Justiţiei ideale, perfecte, totuşi
echitatea nu este ignorată în dreptul pozitiv.
„Trebuie aşadar ca justiţia, fără a părăsi idealul, să caute în fapt, faţă de
împrejurările date istorice, mijloacele cele mai potrivite spre a perfecţiona
societatea. Cum societatea însă este departe de perfecţiune, această realizare
întotdeauna reprezintă un compromis, în care principiul ideal apare diminuat”
Principiul buna-credință

67
 Buna credință (în latină Bona fide) este un concept juridic, care a fost
fundamentat de juristul roman Marcus Tullius Cicero și este definit în diverse
moduri în doctrinele moderne de drept.
Cea mai largă definire are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea
ce face este bine, conform legii.
Noțiunea de „bună-credință" nu este definită în legislație iar în literatura
juridică, ea este privită ca un grup de elemente, și anume intenția dreaptă, diligența,
liceitatea și abținerea de la cauzarea de prejudicii altora, elemente care reprezintă o
consecință a transferării unui grup de fapte psihologice ce alcătuiesc onestitatea
(loialitatea, prudența, ordinea și temperanța) în sfera dreptului. Prin urmare,
elementele bunei-credințe reprezintă valorile juridice corespunzătoare valorilor
morale ale onestității.
În vechiul Cod civil românesc, buna-credință era definită ca fiind "credința
posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de
lege spre a-i putea transmite proprietatea".
Noul Cod civil prevede că:
(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite
drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu
ordinea publică și bunele moravuri.
(2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară.
Având în vedere că buna-credință se prezumă totdeauna, rezultă că sarcina
probei relei-credințe îi revine celui ce afirmă existența ei.
Pentru a cunoaște dacă o persoană a acționat cu bună credință, trebuie avute
în vedere toate acțiunile care se referă la diligența la data încheierii actului
juridic, respectiv informarea asupra situației juridice a imobilului.[

Princiul nediscriminării
Principiul nediscriminării reprezintă un pilon important al politicii sociale
comunitare, iar egalitatea oportunităţilor reprezintă cadrul necesar realizării
politicii sociale la nivel statal şi european. Existenţa normelor care impun garanţii
eficiente împotriva discriminării şi practicilor discriminatorii sunt absolut necesare
într-o societate democratică.
Combaterea discriminării este indispensabilă procesului de promovare a
egalităţii absolute pentru toate persoanele. Dreptul internaţional în materia
drepturilor omului asigură, atît dreptul la egalitate, precum şi dreptul de a nu fi
supus discriminării pe criterii specifice enumerate. De exemplu, Declaraţia

68
Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile
Civile şi Politice, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale
şi Culturale şi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi
Libertăţilor Fundamentale (CEDO), toate conţin prevederi în domeniul
nediscriminării. Aceste instrumente juridice au internaţionalizat problema
protecţiei drepturilor omului, care a devenit treptat una din cele mai importante
preocupări.
De asemenea, principiul nediscriminării derivă şi din standardele prevăzute în
dreptul european, şi anume, Directiva Consiliului Uniunii Europene nr.
2000/78/EC din 27 noiembrie 2000, privind stabilirea unui cadru general pentru
tratament egal în materie de angajare şi ocupaţie şi Directiva Consiliului Uniunii
Europene nr. 97/80/EC din 15 decembrie 1997 cu privire la sarcina probaţiunii în
cazurile de discriminare bazată pe criteriul de sex („Directiva privind sarcina
probaţiunii”). Aceste directive au apărut în urma adoptării Tratatului de la
Amsterdam din 10 noiembrie 1997, articolul 13 al căruia a acordat atribuţii noi
Comunităţii Europene pentru combaterea discriminării pe criterii de sex, origine
rasială sau etnică, religie, convingeri sau orientare sexuală.
Începând cu anul 2000 în statele membre ale Uniunii Europene, pe lângă
prevederile destinate să asigure egalitatea de tratament între femei şi bărbaţi, se
aplică o legislaţie antidiscriminare pentru a garanta niveluri minime de egalitate de
tratament şi de protecţie pentru toţi cetăţenii care trăiesc şi muncesc în Europa.
Aceste dispoziţii vizează garantarea aplicării unui tratament egal pentru toţi,
indiferent de: origine rasială sau etnică, religie şi convingeri, handicap, orientare
sexuală, vârstă, etc. Egalitatea de tratament se referă la numeroase aspecte ale vieţii
de zi cu zi – atât la locul de muncă, cât şi în diverse sectoare precum educaţia,
asistenţa medicală şi accesul la bunuri şi servicii.
Aderînd la anumite instrumente internaţionale (Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, CEDO, etc.) Republica Moldova şi-a asumat obligaţii
primordiale de a respecta demnitatea şi drepturile omului pentru fiecare persoană
ce se află sub jurisdicţia sa. Potrivit articolului 1 alin. (3) din Constituţie,
Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate.
Un aspect al protecţiei drepturilor omului vizează şi asigurarea egalităţii de
şanse şi de tratament tuturor persoanelor indiferent de criteriu, prin aceasta
garantîndu-se respectarea principiulu non-discrimiării.
Articolul 16 al Constituţiei consfinţeşte egalitatea cetăţenilor Republicii
Moldova în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate,

69
origine etnică, limbă religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine
socială.
Este de menţionat că, potrivit articolului 19 din Constituţie, cetăţenii străini şi
apatrizii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova, cu
excepţiile stabilite de lege.
Pentru ca principiile afirmate în Constituţie să fie aplicate în practică, este
nevoie de dezvoltarea lor în cadrul sistemului legislativ din Republica Moldova.
Făcînd o scurtă incursiune în sistemul legislativ al Republicii Moldova, constatăm
prevederi inserate în diferite acte legislative care interzic discriminarea pe criteriul
de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, origine socială, opinie, sex, apartenenţă
politică, avere sau orice alt criteriu care are ca scop restrângerea sau înlăturarea
recunoaşterii, exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului si a
libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,
economic, social si cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
În pofida existenţei unor prevederi multiple în domeniul nediscriminării, la
nivel naţional nu există însă nici o lege generalizată în acest domeniu, iar practica
judiciară în problemele discriminării este inexistentă. Unele ţări europene au
adoptat legi separate în domeniul prevenirii discriminării (ex. România, Irlanda,
Finlanda, Norvegia, Grecia, Bulgaria, Serbia, Cosovo, etc.).
Aspiraţiile Republicii Moldova de integrare europeană, necesită ajustarea cadrului
legislativ naţional la cel internaţional. În acest sens, Ministerul Justiţiei a elaborat
proiectul Legii privind prevenirea şi combaterea discriminării. Proiectul de lege propus
vine să consolideze şi să întărească normele existente în domeniul nediscriminării.
În scopul asigurării respectării principiului nediscriminării, persoana vinovată
urmează a fi supusă răspunderii penale, administrative, civile şi disciplinare. Persoana
ce se consideră victimă a discriminării are dreptul să înainteze o acţiune în instanţa de
judecată şi să solicite: stabilirea faptului încălcării drepturilor sale, interzicerea încălcării
continue, repararea prejudiciului material şi moral cauzat, declarării nulităţii actului
care a condus la discriminare.
Protecţia victimei discriminării urmează a fi efectuată prin repartizarea sarcinii
probaţiunii. Luînd în consideraţie dificultatea dovedirii discriminării, persoanelor
afectate li se cere doar să descrie faptele, în baza cărora se poate presupune că a avut loc
discriminarea. Astfel, în conformitate cu art.24 din proiect, sarcina demonstrării lipsei
discriminării îi revine pîrîtului.

După funcţia înfăptuită, deosebim:

a) principii generale care asigură activitatea normative-juridică, în special,
principiile legiferării care ghidează activitatea legiuitorului. Spre
exemplu:

70
-principiul responsabilităţii legiuitorului,
-principiul egalităţii tuturor în faţa legii., etc.
Aceste principii sînt reguli, metode de legiferare;
b) principii generale care asigură activitatea complexă de realizare a
normelor juridice, în special, de acoperire a lacunelor normelor de drept
privat. Spre exemplu:
-principiul echităţii,
-principiul libertăţii.
Aceste principii de asemenea sînt metodologice, vizоnd aplicarea dreptului.

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994/ Monitorul Oficial al Republicii Moldova, augurt 1994, nr. 1,p.78
După forma de exprimare, deosebim:
a) principii generale formulate expres în texte normative. Actul de consfinţire
a principiilor generale aparţine legiuitorului. Din punct de vedere al
clasificării normelor juridice, ele poartă denumirea de “norme - principii”.
Spre exemplu:
-principiul egalităţii, consacrat în articolul 16 al Constituţiei Republicii Moldova; -
principiul unităţii
b) principii generale exprimate în formule sintetice clasice latine, cum sunt
aforismele, maximele, adagiile latine. Spre exemplu: principiul justiţiei (IUSTITIA
ESTE CONSTANT ET PERPETUA VOLUNTAS SUUM CUIQUE TRIBUERE;
IUSTITIA SUUM CUIQUE TRIBUIT); principiul egalităţii (tuturor în faţa legii);
(NEMO CENSETUR IGNORARE LEGEM); principiul ierarhiei (SALUS PATRIAE
– SUPREMA LEX; SALUS POPULI (REI PUBLICAE) SUPREMA LEX ESTO)
etc.;
c) principii generale, neincluse expres în textul legii, însă deduse pe cale de
interpretare şi recunoscute de jurisprudenţă. Aceasta însă nu înseamnă că
judecătorul poate crea principii generale de drept; el le descoperă în activitatea de
interpretare a normelor juridice. Spre exemplu:
-principiul ierarhiei (prioritatea ordinii publice faţă de autonomia de voinţă;
prioritatea legii speciale faţă de legea generală), etc.

După aria de încadrare juridică şi spaţiul de aplicare, deosebim:

a) principii generale încadrate şi aplicate într-un sistem juridic naţional. Dovada
acestora este legislaţia naţională şi sintezele jurisprudenţiale ale unui stat;

71
b) principii generale comune cоtîrva (două şi mai multe) sisteme juridice naţionale.
Acestea sunt rezultatul comparării ordinilor juridice ale mai multor state,
ca regulă, cu apartenenţă la o familie juridică. Spre exemplu:
-principii juridice de common law (drept comun),
-principii juridice de drept islamic (musulman) etc. Un exemplu elocvent este
procesul de integrare europeană, care implică apropierea ordinelor juridice
europene şi sintetizarea unor principii generale comune sistemelor juridice ale
statelor integrate, membre ale Uniunii Europene.
Curtea de Justiţie de la Luxembourg a dedus dintr-o analiză de drept comparat
următoarele principii generale: principiul egalităţii (în faţa reglementărilor
economice), principiul ierarhiei (normelor, în măsura în care fundamentează
distincţia dintre reguli şi măsuri de executare); principiul îmbogăţirii fără justa
cauză, etc.

Munteanu R., Drept European: Evoluția. Instituții. Ordine juridică. București: Editura Oscar Print, 1996, p.322.
Însă, aceste principii generale commune nu se confundă cu principiile deduse din
natura Comunităţilor Europene (echilibrul instituţional, cooperarea loială,
autonomia instituţiilor etc.);
c) principii generale ale dreptului care au primit o consacrare internaţională,
considerate comune tuturor sistemelor juridice naţionale. În Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie, articolul 38, litera C acestea sunt numite “principii
generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.” Ele sunt recunoscute ca
izvor auxiliar de drept internaţional. Trebuie să înţelegem că aceste principii
generale de drept se regăsesc în dreptul naţional (intern) şi sînt formulate în acte
internaţionale fundamentale. Spre exemplu: în preambulul Cartei Naţiunilor Unite
îşi găsesc consacrare principiile generale ale egalităţii (în drepturi a bărbaţilor şi
femeilor,…a naţiunilor mari şi mici), libertăţii, justiţiei, responsabilităţii (izbăvirea
generaţiilor viitoare de flagelul războiului, promovarea progresului social,
condiţiilor mai bune de trai, respectarea obligaţiilor ce decurg din tratate).
Pe lîngă tentativa de a clasifica principiile generale ale dreptului, considerăm
oportună ierarhizarea principiilor generale ale dreptului. Reieşind din prezentarea
ideilor (principiilor) generale ale dreptului sub aspectul conexiunilor acestora,
propunem următoarea construcţie ierarhică a principiilor generale ale
dreptului.
Vîrful construcţiei piramidale este ocupat de principiul general al justiţiei.
Supremaţia acestuia se extinde asupra celorlalte principii generale subordonate lui:
egalitatea, libertatea, responsabilitatea, unitatea şi derivatele lor: echitatea,
legalitatea, solidaritatea etc.

72
 2.4 Principiile ramurale și interramurale
ale dreptului.
În condiţiile societăţii democratice, dreptul este un subsistem al sistemului
juridic. Sistemul dreptului este ansamblul normelor juridice sistematizate în
instituţii şi ramuri, care reglementează conduita persoanelor, a căror respectare este
asigurată, la nevoie, prin forţa de constrîngere a autorităţii publice reglementatoare,
recunoscută de societate. Subsistemele sistemului dreptului sînt ramurile dreptului
şi instituţiile juridice, existenţa juridică a cărora este datorată normelor juridice.
Ramura dreptului răspunde cerinţelor de sistematizare a normelor juridice, la nivel
macrosistemic, în vederea facilitării înţelegerii şi aplicării acestora.

Carta Nțiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de Justiție, semnate la San-Francisco 26 iunie 1945, Adrian
Năstase. Documente fundamentale ale dreptului international și ale relațiilor internaționale, vol-I București: Regia
Autonomă, Monitorul Oficial, 1997, p.50-122.
După N. Popa, ramura dreptului este ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza
unei metode specifice de reglementare şi a unor principii comune. Deci, criteriile
de structurare a ramurii de drept sînt obiectul de reglementare juridică (relaţiile
sociale dintr-un domeniu distinct al vieţii sociale); metoda specifică de
reglementare juridică (modalitatea practică de influenţare a conduitei în cadrul
obiectului de reglementare) şi principiile commune ramurii de drept respective.
Principiile comune şi obiectul de reglementare constituie criterii obiective de
construire a unei ramuri, spre deosebire de metoda de reglementare considerată
criteriu subiectiv.
Cu titlu de exemplu, D. Mazilu defineşte principiile specifice diferitelor ramuri
ale dreptului “… ca fiind acele idei călăuzitoare ale conţinutului normelor juridice
ale unei anumite ramuri de drept care cuprind cerinţele obiective ale creării şi
realizării normelor juridice din această ramură a sistemului dreptului”.
Prin principii ramurale ale dreptului înţelegem acele principii ale
dreptului care guvernează cel mult o ramură a dreptului pozitiv. Principiile
ramurale sînt principiile generale ale tuturor normelor şi instituţiilor juridice
din cadrul unei ramuri a dreptului.

Deosebim următoarele funcţii ale principiilor ramurale:

a) funcţia de coeziune a normelor şi instituţiilor juridice, care au un obiect şi o
metodă comună de reglementare;

73
b) funcţia de configurare a ramurii de drept în cadrul sistemului dreptului, ce se
exprimă în consolidarea instituţiilor juridice asemănătoare şi departajarea lor de
alte instituţii juridice divergente;
c) funcţia de orientare adecvată a raporturilor juridice ce rezultă din ramura de
drept respectivă; relevantă este utilitatea acestei funcţii în practica juridică;
d) funcţia de proliferare a principiilor ramurale, prin care se asigură dezvoltarea
ramurii de drept în cadrul sistemului.

În continuare von enumera unele din principiile ramurale, descrise în literatura

de specialitate:
1.Principile dreptului internațional conțin regulile de conduită cele mai
generale, a căror respectare ste obligatorie pentru toate statele-membre ale
comunității internaționale, pentru menținerea păcii și securotății internaționale.
a. Principiu egalității suverane se referă la faptul că statele sînt egale din punct
de vedere juridic, fiecare stat fiind obligat, să respecte personalitatea celorlalte
state. Potrivit acestui principiu, fiecare stat are dreptul să-și aleagă în mod liber
sistemul său politic, social, economic și cultural, să-și elaboreze legile și
reglementările juridice proprii să hotărasca liber asupra apartenenței statului la
organizații internaționale sau regionale, dereptul la neutralitate.
b.Pacta sunt servanda (principiul îndeplinirii cu bună redință a obligaților
internaționale) , este considerat cel mai vechi principiu, pentru că el înseamnă în
esență respectarea cuvîntului dat, a cuvintelor ce sînt scrise în cuprinsul tratatelor
internaționale.
c. Principiul audodeterminării (dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta)
videază două planuri:
1. în plan intern, principiul reprezintă dreptul statului de a-și defini orînduirea
socială și de stat, de a dispune liber de bogățiile sale naturale, de a-și rezolva liber
toate problemele interne;
2. în plan extern, principiul reprezintă dreptul fiecarei națiuni de a se constitui într-
un stat independent.
d.Principiul neintervenției în treburile interne interzice imperativ ca un stat să se
amestice în treburile interne și externe ale altui stat. În crta O.N.U. se precizează
clar (art. 2) că „nicio dispoziție din carta O.N.U. nu va autoriza O.N.U. să intervină
în chestiuni care aparțin esențial de treburile interne ale unui stat”.
e. Principiul neagresiunii (nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța) este
corolarul principiului neintervenției.
f. Principiul soluționării pe cale pașnică și diferendelor internaționale este
inclus in carta O.N.U. care îl consacră în mod imperativ, în sensul că statele sănt

74
obligate să-și rezolve diferendele exclusiv prin mijloace pașnice, astfel că paceea și
securitatea internațională si nu sunt periclitate.
g. Principiul respectării drepturilor omului, respectiv dreptul la viață, egalitatea
în fața legii, dreptul la muncă, drepturi politice etc.

2.Principiile dreptului civil sînt definite ca „idei în conformitate cu care se

reglementează relațiile sociale și care stau la baza activității juridice ”.
Aceste principii sînt:
a. Principiul inviolabilității proprietății, consacrat de Constituția Republicii
Moldova și dezvoltat de normele juridice de drept civil;
b. Principiul egalității în fața legii civile care pune în lumină deplina egalitate a
persoanelor fizice și juridice în fața normelor de drept civil;
c. Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale vizează atît
persoanele fizice cît și persoanele juridice, în sensul că drepturile civile ale
acestora sînt recunoscute în ideea satisfacerii intereselor persoanelor în acord
deplin cu interesele generale ale societății;

Beliu Gh., Drept civil Romîn: Introducere de drept civil. Subiectele dreptului civil. Ediția a-V-a revăzută și adăugită
de Marian Nicolae și Petrică Trușcă. București: Casa de Editura și Presă Șansa S.R.L. 98 P.35-36.
d. Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile este consființit de Constituția
Republicii Moldova și de Pactul Internațional privind drepturile civile și politice
ale omului.

3.Principiile deptului penal sînt definite ca reguli de bază cărora li se

subordonează toate normele și instituțiile dreptului penal.
a. Principiul legalității exprimă faptul că întreaga activitate de apărare sociala
împotriva criminalității trebuie să se desfășoare în strictă conformitate cu legea.
Acest principiu se exprimă prin două reguli fundamentale:
1. nullum crimen sine lege ( nu există infracțiune fara de lege), și
2. nulla poena sine lege ( nu există pedeapsă fara lege);
b. Principiul egalității în fața legii se referă la faptul că toți membrii societății
sunt egali în fața legii penale.
c. Principiul umanismului dreptului penal constitue linia directoare a dreptului
penal, potrivit căruia sînt apărate drepturile și libertățile fundamentale ale omului și
este respectată personalitatea fiecăruia;
d. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală vizează faptul că legea
penală ere o funcție preventivă.
e. Principiul caracterului personal al răspunderii penale conține regula potrivit
căreia obligația cuprinsă în norma juridică de drept penal cît și răspunderea ce

75
decurge din nerespectarea obligației cu caracter personal nu este admisă
răspunderea pentru fapta altuia și nici răspunderea colectivă.
f. Principiul vinovăției este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului
penal, în conformitate cu care persoana este supusă răspunderii penale și pedepsei
penale numai pentru fapte săvîrșite cu vinovăție;
g. Principiul individualizării răspunderii penale și pedepsei penale prevede că
fiecare infracțiune și fiecare infractor poartă anumite particularități, fiind în același
rînd însoțiți și de anumite împrejurări care influențează caracterul și gradul
prejudiciului infracțiunii și al infractorului. Acest principiu presupune o examinare
în ansamblul tuturor acestor particularități și împrejurări care permit a stabili
caracterul și limitele răspunderii vinovatului.
h. Principiul teritorialității legii penale consfințește faptul că legea penală se
aplică pentru faptele săvîrșite pe teritoriul Republicii Moldova.

4.Principiile dreptului procesual penal sînt difinite ca ideile principale pe baza

cărora este organizat procesul penal:
a. Principiul legalității ( nulla justitia sine lege, consacrată în Constituția
Republicii Moldova, constitue regula fundamentală potrivit căreia procesul penal
se desfășoară conform dispozițiilor prevăzute de lege;
b. Principiul prezumției nevinovăției, prevăzut în Constituție (art. 21) consacră
faptul că, pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătorești de condamnare,
persoana este considerată nevinovată. Organele judiciare au obligația să
dovedească vinovăția inculpatului ( ejus incubit probatio qui dicit, non qui negat);
c. Principiul aflării adevărului presupune concordanța deplină între concluziile
formulate de organele judiciare și realitatea obiectivă privind fapta cercetată și
autorul acesteia;
d. Principiul oficialității este fixat în art. 28 din Codul de Procedură Penală al
Republicii Moldova, care prevede că „instanța de judecată efectuează acțiunile
procesuale din oficiu în efectuarea acestora la cererea părții”. Acest principiu este
obligatoriu în toate cele trei faze ale procesului penal: urmărirea penală, judecată și
punerea în executare a hotărîtilor judecătorești;
e. Principiul rolului activ al organelor judiciare penale consacră obligația
organelor care participă la desfășurarea procesului penal de a manifesta un rol activ
atît în inițierea procesului penal cît și în celelalte faze ale acestuia.
După cum am încercat să clasificăm principiile generale ale dreptului,
intenţionăm să le clasificăm şi pe cele ramurale.

În funcţie de criteriile:
a) diviziunea dreptului;
76
b) substanţa (natura) normelor juridice;
c) legătura cu principiile generale ale dreptului;
d) incidenţa intraramurală.

a) După diviziunea dreptului, deosebim:

1) principii ramurale de drept public şi principii ramurale de drept privat;
2) principii ramurale de drept intern şi principii ramurale de drept internaţional.

Principiile ramurale de drept public aparţin ramurilor de drept public:

constituţional, penal, administrativ etc. Principiile ramurilor de drept privat vizează
dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei. Principiile ramurale de drept
intern se referă la ansamblul ramurilor sistemului de drept al unui stat. Principiile
ramurale de drept internaţional public se referă la ramurile dreptului internaţional
public (drept diplomatic şi consular; dreptul mării; dreptul aerului; drept umanitar
etc.).

b) După substanţa (natura) reglementărilor juridice, deosebim principii de

drept material şi principii de drept procesual.
Principiile de drept material sînt principiile ramurilor de drept civil, penal,
administrativ etc.
Principii de drept procesual sunt principiile dreptului procesual penal şi dreptului
procesual civil etc.

c) În funcţie de legătura cu principiile generale ale dreptului, deosebim:

1) principii ramurale subordonate principiilor generale ale dreptului şi
2) principii ramurale coordonate cu principiile generale ale dreptului.
Principiile ramurale subordonate celor generale se obţin prin diviziune sau
descompunere a noţiunii supraordonate de principii ale dreptului.
Principiile ramurale coordonate cu principiile generale se obţin prin clasificare
sau grupare în clase a principiilor dreptului, după criteriul acţiunii în cadrul
sistemului dreptului (principii generale, principii ramurale, principii interramurale).

d) După incidenţa intraramurală, deosebim:

principii fundamentale, principii generale şi principii instituţionale ale
ramurii de drept.
Principii fundamentale ale ramurii sunt reguli cu incidenţă generală şi absolută
care nu pot fi nesocotite de alte principii intraramurale. Principiile generale ale
ramurii sunt reguli derivate din cele fundamentale şi subordonate acestora, avînd şi
ele incidenţă generală, dar restrînsă la anumite laturi ale reglementării juridice.

77
 Principiile instituţionale ale ramurii de drept sînt reguli subordonate atît
principiilor fundamentale, cît şi celor generale intraramurale, fiind aplicate numai
în cadrul instituţiilor la care se referă. Criteriul incidenţei intraramurale a
principiilor este numit altfel criteriu al vocaţiei principiilor ramurii de drept
(vocaţie generală, vocaţie instituţională)
Prin analogie cu construcţia ierarhică a principiilor generale ale dreptului, putem
ierarhiza principiile ramurale ale dreptului. Supremaţia, întîietatea le va reveni
principiilor fundamentale de drept, or principiilor ramurii de drept constituţional.
“Baza” construcţiei se va constitui din principiile ramurilor principale de drept,
inerente dreptului contemporan: drept civil, drept penal, drept administrativ,
dreptul muncii, fiind asigurată de principiile ramurale de procedură penală, civilă şi
de contencios administrativ. Legătura “bazei” cu “vоrful” piramidei se va axa pe
principiile ramurilor de drept financiar, familial, protecţiei sociale, penitenciar;
ramuri care derivă respective din ramurile de drept administrativ, drept civil,
dreptul muncii şi dreptul penal.

Principiile interramurale ale dreptului.

În doctrina juridică din Federaţia Rusă şi cea de orientare rusească, alături de
categoria principiilor ramurale ale dreptului, întîlnim o altă categorie de principii
interramurale ale dreptului.
După B. Negru, principiile interramurale caracterizează două sau cîteva ramuri
de drept.
Definiţiile respective ne sugerează cel puţin două întrebări: 1) Care ramuri de
drept sînt înrudite? 2) Cîte ramuri cel mult sînt călăuzite de principii interramurale?
Vom încerca să găsim răspunsul.
Din perspectiva sistemului dreptului, toate ramurile dreptului fiind înglobate
într-un tot întreg numit “drept” sînt “înrudite”. Din punct de vedere a diviziunii
dreptului, ramurile “înrudite” sînt sistematizate în drept public şi drept privat.
“Înrudirea” ramurilor de drept privat se face după interesele particulare proprii
unui individ, unei familii, unei clientele comerciale, apărate de normele dreptului
civil, familiei, comercial; după modalitatea liberă de manifestare a voinţei
individuale (autonomia de voinţă) şi după caracterul dispozitiv-permisiv al
normelor juridice. “Оnrudirea” ramurilor de drept public are loc după generalitatea
interesului comun al tuturor cetăţenilor şi a societăţii însăşi; după modalitatea
autoritară, unilaterală a voinţei guvernanţilor; după caracterul general obligatoriu,
imperativ al normelor juridice (constituţionale, penale, administrative, financiare
etc)
78
 Din punct de vedere a metodei specifice de reglementare a relaţiilor sociale,
ramurile dreptului public sînt “înrudite” prin subordonare, iar ramurile dreptului
privat prin egalitatea părţilor.
Relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale (obiectul de
reglementare) pot fi reglementate de mai multe ramuri ale dreptului. De exemplu:
relaţiile de proprietate cad sub incidenţa dreptului civil, dreptului comercial,
dreptului penal etc. Astfel se instituie raporturi de încrucişare (intersecţie) a
ramurilor dreptului.
Pe lîngă criteriile de “înrudire” a ramurilor dreptului, implicit arătăm şi
principiile commune pentru cel puţin două ramuri de drept.
Sub egida dreptului civil, fundament al dreptului privat, celelalte ramuri de drept
privat (dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul locative şi
dreptul mediului) sînt direcţionate de aceleaşi principii de drept: libertatea
contractuală, inviolabilitatea proprietăţii, neimixtiunea în afacerile private,
egalitatea participanţilor la raporturile juridice etc.
Sub egida dreptului constituţional, fundament al dreptului public, celelalte ramuri
de drept public (dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul
Назаренко Г., op. Cit., p.100; Байтин M., op.cit., p.152; Baltag D., op.cit.,p.93; Negru B., op.cit., p.127
vamal etc.) sînt diriguite de principii comune de drept: neretroactivitatea legii,
prezumţia nevinovăţiei etc.
Principii commune ramurilor de drept procesual civil şi penal sînt: aflarea
adevărului, garantarea dreptului la apărare, legalitateaAstfel de principii le numim
interramurale.
Reieşind din cele relatate, constatăm că noţiunea “ramuri înrudite de drept” este
polivalentă, de aceea, pentru a nu crea confuzii se va eluda în limbajul juridic.
Dacă cel puţin două ramuri ale dreptului pot fi legate prin principii “comune”, pe
care le-am numit interramurale, atunci cel mult ramurile cuprinse în una din cele
două mari subdiviziuni ale dreptului (public şi privat) pot constitui aria maximă a
principiilor interramurale ale dreptului. În schimb, o singură ramură de drept public
sau privat, pe care am numit-o fundamentală, poate fi generatoare de principii
commune (interramurale) pentru alte ramuri de drept public sau privat. De aceea,
dreptul civil este considerat drept comun pentru celelalte ramuri de drept privat şi
mixt, cu înclinaţie privată. Dreptul constituţional, este dreptul comun pentru
celelalte ramuri de drept public. Însă, ca ramură fundamentală a dreptului, dreptul
constituţional este generator de principii interramurale şi pentru ramurile de drept
privat. Spre exemplu: pluralismul formelor de proprietate; principiile economiei de
piaţă: concurenţa loială, libera iniţiativă economică; accesul liber la justiţie etc. În
acest sens, principiile interramurale de drept public şi privat, generate de dreptul
constituţional, sînt principii fundamentale de drept, ascendente directe faţă de

79
principiile generale ale dreptului. A contrario, principiile dreptului constituţional
lato sensu sînt principii interramurale de drept pentru toate celelalte ramuri ale
sistemului dreptului.
Deci, principiile interramurale ale dreptului sînt principii generale de drept
public sau/şi privat care guvernează cel puţin două ramuri ale dreptului.
În fine, să nu uităm că “… divizarea dreptului în ramuri are ceva artificial, că,
oricît ne-am strădui, este imposibil să înţelegem de ce şi în baza căror criterii
obiective va lua fiinţă o ramură sau alta”. Această incertitudine se extinde implicit
şi asupra principiilor ramurale. Evident însă este faptul că, în urma ierarhizării
principiilor dreptului, atît principiile ramurale cît şi cele interramurale ale dreptului
dezvoltă şi concretizează principiile generale ale dreptului.

Dogaru I., Dănișor D., Dănișor Gh., op.cit., p. 259.

2.5. Principiile instituţiilor juridice.

Scopul subiectului abordat este stabilirea existenţei principiilor instituţiilor
juridice. În caz contrar, subordonarea instituţiilor juridice faţă de principiile
ramurii corespunzătoare de drept.
Instituţia juridică este parte componentă a sistemului dreptului, subordonată direct
ramurii de drept.
După D. Mazilu, instituţia juridică este “…un ansamblu de norme juridice care
reglementează o categorie mai restrînsă de relaţii sociale, legate între ele prin
trăsături specifice, care le deosebesc de alte relaţii sociale”. Deci, obiectul de
reglementare a instituţiei juridice este subordonat obiectului de reglementare a
ramurii de drept.
După Gh. Bobos, B. Negru, instituţia juridică reprezintă o grupare de norme ce
reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, conturînd o categorie
aparte de raporturi juridice. Definiţia respectivă introduce elementul funcţional al
instituţiei juridice de creare a raporturilor juridice şi de modificare, aşadar, a
faptelor sociale.
După Brethe de la Gressaye, instituţiile juridice sînt “ansambluri de reguli de
drept, corpuri de reguli organizate în jurul unei idei centrale, formînd un tot
sistemic ordonat şi permanent, de exemplu, organizarea familiei, a proprietăţii, a

80
statului”Instituţia juridică este definită, ea însăşi, ca un sistem centrat pe o idee
directoare. Dar şi pe o bază spirituală, după J.L. Bergel. Ideea care face instituţia
juridică viabilă şi care este condiţia coerenţei logice şi omogenităţii ei se descoperă
între regulile normativ juridice şi regulile constructiv juridice sau tehnice. Regulile
normative desemnează principiul călăuzitor care este baza ideatică a regulilor
constructive (tehnice). Totalitatea regulilor constructive formează instituţia
juridică.
După J.L. Bergel, regulile juridice se grupează în jurul principiilor directoare,
astfel regulile sale canalizează principiile în fapt, or încalcă principiile respective.
După I. Dogaru, ideea centrală este şi centrul definirii şi baza instituţiei
juridice, şi scopul (finalitatea) reglementării juridice. “Scopul, finalitatea
reglementării este cea care dă configuraţie de instituţie juridică ansamblului de
norme în jurul unui raport juridic fundamental”.
I. Dogaru îl citează pe J. Dabin care califică ideea fundamentală a unei instituţii
juridice drept “principiu animator şi federator”. I. Dogaru extrage cîteva exemple
de instituţii juridice axate pe idei-scop: instituţia juridică a căsătoriei este centrată
pe ideea-cheie de uniune conjugală şi filiaţie legitimă; instituţia tutelei este axată
pe ideea directoare de protecţie, care este şi finalitateAceste descoperiri doctrinare
ne apropie de răspunsul afirmativ la întrebarea, dacă instituţia juridică este
întemeiată pe un principiu, o idee principală.
Certitudini în soluţionarea problemei aduc analizele efectuate de Gh. Mihai şi R.
Motica privind cîteva instituţii juridice ale moştenirii, prescripţiei, amnistiei,
graţierii. Pentru cercetătorii respectivi este limpede “…că fiecare instituţie juridică
cuprinde un ansamblu de norme care reglementează o ţesătură unitară de relaţii
sociale, că acest ansamblu are un obiectiv propriu şi o idee juridico-morală
directoare, provenind din valori etico-juridice”. Spre exemplu, autorii aduc, de
asemenea, instituţia căsătoriei care reuneşte în jurul ideii de uniune liber consimţită
între un bărbat şi o femeie un ansamblu de norme juridice care consacră, ocrotesc
relaţia juridică de căsătorie. Ideea instituţiei, susţin autorii, valorifică libertatea,
iubirea, consensul, securitatea etc..
În cadrul instituţiei juridice normele juridice se află în legătură organică nu
numai după obiectul şi metoda comună de reglementare, dar şi după principiul
director comun. Provenienţa valorică, etico-juridică a ideii centrale a instituţiei
juridice rezidă în valorile promovate şi apărate de ramura respectivă a dreptului,
precum şi a sistemului dreptului în ansamblu. Dacă principiile generale ale
dreptului constituie fundamentul principiilor ramurale ale dreptului, atunci
principiile ramurale, la rîndul lor, servesc drept temei pentru ideile (principiile)
instituţiilor juridice. Ceea ce ar însemna că principiile instituţiilor juridice sînt

81
inseparabile de principiile ramurii -“mamă”, prin urmare, nu pot avea existenţă de
sine stătătoare, decît cea condiţionată de principiile ierarhic superioare.
Cu titlu exemplificativ, principiile instituţiilor dreptului civil sînt idei de bază ce
se aplică fie numai într-o instituţie, fie în două sau în mai multe instituţii ale
dreptului civil. Asemenea principii, după Gh. Beleiu, sînt: principiul
consensualismului, care priveşte forma actului civil; principiul forţei obligatorii
(pacta sunt servanda), principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii (res inter
alias acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest), care privesc efectele actului
juridic civil; principiul ocrotirii bunei credinţe, întîlnit în mai multe materii ale
dreptului civil (drepturi reale, răspundere civilă etc.); principiul proximităţii
gradului de rudenie, ca principiu specific devoluţiunii succesorale legale.
Reieşind din aceste considerente, putem defini atît instituţia juridică, cît şi
principiul instituţiei juridice. După părerea noastră, definiţia instituţiei juridice dată
de N. Popa este completă şi acceptabilă, dar cu condiţia înserării unui element
definitoriu. Aşadar, instituţia juridică este o totalitate de norme juridice organic
legate, aparţinătoare unei ramuri de drept, ce reglementează un grup de relaţii
sociale înrudite după metoda de reglementare şi principii specifice ramurii
respective de drept.
Dogaru I., Dănișor D., Dănișor Gh., op.cit., p. 246.
După părerea noastră, principiul instituţiei juridice este ideea care exprimă
valori sau idealuri etico-juridice şi care reuneşte în jurul său un grup de
norme juridice potrivit obiectului şi metodei de reglementare a ramurii
respective a dreptului pozitiv.

Principiul instituţiei juridice este ideea principală care organizează normele

instituţiei juridice într-un complex sistemic. Principiul instituţiei juridice este
ascendentul ideilor normelor juridice şi descendentul principiilor ramurii
corespunzătoare de drept. Deci, principiile instituţiilor juridice sînt subordinate
direct principiilor ramurale ale dreptului şi indirect principiilor generale ale
dreptului. Căci, după afirmaţia lui J.L. Constantinesco, “într-adevăr, principiile
generale ale dreptului se materializează în fiecare ordine juridică prin instituţii
juridice…”.
Împreună cu I. Dogaru, Gh. Danişor şi D.C. Dănişor considerăm că “… într-o
instituţie juridică va exista întotdeauna un principiu normativ superior, care este
rezultatul direct al finalităţii instituţiei şi care îşi subordonează celelalte norme din
sistem”.
Orice sistem este un ansamblu de elemente în interacţiune, care depind reciproc
unele de altele, cu proprietăţi specifice, ca o formaţiune distinctă relativ autonomă,
în raport cu altele.

82
 În demersul efectuat, am abordat principiile dreptului din perspectiva
sistemicităţii. Ceea ce a necesitat stabilirea elementelor sistemului şi interacţiunii
dintre ele. Elementul structural al sistemului principiilor dreptului este principiul
dreptului. Între principiile dreptului se înregistrează interacţiuni sistemice
substanţiale. De exemplu, principiile generale ale dreptului alimentează ideatic
principiile interramurale şi cele ramurale ale dreptului, situîndu-le într-un raport de
subordonare. Interacţiuni intrasistemice se manifestă nu numai în raporturi de
ordonare (supraordonare şi subordonare), dar şi în raporturi de coordonare
substanţială a elementelor componente. De exemplu, principiul libertăţii este
conectat pe orizontală, direct, cu principiul responsabilităţii, principiul
responsabilităţii coordonează implicit cu principiul justiţiei.
Sistemul principiilor dreptului se caracterizează prin integralitate, relativitate,
autoreglare, etc. Integralitatea se manifestă sub aspectul dependenţei reciproce a
sistemului principiilor dreptului de principiile dreptului ca elemente constitutive,
pe de o parte, şi a elementelor sistemului principiilor dreptului de însuşi sistemul
care le integrează, pe de altă parte. Relativitatea sistemului principiilor dreptului
arată că acesta este sistem în raport cu elementele sale (principiile dreptului) şi
element în raport cu sistemul juridic al societăţii care-l include. Autoreglarea
sistemului principiilor dreptului implică capacitatea de control a sistemului asupra
executării propriilor acţiuni. “Rolul autoreglării este de a menţine valoarea
răspunsului unui sistem la un anumit nivel ce-i asigură funcţionalitatea optimă”.
Autoreglarea sistemului principiilor dreptului presupune echilibrarea dinamicii şi
statisticii sistemului juridic al societăţii şi autoconservarea sistemului principiilor
dreptului intra-sistemul juridic al societăţii.
După opinia noastră, sistemul principiilor dreptului reprezintă formaţiunea
principiilor dreptului cu determinări cantitative şi calitative specifice
sistemului juridic pozitiv, care integrează şi subordonează principiile
dreptului în funcţie de elemente componente.

Concluzie
Studiul pe care l-am întreprins, îşi are lungimea determinată de anumite condií
de fond şi de formă. Finalul pretinde a încununa opera, noi, însă nu pretindem să fi
consumat subiectul abordat şi de a fi exhaustivi în demersul efectuat. Ceea ce
pretindem este cizelarea domeniului principiilor dreptului şi ordonarea
conceptuală, relaţională şi funcţională a principiilor dreptului. Întru susţinerea
afirmaţiei făcute prezentăm consideraţiile concluzive pe marginea capitolului II ,,
Clasificarea principiilor dreptului ,, al tezei într-o formulă sintetică.

83
 Deci în capitolul II ,, clasificarea principiilor dreptului, am elaborat și
dezvoltat : diviziune sau clasificare a principiilor dreptului, noțiunea de principia
generale ale dreptului, clasificarea principiilor generale ale dreptului, precum și
ptincipiile ramurale și interramurale ale dreptului și principiile instituțiilor juridice.
Din dubla perspectivă, ontologică şi metodologică, principiile dreptului sînt
idei
le de maximă generalitate, esenţă şi valoare ale sistemului juridic, care întemeiază
dreptul pozitiv sau orientează elaborarea şi realizarea dreptului pozitiv.
Diviziunea şi clasificarea sunt operaţii raţionale indispensabile sistematizării
noţiunilor juridice, fenomenului juridic în ansamblu.
Elementele ce caracterizează structura a diviziunii sunt:
Obiectul diviziunii (ca o noţiune generală, spre exemplu: principiile dreptului);
Fundamentul diviziunii (nota în bază căreia noţiunea supraordonată se descompune
în noţiuni subordonate.
Membrii (elementele) diviziunii (speciile genului sau totalitatea noţiunilor
subordonate,)
În dependenţă de numărul speciilor, diviziunea poate fi dihotomică sau
politomică (trihotomică, tetratomică etc.).
După cum am observant în literatura de specialitate principiile dreptului, de
regulă, sînt sistematizate prin diviziune şi clasificare. Un şir de doctrinari supun
analizei, fără a recurge la specii (clase) principiile generale ale dreptului. Astfel,
adepţii sistematizării principiilor dreptului sînt numiți “clasificatori”4 şi
“divizionişti”.
Printre clasificatori este şi Costică Voicu, care invocă următoarele criterii de
clasificare a principiilor dreptului:
a) importanţa şi sfera de acţiune a principiilor dreptului;
b) conţinutul principiilor dreptului.
După importanţa şi sfera de acţiune, autorul distinge principii fundamentale
(generale) ale dreptului şi principii de ramură sau ramurale.
După conţinut: principii de inspiraţie filosofică, politică sau socială şi principii
exclusiv juridice.
M.I. Baitin, Gh.V. Nazarenco, G.C. Fiodorov ş.a. acceptă diviziunea principiilor
dreptului, afirmată în literatura de specialitate, în funcţie de:
a) principii generale - Principiile generale, după sfera de acţiune, se extind asupra
sistemului dreptului în ansamblu;
b) principii interramurale - Principiile interramurale acţionează în funcţie de ideile
conducătoare pentru cîteva ramuri înrudite ale dreptului;

Popescu A., op.cit, p. 164-168.

4

84
c) principii ramurale - Principiile ramurale ale dreptului se localizează în cadrul
unei anumite ramuri a dreptului, fiind numite principii speciale.
După opinia lui Nazarenco, lipsa diferenţierii principiilor dreptului va conduce
la dispariţia concepţiei de interacţiune a principiilor.
Împărtăşim opinia autorului, deci nu putem opera doar cu noţiuni cu grad înalt de
generalitate: “principiu”, “principiu de drept” etc. Avem nevoie de specificări,
clasificări, diviziuni, pentru a pătrunde în esenţa noţiunii “principii ale dreptului”.
În ceea ce ține de principiile generale putem concluziona urmatoarele:
După H. Buche, “principiile generale ale unui sistem constituie ansamblul
propoziţiilor directoare cărora le sunt subordonate atît structura, cît şi dezvoltarea
sistemului” – definiţie aplicabilă şi sistemului dreptului pozitiv.
V. Zlătescu pune în evidenţă generalitatea principiilor dreptului, definindu-le ca
factori comuni, idei constante ce se desprind din întreaga legislaţie.
Reeșind din cele prezentate în material şi respectînd regulile definiţiei, am
depistat următoarea definiţie a noţiunii “principii generale ale dreptului” -
“Principiile generale ale dreptului sînt acele principii ale dreptului care
întemeiază conţinutul tuturor normelor juridice dintr-o ordine juridică
pozitivă, asigurîndu-i unitatea materială şi procesuală.”
După părerea noastră, principii generale ale dreptului Republicii Moldova,
inerente tuturor normelor, instituţiilor juridice şi ramurilor dreptului în vigoare,
sunt:
1. principiul justiţiei
2. principiul libertăţii
3. principiul egalităţii
4. principiul responsabilităţii
5. principiul unităţii
6. principiul ierarhiei

Pe lîngă tentativa de a clasifica principiile generale ale dreptului, considerăm

oportună ierarhizarea principiilor generale ale dreptului. Reieşind din prezentarea
ideilor (principiilor) generale ale dreptului sub aspectul conexiunilor acestora,
propunem următoarea construcţie ierarhică a principiilor generale ale
dreptului.
Vîrful construcţiei piramidale este ocupat de principiul general al justiţiei.
Supremaţia acestuia se extinde asupra celorlalte principii generale subordonate lui:
egalitatea, libertatea, responsabilitatea, unitatea şi derivatele lor: echitatea,
legalitatea, solidaritatea etc.
În privința principiilor ramurale ale dreptului putem stipula urmatoarele

85
Deci, criteriile de structurare a ramurii de drept sînt obiectul de reglementare
juridică (relaţiile sociale dintr-un domeniu distinct al vieţii sociale); metoda
specifică de reglementare juridică (modalitatea practică de influenţare a conduitei
în cadrul obiectului de reglementare) şi principiile commune ramurii de drept
respective.
Principiile comune şi obiectul de reglementare constituie criterii obiective de
construire a unei ramuri, spre deosebire de metoda de reglementare considerată
criteriu subiectiv. Din cele prezentate în material și respectînd regulile definiției
am stipulate următoarea definiție a principiilor ramurale ale dreptului:
Prin principii ramurale ale dreptului înţelegem acele principii ale dreptului
care guvernează cel mult o ramură a dreptului pozitiv. Principiile ramurale
sînt principiile generale ale tuturor normelor şi instituţiilor juridice din
cadrul unei ramuri a dreptului.

În ceea ce ține de principiile interramurale ale dreptului.

În doctrina juridică din Federaţia Rusă şi cea de orientare rusească, alături de
categoria principiilor ramurale ale dreptului, întîlnim o altă categorie de principii
interramurale ale dreptului.
După B. Negru, principiile interramurale caracterizează două sau cîteva ramuri
de drept.
Relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale (obiectul de
reglementare) pot fi reglementate de mai multe ramuri ale dreptului. De exemplu:
relaţiile de proprietate cad sub incidenţa dreptului civil, dreptului comercial,
dreptului penal etc. Astfel se instituie raporturi de încrucişare (intersecţie) a
ramurilor dreptului.
Deci, principiile interramurale ale dreptului sînt principii generale de drept
public sau/şi privat care guvernează cel puţin două ramuri ale dreptului.
În fine, să nu uităm că “… divizarea dreptului în ramuri are ceva artificial, că,
oricît ne-am strădui, este imposibil să înţelegem de ce şi în baza căror criterii
obiective va lua fiinţă o ramură sau alta”. Această incertitudine se extinde implicit
şi asupra principiilor ramurale. Evident însă este faptul că, în urma ierarhizării
principiilor dreptului, atît principiile ramurale cît şi cele interramurale ale dreptului
dezvoltă şi concretizează principiile generale ale dreptului.

Ceea ce ține de principiile instituţiilor juridice concluzionăm faptul că:

Instituţia juridică este parte componentă a sistemului dreptului, subordonată direct
ramurii de drept.
După D. Mazilu, instituţia juridică este “…un ansamblu de norme juridice care
reglementează o categorie mai restrînsă de relaţii sociale, legate între ele prin

86
trăsături specifice, care le deosebesc de alte relaţii sociale”. Deci, obiectul de
reglementare a instituţiei juridice este subordonat obiectului de reglementare a
ramurii de drept.
După Gh. Bobos, B. Negru, instituţia juridică reprezintă o grupare de norme ce
reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, conturînd o categorie
aparte de raporturi juridice. Definiţia respectivă introduce elementul funcţional al
instituţiei juridice de creare a raporturilor juridice şi de modificare, aşadar, a
faptelor sociale.
În cadrul instituţiei juridice normele juridice se află în legătură organică nu
numai după obiectul şi metoda comună de reglementare, dar şi după principiul
director comun. Provenienţa valorică, etico-juridică a ideii centrale a instituţiei
juridice rezidă în valorile promovate şi apărate de ramura respectivă a dreptului,
precum şi a sistemului dreptului în ansamblu. Dacă principiile generale ale
dreptului constituie fundamentul principiilor ramurale ale dreptului, atunci
principiile ramurale, la rîndul lor, servesc drept temei pentru ideile (principiile)
instituţiilor juridice. Ceea ce ar însemna că principiile instituţiilor juridice sînt
inseparabile de principiile ramurii -“mamă”, prin urmare, nu pot avea existenţă de
sine stătătoare, decît cea condiţionată de principiile ierarhic superioare.
Reieşind din aceste considerente, putem defini atît instituţia juridică, cît şi
principiul instituţiei juridice.

După părerea noastră, principiul instituţiei juridice este ideea care exprimă
valori sau idealuri etico-juridice şi care reuneşte în jurul său un grup de
norme juridice potrivit obiectului şi metodei de reglementare a ramurii
respective a dreptului pozitiv.
Principiul instituţiei juridice este ideea principală care organizează normele
instituţiei juridice într-un complex sistemic. Principiul instituţiei juridice este
ascendentul ideilor normelor juridice şi descendentul principiilor ramurii
corespunzătoare de drept. Deci, principiile instituţiilor juridice sînt subordinate
direct principiilor ramurale ale dreptului şi indirect principiilor generale ale
dreptului. Căci, după afirmaţia lui J.L. Constantinesco, “într-adevăr, principiile
generale ale dreptului se materializează în fiecare ordine juridică prin instituţii
juridice…”.
Orice sistem este un ansamblu de elemente în interacţiune, care depind reciproc
unele de altele, cu proprietăţi specifice, ca o formaţiune distinctă relativ autonomă,
în raport cu altele.
În demersul efectuat, am abordat principiile dreptului din perspectiva
sistemicităţii. Ceea ce a necesitat stabilirea elementelor sistemului şi interacţiunii
dintre ele. Elementul structural al sistemului principiilor dreptului este principiul

87
dreptului. Între principiile dreptului se înregistrează interacţiuni sistemice
substanţiale. De exemplu, principiile generale ale dreptului alimentează ideatic
principiile interramurale şi cele ramurale ale dreptului, situîndu-le într-un raport de
subordonare. Sistemul principiilor dreptului se caracterizează prin integralitate,
relativitate, autoreglare, etc.
După opinia noastră, sistemul principiilor dreptului reprezintă formaţiunea
principiilor dreptului cu determinări cantitative şi calitative specifice
sistemului juridic pozitiv, care integrează şi subordonează principiile
dreptului în funcţie de elemente componente.
Cu referire la obiectivul „funcţiile dreptului” s-a stabilit că, aceasta este cu
adevărat un subiect (temă) relativ nou abordat, deoarece, ani în şir problemei date
nu i-a fost acordată atenţia respectivă, iar pînă la urmă considerîndu-se că dreptului
îi revin aceleaşi funcţii ca şi statului. Însă, după cum am observat mai sus fiecărei
dintre ele îi sunt specifice anumite caracteristici şi trăsături proprii. Din aceste
considerente, în teoria contemporană a dreptului conceptul de funcţie este utilizat
în cercetările şi analizele funcţionale ale dreptului.

BIBLIOGRAFIA:

I. Acte normative

1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, august 1994, nr.1.
2. Constituția Republicii Moldova: Comentariu /coort. De proiect:
K.SOLLFRANK; red : N. Pîrțac, L.Țurcanu-Chișinău: Arc, 2012. P-576;
3. COMPENDIUM al jurisprudenței Curții Constituționale a Republicii
Moldova (1997-2017).
4. Конституция (основной закон) Союза Советских Социалистических
Республик. Москва, 1999.
5. Legea nr.691 din 27.08.1991 privind Declarația de independență a
RepubliciiMoldova.http://lex.justice.md/viewdoc.hp?
action=view&view=doc&id=313228&lang=1.
6. Legea nr.546 din 19.12.2003 privind aprobarea concepției politicii naționale
aRepubliciiMoldova.http://lex.justice.md/viewdoc.hp?
action=view&view=doc&id=312846.
7. Codul civil al Republicii Moldova (nr.1107-XV, 6 iunie 2002) // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova , 22 iunie 2002, nr.82-86 (967-971).

88
8. Codul civil român din 26 noiembrie 1864 // Codul juristului / Constantin
Crişu. Bucureşti: Editura Iuris Argessis, 2003, p.49-215.
9. CAZACU, D.Competența teritorială a tratului în dreptul international public/
teza de dr. în drept. Chișinău 2016.p-174
10. Codul contravențional al Republicii Moldova (nr. 218 din  24.10.2008) //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 78-84 din 17.03.2017.
11. Codul penal al Republicii Moldova (nr.985-XV, 18 aprilie 2002) //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13 septembrie 2002, nr.128-129.
12. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova (nr.225-XV, 30 mai
2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12 iunie 2003, nr.111-115
(1204-1205).
13. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (nr.122-XV, 14 martie
2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 7 iunie 2003, nr.104-110
(1197-1203).
14. Codul familiei al Republicii Moldova (nr.1316-XIV, 26 octombrie 2000) //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 26 aprilie 2001, nr.47-48.
15. Codul civil al R.S.S.M. din 26 decembrie 1964 // Veştile Sovietului Suprem
al R.S.S.M., 1964 nr.36.
16. Codul de procedură civilă a R.S.S.M. din 26 decembrie 1964 // Veştile
Sovietului Suprem al R.S.S.M., 1964, nr.36.
17. PUȘCAȘ,V. Conceptul și conținutul suveranității. Suveranitatea și structura
de stat în condițiile țării plurietnice. În: conf. Int. 22-23 sept. 2006.
Chișinău: ,,Balacron’’ SRL. P-266.
18. Carta Naţiunilor Unite şi Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, semnate la
San – Francisco, 26 iunie 1945 // Adrian Năstase. Documente fundamentale ale
dreptului internaţional şi alerelaţiilor internaţionale, Vol. I.a. Bucureşti: Regia
Autonomă Monitorul Oficial; 1997, p.50-90. 120.
19. GUCEAC, I. Suveranitatea națională a Republicii Moldova respectiva
integrării europene. În: conf. Int. 22-23. Sept.2006.
20. MARTÎNIUC, C.Efectele legislative constituționale-din perspectiva aderării
Republicii Moldovei la Uniunea Europeană.Suveranitatea și structura de stat în
condiților țărilor plurietnice. În: conf.int 22-23. Sept. 2006.
21. Suveranitatea-definirea,conceptului
de,,suveranitate’’,http://www.crează.com/legislație/drept/Suveranitate-
Definirea
-concept573.php.

II. Studii, tratate, monografii

89
22. Baltag D, Guţu A., Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2002.
23. Luminița Catrinei, Teoria generală a dreptului Note de Curs, Chișinău 2013,
p. 41-42.
24. Țurcan O. Contribuții la studiul puterii judecătorești în cadrul mecanismului
de stat. În: Teoria și practica administrării publice, materiale ale conferinței
științifico-practice cu participare internațională din 23 mai 2014. Chișinău:
AAP,2014.
25. Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului: curs introductiv. Cimişlia:
Editura TIPCIM, 1996. 329 p.
26. Bleoanca A., Teoria generală a dreptului, Galați, 2016. 166 p.
27. Botiş Gh., Iniţiere în filozofie, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, 1996.
28. Bulai C., Manual de drept penal, Bucureşti, 1997.
29. Capcelea V., Etica juridică, Chişinău, 2004.
30. B. Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului și statului, Chișinău
2014, p. 320.
31. Ceterchi I., Dimitriu A., Rolul şi funcţiile dreptului în făurirea societăţii
socialiste, Bucureşti, 1999.
32. Ciobanu I., Criminologie, vol. II, Chişinău, 2002. 256 p.
33. Craiovan I. Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, 2015. 600
p.
34. Cristea S., Munteanu-Jipescu C., Teoria generală a dreptului. Caiet de
seminar., ediția a VII-a, 2017. 368 p.
35. Barac L., Elementele de teoria dreptului. Bucureşti: Editura All Beck, 2001.
288 p.
36. Ciongaru Emilian, Teoria generală a dreptului-noțiuni generale,Craiova
2011.
37. Beliu Gh., Drept civil român: Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil. Ediţia a V-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică
Truşcă. Bucureşti: Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., 1998. 493 p.
38. Boboş Gh., Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca:Argonaut, 1999. 352 p.
39. Bulai C., Manual de drept penal: partea generală. Bucureşti: Editura All
Beck, 1997. 460 p.
40. G. Avonic, Teoria generală a dreptului, note de curs, Chișinău 2015.

90
41. Ceterchi I., Craiovan I., Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti:
Editura All Beck, 1998. 186 p.
42. Constantinesco L., Tratat de drept comparat. Vol.II: Metoda comparativă.
Bucureşti: Editura All Educational,1998. 470 p.
43. Adrian Filip, Teoria generală a dreptului,note de curs , editula Aluma Mater,
Sibiu 2008, p. 88.
44. Corbeanu I., Corbeanu M., Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed:
Lumina Lex, 2002.
45. Costachi Gh., Grama D., Probleme ale edificării statului de drept în
Republica Moldova.
46. Craioveanu I., Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura Militară, 2009.
47. Craioveanu I., Tratat elementar de teorie generală a dreptului, Ed: All Beck,
Bucureşti, 2014.
48. Oleg Pantea, Teoria generală a dreptului și statului, Chișinău 2017.
49. Creţu V., Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău, 1994.
50. Daghie V., Coman-Kund F., Elemente de teoria generală a dreptului.
Bucureşti: Editura Naţional, 2001. 140 p.
51. Djuvara, M., Eseuri de filosofie a dreptului. Bucureşti: Editura TREI, 1997.
319 p.
52. Dicţionar de sociologie, Coordonator Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr,
Bucureşti, 1993.
53. Dogaru I., Dănişor D., Dănişor Gh., Teoria generală a dreptului. Bucureşti:
Editura ştiinţifică, 1999. 466 p.
54. Georgescu Şt., Filozofia dreptului, Bucureşti, Ed: All Beck, 2015.
55. Gluhaia Diana. Aspecte teoretice ale funcţiilor dreptului // Revista Naţională
de Drept, nr. 9, septembrie 2005.
56. Hart H.L.A., Conceptul de drept, Chişinău, Ed: SIGMA, 1999.
57. Le Petit Larousse, Paris: Cedex, 2012.
58. Loghin O., Toader T., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Ed:
Şansa, 1999.
59. Lubrici M., Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Bucureşti, Ed: Oscar
Print, 2000.
60. E. Comșa, Principiile generale ale dreptului. Teză de doctor în drept,
București 2011, pagina web: www.univnt.ro/rezumate_doctorat.

91
61. Lupu Gh., Avornic Gh., Teoria generală a dreptului: manual. Studiu teoretic
introductiv. Chişinău: Editura Lumina, 1997. 279 p.
62. Mazilu D., Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura All Beck, 2017.
350 p.
63. Ghennadie Epure, Teoria generală a dreptului, Chiținău 2016, p. 61-68.
64. Mihai Gh., Motica R., Fundamentele dreptului: teoria şi filosofia dreptului.
Bucureşti: Editura All Beck, 2010. 250 p.
65. Macari Ivan., Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea generală,
Chişinău, Centrul Editorial al USM, 2010.
66. Dicționar explicativ la limbii romîne, București, editura Univers
Enciclopedic Gold, 2012
67. Malaurie Ph., Antologia gîndirii juridice, Ed: Humanitaris, Bucureşti,2004,
Traducere din limba franceză de Doina Jela.
68. Miculescu P., Statul de drept, Bucureşti, Ed: Lumina Lex, 2012.
69. Monzală T., Studiu asupra principiilor dreptului. Constanţa: Editura
Muntenia, 1996. 48 p.
70. Mircea A., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, Universitas Infopress
Tour, 2014. 148 p
71. D.Balțag, Teoria generală a dreptului curs universitar, Chișinău 2010.
72. Mohorea E., Introducere în logică. Manual pentru studenţii facultăţilor de
drept şi specializările juridice. Bălţi, Presa Universitară Bălţeană, 2000. 282 p.
73. Munteanu R., Drept european: Evoluţie. Instituţii. Ordine juridică.
Bucureşti, Editura Oscar Print, 1996. 447 p.
74. Negru B., Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Secţia Editare a
Academiei de Administrare Publică pe lângă Guvernul Republicii Moldova,
1999. 314 p.
75. V. Bujor, Teoria generală a dreptului (note de curs) ediția II , Chișinău 2015,
p.29
76. Negru B., Negru A., Teoria generală a dreptului. Editura Bons Offices,
Chişinău, 2006. 520 p.
77. Niemesh M., Teoria generală a dreptului, ediția a II-a. București, 2016. 264
p.
78. Popa Carmen. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, Editura Lumina Lex,
2015.
79. E. Botnari, Introducere în studiul dreptului; Teoria generală a dreptului note
de curs, Bălți 2011, p.51

92
80. Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, Editura Actami, 2017. 334
p.
81. Popescu A., Teoria dreptului. Bucureşti, Editura fundaţiei România de
Mâine, 1999. 199 p.
82. Popescu S., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, Editura Lumina Lex,
2002. 366 p.
83. G.Avonic, Tratat de teoria generală a statului și dreptului, vol. I- Iași ,
Vasiliana 98, 2015, p.95, vol. II- Iași , Vasiliana 98, 2016, p.91.
84. Popescu S., Concepţii contemporane despre drept. Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2013.
85. Popescu S., Hrestic Maria-L., Serban A., Stancu R., Viziteu M. Teoria
generală a dreptului, Editura Pro Universitaria. București, 2016. 336 p.
86. Pîrîu I., Bujor V., Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2003.
87. Vonica Romul P. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 2000. 256 p.
88. Mihai Ghiorghe, Fundamentele dreptului, argumentare și interpretare în
drept, București, CHBEC 2, 2015.
89. Sourioux J., Introduction au droit: 2-e edition revue et augmentée. Paris,
Presses Universitaires de France, 1990. 482 p.
90. Voicu Costică, Voicu Adriana Camelia, Teoria generală a dreptului curs
universitar, Universul Juridic, București 2013.
91. I.Craiova, Tratat de teoria generală a dreptului, Universul Juridic, București
2017.

93
94