UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

CATEDRA „FILOSOFIE ŞI ANTROPOLOGIE”

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 111.1+165 (043.2)

CAPCELEA VALERIU

NORME SOCIALE CA FACTOR DE STABILIZARE

A SOCIETĂŢII ÎN TRANZIŢIE

Specialitatea 09.00.01 – Ontologie şi Gnoseologie

Teză de doctor habilitat în ştiinţe filosofice

Consultant ştiinţific:
SAHARNEANU Eudochia, dr. hab.,
conf. univ. _______________
Autorul: CAPCELEA Valeriu
_______________

Chişinău - 2007
 SUMAR

I N T R O D U C E R E ..........................................................................................................3
Capitolul I
CONŢINUTUL ŞI FORMA NORMELOR SOCIALE
I.1. Ontologia normelor sociale ...............................................................................................16
I.2. Caracterul obiectiv al normelor sociale..............................................................................42
I.3. Normele sociale: dialectica afectivului şi raţionalului........................................................53
I.4. Gnoseologia şi psihologia conştiinţei normative................................................................67
Capitolul al II-lea
NORMELE ŞI ACTIUNEA SOCIALĂ
II.1. Funcţiile normelor sociale................................................................................................83
II.2. Normele sociale – formă fundamentală de raţionalizare a existenţei sociale...................92
II.3. Tipologia normelor sociale...............................................................................................100
Capitolul al III-lea
TIPURILE FUNDAMENTALE DE NORME SOCIALE COMPORTAMENTALE
ŞI VALENŢELE LOR NOMOLOGICE
III.1 Normele tradiţionale şi semnificaţiile lor nomologico-comportamentale........................110
III.2. Esenţa normelor religioase şi valoarea lor pentru contemporaneitate.............................127
III.3. Natura complexă a normelor morale, locul lor în reglementarea conduitei umane.........142
III.4. Natura intrinsecă, particularităţile structurale, rolul normelor juridice în ghidarea
comportamentului uman...................................................................................................154
Capitolul al IV-lea
ROLUL NORMELOR ACŢIONALE ŞI ORGANIZAŢIONALE ÎN FUNCŢIONAREA
ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A SOCIETĂŢII
IV.1. Locul normelor în administrarea şi structurarea relaţiilor sociale....................................173
IV.2. Însemnătatea normelor tehnice privind orientarea acţiunilor umane în societatea
post-industrială.................................................................................................................183
IV.3 Rolul normelor deontologiei profesionale în organizarea şi eficientizarea
activităţii sociale................................................................................................................189
CONCLUZII……………………………………………………………………………........201
RECOMANDĂRI………………………………………………………………………........205
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................206
ADNOTARE............................................................................................................................227
CUVINTE-CHEIE..................................................................................................................230
 INTRODUCERE

Actualitatea problemei. Existenţa normelor sociale este obiectiv necesară, întrucât nici o
societate nu se poate lipsi de ele. Este de neînchipuit o societate fără norme de comportament.
Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii, creşte şi se diversifică sistemul normelor sociale. Rolul
normelor sociale, în general, şi, a celor juridice, în mod special, creşte deosebit de mult în societatea
contemporană în care intervenţia tot mai amplă în orientarea şi administrarea proceselor sociale
necesită reglementări corespunzătoare. Această tendinţă însă nu trebuie să ducă la negarea locului şi
rolului întregului sistem de norme în existenţa socială.
O importantă problemă de ordin metodologic, ontologic şi epistemologic o reprezintă
actualmente studierea normelor sociale, din motiv că ea poate deveni un punct iniţial în investigarea
ştiinţifică a normelor, a elucidării esenţei, structurii şi tipologiei lor, a importanţei şi sporirii rolului
normelor în reglementarea, administrarea şi organizarea relaţiilor sociale şi a conduitei umane.
Investigarea normelor sociale este un domeniu de discuţie în construcţia teoretică contemporană,
după cum remarcă, pe bună dreptate, filosoful german Helmut Brentel.
Perioada de tranziţie prin care trece Republica Moldova trebuie să fie circumscrisă temporal
şi presupune transformarea sistemului în contextul în care sunt specificate punctul de plecare şi cel
de destinaţie, când se cunoaşte starea sistemului la începutul procesului şi starea care ar trebui să
caracterizeze sistemul la sfârşitul procesului de tranziţie. Acest răstimp a devenit o sursă puternică
de schimbare şi dezorientare normativă, de răsturnare a vechii „ordini sociale”, care nu poate să nu
afecteze în mod profund semnificaţiile contextului normativ, împiedicând, o îndelungată perioadă
de timp, pe indivizi să se orienteze în acţiunile şi conduitele lor după repere certe. Starea de anomie
duce la suspendarea temporară a funcţionalităţii vechilor reglementări şi pune în evidenţă tendinţele
antinormative, de negare a oricărui gen de normativitate în favoarea unei acţiuni care nu mai
cunoaşte limite şi pentru care orice normare este o constrângere. Totodată, retorica ce domină astăzi
în acest sens indică faptul că se discută la general despre profunda stare de anomie din societate, dar
nu se cercetează activ şi constructiv procesul de investigare temeinică a acestor fenomene, de
raţionalizare a vieţii sociale şi de optimizare a structurilor sociale viabile pentru a evita eşecurile şi
avatarurile tranziţiei. Schimbările paradigmelor politice, sociale, economice presupun şi
modificarea semnificativă a modului în care societatea este organizată, a patternurilor
comportamentale şi culturale, incluzând normele şi valorile. Deoarece tranziţia presupune
întotdeauna o componentă explicit acţională şi are ca obiect sistemul în ansamblul său, noi vom
încerca să scoatem la iveală acele modalităţi care ar contribui în mod substanţial la îmbunătăţirea şi
depăşirea acestei stări de incertitudine şi anomie.

3
 Prin urmare, investigarea problemelor corelaţiei şi interacţiunii dintre tipurile de
reglementare socială în condiţiile societăţii în tranziţie obţin un nou caracter şi o nouă rezonanţă.
Recunoaşterea esenţei dreptului de pe poziţiile dreptului natural şi depăşirea mentalităţii pozitiviste
şi legiste ce a dominat în epoca totalitară oferă posibilitatea de a examina şi a înţelege procesul
interacţiunii dreptului cu alte norme sociale, a căror origine nu este legată doar de stat, ci şi de
societate în procesul dezvoltării durabile a ei. Problema investigării normelor sociale este mai mult
decât stringentă: or este cert faptul că absolutizarea locului şi rolului normelor juridice în
reglementarea comportamentului uman, ce a persistat în epoca totalitară, a avut repercusiuni nefaste
pentru societatea noastră. Drept rezultat, a fost diminuat sau chiar negat în mod absolut potenţialul
nomologic al sistemului de norme sociale fundat pe normativitatea axiologică (t r a d i ţ i o n a l e ,
religioase, morale, de convieţuire socială, de deontologie profesională,
c o r p o r a t i v e etc.) şi al ponderii lor în administrarea relaţiilor sociale şi a comportamentului uman.
În acelaşi timp, în legătură cu deformarea instituţiilor şi a relaţiilor sociale, s-au amplificat
contradicţiile interne care au existat întotdeauna în sistemul normativ. Din cauza necoincidentei
dintre exigenţele normative şi condiţiile reale ale existenţei indivizilor şi a grupurilor sociale a
apărut „moralitatea dublă” în condiţiile căreia normele contradictorii erau utilizate de una şi aceeaşi
persoană pentru diferite scopuri şi în diverse situaţii. Concomitent, a apărut şi „creaţia normativă
tenebră” a unor forme neoficiale de conduită de care se călăuzesc o mare parte de oameni, fapt care
indică asupra neîncrederii oamenilor în sistemul normativ existent. Actualmente, funcţionarea
instituţiilor sociale este substituită adeseori prin relaţiile şi legăturile neformale, care, la rândul lor,
pot obţine un caracter instituţionalizat. În ultimul timp, are loc procesul de formare a noului sistem
de drept, proces cauzat de tranziţia de la sistemul totalitar la cel democratic. În aceste condiţii, etica,
prin normele morale care s-au aflat în „suspensie” în societatea totalitară, trebuie să revină în prim-
plan şi să devină o instanţă importantă prin care se judecă acţiunile oamenilor. Astăzi, în societăţile
de acest tip are loc un proces intensiv al creaţiei normative ce suplineşte deficienţele esenţiale în
reglementarea legislativă, însă legiuitorul rămâne adeseori în urmă acestor procese. Prin urmare, un
imperativ al societăţii contemporane, în general, şi al situaţiei în care se află ţara noastră în special
este utilizarea în ansamblu a tuturor normelor sociale ce pot contribui în mod substanţial, la
ameliorarea şi îmbunătăţirea administrării relaţiilor sociale şi a instituirii unui comportament uman
civilizat, la edificarea societăţii civile. O pondere deosebită trebuie să obţină astăzi normele de
reglementare a conduitei sociale: t r a d i ţ i i l e ş i o b i c e i u r i l e , n o r m e l e r e l i g i o a s e ,
n o r m e l e m o r a l e , care sunt într-un proces continuu de renaştere şi dezvoltare.
Prin urmare, importanţa şi actualitatea investigaţiei în cauză rezultă şi din faptul că astăzi are
loc un proces intensiv de creaţie legislativă care trebuie să ţină cont de importanţa tuturor factorilor

4
ce pot să contribuie la reglementarea relaţiilor sociale cu scopul de a schimba corelaţia deformată
dintre normele de drept şi alte norme în procesul de consolidare a existenţei sociale.
În reflecţia noastră, este destul de actual un studiu complex, interdisciplinar al
particularităţilor corelaţiei şi interacţiunii factorilor de reglementare socială prin prisma aparatului
conceptual şi noţional al filosofiei. El ne va permite a elucida şi fundamenta importanţa şi eficienţa
aplicării fiecărui element al reglementării socio-normative şi, totodată, a determina tendinţele
generale ale dezvoltării şi perfecţionării întregului sistem de reglementare normativă a relaţiilor
sociale. Astfel de elaborări ştiinţifice sunt necesare şi din motivul că în viaţa socială toate tipurile de
norme sociale, reglementarea normativă (economică, juridică, morală, tradiţională, religioasă,
ecologică etc.) funcţionează nu în mod izolat, ci, de regulă, într-o interacţiune dialectică, în
complex, în sistem, incluzând atât unitatea, cât şi contradicţia care trebuie să fie investigate pentru a
găsi căile de soluţionare a problemelor de anomie cu care se confruntă societatea în prezent.
Condiţiile vieţii contemporane favorizează concomitent şi procesul de dezumanizare a
comportamentului uman, fiindcă instituţionalizarea, urbanizarea şi mobilitatea socială sporită
condiţionează un comportament uman anonim, depersonalizat. În condiţiile tranziţiei şi ale formării
statului de drept, devin actuale obiectivele studierii rolului normelor în reglementarea normativă a
relaţiilor sociale şi a comportamentului uman, a cercetării posibilităţilor de sporire a eficienţei şi
optimizării metodelor normative ale administrării şi organizării sociale, a creşterii rolului
normativelor economice, ecologice şi tehnice în funcţionarea şi dezvoltarea societăţii, în stimularea
activităţii creatoare a oamenilor, a sporirii rolului normelor sociale în procesul formării şi
socializării personalităţii, în ghidarea comportamentului ei.
Importanţa şi particularităţile normelor sociale sunt determinate şi de caracterul lor
obligatoriu, de imperativitatea regulilor care se conţin în ele, de cerinţele ce reflectă interesele
societăţii şi ale personalităţii ce este asigurată de existenţa unor astfel de mijloace de control social,
care într-un fel sau altul reacţionează la comportamentul deviant de la normele sociale. Această
particularitate calitativă a normelor sociale conferă statutul de verigă importantă a mecanismului
organizării şi administrării sociale, a reglementării comportamentului uman, a stimulării
activismului creator al oamenilor, a sporirii eficienţei normelor sociale în lupta cu orice manifestări
ale fenomenelor negative din societate.
În opinia noastră este destul de important de a obţine răspuns la întrebarea – de ce, în
virtutea căror condiţii, normele sociale pot să se manifeste în viaţa socială destul de contradictoriu
în conduita oamenilor şi ce este necesar de a întreprinde în condiţiile actuale ca ele să-şi dezvăluie
potenţialul lor pozitiv într-o măsură mai deplină. Soluţionarea acestei probleme poate să fie
realizată în baza analizei profunde atât a normelor existente, cât şi a tendinţelor elaborării noilor
norme juridice, a normativelor economice, tehnice şi ecologice, realizarea potenţialului enorm al

5
normelor tradiţionale, religioase şi morale etc. Ca urmare, noi vom putea identifica, pe de o parte,
normele vechi ce au devenit o povară în calea transformării şi consolidării societăţii, iar pe de altă
parte, vom fi în stare să elaborăm noi norme care vor favoriza dezvoltarea durabilă şi prosperitatea
socială.
În prezent, în domeniul dreptului, eticii, psihologiei sociale, pedagogiei, medicinii etc. au
fost realizate multiple studii ce dezvăluie diverse tipuri de norme sociale care funcţionează în
diferite sfere ale vieţii sociale. Rezultatele acestor investigaţii însă nu au transgresat de limitele unor
ştiinţe particulare şi nu au fost supuse unor generalizări social-filosofice corespunzătoare, absolut
necesare pentru dezvoltarea teoriei normelor sociale şi a funcţionării lor eficiente. Un asemenea
studiu ar oferi posibilitatea să depăşim concepţia dominantă conform căreia ordinea socială
reprezintă o formă de raţionalizare a vieţii sociale, concepţie care implică abandonarea libertăţii
individuale în favoarea instituirii unei autorităţi şi menţine consensul social, facilitând coordonarea
obiectivelor cu caracter general. Or ordinea socială nu poate fi, în exclusivitate, o consecinţă a
autorităţii şi a controlului asupra conduitei umane, instituit în mod extrinsec, şi nici efectul
internalizării normelor sociale, care implică autocontrolul acţiunilor întreprinse de individ. Este
evident că normele internalizate de individ, care îi ghidează acţiunea, sunt cu mult mai eficiente în
asigurarea ordinii sociale decât cele acceptate doar ca urmare a mecanismelor coercitive,
instituţionalizate ale controlului social.
Gradul de investigare a temei. Normele sociale au fost supuse cercetării din mai multe
perspective: filosofice, logice, sociologice, juridice, etice, economice, ecologice, teologice,
etnografice, medicinale, politologice etc.
În filosofia teoretică au fost lansate idei importante privind teoria normelor sociale: M.
Hechter, K. Opp, St. Hetcher, V. Plahov, E. Penikov etc. În lucrarea Normele într-o lume ciudată,
St. Hetcher întreprinde o analiză a naturii normelor sociale, referindu-se numai la unele tipuri de
norme (raţionale, utilitare, morale, juridice etc.), şi netratând normele religioase, tehnice şi normele
tradiţionale care au un rol deosebit în funcţionarea şi dezvoltarea durabilă a societăţii. M. Hecther şi
K.D. Opp în lucrarea Normele Sociale elucidează acest fenomen social specific din perspectiva
locului şi rolului normelor în societatea contemporană.
În sociologie, psihologie şi medicină, problema normelor sociale a fost abordată îndeosebi
prin lucrările lui M. Weber, É. Durkheim, T. Parsons, J. Coleman, N. Smelser, T. Shibitani, R.
Merton, M. Sherif, R. Morris, J. P. Gibbs, M. Bobnev, A. Korolikov, V. Petlenko ş. a.
În domeniul eticii, un aport substanţial la cercetarea normelor morale, locul şi rolul lor în
sistemul normelor sociale l-au constituit operele lui V. Wundt, T. Donaldson, W. Hudson, B.
Williams, B. Förg, V. Bukreev ş. a.

6
 Totodată, în domeniul logicii, un aport substanţial la investigarea normelor l-au avut
lucrările lui G.H. von Wright, Fr. von Kutschera, W. Korff, A. Ivin, I. Ivlev ş. a.
În domeniul jurisprudenţei, au fost întreprinse studii care ţin de relevarea esenţei normelor
juridice şi a tratării relaţiilor dintre drept şi morală. O contribuţie deosebită în această ordine de idei
au avut-o: J. Carbonnier, C. Atias, J. Dabin, L. Fuller, H.L.A. Hart, E. Posner, G. Ripert, P. Robier,
H.A. Schwarz-Libermann, Wahlendorf ş. a.
În domeniul cercetării normelor economice şi al raportului lor cu alte norme sociale se
evidenţiază lucrările lui – M. Arce, J. Elster, Y. Hayami, R. Sethi etc. Jon Elster, în articolul
Normele Sociale şi Teoria Economică, analizând, normele sociale, le clasifică în norme de consum,
norme ce contracarează comportamentul îndreptat împotriva naturii umane, norme care
reglementează utilizarea banilor etc. Totodată, el se referă şi la problema raportului dintre norme şi
interes, concluzionând că normele există pentru a promova interesul comun (binele comun).
Aspectele ce ţin de caracterul raţional al normelor sociale sunt expuse în lucrările lui R.
Hegselmann, M. Schmid, H. Brentel, J.R. Brown ş. a.
În literatura de specialitate sunt investigate şi aspectele aplicative a normelor, mai ales în
lucrările lui I. Faltin, K. Fees, J. Elster, J. C. Merril, E. A. Posner, R. Sethi ş.a.
Normele sociale, în ultimile decenii, au constituit obiectul de studiu a numeroase cercetări
din spaţiul URSS, din Europa centrală şi de Est. Pe de o parte, sunt supuse analizei cercetările
autorilor occidentali, iar pe de altă parte, au fost efectuate investigaţii destul de serioase în ceea ce
priveşte natura, conţinutul şi forma normelor sociale, locul şi rolul lor în reglementarea celor mai
importante sfere ale vieţii sociale. În România, o contribuţie deosebită la investigarea normelor au
adus-o B. Berceanu, Gh. Boboş, I. Craiovan, T. Drăganu, E. Fodor, T. Huszar, Gh. Mihai, R.
Motică, N. Popa, S. Popescu, S. Rădulescu ş. a.; în fosta URSS şi Rusia - I. Baghiaşvili, E. Penikov,
V. Plahov, V. Kudreavţev, M. Marcenco, A. Ivin, V. Varias, L. Khjaxhrik, V. Daşdamirov ş. a.
Problemele ce ţin de investigarea normelor sociale, locul şi rolul lor în funcţionarea
diverselor sfere ale vieţii sociale au fost abordate în lucrările savanţilor din Republica Moldova
precum: A. Roşca, E. Saharneanu, P. Rumleanschi, V. Ţapoc, T. Ţîrdea, Gh. Bobână, Gr. Vasilescu,
P. Vizir, I. Sîrbu, E. Mohorea, Gh. Avornic, D. Baltag, E. Martîncic, T. Popovici, V. Guţu, V.
Mândâcanu ş. a. Un aport considerabil la tratarea şi elaborarea normelor de deontologie
profesională a medicului şi ale bioeticii l-au adus colaboratorii catedrei de Filosofie şi Bioetică a
Universităţii de Medicină şi Farmacie „N. Testimiţeanu”, sub conducerea prof. T. Ţîrdea.
În ultimile decenii, au văzut lumina tiparului un şir de lucrări care tratează normele sociale
ca un fenomen social specific [vezi: 114; 140; 337; 44]. Totodată, putem afirma cu certitudine că în
domeniul studiului normelor sociale, mai predomină încă abordarea limitată, deoarece se consideră
că „tematica normativă” trebuie să fie elaborată numai de etică, drept, psihologie socială etc.

7
Considerăm că este necesară abordarea fenomenului normativ din perspectiva exigenţelor şi a
metodologiei ştiinţei contemporane. Din acest motiv sunt necesare studiul şi argumentarea normelor
sociale în ansamblu, afirmarea statutului normelor sociale în calitate de domeniu interdisciplinar de
care trebuie să se ocupe filosofia (ontologia, epistemologia, axiologia şi praxiologia).
Metodologia ştiinţifică contemporană, teoria generală a sistemelor, a organizării şi
administrării, logica deontică şi hermeneutica oferă posibilitatea analizei normelor sociale din
perspectiva înţelegerii esenţei şi legităţilor de funcţionare a lor. Abordarea în cauză a determinat
necesitatea studiului esenţei sistemico-funcţionale a normelor, a formelor de raţionalizare şi de
normalizare a conduitelor sociale şi a condiţiilor de realizare a proceselor normative în societate.
Printre problemele teoretice ale investigării normelor sociale un loc important îl ocupă cele
de ordin gnoseologic, care pot să ne ofere posibilitatea de a dezvălui mai profund caracterul
reflectoriu al normelor sociale, conţinutul lor obiectiv şi informaţia lor conţinutală.
O importantă problemă metodologică a investigaţiilor ce ţin de analiza esenţei normelor
sociale o reprezintă identificarea interacţiunilor ce există în sistemul complex al tipurilor specifice
de reglementare normativă. Abordarea în complex a acţiunii sistemului de norme şi a interacţiunii
dialectice dintre normele sociale are o însemnătate primordială în procesul cercetării diversităţii
motivelor de comportament al personalităţii. În viaţa reală, omul se ciocneşte de un întreg complex
de exigenţe şi, din această cauză, procesul motivării şi evaluarea socială a faptelor se efectuează
luând în consideraţie caracterul divers al cerinţelor ce se referă la situaţia în care se materializează o
anumită acţiune a comportamentului uman.
Tratarea sistemului de norme sociale printr-o viziune interdisciplinară, panoramică, de
ansamblu este puţin valorificată în literatura de specialitate, în general şi în cea de la noi, în mod
special. O anumită atenţie s-a acordat unor categorii de norme: normelor juridice şi normelor
deontologiei profesionale, celelalte tipuri de norme fiind neglijate.
Totodată, este necesar să menţionăm că determinarea normelor sociale prin intermediul
reflectării unor anumite semne specifice sau funcţii particulare reprezintă o tratare destul de
incompletă. În acelaşi timp, examinarea normelor sociale, în mod exclusiv, în calitate de factori de
reglementare a comportamentului uman, reduce în mod substanţial domeniile de acţiune a normelor
în societate. O asemenea perspectivă nu poate pretinde la o tratare universală a lor, din motiv că
normele sociale poartă şi un caracter acţional şi organizaţional, se manifestă şi în raporturile
practice şi teoretice ale omului cu natura şi societatea.
Prin urmare, pentru asigurarea plenitudinii conceperii noţiunii „normă socială” a naturii,
esenţei, formei şi conţinutului ei, este necesară o abordare sistemică, structural funcţională, integrală
şi panoramică a întregului complex de norme sociale, a tuturor semnelor şi funcţiilor, a însuşirilor
particulare şi a posibilităţilor lor în funcţionarea şi stabilizarea existenţei sociale, mai ales în

8
perioada de tranziţie.
Poziţia autorului cu privire la problemele elucidate în teză s-a cristalizat şi decantat în
rezultatul analizei minuţioase a realizărilor teoretice obţinute în cadrul filosofiei, sociologiei, logicii,
eticii, politologiei, psihologiei, jurisprudenţei, a practicii sociale ce ţin de transformările ce se
produc în existenţa socială în ultimile decenii, mai ales în Republica Moldova. Prin urmare, în
procesul formării acestei poziţii a fost luată în calcul regula metodologică formulată de L. Fuller:
„punctul de vedere, metoda examinării şi a evaluării lucrurilor... au importanţă numai în procesul
comparaţiei cu alte modalităţi de examinare a aceluiaşi lucru” [95, p.113].
Scopul, sarcinile şi caracteristicile investigaţiei.
Scopul lucrării e de a contura şi de a scoate în relief esenţa, conţinutul şi forma, locul şi
rolul normelor sociale în existenţa socială, interacţiunea dintre ele în procesul de organizare,
structurare, ordonare şi de ghidare a comportamentului uman în funcţionarea şi stabilizarea
societăţii în tranziţie.
Sarcinile. Pentru realizarea scopului, ne-am propus un şir de sarcini - generale şi particulare
- dintre care, mai importante, menţionăm următoarele:
- abordarea conceptului de ontologie a normelor sociale;
- relevarea caracterului obiectiv al normelor sociale;
- reliefarea dialecticii afectivului şi raţionalului în cadrul normelor sociale;
- analiza gnoseologiei şi psihologiei conştiinţei normative;
- evidenţierea funcţiilor fundamentale exercitate de normele sociale în existenţa şi
stabilizarea societăţii în tranziţie;
- elucidarea normelor sociale în calitatea lor de forme fundamentale de raţionalizare a
existenţei sociale;
- efectuarea unei tipologii a normelor sociale;
- relevarea esenţei şi specificului normelor tradiţionale şi a semnificaţiilor lor nomologice;
- evidenţierea naturii şi esenţei normelor religioase şi valoarea lor pentru societatea
contemporană;
- relevarea naturii complexe a normelor morale, a esenţei şi specificului lor;
- elucidarea naturii intrinseci, a particularităţilor structurale, a esenţei şi funcţiilor normelor
juridice, corelarea lor cu alte norme sociale, mai ales cu normele morale;
- evidenţierea locului şi rolului normelor sociale în organizarea, administrarea şi structurarea
relaţiilor sociale;
- elucidarea rolului normelor tehnice în orientarea şi eficientizarea acţiunilor umane în
cadrul societăţii post-industriale;

9
 - argumentarea necesităţii de valorificare cu discernământ a potenţialului acţional şi
organizatoric al normelor de deontologie profesională.
Punctul de vedere al studiului ales a determinat şi cercul de probleme care au fost tratate şi
care corespund structurii lucrării. În introducere se relevă actualitatea, gradul de investigare a
problemei, scopul şi obiectivele studiului, suportul metodologic, viziunea inovatoare, importanţa
studiului realizat şi aprobarea rezultatelor obţinute. Î n p r i m u l c a p i t o l sunt abordate problemele
care ţin de examinarea conţinutului şi formei normelor sociale în calitatea lor de formaţiuni
sistemice care au permis de a dezvălui natura şi esenţa lor, dialectica afectivului şi raţionalului şi
legităţile funcţionării normelor în societate. Î n c a p i t o l u l a l d o i l e a sunt studiate funcţiile
normelor sociale, se demonstrează ipoteza că normele sociale sunt o formă fundamentală de
raţionalizare a existenţei sociale şi este efectuată o clasificare a lor. Î n c a p i t o l u l a l t r e i l e a sunt
examinate tipurile fundamentale de norme sociale comportamentale şi valenţele lor nomologice.
C a p i t o l u l p a t r u este dedicat elucidării rolului normelor acţionale şi organizaţionale în
funcţionarea şi dezvoltarea durabilă a societăţii. La sfârşitul tezei sunt expuse concluziile şi
recomandările ce pot contribui la eficientizarea rolului normelor în funcţionarea şi stabilizarea
relaţiilor sociale.
Suportul metodologic al reflecţiilor noastre cu privire la problematica abordată, precum şi
al analizei materialului factologic, excerptat din literatura ştiinţifică enunţată anterior, îl constituie,
mai întâi, opiniile, reflecţiile şi sugestiile cercetătorilor în domeniul filosofiei, eticii, filosofiei
dreptului, filosofiei religiei, eticii juridice, logicii, sociologiei, medicinii, psihologiei, politologiei,
sociologiei juridice, jurisprudenţei etc. Investigaţiile existente nu doar că au facilitat abordarea unor
aspecte sau au favorizat apariţia altora noi, dar, în multe privinţe, au şi determinat cursul demersului
nostru ştiinţific sau au catalizat formularea concluziilor de rigoare, au determinat calea optimă a
investigaţiei.
În disocierea abordării filosofice a esenţei normelor sociale am apelat la concluziile expuse
în t e o r i a g e n e r a l ă a n o r m e l o r ce se referă la legile şi legităţile existenţei sistemice a
normelor elaborate de M. Hechter, K. Opp, St. Hetcher, G.H. von Wright, V. Plahov, care a
determinat necesitatea investigării naturii sistemico-funcţionale a normelor şi a condiţiilor în care
sunt valorificate procesele normative în societate. Totodată, o influenţă substanţială a avut-o
t e o r i a j u r i d i c o - l i b e r t a r ă a tratării dreptului, elaborată de filosoful rus V.S. Nerseseanţ şi
t e o r i a n o n - d r e p t u l u i formulată de juristul şi sociologul francez J. Carbonnier, care ne-a oferit
posibilitatea de a concepe locul şi rolul normelor juridice în societatea contemporană şi necesitatea
de a revitaliza potenţialul normativ al întregului complex de norme sociale cu scopul de a depăşi
starea de anomie din societatea contemporană. O influenţă deosebită la structurarea demersului
nostru ştiinţific cu privire la normele sociale au avut-o şi a b o r d a r e a e x i s t e n ţ i a l ă şi

10
f u n c ţ i o n a l i s t ă a religiei şi moralei formulată şi utilizată de Im. Kant, M. Weber, A. Toynbee şi
T. Parsons şi i n t e r p r e t a r e a s i s t e m i c o - s t r u c t u r a l ă a culturii care a fost elaborată de A.
Toynbee.
Conştienţi fiind de faptul că exigenţele generale ce determină utilitatea metodelor şi a
procedeelor de investigare (rigoarea, coerenţa etc.), de complexitatea şi de eterogenitatea
materialului faptic examinat şi, nu în ultimul rând, de scopul şi de sarcinile pe care ni le-am propus,
am aplicat câteva dintre ele: i s t o r i c ă , l o g i c ă , f u n c ţ i o n a l ă , s i s t e m i c o - s t r u c t u r a l ă ,
inductivă, deductivă, abordarea combinată, comprehensivă, hermeneutică,
f e n o m e n o l o g i c ă , c o m p a r a t i v ă etc. Utilizarea lor a asigurat dezvăluirea esenţei şi trăsăturilor
caracteristice a corelaţiei şi interacţiunii normelor ca modalităţi eficiente de reglementare a relaţiilor
sociale. Prin urmare, am obţinut posibilitatea de a uni rezultatele obţinute într-un tot întreg.
Astfel, cu intenţia de a investiga natura, esenţa, rostul şi locul normelor sociale în existenţa
socială s-a utilizat m e t o d a s i s t e m i c o - s t r u c t u r a l ă . Totodată, la cercetarea diverselor tipuri de
norme sociale a fost utilizată m e t o d a i n d u c t i v ă , căci numai analiza faptelor concrete ce ţin de
normele sociale asigură formularea unor generalizări inductive. În acelaşi timp, s-a recurs şi la
d e d u c ţ i e . Întrucât evidenţierea particularităţilor fiecărui tip de norme sociale poate fi efectuată
doar în baza anumitor legităţi generale de evoluţie a normelor, în general, şi a unor tipuri concrete,
în particular. Necesitatea evidenţierii specificului normelor sociale, a tipologiei lor, precum şi a
trăsăturilor lor definitorii în raport cu alte fenomene sociale ne-a determinat să utilizăm pe larg
metoda comparativă.
Noutatea ştiinţifică a lucrării. Teza în cauză, deşi ia în discuţie aspecte care, într-un fel sau
altul, şi-au găsit reflectare în literatura de specialitate din diverse domenii (logică, etică, sociologie,
politologie, teologie, economie, ecologie, etnografie etc.), totuşi se impune prin promovarea unei
inovatoare viziuni de ansamblu, panoramice, globale, sintetice, arhitectonice şi interdisciplinare
asupra fenomenului „normă socială” în integritatea lui, dar nu numai asupra unor tipuri concrete de
norme (fără a fi neglijate, fireşte, chestiunile de detaliu). În felul acesta, lucrarea se înscrie printre
puţinele studii de acest gen care se referă la tratarea complexă a normelor sociale şi a interacţiunilor
dintre ele în procesul funcţionării şi stabilizării tuturor sferelor vieţii societăţii în tranziţie. La rândul
ei, o atare modalitate de interpretare a permis, î n p r i m u l r â n d , reevaluarea investigaţiilor în
acest domeniu şi reconsiderarea unor puncte de vedere, încetăţenite, oarecum, deja în ştiinţă. Î n a l
d o i l e a r â n d , o atare modalitate de interpretare a permis examinarea normelor sociale nu atât ca
lucruri „în sine”, cât în contextul celorlalte fenomene sociale, examinare ce ar lăsa să se întrevadă
limpede locul şi rolul fiecăreia dintre ele în sistemul funcţionării şi consolidării existenţei sociale.
Inovaţia ştiinţifică a tezei mai rezidă şi într-o abordare de pionierat a unor aspecte ce vizează
caracterul de unitate de bază a normelor sociale în cadrul existenţei sociale, diversificarea

11
perspectivelor de examinare a normelor, cauzele de apariţie a normelor sociale, procesul devenirii
lor în plan istoric, interacţiunea dintre ele în procesul funcţionării şi stabilizării societăţii în tranziţie,
influenţa benefică sau nefastă a unor lucrări în domeniu privind elucidarea şi asimilarea conceptului
de normă socială etc. Deşi obiectul investigaţiei noastre îl constituie esenţa, locul şi rolul normelor
sociale ca factor de stabilizare a societăţii în tranziţie, totuşi acest obiect ne-a oferit, în acelaşi timp,
şi posibilitatea de a expune şi unele reflecţii pe marginea unor chestiuni conexe sau care se referă
tangenţial la obiectul nominalizat (cum ar fi, spre exemplu, raportul dintre legile naturii şi legile
statului, dintre tradiţii, ritualuri şi obiceiuri etc.).
Importanţa studiului realizat consistă în faptul că rezultatele investigaţiei pot servi drept
punct de reper pentru stabilirea mai riguroasă a statutului normelor sociale în existenţa socială, în
vederea abordării sistemice a normei sociale nu numai în ansamblul ei, dar şi în ceea ce priveşte
părţile ei componente.
Un alt aspect ce determină semnificaţia investigaţiilor efectuate ţine de conştientizarea
adevărului, că în condiţiile perioadei de tranziţie, prin care trece Republica Moldova, un imperativ a
devenit utilizarea în complex a întregului sistem de norme sociale pentru a consolida existenţa
socială durabilă şi a contracara fenomenele de anomie ce persistă în prezent. Reiese, aşadar, că
lucrarea conţine informaţii privind nu numai inventarul normativ existent, ci şi virtualităţile
sistemului de formare şi existenţă a diverselor norme sociale şi interacţiunea lor în vederea
consolidării societăţii, mai ales în condiţiile tranziţiei. În felul acesta, lucrarea în cauză vine să
completeze vidul ce există încă, la nivel epistemologic, în ceea ce priveşte modalităţile de tratare a
normelor sociale, a locului şi rolului lor în existenţa socială.
Credem rezonabil să menţionăm, de asemenea, şi faptul că studiul filosofic a normelor
sociale, în general, şi al diverselor tipuri de norme şi a interacţiunii dintre ele în cadrul existenţei
sociale, în special, poate fi de real folos la elucidarea unor chestiuni ce vizează interpretarea corectă
şi completă a fenomenelor ce au loc în societate la etapa actuală.
Rezultatele obţinute pot fi aplicate la precizarea şi concretizarea unor concepte insuficient
sau eronat asimilate în filosofie, etică, logică şi mai ales, în jurisprudenţă cu privire la natura, locul
şi rolul normelor sociale în cadrul existenţei sociale, la formularea definiţiilor sau la elaborarea
legislaţiei pozitive, la stabilirea problematicii sau la îmbogăţirea cunoştinţelor.
Materialele elaborate posedă o valoare didactică, instructivă şi educativă. Rezultatele
investigaţiilor pot fi utilizate la elaborarea suporturilor de curs la F i l o s o f i e , E t i c ă , F i l o s o f i a
dreptului, Logică, Teoria dreptului, Deontologia profesională.
Aprobarea rezultatelor obţinute în procesul investigaţiilor noastre a fost realizată în
diverse moduri. Unele rezultate pe care le-am obţinut au fost prezentate la diverse conferinţe,
sesiuni ştiinţifice şi simpozioane naţionale şi internaţionale:

12
 naţionale:
1) Hаучная Конференция «Философия, человек, перестройка», Кишинев, 21-22 мая 1991.
2) Conferinţa jubiliară Universitatea „A. Russo” – 50: realizări şi deschideri ştiinţifice, 18
octombrie, 1995;
3) Conferinţa Ştiinţifică Republicană consacrată jubileului de 50 de ani ai Facultăţii Tehnică,
Fizică şi Matematică, Bălţi, mai 1997.
4) Conferinţa Ştiinţifică Republicană: „Statul. Societatea. Omul: Realizări şi probleme ale
tranziţiei”. Chişinău, AŞ a Republicii Moldova, Institutul de Filosofie, Sociologie şi Drept,
decembrie, 1998.
internaţionale:
1) Congresul XVIII al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte. Chişinău, iulie 1993;
2) Simpozionul internaţional „Memoria socială în posttotalitarism”. Bălţi, octombrie, 2000;
3) Conferinţa ştiinţifică internaţională „Calitatea formării specialiştilor în învăţământul
superior: strategii, forme, metode”. Bălţi, octombrie, 2005;
4) Simpozionul internaţional „Democraţie şi Drepturile Omului” consacrat aniversării de 60 de
ani de la fondarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a 58 de ani de la adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului organizat cu susţinerea Programului Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare din Republica Moldova. Bălţi, decembrie, 2005;
5) Sesiunea ştiinţifică anuală a Academiei Române, filiala Cluj-Napoca şi a Institutului de
Istorie „George Bariţ”, octombrie, 2006;
6) Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Integritatea în serviciul public: repere etice”,
organizată de către Academia de Administrare Publică pe lângă Preşedintele Republicii Moldova şi
Transparency International – Moldova: Chişinău, octombrie, 2006.
7) Sesiunea ştiinţifică anuală a Academiei Române, filiala Cluj-Napoca şi a Institutului de
Istorie „George Bariţ”, octombrie, 2007.
Pe baza investigaţiilor au apărut 3 monografii, 8 manuale pentru instituţiile de învăţământ
superior, 25 articole şi teze:
Monografii:
1) Капчеля, В. Национальные традиции: сущность, генезис, перспективы развития.
Кишинев: Изд-во Штиинца, 1991.
2) Capcelea, V. Tradiţiile naţionale: continuitate în dezvoltarea generaţiilor. Chişinău: Ed. Evrica,
1998.
3) Capcelea, V. Normele sociale. Chişinău: Ed. ARC, 2007.

13
 Articole publicate în anale, culegeri şi reviste ştiinţifice:
1) Capcelea, V. Succesiunea în dezvoltarea vieţii spirituale la A. Russo. In: Analele Universităţii de
Stat „ Alecu Russo” din Bălţi consacrate jubileului de 50 de ani. Serie nouă. Limbi moderne, ştiinţe
socioumane. Tomul XVIII. Bălţi, 1997, p. 34-36.
2) Capcelea, V. Tradiţiile naţionale – mecanism de stabilizare a relaţiilor sociale în epocile de
tranziţie. In: Tezele Conferinţei jubiliare Universitatea „A. Russo” – 50: realizări şi deschideri
ştiinţifice. 18 oct. 1995. Bălţi, 1997, p. 93-94.
3) Capcelea, V. Tradiţiile naţionale, mecanism de asigurare a continuităţii în dezvoltare în epocile
de tranziţie. In: Tezele conferinţei: Statul. Societatea. Omul: Realizări şi probleme ale tranziţiei. AŞ
a Republicii Moldova. Institutul de Filosofie, Sociologie şi Drept. Sub red. membr. cor. al AŞ a RM
Al. Roşca. Chişinău, 1998, p. 221- 223.
4) Capcelea, V. Tradiţiile naţionale – expresie a memoriei sociale şi taină a fiinţării noastre ca
neam. In: Anatomia societăţii posttotalitare. Chişinău: Ed. Tehno-Info, 2002, p. 177-186.
5) Capcelea, V. Locul şi rolul deontologiei profesionale în formarea specialistului din domeniul
dreptului. In: Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale consacrate aniversării a 60-a de la
fundarea Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi. 5-7 oct., 2005. Bălţi: Ed. Presa univ.
bălţeană, 2005, p. 18-20.
6) Capcelea, V. Clasificarea normelor sociale. In: An. şt. ale USM. „Seria Ştiinţe
socioumanistice”. Chişinău: CE USM, 2005, p. 462-467.
7) Capcelea, V. Normele sociale – modalitate de raţionalizare a existenţei sociale. In: An. şt. ale
USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”, Vol. III. Chişinău: CEP USM, 2006, p. 129-133.
8) Capcelea, V. Antinomiile libertăţii – condiţiile şi limitele ei în posttotalitarism. In: Democraţie şi
drepturile omului. Bălţi: Ed. Presa univ. bălţeană, 2006, p. 38-45.
9) Capcelea, V. Dimensiunea filozofică a noţiunii „tradiţie” şi funcţiile ei sociale. In: Revista de
Filosofie şi Drept, 2006, nr 1-2, p. 21-30.
10) Capcelea, V. Unele consideraţii cu privire la esenţa şi specificul normelor de drept. In:
Studia, Universitatis Babeş-Bolyai, Jurisprudenţa, 2006, nr 2, iulie-decembrie, anul LI, p. 206-213.
11) Capcelea, V. Unele consideraţii cu privire la raportul dintre morală şi drept. In: Revista
naţională de drept, 2006, nr 9, p. 37-43.
12) Capcelea, V. Conceptul naţiunii în viziunea lui N. Iorga. In: Profesorul Nicolae IORGA:
Omagiu. Bălţi: Ed. Presa univ. bălţeană, 2006, p. 51-55.
13) Capcelea, V. Unele consideraţii cu privire la epistemologia conştiinţei normative. In:
Academia Română – Filiala Cluj-Napoca. Institutul de istorie „George Bariţ”. Departamentul de
cercetări socio-umane. Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane. Vol 16. Cluj-Napoca:
Ed. Argonaut, 2006, p. 305-319.

14
14) Capcelea, V. Deontologia profesională şi activitatea funcţionarului public. In: Materialele
conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Integritatea în serviciul public: repere etice”, 27 oct.
2006. Chişinău: Tipog. „Bons Offices”, 2006, p. 48-51.
15) Capcelea, V. Reflecţii privind raportul dintre religie şi drept. In: Legea şi viaţa, 2006, nr 12, p.
10-13.
16) Capcelea, V. Funcţiile normelor sociale. In: Revista de Filozofie, Sociologie şi Ştiinţe
Politice, 2007, nr 2, p. 28-39.;
17) Capcelea, V. Codul deontologic al pedagogului – imperativ categoric al timpului. In: Artă şi
educaţie artistică: revistă de cultură, ştiinţă şi practică educaţ., 2007, nr 2 (5), p. 101-108.
18) Capcelea, V. Esenţa, locul şi rolul normelor tehnice în existenţa socială. In: Legea şi viaţa,
2007, nr 4, p. 39-43.
19) Capcelea, V. Reflecţii cu privire la dimensiunea valorică a normelor juridice. In: Revista
naţională de drept, 2007, nr 6, p. 32-35.
20) Capcelea, V. Normă şi valoare. In: Universitatea de Stat din Moldova. Studia Universitis.
Revistă ştiinţifică. Seria Ştiinţe umanistice, 2007, nr. 10, p. 67-70.
21) Capcelea, V. Locul şi rolul normelor sociale în administrarea şi structurarea relaţiilor
sociale. In: Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad. Scientific and Technical Bulletin series: Social
and Humanistic Sciences. Anul XIII, 2007, nr 11, p. 5-19.
Manuale pentru instituţiile de învăţământ superior:
1) Capcelea, V. Filozofie. Introducere în istoria filozofiei şi în studiul principalelor domenii ale
filozofiei: man. pentru instit. de învăţ. superior. Chişinău: Ed. ARC, 1998.
2) Capcelea, V. Etica şi deontologia juridică: man. pentru instit. de învăţ. superior. Chişinău: Ed.
Museum, 2002.
3) Capcelea, V. Etica: man. pentru instit. de învăţ. superior. Chişinău: Ed. ARC, 2003.
4) Capcelea, V. Etica juridică: man. pentru instit. de învăţ. superior. Chişinău: Ed. Sirius SRL,
2004.
5) Capcelea, V. Filozofia dreptului: man. pentru instit. de învăţ. superior. Chişinău: Ed. ARC,
2004.
6) Capcelea, V. Filozofie: man. pentru instit. de învăţ. superior. Ed. a 4-a revăzută şi adăugită.
Chişinău: Ed. ARC, 2005.
7) Capcelea, V. Metodologia investigaţiilor socio-juridice: man. pentru inst. de învăţ. superior.
Bălţi: Ed. Presa univ. bălţeană, 2006.
8) Capcelea, V. Deontologia juridică: man. pentru facultăţile de drept. Chişinău: Ed. ARC, 2007.

15
 CAPITOLUL I
CONŢINUTUL ŞI FORMA NORMELOR SOCIALE
I.1. Ontologia normelor sociale
Categoria „normă socială” implică existenţa unor reguli a căror ignorare sau nerespectare ar
produce un dezechilibru în componenţa organică a societăţii şi ar avea ca urmare o reacţie mai mult
sau mai puţin operativă a grupului social. Astfel, oamenii sunt ţinuţi de obligaţia de a nu tulbura
ordinea socială, care ar produce o anumită lipsă de echilibru convieţuirii umane.
Din punct de vedere etimologic, categoria „normă” provine din cuvântul grec „nomos”
semnificând ordinea. Dicţionarul explicativ al limbii române propune următoarea definiţie lexicală a
cuvântului normă: „1. regulă, dispoziţie etc. obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine
recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă. Normă morală (sau etică) = regulă privitoare la
modul de comportare a omului în societate, la obligaţiile sale faţă de ceilalţi oameni şi faţă de
societate. Normă juridică = regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, emisă de organele
de stat competente, a cărei respectare poate fi asigurată prin constrângere” [65, p.699]. Pentru
categoria „normă” se pot specifica mai multe sinonime precum: „model”, „standard”,
„reglementare”, „regulă” şi „lege”.
Noţiunea „nomos” provine, în opinia unor cercetători, de la zeiţa Nemesis, care în mitologia
greacă avea rolul de a reglementa respectarea împărţirii lumii între zei. Această noţiune este opusă
celei de physis, de origine indică, care desemna iniţial, de asemenea, o acţiune sau un proces şi care
ulterior, începând din secolul al V-lea î. Hr., indica ordinea naturii, deosebită de ordinea umanului
desemnată de nomos [ 169, p.8-9].
Astfel, analiza etimologică mai sugerează, în opinia filosofului român al dreptului I.
Craiovan, că, prin intermediul normelor, societatea devine un „cosmos” organizat într-o ordine
imperativă, indicativă şi sancţionatoare pentru conduită [58, p.111].
Este evident că nici o formă de asociere umană nu poate funcţiona în mod adecvat fără
instituirea unui minimum de reguli de conduită, putându-se afirma că societatea se naşte odată cu
geneza normei.
Locul şi rolul normei sociale este legat de organizarea vieţii sociale pe baze raţionale,
societatea funcţionând în mod independent de voinţele individuale, ca o „conştiinţă colectivă”, după
cum remarcă celebrul sociolog francez É. Durkheim [72], de la care emană regulile şi obligaţiile ce
reglementează existenţa în comun şi care fixează şi transmite, din generaţie în generaţie, necesitatea
sau indezirabilitatea unor acţiuni, cultivând tendinţa spre ordine socială, caracteristică modului de
desfăşurare şi funcţionare stabilă a vieţii colective.
Aceste reglementări compun sfera normei sociale, conaturale raţiunii umane. Este vorba de

16
tot ceea ce ţine de moralitate, culturalitate, într-un cuvânt, de civilizaţie umană. Societatea umana,
cea de ieri şi de astăzi, este structurată esenţialmente tocmai pe normele sociale unanim recunoscute
de toţi oamenii, având un caracter de universalitate.
Filosoful H.Brentel susţine că „societatea vrea să instaureze ordinea socială prin înlăturarea
diferitor impulsuri naturale ale omului care sunt îndreptate spre a distruge diverse contracte şi spre
însuşirea prin uzurpaţiune a proprietăţii” [33, p.170]. În această ordine de idei, I. Craiovan
menţionează că ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: a) ţine sub control
agresivitatea indivizilor; b) asigura coordonarea activităţii sociale; c) facilita continuitatea vieţii
sociale; d) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane [58, p.112].
Abordând aspectele normative ale ordinii sociale, sociologul american H.L. Ross observă că
membrii unui grup social acceptă şi suportă normele şi regulile de conduită din două motive: a) în
primul rând pentru că ele sunt însuşite şi internalizate în procesul socializării, indivizii dorind să se
conformeze acestor norme întrucât le consideră o parte din „Eul” lor social, ceea ce le creează un
sentiment de stinghereală sau vinovăţie atunci când nu le respectă sau le violează; b) în al doilea
rând, membrii unui grup se aşteaptă unul de la celălalt la un anumit comportament în conformitate
cu normele grupului, iar atunci când se abat de la acest comportament ceilalţi îşi manifestă
dezacordul în diferite modalităţi [194, p. 44].
O asemenea ordine contribuie la stabilirea unei stări relative de echilibru şi armonie, dar
niciodată nu poartă un caracter definitiv, fiindcă în orice moment pot să apară conflicte între valori,
încălcări ale normelor sau diverse momente ce pot să pună la îndoială legitimitatea acestora, care, în
anumite condiţii, ameninţă însăşi ordinea socială stabilită [188; p.9]. Normele sociale asigură
integritatea socială care rezultă din obligaţia actorilor (indivizilor) de a respecta normele şi valorile
supreme create de societate. Se ştie că în societate toţi membrii ei au scopuri şi interese proprii,
egoiste şi contradictorii. De aceea unitatea socială rezultă nu numai în mod primar din normele şi
valorile sociale comune, dar, mai ales, din interdependenţa şi reciprocitatea normelor şi distribuirea
rolurilor între actorii sociali [33, p.170].
În literatura de specialitate, norma socială este definită ca:
1) ordine de valori care orientează în fiecare societate comportamentul actorilor şi al
grupurilor, reguli care guvernează conduitele individuale şi colective [64, p. 190];
2) lege sau un principiu care trebuie să dirijeze sau să ghideze o conduită, tinzând să
desemneze ceea ce este normal, adică conform majorităţii cazurilor, sau îi prescrie ceea ce trebuie
făcut [26, p.187-188];
3) criteriu sau principiu care reglementează conduita sau la care se face referinţă pentru a
face o judecată de valoare [87, p.367];
4) imagine, reflectare ideală a modelului comportamentului real în conştiinţă şi consolidarea

17
rezultatelor acestei reflectări sub formă de izvor scris [278, p.143].
Au existat, pe parcursul ultimului secol, o mulţime de tentative de a determina normele
sociale care posedă un şir de semne şi trăsături comune, ci şi un şir de deosebiri care au apărut din
cauza caracterului complicat al conţinutului lor şi existenţa unor posibilităţi extinse de a le trata din
multiple puncte de vedere şi prin diverse moduri de abordare. Atenţia cercetătorilor, ca regulă, se
îndreaptă spre unele aspecte ale conţinutului şi finalităţii acestui fenomen social specific, care
conduce, în mod inevitabil, spre o concepere diversă a esenţei, locului şi rolului normelor sociale în
existenţa socială.
Una din primele determinări a normelor sociale a fost elaborată de psihologul şi filosoful
german W. Wundt, care susţinea că „orice normă este iniţial o regulă pentru voinţă şi în această
calitate ea reprezintă, mai întâi de toate, o dispoziţie pentru viitoarea acţiune care trebuie să fie
selectată şi ca urmare, în al doilea rând, apare sub formă de prescripţie pentru evaluarea faptelor
înfăptuite anterior” [269, p.10]. Definiţia în cauză fixează un şir de trăsături specifice ale normei:
1) se atrage atenţia asupra faptului că norma socială se transformă într-o modalitate de
reglementare a conduitei numai în cazul când ea este reflectată în conştiinţa individului şi este
însuşită până la acel grad ca să se transforme într-un impuls pentru structura emoţional-volitivă a
conştiinţei omului care va asigura acţiunile umane ce vor corespunde normei;
2) norma este examinată în calitate de prescripţie pentru acţiunile viitoare. Prin urmare,
norma socială constituie un model care s-a format în activitatea premergătoare, o mostră ce se
fundează pe experienţa anterioară;
3) norma socială e analizată în calitate de criteriu al evaluării ce oferă posibilitatea de a
determina regularitatea şi valoarea acţiunilor oamenilor.
Un aport semnificativ la elaborarea şi conceperea normelor sociale a fost adus prin operele
lui M. Weber şi É. Durkheim, iar mai târziu prin cele a lui T. Parsons, R. Merton, N. Smelser, T.
Shibitani. În ele predomină ideea că elementul-cheie îl constituie imperativitatea lor, capacitatea
normelor de a se transforma într-o bază cu scopul ca omul să se orienteze spre ceea ce trebuie să
facă din punctul de vedere al societăţii. Spre exemplu, T. Parsons defineşte norma socială ca „o
descriere a unei întâmplări concrete din cadrul activităţii care se referă la ceea ce trebuie de făcut”
[165, p.75]. Aceeaşi opinie o acceptă şi psihologul T. Shibitani, care examinează norma socială în
calitate de mod al acţiunii care trebuie de făcut [368, p. 143]. Într-o măsură oarecare, altfel tratează
normele sociale R. Pinto şi M. Grawitz, care susţin că norma socială este „o regulă care semnifică
că cineva este obligat să acţioneze într-un anumit mod” [169, p.48].
O concluzie originală pe marginea abordării în cauză o constituie definiţia normei sociale
formulată de N. Smelser, care consideră norma ca „regulă de comportament, credinţă şi standard ce
reglementează interacţiunile dintre oameni” [350, p.656]. Această definiţie ne oferă posibilitatea de

18
a depăşi, într-o măsură oarecare, caracterul limitat, care este propriu definiţiilor anterioare, ce
fixează numai unele semne sau trăsături specifice ale normelor sociale. Însă şi definiţia în cauză are
un şir de deficienţe. Cea mai considerabilă dintre ele constă în faptul că norma socială este tratată
doar în calitate de mijloc de reglementare a interacţiunilor dintre oameni. În opinia noastră, normele
sociale reglementează, în acelaşi timp, pe de o parte, interacţiunea omului cu mediul înconjurător
natural şi tehnologic, iar pe de altă parte, pot să se transforme într-un criteriu al evaluării
interacţiunilor dintre oameni, fiind o modalitate eficientă a reglementării, funcţionării şi stabilizării
structurilor sociale.
O altă definiţie a normei sociale, o tratează în calitate de exigenţă faţă de comportamentul
uman care este instituită de subiectul care a elaborat norma cu scopul de a ordona şi structura
acţiunile umane. În această ordine de idei, sociologul sârb D. Markovici, consemnează că „normele
sociale reprezintă reguli de comportament ale omului în societate, conform cărora el trebuie să se
comporte, în aşa fel, ca să asigure concordanţa conduitelor individuale necesare pentru înfăptuirea
funcţiilor lui sociale fundamentale” [316, p.237]. Se poate obiecta însă faptul că:
1) nu toate normele sociale constituie nişte reguli de comportament, din motiv că ele pot fi
utilizate şi în calitate de mijloc al evaluării lui;
2) nu toate normele sociale sunt menite să coordoneze conduita, comportamentul unor
indivizi în parte;
3) normele sociale pot să prescrie nu numai comportamentul, ci şi imaginea gândurilor,
sentimentelor, doleanţelor etc.
Un anumit aport la definirea normelor sociale ca fenomen social specific l-au adus şi
savanţii din fosta URSS. E. Penikov consideră că „normele sociale sunt nişte cerinţe determinate de
existenţa socială care sunt înaintate de societate (clasă, colectiv) faţă de comportamentul
personalităţii în interacţiunile ei cu unele sau altele comunităţi sau alţi oameni, faţă de activitatea
grupurilor sociale şi a instituţiilor obşteşti” [332, p.52]. Definiţia în cauză se deosebeşte de cele
precedente prin faptul că norma socială este tratată ca un fenomen social determinat de societate şi
societatea (clasa, colectivul) este considerată subiectul care întemeiază şi elaborează normele, din
motiv că în norme se reflectă necesitatea cu scopul de a ordona şi stabiliza funcţionarea normală a
proceselor sociale. Valoarea acestei definiţii constă în faptul că ea cuprinde un câmp mai larg al
acţiunii normelor sociale, deoarece include şi interacţiunile dintre asociaţiile obşteşti.
O poziţie similară o ocupă şi I. Baghiaşvili, care consideră că „norma socială este
determinată de existenţa socială şi reprezintă o dispoziţie generală care obligă (regulă de
comportament), poartă un caracter general fiind îndreptată spre reglementarea comportamentului
social semnificativ al personalităţii” [251, p. 69].
M. Bobnev abordează problema normelor sociale de pe poziţiile psihologiei şi defineşte

19
normele ca „mijloace de reglementare a interacţiunilor dintre grupuri şi membrii lor” [259, p.7]. În
continuare ea relevă că „normativitatea ca o categorie a sferei deontice specifice conştiinţei sociale
reprezintă reflectarea condiţiilor obiective şi a relaţiilor ce ţin de ceea „ce se cuvine” care se
constituie în mod obiectiv în procesul interacţiunii dintre membrii unei asociaţii” [259, p.50].
Încă un aspect al investigării normelor sociale îl constituie tentativa de a defini normele
sociale ca un efect al procesului de cunoaştere” [279, p.26]. În cazul dat, însă scapă din câmpul
viziunii cercetătorilor particularităţile unor tipuri de norme sociale care se formează în mod spontan
şi inconştient. În această ordine de idei, juristul V. Кudreavţev tratează normele ca un „produs al
cunoaşterii şi modificării în conştiinţa oamenilor a informaţiei despre trecut şi prezent, despre cele
mai raţionale moduri de comportament şi activitate care s-au confirmat în practică şi care duc pe cea
mai scurtă cale spre un rezultat util din punct de vedere tehnic şi social” [306, p.75]. Prin urmare,
normele sociale constituie un element al informaţiei, care este necesară altor oameni, atât în plan
social, cât şi în plan personal. Semnificaţia definiţiei în cauză constă în faptul, că tratând normele în
calitate de mostră, model al comportamentului real, program al activităţii practice a oamenilor, V.
Kudreavţev înscrie cercetarea problemei date în categoriile administrării, organizării şi modelării
sociale care reprezintă o nouă dimensiune de abordare a esenţei normelor sociale, ce a fost susţinută
şi dezvoltată în mod substanţial de V. Plahov [337, cap.III], care a tratat normele sociale în calitate
de formaţiuni sistemice şi funcţionale specifice, a elucidat morfologia normelor sociale, raportul
dintre norme şi activitatea umană.
Normele sociale au un conţinut divers, care depinde de caracterul relaţiilor pe care ele le
reglementează. Diverse norme sociale pot să apară pe baze diferite şi prin diferite moduri. Fiind în
mod nemijlocit incluse în activitate, unele norme nu se evidenţiază din cadrul comportamentului şi
constituie un element al lui. Fiind o mostră a unui astfel de comportament, obţinând o înţelegere
socială şi o evaluare, ele se pot transforma în nişte reguli formulate în mod riguros sau pot să
rămână sub formă de deprinderi. Alte norme se formează în baza ideilor ce există în conştiinţa
socială cu privire la fundamentele şi principiile organizării şi structurării tuturor sferelor vieţii
sociale. Al treilea tip de norme se formează în calitate de reguli optimale pentru societatea în cauză.
Efectuând un bilanţ al celor prezentate anterior cu privire la definirea normei sociale, este
necesar să menţionăm că determinarea normei prin intermediul reflectării unor anumite semne sau
funcţii specifice reprezintă o tratare destul de incompletă. Totodată, examinarea normelor sociale în
mod exclusiv în calitate de factori ai reglementării comportamentului uman nu poate pretinde la o
tratare universală a lor, din motiv că majoritatea normelor sociale se manifestă în calitate de
mijloace de reglementare nu numai a relaţiilor dintre oameni, ci şi reprezintă o măsură a ordonării
sistemelor structurate, în rolul cărora acţionează diverse asociaţii obşteşti şi reglementează
conexiunile atât în interiorul acestora, cât şi între ele.

20
 Prin urmare, pentru asigurarea plenitudinii conceperii noţiunii „normă socială”, este
necesară o abordare interdisciplinară, sistemică şi integrală a tuturor semnelor şi funcţiilor normelor
sociale, a însuşirilor particulare şi a posibilităţilor lor, a interacţiunii dintre ele în procesul asigurării
ordinii şi stabilităţii în cadrul existenţei sociale.
În baza studiului efectuat, considerăm că există necesitatea de a înainta o definiţie proprie
care va deveni un fundament al investigaţiei noastre: „n o r m e l e s o c i a l e s u n t n i ş t e l e g i ,
reguli, exigenţe, mijloace de reglementare a interacţiunilor sociale edificate
în baza unor valori semnificative, care poartă un caracter prospectiv şi
teleologic, care se extind atât asupra raporturilor omului cu natura şi
societatea, cât şi a celor dintre individ şi colectivitate prescriind
comportamentul, modul de desfăşurare a unei acţiuni viitoare care trebuie
făcută, fiind utile atât pentru societate şi colectivitate, cât şi pentru
i n d i v i d ”.
Principala funcţie socială a normei este aceea de a stabili în cadrul societăţii o ordine şi o
stabilitate, o formă ideală a comportamentului, un model prescriptiv pentru ceea ce trebuie să fie, şi
nu pentru ceea ce este, de aceea normele sociale poartă un pronunţat caracter deontologic.
În acest context, conceptul filosofic de ordine implică o serie de note definitorii, între care:
pluralitate de entităţi distincte, forme comportamentale interconexate, uniformitate şi regularitate
necesare [58, p. 113].
Filosofii români ai dreptului Gh. Mihai şi R. Motică susţin că „ordinea constituie o
distribuţie spaţio-temporală conform cu anumite tipare sine-qua-non, o regularitate dinamică sau
statistică, o uniformitate concomitentă sau/şi în succesiune a entităţilor, aflate într-o conexiune
sistemică într-o modalitate oarecare; termenul „modalitate” trebuie nuanţat: pe făgaşul existenţei
entităţilor, în universalitatea lor, modalitatea este de tip necesar; ordinea are atributul necesităţii sau
nu este ordine” [151, p. 237]. În acelaşi timp, afirmă filosoful moldovean Al. Roşca, „pentru a
funcţiona efectiv şi a-şi realiza cu succes obiectivele comunitare..., dezvoltarea umană etc.,
societatea are nevoie de ordine fundamentată pe principii, norme şi valori asimilate şi practic
realizate atât de cetăţenii de rând, cât şi de diriguitorii de diferite niveluri [196, p. 5].
În procesul constituirii unui întreg organizat tot timpul ordinea şi dezordinea, armonia şi
lipsa de armonie sunt categorii polare, se presupun şi se opun în mod reciproc, deoarece ordinea nu
este niciodată absolută şi nici dezordinea nu poate fi totală. Ele nu numai că se neagă, ci şi se
condiţionează reciproc, fiecare dintre ele posedă nu numai un conţinut negativ, ci şi unul pozitiv:
necoincidenţa (variabilitatea) în cazul lipsei de armonie este nu mai puţin obiectivă, plină de
conţinut decât coincidenţa (conservarea) în cazul armoniei [349, p.193]. Totodată, prin procesele
disipative, haotice se pot crea condiţii pentru apariţia unor noi structuri neliniare. Trebuie să ţinem

21
cont şi de faptul că ordinea în natură, ordinea în societate, ordinea în gândire sunt zone
interdependente şi interferente ale ordinii în univers în general. În această ordine de idei, filozoful
moldovean P. Rumleanschi relevă că în dezvoltarea societăţii postmoderne „haosul de la micronivel
constituie un principiu constitutiv, factor iniţiator pentru ieşirea societăţii moderne pe propria cale
de evoluţie, spre stabilirea societăţii informaţionale... pentru viitor, cere abordarea unei ideologii cu
caracter integrativ care va manifesta o atitudine evoluţionist-instituţionalistă, prezentând o sinteză a
diferitor atitudini teoretice în realizarea reformelor economice” [202, p.57]
Normele sociale sunt multiple: e c o n o m i c e , ecologice, tehnice, morale,
tradiţionale, politice, corporative, religioase, estetice, de drept, de
d e o n t o l o g i e p r o f e s i o n a l ă etc. Momentul în care regulile şi normativele economice sau
morale obţin formă normativă juridică coincide cu acela în care apare o reacţie organizată din partea
grupului social determinat, în cazul nesocotirii lor din partea unor indivizi din interiorul lui. Astfel,
norma juridică se naşte nu în momentul în care a fost sancţionată de stat, ci în momentul în care
spiritul indivizilor care constituie societatea a conştientizat necesitatea ca norma să fie consacrată,
sancţiunea în sine având doar o importanţă secundară. Or, acest moment coincide cu apariţia
societăţii şi, implicit, a omului ca fiinţă socială.
În acest context este important a efectua o tentativă de a expune pentru început câteva
consideraţii privind ordinea normativă din societate.
Este evident că existenţa oricărui individ ca fiinţă socială presupune o serie de obligaţii
exercitate pe tot parcursul ciclului său de viaţă, obligaţii concretizate într-o serie de norme dintre
care unele se completează reciproc, altele apar contradictorii faţă de altele, fiind specifice unor
grupuri de interese diferite. Aceste norme nu se exclud însă unele pe altele, fiindcă totalitatea
acţiunilor umane implică o multitudine de valori, interese şi motivaţii, care creează dinamica
societăţii ca un tot întreg.
Caracterul variat al acestor norme, ca şi modul lor specific de funcţionare în condiţii diverse
ale existenţei umane, creează, în viziunea sociologului român S. Rădulescu, acea ordine normativă a
unei societăţi, în temeiul căreia apare reglementată desfăşurarea şi funcţionarea raţională a vieţii
sociale [188, p.47-48].
Totodată, este necesar, în opinia noastră, să remarcăm că ordinea normativă poate fi
concepută numai în raport cu conceptul global de cultură a unei societăţi. Reprezentând un sistem
de valori, cultura apare ca un ansamblu structurat de cinci momente constitutive [40, p.410-411].
P r i m u l dintre acestea îl constituie momentul c o g n i t i v : reflectarea mai mult sau mai puţin
adecvată a unor legi, fapte sau procese de ordin natural sau social, de natură obiectivă sau
subiectivă. Practica însăşi este o premisă obligatorie şi bază a culturii, dar ea nu se integrează ca
atare în sfera acesteia, ci numai prin caracterul său cumulativ şi creativ, susceptibil de generalizare

22
şi transmitere în spaţiu şi timp. Cultura nu este posibilă la scara adaptării spontane, biologice, ea
presupune transformarea conştientă a lucrurilor pe baza înţelegerii şi utilizării însuşirilor şi legilor
lor.
A l d o i l e a m o m e n t constitutiv este cel a x i o l o g i c : raportarea rezultatelor cunoaşterii la
necesităţile sau aspiraţiile omului, aprecierea critică a acestor rezultate, ca valori, în funcţie de
interesele social-umane. Intervenind în calitate de organizare colectivă a acţiunii sociale, valorile
reprezintă fundamentul vieţii colective a unei societăţi, principalul reper critic în funcţie de care se
organizează ideile, sentimentele şi comportamentele membrilor, fiindcă modalitatea de desfăşurare
şi rezultatele unei activităţi sunt raportate întotdeauna la necesităţile, aspiraţiile şi interesele
generale ale colectivităţii. Datorită valorii, omul „învaţă” să se desprindă din prezentul imediat, să
„memoreze” experienţa colectivă a comunităţii din care face parte, să anticipeze şi să dea valoare
creaţiilor sale. Valorile au o importanţă deosebită pentru dezvoltarea relaţiilor interumane din motiv
că realizează punţi de legătură între membrii societăţii cu activităţi diferite. Ele impun atitudini
unificatoare şi prin aceasta îndeplinesc o funcţie integratoare, contribuind la funcţionarea şi
menţinerea grupurilor şi comunităţilor umane. Cooperarea indivizilor în cadrul vieţii sociale nu este
posibilă fără existenţa unei ierarhii comune de valori. Astfel, are loc interacţiunea dintre individ şi
comunitate, care nu duce la identitate, fiindcă necesitatea izvorâtă de la societate nu poate fi însuşită
în întregime şi într-o formă pură de individ, din motiv că întotdeauna intervin factorii tangenţiali
care fac ca această asimilare să fie mai mult sau mai puţin adecvată. Antinomia dintre necesitate şi
individ este în permanenţă atenuată de valoare care, prin conţinutul ei, se înscrie în complexul de
determinaţii ale individului. Prin urmare, individul nu asimilează necesitatea în substanţa ei brută,
ci, prin intermediul valorii, o decantează, sintetizând-o în formele accesibile lui, înlăturând ceea ce
este depăşit şi ceea ce nu se înscrie în sfera de interese a timpului lui.
Valoarea focalizează cele două aspecte ale raportului dintre individ şi societate, fiindcă, pe
de o parte, societatea se deplasează în direcţia individului, iar pe de altă parte, individul permanent,
tinde să facă paşi în direcţia societăţii. Fiind surse fundamentale ale motivaţiei şi finalităţii
activităţilor sociale, valorile constituie evaluări simbolice de maximă generalitate ale actelor şi
scopurilor umane, standarde ideale de comportament, resimţite ca obligaţii individuale de către
fiecare membru al societăţii. Din această cauză, socializarea într-o anumită cultură presupune, în
primul rând, internalizarea valorilor, cultura, în înţelesul său global, fiind ea însăşi un univers de
valori în permanentă acţiune şi interacţiune.
Momentul valorizator vizează procesul, individual sau colectiv, în care se conferă valoare
unor produse naturale sau sociale, transformându-le în elemente culturale. Valoarea există potenţial
(înainte de actul valorizării), dar obţine realitate numai în urma aprecierii, valorizării. Totodată,
după cum remarcă, pe bună dreptate, logicianul rus A.A. Ivin, trebuie să existe şi o atitudine

23
valorică ce îşi găseşte expresia în normele sociale [288, p.59]. Domeniul lor este destul de eterogen
şi include legi, reguli de diferite genuri (regulile gramaticii, ritualurile etc.), comenzi, directive,
norme tehnice, norme morale etc. În orice societate există reguli, indicaţii sau prescripţii care
recomandă unele modele de acţiune, mijloace de orientare pentru transpunerea în practică a
valorilor sociale. Esenţa acestor reguli, indicaţii sau prescripţii e de natură normativă,
concretizându-se în norme specifice care încorporează diverse valori. În acelaşi timp, exprimând
formele şi realităţile vieţii sociale, valorile reprezintă „standarde ideale” de comportament, resimţite
ca obligaţii individuale de către fiecare membru al unei societăţi, motiv pentru care integrarea într-o
anumită cultură presupune, în primul rând, cunoaşterea, acceptarea şi interiorizarea acestor valori.
Din cauză că valorile nu sunt legate direct şi apropiat de conduite, pentru a putea fi percepute şi
acceptate de indivizi, ele sunt traduse în anumite forme prin intermediul normelor sociale, care sunt
în esenţă reguli sau prescripţii orientative pentru exprimarea în practică a valorilor.
A l t r e i l e a m o m e n t , cel c r e a t i v , este momentul-cheie al constituirii culturii. Creaţia
este factorul cel mai dinamic al procesului social. Prin creaţie are loc saltul de la un fapt natural sau
social, individual sau colectiv, de la un act psihic sau cognitiv la un fapt de cultură. Nu poate fi
vorba de cultură decât acolo unde intervine omul cu facultăţile şi forţa sa creatoare.
A l p a t r u l e a m o m e n t , cel p r a x i o l o g i c are în vedere generalizarea socială şi
asimilarea critică a valorilor culturale. De asemenea, această componentă se referă la integrarea
culturii în cadrul practicii sociale, la realizarea funcţiei sale sociale şi a rosturilor ei umane.
A l c i n c i l e a m o m e n t , cel c o m u n i c a ţ i o n a l – valorile culturale se realizează ca atare,
există ca valori şi chiar se desăvârşesc, îşi amplifică potenţialul formativ-cultural prin circulaţie şi
integrare în modurile de viaţă şi de muncă a oamenilor, în universul spiritual al gândirii şi simţirii
lor.
În această ordine de idei, ne raliem opiniei lui I. Craiovan, potrivit căreia orice cultură
conţine trei componente majore:
1) un sistem de acţiune, care cuprinde o totalitate de modele de realizare a activităţilor
umane;
2) un sistem normativ, care specifică în ce mod şi conform căror norme trebuie să acţioneze
membrii unei societăţi, pentru a-şi exercita drepturile, datoriile şi responsabilităţile;
3) un sistem de produse materiale şi simbolice, apărute ca rezultat al acţiunii şi interacţiunii
umane şi care influenţează modul de viaţă [58, p. 114].
Normele sociale, în ansamblu, prin însuşirea lor de emanaţii ale conştiinţei colective a
societăţii, reprezintă elemente principale de raţionalizare şi normalizare a conduitelor, contribuind
la stabilirea continuităţii în dezvoltare a vieţii sociale, la stimularea contribuţiei indivizilor la
existenţa colectivă şi la predictibilitatea acţiunilor umane în conformitate cu schemele şi modelele

24
culturale dominante, valorizate pozitiv în societatea respectivă. Prin intermediul lor, societatea, în
calitatea sa de ansamblu coerent de relaţii şi acţiuni sociale, elaborează un sistem normativ
referenţial care permite membrilor să se comporte în mod inteligibil şi comprehensibil, adică
normal. În acest sens, normalul înseamnă ceea ce se manifestă ca fiind uzual sau obişnuit, în mod
compatibil cu codurile morale şi legile de conduită, cu criteriile de natură socială şi culturală care
definesc generalitatea şi năzuinţa conduitei umane.
De vreme ce prin esenţa lor normele reprezintă obligaţii ferme care stabilesc „ce trebuie” sau
„ce nu trebuie” să gândească, să spună sau să facă, în anumite condiţii, fiinţele umane, aceasta nu
înseamnă că indivizii nu se pot abate de la cerinţele acestora sau nu pot să-şi elaboreze conduite şi
acţiuni aflate, în mod sistematic, în conflict cu normele sociale. Pe de altă parte, nu toate normele au
acelaşi grad de acceptabilitate socială, după cum nu orice normă este însoţită de o forţă coercitivă
suficientă pentru a putea asigura exigenţele respectării ei obligatorii. Posedând stiluri de viaţă
alternative, unele grupuri pot adopta norme pe care alte grupuri sociale le ignoră sau chiar le
resping. Conţinutul unei norme a unei comunităţi umane se defineşte, prin urmare, printr-o mare
variabilitate socială şi culturală, distinctă de conţinutul normelor acceptate de către o altă
comunitate. Totodată, în plan istoric, conţinutul unei norme se poate schimba astfel încât
prescripţiile ei, extrem de coercitive la un moment dat, pot dispărea sau deveni simple exerciţii de
virtute socială (spre exemplu, normele religioase sunt ilustrative în această privinţă). De multe ori,
individul nici nu este conştient de geneza sau de modul de funcţionare a unor norme pe care le
respectă nu din teamă, ci în virtutea preluării tradiţiilor culturale ale comunităţii sociale din care
face parte (spre exemplu, respectul acordat celor vârstnici, respectarea „codului manierelor
elegante” care sunt utile pentru a confirma identitatea sau apartenenţa unui om la un anumit grup
social etc.). Odată cu dezvoltarea societăţii, creşte numărul operaţiilor care sunt îndeplinite în mod
automat, fără ca omul să mediteze asupra lor, deoarece nu este necesar de a efectua asemenea
acţiuni pentru că alţi oameni au interpretat şi controlat utilitatea şi eficienţa lor. Alteori, sancţiunea,
cea juridică sau cea cu caracter moral (dezaprobarea, ridiculizarea etc.), este aceea care decide
respectarea normei [188, p.63-64].
În opinia noastră, la cele spuse de S. Rădulescu am putea adăuga că o importantă exigenţă
de ordin metodologic, care trebuie să fie respectată în procesul investigării esenţei şi naturii
normelor sociale este tratarea lor, în mod special, în calitate de măsuri sociale specifice, de reguli.
Totodată, ele trebuie să fie tratate reieşind din caracterul lor sistemic. Este evident că natura
normelor sociale nu poate fi explicată numai în baza reprezentărilor despre societate în calitate de
sistem dinamic care se autoorganizează. Formarea, consolidarea şi transmiterea de la o generaţie la
alta a normelor sociale reprezintă un element important al funcţionării societăţii. În această ordine
de idei, un rol deosebit îl joacă teoria generală a sistemelor care posedă un statut gnoseologic,

25
logico-metodologic şi ontologic [349, p.40]. Filosoful rus Iu. Urmanţev a scos la iveală legea
sistemică ce rezultă din faptul că orice obiect-sistem aparţine cel puţin la un sistem de obiecte ale
speciei în cauză. El a demonstrat că orice sistem (material sau ideal, static sau dinamic)
funcţionează, se dezvoltă sau se transformă în alte sisteme în baza anumitor legi ale compoziţiei
[349, p.48]. Legile în cauză asigură unitatea, stabilitatea funcţionării şi dezvoltării sistemului dat şi
reprezintă restricţiile (condiţiile-limită) la care sunt supuse elementele constitutive şi relaţiile dintre
ele. „Diverse legi economice, norme juridice şi morale, tradiţii şi alte restricţii obiective sau
subiective, susţine filosoful moldovean E. Mohorea, limitează realizarea unora din multiplele forme
posibile ale proceselor, relaţiilor, acţiunilor umane şi prin aceasta limitează libertăţile indivizilor şi a
colectivităţilor” [155, p.193]. Considerăm că este necesar, în această ordine de idei, de a utiliza
principiul structural-funcţional, analiza şi sinteza structurală, ce îi sunt proprii, care străbate toate
aspectele abordării sistemice – componentele, structura, funcţionarea, integrarea sistemelor.
Caracterul sistemic al normelor sociale, relevă filosoful rus V. Plahov, e în mod direct legat
de faptul că substanţa lor o constituie: a) relaţiile (sistemice, sociale); b) înseşi normele sociale prin
esenţa lor sunt nişte formaţiuni sistemice complicate; c) normele sociale se realizează în cadrul
anumitor sisteme sociale şi exercită un şir de funcţii sistemice [337, p.8].
Fondatorul logicii deontice, finlandezul G.H. von Wright, evidenţiază o structură logică
standard a normelor sociale prescriptive, în care distinge şase „componente”, „ingrediente” sau
„părţi”: caracterul, conţinutul, condiţia de aplicare, autoritatea, subiectul şi ocazia [242, p.88-98].
Caracterul, conţinutul şi condiţia de aplicare constituie nucleul normei, iar autoritatea, subiectul şi
ocazia pot fi caracteristici unice ale prescripţiilor ce nu revin altor tipuri de norme.
C a r a c t e r u l unei norme variază în funcţie de felul în care norma stipulează că ceva trebuie
sau nu poate să fie sau să fie făcut. Dacă o prescripţie stipulează că un anumit lucru trebuie să fie
făcut, noi o numim comandă sau ordin, iar dacă un anumit lucru poate să fie făcut o numim,
permisiune. Totodată, dacă ea stipulează că un anumit lucru nu trebuie să fie făcut, o numim
interdicţie sau prohibire.
Prin c o n ţ i n u t u l normei înţelegem ceea ce trebuie sau poate, sau este interzis să fie sau să
fie făcut. Din punctul de vedere al conţinutului lor, normele se pot împărţi în două grupuri
principale: norme de acţiune (acte şi abţineri) şi norme de activitate.
C o n d i ţ i a care trebuie îndeplinită pentru ca să existe o posibilitate de realizare a ceea ce
constituie conţinutul unei norme date o putem numi condiţie de aplicare a normei. Din punctul de
vedere al condiţiilor lor de aplicare, normele se pot împărţi în categorice şi ipotetice.
Prin a u t o r i t a t e se înţelege agentul care dă sau emite prescripţia. Ea ordonă, permite sau
interzice unor subiecte să înfăptuiască unele lucruri în unele ocazii. Prescripţiile, considerate că ar
avea drept sursă un agent supra-empiric, sunt numite teonome (porunci sau legi ale divinităţii).

26
Prescripţiile ale căror autorităţi sunt agenţii empirici sunt numite pozitive (legile statului,
ordonanţele judecătoreşti, statutele unei corporaţii etc.).
Prin s u b i e c t u l unei prescripţii se înţelege agentul cărora li se adresează sau li se dă
prescripţia, care poate fi particulară sau generală. Prescripţia este particulară în raport cu subiectul
ei atunci când ea se adresează unui anumit individ specificat. Totodată, o prescripţie este generală în
ceea ce priveşte subiectele ei atunci când se adresează fie tuturor oamenilor, fără restricţii (legile
morale general-umane), fie tuturor oamenilor care satisfac o anumită descriere (legile statului).
O c a z i a constă în menţionarea unei locaţii temporale, adică a unui moment sau interval
temporal. O prescripţie care este emisă exclusiv pentru o ocazie specificată este numită particulară,
iar o prescripţie care este emisă pentru un număr nelimitat de ocazii este numită generală.
Normele sociale au un caracter bilateral de vreme ce particularitatea iniţială a existenţei lor
constă în faptul că esenţa normelor se manifestă în calitate de reguli şi specie de măsură socială. Ele
există concomitent atât sub formă de realitate, cât şi sub formă de imagini ideale, care ne oferă
posibilitatea interpretării normelor sociale ca măsuri reale, asimilate în mod subiectiv. În acelaşi
timp, ele servesc drept bază pentru utilizarea subiectivă ulterioară a acestor norme în calitate de
mijloace de cunoaştere şi de însuşire practică a realităţii.
Funcţia de măsură a normelor sociale se realizează prin actul subiectiv al măsurării. În
procesul corelaţiei dintre individ şi realitate apare relaţia de măsură şi se constituie o situaţie de
măsurare. Funcţia măsurii se reduce, în acest caz, la fixarea relaţiilor sociale ce devin un obiect al
măsurării. În mod similar, ea se manifestă şi în plan funcţional, atunci când subiectul se confruntă
cu normele şi regulile sociale. Prin intermediul normelor este fixată o anumită ordine, se afirmă
caracterul legitim al relaţiilor sociale şi structurile constante ale conexiunilor sociale. În această
ordine de idei, normele sociale pot fi determinate ca modalitate socială de fixare şi raţionalizare a
relaţiilor sociale elaborate în cadrul evoluţiei socioculturale a civilizaţiei umane. Incluzând o serie
de reguli de conduită şi comportament, prin care sunt impuse, permise sau interzise anumite acţiuni
sociale, după cum remarcă sociologul român D. Banciu, „normele conduc la: a) stabilirea anumitor
roluri sociale pe care trebuie să le exercite indivizii în diferite situaţii, roluri ce includ atât
„aşteptările” individului în raport cu ceilalţi, cât şi „aşteptările” celorlalţi indivizi faţă de
comportamentul eventual al individului; b) raţionalizarea vieţii sociale, prin elaborarea de reguli
eficiente, capabile să ghideze şi să controleze acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale, asigurând
astfel concordanţa între diferite scopuri şi mijloace pe care le utilizează indivizii; c) asigurarea
sociabilităţii şi predictibilităţii comportamentelor, prin instituirea unor modalităţi şi mijloace de
control social, capabile să evalueze diferitele comportamente şi acţiuni contencioase” [20, p.94].
V. Plahov susţine că acţiunea subiectivă a măsurării posedă o structură morfologică proprie
[337, p.11] alcătuită din două acte subiective ce sunt într-o conexiune dialectică – gnoseologic şi

27
pragmatic. Esenţa actului gnoseologic constă în reflectarea realităţii obiective şi edificarea în
conştiinţa subiectului a imaginii sau modelului lui ideal, iar esenţa actului pragmatic constă în
proiectarea subiectivă (extrapolare, aplicare, inversiune etc.) formată în urma cunoaşterii legităţilor
reale ale imaginii ei gnoseologice şi formarea în baza lui a modelului asupra unui sau altui obiect
real cu scopul evaluării, utilizării şi însuşirii lui etc. Totodată, are loc şi edificarea obiectului real în
conformitate cu legile ce au fost cunoscute, adică a comportamentului subiectiv, a activităţii
practice a oamenilor.
Reflectarea poate fi mai mult sau mai puţin completă şi adecvată, dar poate fi şi viceversa.
În ultimul caz, imaginea normativă obţine o existenţă independentă şi se poate rupe, din ce în ce
mai mult, de modelul reprezentat de el al comportamentului real. În această calitate, imaginea
normativă începe să influenţeze treptat practica socială a oamenilor, deformând experienţa lor
socială în domeniul formelor practice de interacţiune. Concomitent, imaginile normative pot să
reflecte nu numai ceea ce s-a constituit şi există în realitate, dar şi ceea ce nu există, dar este de dorit
să fie. Din această cauză, normele sociale, fiind o formă ideală de reflectare şi consolidare a
realităţii, sunt, de multe ori, interpretate în calitate de mijloace de a introduce în ea anumite
schimbări.
Este evident că obiectul măsurii ideale în plan gnoseologic este primar, iar obiectul
cunoaşterii, cu ajutorul căruia se efectuează această măsurare, în plan pragmatic, este secundar. Prin
urmare, ele pot să nu coincidă, atât în spaţiu şi timp, cât şi din punct de vedere substanţional,
atributiv şi funcţional, iar în anumite cazuri pot să se deosebească în mod esenţial.
O trăsătură caracteristică a normelor sociale o constituie faptul că ele se cristalizează pe
fundalul relaţiilor sociale şi sunt lipsite de factorul material în sens fizic. Totodată, specificul
normelor sociale este determinat şi de funcţiile pe care le exercită ele în societate. În acest context,
pentru a asigura consensul şi ordinea, printr-o participare comună la viaţa socială, afirmă S.
Rădulescu, norma socială poate avea următoarele efecte din punctul de vedere al raţionalizării vieţii
sociale: a) creează drepturi, obligaţii sau interdicţii care materializează diferite relaţii, interese,
scopuri şi idealuri sociale, stimulându-le pe cele dezirabile şi sancţionând pe cele indezirabile; b)
asigură sociabilitatea umană, prin dirijarea, în mod convergent, a acţiunilor şi conduitelor
individuale, creând astfel, o „logică” a acestora, orientativă pentru membrii societăţii; c) permite
evitarea conflictelor şi tensiunilor prin limitarea reciprocă a voinţelor individuale şi întărirea
coeziunii colective; d) întăresc sentimentele de solidaritate socială şi securitatea indivizilor în raport
cu eventualele agresiuni sau acte de violenţă care ar putea fi exercitate asupra lor; e) stabilesc reguli
de conduită, stipulând cum trebuie să acţioneze sau cum trebuie să se comporte cineva în condiţii
sociale determinate, pentru a ajunge la un rezultat eficient şi dezirabil [188, p.59].
Prin urmare, normele sociale au menirea de a ordona relaţiile interumane, de a îndrepta

28
comportamentul subiectiv pe făgaşul constructiv, în anumite limite. Aşadar, putem constata că
normele sociale reprezintă prin esenţa lor nişte formaţiuni sistemico-funcţionale chemate să
reglementeze, să organizeze şi să consolideze relaţiile sociale. Întrucât normele sociale nu indică
ceea ce este sau ceea ce se întâmplă într-o societate, ci numai ceea ce trebuie să fie sau ceea ce ar
trebui să se întâmple în societate, finalitatea lor definitorie constă, în opinia sociologului român Gh.
Basiliade, în nivelarea aşteptărilor lor sociale, aplanarea şi rezolvarea potenţialelor surse de conflict
şi tensiuni sociale dintre indivizi şi grupuri, prin „ungerea” mecanismului relaţiilor sociale şi
interpersonale [22, p.31]. În virtutea acestor funcţii, ele reprezintă un factor specific al proceselor
sistemice din societate.
În cadrul concepţiilor cu privire la teoria normelor sociale şi a funcţiei lor de reglementare
normativă a comportamentului uman, V. Plahov, evidenţiază o categorie fundamentală – „situaţia
normativă” [337, p.15], care reprezintă o varietate specifică a situaţiei de măsurare. Situaţia
normativă apare numai cu o condiţie, numai în cazul în care reflectarea legităţilor obiective a
relaţiilor sociale, măsurările imanente se realizează prin intermediul imaginii normative. Formarea
imaginii normative în procesul raportului gnoseologic al subiectului faţă de realitate şi realizarea
prin intermediul acestei imagini a funcţiilor pragmatice, în primul rând, a măsurării normative a
comportamentului uman şi a activităţii lui, reprezintă un moment esenţial al situaţiei normative.
Prin urmare, situaţia normativă poate fi reprezentată ca o totalitate de condiţii ce asigură
comportamentul normativ al oamenilor [337, p. 15].
Considerăm că problema dezvoltării imaginii normative trebuie examinată luând în calcul
două aspecte. Î n p r i m u l r â n d , în legătură cu dezvoltarea normei reale ce reprezintă obiectul
reflectării, iar în a l d o i l e a r â n d , în calitate de proces relativ independent şi determinat de un şir
de legităţi specifice proprii imaginii normative în calitatea sa de sistem gnoseologic.
Schimbarea imaginii normative şi a normei reale se produce atât în mod extensiv, cât şi în
mod intensiv. Pentru normele ce se dezvoltă în mod intensiv sunt caracteristice transformările
structurale: progresive, în cazul complicării conţinutului, trecerii la niveluri structurale superioare
etc., regresive, în cazul restrângerii, a trecerii la niveluri inferioare, a degradării, descompunerii etc.
În calitate de exemplu a unor forme tipice ale normelor sociale dinamice pot servi tradiţiile
creatoare, revoluţionare, iar ca exemplu al normelor sociale ce se schimbă la acelaşi nivel complicat
sunt legile juridice pozitive. Totodată, normele statice există prin intermediul unor multiple
standarde sociale, obiceiuri etc.
Normele sociale, în opinia lui V. Plahov, reprezintă o expresie a necesităţii cunoscute, nu a
oricărei necesităţi, ci numai a acelei necesităţi care există sub formă de imagine normativă, adică
reguli, imagini, matrice ale comportamentului şi a activităţii oamenilor şi prin aceasta ele se
deosebesc de noţiunea „normă” care este mai amplă şi se utilizează pentru a marca legităţile ce nu

29
au devenit un obiect al reflectării sociale [337, p.24]. Ne raliem acestei opinii şi, pornind de la ea,
vom vorbi în continuare despre normele sociale în sensul îngust al cuvântului. În acest context, S.
Rădulescu concretizează necesitatea respectării normelor prin: a) necesitatea de a oferi un suport
raţional actelor şi conduitelor noastre, de a le face accesibile celorlalţi; b) necesitatea firească a
raţionalizării acţiunilor, cu alte cuvinte capacitatea de a alege în atingerea scopurilor cele mai
eficace şi eficiente mijloace; c) nevoia firească de a obţine recunoaştere, identitate şi securitate
socială şi personală, de a nu ne izola de semenii noştri, acţionând şi comparându-ne în asemenea
mod încât să evităm conflictele şi neînţelegerile şi să ne putem racorda la acţiunile şi conduitele
celorlalţi; d) dirijarea sociabilităţii umane în sensul dorit de societate şi asigurarea predictibilităţii
acţiunilor şi conduitelor de o manieră încât să producă un efect scontat, anticipat şi dezirabil [188,
p.27].
Spre deosebire de opiniile unor oameni de ştiinţă, ca spre exemplu S. Porosenkov, care
susţin că normele sociale reprezintă „reflectarea ideală a realităţii obiective în normativitatea
formelor conştiinţei sociale” [340, p.138-139], considerăm că ideal poate fi numai o anumită
imagine normativă, adică norma socială în una din manifestările şi consemnările sale multiple.
În acelaşi timp, studiul efectuat asupra situaţiei normative oferă posibilitatea de a conchide
că norma socială reprezintă nu pur şi simplu o formaţiune sistemică, ci una metasistemică.
Caracterul semnificativ şi codificat al normei sociale poate avea o influenţă, într-un mod esenţial,
asupra existenţei ei şi asupra acţiunilor sociale. Printre altele, în anumite cazuri, este posibil ca actul
gnoseologic să se simplifice şi să se scurteze în mod esenţial, să se transforme din euristic,
productiv (constructiv) în reproductiv. În acest caz, cunoaşterea normelor sociale se reduce la
însuşirea de către subiect a cunoştinţelor acumulate în cadrul experienţei sociale şi fixarea lor în
unele sau alte sisteme de coduri. Dacă în situaţia normativă productivă toate relaţiile ce sunt formate
şi verigile sistemului sunt reprezentate în mod deplin, atunci în situaţia normativă reproductivă
momentele euristice ale actului gnoseologic sunt în mod dialectic scoase, ascunse în cunoaşterea
normativă. Aceasta înseamnă că subiectul cunoscător nu cheltuie nici un efort pentru a rezolva
sarcinile de a studia normele, el obţine cunoştinţele despre ele prin intermediul canalelor de
comunicare socială, în procesul instruirii, educaţiei şi comunicării. Astfel, subiectului nu îi rămâne
decât să însuşească cunoştinţele deja existente, iar după aceea ele încep să-şi manifeste acţiunea
pragmatică asupra subiectului. În această ordine de idei, atragem atenţia asupra faptului că acest
moment important al procesului de asimilare a normelor sociale a fost ignorat în mod conştient în
epoca totalitară şi continue să fie ignorat şi în prezent, prin negarea mecanismelor tradiţionale de
transmitere a experienţei şi a comportamentului uman. Aceasta a dus la un şir de fenomene negative
cu care se confruntă societatea noastră până în prezent. Pentru a depăşi această situaţie este necesar

30
de a reveni la mecanismele tradiţionale de reglementare a conduitei umane acumulate de poporul
nostru timp de veacuri.
Situaţia normativă se cristalizează şi se decantează odată cu includerea subiectului în
sistemul de relaţii sociale. După cum am remarcat anterior, momentul iniţial al situaţiei normative îl
constituie actul gnoseologic, adică cunoaşterea legilor obiective şi a legităţilor sistemului de relaţii
sociale cu care subiectul se află într-o conexiune şi interacţiune. Î n p r i m a f a z ă are loc procesul
de abstractizare şi de fixare în mod subiectiv a relaţiilor sociale ce îi oferă posibilitate subiectului să
se orienteze prin intermediul lor şi să-şi organizeze activitatea în conformitate cu necesitatea
cunoscută.
Este necesar să remarcăm şi faptul că o condiţie importantă a apariţiei situaţiei normative o
constituie formarea în conştiinţa subiectului a imaginii normative. Prin intermediul acestui termen,
înţelegem anumite construcţii de ordin deontic – reguli, decrete, teze din statutul unor corporaţii etc.
La această fază a mişcării sale prin ciclul normativ, structura reflectată a relaţiilor sociale în urma
multiplelor acţiuni logice, subiective şi practice, se transformă şi devine un element important al
construcţiei ce este în stare să execute diverse funcţii pragmatice. Astfel, apare şi se cristalizează
norma socială în conştiinţa individuală şi cea socială. Acest fenomen, în literatura de specialitate,
mai este numit dispoziţie.
Î n f a z a a d o u a a dezvoltării lor ciclice, normele sociale au un scop bine determinat – a
ordona, organiza activitatea subiectivă, comportamentul oamenilor în conformitate cu necesităţile
sociale. Prin urmare, structura comportamentului subiectiv al acţiunilor oamenilor şi structura care
este proprie imaginii normative trebuie să se afle în relaţii de coincidenţă şi concordanţă. Scopul şi
conţinutul actului pragmatic constă tocmai în a aduce în concordanţă comportamentul subiectiv al
omului şi acţiunile lui cu dispoziţiile ce se conţin în normele sociale, a face ca indivizii să se
comporte şi să acţioneze într-un mod tipic, inteligibil şi comprehensibil, adică normal. În acest
context, în opinia lui S. Rădulescu, noţiunea de normal are două semnificaţii principale: a) ceea ce
este uzual sau obişnuit, compatibil cu regulile dezirabile fixate de o anumită cultură; b) ceea ce
trebuie să se manifeste ca imperativ dezirabil sau ca ideal [188, p.31]. Prin urmare, actul pragmatic
se soldează cu astfel de fenomene sociale precum: „comportament normativ”, „acţiune normală”,
„atitudine corectă” etc., care reprezintă nu altceva decât structurile derivate ale relaţiilor sociale
care, mai mult sau mai puţin, corespund structurii imaginii normative, dispoziţiei normei sociale.
Prin formarea şi consolidarea lor se consemnează faza finală a imaginii normative.
Caracterul original al situaţiei normative constă în faptul că ea se constituie în cadrul
relaţiilor intersubiective şi este, prin esenţa sa, intersubiectivă. Obiectul actului gnoseologic în ciclul
normativ îl constituie relaţiile între oameni, relaţiile care iau forma unor legi specifice – norme.

31
Astfel, funcţiile gnoseologice şi pragmatice, ce sunt proprii normelor sociale, pot să se realizeze
numai cu condiţia conexiunii relevante a subiecţilor în calitate de participanţi ai situaţiei normative.
Fiind nişte structuri funcţionale deosebite, normele sociale execută un şir de funcţii care se
generalizează în crearea sistemelor. Natura sistemic-funcţională a normelor sociale se
materializează în procesele de administrare şi reglementare ce duc spre ordonarea relaţiilor sociale
care edifică comportamentul subiectiv, organizează activitatea individuală şi de grup a oamenilor.
Acest lucru este posibil în virtutea faptului că normele sociale reprezintă un tip specific al
informaţiei sociale, iar funcţionarea lor reprezintă un proces informaţional. Astfel, are loc circulaţia
informaţiei în limitele ciclului normativ.
Funcţia pragmatică a normelor sociale, la rândul ei, se divizează în alte trei funcţii
subordonate într-un anumit mod între ele. Prima dintre ele, cea inferioară după nivelul
complexităţii, este funcţia de evaluare. După conţinutul ei, norma reprezintă transferul, inversiunea
subiectivă de la un obiect la altul. A doua funcţie, mai complexă, este cea proiectivă sau
prospectivă, din motiv că conţinutul ei reprezintă determinarea viitorului. Conform conţinutului lor,
susţine filosoful rus V. Gluşakov, normele sociale se manifestă în calitate de modele informaţionale
(aprecieri, programe etc.) [275, p.13]. Funcţia a treia, cea a administrării şi reglementării, este
realizată de normele sociale în calitate de reguli ale stărilor sistemice şi ale conduitei umane.
Reliefând acest tip specific de dirijare socială – administrarea normativă, noi pornim de la
faptul că normele sociale reprezintă legea lor fundamentală, atât după conţinut, cât şi după formă.
Î n p r i m u l l o r a s p e c t , normele sociale sunt un element necesar al structurii integrale a ciclului
de administrare şi fundamentul său iniţial (genetic). Î n a s p e c t u l a l d o i l e a , normele sociale
determină conţinutul procesului de administrare şi rezultatul lui: comportamentul normativ al
subiectului care se stabileşte în urma administrării normative şi a structurii relaţiilor sociale. Din
această cauză, distincţia dintre forma şi conţinutul normei nu coincide în nici un caz cu frontiera
evidentă dintre normă (exigenţă), pe de o parte, şi faptă, pe de altă parte. Ea este mobilă şi relativă.
Pentru a efectua administrarea normativă, societatea creează un şir de instituţii sociale care
se constituie din cauza necesităţii de a rezolva în mod eficient problemele sociale şi de a utiliza
resursele ce sunt furnizate de către normele sociale. Totodată, după cum remarcă H. Brentel,
„normele sociale sunt stabile numai atunci, şi au şanse de supravieţuire evolutivă când utilizează
resursele sociale date în direcţia socială eficientă” [33, p.182].
Pornind de la cele remarcate anterior, procesul administrării normative poate fi interpretat în
calitate de determinare informativă [a se vedea: 357] a relaţiilor sociale, a activităţii umane şi a
comportamentului uman prin intermediul normelor sociale în cadrul căruia sistemul ce este
administrat şi relaţiile sociale, activitatea umană, conduita oamenilor sunt aduse în conformitate cu

32
structura normelor sociale, cu dispoziţiile lor, care sunt constituite de către subiect în legătură cu
anumite scopuri în urma cunoaşterii determinării obiective a relaţiilor sociale.
Administrarea şi reglementarea sistemelor se realizează sub două aspecte. În primul caz, ea
este îndreptată spre a păstra şi conserva stabilitatea sistemului în limitele necesare pentru derularea
normală a proceselor vitale ale lui. O astfel de administrare poate fi numită „strategică”. În cazul al
doilea, administrarea este destul de mobilă şi are ca scop asigurarea şi schimbarea relativ rapidă a
sistemului social, care poate fi numită „tactică”. Ambele tipuri de administrare nu numai că sunt
contrare, într-un anumit mod, dar şi sunt într-o armonie, se completează reciproc. Reglementarea şi
administrarea strategică este legată de momentul stabilităţii, mişcării, ea nu este în stare să asigure
schimbarea rapidă a stărilor sistemului. Mobilitatea ei este în conformitate cu condiţiile concrete
care se află într-o continuă schimbare, însă nu este în stare să asigure invariabilitatea sistemului în
conformitate cu factorii stabili ai realităţii obiective, ce acţionează în permanenţă. Prin urmare,
reglementarea strategică este orientată spre procesele stabile, care se schimbă insuficient, ce sunt
relativ stabile şi repetabile, iar cea tactică, dimpotrivă, spre schimbări rapide, caleidoscopice.
Natura sistemic-funcţională a normelor sociale este, într-un anumit mod, reflectată prin
însăşi noţiunea de „normă”, „regulă”. La baza „regulii” stau indoeuropenele pro şi uo, ce au sens de
„cum trebuie să fie”, normă, lege pe baza căreia are loc un proces, se desfăşoară o activitate sau se
produce un fenomen, precept [65, p.910]. Astfel, în ea se conţine iniţial sensul de „indicaţie”,
„dispoziţie”. Caracterul funcţional al regulii, susţine G.H. von Wrighit, constă în aceea că ea
serveşte drept „stratagemă a acţiunii”, un etalon al comportamentului, care are un caracter
obligatoriu, are forţa legii [242, p.23-24]. În felul acesta, indiferent de diversele nuanţe semantice ce
se conţin în noţiunea regulii ea are următoarea semnificaţie: a) ordine (continuitate firească), b)
dinainte stabilit (determinat), c) cum se cuvine (datorie).
Unii savanţi, spre exemplu germanul H. Klaus, pe bună dreptate, pornind de la faptul că
normele sociale semnifică o anumită ordine, o succesiune firească a acţiunilor, interpretează
normele ca pe nişte formaţiuni algoritmice [295, p.38]. „În sensul larg al cuvântului, scrie G.S.
Altşuller, algoritmul este conceput în calitate de program de acţiune efectuată după un plan bine
definit” [249, p.101]. Pornind de la premisa că cele mai multe dispoziţii ale normelor sociale sunt
alcătuite din astfel de algoritme, este necesar să le definim ca fenomene algoritmice specifice.
Normele sociale şi dispoziţiile sunt nişte formaţiuni algoritmice cărora le sunt caracteristice o
anumită succesiune, discreţie, anumiţi paşi consecutivi. Astfel, acţiunea următoare este determinată
de cea precedentă, de o rigiditate mai mare sau mai mică, de o tendinţa spre certitudine, spre o
rigoare maxim posibilă. O cerinţă destul de importantă faţă de algoritme şi, respectiv, faţă de
dispoziţiile normelor sociale este realizarea lor potenţială, deoarece, cât de complicat şi de extins ar
fi algoritmul, numărul „paşilor” lui, trebuie să fie în mod necesar finit. Concomitent, norma socială

33
nu reprezintă numai un proiect, ci şi un program al conduitei şi acţiunii omului, materializată de
către subiect în baza pronosticării sociale.
O problemă importantă care poate fi discutată în contextul conceperii ontologiei normelor
sociale este raportul dintre scopul şi dispoziţia normei sociale. Scopul poate servi şi în calitate de
bază socială a formării dispoziţiei normei. Prin urmare, ea apare ca un principiu din care se extrage
regula, iar uneori şi un anumit cod de reguli. În realitate se întâlnesc şi astfel de situaţii în care
scopul şi dispoziţia formează un tot întreg. Acest lucru se întâmplă dacă regula devine un scop în
sine sau sistem ce funcţionează şi este orientat, în exclusivitate, spre norma în cauză. Dacă regula
serveşte în calitate de mijloc al materializării scopului, atunci şi scopul, la rândul lui, poate să
exercite un şir de funcţii, mai ales funcţia integrativă în relaţia sa cu dispoziţia şi imperativul normei
sociale. Această circumstanţă trebuie să fie luată în consideraţie din motiv că „substanţa” normelor
sociale este compusă din relaţiile sociale. În calitatea lor de factori integrativi, normele sociale
reprezintă nu numai elementele materiale ale activităţii umane, anumite procese naturale energetice,
ci şi factorii subiectivi, printre care un rol important îl au diverse scopuri umane. Aşadar, putem
conchide că scopul, în anumite situaţii, poate să determine normele-reguli. Totodată, atât scopul ca
atare, cât şi normele sociale, în procesul genezei, devenirii, funcţionării şi acţiunii lor, sunt
determinate de un şir de factori naturali sau sociali cu un caracter divers. Fiindcă dispoziţia normei
sociale înglobează anumite relaţii succesive, desfăşurate în spaţiu şi timp, ea posedă o logică
algoritmică proprie. Dispoziţia este determinată nu numai de scop, ci şi de ordinea proprie a
angrenării acţiunilor şi operaţiunilor.
În baza analizei efectuate, putem conchide că este necesar de a distinge, în procesul studierii
ontologiei normelor sociale - norme-scopuri, norme-principii şi norme-algoritme. La cele din urmă
se referă normele explicative, iar normele-scopuri reprezintă, prin esenţa lor, numai o formă
deosebită fie a normelor-principii, fie a normelor-algoritme. Şi unele, şi altele, în această
circumstanţă, constituie conţinutul normelor-scopuri. Astfel, normele-scopuri nu posedă o
semnificaţie proprie şi, în virtutea acestui fapt, analiza conţinutului normelor în calitate de structuri
funcţionale trebuie realizată în baza materialului fie al normelor-principii, fie al normelor-algoritme.
În acelaşi timp, conceperea necesităţii sociale se întruchipează în imperativul normei.
Cuvântul latin i m p e r a t i v u s înseamnă = care ordonă: poruncitor. Im. Kant vorbeşte despre
imperativul categoric = principiu după care obligaţia morală are un caracter absolut, necondiţionat,
spre deosebire de cerinţele condiţionale ale vieţii cotidiene. Necesitatea unei asemenea forme
imperative decurge din împrejurarea că voinţa nu stă numai sub imperiul raţiunii, ci şi sub acela al
lumii sensibile. Voinţa primeşte impulsuri din ambele direcţii. În raport cu impulsul lumii sensibile,
impulsul lumii supra-sensibile (cea a moralităţii) apare constrângător şi nu se realizează decât în
măsura în care i se recunoaşte o autoritate superioară faţă de aceea a lumii sensibile, când deci acest

34
impuls se impune necondiţionat, necenzurat de interes, abilitate, înclinaţie. Im. Kant nu a construit
imperativul categoric pe o cale pur abstractă: acest imperativ are o valoare analitică, el indicând ce
este comun şi esenţial conştiinţei morale a tuturor oamenilor. Imperativul categoric este definit de
Im. Kant prin patru enunţuri sau reguli: a) acţionează astfel încât să-l tratezi pe oricare om ca scop
în sine, nu numai ca un mijloc; b) acţionează astfel încât norma faptei tale să poată fi normă
universală pentru toate faptele, de oricând şi de oriunde; c) acţionează ca şi cum ai fi autorul şi,
totodată, judecătorul faptei tale; d) acţionează ca şi când a-i fi de pe acum un membru în republica
voinţelor libere.
Imperativul nu face deci decât să atribuie forţă atunci când proclamă că a face sau nu ceva
este sau nu este bine. El este categoric în sensul că ceea ce indică el deţine forţa a ceva proclamat:
asta e bine, asta e rău. Şi este categoric, în al doilea rând, pentru că respinge implicit, şi cu aceeaşi
forţă, orice condiţionare a sa pornind de la scopul pragmatic al acţiunii.
Învăţătura lui Im. Kant despre imperativ prezintă pentru noi o deosebită valoare
metodologică. În pofida faptului că ea se referă în mod exclusiv la normele morale, este în stare să
ne ajute să efectuăm o analiză morfologică a normelor sociale în general. Dezvoltarea istorică a
structurii morfologice a normelor sociale se manifestă prin fenomenele diferenţierii, complicării şi
tendinţa spre o divizare mai certă şi o definitivare a elementelor conţinutului lor. Spre exemplu,
normele juridice sunt nişte norme ce au apărut mai târziu decât normele morale, ele conţin în mod
obligatoriu sancţiuni, ipoteze şi în unele cazuri destinatarul etc. Din această cauză, din punctul de
vedere al diferenţierii morfologice, normele sociale apar în calitatea lor de norme mature sau mai
puţin mature. În cazul al doilea, ele reprezintă nişte fenomene sincretice şi particularitatea lor
specifică o constituie diferenţierea morfologică neînsemnată (spre exemplu, tabuurile), iar în primul
caz normele sociale reprezintă nişte fenomene mai stricte şi mai certe în planul morfologic şi al
conţinutului lor. În legătură cu aceasta, normelor mature le este proprie o reglementare şi o
dispoziţie bine determinată cu privire la comportamentul şi acţiunile subiectului. În opinia noastră,
A.A. Ivin ne oferă o caracteristică destul de elocventă a acestor norme sociale: „Conţinutul normei
îl reprezintă acţiunea, care poate, se cuvine sau nu se cere îndeplinită; condiţiile aplicării sunt nişte
directive în situaţia normei, odată cu apariţia căreia este necesar sau este permis de a materializa
acţiunea prevăzută de norma în cauză; subiectul este persoana sau un grup de persoane care sunt
destinatarii normei. Caracterul normei este determinat de faptul dacă ea obligă, permite sau
interzice a îndeplini o anumită acţiune” [287, p.23].
Comunitatea socială există printr-o realitate socială care se prezintă ca o totalitate de
componente sociale – fenomene, procese, acţiuni etc. Ea este legată prin norme sociale cu ajutorul
cărora se formează şi se transmit omului dispoziţia socială, reprezentările, directivele şi aspiraţiile
vitale.

35
 Ştiinţa contemporană operează cu diverse tipuri şi feluri de determinare. Savanţii
delimitează din spectrul multiplu al categoriei de „determinare” un tip specific – cel nomologic
(normativ), care reprezintă determinarea, prin intermediul legii, a normelor sociale.
Este cunoscut faptul că conduita umană este determinată nu numai de factorii biologici, ci şi
de cei sociali. Fiind o determinare proprie numai societăţii, determinarea normativă ocupă în
sistemul factorilor sociali un loc deosebit. Exprimând aspectul social, specific al relaţiilor sociale,
ea se răsfrânge asupra tuturor tipurilor de relaţii. Simultan, normele sociale limitează acţiunea
factorilor biologici ai comportamentului individual, plasându-i în anumite limite socioculturale.
În acelaşi timp, este important a distinge două modalităţi de determinare a relaţiilor sociale
prin intermediul normelor. În cadrul primei modalităţi, ea se realizează la fel ca şi în cazul unor
procese naturale – orbeşte. Astfel, normele acţionează în calitatea lor de legi sistemice obiective.
Ele nu sunt în mod subiectiv desprinse din procesele sistemice imanente, care contribuie la
autoorganizarea şi autoadministrarea sistemului social.
Determinarea normativă constituie o altă specie, care se întemeiază pe cunoaşterea
subiectivă a necesităţii obiective, a legii sau normei şi, într-un anumit mod, se include în
administrarea relaţiilor sociale. În acest context, o acuitate deosebită o reprezintă problema
mecanismului de asigurare a necesităţii. Spre deosebire de natură, unde necesitatea legilor reiese din
însăşi esenţa şi logica lucrurilor, din înlănţuirea organică a evenimentelor reale, legile sistemice
sociale, înglobate în norme, se manifestă prin intermediul activităţii subiective. În această ordine de
idei, este necesar de a examina problema mijloacelor sociale specifice şi a formelor de asigurare a
funcţionării normelor în calitatea lor de legi sociale. Acest lucru este important de a fi investigat în
legătură cu următoarele circumstanţe.
Am remarcat deja că „imperativul” şi „dispoziţia” în legile naturii nu sunt evidenţiate, iar în
normele sociale, în virtutea caracterului lor informativ şi graţie particularităţilor conştiinţei umane,
se transformă în esenţe independente. Fiecare element se specializează în domeniul său, dispoziţia
asigură conţinutul determinării normative, iar imperativul – mecanismul ei. Astfel, fiecare
ingredient care se dezvoltă nu numai după legile comune tuturor fenomenelor, ci şi după legile
proprii, caracteristice numai lui. Fiecare element posedă izvoare genetice proprii, iar geneza unuia
sau altuia, în anumite cazuri, nu coincide. Concomitent, mecanismul de asigurare a funcţionării
normelor în calitatea lor de legi sociale specifice, în anumite cazuri, este diferenţiat şi specializat.
Imperativul normelor sociale este orientat spre secţiunile motorice ale psihicului şi
conştiinţei umane, spre voinţa subiectivă. În legătura organică dintre imperativ şi subiect, ultimul se
manifestă sub două aspecte: în calitate de corespondent şi de recipient. Corespondentul este
subiectul şi izvorul poruncii (al informaţiei imperative), iar recipientul este subiectul receptor al
poruncii (al informaţiei imperative). Situaţia în cauză este determinată de însăşi natura

36
„poruncitoare” a imperativului, din motiv că porunca poate să emane numai de la oamenii înzestraţi
cu voinţă, forţă şi poate fi adresată numai fiinţelor înzestrate cu conştiinţă şi voinţă.
Legătura normelor cu voinţa şi conştiinţa umană reprezintă, în opinia lui V. Plahov, o
modalitate a includerii oamenilor în sistemul de relaţii organice ale societăţii ce determină un şir de
particularităţi cantitative şi calitative [337, p.159-160]. Dacă în cadrul proceselor naturale forţa de
manifestare a necesităţii, în anumite condiţii, este constantă, în societate, ea fiind materializată sub
forma imperativului, oscilează de la o formă absolut categorică („dură”) până la forme destul de
slab exprimate („îngăduitoare”). Specialiştii în domeniu au sesizat faptul că o anumită normă
socială, în unele circumstanţe, poate să se manifeste în mod diferit: în anumite cazuri, ea poate să
apară în calitate de prescripţie absolută, iar în altele, ca o regulă care poate să nu fie respectată în
mod obligatoriu. Un exemplu tipic, în acest sens, pot servi prescripţiile ce se conţin în normele
religioase, care trebuie să fie respectate în mod minuţios de credincioşi şi cler, în timp ce pentru alţi
oamenii ele reprezintă o obligaţie facultativă, care poate fi ignorată fără a se teme de anumite
sancţiuni.
Destul de semnificativă este şi multiplicitatea calităţilor imperativului. Determinarea
imperativă ce se realizează prin intermediul normelor sociale poate fi nu numai „negativă” (vetouri,
tabuuri etc.), ci şi „pozitivă” (a permite, a aproba). Concomitent, determinarea imperativă are nu
numai un caracter formal (vetouri-permisiuni), ci şi unul social-istoric. „T a b u - u l , consideră
eticianul român T. Huszar, poate fi considerat ca începutul sistemelor de cerinţe morale, deoarece în
tabu se manifestă una din cele mai caracteristice particularităţi ale moralei: t a b u - u l reglementează
mişcarea maselor în numele unui interes general, iar opreliştile, ca şi formele de comportament care
decurg din respectarea acestora, au contribuit la apariţia simţului moral. În cadrul sistemului de
t a b u s-a dezvoltat, fără îndoială, capacitatea omului de a-şi sprijini acţiunile, de a-şi înăbuşi
anumite dorinţe, de a se adapta anumitor reguli” [118, p.134]. Ele exprimă necesarul, firescul,
normalul, de care trebuie să ţină cont oamenii în acţiunile lor. De cele mai multe ori, generaţia
tânără luptă cu tabu-urile, considerând că ele sunt o piedică în calea dezvoltării sociale. Acest
fenomen este deosebit de răspândit în prezent, ceea ce a dus la apariţia unui şir de fenomene
negative, cu care se confruntă societatea contemporană.
Aceasta înseamnă că imperativul, în funcţie de timpul şi de locul existenţei şi acţiunii
normei sociale se poate schimba şi transforma în mod calitativ şi cantitativ, în timp ce dispoziţia
normei sociale, poate să rămână invariabilă. Spre exemplu, apariţia bradului verde în casa
europenilor în cadrul sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou simbolizează bunăstarea şi fericirea ce
urmează, iar la alte popoare, mai ales în trecut, această acţiune era calificată drept un păcat şi s-a
transformat întru-un obiect al tabuizării.

37
 În acelaşi timp, t a b u - u r i l e consemnează numai o formă deosebită (negativă) a afirmaţiei.
Toate normele, din punct de vedere logic, sunt construite în felul următor: mai întâi se afirmă o
dispoziţie sau alta, apoi se formulează imperativul, care poate fi „pozitiv” („trebuie”, „ceea ce se
cuvine”, „obligator” etc.), sau „negativ” („este interzis”, „nu se poate”, „este contraindicat” etc.).
Normele sociale pot să obţină şi un mod concret de exprimare: permisiuni sau interdicţii, în ultimă
instanţă, în funcţie de condiţiile istorice concrete.
Norma socială poate să posede concomitent un caracter abstract sau concret dacă o
examinăm reieşind din optica a două sisteme de referinţă. Ea poate fi abstractă în cazul în care este
enunţată teoretic şi este formulată într-un cod sau atunci când este asimilată sau însuşită la un nivel
pur cognitiv, teoretic atunci când subiectul doar îi înţelege semnificaţia. Norma concretă este
aceeaşi normă, însă asimilată şi interiorizată atât la nivelul afectiv-emoţional, cât şi la nivelul volitiv
până când ea devine o parte componentă a conştiinţei şi un element motivaţional al
comportamentului subiectului. În această ordine de idei, este necesar de a elabora strategiile de
asimilare organică a normelor de către toţi membrii societăţii noastre, de formulat strategiile de
conversiune, în procesul educaţional, a normelor „abstracte” în norme „concrete”.
Independenţa relativă şi mobilitatea intrinsecă proprie normelor sociale în calitatea lor de
legi sociale este legată de interacţiunea dintre dispoziţie şi imperativ şi de corelaţia dintre imperativ
şi diversitatea izvoarelor pe care se fundează, în ultimă instanţă, pe natura informaţională a
proceselor normative.
V. Plahov face o deosebire certă între izvoarele efective şi izvoarele formal-genetice ale
normelor sociale. Izvorul efectiv reprezintă cauza real-obiectivă a acţiunii imperative a normei, iar
izvorul formal-genetic este legat de activitatea subiectivă specială, deseori instituţionalizată în
domeniul creaţiei normative [337, p.162]. Între izvoarele efective şi cele formal-genetice există o
corelaţie dialectică destul de complicată.
Izvorul efectiv al normei poate fi şi un izvor genetic al imperativului lui, iar izvorul formal-
genetic poate completa acţiunea izvorului efectiv, care îşi obţine manifestarea în definitivarea
subiectivă corespunzătoare a normei reale, a sancţionării ei, a conferirii normei unui statut social. În
cazurile în care în cadrul genezei normelor este inclus izvorul formal-genetic al imperativului,
determinarea normativă obţine, din punct de vedere calitativ, un alt caracter: acţiunea imperativă a
normei se rectifică în conformitate cu scopurile subiective, aspiraţiile şi interesele oamenilor. De
vreme ce legile obiective, care sunt izvoarele reale ale genezei normelor, se reflectă în conştiinţa
subiectivă nu întotdeauna în mod adecvat, izvoarele formal-genetice ale imperativului servesc în
calitate de cauză a unor deformaţii şi coliziuni în procesele normative.
Este destul de semnificativă, în acest sens, acţiunea izvorului formal-genetic al imperativului
normelor sociale, care este legat de diverse forme modificate ale conştiinţei sociale. Ele sunt

38
posibile datorită facultăţii umane de a gândi în mod abstract şi de a se rupe, în anumite cazuri, de
realitatea obiectivă, de a transforma noţiunile abstracte în esenţe de sine stătătoare. Elucidând sensul
formelor modificate, cunoscutul filosof georgian M. Mamardaşvili scria că ele „reglementează
sistemul prin intermediul întregirii verigilor ei amputate şi prin intermedieri, înlocuindu-le cu o
nouă relaţie, care asigură „viaţa” sistemului. Relaţia iniţială (reală), în această circumstanţă, nu se
poate realiza în tipul său real în virtutea excluderii dintr-un anumit sistem a legăturilor sau a
ştergerii lor. Verigile lui intermediare şi dependenţele sunt racolate de acţiunile altor legături, care îl
împing afară ca ceva dezgolit (până la întregirea lui), independent, ca obiect-fantomă” [315, p.387].
Formele transformate sunt legate de interesele anumitor comunităţi sau grupuri sociale, sunt
determinate, la rândul lor, de nivelul istoric al dezvoltării cunoştinţelor, al forţelor de producţie şi al
utilizării informaţiei, care pot să servească în calitate de izvor genetic al imperativului unor norme
sociale – religioase, ale traiului, ale familiei etc. Drept cauză a apelării conştiinţei subiective spre
realitatea imaginară servesc nu numai circumstanţele elucidate, ci şi neînţelegerea sau
necunoaşterea izvoarelor reale ale imperativelor normelor sociale. Verigile reale, necunoscute ale
legăturilor sistemice se completează cu cele nefireşti, false şi, în acest sens, rolul izvoarelor genetice
ale imperativului încep să-l exercite diverse fantome. În virtutea principiului independenţei relative
a corelaţiei structurilor informaţionale în conştiinţa subiectului, izvoarele imperativului se
deplasează de la cele autentice la cele aparente, false, fantastice. Astfel, are loc procesul inversiunii
izvoarelor efective şi genetice ale imperativului.
În această ordine de idei, V. Plahov constată că sunt posibile următoarele situaţii: izvoarele
efective şi formal-genetice pot coincide, dar pot să acţioneze şi independent unele de altele. Anume
în asemenea situaţie sunt posibile diverse inversiuni şi „transformări” în conştiinţa atât a
corespondentului, cât şi a recipientului informaţiei imperative [337, p.163]. În multiple cazuri,
subiectul cunoaşte numai izvorul efectiv, dar, în acelaşi timp, izvorul formal-genetic rămâne
necunoscut, iar în alte situaţii, subiectul poate cunoaşte izvorul formal-genetic, iar izvorul efectiv al
imperativului este ascuns de conştiinţa subiectivă. Drept exemplu poate servi comportamentul uman
dictat de cerinţele unui anumit cod, lege sau regulă, sensul real şi cauzele cărora nu au pentru
recipient o însemnătate deosebită sau nu sunt cunoscute de către individ.
În funcţie de izvorul lor, imperativul normelor sociale poate fi împărţit în trei grupuri mari.
Î n p r i m u l intră normele, ale căror imperativ se fundează, în mod exclusiv, pe izvoarele efective
şi, în acest caz, izvoarele formal-genetice nu sunt separate şi diferenţiate de cele efective. La ele se
referă, în opinia noastră, multiplele obiceiuri şi tradiţii, a căror imperativitate este determinată de
legile sistemice ale relaţiilor sociale [36, p.8-9]. O subgrupă distinctă o constituie normele în care
izvoarele formal-genetice ale imperativului sunt identice celor efective. Din g r u p u l a l d o i l e a
fac parte normele sociale, ale căror imperative sunt întemeiate într-o măsură mai mică sau mai mare

39
pe izvoarele formal-genetice: legile de stat, ordonanţele regale şi guvernamentale care nu se
fundează pe o bază obiectivă (fenomenul normei ce se naşte moartă) şi care funcţionează în virtutea
unor măsuri autoritare specifice. G r u p u l a l t r e i l e a îl formează normele sociale în care izvorul
formal-genetic completează acţiunea izvoarelor efective: normele de drept, normele tehnologice etc.
Trebuie să remarcăm că frontiera dintre izvoarele efective şi formal-genetice ale normelor sociale
sunt destul de mobile, între ele există nu numai unitate, ci şi o transformare reciprocă, există nu
numai armonie, ci şi contradicţii şi chiar antagonisme.
În lumina celor remarcate anterior, devine limpede din ce cauză subiectul-recipient se
comportă, în anumite circumstanţe, în mod prescriptiv sub influenţa comenzilor, ordinilor, iar în
alte situaţii - în mod normativ, cu toate că dispoziţia unor sau altor formaţiuni, în anumite cazuri,
poate să coincidă.
Totalitatea normelor sociale ce ţin de legătura cu izvorul acţiunii imperative se pot împărţi în
trei tipuri, consideră V. Plahov [337, p.165]. P r i m u l t i p include normele la care izvorul
imperativului apare în calitate de „forţă extrinsecă”: voinţa statală, puterea corporaţiei politice sau a
unei persoane cu împuterniciri etc. Aceste norme pot fi numite norme extravertite. T i p u l a l
d o i l e a include normele, izvorul acţiunii imperative a cărora este legat de ele însuşi, de autoritatea
lor, de raţionalitate: tradiţiile şi obiceiurile a căror geneză şi funcţionarea se produce în mod
spontan. A l t r e i l e a t i p al normelor sociale se caracterizează, în acelaşi timp, prin faptul că în ele
se manifestă atât izvoarele acţiunii imperative sub influenţa forţelor extrinseci, cât şi a celor
intrinseci, care sunt proprii normelor. Acestea sunt normele ambovertite.
Este necesar de a sublinia şi polimorfismul imperativelor. Fiind prin esenţa sa o „necesitate
cunoscută”, imperativul în existenţa fenomenologică a normei sociale, se manifestă în mod divers.
El poate fi întruchipat prin deprinderi, stereotipuri, exigenţe sociale, autoritate, idealuri etc.
Totodată, sunt multiple şi mecanismele realizării acţiunii imperative a normelor sociale, care pot fi
examinate în legătură cu mijloacele şi formele psihologice, emotive, afective şi cognitive ale
determinării comportamentului social.
În existenţa socială, imperativele normelor sociale se manifestă nu numai în calitate de
abstracţii logice, ci şi de cerinţe concrete, prescripţii care emană de la unii oameni, colective,
formaţiuni sociale. Rolul de promotor al acţiunii imperative în viaţa cotidiană pot să-l exercite
întrunirile comunităţii, şcoala, părinţii, administratorul, şeful etc. În situaţia normativă, ele exercită
funcţia de izvor referent al imperativului normei sociale.
Prin urmare, reieşind din analiza efectuată, filosofii ruşi A. Korşunov şi V. Mantatov,
constată că, independent de forma sa matură sau incipientă, norma socială este compusă din
următoarele elemente [302, p.67]: ipoteză (presupunere despre condiţiile acţiunii), dispoziţie
(conţinutul acţiunii), sancţiune (consecinţele negative ale neexecutării acţiunii) şi imperativ, care se

40
află într-o legătura dialectică necesară. Chiar dacă dispoziţia care este „stratagema acţiunii”,
programul, planul algoritmic (în conformitate cu formula lui Im. Kant „acţionează în aşa fel încât
maxima voinţei tale să poată servi oricând în acelaşi timp ca principiu al unei legiferări generale”)
[127, p. 83] constituie structura conţinutului normei sociale, în această situaţie imperativul şi
dispoziţia în conexiunea lor reprezintă o structură formală, o lege a constituirii normei sociale. În
această structură îşi găseşte expresia calitatea socială a dispoziţiilor algoritmice când ele se
manifestă sub forma unor reguli, norme sociale. Totodată, o asemenea structură imperativ-
dispozitivă nu este proprie altor legi obiective din natură sau societate.
Efectuând analiza morfologică a structurii normelor sociale, trebuie să ţinem cont şi de
următorul fapt: calitatea normei sociale este determinată, mai întâi de toate, de conţinutul structurii
– de dispoziţie. Din această cauză, juristul rus M. Marcenko susţine că dispoziţia reprezintă baza,
nucleul, esenţa normei juridice [318, p.618], iar un alt jurist rus, S. Alekseev, afirmă că dispoziţia
constituie conţinutul ei [248, p.59]. Totodată, juristul rus V. Kudreavţev remarcă că dispoziţia
exprimă o trăsătură importantă [307, p.28]. Dispoziţia, în opinia juristului român E. Fodor,
reprezintă acel element al normei care prevede obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni, obligaţia
abţinerii de la săvârşirea unor acţiuni, după cum poate să permită, să recomande sau să stimuleze o
gamă largă de acţiuni umane [92, p.90]. Ea, în opinia prof. român N. Popa, cuprinde
comandamentul, imperativul normei sau elementul său raţional [172, p.154]. Dispoziţia poate
ordona o anumită conduită, adică conţine obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni. Spre exemplu, art.
19 din Constituţia Republicii Moldova conţine regula: „Cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi
drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova, cu excepţiile stabilite de lege” [2].
Dimpotrivă, susţine prof. moldovean Gh. Avornic, dispoziţia poate să cuprindă o prohibiţie, adică
să interzică o anumită conduită, sau, altfel spus, poate obliga persoana să se abţină de la săvârşirea
unor acţiuni [16, p.241]. Spre exemplu, normele din Partea specială a Codului Penal al Republicii
Moldova [3], calificând prin ipoteza lor faptele care prezintă pericol social, săvârşite cu vinovăţie,
ca infracţiuni şi prevăzând sancţiunile corespunzătoare, implicit interzic comiterea lor. Totodată,
juristul român I. Romoşan relevă că „în dreptul civil normele cu caracter dispozitiv sunt
preponderente, explicaţia acestui fapt fiind dată de natura relaţiilor sociale reglementate de ele şi de
scopul legii civile, care are în vedere, în primul rând, disciplinarea unor conduite de ordin
particular” [193, p.103].
În opinia noastră, termenul „dispoziţie” exprimă în mod cert natura bilaterală a normelor
sociale, pentru că structura funcţională care formează conţinutul relaţiilor sociale este determinată
de legile obiective, pe de o parte, iar, pe altă parte, de particularităţile subiective ale izvorului
imperativului, recipientului etc.

41
 Evidenţiind părţile fundamentale ale normei sociale – dispoziţia şi imperativul şi stabilind că
dispoziţia este identică structurii conţinutului normei, suntem în drept de a înfăţişa imperativul în
calitate de formă a ei, de definitivare „imperativă” a conţinutului. În acelaşi timp, fiind un element
„formal” al normei sociale, imperativul este mai stabil în comparaţie cu dispoziţia, în sensul că
datoria care constituie o expresie a voinţei este în stare să asigure, în măsură egală, cu un anumit
conţinut diverse norme.
În corelaţia dintre dispoziţie şi imperativ, se manifestă destul de cert natura activă a
imperativului, care este în stare să definitiveze conţinutul normei, transformând informaţia
descriptivă în prescriptivă. Astfel, structura conţinutului normei sociale nu reprezintă niciodată o
copie a normelor imanente (legilor obiective), dar apare în conformitate cu necesităţile subiective
transformate, cu scopurile şi obiectivele practice, care sunt necesare de a fi rezolvate de către
oameni. Prin urmare, imperativul normei sociale reprezintă o formă socială, specifică a necesităţii.
Oamenii, în calitatea lor de subiecţi ai voinţei, pot să prescrie unele sau alte acţiuni, relaţii ce sunt
destinate semenilor lor. În aceste prescripţii se conţine un program, un algoritm fără de care porunca
în forma sa pură se transformă într-un nonsens.

I.2. Caracterul obiectiv al normelor sociale

Pornind de la cele expuse anterior, putem conchide că norma socială se raportează, pe de o
parte, la prescripţiile tactice, la comandă, dispoziţie, directivă etc., iar, pe de altă parte, la lege. În
această ordine de idei apare, înainte de toate, necesitatea de a concepe conexiunea reală dintre
aceste elemente ale normei sociale.
Prin lege, în opinia noastră, se înţelege o structură deosebită (funcţională) a relaţiilor sociale
ce se caracterizează prin raporturi necesare, relativ stabile şi repetabile între sisteme sau procese,
între aspectele intrinseci ale acestui sistem sau fenomen sau între fazele succesive ale unui anumit
proces [40, p.384]. Legile posedă un şir de trăsături care se manifestă prin funcţiile pe care le
exercită ele: de reglementare sau structurare, de măsură sau limitare, de interdicţie, de determinare
sau reglementare etc. Concomitent, în plan funcţional, susţine filosoful rus al dreptului V.
Nerseseanţ, ca şi în plan ontologic, legile sociale, inclusiv normele sociale [325, p.39-44], nu se
deosebesc de legile naturii. În opinia noastră, „necesitatea, legea, cauzalitatea acţionează în mod
obiectiv şi în viaţa socială, ca şi în natură, dar acţionează într-un mod specific, întrucât în societate
acestea îşi croiesc drum prin intermediul activităţii umane, al oamenilor înzestraţi cu conştiinţă şi
voinţă” [40, p.314]. În acelaşi timp, trebuie să remarcăm că cunoaşterea determinismului social e
imposibilă fără a ţine cont de faptul că în viaţa socială nu există bariere de netrecut între laturile ei
obiective şi cele subiective, că există o interacţiune perpetuă între spontan şi conştient. Spre
deosebire de natură, în societate, latura obiectivă nu poate exista în afara celei subiective.

42
Frontierele dintre obiectiv şi subiectiv sunt relative, cele două laturi trecând continuu una în alta,
modificându-şi în permanenţă conţinutul concret-istoric. Simultan, deosebirile dintre legile naturii şi
cele sociale sunt legate, în primul rând, de geneză şi de mecanismele lor de funcţionare. Pentru
conceperea naturii şi a esenţei normelor sociale, ultima afirmaţie are o importanţă principială.
Referindu-se la legile sociale, celebrul filosof al sec. al XX-lea K. Popper menţiona că
„singurele legi universal valabile ale societăţii trebuie să fie legile care leagă perioadele istorice
succesive” [184, p.27]. În acest context, normele sociale reprezintă legile sociale ce asigură
continuitatea în dezvoltare a existenţei sociale, face posibilă funcţionarea normală a societăţii la o
anumită etapă a dezvoltării ei.
În acelaşi timp, este necesar de a stabili în mod cert deosebirile dintre legile naturii şi legile
statului. Legile naturii sunt descriptive din motiv că ele descriu regularităţile pe care omul crede că
le-a descoperit în cadrul naturii şi sunt adevărate sau false. Legile statului, susţine G.H. von
Wrighit, sunt prescriptive pentru că ele statuează reglementări pentru conduita oamenilor şi pentru
relaţiile lor reciproce, ele nu au valoare de adevăr şi au menirea de a influenţa comportamentul
[242, p.19-20].
Normele sociale sunt obiective, însă obiectivitatea lor nu trebuie concepută în sensul
obiectivităţii lucrurilor materiale. Caracterul obiectiv al normelor sociale este determinat, în primul
rând, de geneza lor istorică. În plan istoric, sistemul normativ al societăţii s-a structurat pe baza
muncii şi a relaţiilor dintre oameni, în cadrul muncii şi vieţii în comun.. Treptat, s-au decantat trei
tipuri de acţiuni: utile, inutile sau hazardate pentru viaţa colectivităţii, realizate prin încercări şi
eşecuri repetate, care s-au soldat cu instituirea treptată a unui sistem de recomandări şi interdicţii.
Concomitent, relaţiile concrete şi spontane dintre oameni în cadrul unor colectivităţi sau relaţiile
dintre colectivităţi au suferit aceeaşi decantare. Astfel, s-au stabilit relaţii care asigurau coeziunea şi
stabilitatea grupurilor sociale şi relaţiile care o puneau în pericol. Tipurile de activităţi şi de relaţii
concrete care vizau conservarea şi coeziunea grupurilor umane au structurat succesiv sistemul
normativ, care, dincolo de elementele cu caracter mitic şi magic, posedau rădăcini pragmatice şi
finalităţi sociale care nu au dispărut, ci numai au fost mediate prin instituirea unui univers de norme
şi valori, care, prin autonomia funcţionării lor, posedau un temei şi o finalitate eteronomă.
Aşadar, pe de o parte, normele sociale sunt obiective pentru că şi la momentul constituirii lor
şi pe tot parcursul dezvoltării emană din necesităţi umane obiective. Pe de altă parte, normele
sociale sunt obiective prin finalitatea lor, prin faptul că se materializează în activităţile umane şi în
relaţiile ce însoţesc aceste activităţi.
În opinia noastră, normele sociale sunt obiective şi din cauza că sistemul lor este anterior şi
extrinsec faţă de orice conştiinţă individuală, faţă de toate conştiinţele individuale. Aceasta

43
înseamnă că normele sociale sunt cifrate în conştiinţa socială care există doar în şi prin conştiinţele
individuale, dar nu se reduce nici la ele şi nici la suma lor.
Im. Kant susţinea că o normă este „obiectivă” dacă este universală, şi este universală dacă
vizează sau dacă are semnificaţie pentru orice conştiinţă individuală. Rezultă că Im. Kant a căutat
esenţa normei în adâncul conştiinţei individuale, având în vedere un individ general, abstract.
Eticianul român T. Cătineanu [51, p.102] răstoarnă acest raport: o normă are semnificaţie pentru
individ sau indivizi pentru că, înainte de a-l viza pe individ, ea există la nivelul conştiinţei colective.
În opinia noastră, această semnificaţie a normelor, remarcată de T. Cătineanu, are o importanţă
deosebită pentru studiul nostru.
Pentru ca raţionamentele noastre să devină mai stricte, este necesar de a investiga geneza
normelor sociale din punctul de vedere al limitării ei sistemice. În cazul în care originea lor este
provocată, în mod deosebit, de procesele sistemice imanente, ne confruntăm cu autoapariţia şi
autodezvoltarea normelor sociale. La acest tip, în opinia noastră, se referă unele tradiţii. Astfel de
procese pot fi calificate ca autonome, însă atunci când manifestarea normelor sociale este cauzată
de anumiţi factori ce nu reprezintă nişte sisteme în sensul strict al cuvântului, noi ne confruntăm cu
procese heteronome. Respectiv, funcţionarea normelor sociale, dezvoltarea şi acţiunea lor etc., în
acele cazuri care reprezintă nişte procese organice şi sistemice, înseamnă autonomie, iar în caz
contrar, nişte procese heteronome. Astfel, vom asocia toate procesele autonome, la care se referă şi
autogenetica cu autoapariţia, autodezvoltarea şi autoconservarea sistemelor, iar cele heteronome, cu
acţiunile factorilor ce sunt instituiţi din exterior, de multe ori, în mod imperativ.
Apariţia şi funcţionarea normelor sociale, în limitele proceselor sistemice ale autonomiei
sistemice, se manifestă prin obiectivitate, organicitate şi naturaleţe. Geneza şi funcţionarea normelor
sociale ca produs al activităţii subiective reprezintă un proces care prin esenţa lui este artificial.
Apariţia normelor este legată, în mod nemijlocit, de cunoaştere, deprinderi, experienţă, cultură,
care, într-un anumit mod, sunt incluse în relaţiile sistemice, sunt într-o concordanţă cu ele. Prin
noţiunea de „natural” se înţelege, în anumite cazuri, nu numai neamestecul omului, subiectului, ci şi
lipsa unui mecanism special, al unei activităţii subiective planificate şi a administrării, lipsa
violenţei şi a constrângerii. Multiplele tradiţii artistice, politice etc. sunt create şi cultivate de către
oameni cu anumite scopuri, dar fără concursul şi amestecul din partea unor organe ale puterii, al
instituţiilor administrării. În această accepţiune, noţiunile „natural” şi „artificial” se completează cu
un anumit sens suplimentar. Acest moment trebuie, în mod necesar, să fie luat în consideraţie în
procesul analizei genezei şi funcţionării normelor sociale în calitate de legi ale sistemului de relaţii
sociale.
Prin urmare, geneza şi funcţionarea legilor naturii reprezintă un proces natural şi obiectiv,
însă apariţia şi funcţionarea normelor sociale în anumite limite ale sistemului de relaţii sociale nu

44
sunt similare în deplină măsură: caracterul lor incontestabil este conservat numai în condiţiile unei
autonomii sistemice. Esenţa normelor sociale exprimă activitatea subiectivă, creaţia etc.
Normele sociale nu se situează în afara timpului. Ele depind, în reflecţia noastră, de
parametrii care determină şi configurează colectivităţile umane din punct de vedere cultural,
economic, al structurilor sociale, etnice, religioase, demografice, al contactelor cu alte comunităţi, al
organizării administrative, al puterii militare, al modului în care o comunitate sau alta priveşte
problemele libertăţii, din punctul de vedere al ponderii diferitelor generaţii în structura comunităţii
etc. În fapt, toate articulaţiile, de orice gen, ale societăţii sunt implicate în profilul ei juridic şi toate
aceste articulaţii sunt mobile istoric, trec prin prefaceri mai mult sau mai puţin lente, îşi modifică
implicările reciproce şi, ca rezultat final, influenţează conţinutul si dimensiunile problemelor etice
ale comunităţii.
Un rol important în structura personalităţii îl joacă şi sfera motivaţională, pentru că ea
determină, în ultimă instanţă, comportamentul individului, particularităţile activităţii lui vitale, stilul
şi modul de viaţă al omului. Caracterul dificil al funcţionării sferei motivaţionale a personalităţii
este determinat şi de faptul că în sfera dată au loc un şir de interacţiuni complicate ale raţionalului şi
emoţionalului în conştiinţa şi în comportamentul uman. Filosoful rus E. Penikov observă că
mecanismul motivaţional al acţiunii normelor sociale, la nivel personal, presupune unitatea a trei
momente: a) cunoaşterea normei sociale şi conştientizarea ei; b) dorinţa de a o realiza (motivul); c)
însăşi acţiunea (comportamentul real) [333, p.37].
Cunoscutul filosof şi sociolog american T. Parsons, în lucrarea Sistemul Social, stabileşte
existenţa a două orientări esenţiale ale fiecărui act uman: orientare motivaţională şi orientare
valorică. Dubla orientare a acţiunii semnifică coexistenţa în fiecare act a mobilelor proprii fiinţei
individuale şi a interpretărilor axiologice societale. În raporturile sale cu lumea, omul doreşte să-şi
intensifice la maxim satisfacţiile obţinute, să optimizeze gratificarea scopurilor şi necesităţilor lui,
să-şi asigure împlinirea ei şi năzuinţa spre fericire, să evite frustrarea, ratarea scopurilor. Motivaţia
unei acţiuni umane se află în tendinţa de a maximiza satisfacerile actorului de pe urma situaţiei sale.
Nu asceza, nu renunţarea, nu abstinenţa călăuzesc acţiunile oamenilor, ci imboldul de a asigura
binele propriu, de a preîntâmpina neîmplinirea, eşecul.
Motivele comportamentului sunt legate indisolubil şi de interesele altor oameni, pentru că
oamenii există în societate împreună cu semenii lor. În virtutea acestui fapt, la om, în afară de
interesul egoist, se formează şi alte mobiluri ale activităţii lui. În cazul în care omul este convins că
acţiunile sale sunt utile altuia, această certitudine se transformă într-o bază raţională pentru faptele
sale. Totodată, este raţional şi motivul care se fundează pe convingerea că acţiunea în cauză este
utilă pentru sine.
Aşadar, drept motiv al acţiunii poate deveni certitudinea că rezultatele ei sunt avantajoase

45
atât pentru subiectul acţiunii, cât şi pentru alţi oameni. Aceste convingeri devin motive
fundamentale ale conduitei oamenilor, iar celelalte motive sunt într-o legătură indisolubilă cu ele. În
această accepţiune, toate motivele includ cunoştinţe despre prezent şi viitor, iar cunoştinţele despre
trecut nu pot fi atribuite la motivele esenţiale. Cunoştinţele despre acordul dintre o acţiune şi legea
sau obiceiul nu poate să devină de la sine o bază pentru această acţiune. Dacă omul presupune că
legea sau obiceiul este „bun”, atunci acest lucru poate să servească pentru el drept bază pentru a
acţiona în concordanţă cu ele. În opinia lui B. Ghert, anumite cunoştinţe pot să devină o bază pentru
acţiunile oamenilor: a) faptul că acţiunile presupuse vor diminua pentru cineva (pentru subiect sau
pentru alţi oameni) riscul morţii, suferinţelor etc.; b) faptul că acţiunile în cauză vor spori şansele de
obţinere a libertăţii, de dezvoltare a capacităţilor etc. [274, p.173]. Alte motivaţii sunt la fel,
deoarece conţin aceste temeiuri.
Totodată, motivele morale şi cele ale raţionalităţii sunt plasate pe nişte orbite paralele ce nu
se intersectează şi, datorită acestui fapt, ele se pot suprapune. În acest sens, rămânând la niveluri
diferite, ele se aliniază pe o axă unică şi se pare că se suprapun reciproc. Prin urmare, motivele
raţionalităţii apar concomitent ca motive morale, iar acestea din urmă, la rândul lor, apar ca motive
raţionale. Suprapunerea motivelor morale cu cele ale raţionalităţii se explică prin faptul că morala
legiferează şi sancţionează tradiţiile sociale acceptate, formele bunei-cuviinţe, cele care ţin de
conduită şi care s-au cristalizat în mod istoric. Altfel spus, anumite scopuri concrete şi semnificative
din punct de vedere social şi unele stereotipuri ale comportamentului sunt ridicate până la rangul de
obligaţiuni morale.
Societatea este un sistem finit spaţio-temporal, complex, evolutiv, autoorganizator, supus
acţiunii atât a factorilor săi specifici de entropie (dezorganizare), cât şi de antientropie (organizare).
Sistemele-părţi sau subsistemele sistemului societal - dreptul, morala, politicul, economicul, religia
etc. sunt în interconectare, în relaţii de influenţă reciprocă, directe sau indirecte, participă, prin
destinaţia lor, la funcţionarea întregului. Dinamica subsistemelor şi, mijlocit, a societăţii are loc prin
intermediul acţiunilor oamenilor.
Realizarea unor acţiuni umane este întotdeauna precedată de proiectarea lor mentală. Decizia
asupra unui proiect de acţiune stă sub semnul aprecierii subiective, iar aprecierea este efectuată în
conformitate cu un ideal subiectiv, elaborat în cadrul sistemului de valori în care există individul,
idealul relevând atitudinea cognafectivă a acestuia faţă de sistemul de valori respectiv. Fireşte că
fiind ales, idealul se conţine în apreciere, care conduce la adoptarea unei decizii asupra unui şi altui
proiect de acţiune şi, în continuare, asupra transformării acţiunii din posibilitate în realitate.
Proiectându-şi o acţiune, subiectul uman îşi proiectează viitorul, luând decizia să o materializeze, se
hotărăşte să se realizeze pe sine prin ea, mai degrabă decât prin oricare alta. Astfel, idealul
constituie o normă de acţiune, întrucât impune subiectului un algoritm ce a fost ales în mod

46
independent de el.
Însă individul uman acţionează întotdeauna ca individ-în-societate, generând şi amplificând
relaţii interumane care, la rândul lor, îşi lasă amprenta asupra evaluării şi valorizării acţiunii
individuale. Fapta, ce este un rezultat al acţiunii, poate fi morală, politică, religioasă, juridică,
întrucât poartă un aspect al idealului nostru constituit într-un „trebuie” care implică „poate” ce
rezultă din sistemul etic al lui Im. Kant pentru subiectul făptuitor. În opinia noastră, G.H. von
Wright, redă foarte bine acest raport ce persistă în normele sociale, susţinând că „din principiul
„trebuie” implică „poate” ar decurge că, dacă este permis unui agent, atunci alţi agenţi pot să-l
împiedice să facă acest lucru. Cum însă un agent nu poate fi împiedicat să facă lucruri pe care poate
(în sens generic) să le facă, ar decurge a fortiori că dacă ceva este permis unui agent, atunci acest
agent poate face acest lucru” [242, p.126-127]. Fapta în stare de proiect mental se numeşte scop.
Omul îşi stabileşte un scop, proiectează acţiunea sa pentru a o converti în mod optim în fapte.
Fiecare scop al nostru, imediat sau de perspectivă, afirmă un aspect sau altul al idealului şi este
potenţat de valorile cunoscute şi trăite de noi în mod individual. Odată realizată, fapta obţine o
existenţă independentă de subiect şi de acţiune, se manifestă pe sine, cu semnificaţia dată de
făptuitor. O faptă este morală pentru că autorul ei a investit în ea semnificaţii morale din idealul său,
aceeaşi faptă este juridică dacă legea juridică, extrinsecă făptuitorului, investeşte în ea semnificaţii
juridice şi, în consecinţă, indică efecte juridice. Prin urmare, o faptă poate fi morală şi juridică şi,
totodată, morală sau juridică.
Acţiunea subiectului, secvenţă după secvenţă, moment după moment, este realizarea
intenţiei lui de a materializa scopul. În cazul în care nu există nici o urmă de intenţie realizată,
dreptul, care se referă la extrincitatea subiectului-om, nu intervine cu nimic. Dimpotrivă, dacă
scopul ales este în conştiinţa subiectului potenţat de idealul lui şi înglobează valori morale, intenţia
şi acel scop, fără urmă de materializare, fără nici o acţiune, el face parte din sfera moralei. Omul, e
mai întâi, moral sau amoral prin gândurile sale şi apoi prin fapte, el este cu mult mai bogat prin
gânduri decât prin fapte. Valorile intervin în procesul de motivare a acţiunii, constituind criterii de
opţiune a scopurilor. Sensul lor e măsura corespunderii unei acţiuni, a unei fapte cu un anumit scop.
Pentru ca acţiunea să corespundă cu scopul, ea se reglementează prin nişte reguli care exprimă
valori şi constituie normarea ei. Orice acţiune este normată şi, prin ea, este normat şi
comportamentul celui care acţionează. Prin urmare, participarea la viaţa socială a indivizilor implică
utilizarea de către aceştia a valorilor ca pe nişte instrumente. Producerea valorilor ca instrumente
spirituale în măsură să reglementeze raporturile individului cu ceilalţi şi, prin aceasta, să guverneze
propria aliniere la limitele necesităţii, propria sa stăpânire de sine, oscilează în jurul valorilor istoric
constituite ale epocii.
Omul, prin construcţie, este o fiinţă care se raportează proiectiv, atitudinal şi preferenţial la

47
realităţile din jurul lui, trebuie să aibă totdeauna o bază de ghidare a acţiunilor sale individuale şi
sociale. Această bază de relaţionare axiologică se prezintă ca o totalitate a mobilurilor individuale şi
a normativelor supraindividuale, interiorizate de subiect, care fiinţează în orice set de valorizare.
Astfel, am putea aprecia că una din cele mai importante condiţii existenţiale ale fiinţei umane este
cristalizarea şi decantarea unui spaţiu axiologic care emerge din acţiunile sociale, dar care, totodată,
este şi fermentul acestora.
Valorile sunt acele idei care sprijină şi/sau justifică normele. Făcând o scurtă trecere în
revistă a conţinuturilor motivaţionale, să vedem acum un model de structurare a acestora: valorile,
situându-se în centrul personalităţii umane, se transcriu în atitudini şi norme, iar
atitudinile se particularizează şi se exprimă în opinii. Asta la nivel individual. Dar şi la nivelul
societăţii globale, cultura este producătorul unui deziderat axiologic de bază (valori de bază,
idealuri sociale, atitudini dezirabile etc.) ce funcţionează în vederea asigurării convergenţei
comportamentale la un moment dat. Cu cât nivelul de generalitate al imboldurilor sus-amintite
scade, cu atât acestea devin mai fluctuante, mai predispuse la schimbare. Ierarhia este următoarea:
valori, idealuri, norme, atitudini, opinii. Este necesar să atragem atenţia la faptul că o analiză mai
profundă poate deveni problematică din moment ce observăm unele suprapuneri de înţelesuri,
interferenţe.
Valorile nu sunt nişte unităţi finale în concordarea comportamentului uman, ci reprezintă
ansamblul intereselor edificate pe necesităţile sociale şi cele biologice ale oamenilor. Dacă
concordanţa dintre sistemul de valori şi comportament ne pare a fi ceva firesc, problema
divergenţelor atitudine-comportament a suscitat mai mult interes în literatura de specialitate.
Caracterul neadecvat dintre ele poate să fie produs de două tipuri de cauze: prima ţine de
caracteristicile personale, intrinseci ale individului, iar a doua de circumstanţele extrinseci în care se
produce un comportament sau altul. Astfel avem, pentru primul tip de cauză, trăsăturile intrinseci
ale individului, cum sunt, spre exemplu, arsenalul aptitudinal ce poate fi activat sau capacitatea
individului de a reacţiona prompt. În acest caz, se vorbeşte despre o constelaţie aptitudinală
specifică indivizilor, ceea ce sublimează abilitatea de a traduce atitudinile în acte concrete. Pentru al
doilea tip de cauze ale neadecvării, de această dată din sfera extrinsecă persoanei, avem presiunile
situaţiei, prezenţa celorlalţi indivizi etc.
Pentru ca un subiect să-şi materializeze, prin acţiunile sale, scopul, el trebuie să-şi
organizeze conduita, să respecte regulile de acţiune, regulile de succesiune a operaţiilor, anumite
principii strategice, reguli tactice, să cunoască situaţia în care va acţiona, mijloacele de acţiune.
Normarea acţiunii este reglementarea astfel încât ea să ducă la scop. Normele sociale reglementează
comportamentele individuale astfel încât acestea să nu tulbure convieţuirea lor, ele prescriu direcţii
tipice de comportament acţional astfel încât orizontul valoric al comunităţii să fie asumat de fiecare

48
membru al ei, asigurând în asemenea chip stabilitatea generală şi echilibrul între indivizi, structurile
sociale corespunzătoare şi poziţia funcţională a indivizilor în cadrul comunităţii.
În acelaşi timp, abaterile de la realizarea firească a normelor sociale se explică, în opinia
noastră, prin: a) cunoaşterea deformată sau incertă, aparentă a normelor sociale; b) deşi cunosc
normele sociale, mulţi oameni concep normele ca ceva ce nu reprezintă sentimente, ele nu
constituie nişte fenomene intrinseci şi nu sunt repere de viaţă spirituală sau ei le simt cu o
intensitate insuficientă ca să-şi întemeieze acţiunea; c) deşi cunosc şi simt normele sociale, oamenii
nu au voinţa să le convertească în conduite corespunzătoare; d) situaţiile obiective în care
acţionează oamenii, de cele mai multe ori, le modifică perspectiva asupra normelor sociale.
Astfel, activitatea subiectivă şi cunoaşterea normelor constituie o condiţie necesară a
existenţei lor, din motiv că normele sociale nu există sub forma necesităţii oarbe ce persistă în
natură, ci sub forma necesităţii cunoscute. În cadrul normelor sociale, spre deosebire de legile
naturii, unde imperativul şi dispoziţia formează un singur tot, necesitatea este înveşmântată într-o
formă specială a imperativului, care este legată de dispoziţie într-un mod destul de mobil.
Imperativitatea normelor sociale se manifestă nu de la sine, nu în mod automat, ci prin intermediul
unei activităţi specifice a subiectului, a acţiunii imperative a normei, a subiectului poruncii. Pentru
„efectul normativ” este necesară acţiunea unor mecanisme prescriptive destul de complicate,
elaborate în baza evoluţiei „substanţei sociale”. Din cauza şi prin mijlocirea lor se materializează
necesitatea existentă în norma socială, adică necesitatea obiectivă ce este exprimată prin imperativul
normei sociale. Altfel spus, cerinţa care este întruchipată în imperativul normei sociale emană de la
societate, cu toate că referentul acestei cerinţe poate fi şi o personalitate aparte. Totodată, normele
sociale, spre deosebire de legile naturii, au un destinatar cert, care determină, în mod original,
existenţa normelor sociale în calitate de legi specifice ale societăţii, al căror conţinut îl constituie
structura relaţiilor sociale ce exercită o funcţie socială specifică – cea prescriptivă. În virtutea
acestui fapt, normele sociale pot fi numite legi prescriptive.
În această ordine de idei, apare, în mod inevitabil, sarcina de a elucida distincţia dintre
normele sociale şi unele elemente prescriptive şi tactice de tipul directivei, ordinului, comenzii etc.,
pentru că normele sociale şi ordinul coincid din punctul de vedere nu numai al funcţiei, ci şi al
structurii şi conţinutului lor. Indiferent de faptul că sistemul ordinilor, din punctul de vedere al
structurii morfologice, conţine imperativul şi dispoziţia, totuşi conţinutul acestui sistem nu este
stabil, socialmente fixat şi ferm. Concomitent, sistemului de norme sociale îi este proprie
stabilitatea. Conţinutul normelor sociale este sancţionat de societate şi din această cauză ele sunt în
stare să determine în mod strategic relaţiile sociale, iar comenzile se „specializează” pe
determinările tactice. În realitate, timpul acţiunii sistemului de comenzi este relativ scurt, iar timpul
acţiunii sistemului de norme sociale este destinat pentru o perioadă mai îndelungată.

49
 Remarcând caracterul individual şi de unică folosinţă al prescripţiilor tactice, trebuie să
subliniem că ele coincid cu normele sociale atât în plan morfologic, cât şi în cel al conţinutului, însă
ele se deosebesc de normele sociale prin natura lor, care nu este similară cu cea a legilor. Ele nu au
statutul propriu normelor sociale care sunt nişte legi sociale specifice. Prin urmare, nu ne putem
ralia opiniilor unor logicieni care unesc toate comenzile şi prescripţiile într-o clasă specifică de
norme. Totuşi unii cercetători, spre exemplu A. Ivin, sunt nevoiţi să admită că nu este oportun de a
identifica prescripţiile cu normele [286, p.163,164,165]. În această ordine de idei, G.H. von Wright
remarcă: „A identifica „normativul” cu „prescriptivul” şi „norma” cu „prescripţia” ar echivala însă
cu o prea mare îngustare a semnificaţiei termenilor „normativ” şi „normă”. În plus, „prescriptiv” şi
„prescripţie” sunt cuvinte cu o semnificaţie vagă şi cer precizate pentru a fi utile” [242, p.20]. Este
evident, că din punct de vedere formal-logic, sistemul de norme şi comenzi rămâne deseori
imperceptibil. Această circumstanţă a produs un şir de alte inexactităţi destul de răspândite în
literatura de specialitate. Reieşind din identitatea construcţiilor logice ale unor afirmaţii imperative,
logicienii declară că astfel de afirmaţii sunt normative. Mai mult decât atât, în viziunea lui Iu. Ivlev
şi A. Ivin, logica normativă este numită deontică şi viceversa, logica deontică – normativă [a se
vedea: 289, p.72-81; 287, p.161]. Dacă ne referim însă la o interpretare strictă a termenilor
„imperativ”, „normativ” şi „deontic” putem să descoperim în ele, în opinia lui V. Plahov, un şir de
nuanţe specifice [337, p.68-69].
Î n p r i m u l r â n d , nu trebuie să numim logica deontică imperativă, din motiv că
imperativul conţine „ceea ce se cuvine”, care se manifestă în mod exclusiv în societate, în relaţiile
sociale, ce emană de la subiect şi este destinat comunităţilor sociale şi oamenilor înzestraţi cu
voinţă. Simultan, logica deontică reflectă nu numai necesitatea socială, ci şi cea naturală.
Î n a l d o i l e a r â n d , nu orice afirmaţie cu caracter imperativ este în mod necesar
normativă. Norma socială în calitatea sa de necesitate formală (repetabilitate, comunitate,
stabilitate, regularitate etc.) reprezintă o lege socială, o lege a funcţionării sistemului de relaţii
sociale, iar comenzile, în pofida asemănării lor din punct de vedere morfologic şi al conţinutului cu
normele sociale, nu posedă un astfel de statut.
Î n a l t r e i l e a r â n d , de vreme ce normele sociale pot fi împărţite în cantitative şi
calitative şi, în virtutea faptului că ele se pot completa cu un conţinut divers în funcţie de forma
mişcării sociale în care se manifestă, apare problema determinării domeniului problematic de care
trebuie să se ocupe „logica normativă”. Acest lucru nu ţine de competenţa noastră şi el ar trebui să
fie determinat de către logicieni.
Î n a l p a t r u l e a r â n d , nu sunt corecte distincţiile operate de către A. Ivin şi filosoful
bulgar A. Momov privind fenomenele deontice în prescripţii şi norme [vezi: 287; 322], din motiv că
dacă prin norme, luăm în consideraţie normele sociale, atunci ele sunt prin esenţa lor prescripţii,

50
care reprezintă nişte fenomene sociale specifice ce se formează şi funcţionează în cadrul societăţii,
pe când noţiunea „normă”, după cum am mai remarcat anterior, înglobează nu numai fenomenele
sociale, ci şi cele naturale.
Examinând problema distincţiei dintre norme-prescripţii şi norme-comandă, este necesar, să
atragem atenţia asupra faptului că ultimele, de regulă, sunt eterogene: ele, presupun, în mod
necesar, existenţa subsistemelor de administraţie şi de administrare, divizarea funcţiilor în cele de
comandă şi cele executive. Normele sociale sunt nu numai heteronome, ci şi autonome. Comenzile
sunt o manifestare a voinţei care poate fi numită, în reflecţia lui G.H. von Wright, „voinţa de a-i
face (determina) pe agenţi (subiectele normei) să facă anumite lucruri şi/sau să se abţină de la ele”
[242, p.139]. Astfel, comenzile constituie voinţa de a determina pe cineva să facă sau să se abţină.
Totodată, dacă izvorul apariţiei şi acţiunii comenzii poate fi un anumit individ, atunci izvorul
normei sociale este societatea, o anumită asociaţie socială. Orice formaţiune prescriptivă poate
obţine calitatea de normă socială cu condiţia dacă ea devine o lege a funcţionării sistemului de
relaţii sociale. În legătură cu aceasta, succesiunea, spaţiul şi timpul de acţiune a comenzilor sunt net
inferioare şi cedează succesiunii, spaţiului şi timpului de acţiune a normelor sociale. Concomitent,
normele sociale, în calitatea lor de legi sociale, sunt în stare, în anumite circumstanţe, să se schimbe
în mod independent, spontan sau să se dezvolte continuu. În această ordine de idei, se poate vorbi
despre devenirea istorică a conţinutului normelor sociale, care nu este proprie, în acest sens,
comenzilor care posedă un caracter static.
În acelaşi timp, dimensionalitatea, răspândirea largă, proprietatea de a se autodezvolta în
mod istoric, caracterul lor static contribuie la faptul ca normele sociale să devină o formaţiune mai
puţin determinată în comparaţie cu comenzile, care au misiunea de a insera în comportamentul
social o determinare majoră. Normele sociale exercită rolul de sistem de bază pe care se sprijină
structura de comenzi şi ambele sunt într-o conexiune dialectică ce acţionează după principiul
completării: una compensează „deficienţele” alteia.
Investigând problema obiectivităţii normelor sociale, nu putem evita răspunsul la următoarea
întrebare: pot fi oare considerate normele de conduită, care sunt stabilite de om faţă de sine însuşi
sau normele prin intermediul cărora omul pune asupra sa în mod voluntar anumite obligaţii şi
responsabilitatea faţă de sine însuşi, ca norme sociale? Aceste norme sunt numite autonome şi sunt
nişte prescripţii pe care un subiect şi le dă sie însuşi (autocomenzi, autopermisiuni, autointerdicţii).
Răspunsurile cu privire la această întrebare, în literatura de specialitate, au fost diferite, sensul
general reducându-se la următoarele: omul poate să acorde o atenţie mai mare sau mai mică
sănătăţii sale, poate să se respecte pe sine sau să se dispreţuiască, poate să aprecieze înalt facultăţile
sale şi capacităţile morale sau poate să le aprecieze destul de discret – toate aceste relaţii nu pot să
fie determinate de către normele sociale.

51
 În continuare, s-a efectuat o anumită explicare logică a acestor argumente. În opinia
juristului rus de la încep. sec. al XX-lea G.F. Şerşenevici, „regulile atitudinii faţă de sine însuşi fiind
stabilite de către om, sunt obligatorii numai în măsură în care ele îi sunt prielnice. Subiectul poate
să nu le respecte în general, să le încalce atunci când îi este convenabil, să le schimbe când îi
trăsneşte prin cap... O atare independenţă nu este, cu desăvârşire, în concordanţă cu reprezentările
despre obligativitate, care sunt proprii normelor sociale” [367, p.154].
Cu alte cuvinte, orice reguli sau cerinţe stabilite de om faţă de sine însuşi nu trebuie
examinate întotdeauna în calitate de norme sociale, fiindcă normele sociale, în mod obligatoriu,
presupun atitudinea omului nu numai faţă de sine însuşi, nu numai în plan intrinsec, ci şi în plan
extrinsec, faţă de alţi oameni. În această ordine de idei, G.H. von Wright susţine că „uneori putem
afirma în mod corect că un agent îşi poate da sieşi comenzi sau permisiuni, dar aceasta numai într-
un sens analogic sau secundar” [242, p.94-95]. Desigur, în viaţa reală a omului, care este destul de
variată şi complexă, se întâlnesc multiple reguli despre care e foarte dificil de a spune dacă ele sunt
sociale sau că determină în mod exclusiv atitudinea omului faţă de sine însuşi. Unele dintre ele, spre
exemplu, cele ce sunt într-o legătură cu beţia, risipa şi alte vicii omeneşti, numai la prima vedere, în
mod aparent, reflectă ceva strict personal a unui om ce este predispus la ele, numai atitudinea
personală faţă de sine însuşi. În realitate însă ele ating nu numai relaţiile şi problemele de ordin
personal, ci şi cele sociale, se referă la corelaţia omului cu societatea în general şi cu alţi oameni, în
special. Beţia, risipa, trândăvia, „sunt nişte vicii nefireşti, remarca G.F. Şerşenevici, ele sunt
condamnate în mod conştient sau inconştient din partea intereselor societăţii, care ar putea să
dispară, dacă atare deprinderi ar căpăta o răspândire largă printre membrii ei” [367, p.154-155].
Spre exemplu, cultura populară românească, în tradiţia numită Strigarea peste sat,
condamnă aceste vicii. Ea se desfăşura la începutul primăverii, având drept scop să-i condamne pe
cei care s-au abătut de la ordinea etică şi juridică tradiţională. În ele erau condamnate o serie de
apucături omeneşti ce distonau cu viaţa colectivităţii sau erau pomenite fete şi flăcăi ce nu intrau în
ritmurile fireşti ale acestei vieţi. Cunoscutul etnograf român S. Fl. Marian arăta că: „Nenumărate
sunt batjocurile ce se strigă la această ocaziune peste sătenii cunoscuţi ca cuprinşi de ceva patimă...,
lene” [144, p.23]. Toate aceste manifestări în care era prezent spiritul de dreptate asigurau
integritatea etică şi etnică a colectivităţii săteşti în condiţii istorice nu tocmai favorabile, având în
vedere stăpânirile străine care s-au perindat pe teritoriul statelor româneşti.
În acelaşi timp, polemicile referitoare la determinarea caracterului relaţiilor omului cu natura
ce îl înconjoară şi cu sine însuşi au existat şi mai există în literatura ştiinţifică din Occident cu
privire la caracterul corelaţiei omului cu lumea animală. Un şir de autori, spre exemplu, filosoful
englez J. Bentham [23, p.136-144] încă în sec. al XIX-lea a întreprins unele tentative de a extrapola

52
normele şi relaţiile sociale (în special, cele morale) dincolo de limitele societăţii umane - nu numai
asupra oamenilor, ci şi la animale.
În această ordine de idei, adversarii examinării normelor ce mediază corelaţia dintre om şi
lumea animală în calitatea lor de norme sociale porneau, în mod logic, nu numai de la premisa
existenţei subiecţilor presupuşi ai acestor relaţii, ci şi din conştiinţa raţională şi înţelegerea a tot ce
are loc. Adepţii tratării acestor norme şi relaţii în calitate de norme sociale aveau o altă opinie, din
motiv că ei reieşeau din faptul că pentru apariţia normelor sociale şi a relaţiilor dintre subiecţii
potenţiali nu este deloc obligatorie conştientizarea şi înţelegerea lor, dar este suficientă perceperea
lor la nivelul inconştientului, la nivelul simţirii şi suferinţei.
Însă, după cum remarca, G.F. Şerşenevici, J. Bentham şi adepţii lui nu au luat în seamă o
circumstanţă destul de importantă, faptul dacă animalele sunt în stare să însuşească normele de
comportament stabilite de oameni în interesul sau în detrimentul traiului în comun. Normele
sociale, care sunt destinate conştiinţei, observa G.F. Şerşenevici, „nu pot să fie înţelese de animale,
pentru că lor le sunt străine cerinţele de ordin moral şi de justiţie” [367, p.158]. Prin urmare, pentru
apariţia şi existenţa normelor şi relaţiilor sociale este necesar, înainte de toate, înţelegerea şi
conştientizarea lor, care se referă la toate normele sociale fără nici o excepţie.
Fiind prin esenţa lor standarde sau etaloane de comportament social, normele sociale sunt
elaborate în anumite forme şi emană de la diferite instanţe, agenţi sau grupuri sociale. De regulă, în
opinia lui D. Banciu, procedura de elaborare şi aplicare a lor poate fi: a) neorganizată
(neinstituţionalizată), spontană şi difuză (cutumele, uzanţele, obiceiurile şi practicile instituite prin
intervenţia colectivă, dar anonimă a unor grupuri sociale, norme acceptate şi respectate prin forţa
tradiţiei); b) organizată (instituţionalizată) prin intermediul unor instituţii, organizaţii sau agenţi
specializaţi, cu respectarea anumitor forme şi proceduri de elaborare şi aplicare [20, p.93].

I.3. Normele sociale: dialectica afectivului şi raţionalului

Apariţia fiinţei raţionale, a lui H o m o s a p i e n s , a pus această fiinţă într-un raport multiplu:
raportul cu natura, raportul cu ceilalţi, raportul cu sinele, raportul cu propriile sale creaţii materiale
şi spirituale, raportul cu propria istorie personală şi socială, raportul cu divinitatea şi destinul.
Pentru fiecare fiinţă umană aceste raporturi rezultate dintr-o privire analitică asupra vieţii, constituie
un singur „pachet” problematic, fiecare tip de raport având o pondere mai mare sau mai mică faţă
de întregul „pachet”.
Potrivit bilanţului de până acum al istoriei, călăuzit de raţiune, omul a dovedit că se poate
situa deasupra „înţelepciunii naturii” tocmai pentru că şi-a făurit un statut uman. În perimetrul
acestui statut au apărut, însă, absurdităţile comportamentului uman. Din acest motiv, pentru a
menţine raporturile interumane în echilibru, omenirea a fost obligată să adopte reglementări şi

53
norme de comportament cărora să li se subordoneze ea însăşi. Dacă echilibrele din lumea naturală
se realizează în mod spontan, fără intenţii şi fără scopuri, echilibrele din lumea umană se realizează
pe baza unor reglementări ai căror autori sunt oamenii înşişi. Toate aceste reglementări poartă
sigiliul umanului, atât în bine, cât şi în opusul binelui.
Aceste reglementări compun sfera normei sociale, conaturale raţiunii umane. Este vorba de
tot ceea ce ţine de moralitate, culturalitate, într-un cuvânt, de civilizaţia umană. Societatea umană,
cea de ieri şi de astăzi, este structurată esenţialmente tocmai pe normele sociale unanim recunoscute
de toţi oamenii, având un caracter de universalitate.
Dar pentru a aplica normele sociale, a fost nevoie, în decursul timpului, de realizarea unui
instrument necesar reglementării raporturilor dintre individ şi societate. Norma juridică apare ca
instrumentul de aplicare precisă, sub forma legilor, a tuturor dezideratelor umane: ordine, dreptate,
securitate.
Conţinutul concret al normelor sociale este determinat, în ultimă instanţă, de reflectarea
condiţiilor existenţei sociale, a relaţiilor sociale, a legităţilor şi necesităţilor sociale la o etapă sau
alta a dezvoltării lor. Concomitent, trebuie să luăm în consideraţie şi faptul că această reflectare
poate fi adecvată sau deformată.
Prin urmare, în conţinutul normelor sociale există atât elemente obiective, cât şi subiective.
Elementul obiectiv rezultă din faptul că normele sociale sunt tot timpul nişte formaţiuni sociale
secundare care constituie o reflectare a condiţiilor existenţei sociale, o expresie a necesităţilor
sociale. Elementul subiectiv constă în faptul că reflectarea normativă a realităţii, ca şi orice alt tip de
reflectare, poate fi nu numai adecvată, ci şi deformată în mod conştient, inconştient sau spontan. De
faptul dacă reflectarea este adecvată sau viceversa, depinde, în mare măsură, gradul de eficienţă
practică al unei sau altei norme sociale.
Orice activitate socială se desfăşoară, remarcă celebrul filosof, sociolog şi politolog german
Max Weber, într-un univers al semnificaţiilor, al simbolurilor (norme, valori, tradiţii, obiceiuri,
convenţii etc.), care imprimă anumite motivaţii şi finalităţi acţiunii sociale, aceasta nu este numai
raţională, ci şi semnificativă. Conform opiniei lui, în orice societate şi cultură există patru tipuri
principale de activitate socială: a) activitatea raţională în raport cu un anumit scop care se
caracterizează prin faptul că actorul îşi alege şi îşi organizează astfel mijloacele sale încât să fie cât
mai eficace în raport cu scopul propus (echivalenţă între scopuri şi mijloace). Aceste acţiuni
presupun norme, reguli şi strategii precise, nu imaginaţie şi fantezie; b) activitatea raţională în
raport cu o valoare, care constă în faptul că actorul este determinat în acţiunea sa de valorile la care
aderă (de ordin etic, estetic ori religios); c) activitatea fundată pe un comportament tradiţional, care
este acea acţiune dictată de cutumă sau tradiţie, care îl determină pe actor să acţioneze într-o
manieră tradiţională, adoptând mijloace pe care le-a mai utilizat cândva şi care i-au asigurat

54
succesul (majoritatea activităţilor cotidiene aparţin acestui tip); d) activitatea fundată pe un
comportament afectiv care reprezintă o reacţie pur emoţională la un eveniment ce surprinde prin
caracterul său neobişnuit [241, p.30-37].
Numai primele două tipuri de activităţi sunt cu adevărat acţiuni, întrucât au un scop raţional,
ultimele două, care sunt doar reacţii mecanice, situându-se la limita activităţii sociale. Este evident
că aceste orientări diferite nu constituie nicidecum o clasificare rigidă şi compartimentală a
modurilor de activitate socială. M. Weber constata că viaţa socială este constituită din interacţiuni,
că e plină de opoziţii, conflicte şi compromisuri. Din această cauză, M. Weber adaugă la fiecare tip
de activitate (tradiţională, efectivă, raţională) un tip particular de dominaţie: a) d o m i n a ţ i a
t r a d i ţ i o n a l ă care îşi întemeiază legitimitatea pe caracterul sacru al tradiţiei; b) d o m i n a ţ i a
c a r i s m a t i c ă , dominaţie generată de o personalitate cu o aură excepţională. Puterea liderului
carismatic se bazează pe forţa sa de convingere, pe propagandă, pe capacitatea sa de a aduna şi de a
mobiliza masele; c) d o m i n a r e a l e g a l ă , care se sprijină pe puterea dreptului abstract şi
impersonal, care ţine de funcţie, şi nu de persoană.
În mod real, omul nu este o fiinţă exclusiv raţională care acţionează numai sub imperiul
determinismului normelor sociale, ci şi una emoţională. Din această cauză, în opinia filosofului
român din perioada interbelică N. Ionescu, „emoţiunea este, fără îndoială, genetică şi, logiceşte,
primordială nouă, cunoştinţei umane, pentru simplul motiv că ea este piatra de încercare, etalonul,
măsura pentru individualitatea noastră, a eului nostru” [119, p.118]. Prin urmare, omul poate ceda şi
unor impulsuri necontrolate, unor „porniri” cu caracter iraţional, poate inova chiar unele mijloace
de acţiune, dacă sunt mai eficiente decât altele şi se poate abate de la exigenţele normelor şi legilor
sociale.
Deosebit de importantă este înţelegerea faptului că o astfel de reflectare se manifestă pe
două niveluri – afectiv şi raţional, şi, concomitent, în diverse sfere ale conştiinţei sociale,
individuale, ştiinţifice, cotidiene şi de masă. Acest fenomen se dezvăluie atât în procesul formării
normelor, cât şi în procesul de motivare a comportamentului uman. Procesul de reflectare a realităţii
în cadrul normelor sociale se poate realiza prin două forme: a) pe calea apariţiei spontane a
normelor de reglementare în procesul unei sau altei activităţi sociale; b) în calitate de elaborare
conştientă şi exprimare a unor sau altor dispoziţii normative.
Pentru psihologul francez Gustave Le Bon, raţionalitatea nu aparţine decât individului,
singurul în măsură să gândească şi să decidă direcţia şi sensul acţiunilor sale. Dimpotrivă, în
mulţime, individul devine iraţional: dispare capacitatea sa de raţionare şi spiritul critic, iar conştiinţa
sa regresează spre stadii primitive. „Prin simplul fapt că aparţine unei mulţimi, omul coboară,
aşadar, cu mai multe trepte pe scara civilizaţiei. Izolat, el poate fi un individ cultivat, în mulţime
este însă un instinctual, prin urmare un bărbat. Are spontaneitatea, violenţa, cruzimea şi, totodată,

55
entuziasmul şi eroismul fiinţelor primitive” [136, p.17]. Prin elementele raţionale, conştiente,
remarcă Le Bon, indivizii se deosebesc: oamenii cei mai diferiţi ca inteligenţă au adeseori instincte,
pasiuni şi sentimente identice. Ceea ce face ca ei să semene sunt elementele iraţionale, inconştiente,
majoritatea acţiunilor sociale fiind efectele unor mobiluri ascunse de care individul nu este
conştient. În „sufletul colectiv” individualitatea se estompează. „Eterogenul” se îneacă în omogen şi
însuşirile „inconştiente domină” [136, p.15].
Analiza diversităţii şi varietăţii normelor sociale trebuie să ia în consideraţie specificul
reflectării şi funcţionării lor la nivelul reflectării afective şi raţionale a realităţii. Aceasta indică
asupra faptului că delimitarea acţiunii normelor comportamentului social, care este utilizată de
obicei, nu poate fi ridicată la rang de absolut şi opusă una alteia. Conştientul şi obişnuielnicul în
conştiinţa şi în comportamentul real al oamenilor se asociază, în mod dialectic, fiind posibilă
armonia dintre ele şi apariţia unor contradicţii ce se manifestă în calitate de proces dialectic al
interacţiunii dintre laturile afective şi raţionale ale cunoaşterii, dintre cunoştinţe şi conduită.
Motivele realizării normelor sociale în conduita umană se pot forma şi sub influenţa
pasiunilor, emoţiilor, dispoziţiilor şi altor facultăţi psihologice ale personalităţii. Despre aceasta ne
vorbeşte sociologul italian V. Pareto care opune acţiunea logică acţiunii non-logice. Acţiunea logică
utilizează mijloace adecvate scopului propus şi are toate şansele să-şi atingă efectiv scopul urmărit.
Acţiunea non-logică purcede dintr-o anumită stare de spirit, sentiment, inconştient, este fapta unui
individ care mobilizează mijloace inadecvate scopului urmărit sau care nu reuşeşte, în ciuda
eforturilor ce ar putea fi considerate drept raţionale, să facă astfel încât dorinţele subiective să
corespundă cu rezultatele obiective. Normele, valorile şi atitudinile valorice, în opinia lui V. Pareto,
cristalizate în procesul vieţii sociale, care au intrat adânc în sufletul fiecărui individ, devin „instincte
primare”, care „se sudează” în viaţa psihică a omului, în special în cea afectivă, şi îi domină toate
acţiunile. Acţiunile non-logice se supun nu numai criteriului raţionalităţii intrinsece, ci şi celei
simbolice, adecvării simbolice a mijloacelor la scop. Ele se referă la scopuri ultime, la idealuri, la
norme care transcend domeniul scopurilor utilitare, al satisfacţiilor „intrinseci”. Numai pe temeiul
raţionalităţii simbolice pot fi explicate ritualul şi o mulţime de acte habituale ale vieţii umane, care
nu corespund „eficienţei”. Ele intră în sfera normativităţii cu origine de „reziduri” şi se leagă pe căi
neştiute de viaţa afectivă a omului, de concepţiile lui despre „dezirabil”, de scopurile ultime ale
vieţii. Normele şi valorile interiorizate ca reziduuri leagă pe individ de societatea lui, îl fac să se
simtă solidar cu ea, să n-o mai respingă ca forţă vrăjmaşă, ostilă acţiunilor sale. V. Pareto constată
că, în măsura în care raţiunea nu este singurul motor al motivaţiilor noastre, însă coexistă cu
pasiunile, sentimentele, tradiţia... cel de-al doilea tip de acţiune are o pondere importantă în
fenomenul social [134, p.139-140]. Acestea şi alte elemente ale reflectării psihologice a realităţii
pot să acţioneze în concordanţă cu latura raţională a conştiinţei personalităţii sau să intre în

56
contradicţie cu ea, ceea ce poate într-un anumit mod să influenţeze asupra funcţionării unei sau altei
norme sociale.
Astfel V. Pareto defineşte acţiunea logică ca punct de plecare la analiza acţiunilor umane. O
acţiune logică conţine un şir de activităţi care vizează realizarea unor scopuri ce apar în conştiinţa
subiectului, dar sunt recunoscute şi de ceilalţi. Toate celelalte tipuri de acţiuni sunt considerate de el
non-logice şi sunt produse, motivate de reziduri care sunt identificate cu instinctele şi mobilurile
iraţionale psihice ale omului.
T. Parsons contestează valabilitatea acestei opinii din motiv că a vrut să introducă rezidurile
în schema lui de scop-mijloc, mai mult, a afirmat că valorile finale şi atitudinile de valoare
determină alegerea scopurilor acţiunilor logice. Rezidurile sunt prezente în conştiinţa membrilor
colectivităţii şi asigură integrarea socială (înţeleasă ca sistem de valori împărtăşite în comun). În
acest punct, T. Parsons leagă, de fapt, concepţia lui V. Pareto de cea a lui É. Durkheim, în a cărui
concepţie se află individul integrat social prin sistemul de norme şi valori. La început, É. Durkheim
concepe faptul social, după cauzalitatea obiectivă sau fizică, ca un lucru extrinsec şi coercitiv. Cu
timpul însă, schimbă caracterul coercitiv şi vede în valori mai mult o autoritate morală. În concepţia
lui V. Pareto, accentul cade pe încadrarea în schema de acţiune scop-mijloc, schemă ce este folosită
după aceea pentru evaluarea valorilor, iar în concepţia lui É. Durkheim centrale nu sunt acţiunile
scop-mijloc, ci mai mult influenţa socialului asupra individului. El ajunge mai departe în analizarea
rolului valorilor religioase asupra comportamentelor, tocmai datorită ideii că la baza
comportamentelor sociale stă un sistem de valori structurat. În opinia lui V. Pareto, acţiunile
generate de reziduuri (atitudini axiologice, difuze, rituri etc.) rămân ca acţiuni non-logice
neanalizate. Observăm aici o altă corelaţie realizată de T. Parsons. Contrar aparatului conceptual
diferit, folosit de Max Weber şi Émile Durkheim, el arată o convergenţă teoretică între cele două
genuri de acţiuni. Astfel, el recunoaşte în ordinea legitimă a lui M. Weber concepţia durkheimiană a
autorităţii morale bazată pe sistemul de norme unanim acceptate. Am remarcat deja că T. Parsons
[162] elaborează o tipologie a acţiunilor în funcţie de orientările individului (orientarea
motivaţională şi valorică). În cazul modului de orientare valorică, cel care ne interesează mai mult
pe noi, face o triplă diferenţiere a acţiunilor: a) acţiunea intelectuală, în care standardele şi criteriile
cognitive au superioritate asupra celorlalte; b) acţiunea expresivă, unde se folosesc principiile
judecăţii afectogene; c) acţiunea morală sau responsabilă, unde funcţionează criteriile morale.
Prin urmare, T. Parsons susţine că valorile şi normele pe care societatea le-a făurit şi le-a
stabilizat sunt limbajul simbolic, care permite comunicarea şi înţelegerea expectativelor legate de
roluri, iar articularea expectativelor de rol cu valorile şi normele societăţii reprezintă
instituţionalizarea lor. Astfel, societatea apare ca o structură de roluri instituţionalizate, legitimate şi
guvernate de valorile şi normele colective. Aşadar, fiind motivat de imboldul maximei satisfaceri,

57
individul este anchilozat în acea reţea instituţionalizată de roluri şi trebuie să-şi reglementeze
acţiunea, comportamentul conform canoanelor ei. Societatea, prin instituţionalizarea unor valori şi
norme de conduită, aplanează conflictele din „relaţia aşteptărilor reciproce” şi permite indivizilor
să-şi atingă reciproc satisfacerea, s-o optimizeze.
Prin instituţionalizare, apropierea individului de societate, în acţiunea lui, menţine totuşi,
remarcă T. Parsons, anumite elemente de constrângere, care este un mod de a-l face pe individ să
recunoască forţa colectivităţii şi primatul ei în orice acţiune. „Instituţionalizarea şi internalizarea
normelor sociale sunt căile parsonsiene de rezolvare a problemei hobbesiene a ordinii” [71, p.69].
T. Parsons regrupează relaţiile umane generate de acţiune, pe de o parte, în timpul de relaţii
comunitare, solidare, bazate pe afect, simpatie, altruism, pe respectul tradiţiei, al cutumelor, al
legăturilor de rudenie, dominate de componenţa non-raţională a actului, iar pe de altă parte, tipul de
relaţii sociale bazate pe norme impersonale, universale, pe ştiinţă şi logicitate.
Un factor deosebit de esenţial, în această interacţiune, îl reprezintă elementul voliţional al
conştiinţei. Facultăţile volitive ale personalităţii reprezintă acel factor emoţional-psihologic, care, în
ultimă instanţă, joacă rolul principal în opţiunea, dar, mai ales, în realizarea normelor sociale ale
comportamentului.
Este cunoscut că voinţa întotdeauna este într-o legătură indisolubilă cu activitatea raţională a
omului, cu scopul pus în mod conştient şi cu activitatea practică, nemijlocită a materializării ei în
viaţă. Simultan, orice act de voinţă urmăreşte un anumit scop. Voinţa, în calitatea sa de element al
reglementării conduitei se pare că mediază conştiinţa şi practica şi în rezultat, se formează, se
manifestă capacitatea omului de a forma şi de a realiza obiectivele personale ale conduitei. Voinţa
nu este, prin urmare, doar o condiţie care concordă cu posibilităţile în raport cu scopul urmărit pe
baza unor motivaţii. A ignora interesul înseamnă a desprinde mijlocul de scop. Normele există ca să
încurajeze interesul propriu. Scopul este forţa motrice principală a detaşării socialului de natural, a
subiectului de obiect. El dă expresie intenţionalităţii, actului de voinţă ca act deliberativ. Pe de altă
parte, voinţa suverană, postulată ca valoare absolută, neîngrădită cu nimic, conduce, în cele din
urmă, la voluntarism.
Funcţionarea normelor sociale ca mecanism de reglementare practică a comportamentului
include atât nivelurile reflectării raţionale şi emoţionale, cât şi atitudinea faţă de norme din partea
subiectului realizării lor, în situaţia în care ele apar ca motive ale conduitei sociale a oamenilor. În
primul caz, impulsul social spre o anumită conduită include reflectarea raţională a situaţiei,
evaluarea ei conştientă, şi în baza acestui act raţional se efectuează opţiunea variantei respective a
comportamentului. În al doilea caz, motivul funcţionează, se pare, fără o analiză raţională prealabilă
a efectelor şi fără evaluarea comportamentului la nivelul gândirii logice. Prin urmare, se va alege o

58
opţiune a variantei comportamentului în care examinarea raţională a deciziei se pare că ar lipsi, şi în
calitate de motiv al acţiunii va fi deprinderea, stereotipizarea comportamentului în situaţii similare.
Un rol important îl joacă în această situaţie testul universalităţii normelor care este făcut,
după filosoful german Iu. Habermas [104, p.56-60], de ansamblul celor care participă la discuţie
care examinează în ce măsură norma are sau nu o valoare universală. Poate fi ea aprobată în mod
raţional şi fără nici un fel de constrângere de toţi participanţii actuali şi potenţiali la discuţie, de toţi
cei vizaţi, într-un fel sau altul, de aceste norme? Iu. Habermas ajunge la concluzia că numai acea
normă este raţională care poate face obiectul unui consens universal, deoarece acesta este principiul
democraţiei. Dacă, în urma discuţiei, deschisă tuturor, norma examinată se dovedeşte a susţine
interesul tuturor, atunci ea poate fi adoptată. Dacă nu, ea trebuie respinsă ori cel puţin modificată.
Discuţia prin care se poate ajunge la un consens trebuie neapărat să fie purtată conform unei reguli:
trebuie să fie, în primul rând, o discuţie de tip argumentativ. O normă nu poate fi legitimă decât
dacă a trecut prin filtrul argumentaţiei, astfel nu este, cel puţin din punct de vedere moral, validă.
Omul contemporan este educat într-o mentalitate democratică şi el caută nu numai să-şi impună
punctul de vedere, ci şi să-i convingă pe ceilalţi. El este orientat spre o discuţie de tip argumentativ.
Aceste afirmaţii au o importanţă deosebită pentru activitatea legislativă de la noi din ţară, care
trebuie să fie axată şi ghidată de testul universalităţii şi raţionalităţii normelor de drept adoptate, şi
nu de ideologia sau apartenenţa la un partid politic.
În acelaşi timp, considerăm noi, este insuficient să concepem sau să alegem o normă sau alta
a comportamentului, ea poate, trebuie să fie materializată în calitate de motiv al conduitei. Acest
obiectiv poate fi atins odată cu manifestarea unei anumite activităţi intrinseci. De regulă, în acest
caz este nevoie de a depăşi un şir de bariere de ordin intrinsec şi extrinsec. Adeseori, este necesar de
a supune opţiunea raţională a traseului de comportament pasiunilor, simţurilor, emoţiilor personale,
care pot să fie în contradicţie cu ea. Aceasta înseamnă că este util să ne orientăm într-o anumită
direcţie, să efectuăm un autocontrol asupra stării psihologice personale, care cere şi un şir de
eforturi volitive substanţiale, pentru că latura afectivă a conştiinţei umane este mai puţin dirijată şi
autoadministrată decât cea raţională. Din această cauză este necesară cultivarea la om a unei stări de
autocontrol al sentimentelor, pasiunilor, acţiunilor lui, lucru ce nu poate fi obţinut destul de uşor.
Trebuie să remarcăm că nu orice deprindere stereotipizată poate deveni o bază reală pentru
îndeplinirea unei anumite norme a comportamentului social. Multe deprinderi se află dincolo de
limitele sferei de reglementare a comportamentului personalităţii. Spre exemplu, sfera multor
deprinderi intime şi individuale ale omului este „neutrală” faţă de normele comportamentului social.
În această circumstanţă se au în vedere numai acele deprinderi care există în calitate de norme
stereotipice ale comportamentului social şi care apar ca factori de consolidare a normelor, a
cerinţelor intrinseci ale unei sau altei norme în conştiinţa individuală şi în conduita oamenilor.

59
Astfel de norme devin destul de stabile în sfera afectivă a reflectării, încât, realizându-le,
personalitatea poate să nu „deruleze” de fiecare dată situaţia şi să nu conştientizeze întreaga
semnificaţie a acţiunilor sale, legăturile ei cu interesele oamenilor din preajmă. Atitudinea afectivă
faţă de realitate este în stare să elibereze personalitatea de multiplele apeluri spre opţiunea
variantelor de comportament, spre construirea de fiecare dată a modelului logic al conduitei sale
într-o situaţie sau alta. Ca urmare, multe dintre acţiunile omului în viaţa cotidiană se realizează în
mod stereotipic, automat.
Însă comportamentul stereotipic nu reprezintă un automatism mecanic, ci o formă
complicată a conduitei omului, în conţinutul căruia se manifestă orientările lui valorice şi
directivele, atât cele sociale, cât şi relaţiile personale, individuale faţă de realitatea înconjurătoare.
Ele se dezvăluie la nivelul reflectării emoţional-psihice, ca un proces de transformare a
sentimentelor, emoţiilor, deprinderilor etc. în comportament real. Astfel se consolidează unele
deprinderi de a proceda într-un fel sau altul în anumite situaţii concrete. Conduita obişnuită,
reprezentând o formă emoţională a atitudinii faţă de realitate, joacă un rol important în formarea şi
funcţionarea normelor şi a reglementatorilor sociali ai comportamentului uman, însă acest rol poate
fi şi negativ, de vreme ce orice normă reprezintă condiţiile concrete în cadrul cărora ea
funcţionează. În cazul în care condiţiile s-au schimbat, iar normele continuă să funcţioneze în mod
obişnuit, ele se transformă într-o frână în calea realizării noilor necesităţi şi interese ale oamenilor şi
obţin un „caracter conservator”. În anumite condiţii, deprinderile, stereotipurile conduitei normative
pot să cuprindă un spectru destul de mare al normelor sociale, ceea ce se întâmplă astăzi, când noile
condiţii cer norme noi şi ele sunt create (mai ales cele juridice şi tehnice), însă în conştiinţa şi
acţiunile multor oameni se simte acţiunea vechilor stereotipuri ale gândirii şi comportamentului din
epoca totalitară care se fundau pe regula de a face totul reieşind din instrucţiuni.
Cele enunţate mai sus ne permit să conchidem că normele sociale se pot manifesta atât în
mod conştient şi opţional, cât şi în mod obişnuit, stereotipic, transformându-se şi obţinând
caracterul unor obiceiuri, care sunt astfel de norme sociale care s-au format în mod spontan sau
conştient, s-au consolidat în mod durabil în sfera emoţional-psihologică a conştiinţei sociale şi
individuale şi care se manifestă în mod stabil în comportamentul oamenilor.
În literatura de specialitate, există multiple tentative de a formula noţiunea „obicei”, or, de
cele mai multe ori nu se ia în consideraţie specificul lui în calitate de formă deosebită de reflectare
şi fixare în conştiinţa oamenilor a unor stereotipuri de comportament. Din această cauză, obiceiurile
sunt tratate destul de larg, incluzând, spre exemplu, chiar şi procedeele sociale şi modul de muncă,
orice acţiuni ce sunt reproduse în mod spontan de către oameni. Prin urmare, astfel se pierde o
trăsătură importantă a obiceiului - modalitatea de reflectare emoţional-psihică şi atitudinea faţă de
realitate, care îi permit obiceiului să devină un reglementator stereotipic al conduitei oamenilor. În

60
reflecţia noastră, specificul obiceiului trebuie, mai întâi de toate, să fie tratat în legătură cu
reglementarea comportamentului ce ne va oferi posibilitatea de a examina obiceiul în calitate de
specie a normelor sociale, a cărui particularitate se conţine în reflectarea stereotipică, stabilă şi
fixarea ei în conştiinţa şi conduita oamenilor. Obiceiul indică, tradus în fapt, ideile pe care membrii
societăţii le au, în chip mai mult sau mai puţin conştient, în legătură cu necesităţile vieţii comune,
adică acele idei care, chiar dacă nu sunt proprii tuturor, sunt susţinute de cea mai mare forţă socială
şi apar ca predominante.
Abordarea în cauză ne permite să dezvăluim particularităţile obiceiului ca normă de
comportament al oamenilor, care se caracterizează prin stereotipuri, rezistenţă şi stabilitate a
normelor ce se conţin în el în diverse situaţii care se repetă destul de frecvent. Din această cauză,
rolul obiceiurilor, în calitatea lor de reglementatori ai comportamentului, pe de o parte, este destul
de stabil, iar pe de altă parte, destul de contradictoriu. În virtutea stabilităţii lor, aceste norme
reprezintă elementul cel mai conservativ al sistemului normativ al societăţii, reieşind din faptul că
ele se schimbă foarte lent, se păstrează un timp îndelungat, chiar şi în cazul apariţiei noilor condiţii
sociale sau sunt în stare, adeseori, să se acomodeze la ele.
Mecanismele de acţiune a obiceiurilor, în calitatea lor de norme ale comportamentului, îşi
trag rădăcinile, în mare măsură, din particularităţile reflectării şi fixării lor în conştiinţa oamenilor.
Totodată, aceşti factori de reglementare a conduitei se sprijină nu atât pe opţiunea logică sau
conştientă a deciziei de comportament, cât pe mecanismele afective, obişnuite ale situaţiilor
stereotipice de conduită. Totuşi, în această ordine de idei, apare în mod firesc întrebarea: care este
conţinutul unui comportament obişnuit, cum reflectă şi dacă corespunde el condiţiilor actuale sau
celor din trecut? Prin intermediul opiniei publice şi al altor factori se susţin, se aprobă şi se cultivă
unele tradiţii şi obiceiuri şi, totodată, în mod critic se evaluează şi se înlătură altele. Este necesar de
a constata şi o astfel de particularitate a tradiţiilor şi obiceiurilor precum capacitatea lor de a se
păstra şi reproduce în comportamentul oamenilor, mai ales în sfera traiului. Rolul lor este deosebit
de important prin influenţa pe care o au asupra modului de viaţă a oamenilor.
Aşadar, analiza acţiunii normelor sociale din punctul de vedere al particularităţilor reflectării
lor, perceperii şi atitudinii (afective sau raţionale), ne permite să elucidam două mecanisme ale
funcţionării lor: unul din ele cere o evaluare prealabilă a factorilor care determină opţiunea
alternativei de comportament, iar al doilea se manifestă la nivelul emoţional şi afectiv. Examinarea
opţiunii alternativei de comportament se pare că lipseşte şi în calitate de motiv al ei se include
versiunea conduitei obişnuite, stereotipice ce s-a format în conştiinţa oamenilor.
O atare împărţire a mecanismelor de funcţionare a normelor sociale nu poate fi absolută, ea
este relativă şi mobilă, însă este importantă nu numai din punct de vedere teoretic, ci mai ales, şi din
punct de vedere practic. În procesul elucidării şi dezvăluirii unor mijloace eficiente de reglementare

61
a diverselor sfere ale comportamentului social, este necesar de a lua în consideraţie acele norme
sociale care sunt în stare să influenţeze asupra motivului conduitei omului la nivelul reflectării
emoţional-psihologice a realităţii. Normele în cauză constituie şi stimulează formele obişnuite,
stereotipice de comportament.
Cu toate că viaţa se schimbă şi multe din formele obişnuite, stereotipice ale conduitei în mod
inevitabil se învechesc, devin conservatoare şi trebuie să ne debarasăm de ele, acest lucru nu este
deloc uşor din cauza caracterului destul de stabil al formelor obişnuite de conduită.
În acelaşi timp, nu trebuie să renunţăm la lărgirea sferei de reglementare a comportamentului
social efectuată prin intermediul normelor sociale, care sunt percepute şi executate la nivelul
emoţional-psihologic. Este important ca ele să se transforme în deprinderi, în forme simple ale
conduitei, să conţină astfel de valori precum: colectivismul, ajutorul reciproc, activismul social,
participarea la procesele de dirijare şi administrare socială, care sunt proprii societăţii civile.
Procesul formării acestor norme a fost stopat în condiţiile sistemului totalitar şi se dezvoltă astăzi
destul de lent şi contradictoriu. În prezent, chiar normele simple ale moralităţii precum: milostenia,
onoarea, principialitatea – trebuie să fie renăscute şi repuse în drepturi nu numai în sfera conştiinţei
individuale, ci şi a conştiinţei sociale, care au fost date uitării în perioada existenţei sistemului
totalitar.
Unul din imperativele sec. al XXI-lea constă în faptul ca conştiinţa socială să perceapă în
mod sensibil necesitatea reexaminării unei astfel de evaluări şi să se producă restaurarea statutului
social al normelor general-umane ale moralităţii şi echităţii. Putem constata cu regret că la nivelul
perceperii individuale, emoţional-psihologice mulţi oameni nu conştientizează acest imperativ al
timpului.
În această ordine de idei, destul de actual devine obiectivul teoretic şi practic al restabilirii,
pe de o parte, a statutului, unor astfel de norme, iar, pe de altă parte, formarea obiceiurilor şi
tradiţiilor noi, reîntoarcerea la tradiţiile naţionale autentice cu scopul de a ne debarasa de cele ce vin
din societatea totalitară.
Caracterul complicat al atitudinii afective şi raţionale a omului faţă de normele sociale în
realizarea lor practică, până în prezent, din păcate, foarte puţin era luată în consideraţie atât de
subiectul creaţiei normative, cât şi de subiectul administrării în procesul realizării acestor norme.
Elaborând şi adoptând anumite norme, trebuie să luăm în consideraţie faptul că realizarea lor poate
să trezească o anumită rezistenţă şi acţiuni de protest din partea anumitor grupuri sociale. Totodată,
este necesar de a încerca să depăşim unele deprinderi şi stereotipuri profund înrădăcinate în
conştiinţa oamenilor. Este necesar să luăm în consideraţie şi faptul dacă oamenii posedă calităţile
volitive necesare pentru a depăşi nu numai deprinderile şi stereotipurile negative intrinseci, ci şi pe
cele extrinseci. Spre exemplu, lupta împotriva unor vicii ce au apărut în societatea totalitară,

62
moralitatea dublă, fenomenul mitei, combaterea alcoolismului şi atitudinea negativă faţă de
antreprenori etc.
În procesul de elaborare a normelor sociale, mai ales a celor de drept, legiuitorul trebuie să
ia în consideraţie nu numai existenţa unor astfel de stereotipuri, ci şi să introducă în normele sociale
exigenţe, care nu ar produce emoţii negative, ci emoţii pozitive. Este foarte important de a anticipa
posibilitatea creării condiţiilor pentru neutralizarea emoţiilor negative, a indignării, protestelor, ca
să nu se producă intensificarea fenomenelor sociale negative în rezultatul adoptării unor astfel de
norme (spre exemplu, legea cu privire la lupta împotriva alcoolismului în fosta URSS, actul
normativ cu privire la interzicerea s e c o n d - h a n d - u l u i sau legea cu privire la interzicerea
comercializării unor mărfuri în bază de patent adoptate în Republica Moldova etc.). Legiuitorul nu
poate să ignoreze faptul că emoţiile apărute odată cu intrarea în vigoare a unei norme sociale (legi)
pot să se manifeste în calitate de sentimente plăcute sau neplăcute, de satisfacţie sau insatisfacţie,
dacă ele vor fi susţinute sau vor trezi proteste, dacă ele vor fi simţite în procesul realizării atât a
unor acţiuni personale, cât şi prin acţiuni colective. Izvorul unor astfel de sentimente poate fi nu
doar comportamentul ca atare, ci şi normele sociale. Influenţa emoţiilor în realizarea normelor de
conduită socială a oamenilor este deseori esenţială, ceea ce ne demonstrează cu lux de amănunte şi
exemplele enunţate mai sus. Prin urmare, există o necesitate imperioasă de a efectua un studiu al
locului şi rolului emoţiilor în conservarea normelor sociale semnificative.
Aşadar, în reflecţia noastră, mecanismul reglementării social-normative şi influenţa lui
asupra nivelului conştiinţei individuale se caracterizează, pe de o parte, prin unitatea momentelor
raţionale şi afective, iar pe de altă parte, prin faptul că în practica socială între aceste două niveluri
pot să apară şi unele antinomii.
Prin urmare, este important de a educa la om o orientare unică a conştiinţei raţionale şi a
facultăţilor lui psihologice, a abilităţii de a-şi supune, în caz de necesitate, prin intermediul voinţei,
propriile sentimente. Afectele şi emoţiile au o importanţă primordială în procesul de devenire a
personalităţi, pentru care este caracteristică unitatea concepţiei despre lume şi a convingerilor ce se
află în conformitate cu sentimentele, emoţiile, deprinderile oamenilor.
Examinând procesele autoeducării şi ale interacţiunii laturilor raţionale şi afective, ale
reflectării realităţii în conştiinţa şi conduita oamenilor, nu trebuie să atragem atenţia, în mod
deosebit, numai asupra formarii deprinderilor de a „reprima” emoţiile negative. Acest lucru este
destul de important, mai ales în ceea ce priveşte respectarea normelor sociale, a acelor norme care
sunt îndreptate împotriva narcomaniei, beţiei, alcoolismului, deoarece fără aceasta realizarea lor
eficientă este, pur şi simplu, imposibilă. În acelaşi timp, este necesar de a focaliza atenţia asupra
formării unor astfel de emoţii, sentimente, deprinderi, dispoziţii, care s-ar solda cu rezultate pozitive
atât pentru personalitatea în cauză, cât şi pentru societate.

63
 În procesul funcţionării normelor sociale, voinţa, ca şi alţi factori afectivi ai structurii
conştiinţei individuale influenţează în mod esenţial asupra opţiunii şi a materializării lor în conduită
socială. Normele sociale, în calitatea lor de etaloane ale comportamentului uman, se reflectă şi se
asimilează într-un mod destul de complicat de către oameni, interiorizându-se treptat în conştiinţa
lor.
Influenţa normelor comportamentale asupra oamenilor depinde de numeroşi factori, şi, în
acelaşi timp, de caracterul şi specificul diverselor tipuri de norme, de natura destul de dificilă a
interacţiunii dintre factorii intrinseci şi cei extrinseci ai implementării normelor sociale, dar, în mare
măsură, şi de starea emoţională a conştiinţei umane. În viaţa cotidiană, omul nu întotdeauna se
gândeşte la comportamentul său, însă de cele mai multe ori el conştientizează această reacţie în
cazul în care intenţionează, sub influenţa unor sau altor factori, să înfăptuiască o anumită acţiune ce
contravine normei. Concomitent, aceasta poate să apară şi în calitate de indice care ne arată că
acţiunea în cauză nu s-a transformat într-un factor conştient al comportamentului lui.
Numai în cazul când norma socială va deveni dominantă, va persista în conştiinţa
individuală şi în comporatmentul personalităţii, ea va conţine nu numai conştientizarea unei
conduite respective, ci şi anumite impulsuri volitive şi emoţionale. Aceasta ne demonstrează, o dată
în plus, că mecanismul normei sociale include atât momentele raţionale, cât şi cele emoţionale,
intuiţia, voinţa etc. Normele sociale sunt destul de diverse, mecanismele influenţei lor asupra
comportamentului personalităţii sunt destul de complicate şi, în anumite condiţii, sunt îndreptate în
diferite direcţii. Din această cauză, în conduita reală a omului, de obicei, apare problema opţiunii:
ce normă poate fi utilizată într-o situaţie concretă. Prioritatea opţiunii depinde nu numai de natura
normei în cauză, care poate avea o anumită importantă, ci şi de alţi factori care se referă nu numai la
norme, ci şi de starea individuală a conştiinţei personalităţii, de gradul de dispoziţie socială, de
emoţiile ei. Concordanţa unui anumit comportament cu norma socială nu poate să fie un indice al
cunoaşterii normei şi al interiorizării ei de către individ, o expresie a cauzelor reale a conduitei
personalităţii, care este în conformitate cu norma. Individul poate să acţioneze în deplin acord cu o
normă şi în virtutea conştientizării faptului că o altă conduită, care este anomică, şi care apare în
urma dezacordului din interior cu norma, poate să fie rectificată de societate atât prin intermediul
coerciţiei juridice, cât şi prin mecanismele opiniei publice. Acţionând astfel asupra
comportamentului concret al omului, normele sociale au o influenţă preventivă asupra conduitei şi a
altor membri ai societăţii.
Putem conchide că acţiunea normelor comportamentale în calitate de norme de conduită a
oamenilor este determinată, pe de o parte, de condiţiile concrete ale societăţii în cauză, iar pe de altă
parte, de conţinutul procesului de reflectare normativă la nivelul conştiinţei sociale şi individuale, a

64
influenţei lor inverse, active asupra practicii sociale prin comportamentul normativ uman în care se
realizează laturile raţionale şi afective ale activităţii lor cognitive şi practice.
Omul, în ultimă instanţă, îşi realizează conduita în baza opţiunii personale atât a scopurilor,
cât şi a mijloacelor de materializare a lor. Subaprecierea factorilor obiectivi şi absolutizarea celor
subiectivi în procesul istoric al dezvoltării societăţii conduce la subiectivism şi voluntarism, şi
viceversa, subaprecierea rolului condiţiilor obiective conduce, în mod obligatoriu, la
desconsiderarea activităţii creatoare şi transformatoare a personalităţii, care constituie baza
transformărilor sociale ascendente şi joacă un rol deosebit în lupta cu gândirea şi activitatea
conservativă în orice sferă a vieţii sociale, inclusiv în procesele reglementative, administrative şi
educative.
Influenţa normelor sociale asupra personalităţii are loc, în mod exclusiv, prin factorii
intrinseci – intelectuali, emoţionali şi volitivi, prin intermediul orientărilor social-valorice, prin
criterii de evaluare, prin convingeri şi aspiraţii.
Acţionând asupra omului, normele sociale determină şi intensifică activitatea lui psihologică
conştientă şi de gândire, determinându-l să elaboreze o anumită motivare a comportamentului
personalităţii. Dacă conduita umană ar fi determinată numai de factorii extrinseci, influenţa cărora
se realizează atât în mod spontan, cât şi prin intermediul unui scop bine determinat, în această
circumstanţă omul ar fi lipsit de posibilitatea de a alege din spectrul conduitei personale. Astfel,
influenţa asupra lui din partea societăţii şi educaţia s-ar transforma într-un nonsens.
În limitele condiţiilor obiective şi ale influenţei extrinseci, omul are posibilitatea de a-şi
alege algoritmul conduitei sale. Sistemul educaţional are obiectivul de a furniza omului cunoştinţe
despre cerinţele înaintate de societate, despre scopul spre care el trebuie să tindă, dar în acelaşi
timp, trebuie să-l înveţe cum să procedeze, să acţioneze în lumea ce se află într-o continuă
schimbare şi dezvoltare, pentru că este imposibil de a pregăti omul să acţioneze întotdeauna
conform unor şabloane stabilite în mod anticipat.
În practica tuturor tipurilor de educaţie, o importanţă primordială o are, în opinia noastră,
transformarea cerinţelor obşteşti şi a obligaţiunilor în persuasiune, iar persuasiunile în motiv al
comportamentului personalităţii. În procesul educaţiei şi instruirii, sub influenţa opiniei publice şi a
altor factori obiectivi şi subiectivi, omul asimilează valorile, normele, principiile care există în
societate care, se transformă ulterior în convingeri proprii şi devin motive intrinseci ale conduitei
lui. Însă aceasta nu înseamnă că omul trebuie să se transforme într-un executor simplu al acestor
norme, funcţionând ca un robot, să îndeplinească în mod mecanic programul care a fost creat şi care
corespunde particularităţilor lui constructive. Dimpotrivă, omul poate nu numai să se conformeze
valorilor sociale şi normelor, care nu reflectă în mod adecvat necesităţile sociale ale omului, ci şi să

65
raţioneze, să evite şi să corijeze deformaţiile care pot să apară în sistemul social al valorilor şi
normelor.
Concomitent, personalitatea nu trebuie să se plaseze pe poziţia respectării formale a valorilor
şi normelor, ci trebuie să descopere în mod creator cele mai eficiente modalităţi de realizare a lor în
conduită, în situaţiile concrete ale vieţii, care sunt, de cele mai multe ori, irepetabile. Personalitatea
întotdeauna materializează şi evaluează actele comportamentului său din punctul de vedere al acelor
valori, principii şi norme sociale, care au trecut din sfera conştiinţei sociale în conştiinţa lui
individuală, adică au fost conştientizate de el ca ceva raţional, util şi necesar. Normele sociale sunt
deosebit de eficiente numai în cazul în care ele devin o parte componentă a conştiinţei individuale a
personalităţii, reflectă interesele şi necesităţile ei.
În asemenea situaţii, se creează cele mai favorabile posibilităţi pentru autoreglementarea şi
autocontrolul conduitei personalităţii, deoarece opţiunea orientării comportamentului presupune,
desigur, analiza raţională a coerenţei sau incoerenţei cu idealurile, principiile şi normele ce există în
societate. Numai ele pot să se transforme într-un etalon concret care îi oferă posibilitate omului de a
compara dacă opţiunea comportamentului lui coincide cu cerinţele înaintate faţă de el din partea
societăţii şi a instituţiilor ei sociale. Personalitatea nu numai că se adaptează la normele sociale,
atitudinea ei faţă de ele poate să includă şi momente ale evaluării critice şi chiar ale rezistenţei, al
ignorării îndeplinirii, încălcării sau ale respectării formale a lor. În cazul în care autoevaluarea
comportamentului său vine în contradicţie cu evaluarea conduitei sale de către comunitate,
societatea trebuie să corijeze devianţa unui astfel de comportament.
Pedagogul rus N. Vdovin remarcă patru niveluri ale influenţei normelor asupra
comportamentului individului, care ne explică destul de convingător cum funcţionează sistemul
normativ în societate şi de ce depinde eficienţa lui [266, p.154]. P r i m u l u i n i v e l îi corespunde
cunoaşterea superficială a normelor sociale, care sunt pentru individ numai un mecanism de
reglementare a comportamentului şi a activităţii lui, dar nu s-au transformat în nişte motive
intrinseci şi din această cauză ele nu pot să dirijeze şi să autoevalueze în mod adecvat
comportamentul lui. A l d o i l e a n i v e l (mediu) al dezvoltării facultăţilor personale corespunde
asimilării mai profunde a normelor, când unele facultăţi se transformă în motive care reglementează
comportamentul individului. Însă motivele personale pot să fie în contradicţie cu obiectivele,
principiile şi normele sociale, care pot să conducă la o autoevaluare exagerată sau la o critică
neobiectivă a altor oameni. În această situaţie, facultăţile sociale nu s-au transformat în motive
stabile ale individului şi pot să se afle într-o lipsă de armonie cu acţiunile şi activitatea lui.
N i v e l u l a l t r e i l e a (înalt) al dezvoltării facultăţilor personalităţii se caracterizează prin unitatea
acţiunii normelor sociale ale conduitei, a motivelor şi a comportamentului real. Normele sociale,
care au fost însuşite anterior, sunt materializate în practică, ele contribuind în mod substanţial la

66
aprofundarea motivelor, obiectivelor, normelor. N i v e l u l a l p a t r u l e a (cel mai înalt) al
dezvoltării facultăţilor sociale ale personalităţii se formează în cazul în care ele apar drept motive şi
necesităţi ce sunt profund conştientizate şi care reglementează în mod stabil comportamentul şi
activitatea individului, apropiindu-le de obiectivele social-valorice, de principii şi norme. Ca
rezultat, se decantează un nivel superior al autoconştiinţei, când normele sociale exercită funcţia de
sistem de evaluare, de opinie care determină activitatea omului, poziţia sa civică, rolul său creator şi
constructiv în colectiv sau societate.
Aşadar, asimilarea de către conştiinţa individuală a normelor sociale este un proces destul de
dificil, care nu se reduce numai la procesul de a obţine un complex de cunoştinţe despre aceste
norme, ci şi la formarea convingerilor sociale, a simţurilor şi emoţiilor personalităţii. În cele din
urmă, normele sociale, fiind transferate din cadrul conştiinţei sociale în conştiinţa individuală, oferă
posibilitatea ca personalitatea să utilizeze normele ca o călăuză în acţiune.
Interesele şi motivele comportamentului oamenilor se formează sub acţiunea factorilor vieţii
cotidiene, a comunităţilor sociale şi etnice din care ei fac parte. Ele formează şi transmit omului
dispoziţia socială, reprezentările, obiectivele şi aspiraţiile existenţei sociale.

I.4. Gnoseologia şi psihologia conştiinţei normative

Reflectarea normelor reale, a legităţilor relaţiilor sociale în conştiinţa omului se efectuează
pe diferite căi şi prin diverse forme. Acest proces diferă în conştiinţa cotidiană şi cea ştiinţifică, în
psihologia şi ideologia socială, la nivelul empiric şi teoretic al reflectării, se caracterizează prin
trăsături specifice, însă în toate circumstanţele noi ne confruntăm cu imagini subiective ale
normelor-legi, care se afirmă în sistemul de relaţii sociale, cu imagini care, la rândul lor, posedă
diverse valori.
O problemă destul de importantă este raportul dintre norme şi adevăr. G.H. von Wright
susţine că prescripţiile nu au valori de adevăr, dar numai în cazul în care prin prescripţii înţelegem
ordinile şi permisiunile date de o autoritate normativă unor subiecte de normă. O asemenea
identificare a normelor cu prescripţiile ar însemna o îngustare excesivă a sferei noţiunii de normă.
Pe de altă parte, dacă înţelegem „prescripţia” într-un sens mai larg, ar putea să apară îndoielnică
valabilitatea tezei că prescripţiile nu au valoare de adevăr [242, p.121-122]. Ne raliem opiniei lui
G.H. von Wright că acceptarea punctului de vedere după care prescripţiile şi alte tipuri de norme nu
au valori de adevăr nu trebuie să ne împiedice a recunoaşte că formulările de norme, de prescripţii
sau de alte tipuri de norme au semnificaţie sau sens.
În general, toate imaginile subiective ale normelor reale se divizează în imagini autentice şi
non-autentice. Pentru a efectua această distincţie, este necesar de a răspunde la întrebarea: ce este
adevărul? Celebrul filosof german Martin Heidegger menţiona că Im. Kant, răspunzând la

67
întrebarea: ce este adevărul?, considera, în Critica raţiunii pure, că definiţia nominalistă a
adevărului („cum că adevărul ar fi acordul cunoaşterii cu obiectul său”) este presupusă, iar în
Introducerea la Dialectica transcedentală afirma că „adevărul sau aparenţa nu se află în obiect... ci
în judecata asupra lui” (judecată care are puterea de adevăr numai în măsura în care este adecvată
obiectului) [113, p.203-204]. Fiind tratat din perspectiva existenţial-ontologică, adevărul nu există
în obiect, ci în subiect, rezultă din starea-de-înţelegere sau de-relevare, de-descoperire şi de-
comprehensiune de către om a obiectelor care se află în lume („în sensul cel mai originar, adevărul
este starea-de-relevare a D a s e i n - u l u i , căreia îi este inerentă starea-de-descoperire a fiinţării
intramundane”) [113, p.210]. Aşadar, adecvarea este semnificată de M. Heidegger prin termenii
înţelegere, cuprindere şi descoperire, iar aceştia au înţelesul de corespondenţă între constructele
ideatice ale omului şi proprietăţile lucrurilor pe care le reflectă.
Imaginile non-autentice ale normelor reale la nivelul reflectării psihice sunt nişte reacţii
psihice nespecifice ale subiectului – emoţii, afecte etc., la nivelul cognitiv – diverse construcţii
logice, create prin intermediul logicii descriptive: legende, descrieri, teorii, care se înglobează în
noţiunea „imaginea noematică”. Imaginea autentică a normei reale este consemnată de noi prin
noţiunea de „imagine normativă”, care este creată prin mijloacele logicii deontice. Reflectarea în
formele autentice a tuturor formaţiunilor normative reale, în totalitatea lor, constituie un gen special
al conştiinţei sociale – conştiinţa normativă. Ea se manifestă prin forme specifice în conştiinţa
cotidiană, ştiinţifică şi, simultan, în formele concrete ale conştiinţei sociale – politică, juridică,
estetică, morală, religioasă, păstrându-şi, în acelaşi timp, un şir de particularităţi.
În literatura de specialitate, aspectul normativ al conştiinţei sociale este adeseori pur şi
simplu ignorat. Spre exemplu, prin „conştiinţa juridică, afirmă prof. Gh. Avornic, se înţelege o parte
componentă a conştiinţei sociale apărută în procesul de elaborare şi realizare a dreptului în societate
vizând în ansamblu reprezentări, idei, concepţii, tradiţii, emoţii, iluzii, în special, cunoştinţe cu
privire la drept ca fenomen social” [16, p.460]. Tratarea în cauză a conştiinţei juridice este
incompletă, deoarece este ignorat aspectul normativ al conştiinţei juridice, care poate avea
repercusiuni nu numai din punct de vedere teoretic, ci mai ales practic.
Astfel, imaginea normativă reprezintă o lege din punctul de vedere nu numai al conţinutului,
ci şi al formei de reflectare. Am remarcat deja că norma socială este o necesitate cunoscută, care a
obţinut în conştiinţa subiectului înfăţişarea de imperativ. Totodată, imaginea normativă nu este pur
şi simplu un sistem-concept, ci un sistem-significat, care reprezintă o modificare deosebită şi o
specializare a sistemului-concept ce exercită, în această circumstanţă, nu numai funcţia de
reflectare, ci şi cea de prescripţie, indicând o anumită acţiune.
Imaginea normativă constituie o specie a imaginilor prescriptive. Determinând situaţia
normativă, imaginea normativă exercită în cadrul ei două funcţii – gnoseologică şi pragmatică.

68
Filosoful rus V. Tiuhtin înţelege prin funcţia gnoseologică: a) o atitudine deosebită a subiectului
faţă de realitate, mai ales atitudinea-proces, în cadrul căreia apare imaginea gnoseologică; b) relaţia
imaginii faţă de izvorul său, care se caracterizează printr-un anumit grad de adecvare a conţinutului
imaginii cu prototipul [357, p.7]. În aceste condiţii, este necesar ca actul de stabilire a relaţiei
gnoseologice să fie examinat în calitate de situaţie gnoseologică.
Bazându-ne pe cele expuse mai sus, este posibil de a scoate la iveală un şir de concluzii cu
privire la natura conştiinţei normative. În anumite circumstanţe, ea poate fi rezultatul reflectării
directe de către subiect a normelor reale şi, în această împrejurare, apare situaţia gnoseologică,
iniţială elucidată de V. Tiuhtin. Pentru ea este caracteristică atitudinea constructivă a subiectului
faţă de realitate şi, ca rezultat, apare imaginea normativă (sistemul-significat). Conştiinţa normativă,
în această circumstanţă, poate fi concepută ca o conştiinţă creativă, deoarece ea îşi găseşte
întruchiparea sa în descoperirea legilor obiective şi construirea pe baza lor a imaginilor normative, a
modelelor normative ale realităţii obiective.
În alte împrejurări, produsul social specific creat în mod istoric – conştiinţa normativă este
moştenită şi însuşită de generaţiile umane în procesul socializării indivizilor şi trece în experienţa
individuală sau a grupurilor umane, devine un element substanţial al „Eului” omului, al conştiinţei
sociale a acestor colectivităţi. Continuitatea şi discontinuitatea, vechiul şi noul, tradiţia şi inovaţia
sunt asemenea capetelor unui lanţ, fără de care lanţul nu există. Renumitul filosof spaniol Ortega y
Gasset observa că „generaţia fiilor e totdeauna un pic diferită de cea a părinţilor: reprezintă oarecum
un nou nivel de la înălţimea căruia se simte existenţa. Numai că de obicei diferenţa dintre copii şi
părinţi e foarte mică, astfel încât predomină nucleul comun de coincidenţe şi atunci copiii se văd pe
ei însuşi drept continuatori şi perfecţionatori ai tipului de viaţă pe care-l duceau părinţii lor. Uneori
însă distanţa e enormă: noua generaţie aproape că nu-şi găseşte vreo comunitate cu cea precedentă.
Se vorbeşte atunci de criza istorică” [158, p.52-53]. În ultima situaţie, elucidată de Ortega y Gasset,
nu se realizează un ciclu normativ deplin, dar numai un semiciclu şi apare situaţia gnoseologică de
genul al doilea. În această circumstanţă, lipsesc momentele creative ale activităţii subiective, care se
reduc, cu preponderenţă, la acţiuni reproductive. Relaţia gnoseologică trece, în mod corespunzător,
de la funcţia pragmatică şi exercită funcţii auxiliare.
Toate actele gnoseologice şi pragmatice ce ţin de formarea şi funcţionarea imaginilor
normative se materializează fie în mod conştient, fie viceversa. În lumina studiilor logico-
gnoseologice contemporane a procesului de reflectare apare posibilitatea de a descrie formarea
imaginii normative şi, respectiv, a conştiinţei normative, ca un proces dialectic al trecerii cunoaşterii
de la inconştient, semiconştient, „confuz”, „vag”, „incert”, „incomplet” la cunoştinţe precise, certe,
relativ complete, adică spre subiectivul conştientizat. În opinia noastră, pentru a se realiza un astfel
de salt calitativ – de la semicunoştinţe vagi, presupuneri, spre cunoştinţe depline şi precise, este

69
necesară o muncă logică asiduă cu condiţia existenţei a trei circumstanţe: a) capacitatea subiectului
de a efectua o activitate raţională; b) împlinirea de către subiect a unei vârste anumite; c) educaţia şi
studiile respective. Prima circumstanţă are un caracter fiziologic, iar a treia, dimpotrivă, este legată,
în totalitate, de factorii sociali. Circumstanţa a doua este intermediară şi este legată într-un anumit
mod atât cu prima, cât şi cu a doua. Ele sunt nişte circumstanţe ale formării imaginii normative şi,
respectiv, ale conştiinţei normative la nivelul individual, care influenţează şi procesul de formare a
conştiinţei normative ca un gen specific al conştiinţei sociale.
Operaţiunile logice îndreptate spre stabilirea certă a noţiunilor, judecăţilor etc. sunt numite
explicaţie (unul dintre primii, procesele explicaţiei le-a cercetat Rudolf Carnap) [vezi: 49], care
reprezintă o modalitate de analiză prin care se dă unui concept imprecis o definiţie formală exactă,
graţie căreia apare posibilitatea de a fi utilizat un scop logic formal. R. Carnap susţine că „prin
explicaţie înţeleg înlocuirea unui concept preştiinţific inexact (explicandum) printr-un concept exact
(explicatum) aparţinând limbajului ştiinţific” [48, p.933]. Esenţa explicaţiei se reduce la faptul, că
în procesul cunoaşterii ştiinţifice are loc trecerea de la noţiuni (judecăţi), explicandum-uri (sau
mulţimii de explicanda) mai puţin certe şi precise, fundamentate destul de insuficient, la noţiuni mai
certe şi precise. În legătură cu aceasta, este necesar de a deosebi normele-explanande, care se
caracterizează printr-o anumită incertitudine, şi normele-expalante, care se disting prin certitudine,
fundamentare, elaborare detaliată şi care se manifestă drept rezultat al activităţii normative
corespunzătoare care se sprijină, în anumite cazuri, pe cunoaşterea ştiinţifică obiect al cărora sunt,
desigur, normele. Obiectivul secţiunilor normative ale ştiinţei (eticii, dreptului, esteticii etc.) este,
printre altele, explicarea normelor. În aceste condiţii, caracterul perfect al unei normei depinde de
gradul de formalizare şi matematizare a ei, care nu poate fi obţinut întotdeauna şi nu este posibil de
a fi realizat în toate sferele cunoaşterii ştiinţifice.
Explicaţia este un procedeu cognitiv, care este orientat spre stabilirea dependenţei cauzale a
obiectului investigat, spre înţelegerea legităţilor dezvoltării lui, spre dezvăluirea esenţei lui. Karl
Popper ne îndeamnă „de a nu înceta căutarea legilor, a unui sistem teoretic unitar şi de a nu
abandona încercările de a explica cauzal orice eveniment pe care îl putem descrie” [183, p.98-99].
Explicaţia presupune existenţa unor date iniţiale despre obiect. A explica înseamnă a percepe
obiectul în sistemul cunoştinţelor deja existente, adică al principiilor, legilor, categoriilor
acumulate. Explicaţia se realizează prin demonstrarea faptului că obiectul care urmează a fi explicat
este subordonat unei anumite legi. Aşadar, o explicaţie este în general un răspuns la întrebarea „de
ce?”, sau „din ce cauză?”, „pentru ce motiv?”, „cum se întâmplă că?” etc.
În această ordine de idei, este necesar de a deosebi normele ce se caracterizează printr-o
anumită indeterminare şi normele pentru care sunt specifice certitudinea, fundamentarea, elaborarea
detaliată şi care se manifestă drept rezultat al activităţii corespunzătoare de creare a normelor ce se

70
sprijină pe cunoaşterea ştiinţifică având ca obiect de studiu normele sociale.
Un alt proces raţional care reprezintă o formă specifică a reflectării este interpretarea care
înseamnă a atribui un anumit înţeles, o anumită semnificaţie unui lucru. Necesitatea acestui proces
în conştiinţa normativă este dictată de faptul că, la fel ca şi în cazul explicaţiei, există imperativul de
a efectua trecerea de la o cunoaştere mai puţin determinată spre una mai determinată, adică apare
cerinţa de a clarifica, înţelege, explica, de a pătrunde în sensul normei etc. Dacă însă explicaţia
înseamnă „disocierea” noţiunilor iniţiale (a normelor sociale) şi constituie un lanţ logic ce porneşte
de la semnificaţii mai puţin determinate spre semnificaţii mai determinate, atunci interpretarea
normelor sociale reprezintă stabilirea conexiunii experienţei sociale, care există în normele sociale
cu experienţa individuală şi a grupului social.
Trebuie să remarcăm că scopul final al explicaţiei, interpretării şi al altor operaţii cognitive
este înţelegerea. În filosofia contemporană, hermeneutica este concepută ca teorie a interpretării
care are funcţia de reflecţie asupra oricăror forme de expresie culturală, care semnifică ceva – în
general, a unor forme cu semnificaţie polivalentă, în care se realizează o disociere între semnificant
şi semnificatul său. Ea se poate extinde şi asupra fenomenelor umane susceptibile de interpretare,
ceea ce deosebeşte cercetarea hermeneutică de analiza „obiectivă” a fenomenelor naturale. Faţă de
vechea hermeneutică, de ordin filologic şi teologic, hermeneutica propusă de filosoful german H.G.
Gadamer este concepută în corelaţie cu inserţia semnificărilor pe care le provoacă subiectului
trăirea sa istorică, transmisă sub formă simbolică prin cultură, norme, limbaj. El precizează că,
„dacă noi luăm comprehensiunea ca obiect de meditaţie, scopul nu este elaborarea unei tehnologii a
comprehensiunii, aşa cum ar fi vrut să fie vechea hermeneutică de ordin filologic sau teologic. A te
mărgini la această tehnologie ar însemna să nu vezi decât în limita adevărului, ceea ce îşi ridică
vocea din fondul trecutului transmis. Formalismul unui asemenea mod de a vedea se prevalează de
o falsă supoziţie” [272, p. 236]. Comprehensiunea concepută de H.G. Gadamer presupune o
corelaţie a explicării pozitive cu o înţelegere subiectivă condiţionată social-istoric. P. Ricoeur, a
alcătuit în continuarea teoriei generale a interpretării edificate de H.G. Gadamer, o teorie a
înţelegerii aplicabilă la analiza fenomenelor culturii, care poate fi concepută şi ca o teorie a
integrării, care se apropie mult de teoria generală a sistemelor cu aplicaţie îndeosebi la ştiinţele
socioumane [190].
Totodată, referindu-se la particularităţile metodei pozitiv analitice, G.H. von Wright
precizează că, spre deosebire de dualismul metodologic tradiţional de inspiraţie ontologică (relansat
de fenomenologie şi hermeneutică în sec. al XX-lea), potrivit căruia în ştiinţele socioumane
funcţionează o metodologie specifică, operând cu o determinare intenţională căreia îi sunt proprii
demersuri teleologice (desfăşurate pe baza unor motivaţii psihologice şi axiologice, şi nu neapărat
nomologice), monismul metodologic de inspiraţie pozitivistă, pe care îl practică şi filosofia

71
analitică, operează cu o determinare cauzală strictă şi, ca atare, explicaţiile se pot edifica pe baza
unor modele deductiv-nomologice (prin derivarea lor din legi generale şi caracteristici de stare
specifice evenimentului cercetat), validarea lor realizându-se exclusiv prin mijlocirea unei corelaţii
logice (fără intruziuni psihologice sau teleologice) [243, p.26-53].
Actul înţelegerii, după filosoful francez al dreptului C. Atias, presupune în mod necesar un
apel la experienţa anterioară a agentului, racordarea semnificaţiei semnalului sau expresiei
recepţionate la mulţimea expresiilor însuşite anterior, şi, corespunzător, la înţelesurile acestora
dobândite în procesele comunicative anterioare [15, p.54]. Dovada înţelegerii este dată de
capacitatea subiectului cunoscător de a opera cu informaţiile însuşite, în analize, comparaţii,
transfer etc. şi de a le aplica în mod creator în situaţii necunoscute.
Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor reclamă nu numai persistenţa şi fidelitatea
informaţiilor însuşite, ci şi profunzimea (implementarea lor în sistem), mobilitatea, actualizarea lor
în alte contexte. Se vădeşte aici interdependenţa principiilor învăţării, pentru că, în fond, sunt
temeinice acele cunoştinţe bazate pe intuiţie, pe practică, sistematizate în mod logic, însuşite prin
efortul propriu la nivel de înţelegere creatoare.
Celebrul filosof şi epistemolog elveţian J. Piaget relevă că actul cunoaşterii se realizează
printr-un proces de integrare („integrarea într-o structură” şi de acomodare, „modificarea sistemelor
de asimilare în funcţie de fiecare situaţie nouă”) [168, p.388]. Noile informaţii nu se adaugă
sumativ, ci se integrează în sistemul cunoştinţelor şi al experienţei. Modificarea succesivă a
schemelor de asimilare pentru integrarea noilor cunoştinţe în experienţă personală duce la
pătrunderea treptată în esenţa obiectelor şi a fenomenelor, la sesizarea legăturilor cu alte categorii
de obiecte şi fenomene, la cunoaşterea legităţilor, la înţelegere.
Prin urmare, problema înţelegerii, clarificării normei se sprijină pe corelaţia dintre
determinat şi indeterminat. Acest fenomen este legitim, deoarece doar în funcţie de gradul ei de
certitudine norma poate să-şi exercite cu succes funcţia pragmatică. În afară de aceasta, o
particularitate a conştiinţei normative se exprimă prin caracterul ei „axiomatic”, destul de cert
exprimat. Aceasta înseamnă că ciclul normă-comportament începe de fiecare dată de la reprezentări
normative mai mult sau mai puţin generale, iar gradul lor de certitudine pentru subiect, în această
situaţie, joacă un rol primordial.
În procesul analizei corelaţiei dintre determinare şi indeterminare, referitor la normele
sociale în aspectul lor gnoseologic, apar un şir de probleme, care pot fi soluţionate, în opinia
cercetătorilor ruşi V. Biriukov şi E. Gheller, pe baza teoriei algoritmelor confuze [257]. Pe baza
tezelor acestei teorii, se poate conchide cu privire la justeţea interpretării unor norme ca „algoritme
absolute”, iar a altora – ca „algoritme cu alegerea paşilor” etc.
Pornind de la gradarea existentă a comportamentului algoritmic constatăm, î n p r i m u l

72
r â n d , că certitudinea situaţiei de conduită se află într-o dependenţă directă de precizia prescripţiei
algoritmice, adică de „certitudinea” normei. Indeterminarea informaţiei normative din partea
„emiţătorului” sau neînţelegerea normei de către „recipient”, din cauza unor circumstanţe obiective
sau subiective, produce, în mod necesar, o stare indeterminată şi, respectiv, nişte dificultăţi
subiective în realizarea acţiunii de comportament. Î n a l d o i l e a r â n d , se poate conchide că
spaţiul pentru bunul-plac, subiectivism, care este legat de opţiune, se dezvăluie în măsura în care are
loc atenuarea algoritmelor. Aceasta înseamnă că prescripţiile stricte, normele dure, care conţin
dispoziţii, în care coeficientul scolastic este minim, nu îi oferă subiectului vreo opţiune şi, respectiv,
o libertate individuală. Şi, dimpotrivă, el este liber în opţiunea relaţiilor, comportamentului,
acţiunilor, într-o măsură mai mare, când se confruntă cu nişte algoritme confuze, cu normele a căror
dispoziţie este într-o mare măsură indeterminată.
Concomitent, o particularitate specifică a oamenilor este incapacitatea lor de a acţiona cu
desăvârşire printr-un comportament indeterminat în mod algoritmic şi anomic. Se poate de presupus
că aceasta se află în legătură cu procesele de tropie ale gândirii. În gnoseologia conştiinţei
normative, un loc important îl ocupă idealizarea, care stă la baza unui şir întreg de fenomene şi
procese normative.
Idealizarea este un procedeu cognitiv de construire a unor „obiecte” abstracte (ideale), care
nu există în realitate ca atare, ci reprezintă cazurile-limită de existenţă a unor obiecte reale,
respectiv existenţa lor în formă „pură”, nedenaturată de existenţa unor proprietăţi sau de acţiunea
unor condiţii neesenţiale din punctul de vedere dat. Ea reprezintă, de multe ori, o ruptură a
gândurilor de la obiectele ce există în realitate, o denaturare a realităţilor concrete. Astfel, apar un
şir de norme-principii sau norme-idealuri, care, cu toate că posedă în lumea reală o imagine
concretă, joacă totuşi, un rol important în cunoaşterea umană dintr-un punct de vedere pur
operaţional – în calitate de stări iniţiale, de începuturi diriguitoare.
Formarea normelor-idealuri, ca şi a normelor generale, se fundează pe procesul logico-
gnoseologic al abstractizării, care este un procedeu prin care cunoaşterea trece de la concret la
abstract. Fiind imagini normative, toate normele sociale sunt nişte abstracţii specifice, nişte noţiuni
abstracte, judecăţi logice. Caracterul deosebit de abstract, logic al reflectării care formează imaginea
normativă, este determinat, printre altele, de natura obiectului reflectării, de caracterul lui legitim. În
acelaşi timp, norma socială nu este pur şi simplu o imagine logică al legii, ci o imagine specifică în
care este reflectată nu numai realitatea ca atare, ci şi atitudinea faţă de realitate a subiectului. Din
această cauză, norma socială reprezintă prin sine o imagine modală. Caracterul modal al reflectării,
în această circumstanţă, se manifestă în prescripţia normei. Prin aceasta norma socială ca formă de
reflectare se deosebeşte de imaginea descriptivă a legilor naturii.
La fel ca şi alte abstracţii, normele sociale reprezintă o formaţiune discretă, care este cauzată

73
de faptul că toate noţiunile sunt esenţa unor determinări şi, în principiu, fiecare normă se prezintă ca
o determinare. Este important de a sublinia, în această ordine de idei, că determinarea în situaţia
dată se efectuează nu după bunul-plac al subiectului cunoscător, ci în baza conexiunilor reale, a
integrităţii obiectelor, a structurii obiective a lumii. În acest sens, toate normele sociale în calitatea
lor de imagini gnoseologice servesc ca reflectare a unor structuri reale, conexiuni, procese ce se
realizează într-o unitate dialectică a continuităţii şi discontinuităţii.
Fiind o imagine gnoseologică, noţiune, determinare, norma fixează în conştiinţa subiectivă
măsurile ce există în mod real. Caracterul determinat sau indeterminat al procesului de fixare este
condiţionat, în primul rând, nu de particularităţile subiectului, cu toate că ele nu trebuie să fie
ignorate, dar de natura obiectelor şi proceselor reale ce sunt reflectate în normă. Socrate, spre
deosebire de Protagoras, care spunea că „omul este măsura tuturor lucrurilor acelor care sunt cum
că sunt şi a celor care nu sunt cum că nu sunt”, susţinea că omul este măsura tuturor lucrurilor,
numai ca o fiinţă care gândeşte [170]. Abordarea lui Socrate are, pentru noi, o importanţă
metodologică deosebită. În caracterul indeterminat sau determinat al normelor sociale trebuie să
depistăm, în mod strict, premisele ontologice şi cele gnoseologice. Primele sunt legate de
probabilitatea-măsură obiectivă, iar altele de probabilitatea-măsură obiectivă şi subiectivă.
În procesul analizei normelor din punctul de vedere al naturii lor gnoseologice, este necesar
de a lua în calcul faptul despre ce fel de probabilitate este vorba – obiectivă sau subiectivă.
Chestiunea constă în aceea că, datorită capacităţii de tropie a gândirii (formalizarea, matematizarea,
procedeelor formal-logice şi a activităţii simbolice (limbii), se depăşeşte numai probabilitatea
obiectivă, pe când cea subiectivă se exclude. În acest context, norma-concept se deosebeşte de
norma-realitate. Pentru a scoate probabilitatea subiectivă (indeterminarea), ea trebuie să fie
transformată în mod subiectiv într-un obiect al relaţiei gnoseologice, adică a conştiinţei. Altfel spus,
indeterminarea subiectivă a cunoaşterii trebuie să devină obiect al reflexiei şi, respectiv, să fie
cercetată ca obiectivă. Pentru a scoate indeterminarea subiectivă, logica contemporană şi teoria
cunoaşterii ştiinţifice utilizează nişte metode deosebite, care se fundează, în totalitate, pe
ascensiunea de la abstract la concret. Ea se poate realiza prin două forme importante. Pe de o parte,
din abstracţii se constituie concretul logic ca sinteză pe plan mental a determinărilor profunde,
logice ale obiectului cunoaşterii, iar pe de altă parte, se poate trece de la abstracţii şi concretul logic
la concretul real, prin suprimarea abstracţiilor, prin interpretarea diferitelor construcţii teoretice sau
idealizări în anumite domenii ale realităţii.
Orice noţiune şi determinare, orice abstractizare suferă de indeterminare, care se diminuează
odată cu ascensiunea spre concret. Teoriile explicării, algoritmelor etc. ne oferă posibilitatea de a
dezvălui mecanismele conştiinţei normative şi ale comportamentului normativ. Însă, indiferent de
faptul prin intermediul căror operaţii logico-gnoseologice se realizează ascensiunea de la abstract la

74
concret, ea corespunde, referitor la normele sociale, unei scheme generale: de la norma abstractă
(principiu) la concretizarea ei prin coordonarea cu „sensul personal” şi cu situaţia concretă în care
se află subiectul ce acţionează. Gradul de concretizare şi, respectiv, limita muncii logice a
subiectului în procesul ascensiunii de la abstract la concret, de regulă, este determinat de
posibilitatea înfăptuirii acţiunii pragmatice, care este în toate condiţiile o acţiune concretă.
Particularităţile examinate şi legităţile reflectării logice care stau la baza conştiinţei
normative sunt strâns legate de atitudinea creatoare şi activă a subiectului faţă de realitate. Formarea
abstracţiilor, idealizarea, inversiunea etc., în toate aceste procese ideale ce determină conştiinţa
normativă, servesc ca o exprimare a reflectării constructiv-creatoare, care este proprie numai
oamenilor.
În procesele normative, activitatea subiectivă se manifestă în mod diferit. Prin urmare, în
procesul formării dispoziţiei normei, ea, în mare măsură, este în legătură cu aspectele logico-
gnoseologice ale activităţii subiective, iar în realizarea mecanismului prescriptiv depinde de
particularităţile psihologice ale subiectului.
Natura constructivă a tuturor normelor sociale se fundează pe caracterul constructiv al
tuturor formaţiunilor algoritmice. În afară de aceasta, trebuie să luăm în consideraţie şi faptul că
dispoziţia normelor sociale nu reprezintă o reflectare pasivă, ca în oglindă, a realităţii sociale. Ea
exprimă o construcţie ideală specifică, ce este elaborată în mod creator de către subiect pentru a
atinge un anumit scop, pentru realizarea unei intenţii, pentru satisfacerea necesităţilor umane, pentru
realizarea contactului social etc. Mai mult decât atât, dispoziţia, de multe ori, se edifică de către
subiect cu scopul de a se desemna „ceea ce trebuie să fie”, sau „ce nu poate să fie permis”. În
calitate de bază pentru dispoziţia normelor pot servi interesele subiective, legate de tăinuirea
adevărului, denaturarea situaţiei reale etc. De multe ori, dispoziţia normei se formează în urma unor
erori subiective, din lipsă de cunoştinţe etc.
Caracterul constructiv al normelor sociale se exprimă şi prin faptul că ele sunt nu numai
imagini, ci şi modele ale realităţii, care sunt utilizate în calitate de mijloace de cunoaştere şi de
asimilare a ei. Normele sociale se deosebesc de alte modele printr-un şir de particularităţi. Printre
altele, este necesar să remarcăm faptul că ele sunt nişte modele funcţionale, informaţionale,
semnificative ale relaţiilor sociale, ale activităţii subiective şi ale conduitei umane. Este evident că
aceste modele ale comportamentului corespunzător, ale relaţiilor şi activităţii sociale respective
trebuie să fie create de către subiect pe baza cunoaşterii realităţii existenţei sociale.
În calitatea sa de model, norma poate fi numai ideală, şi nu materială. În acelaşi timp, între
imaginea normativă şi legea-originală se păstrează relaţia similitudinii. Adică modelul normativ este
o imagine, însă nu cea care s-a format în urma perceperii nemijlocite a realităţii, dar este un model
construit, făurit în mod creator de către subiect în baza cunoaşterii, în concordanţă cu experienţa

75
subiectivă, cu luarea în consideraţie a scopurilor subiective, a intereselor etc.
Subiectul, în cadrul acestui proces de gândire şi creaţie, îşi păstrează libertatea opţiunii [357,
p.124] şi, din această cauză, imaginile şi modelele normative nu sunt legate în mod trainic de
obiectele concrete ale activităţii subiective ca imagini referitoare la obiect şi, spre deosebire de ele,
exercită nu numai funcţia gnoseologică, ci şi una pragmatică. Printre ele, în această circumstanţă,
vom evidenţia funcţia de simplificare a realităţii, care este cunoscută, şi depăşirea indeterminării
statistice a obiectului reflectat. Aceste funcţii obţin o însemnătate deosebită, în cazul în care
subiectul se confruntă cu sisteme şi procese (probabilist-statistice) destul de complicate.
Modelele normative sunt create nu numai cu scopul de a ordona şi de a reglementa relaţiile
sociale sau de a asigura procese de comunicare din societate, ci şi cu scopul de a amortiza marea
diversitate a manifestărilor individuale, de a micşora indeterminarea statistică a stărilor sistemice
ale societăţii, adică de a simplifica caracterul dificil al proceselor sociale, care împiedică în mod
substanţial dirijarea şi administrarea sistemelor sociale.
Celebrul jurist roman Pavel spunea:„Regula exprimă în mod succint ceea ce este” care, în
contextul investigaţiei noastre, are o însemnătate destul de mare. Toate normele sociale sunt în
calitate de modele specifice care oferă posibilitatea să se simplifice realitatea socială, să scadă
diversitatea infinită a relaţiilor personale şi sociale şi să fixeze în ele anumite legităţi.
Un rol deosebit în elaborarea normelor sociale o are utilizarea metodei modelării. Fiind
centrată pe considerente de eficienţă cognitivă, modelarea are menirea să reducă în mod raţional-
selectiv complexitatea gnoseologică a sistemelor-originale, prin amplificarea activităţii constructive
a subiectului cunoaşterii, îndeosebi în sensul „artificializării” obiectelor complicate ale cercetării
prin abstractizare-idealizare, vizate fiind laturile relativ independente, lipsite de relevanţă
gnoseologică a acestor obiecte [222, p.257]. Edificarea de sisteme-model poate fi realizată fie în
plan material, conducând la aşa-numitele „modele materiale”, fie în plan ideal, când se obţin
„modele teoretice”. Normele sociale în varianta lor de semne materiale servesc drept astfel de
modele materiale care sunt incluse în procesele dirijării şi, în conformitate cu natura lor, permit să
fie realizate comunicarea, organizarea şi integrarea socială.
Faptul că normele sociale sunt abstracţii logice, noţiuni abstracte, modele conceptuale, că ele
reflectă realitatea doar incomplet, aproximativ, în trecutul, prezentul şi viitorul lor posibil, ne oferă
posibilitatea de a trage o concluzie despre caracterul lor, care este, în principiu, incompletă,
caracteristică aproape tuturor modelelor. Însă în aceasta constă nu numai deficienţa, ci şi valoarea
lor. Este evident că normele sociale nu ne oferă întregul tablou al realităţii, dar permit, ca şi orice
abstracţie normală, de a cunoaşte, de a reflecta lumea mai profund, mai veridic. Anume în virtutea
faptului că normele sociale conţin în sine „o părticică de fantezie”, datorită faptului că ele se „rup”
de diversitatea concretă a relaţiilor reale, ele fixează stabilul, rigidul, legitimul din viaţa socială.

76
Normele sunt nu pur şi simplu un model (lege), ci un model-lege.
Activitatea subiectivă îndreptată spre crearea unor construcţii logice specifice – a imaginilor
normative - este calificată drept creaţie normativă şi poate poseda un caracter conştient sau
inconştient, planificat sau spontan. În toate circumstanţele, rezultatul creaţiei normative reprezintă
nişte formaţiuni ideale care este necesar să fie analizate reieşind din trei momente: obiectul
reflectării, particularităţile formei de reflectare şi funcţiile lor.
Luând în calcul faptul că obiectul normei sociale ca imagine normativă reprezintă o altă
entitate decât obiectul acţiunii pragmatice, este necesar, cu scopul de a preciza obiectul conştiinţei
normative, de a remarca următoarele. Obiectul imaginii normative este realitatea exprimată prin
relaţiile sociale. În calitate de obiect al conştiinţei normative, în situaţia gnoseologică, pot servi
legile (normele) care se formează în relaţiile sociale, şi anume legile organizării sociale. Din această
cauză este necesar de a distinge „cunoaşterea normei” de „cunoaşterea a ceea ce este întruchipat în
normă” şi, respectiv, de a examina două tipuri de conştiinţă normativă. În prima situaţie, obiect al
conştiinţei normative este însăşi norma ca produs specific (real şi obiectiv) al activităţii subiective
cognitivo-creatoare respective. În a doua situaţie, obiect al ei devin legile relaţiilor sociale, ale
organizării sociale. Primul tip al cunoştinţelor se manifestă în situaţia gnoseologică de genul al
doilea.
În ceea ce priveşte particularităţile reflectării realităţii în conştiinţa normativă, în această
circumstanţă, este necesar să deosebim două aspecte: cel esenţial şi cel fenomenologic. Primul
aspect este legat de faptul că imaginile normative, în esenţa lor, reprezintă imagini autentice ale
relaţiilor sociale care sunt legitime (stabile, repetabile, generale, necesare). Cel de-al doilea aspect
este legat de faptul că imaginile normative sunt înveşmântate în diverse forme specifice şi, de multe
ori, în forme concrete. Spre exemplu, în ştiinţă, imaginile normative se manifestă prin paradigme, în
moralitate - prin maxime, în psihologie - prin deprinderi şi stereotipuri etc. Analiza conştiinţei
normative este legată şi de studierea suplimentară a formelor de existenţă şi de manifestare a
imaginilor normative şi, în această circumstanţă, este necesar de a lua în consideraţie nu numai
legităţile imaginii normative, ci şi cele ale formei concrete, ale existenţei fenomenologice.
În această ordine de idei, putem concluziona că în conştiinţa socială, la nivelul formaţiunilor
normative reale, reflectarea raţională se efectuează în mod triplu.
Î n p r i m u l r â n d , sub formă de imagine normativă în aspectul lor esenţial în care
reflectarea relaţiilor sociale, a aspectului lor legitim, „normal”, se produce prin intermediul logicii
deontice într-un chip specific nomometric căruia îi este proprie o anumită structură, care este
alcătuită din dispoziţie şi imperativ.
Î n a l d o i l e a r â n d , sub formă de imagini fenomenologice în care reflectarea esenţială
este scufundată în bază. Normele sociale, în această situaţie, apar ca forme specifice proprii pentru

77
un tip sau altul al activităţii subiective şi al cunoaşterii.
Î n a l t r e i l e a r â n d , în formă de diverse descrieri descriptive ale normelor care pot fi
împărţite în conformitate cu reflectarea cotidiană şi cea ştiinţifică a realităţii, în diverse legende
(chipuri adecvate sau neadecvate ale relaţiilor normative în conştiinţa cotidiană) şi imagini
ştiinţifice (empirice şi teoretice) ale unor sau altor formaţiuni normative.
Din cele expuse mai sus rezultă că noţiunile „imaginea normativă”, „conştiinţa normativă” şi
„cunoaşterea normativă” nu numai coincid, ci şi se deosebesc între ele. Prima noţiune consemnează
reflectarea relaţiilor normative reale într-o imagine specifică nomotetică. A doua se răsfrânge nu
numai asupra imaginii normative, ci şi asupra tuturor formelor specifice în care ea se manifestă, iar
noţiunea a treia consemnează diversele reprezentări posibile despre normele sociale ca fenomene
specifice ale vieţii sociale (apariţia, utilizarea, dezvoltarea lor etc.).
În procesul analizei legităţilor gnoseologice generale şi a mecanismelor de reflectare a
formaţiunilor normative reale în conştiinţa omului, este necesar să atragem atenţia asupra unui
moment destul de important. Datorită facultăţii mintale de a face abstracţii, subiectul prin
intermediul operaţiunilor logico-gnoseologice, poate să „disocieze” (în raţiune) norma-lege în
structura ei de conţinut (dispoziţie) şi de imperativ (necesitatea cunoscută).
Această situaţie oferă posibilitatea de a scoate la iveală ambele izvoare ale destinatarului
acţiunii pragmatice a normei sociale, ale subiectului relaţiei normative etc. Elementele în cauză ale
situaţiei normative, în anumite circumstanţe, sunt gândite ca relativ autonome şi chiar independente
unele de altele. Conexiunea dintre ele îşi pierde duritatea, devine mobilă, ceea ce îi oferă subiectului
posibilitatea de a efectua diverse inversiuni mintale. Sunt deosebit de răspândite, printre altele,
diverse substituiri în calitate de izvor al imperativului normei, iar dispoziţia, la rândul său, poate să
fie consolidată prin imperative cu o forţă şi o geneză diferite. Ruptura metafizică de realitate în
situaţia gnoseologică de tipul al doilea, care este caracteristică îndeosebi pentru conştiinţa cotidiană,
serveşte drept cauză a apariţiei şi funcţionării în calitate de formaţiuni suverane a normelor-
fantome, iar diversele erori gnoseologice, rătăciri subiectiviste produc în conştiinţa oamenilor unele
norme-ficţiuni.
În construirea subiectivă a imaginilor normative îşi găseşte exprimare măsura cu care
subiectul evaluează realitatea. Orice imagine normativă, în această situaţie, ca măsură subiectivă,
exercită, în mod necesar, nu numai funcţia gnoseologică, ci şi cea pragmatică. Dacă efectuăm o
analiză mai detaliată, funcţia pragmatică poate fi reprezentată ca o funcţie a limitării, ordonării,
sistematizării şi organizării relaţiilor sociale. Din această cauză imaginea normativă, pe de o parte,
include atitudinea gnoseologică a subiectului faţă de realitate, iar pe de altă parte, reprezintă ceva
mai mult, deoarece în acest caz semnificăm nu numai relaţia subiectivă ce este determinată în mod
obiectiv, ci şi determinarea subiectivă a obiectului activităţii subiective, a însuşi comportamentului

78
subiectiv.
Obiectul conştiinţei normative în situaţia gnoseologică este inclus în însuşi actul cognitiv în
calitate de conţinut extra-intrasubiectiv. Totodată, în situaţia pragmatică, subiectul se confruntă cu
un alt obiect, cu cel al activităţii subiective, care este faţă de imaginea normativă „extrinsecă” şi
deseori indiferentă, care nu posedă în mod obligatoriu însuşirea de lege, normă.
Din acest motiv, conţinutul gnoseologic al relaţiei pragmatice posedă un şir de
particularităţi. Am remarcat deja că el include, în cazul situaţiei normative, conştiinţa normativă,
adică, în toate circumstanţele, imaginea gnoseologică a normei. Însă, în afară de aceasta, ea mai
presupune şi cunoaşterea obiectului relaţiei pragmatice, a activităţii subiective, adică imaginea
gnoseologică care nu este o măsură ca atare, dar care este necesară să fie măsurată, care nu este
normă ca atare, dar care este necesară să fie normată. Totodată, în cazul în care actul gnoseologic în
procesul formării imaginii normative este construit în strictă conformitate cu legile logicii deontice,
atunci gnoseologia relaţiei pragmatice o conţine pe ultima într-o formă scoasă şi include în afară de
ea alte logici. Procesul pragmatic al măsurării, normării, în această circumstanţă, constă din operaţii
logico-gnoseologice care, în nici un caz, nu se referă la conştiinţa normativă ca atare.
Formarea imaginii normative ca o acţiune deplină este supusă, în mod necesar, relaţiei
pragmatice. În mod direct sau indirect, în aspectul său fenomenologic, conştiinţa normativă este
legată de sarcinile subiective, de pasiunile etc., de fenomenele care se referă la psihologia
cunoaşterii, precum şi de interesele sociale, obiectivele, principiile ce intră în sociologia cunoaşterii.
Simultan, conştiinţa normativă este determinată din punct de vedere social-istoric de: condiţiile
materiale, tradiţii şi obiceiuri etc. Iată de ce ea reprezintă un proces complex şi un rezultat al
dezvoltării sociale. Prin urmare, ea are un şir de aspecte generale ale investigaţiei: psihologice,
gnoseologice, sociologice, logice şi, în acelaşi timp, un şir de aspecte particular-ştiinţifice: istorice,
etnografice etc.
Activitatea psihologică a subiectului care este inclus în procesul relaţiilor normative şi în
procesul cunoaşterii normative se exprimă, după cum am remarcat mai sus, printre altele, în voinţă
care se manifestă nu într-o formă pură, ci într-un complex cu alte segmente ale activităţii umane:
emoţionale, raţionale etc. Ştiinţa contemporană leagă voinţa de acţiunea a doi factori: necesitatea
subiectivă şi existenţa barierelor în calea satisfacerii ei.
Am remarcat deja că în conştiinţa normativă, în comportamentul normativ şi, în general, în
relaţiile normative voinţa joacă un rol destul de important. Ea serveşte drept forţă motrice a tuturor
proceselor normative. În cadrul lor, voinţa subiectivă se manifestă ca o voinţă a unui individ
separat, ca voinţă a unei colectivităţi şi ca voinţă integrată a întregii societăţi, care este
instituţionalizată prin instituţiile sociale respective sau personificate în imaginea unui om de stat.
În acelaşi timp, independent de manifestarea rolului şi locului voinţei în conştiinţa normativă

79
şi, în general, în procesele normative, ea se transformă în funcţie de specificul aspectelor
gnoseologice, praxiologice şi pragmatice ale activităţii subiective. Formarea imaginii normative ca
o acţiune gnoseologică şi praxiologică specifică este însoţită, în mod necesar, şi de facultăţile
volitive ale subiectului. Acţiunea imperativului normei se realizează, în ultimă instanţă, prin voinţa
individuală, care este, în relaţiile normative, un destinatar al acţiunii imperative a normei.
Astfel, dacă actele gnoseologice şi praxiologice se pot realiza nu numai ca procese
individuale, ci şi ca nişte procese sociale – la nivelul conştiinţei sociale, al activităţii normative a
statului, atunci funcţia pragmatică (reglementativă) a normelor sociale se realizează numai prin
participarea indispensabilă şi prin mecanismele psihice ale voinţei individului. Ea, în virtutea
independenţei sale relative, poate să corecteze şi să concretizeze, într-un anumit mod, acţiunea
abstractului, care are o anumită influenţă, mai mare sau mai mică, a imperativului, amplificând sau
micşorând necesitatea lui. Acţiunea imperativului normei şi, în general, a proceselor normative se
complică în mod deosebit, iar în unele cazuri încetează să acţioneze în situaţia când lipseşte voinţa
individuală. Ea este izvorul psihic al tendinţelor anomice din viaţa socială.
Reflectarea normelor reale are loc în conştiinţa subiectivă sub forma prezentării şi
reprezentării. Acţiunea prezentării are loc în situaţia gnoseologică de genul întâi, iar cea a
reprezentării – în situaţia gnoseologică de genul al doilea. Conştiinţa normativă nu înseamnă
includerea mecanică a normelor obiective în anumite forme psihice sau ideale (teoria introiecţiei),
nici prezentarea normelor conştiinţei (în sensul concepţiilor prezentaţioniste), nici corelaţia
subiectivă a imaginilor psihologice şi gnoseologice, care au nişte facultăţi specifice şi independente
de relaţiile normative reale.
Am stabilit deja că existenţa normelor sociale în conştiinţa socială posedă o natură
supraindividuală şi, într-un anumit mod, se deosebeşte de existenţa lor în conştiinţa individuală.
Printre altele, pentru conştiinţa individuală este caracteristică, mai ales, reflectarea normelor sociale
sub formă de reprezentări. Situaţia gnoseologică de genul al doilea, ale căror trăsături caracteristice
sunt procesele normative reproductive, este semnificativă anume pentru conştiinţa individuală, la fel
ca şi pentru conştiinţa socială, mai ales atunci când pentru acestea este caracteristică lipsa de
autonomie, de conformism. Conştiinţa normativă individuală se formează prin intermediul unor
mecanisme specifice social-psihologice: imitare, închinare, pietate etc.
Anterior am remarcat că orice normă poate fi asemuită determinării, iar în determinare
trebuie să deosebim aspectele reale (conţinutul), verbale şi nominale (nominaţionale). Despre
primul aspect am vorbit deja. Al doilea aspect înseamnă definitivarea prin semne (limbă) şi
consolidarea imaginii normative, care pentru subiect există numai în virtutea faptului că ea este
indicată. Numai şi exclusiv prin relaţiile semnificative, normele sociale îşi realizează multiplele lor
funcţii pragmatice: de comunicare socială, de prescripţie a comportamentului social etc. Din această

80
cauză, scopul nemijlocit la etapa finală a acţiunilor gnoseologice şi praxiologice, în unitatea lor
dialectică, constă în aspectul verbal legat de definitivarea normelor-legi cunoscute printr-un sistem
de semne, dar nu numai de marcarea lor, ci şi de definitivarea corespunzătoare funcţional-
semnificativă a modalităţii lor deontice şi, în funcţie de posibilităţi, de a le da un nume. Trebuie să
constatăm că marcarea şi nominarea normelor nu reprezintă nişte acte identice. Marcarea
(desemnarea) este un proces lingvistic necesar în virtutea căruia formaţiunile normative în relaţiile
sociale îşi obţin calitatea lor de „norme sociale”, iar nominarea este deseori un proces arbitrar şi
întâmplător, însă, de multe ori, nici nu are loc şi, prin urmare, ele pot să existe fără să posede un
nume propriu.
Funcţia pragmatică de reglementare pe care o are conştiinţa normativă, întruchipează
conexiunea dialectică a subiectului şi a obiectului şi se fundamentează, în ultimă instanţă, pe
reflectarea realităţii obiective. Relaţia gnoseologică, adică reflectarea, este doar o parte a acestei
conexiuni. În practică, relaţia dintre subiect şi obiect îşi obţine finalitatea în sensul că se închide în
mod ciclic şi apare un arc al comportamentului dintre obiect şi subiect. Omul cunoaşte pentru a
putea să acţioneze, pentru a trăi în comunitate cu alţi oameni, pentru a-şi construi comportamentul
la modul respectiv în realitatea înconjurătoare.
Un rol deosebit de important în devenirea omului şi a societăţii, în opinia geneticilor ruşi N.
Dubinin şi Iu. Şevcenko, îl are memoria socială [282, p.24-28]. Reieşind din studiile efectuate,
trebuie să deosebim memoria genetică (evoluţionistă) şi memoria socială (cultura). Prima determină
programul biologic al comportamentului uman, a doua - programul social. În afară de aceasta, este
necesar de a deosebi memoria filogenetică de cea ontogenetică. Prima concentrează experienţa
dezvoltării biosociale, iar a doua se formează atât la nivel biologic, cât şi la nivel social, sub
influenţa condiţiilor individuale ale dezvoltării subiecţilor. Totodată, este necesar de a deosebi
memoria de lungă durată de cea de scurtă durată şi de cea operativă.
Toate tipurile de memorie la nivelul unui individ şi la nivelul societăţii intră într-o
interacţiune destul de complicată. Se ştie că memoria biologică a precedat în mod nemijlocit
memoria socială în procesul evoluţiei lumii materiale şi că ea s-a format în procesul adaptării
organismelor vii la mediul înconjurător. Memoria socială s-a format nu numai în procesul adaptării
la realitate, dar şi al adaptării la realitatea însăşi, în procesul activităţii practice, a transformării lumii
în conformitate cu necesităţile umane. Astfel, memoria socială păstrează nu numai urmele evoluţiei
de adaptare, ci şi urmele activităţii transformatoare a oamenilor în lumea reală. Din această cauză,
memoria socială poate fi identificată cu moştenirea socioculturală şi cu mecanismele socioculturale
ale moştenirii. În această ordine de idei, o parte foarte importantă a memoriei sociale, a moştenirii
sociale o constituie normele sociale.
Cele remarcate mai sus ne oferă posibilitatea de a conchide că, dacă în situaţia gnoseologică

81
de primul gen subiectul creează imaginea normativă, aspecte caracteristice sunt abstracţia,
generalitatea, dispoziţia, imperativul, atunci în sensul pragmatic această imagine subiectivă capătă
proprietăţi noi, suplimentare. El exercită funcţia de model, de măsură a comportamentului subiectiv
potenţial, funcţia de extrapolare a experienţei sociale care se acumulează în normele sociale, se
obiectivizează şi capătă o anumită independenţă. Anume datorită conservării experienţei trecutului,
reţinerii lui în normele sociale, transmiterii noilor generaţii în formă de cultură materială şi
spirituală prin intermediul unor mecanisme sociale specifice este posibilă realizarea situaţiei
gnoseologice de genul al doilea.
În consecinţă, ţinem să specificăm:
- normele sociale reprezintă un sistem. Aceasta înseamnă că existenţa, proprietăţile,
particularităţile, legităţile fiinţării lor se realizează numai prin intermediul conexiunilor şi proceselor
sistemice, care reprezintă substanţa ce întemeiază relaţiile sociale;
- semnificând calităţi sistemice ce se află deasupra individului, normele sociale, în
conformitate cu esenţa lor, sunt nişte legi sistemico-funcţionale care există la nivelul mişcării
sociale prin intermediul unor forme specifice. Funcţionarea lor este orientată spre asigurarea
identităţii cu sine însuşi a sistemului de relaţii sociale, atât din punct de vedere sincronic, cât şi din
punct de vedere diacronic. Normele sociale exprimă anumite mijloace specifice edificate în cadrul
evoluţiei existenţei sociale cu scopul fixării şi consolidării relaţiilor sociale, care se schimbă
perpetuu, a protejării sistemelor sociale de entropia provocată de multiplele şi diversele devieri ale
comportamentului individual şi colectiv, de anomie şi samavolnicie subiectivă. În mişcarea ciclică a
normelor sociale, se realizează reproducerea organizării sociale, prin care se asigură stabilitatea
necesară în spaţiu şi timp a relaţiilor sociale şi a societăţii în ansamblu;
- natura sistemică şi funcţională a normelor sociale determină importanţa aplicării metodei
dialectice, sistemice în procesul investigaţiei lor ştiinţifice. Totodată, analiza dialectică a normelor
sociale trebuie să se efectueze reieşind din două planuri legate reciproc, dar destul de specifice, care
corespund ontologiei şi gnoseologiei sociale, dialecticii obiective şi subiective. În primul caz, se
presupune că normele sociale reprezintă nişte formaţiuni sistemice organice, iar în al doilea, că ele
sunt nişte sisteme-concepte specifice ce exercită funcţia nu numai de reflectare, ci şi de modelare a
relaţiilor sociale;
- normele sociale sunt nişte legi, reguli, mijloace de reglementare a interacţiunilor sociale
edificate în baza unor valori semnificative, care poartă un caracter prospectiv şi teleologic, care se
extind atât asupra raporturilor omului cu natura şi societatea, cât şi a celor dintre individ şi
colectivitate, prescriind comportamentul, modul de desfăşurare a unei acţiuni viitoare, care trebuie
făcută, fiind utile atât pentru societate şi colectivitate, cât şi pentru individ.

82
 CAPITOLUL al II-lea
NORMELE ŞI ACTIVITATEA SOCIALĂ
II.1. Funcţiile normelor sociale
Pentru a soluţiona problema în cauză este necesar de a lua în consideraţie şi a utiliza o serie
de principii metodologice formulate în ştiinţă care ar sta la baza investigaţiilor ce ţin de
sistematizarea funcţiilor normelor sociale:
1) o anumită funcţie a normelor sociale nu poate fi în mod absolut independentă, ci se află
într-o corelaţie dialectică cu alte funcţii;
2) formele lor de manifestare depinde în mare măsură, de caracterul variat al normelor
sociale;
3) conţinutul concret al unei sau altei funcţii poate fi determinat de tipul concret-istoric al
normei sociale.
Studiind literatura de specialitate, am ajuns la concluzia, că în procesul investigaţiei
normelor sociale, mulţi savanţi nu ţin cont de aceste principii şi nu le apreciază la justa lor valoare.
Se acceptă, spre exemplu, de a examina, în calitate de funcţie determinantă a normelor sociale,
funcţia de reglementare a relaţiilor sociale şi a conduitei oamenilor. În opinia noastră, funcţia în
cauză poate fi examinată nu numai în calitatea de funcţie fundamentală a normelor sociale, ci mai
ales ca un obiectiv social, care se elucidează printr-un sistem concret de funcţii sociale. În acelaşi
timp, unii savanţi, spre exemplu E. Penikov, le atribuie, în mod greşit, normelor sociale funcţia de
administrare [vezi: 333, cap. IV]. Este evident că mecanismele administrării sociale includ normele
sociale acţionale, care sunt un element important şi inalienabilul al ei şi, din această cauză, ele
exercită, dar într-un mod specific, funcţia de administrare socială. Însă rolul şi locul normelor
sociale nu se reduce numai la administrarea socială, ci depăşesc considerabil aceste limite, deoarece
şi funcţiile normelor sociale sunt independente şi specifice în cadrul lor.
De obicei, în literatura de specialitate este elucidat în mod adecvat specificul funcţiilor
sociale, însă totul se reduce la o trecere în revistă a acestor funcţii şi nu se dezvăluie caracterul lor
sistemic. Este necesar de a menţiona şi faptul că multifuncţionalitatea proprietăţii reglementatoare a
normelor sociale şi caracterul specific al manifestării lor în diverse norme ne oferă posibilitatea de a
efectua o diversificare a bazelor de sistematizare a funcţiilor normelor sociale din motiv că oricare
funcţie e îndreptată spre realizarea unor obiective concrete, reieşind din anumite scopuri ale
normelor sociale, dintr-o detalizare mai mare sau mai mică a valorificării acestor obiective.
Metodologia unei astfel de abordări poate fi elaborată în limitele metodei programatice cu
un anumit scop, care presupune crearea unui „arbore al scopurilor” la baza căruia trebuie să fie
plasat scopul fundamental al mişcării sistemului în cauză, care se va împărţi în scopuri
83
instrumentale la diferite niveluri. Astfel, se constituie, spre exemplu, sistemul funcţiilor normelor
sociale, propus de filosoful estonian L. Khjaxhrik, care, în opinia noastră, este unul din cele mai
reuşite. El elucidează următoarele funcţii ale normelor sociale: socializarea personalităţii; motivele
şi evaluarea comportamentului; unificarea conduitei; neutralizarea conflictelor; orientarea socială;
mijloc de coordonare a intereselor de creaţie; mijloc de control [311, p.322]. L. Khjaxhrik, însă se
limitează doar la enumerarea acestor funcţii, şi nu încearcă să elucideze corelaţia dialectică dintre
ele, caracterul lor sistemic.
Noi considerăm că la baza sistematizării funcţiilor sociale ar fi raţional de a plasa obiectivul
fundamental al normelor sociale, formulat ca mecanism de reglementare a relaţiilor şi a
comportamentului social al oamenilor. Reieşind din acest obiectiv, pot fi evidenţiate o serie de
funcţii concrete, care reflectă cele mai importante aspecte ale influenţei reglementatoare a normelor
asupra relaţiilor sociale prin intermediul conduitei personalităţii sau grupului social.
În concepţia lui É. Durkheim, normele sociale exercită următoarele funcţii importante:
1) asigură organizarea vieţii sociale pe baze raţionale, obligând societatea să funcţioneze ca
o „conştiinţă colectivă” [vezi: 299, p.65-72], independentă de voinţele individuale, de la care emană
regulile şi obligaţiile ce asigură existenţa în comun şi care fixează şi transmite, de la o generaţie la
alta, dezirabilitatea sau indezirabilitatea unei acţiuni sau conduite;
2) exercită asupra indivizilor o „constrângere” sau o presiune colectivă, care asigură
consensul social, coeziunea şi ordinea socială, prin stimularea solidarităţii sociale şi a participării la
obiective comune [72, p. 116].
În această ordine de idei, poate fi plasată în prim plan funcţia normelor ca model de
comportament şi mijloc de armonizare a conduitei umane. Funcţia în cauză poate fi prezentată sub
forma unor niveluri particulare, spre exemplu, excluderea sau cel puţin limitarea particularităţilor şi
a subiectivismului în comportamentul oamenilor cu scopul de a asigura astfel de forme de conduită
care ar consolida, ar reglementa relaţiile sociale, ar stimula procesul transformării unor forme de
comportament în deprinderi, ar determina formele de conduită şi controlul social. Asemenea
niveluri sunt suficiente pentru a efectua o sistematizare a funcţiilor normelor sociale.
Însă o asemenea sistematizare nu poate înlocui, spre regret, în totalitate, lipsa interacţiunii
dinte elementele sistemului de funcţii ale normelor sociale. Pentru a depăşi această carenţă, e
necesar, în opinia noastră, a examina sistemul funcţiilor normelor sociale prin prisma mecanismelor
de manifestare a acţiunii lor. Astfel de studiu ne oferă posibilitatea de a analiza mai profund
acţiunea social-normativă cu un scop bine determinat din partea societăţii asupra dezvoltării şi
perfecţionării relaţiilor sociale prin reglementarea comportamentului uman. Prin urmare,
mecanismul acţiunii unei funcţii concrete posedă o serie de trăsături comune şi, în acelaşi timp,
particularităţi distinctive, specifice, care emană din deosebirea dintre obiectivele care sunt fixate lor.

84
 Mecanismul funcţionării normelor sociale poate fi reprezentat, într-un anumit sens, sub
forma interacţiunii succesive a elementelor lui constitutive. Primul element ţine de apariţia şi
dezvoltarea continuă a normelor, iar al doilea - de conceperea şi asimilarea de către individ a
normelor societăţii, a grupului sau a comunităţii, care poate deveni un jalon important în
valorificarea obiectivului de „socializare a personalităţii” sau a „includerii individului în societate”.
Concomitent, e necesar să remarcăm că, conţinutul acestui proces nu se epuizează odată cu
transformarea simplă, mecanică a normelor sociale din cadrul conştiinţei sociale în conştiinţa şi
conduita individuală. În aceste condiţii, normele sociale sau ale grupului social pot să se transforme,
în mod necesar, în norme ale personalităţii, în structuri intrinseci, inalienabile omului, ce vor fi în
stare să determine poziţia socială şi comportamentul lui. Numai în aceste circumstanţe este posibilă
o acţiune eficientă a normelor sociale asupra conduitei sociale şi a relaţiilor sociale. Al treilea
element îl constituie acţiunile concrete, faptele reale ale comportamentului omului ca rezultat al
realizării cerinţelor normative faţă de personalitate ce se manifestă în conduita practică, care ocupă
locul central în procesul reglementării social-normative a relaţiilor sociale şi a comportamentului
uman. Cu alte cuvinte, în procesul practicii se clarifică cât de profund au intrat în conştiinţa
personalităţii normele sociale, fiindcă prin consecinţele acţiunilor de conduită a oamenilor se
constituie relaţiile sociale. Ele ne oferă posibilitatea de a evalua eficienţa funcţionării atât a
sistemului normativ, cât şi a unor părţi componente ale lui. Elementul următor îl reprezintă
evaluarea şi controlul comportamentului social care, pe de o parte, reprezintă o funcţie
independentă a normelor sociale, iar pe de altă parte, un element important în mecanismul acţiunii
fiecărei funcţii a normelor, din motiv că în acest caz se dezvăluie caracterul, tipul şi gradul
respectării sau devianţei de la normă ce duce, în mod automat, spre aplicarea unor sancţiuni sociale.
Societatea utilizează acest mecanism pentru ca oamenii să respecte în conduita lor normele sociale
în vigoare.
Reieşind din acest mecanism şi un şir de alţi factori, e posibil de a elucida funcţiile normelor
sociale şi de a constitui un astfel de sistem în care fiecare funcţie ar fi independentă, dar, în acelaşi
timp, ar interacţiona reciproc. În literatura de specialitate, în principiu sunt elucidate funcţiile în
cauză la care ne raliem şi noi:
1) orientarea socială a acţiunilor comunităţilor, grupurilor, instituţiilor sociale şi a
personalităţii în conformitate cu necesităţile şi interesele obşteşti şi personale şi a „modelelor de
comportament” elaborate în baza lor;
2) asigurarea coordonării intereselor oamenilor (societăţii, comunităţilor, straturilor,
grupurilor, personalităţii) pe calea fixării în normele sociale a unor condiţii respective, a unei astfel
de coordonări sub forma unor cerinţe normative şi directive. Ultimele există sub formă de mijloace
şi metode de depăşire a unor posibile distonanţe dintre interesele umane pe calea determinării

85
frontierelor comportamentului dezirabil şi stimularea lor cu scopul de a realiza necesităţile şi
interesele sociale;
3) asigurarea controlului social (sancţiunile sociale: pozitive sau negative), corijarea
comportamentului deviant.
Totodată, sistematizarea funcţiilor normelor sociale poate fi efectuată reieşind şi dintr-un alt
punct de vedere, în baza analizei mijloacelor prin care sunt utilizate normele sociale. Derivând din
el, în literatură sunt evidenţiate următoarele funcţii:
1) normele sociale – mijloc al controlului social şi al influenţei sociale;
2) normele sociale – mijloc de reglementare a conduitei personalităţii şi a grupului social.
Este evident că funcţiile în cauză sunt cele mai importante, însă în afară de ele mai există un şir de
funcţii despre care vom vorbi în continuare.
Cel mai important mijloc al realizării funcţiilor normelor sociale în cadrul existenţei sociale
îl reprezintă acţiunile bine chibzuite şi organizate ale sistemului de control social. Noţiunea de
„control social” a fost inclusă în circuitul ştiinţific de către şcoala americană a „jurisprudenţei
sociologice” [apud, 58, p.145-146], reprezentată de O.W. Holmes, L. Brandeis, E.A. Ross, R.
Pound, în legătură cu identificarea mecanismelor şi pârghiilor esenţiale prin care orice societate îşi
asigură coeziunea, stabilitatea şi funcţionalitatea. În concepţia generală a şcolii „jurisprudenţei
sociologice”, un rol important a fost acordat normelor sociale, dar mai ales dreptului, considerat a fi
cel mai perfecţionat mijloc de control social. W.G. Sumner relevă importanţa controlului exercitat
prin mijloace informale, cum ar fi, spre exemplu, cutumele sau tradiţiile populare, moravurile, ce se
manifestă ca o forţă spontană, inconştientă, anonimă şi difuză şi care, prin penetraţia lor socială, ca
şi prin caracterul lor invariabil şi universal, dobândesc caracteristici imperative şi reglementative
pentru conduita indivizilor, având un rol important de mediere şi gradaţie în cadrul complexului
instrumental al controlului social. Conform concepţiei lui R. Pound, controlul social presupune
interacţiunea a trei elemente fundamentale: un „element ideal” din domeniul valorilor; un element
„de putere, de influenţă, de presiune” ca structură reală; un element „de organizare şi planificare
socială”.
Dacă ne referim în mod concis şi la alte puncte de vedere, putem să menţionăm că H.
Garfinkel, exponentul „etnometodologiei”, şi E.M. Lemert, reprezentantul „interacţionismului
simbolic” relevă faptul că controlul social nu este numai o „reacţie socială” faţă de devianţă şi
nonconformism, ci şi o „variabilă independentă”, capabilă ea însăşi să provoace acte de devianţă
[97, p. 67].
În procesul utilizării normelor ca mijloc de control şi al influenţei sociale, apar o serie de
probleme dificile de ordin metodologic, axiologic, social şi etic. Pentru societate şi om este deosebit
de important: a) în ce mod şi cu ajutorul căror mijloace poate fi realizat controlul social la nivelul

86
individului, adică controlul social al comportamentului uman şi al conştiinţei personalităţii; b) în ce
măsură, în ce limite şi în ce sfere este adecvat anume controlul social; c) în ce măsură societatea,
prin intermediul instituţiilor sociale care realizează un asemenea control, poate şi trebuie să
reglementeze conduita individului, care este gradul de „libertate” [42, p.38-45] a individului şi care
sunt frontierele „independenţei” lui, ale „ocrotirii” de la mijloacele şi scopurile controlului social
„lărgite” în mod neadecvat.
Justeţea formulării acestor probleme este determinată de „expansiunea” mijloacelor şi
metodelor controlului social în societatea contemporană, mai ales în condiţiile Republicii Moldova.
Normele sociale şi alte mijloace ale controlului social sunt utilizate pe larg pentru a „dirija” şi a
„modifica comportamentul” social al indivizilor cu scopul de a soluţiona un şir de probleme ale
societăţii noastre, pentru „instituţionalizarea” mijloacelor presiunii sociale şi a orientării sociale,
influenţei insistente, forţate a mijloacelor comunicării în masă în condiţiile noastre. Din păcate, se
creează impresia că această funcţie a controlului se manifestă prea exagerat şi nu întotdeauna
justificat şi are loc o anumită cotitură, întoarcere dialectică la etapa iniţială „pe baze noi” în spiritul
dialecticii lui G. Hegel, spre epoca totalitară de tristă faimă. Acest control iese deseori dincolo de
limitele normale ale protecţiei şi apărării sociale, ce există în societăţile democratice, deoarece
utilizează, cu precădere, mecanismele coercitive bazate pe forţă şi represiune a indivizilor.
Prin urmare, este necesar de a conştientiza faptul că menirea de bază, scopul controlului
social este reproducerea de către indivizi a comportamentului social. Din această cauză, ponderea
controlului social nu constă în influenţa negativă asupra devierii de la normele şi standardele de
grup care s-au produs deja, dar mai ales prin determinarea indivizilor spre modele sociale
semnificative şi valorice de comportament în societate. N-ar strica să ne amintim de spusele marelui
îndrumător al omenirii Confucius, care remarca că o guvernare dreaptă trebuie să se îngrijească de
trei lucruri: de suficientă hrană, de o forţă armată suficientă şi de păstrarea încrederii poporului în
stăpânire, pe motiv că atunci „când stăpânitorii iubesc bunele moravuri, poporul se va lăsa condus
cu uşurinţă” [apud, 122, p.100].

Ar fi cazul să înţelegem că procesul internalizării normelor şi valorilor unui grup social

presupune transformarea treptată a controlului social în autocontrol şi modificarea
comportamentului de la o formă normativă, care este reglementată extrinsec, la o formă normală,
care este motivată intrinsec. La realizarea acestui obiectiv poate să contribuie atât presiunea
grupului, cât şi necesitatea motivată social, ca acţiunile individului să fie în concordanţă cu
scopurile şi cerinţele grupului din care el face parte. Este necesar să înţelegem că funcţionarea
adecvată a societăţii noastre este dependentă de consensul care se stabileşte între membrii săi, în
legătură cu scopurile sociale care trebuie materializate. În acest sens, socializarea poate să
favorizeze acest consens şi va permite indivizilor de a reproduce, prin intermediul conduitelor

87
învăţate, modelul cultural şi normativ al societăţii din care fac parte.
Este evident faptul că, în condiţiile actuale, cel mai eficient mijloc de control social îl
constituie sistemul normelor de drept. T. Parsons atrăgea atenţia asupra faptului că dreptul este cel
mai important mecanism de control, care funcţionează în aproape toate sectoarele vieţii sociale,
acţionează diferenţiat în funcţie de diferitele tipuri de societăţi, iar juristul german H. Luhmann
subliniază că eficacitatea dreptului depinde de adaptarea normelor juridice la cerinţele raţionalităţii
şi controlului, ce decurg din complexitatea şi nivelul de dezvoltare a sistemului social [163, p.32-
97; 139, p. 49-55].
În acest context, în care, aşa cum remarcă juristul italian N. Bobbio, teoria sociologică a
dreptului examinează dreptul ca sistem dependent de sistemul social global, funcţiile ca prestaţii
acţionale care satisfac o nevoie sistemică au fost definite pe teren juridic ca „Direcţii (orientări)
fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al
dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului), precum şi instanţele social abilitate cu atribuţii
în domeniul realizării dreptului” [29, p.36].
Prof. italian V. Ferrari susţine că dreptul realizează: a) funcţia de reglementare socială; b)
funcţia de tratare a conflictelor declarate; c) funcţia de legitimare a puterii [85, p.47]. Aşa cum
remarcă prof. S. Popescu, V. Ferrari plasează analiza funcţiilor dreptului la nivelul cel mai general
şi cel mai inteligibil din punct de vedere logic [177, p.97].
T. Parsons consideră că funcţia primară a sistemului juridic este funcţia integrativă, dreptul
având rolul de a „calma” elementele potenţiale de conflict şi de „a unge” mecanismul social în
condiţiile în care sistemul de norme pentru care există adeziune este unitar şi coerent, punându-se
problema legitimării sistemului de norme, interpretării normelor dreptului, sancţiunilor şi
jurisdicţiei [163, p.58-59].
Totodată, W. Evan distinge: a) o funcţie pasivă de control social direct, adică de codificare a
obiceiurilor, regulilor morale şi cutumelor existente într-o societate; b) o funcţie activă de
instrument de modificare a comportamentelor şi valorilor existente într-o societate. Cu privire la cel
de-al doilea tip de funcţie, W. Evan observă că dreptul poate genera două procese corelative:
procesul de instituţionalizare, adică de întărire a unei norme prin înzestrarea ei cu mijloace necesare
pentru aplicarea sa şi procesul de interiorizare a modelului de comportament, adică de asimilare a
valorii sau a valorilor implicate în aceste norme, aspect cu privire la care s-a remarcat că dreptul
exercită o funcţie care poate fi calificată ca funcţie educativă [apud, 177, p.105-106].
În această ordine de idei, putem să amintim, de asemenea, şi distincţia lui N. Bobbio între
funcţia represivă a dreptului, prin care se consacră libertatea şi ordinea prin intermediul sancţiunii
juridice, şi funcţia stimulativă, prin care se condiţionează comportamentul uman, având în vedere
nivelul complex al sancţiunii juridice, nu numai punitiv, ci şi pozitiv, stimulativ [29, p.110].

88
 Prof. N. Popa relevă că dreptul exercită: a) funcţia de instituţionalizare sau formalizare
juridică a organizării social-politice; b) funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor
fundamentale ale societăţii; c) funcţia de conducere a societăţii; d) funcţia normativă. Aceste funcţii
înfăţişează dreptul în toată complexitatea sa ca sistem juridic [171, p.82-84].
În acelaşi timp, putem conchide că acţiunea dreptului în cadrul sistemului social este mereu
imperfectă, dar se poate desăvârşi şi poate avea efecte pozitive asupra vieţii sociale în cazul
realizării funcţiilor dreptului. Există de multe ori şi situaţii în care relaţia drept-sistem social este
supusă unor grave fenomene de tulburare, acţiunea benefică a dreptului nu se poate exprima, este
denaturată sau ineficace, încât putem vorbi despre adevărate disfuncţii ale dreptului; astfel: a) în
situaţia absenţei dreptului în relaţii sociale sau în domenii unde ar fi avut vocaţie teoretică să fie
prezent, fenomen pe care celebrul civilist francez, legiuitor, istoric, teolog, sociolog şi moralist J.
Carbonnier îl denumeşte „non-drept” putem întâlni ca forme de manifestare [46, p.741]: a)
autolimitarea dreptului în timp şi spaţiu, în care dreptul însuşi îşi ia „timp de repaus” şi îşi
amenajează „spaţii verzi” (zilele de sărbători legale în care nu se judecă procese judiciare, nopţile
pentru percheziţiile domiciliare, inviolabilitatea domiciliului etc.); autoneutralizarea dreptului, când
dreptul se anihilează pe sine însuşi, ca urmare a propriilor sale exigenţe (eliminarea în afara
dreptului a tot ceea ce nu poate fi dovedit); rezistenţa faptului la drept, când, deşi faptele cad sub
incidenţa normelor juridice, din diverse motive, sancţiunile juridice nu sunt aplicate; b) lipsa de
validitate şi eficacitate a dreptului, determinată de cauze intrinseci sau extrinseci dreptului, ca spre
exemplu în cazul legilor care nu respectă condiţiile de tehnică legislativă sau anumite principii
juridice, sau în situaţia în care legile nu corespund aşteptărilor opiniei publice şi se lovesc de
rezistenţa tacită sau manifestă opinia publică, devenind inefective sau caduce; c) dreptul nedrept, în
situaţia în care unele norme juridice lezează grav valorile societăţii, ideea de justiţie socială; d)
dreptul represiv (opresiv), în care efectele nocive ale normelor juridice injuste se manifestă
generalizat asupra unor clase sau categorii sociale, se încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului.
Aşadar, absenţa dreptului din cadrul unor raporturi umane în care el ar fi putut exista şi
influenţa, prin regulile sale, conduitele umane, l-a determinat pe J. Carbonnier să se oprească asupra
acestui aspect şi să elaboreze „ipoteza non-dreptului”. Non-dreptul este un fenomen marcat de
inexistenţa dreptului în domenii în care s-ar fi impus prezenţa sa. Deci non-dreptul nu se confruntă
cu dreptul injust sau cu subdreptul, acesta din urmă înţeles ca produs al unor categorii sociale sau al
unor subculturi. El introduce distincţia între non-dreptul ca un dat social şi non-dreptul ca o alegere
individuală.
Normele sociale se nasc în procesul comunicării umane şi asigură posibilitatea şi
originalitatea calitativă a diverselor forme de comunicare. Ele definitivează diversele tipuri de

89
comunicare mijlocită şi nemijlocită dintre oameni, diversele tipuri de cooperare a activităţii şi a
eforturilor oamenilor, reglementează problemele comunicării conflictuale. Exercitarea de către
normele sociale a unor funcţii sociale este posibilă numai prin eficacitatea lor în calitate de mijloc
de reglementare a comportamentului omului. În opinia noastră, orice reprezentări despre ceea ce se
cuvine, ideal, dispoziţie normativă, rămân cuvinte frumoase dacă nu sunt asigurate cu mecanisme
eficiente de acţiune asupra omului şi a materializării în practica conduitei sale a reprezentărilor,
valorilor şi idealurilor. Sistemele normative sau codicele rămân nişte coduri formale dacă nu sunt
utilizate legităţile psihologice şi social-psihologice ale organizării şi reglementării
comportamentului uman şi a relaţiilor interumane. Acţiunea oricărui institut social şi a nivelului
instituţional al administrării şi reglementării poate fi redusă la nimic dacă încetează să acţioneze
mecanismele proprii normelor sociale la nivelul personalităţii şi al grupului social. Experienţa
socială acumulată rămâne neutilizată dacă ea nu este transmisă omului real prin canalele normelor
sociale. Prin urmare, una din cele mai importante funcţii ale normelor sociale este asigurarea
îmbinării cerinţelor extrinseci adresate personalităţii, a condiţiilor şi a obiectivelor societăţii cu
comportamentul real al personalităţii.
Prin intermediul normelor sociale, societatea constituie, evaluează, susţine, ocroteşte şi
reproduce valorile necesare care sunt în conformitate cu natura omului, realizează idealurile, asigură
existenţa, reproduce şi dezvoltă tipurile de comunicare şi conduită, conştiinţa personalităţii în
calitate de membru al societăţii în cauză. Omul, într-o anumită măsură, asimilează, evaluează,
acceptă sau respinge aceste norme, li se conformează în mod orbeşte sau în mod conştient, în mod
activ le realizează în conduită, sau le desconsideră, în mod pasiv reproduce stereotipul, sau în mod
activ le validează, sau le schimbă în mod corespunzător. Prin toate aceste acţiuni el îşi exprimă
atitudinea sa nu numai faţă de norme, ci şi faţă de societate. Prin faptul cum se construiesc şi se
realizează procesele, corelaţiile şi condiţionarea reciprocă a societăţii şi a membrilor ei se manifestă
caracterul sistemului de norme sociale elaborat în cadrul existenţei sociale. Normele sociale exercită
şi o funcţie deosebită - ele sunt utilizate în calitate de condiţii şi determinări ale devenirii sociale a
personalităţii.
Din momentul naşterii, copilul este supus unor norme care îi modelează personalitatea.
Fiecare cultură determină un set de influenţe care variază foarte mult de la societate la societate.
Pentru ca o societate să funcţioneze eficient, membrii săi trebuie să-şi însuşească acelaşi model
cultural. Oamenii sunt controlaţi în special prin socializare, astfel încât aceştia să-şi joace rolul
conform modelului impus prin habitudini şi preferinţe. Fiecare persoană trebuie să înveţe să
îndeplinească anumite roluri în societate în conformitate cu statutul pe care îl are. În procesul de
socializare, fiecare individ se raportează la mediul social, la sistemul normativ al societăţii şi, în
cursul dezvoltării sale ontogenetice prin mai multe etape ale cunoaşterii, interiorizării şi

90
transformării în motive a propriului comportament, a cerinţelor practicii sociale, a regulilor de
conduită, precum şi a diferitelor valori sociale.
Majoritatea savanţilor care investighează problema normelor sociale consideră socializarea
ca fiind cel mai important proces prin care indivizii îşi însuşesc normele, valorile şi regulile de
comportament specifice unui anumit grup social din care fac parte sau reprezintă procesul de
interiorizare a modelului etico-normativ şi cultural în conştiinţa şi conduita fiecărui membru al unei
societăţi. De obicei, termenul de „socializare” este utilizat în literatura de specialitate într-un sens
larg şi îngust. Î n s e n s l a r g , procesele socializării conţin legităţile asimilării şi însuşirii de către
individ în procesul dezvoltării ontogenetice a experienţei acumulate pe parcursul istoriei dezvoltării
societăţii, cunoştinţelor, deprinderilor, mecanismelor, valorilor etc. Î n s e n s î n g u s t , la socializare
se reduc procesele ce asigură încadrarea omului într-un anumit grup social. Socializarea se
realizează prin intermediul formării şi cristalizării facultăţilor personalităţii ce sunt necesare pentru
societate şi comunitate, ale caracteristicilor ei statutare, în cadrul asimilării de către personalitate a
sistemului de norme şi valori ale grupului social. Prin urmare, remarcă S. Rădulescu, sistemul
normelor sociale caracterizează situaţia socială a dezvoltării omului. Aşadar, procesul de socializare
poate fi definit, în ansamblul său, ca „transmitere şi însuşire a unor modele cultural-normative prin
intermediul cărora indivizii dobândesc conduite socialmente dezirabile şi îşi însuşesc procedurile
sau regulile necesare pentru a putea dezvolta acţiuni dezirabile, „normale”, predictibile pentru
aşteptările colectivităţii” [188, p.236-237]. Concomitent, apartenenţa indivizilor la numeroase
grupuri sociale conduce la aceea că procesul de socializare se desfăşoară în raport cu o diversitate
de modele cultural-normative, care acţionează şi ca multiple instanţe de control social al
comportamentului şi acţiunii sociale. Din această cauză, procesul de socializare nu are o direcţie sau
finalitate unică. Sociologul român Gh. Basiliade susţine că socializarea poate fi în concordanţă cu
normele şi valorile socialmente dezirabile sau poate fi în discordanţă cu exigenţele impuse de
modelul cultural-normativ dominant, dar compatibilă cu cerinţele rolurilor şi seturilor de norme ori
valori ale subculturii sau contraculturii de care aparţine sau o ia ca bază de referinţă [22]. Astfel,
prin socializare are loc „transferul” ordinii sociale la nivelul vieţii individuale, se facilitează şi se
determină, în opinia prof. american A. Bandura, procesul de învăţare socială [252] pentru a se
conforma şi a asimila imperativele de ordine ale sistemului social.
Normele sociale în calitatea lor de mijloace şi forme ale exprimării reprezentărilor deontice
şi ale reflectării sferei deontice a conştiinţei sociale determină faptul că dezvoltarea personalităţii se
realizează într-o situaţie deontică. Dezvoltarea personalităţii are loc în situaţia interacţiunilor şi
comunicării. Orice interacţiune şi comunicare se asigură, se reglementează, se fundamentează pe
sistemul normelor sociale, asigurarea acestor procese fiind legată de un şir de funcţii ale normelor
sociale. Normele sociale, în general, şi normele grupului social, în special, asigură existenţa,

91
funcţionalitatea grupului, includerea individului în grupul dat, în procesele şi mecanismele
interacţiunii lui. Normele grupului social sunt utilizate nu numai pentru reglementarea
comportamentului intrinsec şi a contactelor, interacţiunilor şi raporturilor interpersonale, dar şi la
transformarea interacţiunilor interpersonale într-o conduită normativă în grupul, comunitatea sau
societatea în cauză.
Normele sociale sunt utilizate şi pentru perfectarea şi specificarea interacţiunilor şi relaţiilor
dintre grupurile umane, contribuind la includerea grupului în asociaţii sociale mai complicate.
Definitivarea şi reglementarea acestor interacţiuni şi relaţii prin intermediul normelor sociale
contribuie la sporirea pronosticării conduitei individului în grupul social, diminuează incertitudinea
din interiorul sistemului de interacţiuni sociale.
În procesul realizării funcţiilor sale, normele sociale se includ în sistemul condiţiilor
extrinseci şi intrinseci şi al mijloacelor de reglementare a conduitei, dar în mod special formează
acest sistem. Normele sociale sunt mijloace şi conductori ai diverselor influenţe ce reglementează şi
determină conduita umană. Ele formează particularitatea normativă a condiţiilor comportamentului,
adică determină faptul că conduita omului se desfăşoară într-o lume deosebită, socială.
Reglementând comportamentul uman, normele sociale interacţionează cu numeroşi factori ai
reglementării sociale, ai determinării şi condiţionării comportamentului şi a facultăţilor
personalităţii. Influenţa socială, „contaminarea”, presiunea socială, imitarea, reglementarea
formelor de masă a conduitei se opune în mod aparent numai formei categorice a reglementării prin
intermediul normelor sociale, dar, de obicei, utilizează acest canal de reglementare.
Deosebit de esenţiale sunt acele forme şi mijloace extrinseci şi intrinseci ale reglementării
comportamentului în care normele sociale sau sunt canale prin care se efectuează influenţa socială,
sau ele înseşi se realizează prin aceste canale de reglementare. La ele se referă, mai întâi de toate
determinarea valorică a conduitei, materializarea căreia este practic de neînchipuit în afara
sistemului de norme morale şi a esenţei corelaţiei dintre norme şi valori. Normele sociale se includ
în alte mijloace şi modalităţi de reglementare a comportamentului, care există şi sunt utilizate în
societate - tradiţiile, obiceiurile, ritualurile etc.
În procesul reglementării, normele sociale exercită funcţia de factori de reglementare a
comportamentului atât din punct de vedere intrinsec, cât şi extrinsec. În cazul în care normele
sociale sunt însuşite şi interiorizate de către individ, ele se transformă în factori ai lumii intrinseci a
omului şi pot să influenţeze comportamentul prin intermediul sistemului de factori intrinseci ai
reglementării normative – autoconştiinţa şi autoevaluarea, sistemul motivaţional, înţelegere şi
directive.
Conform opiniei noastre, e necesar de a examina încă o problemă destul de importantă, care
se referă la funcţiile normelor sociale, din motiv că în literatura de specialitate, spre exemplu în

92
reflecţiile lui E. Penikov şi Gh. Basiliade, de multe ori, normele sociale sunt examinate doar în
calitate de anumite limite, frontiere ale comportamentului uman [a se vedea: 333, cap.III; 22, p.146-
147]. Este incontestabil faptul că „normele-limite”, „normele-interdicţii” joacă un anumit rol în
optimizarea intereselor şi a reglementării comportamentului, dar ele reprezintă numai cerinţele
minimale faţă de conduita oamenilor îndreptate spre respectarea intereselor sociale. Însă, după cum
ne denotă practica, numai cu anumite cerinţe despre ceea ce este permis sau ce este interzis, cu
anumite interdicţii nu este posibil de a asigura activitatea socială a oamenilor, pentru că ea, în mod
necesar, mai trebuie să fie şi stimulată. În această ordine de idei, o deosebită importanţă o au
„normele-stimulente” (mai ales normele morale pozitive, care orientează activitatea omului pe un
făgaş constructiv, spre virtuţile înălţătoare ce trebuie să fie proprii fiinţei umane), care pot deveni un
factor esenţial în sporirea activităţii sociale a oamenilor.

II.2. Normele sociale – formă fundamentală de raţionalizare a existenţei sociale

În filosofie problema raţionalităţii acţiunilor umane a fost abordată şi discutată plenar încă
din antichitate. Filosofia prekantiană concepea raţionalitatea ca asociată cu „caracterul ştiinţific” şi
cu „stricteţe” (reieşind din standardele matematicii sau fizicii). Im. Kant înţelegea raţionalitatea ca o
formă a activităţii practice a omului. Această abordare a provocat o serie de tentative, care aveau
scopul de a efectua un şir de cercetări ştiinţifice concrete ale manifestării raţionalităţii în existenţa
socială. Prin urmare, mai ales în sec. al XX-lea, s-a încins o discuţie aprinsă în această privinţă,
apogeul ei fiind atins în anii 70. S-a constatat că moştenirea provenită de la raţionalismul clasic
european este limitată, deoarece ea se reducea numai la cunoştinţe universale, care corespundeau în
mod absolut raţiunii. Reconceperea noţiunii în cauză a oferit posibilitatea de a înţelege raţionalitatea
în sens ştiinţifico-empiric, tehnic, imperativ, evaluativ, adică în diverse forme ale cunoaşterii şi
activităţii practice. H. Brentel susţine că noţiunea de „raţionalitate” se utilizează în context social şi
reflectă structura socială, care este formată din acţiuni şi actori. De aceea domeniul de utilizare a
predicatului „raţional” se răsfrânge asupra instituţiilor sociale, structurilor sociale, a integrării
sociale a diferitelor concepţii de valori, asupra logicii acţiunilor şi raţionalităţii specifice
domeniului, asupra genezei normelor şi instituţiilor sociale şi a expunerii criteriilor şi etalonului
acţiunii moral-etice” [33, p.479]. Astfel, analiza raţionalităţii a fost concepută prin acţiune, deoarece
prin intermediul ei, prin fapte se poate de vorbit despre raţionalitate sau iraţionalitate. Anumite
convingeri pot fi numite raţionale sau iraţionale doar în contextul unor acţiuni concrete.
Indiferent de faptul că termenul de raţionalizare şi raţionalitate este utilizat în ştiinţă în mod
diferit, noi ne raliem la accepţiunea propusă de T. Parsons în lucrarea Structura acţiunii sociale
[161], unde termenii în cauză sunt trataţi ca identici, deoarece ambii exprimă alegerea celor mai
eficiente mijloace pentru realizarea scopurilor acţiunii.

93
 La dezvoltarea unei astfel de concepţii cu privire la raţionalitate a contribuit şi M. Weber,
care a conceput raţionalitatea ca finalitate atât în sens utilitarist (axată pe ideea de calcul şi
eficacitate), cât şi în sens ideal – ca reglementare, concordanţă nu numai a cunoştinţelor, ci şi a
reprezentărilor generale, a valorilor, normelor, regulilor, ca fundamentare a sistemului de
reprezentări valorice şi a codurilor normative. El susţine că acţiunile indivizilor în cadrul societăţii
au cel mai înalt grad de libertate atunci când sunt rezultatul unei alegeri raţionale. Însă termenul
„acţiune” cere câteva explicaţii. Ce este o acţiune? Ea este un fapt natural care e în acelaşi timp şi
un fapt de voinţă. Cu alte cuvinte, e un fenomen atribuit unui subiect. Acţiunea constă deci din două
elemente: unul extrinsec, care e o manifestare obiectivă, o realitate ce aparţine lumii fizice (sociale),
altul intrinsec, care e o entitate psihică, o intenţiune, o stare sufletească, o afirmare a voinţei. Numai
atunci un fenomen e acţiune, când emană de la un subiect, când exprimă o atitudine a voinţei sale,
un mod de manifestare al său.
Aşadar, orice acţiune este în acelaşi timp intrinsecă şi extrinsecă: amândouă elementele sunt
esenţiale şi simultane. Acţiunea este o succesiune a două lucruri: o deliberare şi un fapt. În realitate,
cele două elemente sunt conexe şi strâns legate unul de altul. Dacă ne imaginăm o deliberare de sine
stătătoare, care să preceadă în timp un alt fapt, atunci avem în deliberarea însăşi o acţiune, fiindcă
luarea unei hotărâri care durează un oarecare timp constituie prin sine însăşi un gest, o atitudine, o
cheltuială de energie, chiar fizică. Nu se poate accepta deci distincţia în „acţiuni extrinseci” şi
„acţiuni intrinseci” sau, cel puţin, trebuie să i se dea o valoare foarte relativă şi subordonată. Nu se
poate concepe o acţiune exclusiv intrinsecă, spre exemplu un act de gândire, care să nu aibă nici un
raport cu lumea extrinsecă, adică un substrat corporal, somatic, aceasta din cauza paralelismului
dintre lumea fizică (socială) şi lumea psihică. Nu este exactă nici afirmaţia că acţiunile „intrinseci”
au drept caracter propriu şi distinctiv incognoscibilitatea. În realitate şi ele se pot manifesta şi ieşi la
lumină în diferite moduri: faptul că sunt mai mult sau mai puţin ascunse sau vizibile nu poate fi luat
ca bază a unei distincţii. Pe de altă parte, nu se poate concepe o acţiune exclusiv extrinsecă care să
nu aibă şi un înţeles psihic, deoarece, dacă ar lipsi elementul psihic, nu ne-am mai găsi în faţa unei
acţiuni, ci în faţa unui simplu fenomen natural.
M. Weber relevă că dincolo de variabilitatea criteriilor lor de evaluare, există un asemenea
criteriu obiectiv de apreciere a acţiunilor umane, şi anume raţionalitatea. Conform concepţiei lui M.
Weber, acţiunea umană este orientată de o dublă raţionalitate:
1) r a ţ i o n a l i t a t e a f o r m a l ă (în raport cu scopul), ca produs al anticipării şi care poate
utiliza drept criteriu de evaluare verificarea ulterioară; această raţionalitate este echivalentă cu
noţiunea de „probabilitate logică” noţiune care stă la baza acţiunii oamenilor de ştiinţă;

94
 2) r a ţ i o n a l i t a t e s u b s t a n ţ i a l ă (materială, în raport cu valoarea), care implică
guvernarea acţiunii de valori, principii sau motivaţii, care pot adeseori, să fie mai eficace sau mai
adecvate decât mijloacele logic-formale de realizare a scopurilor [241, p.158].
În afara acestor activităţi raţionale există şi acte sau conduite reactive, de natură strict
convenţionalistă sau emoţională, care sunt iraţionale prin faptul că nu implică absolut deloc calculul
sau motivaţia.
M. Weber consideră că între raţionalitatea formală şi cea substanţială se manifestă o
antinomie sau o incompatibilitate de esenţă. Astfel, prin caracterul său logic sau tehnicist,
raţionalitatea formală ignoră valorile şi se află într-un conflict cu raţionalitatea substanţială. Numai
întâmplător o acţiune raţională din punct de vedere formal poate coincide cu acţiunea substanţială
(spre exemplu, să respecte cerinţele morale).
Dintr-un alt punct de vedere, cea mai mare parte din acţiunile substanţiale (orientate spre
valoare) nu au nici un fel de eficienţă economică. Opoziţia dintre raţionalitatea formală şi
raţionalitatea substanţială se află în centrul societăţii occidentale moderne, ca un element de
iraţionalitate inevitabil. Întregul ansamblu de raporturi între acţiunea umană şi ordinea socială este
guvernat de antinomia dintre cele două forme de raţionalitate: ceea ce este raţional din punctul de
vedere al eficienţei va fi iraţional din punctul de vedere al valorilor la care se raportează acţiunea
umană. Evidenţiind opoziţia şi contradicţia dintre raţionalitatea formală şi cea substanţială, Fr.
Ferraroti [86] şi H. Marcuse [143, p.267-284] au dezvăluit că contradicţia în cauză face ambiguă şi
echivocă chiar noţiunea de raţionalitate din concepţia lui M. Weber care îl obligă să considere
această raţionalitate din perspectiva valorilor societăţii capitaliste de la încep. sec. al XX-lea. În
aceiaşi ordine de idei, sociologii români I. Ungureanu şi Şt. Costea consideră că, departe de a
reflecta exigenţele neutralităţii axiologice, M. Weber a susţinut cu cerbicie valorile societăţii
capitaliste al cărui exponent frecvent a fost [230, p. 69].
Prin urmare, nu trebuie să ignorăm aspectul utilitarist al conţinutului normelor sociale,
deoarece „regularitatea comportamentului social se explică nu numai prin normele deontice,
intrinseci, ci şi prin considerentele care rezultă din dependenţa generală de resurse, adică a scopului
legat de profit, a resurselor individuale de orice gen” [33, p.404]. Astfel, normele sociale, instanţele
sancţionale, valorile intrinseci, codurile etice reprezintă, din această perspectivă, instituţii sociale de
succes, care au funcţia de a asigura utilul, avantajul şi de a rezolva problemele cu care se confruntă
societatea. Despre aspectele comportamentului economic scriu în ultimul timp tot mai mulţi
economişti, spre exemplu economiştii americani D. Kanneman şi V. Smith [apud, 256, p.4-24].
Astăzi legătura socială nu rezultă numai din normele şi valorile comune acceptate în societate, ci,
mai ales, din interdependenţa multidimensională a actorilor care trebuie să menţină şansele comune
de participare şi câştig în situaţiile de joc comune.

95
 T. Parsons consideră că numai prin acţiune omul se poate integra în societate, iar societatea
la rândul ei, este cea care oferă temeiurile raţionale ale acestei acţiuni [331]. Din această cauză
soluţia formulată de Th. Hobbes [115, p.97-130] şi J-.J. Rousseau [199, p.69-78] i se pare
insuficientă lui T. Parsons. Conform acestor concepţii, indivizii trebuie să se supună ordinii
raţionale stabilite prin „contractul social”, dar ea nu izvorăşte din sentimentele profunde ale omului,
ci din raţionalitatea lui. O astfel de raţionalitate exclude însă omul ca fiinţă deosebită din câmpul
social, din motiv că sociabilitatea absoarbe întreaga fiinţă a omului, neoferindu-i altă şansă decât
cea a conformării obligatorii, a adoptării unui comportament ameninţat permanent de rigorile
sancţiunii. Prin urmare, tensiunea dintre raţionalitate şi socialitate împiedică participarea omului la
edificarea propriei ordini sociale. T. Parsons consideră că potrivirea mijloacelor la scopuri şi
scopurile în sine trebuie să se supună criteriului raţionalităţii. A urmări raţional o acţiune înseamnă,
după T. Parsons, a face să se împlinească printr-o cât mai bună adecvare a mijloacelor la scop.
„Acţiunea este raţională în măsura în care urmăreşte scopurile posibile în condiţiile situaţiei şi prin
mijloace care se află la dispoziţia actorului, sunt în mod intrinsec cel mai bine adaptate scopului, din
cauze care pot fi înţelese şi verificate de ştiinţa empirică pozitivă” [165, p.58]. Această adecvare a
mijloacelor la scop denotă o raţionalitate intrinsecă, în care scopurile sunt urmărite şi atinse prin
cele mai bune mijloace, alese în urma unei deliberări bazate pe adânca lor cunoaştere empirică sau
ştiinţifică.
Reprezentanţii filosofiei moderne clasice considerau că omul trebuie să se împace cu
societatea prin conformare raţională, adică să respecte contractul, individul să se supună în mod
necondiţionat normelor, care îi dirijează întreaga viaţă morală şi-l obligă să execute numai acţiuni în
conformitate cu exigenţe extrinseci lui. T. Parsons constată că acest tip de raţionalitate a fost
valorizat cu preponderenţă în teoriile individualiste şi utilitariste ale acţiunii, care aveau obiectivul
să facă din om un simplu agent al unei acţiuni caracterizate de o singură şi anticipată finalitate,
caracterizată prin menţinerea obligatorie a ordinii sociale.
O importanţă deosebită o are, în acest context, şi concepţia „opţiunii raţionale”, care explică
raţionalizarea ca o acţiune ce este orientată de un plan bine definit cu scopul de a maximiza
totalitatea satisfacţiilor şi, concomitent, de a minimaliza cheltuielile posibile. Teoria în cauză este
dezvoltată de J. Coleman în lucrarea Bazele teoriei sociale, care poate fi comparată cu opera lui T.
Parsons Sistemul social şi studiul lui R. Merton Teoria socială şi structura socială. Ideea de bază
promovată de J. Coleman este destul de simplă: cultura dă naştere unor valori concrete şi specifice
pentru oameni care îi fac pe ei să acţioneze în căutarea acestor valori şi acţionând astfel, ei
influenţează societatea.
Un rol deosebit îl joacă, în concepţia lui J. Coleman, noţiunile „acţiunii cu un anumit scop”
şi „acţiunii raţionale”. Conform opiniei lui, oamenii nu numai că acţionează cu o intenţie stabilită

96
anticipat, dar şi aleg acţiunea sau binele care este în stare să maximalizeze utilitatea [56, p. 14]. El
aduce două argumente pentru a materializa această ipoteză.
Î n p r i m u l r â n d , teoria care presupune că oamenii maximizează utilitatea are o forţă mai
mare de previziune decât teoria care pur şi simplu postulează premeditarea.
Î n a l d o i l e a r â n d , supoziţia că oamenii maximizează utilitatea adaugă acestei teorii
simplitate [56, p.18-19]. Spre exemplu, poate fi calificată ca o opţiune morală o astfel de opţiune în
care sunt luate în consideraţie consecinţele faptei nu numai pentru persoana vizată, ci şi pentru alţi
oameni, din această cauză opţiunea morală intră în conflict cu opţiunea egoistă.
O problemă destul de importantă pentru discuţiile în jurul teoriei opţiunii raţionale este cea
care ţine de chestiunea: cum este posibilă societatea. Th. Hobbes susţinea că ordinea socială
reprezintă efectul unui „contract” încheiat între indivizi, ca urmare a trecerii de la o stare de natură
caracteristică prin absenţa oricărei reglementări normative la o stare socială reglementată de
autoritatea legii [115, p.97-130]. Deoarece omul este asocial de la natură şi fiecare individ este egal,
în mod natural, cu ceilalţi indivizi, nici unul nu poate pretinde autoritatea asupra altora decât cu
ajutorul forţei. În consecinţă, singura cale de a evita conflictul permanent („b e l l u m o m n u i m
c o n t r a o m n e s ”) este instituirea unei autorităţi suverane întruchipate în lege ca act de suprimare a
libertăţii şi egalităţii absolute, în favoarea asigurării unui cadru optim de cooperare, pentru
garantarea vieţii şi a proprietăţii, a existenţei unor reguli care fac posibilă organizarea societăţii ca
persoană colectivă definită de obiective comune. Astfel, puterea absolută a suveranului este garanţia
certă a ordinii sociale.
O idee analogică a contractului social încheiat între actorii independenţi, unde fiecare
individ tinde spre un anumit avantaj în urma cedării unor drepturi puterii centrale este reprezentată
şi în concepţia lui J. Coleman. T. Parsons, în opera Structura acţiunii sociale, demonstra că
rezolvarea adecvată a problemei lui Th. Hobbes referitoare la ordine cere de la membrii societăţii de
a internaliza normele sociale care reglementează interacţiunile dintre ei, în aşa fel încât să nu apară
conflicte distructive. Pentru a rezolva problema ordinii, conform teorii lui T. Parsons, trebuie să fie
sacrificată libertatea opţiunii alegerii actorului, să se renunţe la teoria acţiunilor spontane şi a
conduce actorii care acţionează sub influenţa normelor.
În acelaşi timp, urmărind corelaţia dintre model şi realitate, putem conchide că oamenii
acţionează, de obicei, în conformitate cu principiile de bază ale raţionalităţii, care îşi găseşte
materializarea în normele sociale.
Normele sociale nu oferă numai indicaţii asupra normativităţii conduitelor indivizilor, ci
reprezintă, mai ales, reguli în baza cărora agenţii sociali trebuie să se conformeze la exigenţele
ordinii sociale. Este destul de important de a concepe normele sociale nu numai din punct de vedere
statistic, în calitate de medii sau standarde pentru comparaţia nivelului de uniformitate a opiniilor

97
sau conduitelor membrilor unei societăţi. Prin esenţa lor, normele sociale constituie obligaţii ferme,
care definesc conţinutul rolurilor sociale pe care indivizii le exercită în societate şi care indică ce
trebuie sau ce nu trebuie să gândească, să spună sau să facă, în anumite condiţii, oamenii. Este
evident că acesta este conţinutul ideal al normei, deoarece în realitate individul se poate abate de la
cerinţele ei sau chiar poate să-şi elaboreze conduite şi acţiuni aflate în mod sistematic în conflict cu
normele sociale. Dintr-un alt punct de vedere, nu toate normele sociale au acelaşi grad de
acceptabilitate socială, după cum nu orice normă este însoţită de o forţă coercitivă suficientă pentru
a putea asigura cerinţele respectării ei obligatorii. Din punct de vedere istoric, conţinutul unei norme
se poate schimba astfel încât în prescripţiile ei, extrem de coercitive la un moment dat, pot dispărea
sau pot deveni simple exerciţii de virtute socială. Adeseori, individul nici nu este conştient de
geneza sau de modul de funcţionare a unor norme pe care le respectă nu din teamă, ci din simpla
„inerţie socială”, în virtutea preluării tradiţiilor naţionale ale comunităţii din care face parte (spre
exemplu, respectul faţă de cei mai în vârstă, politeţea manifestată de anumite persoane, respectarea
„codului manierilor elegante” etc.). Alteori, sancţiunea juridică sau cea cu caracter informal
(dezaprobarea, persiflarea, radicularizarea etc.) este acea care decide respectarea normei.
Concomitent, normele sociale nu se referă doar la respectarea unor cerinţe de conduită. T.
Parsons susţine că indivizii se supun normelor datorită a două raţiuni fundamentale: obţinerea
eficacităţii în realizarea acţiunilor pe care le întreprind şi necesitatea conformării lor la obligaţii cu
caracter moral [162, p.37]. P r i m u l m o t i v apare fiind condiţionat de necesitatea adecvării
mijloacelor la scopuri, constituind esenţa aşa-numitei raţionalităţi instrumentale în virtutea căreia, în
îndeplinirea unei acţiuni este necesar de a alege numai acele mijloace care sunt adecvate scopului
propus. Momentul în cauză domină, îndeosebi, conduita bussinesmanilor, care, pentru a obţine
maxim de eficienţă în acţiunile lor, trebuie să utilizeze cele mai corespunzătoare mijloace, cu un
minim de efort şi resurse. A l d o i l e a m o t i v este mai complex, generat de raţionalizarea
simbolică, constând în orientarea acţiunilor umane către sfera morală, pentru realizarea unor scopuri
mediate, cu caracter simbolic, aparţinând universului normelor şi valorilor comunităţii sociale din
care fac parte indivizii.
Prin urmare, în concepţia lui T. Parsons, acţiunile agenţilor sociali nu sunt numai de natură
logică, ci mai ales de natură simbolică. Din această perspectivă, socialitatea acţiunii umane se
manifestă prin comunitatea morală şi solidaritatea socială a tuturor membrilor unei societăţi,
realizată prin adeziunea lor la principalele forme simbolice ale vieţii sociale: norme, valori, idealuri,
sentimente şi credinţe comune. Ele formează, după cum remarcă É. Durkheim, „conştiinţa
colectivă” a unei societăţi, acel univers simbolic ce poate spori gradul de coeziune socială, deoarece
îi obligă pe indivizi să devină solidari între ei, le oferă sentimentul identităţii personale şi

98
apartenenţei la comunitate şi îi mobilizează din punct de vedere afectiv şi moral. Astfel, se
subliniază caracterul autoreglementativ al acţiunii sociale prin respectul acordat normelor.
Normele sociale pot avea un caracter instituţional în măsura în care reprezintă nişte repere
de orientare pentru indivizi. Aceasta creează un câmp viabil de comunicare şi interacţiune între
indivizi, care favorizează repartizarea şi corelarea rolurilor sociale şi contribuie la coordonarea
acţiunilor actorilor sociali. Caracterul coercitiv este dat în acest câmp de către imperativul
raţionalităţii instrumentale: fiecare individ trebuie să obţină eficacitate maximă în scopurile sale,
prin alegerea celor mai bune mijloace. În această circumstanţă, cea mai potrivită sancţiune este
eşecul acţiunii.
Pe de altă parte, normele sociale pot fi internalizate de către indivizi prin intermediul
socializării, ceea ce conferă fiecăruia orientarea valorică şi motivaţia normativă necesară pentru a
recunoaşte caracterul „sacru” al regulilor sociale şi a se conforma, în consecinţă, normelor. În
această sferă, coerciţia nu are un caracter extrinsec, formal, ca în cazul normelor instituţionalizate,
ci unul simbolic, manifestându-se chiar în conştiinţa indivizilor, prin constrângerea exercitată de
formele simbolice ale vieţii sociale, în interiorul fiinţei lor. În această situaţie, sancţiunea se
subordonează imperativului raţionalităţii simbolice, în virtutea căreia indivizii aderă la normele
societăţii din care fac parte fără a-şi mai pune întrebări asupra legitimităţii sau validităţii lor.
Încălcarea acestor norme nu atrage după sine, în mod obligatoriu, pedepse cu caracter formal,
instituţionalizat, ci se soldează cu situarea individului în afara sferei valorilor sociale, reciproc
împărtăşite de către ceilalţi membri ai societăţii, ceea ce îi conferă calitatea de deviant sau
determină chiar excluderea lui din societate (în antichitate aceasta avea o semnificaţie deosebită –
expulzarea din cetate era egală cu moartea).
Aşadar, concepţia lui T. Parsons despre rolul normativităţii în viaţa socială se sprijină pe
ideea conformităţii la normă. Individul se supune normelor sociale atât datorită necesităţii raţionale
de a-şi realiza într-un mod optim scopurile, cât şi datorită dorinţei sale, motivată afectiv, de a-şi
păstra calitatea de membru al unei comunităţi sociale definit de adeziunea la valori şi idealuri
comune.
Examinând funcţiile socioculturale şi structurale ale normelor, T. Parsons şi adepţii săi
identifică normele culturale cu cele sociale, abstrăgându-se de la specificul conţinutului funcţiilor
normelor sociale. În pofida acestui fapt, analiza structural-funcţională a normelor sociale ne oferă
posibilitatea de a evidenţia un şir de funcţii substanţiale ca: prohibitive şi dispozitive, protecţie,
susţinere şi prognozare, etalon şi reglementare, de ajustare şi reglementare etc.
Pentru analiza structural-funcţională a rolului normelor sociale în procesele sociale, deosebit
de importantă este distincţia făcută de R. Merton [150] despre funcţiile evidente şi latente ale
formaţiunilor sociale şi a funcţiilor normelor în instaurarea corelaţiei scopului şi mijloacelor

99
activităţii membrilor comunităţii. Cazul ideal este acel al conformităţii, care se manifestă atunci
când indivizii aleg atât scopuri culturale dorite, cât şi mijloace instituţionale legitime. Astfel,
conformitatea reprezintă, de fapt, acea conduită ideală care asigură stabilitatea şi ordinea normativă
a oricărei societăţi. Din păcate, în cadrul societăţii post-industriale, accentul se pune, în primul rând,
pe ideologia utilitară a succesului, pe „mitul” realizării personale, care permite individului să obţină
bogăţie, bunăstare şi să dobândească un statut social mai înalt. De cele mai multe ori, mijloacele
cele mai obişnuite de realizare a acestui scop nu sunt instituţionalizate, întrucât indivizii adoptă
mijloacele cele mai eficiente, şi nu pe cele cu caracter legitim. Iar aceste mijloace nu pot să fie
eficiente decât dacă evită sau contravin normelor legitim instituţionalizate. În consecinţă, unii
indivizi sau grupuri desfăşoară acţiuni sau conduite care, fie că ignoră, fie că se abat de la
mijloacele instituţionale, ţin seama, în opinia noastă, numai de calculul avantajului personal şi de
evitarea sancţiunilor, sprijinindu-se pe conceptul „egoismului raţional” [37, p.217-221]. Conform
acestei doctrine etice, cu toate că fiecare om tinde ca să-şi satisfacă necesităţile şi interesele
personale, totuşi în cadrul acestor interese şi necesităţi individuale sunt şi cele a căror satisfacere nu
numai că nu vine în contradicţie cu interesele altor oameni, ci şi contribuie la stabilirea binelui
comun. Acestea sunt interesele raţionale sau înţelese just de către individ. Totuşi, în opinia noastră,
profitul trebuie să devină un compromis între ceea ce prescrie norma şi ceea ce dictează raţiunea.
Într-adevăr, raţionalitatea este deseori identificată cu egoismul, fapt care poate fi calificat
drept o eroare, pentru că acesta exclude faptul real de a acţiona în virtutea intereselor proprii, adică
raţional. În această ordine de idei, se are în vedere nu raţionalitatea ca atare, ci raţionalitatea
verosimilă a „faptelor egoiste”. Nu rezultă că raţiunea interzice întotdeauna a acţiona în contrazicere
cu propriul interes. Astfel de acţiuni sunt interzise din punct de vedere raţional numai în cazul în
care pentru ele nu există alte temeiuri decât interesul propriu al persoanei care acţionează.
Prin urmare, societatea înregistrează un conflict profund între scopuri şi mijloace, între
idealurile ei şi posibilităţile indivizilor de a se realiza, între mijloacele licite şi ilicite, care duc la
dezorientarea normativă, adică la incapacitatea indivizilor de a se adapta la scopurile culturale
propuse, la idealurile sociale. Im. Kant, a creat maxima: ,,Priveşte-l pe om întotdeauna ca pe un
scop şi niciodată ca un simplu mijloc” [126, p.12]. Axioma kantiană a dobândit o valoare
metodologică, devenind una de referinţă în judecarea oricărui comportament al unui om faţă de alt
om. Din această cauză, mijloacele care sunt alese de oameni trebuie să fie determinate de scopul ce
stă în faţa lor. În acelaşi timp, nu se neagă şi influenţa inversă a mijloacelor asupra scopului, şi e
recunoscut că mijloacele pot denatura un scop nobil. Mijloacele trebuie să corespundă scopului
adoptat. În această corelaţie, scopul are un rol determinant, de vreme ce el este în stare să determine
componenţa mijloacelor, să determine conţinutul lor moral. Corespondenţa dintre scop şi mijloace
înseamnă, că ele, în opinia noastră, duc în unitatea lor, spre o acţiune sau spre un comportament ce

100
pot fi evaluate ca pozitive din punct de vedere moral, indiferent de faptul dacă scopul sau mijloacele
ca fenomene independente pot fi uneori şi negative. Acest fenomen este foarte răspândit astăzi în
ţara noastră şi se manifestă nu numai la nivelul relaţiilor particulare dintre oameni, ci şi la nivelul
relaţiilor individ/stat.

II.3. Tipologia normelor sociale

Fiind edificate de oameni, normele sociale stabilesc conduita umană în cele mai diverse
domenii ale vieţii sociale, varietatea lor fiind condiţionată, pe de o parte, de varietatea relaţiilor
sociale pe care le reglementează - economice, politice, de familie, etc. - iar pe de altă parte, de
modul prin care voinţa şi interesele exprimate în ele sunt realizate, adică prin existenţa unor
sancţiuni.
Desigur, oamenii sunt liberi în alegerea comportamentului lor în conformitate cu diversele
norme sociale: acestea nu li se impun în mod mecanic, automat, ci trebuie să treacă prin filiera
conştiinţei lor, prin liberul lor arbitru. Această libertate, liberul-arbitru, a oamenilor este relativă, în
sensul kantian [127, p.71-72], adică de a permite manifestarea concomitentă şi a libertăţii celorlalţi.
Norma supremă a dreptului, după Im. Kant, cere să te porţi în aşa fel, încât libertatea ta, expresie a
voinţei autonome, să se împace cu libertatea fiecăruia. Dreptul şi celelalte norme sociale sunt acele
modalităţi prin care se asigură o limitare reciprocă a voinţelor libere a oamenilor. Pe de altă parte, în
cazul alegerii unei conduite contrare normei sociale, intervine corectivul necesar, aplicarea
sancţiunii, foarte diferită din punctul de vedere al naturii normei încălcate (morale, juridice etc.).
Pentru prima dată o clasificare a tipurilor normelor sociale a efectuat-o Aristotel, care,
pornind de la concepţia sa asupra celor trei activităţi „vitale”: gândirea teoretică, perfecţionarea
societăţii şi a omului, crearea bunurilor cu destinaţie utilitară sau estetică, a propus tot atâtea tipuri
de cunoaştere: teoretică, practică sau morală şi poetică sau creatoare. În sec. al XVIII-lea, Im. Kant
a elaborat o tipologie similară, luând în calcul cunoştinţele după cum ele vizează aspectele teoretice,
morale sau tehnice ale activităţii umane. Deosebirile elucidate de aceşti titani ai gândirii filosofice
sunt necesare din motiv că între normele sociale există diferenţe în funcţie de domeniile de
activitate pe care ele le dirijează. Normele care orientează activitatea teoretică sau acţiunile vizând
producţia materială, în fond, pun accentul pe acţiunile extrinseci ale omului, în schimb, normele
care dirijează activităţile de natură morală sau juridică servesc în mod direct la perfecţionarea
cadrului social şi la formarea oamenilor.
Problema clasificării normelor sociale a devenit actuală în sec. al XX-lea, odată cu
schimbările radicale ce s-au produs în existenţa socială. În aceste condiţii, un şir de sociologi şi
psihologi au încercat să elaboreze o tipologie a normelor. Atenţia lor a fost atrasă de lucrarea lui R.
Morris cu privire la tipologia normelor şi alegerea bazelor pentru clasificarea lor, care a efectuat o

101
sinteză a tentativelor multor savanţi de a trata problema în cauză (M. Scherif, J.P. Gibbs, R. Linton
etc.). R. Morris şi-a pus scopul de a elabora o astfel de tipologie a normelor şi a edifica o clasificare
care să-i permită să determine „profilul”, chipul oricărei norme particulare, inclusă în orice sistem
ierarhic nomologic. El scoate la iveală două tipuri fundamentale de norme: absolute şi
convenţionale.
J. Blake şi K. Davis [28, p.456-484], în baza tipologiei elaborate de R. Morris, au efectuat o
nouă clasificare a normelor în cadrul căreia au luat în consideraţie un şir de aspecte suplimentare,
însă toate normele erau concepute de ei ca fiind convenţionale. O nouă tentativă în această privinţă
a efectuat-o J.P. Gibbs, care deosebea categoriile de „normă”, „lege” şi „regulă” [100, p.586-594].
O deosebită importanţă îi acordă J.P. Gibbs, în clasificarea sa, sancţiunilor şi evaluării, năzuinţelor
colective, elucidând 20 de clase de norme sociale – convenţii, norme morale, reguli şi legi.
În opinia noastră, este necesar ca normele sociale să fie sistematizate şi clasificate în limitele
abordării filosofice, sistemice, sociologice, informaţionale etc. Aceasta, are credem, importanţă
pentru clasificarea ontică a normelor sociale, în cadrul căreia se sistematizează trăsăturile,
particularităţile, proprietăţile, funcţiile lor etc.
Diversitatea acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale implică o mare varietate de norme.
În acest sens, R. Pinto şi M. Grawitz disting următoarele tipuri de norme [169, p.50]:
1) în funcţie de domeniul de activitate deosebim norme profesionale, tehnice, politice,
economice, ştiinţifice etc.;
2) în funcţie de valorile încorporate, Gh. Avornic evidenţiază astfel de norme precum: etice,
juridice, estetice, politice, religioase etc. [16, p.209];
3) în funcţie de gradul lor de generalitate deosebim norme generale (comune membrilor
întregii societăţi) şi particulare (specifice unor grupuri sociale distincte);
4) în funcţie de conţinut deosebim norme prescriptive (care indică ceea ce trebuie făcut) şi
proscriptive (care stipulează ceea ce nu trebuie făcut);
5) în funcţie de valabilitate şi funcţionalitate: ideale (prescriu conduite cu caracter
excepţional identificate ca cele mai de seamă valori şi idealuri ale umanităţii) şi reale (funcţionează
efectiv ca determinante ale comportamentului);
6) în funcţie de modul de manifestare: explicite sau implicite (tacite), intime sau colective,
formale sau informale, legitime sau ilicite;
7) în funcţie de sancţiunile cu care se asociază, S. Rădulescu distinge: norme sociale (în sens
larg) sau juridice, difuze sau globale, spontane sau organizate etc. [188, p.19];
8) în funcţie de gradul de independenţă şi libertatea de opţiune acordată subiectului acţiunii:
cu caracter conservator (tradiţional) sau liberal etc.
Există şi alte tipologii ale normelor sociale. Cea a juristului Jean Dabin, spre exemplu,

102
constă din: reguli morale, reguli de convieţuire socială proprii unui grup (de bună creştere sau
comportament civilizat) sau unui anumit mediu (profesional, sportiv, monden); reguli de
deontologie profesională (ce ţin mai mult de uzajul profesiei decât de etica exercitării ei); reguli
propriu-zis tehnice în exercitarea unei profesii (spre exemplu, modul de conducere a autoturismului
sau de a circula ca pieton în locurile şi pe căile publice) [62, p.18].
Un deosebit aport la studierea esenţei normelor sociale şi a problemei clasificării lor l-au
adus şi juriştii români. În doctrina juridică românească s-au reţinut ca semnificative pentru sistemul
normelor sociale următoarele categorii de norme: normele etice, obişnuielnice, tehnice, politice,
religioase, juridice [152, p.37].
Teoreticienii dreptului au elaborat diferite tipologii ale normelor sociale, pornind de la
anumite criterii cum ar fi obiectul, sfera de cuprindere, autorul, sancţiunea. Astfel, prof. Radomir
Lukic distinge, din punctul de vedere al sferei de reglementare, norme cu caracter general sau
universal, adică norme care se referă la comunitatea socială în ansamblul său (spre exemplu:
normele morale general-umane, normele dreptului internaţional) şi norme particulare, care se aplică
numai la anumite societăţi sau comunităţi umane restrânse, distincte (o organizaţie socială cu
caracter economic, politic sau de altă natură). În dependenţă de modul de apariţie, se disting norme
cu apariţie spontană, neorganizată (obiceiuri, norme morale) şi norme elaborate conştient, în mod
organizat de către un organism social (norme juridice, norme ale unei organizaţii sociale). Totodată,
în dependenţă de sancţiunea pe care o impune, se disting norme care permit aplicarea unei coerciţii
fizice şi norme dotate cu sancţiuni de altă natură. În fine, după conţinutul lor, adică după sectorul
sau tipul de relaţii sociale la care se referă, se disting: norme economice, ecologice, juridice,
politice, religioase, morale, tradiţionale etc. Aceasta este cea mai importantă distincţie [141, p.35].
E. Penikov susţine că norma socială reprezintă expresia unităţii a trei părţi: a
comportamentului de masă (real), a conştiinţei sociale şi a conştiinţei individuale [333, p. 41]. În
ceea ce priveşte manifestarea normei sociale, în calitate de element al conştiinţei individuale, este
necesar a aborda un şir de probleme generale de ordin teoretic şi metodologic legate de conştiinţa de
masă. Se ştie că o influenţă directă asupra sferei motivaţionale a personalităţii o au necesităţile şi
interesele individului, care stau la baza activităţii umane. De aceea, conştiinţa individuală depinde
de:
1) modalitatea de influenţă a normelor sociale asupra motivelor intrinseci ale
comportamentului personalităţii;
2) caracterul influenţei personalităţii şi a societăţii asupra opţiunii acestui comportament;
3) limitele şi posibilităţile acestei opţiuni.
Este important de a lua în consideraţie şi faptul că, în funcţie de caracterul cerinţelor ce se
conţin în normele sociale, ele se împart în: a) obligatorii; b) permisive; c) prohibitive.

103
 Totodată, tentativele întreprinse, în ultimul timp, de a efectua o tipologie a normelor sociale
nu pot fi considerate reuşite nici din punctul de vedere al caracterului lor deplin, nici din punctul de
vedere al stricteţii lor. G.H. von Wright clasifică normele sociale în norme majore, acele reguli
emise de autoritatea socială în ceea ce priveşte conduita agenţilor, directivele sau instrucţiunile
tehnice, şi norme sociale minore, care înglobează obiceiurile şi practicile sociale, cum ar fi
ceremonialul şi moda, prescripţiile morale şi regulile ideale, care descriu proprietăţile şi calităţile
obiectelor privite ca bunuri [242, p.1-15].
Multiplele dificultăţi cu care se confruntă savanţii în procesul clasificării normelor sociale
sunt determinate de un şir de circumstanţe obiective, cum ar fi caracterul divers al formelor de
activitate umană, caracterul lor universal, lipsa unei clasificări complete şi detaliate, strict elaborată
din punctul de vedere ştiinţific al relaţiilor sociale.
În acelaşi timp, este necesar, după cum remarcă V. Plahov, să realizăm o distincţie certă
între noţiunile „normele societăţii” şi „normele sociale” [337, p.233-234]. Normele societăţii
reprezintă totalitatea normelor ce se manifestă la nivelul formei sociale a mişcării materiei,
reprezentându-se drept nişte legi obiective specifice, care pot fi conştientizate sau viceversa.
Conform opiniei lui, normele sociale sunt „reguli”, legi sociologice, legi ale organizării şi
administrării (reglementării) sistemului de relaţii sociale. Concepţia dată nu este destul de certă din
cauză că, în opinia noastră, reiese, pe de o parte, că legile obiective după care se dezvoltă societatea,
sunt norme, că ele reprezintă nişte atribute sociale iniţiale, care nu depind de oameni, iar pe de altă
parte, sunt introduse în viaţă de către oameni, de practica socială. Unele norme dispar, altele apar,
celelalte sunt impuse de unele clase sau de către puterea politică. Prin urmare, procesul apariţiei şi
formării normelor reprezintă un factor subiectiv. Altă chestiune o constituie faptul că utilitatea
existenţei lor este dictată de necesitatea obiectivă.
Normele se caracterizează, î n p r i m u l r â n d , printr-o structură morfologică specifică,
formată din dispoziţie şi imperativ, iar î n a l d o i l e a r â n d , printr-o calitate deosebită a existenţei
lor – a „necesităţii înţelese”, ce se poate manifesta prin diverse forme şi grade. Concepând normele
sociale în calitate de sisteme sociale distincte, putem constata că, după originea lor, ele se împart în
spontane şi decretive, după caracterul schimbării structurii (conţinutului) şi implicit al dezvoltării
lor – în intensive şi extensive, progresive şi regresive. În funcţie de perioada existenţei lor, normele
sociale se împart în norme ce abia se nasc („noi”), ce se dezvoltă, şi care şi-au încheiat dezvoltarea
(„vechi”).
Pornind de la caracterul dificil al normelor sociale, considerăm că se pot distinge norme
elementare şi compuse. Normele dinamice, care se află într-o continuă schimbare şi dezvoltare atât
în ascendenţă, cât şi în descendenţă, se manifestă în existenţa socială prin norme revoluţionare,
novatoare, creatoare şi distructive etc. Normele statice formează un alt tip de norme ce se

104
caracterizează printr-o repetabilitate mecanică. Acestora le corespund diverse standarde, mostre,
modele şi stereotipuri ce domină relaţiile sociale şi comportamentul uman.
În conformitate cu esenţa naturii lor funcţionale şi informaţionale, normele sociale pot fi,
divizate, în opinia noastră, în norme acţionale şi non-acţionale. Totodată, nu este exclus ca, în
anumite condiţii, normele non-acţionale să fie în stare să reînvie şi să devină acţionale. Trebuie să
observăm că acţiunea normelor sociale reprezintă o noţiune polisemantică, ce are aspecte atât
calitative, cât şi cantitative. Spre exemplu, acţiunea unor norme poate fi puternică, iar a altora,
slabă; asupra unui individ norma în cauză poate avea o influenţă substanţială, iar asupra altuia, o
influenţă mai puţin pronunţată etc. Există norme cu un diapazon foarte limitat, care vizează domenii
înguste de conduită (spre exemplu, moda) sau unele activităţi intermitente, concepute în mod
deliberat (ceremonii, jocuri). Unele dintre ele sunt aplicabile tuturor membrilor societăţii date,
altele, unor categorii speciale din interiorul ei, fie marcate de anumite caracteristici care le disting,
precum stratul social, fie prin propria opţiune de a se potrivi sau de a se îmbina pentru scopuri
concrete. Unele norme sunt considerate obligatorii în virtutea unui acord şi pot pretinde la o
abţinere voluntară, despre altele se crede că nu-si au originea în vreun acord sau în orice altă formă
de opţiune deliberată. Încălcarea unei norme poate întâmpina doar atenţionări sau formulări ale
modului corect în care trebuie procedat, în timp ce încălcarea alteia poate duce la repercusiuni
serioase.
Procesul de clasificare a acţiunii normelor sociale este legat în mod evident şi de
particularităţile manifestării legilor organizării şi administrării relaţiilor sociale. Din acest punct de
vedere, ele se împart în norme interne sau autonome, emise de însuşi subiectul căruia i se adresează
pentru a-i reglementa conduita, şi norme externe sau heteronome. În acest sens, morala înglobează
nu numai normele autonome sau regulile conştiinţei de sine, ci şi normele heteronome, pozitive sau
de drept. La nivel sociologic, ele se corelează cu normele sociale instituţionale şi neinstituţionale.
În funcţie de condiţiile funcţionării normelor sociale, apare posibilitatea de a efectua o
distincţie netă între normele integrării şi normele dezintegrării, între normele de masă, ale
grupurilor sociale, şi normele personale, care se deosebesc între ele prin scara acţiunii lor. Şi, în
sfârşit, normele ce s-au constituit în mod istoric, ce exprimă aspectul filogenetic al dezvoltării
sociale, şi normele ce nu sunt moştenite, care au o natură ontogenetică.
Analiza efectuată ne oferă posibilitatea de a separa două clase generale de norme sociale, ce
se deosebesc după mecanismul formării şi funcţionării lor: clasa normelor decretate, ce includ
normele, apariţia, funcţionarea, dezvoltarea şi, în general, toată existenţa care este în totalitate legată
de conştiinţa şi de voinţa oamenilor, şi clasa normelor sociale ce se cristalizează şi funcţionează în
mod spontan (tradiţional), care apar fără amestecul special al serviciilor sociale respective şi al

105
aparatului puterii politice, clasa normelor ce funcţionează în mod „natural” ca întruchipare şi
exprimare a proceselor sistemice organice, a autoorganizării societăţii şi a oamenilor.
În anumite condiţii, există posibilitatea transformării dialectice a unei clase de norme în alta.
Pornind de la această premisă, e cazul să urmărim particularităţile acestor norme prin transformarea
lor dialectică la nivel sociologic, în baza corelaţiei dintre conştient şi spontan. Normele ce apar şi
funcţionează în mod spontan, nu numai că în anumite situaţii cad sub influenţa controlului conştient
din partea oamenilor, ci îşi schimbă şi natura lor, şi viceversa: multe norme apărute în urma
directivelor trec ulterior în sfera acţiunii sau funcţionării spontane, schimbându-şi, astfel, calitatea.
Dacă clasificarea ontică se sprijină pe elucidarea, în procesul cunoaşterii, a unui obiect
aparte ce devine un obiect al studiului „parametric”, atunci clasificarea taxonomică se răsfrânge
asupra unei totalităţi de obiecte ce sunt unite prin trăsături comune. Este evident că, luând în
consideraţie o anumită distincţie dintre clasificarea ontică şi cea taxonomică, nu trebuie să le
desprindem una de alta, din motiv că, în realitate, ele sunt legate indisolubil între ele.
Ca şi clasificarea ontică a normelor sociale, cea taxonomică se efectuează nu numai la
nivelul social (sociologic), ci şi în cadrul diverselor niveluri sistemice nesociale. Un anumit interes
îl prezintă clasificarea normelor în conformitate cu timpul în care ele funcţionează. În această
ordine de idei, pot fi evidenţiate următoarele grupuri de norme sociale: norme ce apar şi
funcţionează în mod spontan – de lungă durată, medie şi de scurtă durată; norme decretive – pe
termen lung, mediu şi scurt (cele de lungă durată - tradiţiile şi obiceiurile; cele pe termen lung -
prevederile constituţionale; cele pe termen mediu şi scurt - prescripţiile, instrucţiunile, directivele).
La nivel sociologic, clasificarea taxonomică a normelor sociale se efectuează în baza
faptului dacă normele în cauză acţionează datorită unui aparat al administrării sau în virtutea
existenţei unor mecanisme sistemice naturale. Primele formează normele instituţionale, iar celelalte
- normele neinstituţionale. În calitate de forme tipice ale normelor sociale instituţionale pot fi aduse
codurile juridice, legile statale, circularele edictate de instituţiile respective etc. Cele mai răspândite
forme ale normelor sociale neinstituţionale sunt tradiţiile şi obiceiurile, moravurile, ritualurile.
Un grup specific taxonomic îl constituie şi normele ce se deosebesc după exponentul lor –
după subiect. În această ordine de idei, pot fi amintite: normele personale, de grup, colective, etnice,
naţionale etc.
Concomitent, normele sociale trebuie să fie clasificate şi pornind de la două planuri:
sincronic şi diacronic. În plan sincronic, suntem în stare să obţinem o imagine spaţială, de moment a
normelor sociale în concordanţă cu tipurile de relaţii sociale, iar în plan diacronic, normele sociale
se clasifică dintr-o perspectivă istorică, în funcţie de locul lor în devenirea social-istorică a
sistemului de relaţii sociale.

106
 Pornind de la clasificarea sincronică, putem delimita diverse tipuri şi varietăţi de norme
sociale, ce există în toate sferele vieţii sociale.
Î n s f e r a e c o n o m i c ă sunt răspândite normele de producţie (norme tehnice, tehnologice,
standarde, etaloane, normele producţiei, repartiţiei şi consumului).
Î n s f e r a s o c i a l ă , care include relaţiile naţionale, de familie, etnice, ale traiului, normele
sociale sunt reprezentate de multiple tradiţii, obiceiuri, ritualuri, de prescripţiile etichetei etc.
Î n s f e r a p o l i t i c ă , care include relaţiile dintre grupurile şi straturile sociale, dintre partide
şi state, normele sociale sunt întruchipate în legislaţia statală, în normele corporative, în tradiţiile
grupurilor şi straturilor sociale.
Î n s f e r a s p i r i t u a l ă , normele sociale sunt materializate într-un şir de fenomene social-
psihologice specifice: deprinderi, stereotipuri, etaloane ale comportamentului de masă, în
construcţii ideologice – idealuri, principii, slogane etc.
Pentru clasificarea sincronică este caracteristic staticul, iar cea diacronică, la rândul ei, ne
oferă posibilitatea de a sistematiza obiectele investigate în dinamica lor istorică. Pornind de la
această perspectivă, în procesul de investigare a sistemului de norme sociale, obţinem posibilitatea
de a dezvălui dezvoltarea noilor forme din cele vechi, a percepe legătura elementelor structurale în
spaţiu şi timp, a normelor şi elementelor ce se conţin în ele, care deja şi-au trăit tariful cu noile
vlăstare ai vieţii.
Un rol deosebit în sistemul normelor sociale le revine normelor ce sunt legate în mod
nemijlocit de moştenirea socială. Normele sociale moştenite de la predecesori pot fi împărţite în trei
grupuri:
- d i n p r i m u l fac parte normele ce reprezintă nişte atavisme sociale, care nu au nici o
perspectivă istorică – un şir de obiceiuri, deprinderi şi tradiţii în stare să frâneze dezvoltarea socială
[36, p. 18];
- d i n g r u p u l a l d o i l e a fac parte normele ce servesc drept bază socială necesară pentru
dezvoltarea ascendentă a societăţii. Din punctul de vedere al dialecticii dezvoltării, aceste norme
reprezintă ceea ce păstrează (conservează) şi, în mod organic, intră în nou într-o formă mai mult sau
mai puţin transformată. Forma în cauză este reliefată în sociologie prin termenul „recepţionare”;
- d i n g r u p u l a l t r e i l e a fac parte normele care au un caracter de relicvă. La aceste
norme se referă normele sociale rămase din trecut, dar, din anumite cauze, ele nu pot fi atribuite nici
la cele recipiente, nici la cele rudimentare. De multe ori, ele nu şi-au pierdut încă însemnătatea
pentru societatea contemporană şi, în virtutea acestui fapt, sunt păstrate, dar nu intră în nou în mod
organic în calitate de norme recipiente. Din acest grup fac parte un şir de norme general-umane,
tehnice etc.
Prin urmare, noi considerăm că, normele sociale pot fi clasificate în:

107
 - norme cu caracter acţional care se manifestă în raporturile omului cu natura, cu mediul
ambiant, în care sunt cuprinse norme: de ordin tehnico-productiv (structurate în diferite sisteme de
prescripţii şi procese tehnologice; de ordin ecologic (structurate în diverse tehnologii de acţiune la
nivel ecosistemic în raport cu particularităţile actuale ale impactului ştiinţifico-tehnic al omului cu
natura);
- norme cu caracter acţional care se manifestă în raporturile omului cu societatea, precum
cele: de ordin administrativ şi de organizare a muncii, a producţiei şi a întreprinderilor; de ordin
economic, de cooperare şi de schimb, de reglementare eficientă a acţiunilor financiare; de ordin
societar, de construcţie economică şi socială, decizionale şi de conducere a proceselor economice şi
sociale;
- norme (reguli sau principii) de cunoaştere şi de gândire corectă (logice), metode sau
principii de construcţie şi creaţie teoretică, sistematizate în metodologii ale tuturor domeniilor
ştiinţei contemporane;
- norme care privesc raporturile dintre individ şi colectivitate, dintre straturile, grupurile
şi categoriile sociale (norme care vizează comportamentul oamenilor în viaţa colectivă, modul de
convieţuire socială în raport cu structurile civilizaţiei materiale şi spirituale ale epocii, precum:
norme morale; norme politice; norme juridice; norme tradiţionale; norme religioase, norme de
convieţuire socială, norme de deontologie profesională etc.
- totodată, în această categorie intră şi normele cu caracter acţional ce ţin de raporturile
omului cu societatea: normele prin care sunt reglementate relaţiile şi instituţiile fundamentale ale
societăţii (economice, morale, politice, religioase, juridice);
- norme cu caracter organizatoric, care reglementează funcţionarea mecanismelor şi
structurilor organizatorice din societate (organizaţii, instituţii, asociaţii, ligi etc.);
- norme cu caracter comportamental, ce privesc raporturile interumane, interpersonale sau
dintre individ şi segmentele comunităţii;
- norme ce vizează regulile sau principiile activităţii de cunoaştere (reguli ale gândirii şi
activitatea de cercetare şi creaţie);
- unele norme, din punctul de vedere al sferei lor de aplicare, sunt generale, altele
particulare sau chiar speciale;
- în funcţie de criteriul istoric, deosebim: norme nescrise (cutumiare) şi norme scrise;
norme spontane prin apariţie şi decantare în evoluţia lor istorică şi norme create, elaborate;
- în funcţie de caracterul metodelor de reglementare: norme juridice (normele dreptului
obiectiv); norme extrajuridice (nejuridice), precum: norme de convieţuire socială, tradiţii, obiceiuri,
norme morale, normele organizaţiilor nestatale; norme metajuridice, precum: normele vieţii şi
trăirilor religioase (ritualuri, practicile de cult religios);

108
 Putem conchide că dintre speciile normative, praxiologia şi teoria contemporană a acţiunii
sociale separă trei domenii generale de norme:
- d o m e n i u l n o r m e l o r a c ţ i o n a l e (tehnologii şi tehnici de acţiune în sfera producţiei
materiale, în domeniul creaţiei de valori, principii şi metode de cunoaştere etc.);
- d o m e n i u l n o r m e l o r c o m p o r t a m e n t a l e (tradiţionale, religioase, morale, juridice,
politice etc.);
- d o m e n i u l n o r m e l o r o r g a n i z a ţ i o n a l e (de funcţionare a structurilor organizaţionale,
reguli de management şi decizionale sau de dirijare socială şi administrativă, economice, ecologice,
corporative, de deontologie profesională).
Primul domeniu se referă la activitatea oamenilor în raporturile practice şi teoretice cu
natura şi societatea. Normele acestea au aceeaşi valoare şi grad de eficienţă pentru toţi membrii
societăţii, indiferent de apartenenţa la un strat sau grup social. Domeniul normelor comportamentale
şi organizaţionale privesc raporturile dintre clasele şi straturile sociale sau dintre indivizi în cadrul
acestor grupuri, specificul lor se manifestă prin faptul că ele poartă un caracter contradictoriu.
Totuşi, independent de tipul normei sociale, ele interacţionează între ele şi influenţează
asupra ordinii sociale, fiind părţi componente ale ei. Delimitarea unui tip al normelor sociale de alt
tip se face, mai întâi de toate, pentru a investiga din punct de vedere teoretic tipurile particulare ale
normelor şi pentru a elucida interacţiunea lor cu alţi factori ai reglementării socio-normative.
În concluzie, vom remarca:
- normele sociale exercită nu numai funcţia de reglementare a interacţiunilor dintre oameni,
dar şi servesc în calitate de măsură a ordonării şi structurării sistemelor sociale (a asociaţiilor
obşteşti, atât a interacţiunilor lor intrinseci, cât şi a celor ce ţin de interacţiunile dintre ele);
- normele sociale servesc procesului de raţionalizare şi simplificare a acţiunilor sociale, prin
existenţa normelor se cristalizează aşteptările legate de comportamentul altor persoane;
- în literatura de specialitate lipseşte o abordare unică a tipologiei normelor sociale;
- ierarhia existentă a normelor sociale corespunde ierarhiei valorilor societăţii, grupurilor
sociale şi indivizilor. Situaţia ce s-a creat în legătură cu stabilirea ierarhiei normativ-valorice a
normelor reprezintă fundalul care ne permite de a efectua clasificarea normelor sociale în norme
întemeietoare şi auxiliare, universale şi detaliatoare, generale şi concrete etc.
Fără a intra în caracteristici ce ţin de detalii, menţinându-ne la un grad mai mare de
generalitate, ţinând seama de ponderea şi influenţa pe care o au normele asupra conduitei sociale,
vom analiza în continuare normele sociale ca gen şi normele fundamentale comportamentale –
tradiţionale, religioase, morale, juridice, ca specie.

109
 CAPITOLUL al III-lea
TIPURILE FUNDAMENTALE DE NORME SOCIALE
COMPORTAMENTALE ŞI VALENŢELE LOR NOMOLOGICE
III.1. Normele tradiţionale şi semnificaţiile lor nomologico-comportamentale
Am constatat deja că apelul utilitarist de a se conduce după norme rezultă din faptul că ele
favorizează coordonarea acţiunilor umane spre binele comun, iar în cazul lipsei normelor, apar
bariere în calea lui. Dacă oamenii ar avea posibilitatea de a introduce în mod arbitrar noi
reglementări sociale, atunci, posibil, ar putea propune ceva mai performant decât normele şi regulile
care există de facto. Însă oamenii nu sunt în stare să compromită sau să schimbe normele în mod
arbitrar. Este evident, adeseori, că normele existente sunt imperfecte, dar acest lucru este mai bine
decât lipsa lor în general. Dacă vom lua normele care s-au decantat în mod istoric sau normele
coordonatoare, în toate cazurile ele nu vor fi atât de stricte şi determinate.
Celebrul filosof şi economist austriac, Fr. Hayek [110], laureat al Premiului Nobel, susţine
că omul, în principiu, nu este capabil de a cunoaşte în mod integral toate consecinţele unor sau altor
acţiuni şi, din această cauză, el îşi alege anumite reguli de care trebuie să se conducă în acţiunile
sale. Desigur, dacă omul ar fi în stare să înţeleagă care regulă este bună, atunci el, cu acelaşi succes,
ar putea să se edifice la fel şi faţă de acţiunile sale. Concomitent, regulile pot fi acceptate în calitate
de călăuză suficientă în acţiune, ţinându-se cont de faptul ca cheltuielile, însoţite de adoptarea
deciziei la fiecare acţiune concretă, să asigure utilul. Însă argumentul lui Fr. Hayek se bazează,
probabil, pe supoziţia că omul nu poate fi convins în autenticitatea unei norme sociale, adică el nu
poate să ştie dacă respectarea normei (regulii) va duce numai spre consecinţe bune. În această
ordine de idei, apare întrebarea: Cum poate să aleagă el în această situaţie o anumită regulă
(normă)? De obicei, omul acceptă numai acele reguli care au devenit o parte componentă a culturii
tradiţionale, şi nu normele care sunt însoţite de calculul strict al utilului obţinut de la ele în urma
respectării lor stricte. În principiu, opţiunea lui se bazează pe credinţa, pe faptul că e convins de
raţionalitatea şi utilitatea normelor şi regulilor sociale elaborate (tradiţii, obiceiuri, moravuri),
deoarece ele au trecut un control practic destul de riguros.
Toate culturile posedă valori specifice care se susţin şi se consolidează reciproc, influenţând
conduita membrilor societăţii. Spre deosebire de valori, care se impun ca „standarde abstracte” cu
privire la ceea ce este de dorit, drept sau bun, normele reprezintă indicatori de conduită care
specifică ce este potrivit sau nepotrivit în acţiunile care au ca scop realizarea sarcinilor individuale
şi sociale.

110
 Un rol deosebit în existenţa socială o au normele tradiţionale, care influenţează în mod
substanţial conduita individuală şi colectivă a membrilor societăţii. Printre ele un loc deosebit îl
ocupă t r a d i ţ i i l e , o b i c e i u r i l e , n o r m e l e d e c o n v i e ţ u i r e s o c i a l ă etc.
Categoriei „tradiţie” în ştiinţă şi filosofie nu i-a prea mers: indiferent de utilizarea destul de
frecventă şi a tentativelor de a o interpreta, totuşi putem constata cu certitudine că aceste intenţii s-
au soldat cu faptul că ea rămâne şi în continuare destul de contradictorie şi inadecvată. În opinia
noastră, au dreptate autorii care susţin că noţiunea „tradiţie” este incertă, ce nu este încă determinată
[366, p.281] şi, în această ordine de idei, vom elucida un şir de cauze care, sperăm, ne vor explica
această stare de lucruri. Principala dintre ele constă în tratarea etimologiei noţiunii date şi în faptul
cum este utilizată ea de cei care o explică şi o interpretează. Etnograful american H. Blum scrie, în
acest sens, că semnificaţia latină al termenului „tradiţie”, adeseori utilizată, are o atribuţie la limba
latină numai din punct de vedere lingvistic. Viziunea tradiţiei vine de la evreiescul „M i ş n a ” – o
translare orală sau o transmitere din gură în gură a povestirilor în condiţiile în care acţiunile şi
învăţătura sunt reuşite [258, p. 161].
Analiza tuturor modalităţilor de tratare şi determinare a categoriei „tradiţie” ne indică, în
opinia cercetătorului rus A.A. Fokin, următoarele:
1) din punct de vedere etimologic, acest termen se referă la cuvântul latin „t r a d i t i o ”;
2) de obicei, accentul se pune pe conceperea funcţională a tradiţiei (a transla, a transmite);
3) variantele categoriei „tradiţie” sunt similare prin faptul că ele se referă la legătura dintre
prezent şi trecut;
4) în cele mai multe cazuri, ea coincide cu conceptul esenţial asupra modalităţii de
transmitere – vorbirea orală;
5) cu vorbirea scrisă şi, prin urmare, cu literatura, categoria „tradiţie” este identificată numai
de unii autori [362, p.59].
Plus la aceasta, tratarea fenomenului tradiţie e dificilă datorită faptului că la elucidarea
esenţei ei apar o serie de probleme. Spre exemplu: la ce fel de fenomene ale vieţii sociale se referă
tradiţia – la cele spirituale sau la cele materiale, se reduce oare sfera de înfăţişare a ei numai la
conştiinţa socială sau cuprinde şi relaţiile materiale ale activităţii umane, acumulează ea oare numai
experienţa socială anterioară sau şi experienţa contemporană? Aceste particularităţi ale tradiţiei au
creat impresia greşită conform căreia conţinutul tradiţiei era redus numai la sfera spirituală a
activităţii umane sau la o anumită formă concretă – simbolică – de comunicare sau semn, moral-
religioasă, gnoseologică, de joc. Astfel de „reducţionism idealist” este inadecvat, fiindcă ne oferă o
reprezentare denaturată a esenţei tradiţiei. Concomitent, celelalte sfere ale vieţii sociale erau
considerate lipsite de influenţa tradiţiilor. În această ordine de idei, o însemnătate deosebită o are
postulatul lui A. Toynbee care, deşi se referă la cultură în general, are o însemnătate metodologică

111
şi la investigaţia fenomenului tradiţie. El menţionează că anumite tipuri concrete ale culturii
reprezintă un tot întreg, ale căror părţi sunt în concordanţă unele cu altele, în care „elementele
economice, politice şi culturale formează o armonie interioară deosebită” [354, p. 45]. În acest mod,
interpretarea unilaterală a tradiţiilor poate fi depăşită, ceea ce ne permite a concepe tradiţiile ca un
fenomen social specific care există în toate sferele vieţii sociale: artă, cultură, morală, psihologie
socială, artizanat, producţie materială etc.
Este destul de semnificativ şi faptul că polemicile din literatura de specialitate şi discuţiile
impetuoase ce s-au produs la conferinţele ştiinţifice care au avut loc cu privire la problema
tradiţiilor în anii 60-80 ai sec. al. XX-lea în fosta URSS şi în diverse ţări occidentale nu s-au
finalizat cu rezultatele scontate. Tentativele savanţilor de a crea o teorie a tradiţiei nu s-au soldat cu
apariţia unor curente speciale în investigarea lor, deşi au apărut o serie de monografii şi culegeri
colective [336; 351; 347; 292; 159; 207;] care, în principiu, nu au rezolvat problemele vizate.
Situaţia rămâne şi astăzi incertă, pentru că tot timpul investigaţiile au fost şi sunt axate în jurul
problemei „Ce este tradiţia?”. În acelaşi timp, se încearcă a completa o determinare sau alta prin
fapte cu caracter particular sau se întreprinde o tentativă şi mai greşită, aceea de a substitui
categoria „tradiţie” unor noţiuni care nu au nimic comun cu tradiţia: inovaţie, continuitate,
traducere, epigonism etc.
Deşi categoria „tradiţie” nu a fost abordată în literatura filosofică şi ştiinţifică din antichitate
şi până în sec. al XVIII-lea inclusiv, am putea remarca totuşi că în interpretarea acestui fenomen
social specific până în sec. al XIX-lea au existat două orientări: prima susţinea că tradiţia există
acolo şi numai acolo unde contemporanitatea era „croită în conformitate cu măsurile trecutului”,
adică corespunde completamente modelelor istorice; a doua fixa arta de a separa în cadrul
contemporanităţii „urmele trecutului”, care pot fi apreciate în mod diferit.
Începând cu sec. al XIX-lea, au apărut multiple definiţii ale tradiţiei, însă situaţia nu s-a
schimbat în mod substanţial. Totodată, noţiunea în cauză era fixată în diferite dicţionare explicative,
prin care tradiţia era tratată ca „ceva din trecut”, ca o „umbră a trecutului”. În sec. al XX-lea astfel
de definiţii ale tradiţiei se multiplică [284; 355; 369], ceea ce a determinat apariţia unor incertitudini
terminologice şi categoriale.
Este necesar să remarcăm că categoria „tradiţie” indică nu numai relaţia dintre trecut şi
prezent, ci şi anumite puncte de tangenţă dintre ele. În această ordine de idei, este vorba de funcţia
tradiţiei de „recepţie-transmitere” a tradiţiei, care se efectuează în mod oral, cu alte cuvinte, tradiţia
este trecută în sfera culturii nescrise. Concomitent, tradiţia nu este tratată ca un proces, dar ca un
obiect, ca un lucru ce se transmite într-un anumit mod (spre exemplu, în mod oral).

112
 Tradiţiile, fiind un sistem de anumite idei, legi nescrise, norme de conduită, o totalitate de
concepţii ce s-au cristalizat în mod istoric, nu se constituie într-o formă completă în mod spontan.
De aceea, în structura tradiţiei, în opinia noastră, pot fi delimitate trei straturi:
1) ideea (reprezentarea);
2) obiceiul (o anumită normă a conduitei);
3) ritualul (întruchiparea simbolică a obiceiului).
O parte considerabilă a culturii, moştenită de la înaintaşi, poate deveni tradiţională numai
atunci când cel puţin un subiect îşi aduce aminte că un anumit obiect a existat în trecut şi vrea ca el
să existe în continuare. Astfel, tradiţia apare nu ca un obiect, dar ca o credinţă în valoarea ei, nu ca
un fapt care este observat, ci ca o idee care exprimă o judecată de valoare, care se instituie în urma
unui act de valorizare, care este actul de preţuire, de apreciere a produselor creaţiei umane. Actul
valorizării are loc numai la nivelul conştiinţei sociale şi se efectuează în virtutea unor criterii
obiective, care nu sunt elaborate de individ, ci sunt condiţionate în mod istoric şi social.
Valorizarea, în opinia noastră, este un proces de consacrare a valorii la nivelul conştiinţei sociale a
comunităţii, şi nu doar la nivelul conştiinţei individuale [40, p.400]. Nu individul care creează
obiectul este acela care îi acordă valoare, ci comunitatea care apreciază, preţuieşte acel obiect îi
conferă valoare. În această ordine de idei, filosoful român N. Râmbu menţiona că „subiectul
axiologic nu este însă un simplu individ. O persoană anume nu poate fi măsura valorii şi a
judecăţilor de valoare. Aşa cum un concept sau o judecată existenţială transcend individul, fiind
valabile pentru toate fiinţele raţionale, valoarea şi judecăţile de valoare transcend conştiinţa
individuală. Valoarea nu există decât pentru subiect, dar este vorba de subiectul în genere, pe care îl
putem denumi subiect axiologic, prin analogie cu subiectul epistemic” [192, p.16]. Pentru o astfel
de concepere a tradiţiei este important nu obiectul, care ne-a parvenit în întregime din trecut, nu
unele elemente ale lui, dar faptul cum este evaluat de către actualitate în persoana unui subiect sau a
unei comunităţi sociale.
Utilizând conceperea subiectivistă a tradiţiei, noi suntem în stare să ne îndepărtăm de
tratarea ei prin noţiunile de „presiune”, „povară” şi s-o interpretăm prin categoria „puterii trecutului
asupra prezentului”. Astfel, orientarea intereselor se schimbă: nu puterea morţilor asupra celor vii,
ci viceversa, iată obiectul autentic care trebuie să fie studiat de către tradiţie.
Aşadar, tradiţiile exprimă moştenirea de obiceiuri, datini, credinţe, norme de comportament
care se transmit din generaţie în generaţie, constituind trăsăturile specifice ale unui popor. Fiind un
sistem de anumite idei, legi nescrise, norme de comportare, o totalitate de concepţii ce s-au
cristalizat în mod istoric, tradiţiile conţin trăsăturile specifice ale memoriei şi psihologiei naţionale
ale formaţiunilor etnice. Ele se manifestă ca o parte a continuităţii în dezvoltare, a legăturii
dialectice dintre trecut şi prezent, iar prin el cu viitorul. Tradiţiile sunt o componentă esenţială a

113
conştiinţei de sine a unui popor, biografia sa intelectuală, o carte de vizită pentru intrarea în istorie
şi deci în viitor. În cadrul lor se impun două structuri – mentalitatea şi datina. Mentalitatea se
înrădăcinează în conştiinţă cu trecerea timpului, iar datina se fixează în devenirea vieţii umane, în
formele ei păstrate de veacuri.
În mod esenţial, tradiţiile sunt legate de timp, de schimbare, de mobilitate. Intrarea în tradiţii
înseamnă intrarea în timp, în întâmplare, în incertitudine, căderea din starea de graţie, de har.
Tradiţiile sunt o procesualitate, şi nu o realitate constituită în mod absolut, pietrificată, e lumea
posibilului kantian, cea a raţiunii practice, guvernată de un alt tip de ordine decât cea a realităţilor
date. Conştiinţa şi acţiunea, omul întreg în ţesătura complexă a capacităţilor şi structurilor sale,
direct sau indirect, subiect şi obiect, agent şi victimă a direcţiilor şi curentelor, a instituţiilor şi
structurilor în care el se află plasat pe sine însuşi. Realitate ontică, dar şi o cunoaştere a acestei
realităţi, plămădită dintr-un aluat indivizibil, construcţie dar şi continuă reconstrucţie în ordine
simultan teoretică, practică şi valorică, tradiţiile răspund aspiraţiei noastre fireşti de a ne constitui şi
salva fiinţa de caducitatea efemerului.
Tradiţiile, în opinia noastră, reprezintă şi o parte foarte impunătoare a memoriei sociale a
unui popor care ne ajută să răspundem celor şase „de ce-uri” pe care le presupune cunoaşterea de
sine: Cine sunt? De ce sunt? Cum sunt?, şi mai ales, Pentru ce sunt? Unde? Când? Prin ea ne
edificăm propriul sens, distinct de al tuturor celorlalte fiinţe existente, asemenea nouă, un scop,
ambele însă, accesibile tuturor conştiinţelor, putând fi înţeles, împărtăşit sau negat.
A poseda o memorie şi ,,o conştiinţă de sine înseamnă a şti, a te simţi pe tine distinct de
toate celelalte fiinţe, iar la simţirea acestei distincţii se ajunge prin senzaţia şi cunoaşterea propriei
limite. Conştiinţa de sine nu este decât conştiinţa propriei mărginiri: a şti până unde încetez de a fi,
de unde nu mai sunt” [157, p.46]. Numai prin această relaţie, după cum remarcă C. Noica, cu altul,
cu alte popoare noi suntem în stare să descoperim lanţul ce ne separă şi ne uneşte de semenii noştri;
e singura modalitate prin care dobândim, păstrăm şi ne îmbogăţim propria conştiinţă şi memorie
socială.
Tradiţiile au exercitat şi continuă şi până astăzi să îndeplinească în societate o serie de
funcţii importante în virtutea particularităţilor ce le sunt proprii: stabilitatea, repetabilitatea,
respectarea lor prin intermediul opiniei publice etc. Sub aspect funcţional, câmpul de acţiune a
tradiţiilor în societate poate fi redat prin: funcţia reglementatoare, de transmitere a experienţei
sociale, funcţia educativă, informativă şi integrativă.
F u n c ţ i a r e g l e m e n t a t o a r e a tradiţiilor a apărut printre primele, deoarece acestea au
constituit timp îndelungat unicul mijloc de reglementare a relaţiilor dintre oameni în societate. Or
exista o încredere în justeţea ordinii stabilite de tradiţii, motivată prin vechimea lor. Această funcţie
exercitată de tradiţii timp de milenii a fost absolut neglijată în perioada totalitară, fapt care a

114
implicat prejudicii serioase societăţii, provocând o serie de fenomene negative, ce s-au răsfrânt
asupra relaţiilor dintre oameni şi chiar dintre naţiuni. Deoarece accentul se punea pe discontinuitate,
se impunea ideea că trecutul nu există - contează numai viitorul şi trebuie edificată o lume nouă
ruptă de paradigmele trecutului. În acest fel, facultăţile şi reflexele morale, acumulate prin
succesiunea în spaţiu şi timp a generaţiilor, au fost slăbite şi atenuate sub presiunea enormă a
aparatului represiv al regimului totalitar, specializat în injectarea fricii şi în distrugerea personalităţii
fiecărui individ care a fost derutat în aşa fel, încât, fiind pus astăzi în faţa alternativei libertate-
totalitarism, alege reieşind din reflexele dobândite anterior ultima variantă, fiind convins că alege
binele.
Astăzi, când în centrul atenţiei se plasează calităţile spirituale ale omului, ponderea
tradiţiilor naţionale, care reprezintă o coloană vertebrală a conştiinţei naţionale, un mijloc eficient
de reglementare a relaţiilor sociale şi naţionale, trebuie să crească în mod considerabil. Ele pot
influenţa în mod substanţial reglementarea relaţiilor dintre generaţii, căci conţin în sine nişte modele
de conduită edificate pe un profund sentiment axiologic, printr-un orizont umanist de profunzime şi
anvergură. Tradiţiile naţionale reprezintă o sursă esenţială a umanismului, care caracterizează toate
actele de cultură şi civilizaţie ale poporului român, personalitatea sa este omenia românească -
determinarea de esenţă a spiritualităţii sale, caracterizată prin ospitalitate, generozitate, o acută
conştiinţă morală a binelui, aprecierea oamenilor după demnitatea, cinstea şi patriotismul lor, o
omenie în care blândeţea, bunătatea, sentimentul de prietenie şi fraternitate se îmbină cu fermitatea,
curajul, neînduplecarea, intransigenţa, atunci când e vorba de interesele fundamentale ale ţării, de
însăşi fiinţa noastră istorică. Experienţa istorică a demonstrat că poporul nostru a fost în stare să
înfrunte şi să depăşească numeroase momente de grea cumpănă şi să se afirme cu o voce distinctă,
autonomă şi originală datorită însuşirilor sale morale - eroism şi bărbăţie în luptă, hărnicie,
onestitate, blândeţe, o înţeleaptă, cumpănită şi dreaptă judecată a lucrurilor. Toate aceste realizări
obţinute de secole şi cristalizate în memoria naţională prin tradiţii se pot transforma într-un mijloc
eficient de reglementare a relaţiilor sociale astăzi, mijloc care ar lichida, într-o anumită măsură,
tensiunile existente dintre indivizi şi generaţii.
O altă funcţie importantă a tradiţiilor o constituie t r a n s m i t e r e a e x p e r i e n ţ e i s o c i a l e ,
păstrarea, reglementarea şi reproducerea relaţiilor sociale. Funcţia în cauză se impune în viaţa
socială prin existenţa continuităţii generaţiilor, tradiţiile exercitând rolul verigii de legătură ce
asigură succesiunea generaţiilor umane. Transmiterea experienţei prin intermediul tradiţiilor este
posibilă datorită existenţei simultane în cadrul societăţii a generaţiilor de oameni ce se substituie
unele pe altele. Tradiţiile includ noile generaţii în formele verificate ale relaţiilor sociale, eliberând
fiecare individ în parte de necesitatea de a cuceri o dată în plus ceea ce a fost obţinut şi realizat deja
de înaintaşii noştri.

115
 Un rol deosebit, mai ales în condiţiile contemporane, o are f u n c ţ i a e d u c a t i v ă a
tradiţiilor, care se manifestă începând cu frageda copilărie şi continuă pe tot parcursul vieţii
individului. Personalitatea resimte influenţa tradiţiilor, care pot să determine mentalitatea, simţurile,
emoţiile şi comportamentul ei. Fiecare om înţelege lumea printr-o mentalitate pe care o acceptă şi în
care s-a format, a crescut, iar această mentalitate, înrădăcinându-se în conştiinţă, conferă o vârstă şi
o vechime unui mod de a fi şi de a trăi în lume. O deosebită putere de asimilare a rosturilor vieţii
omeneşti o au tradiţiile familiei, care se instituie ca etalon de măsură pentru tot ce e bine gândit şi
înfăptuit. La poporul român tradiţiile familiei s-au întemeiat pe cultul muncii şi al vredniciei celor
mai în vârstă, fiindcă în cadrul familiei fiecare îşi avea rostul său, până la cel mai mic. Prin
intermediul acestui suport, are loc decantarea unui anumit mod de conduită socială, formarea
convingerilor şi deprinderilor, se efectuează procesul de înglobare a omului în procesul de
continuitate naţională respectivă pe fundalul memoriei sociale.
Respectând tradiţiile, individul nu numai că se include în sistemul de relaţii sociale, ci şi
devine o personalitate, se ataşează la mediul dat. În cadrul procesului de devenire civică a
personalităţii, un rol important, încă din fragedă copilărie, îl are asimilarea tradiţiilor naţionale, prin
intermediul cărora are loc procesul de înglobare a omului în comunitatea naţională respectivă şi
cristalizarea, în conştiinţa lui, a unor anumite norme şi exigenţe de conduită, idealuri morale,
convingeri şi aspiraţii naţionale şi patriotice. Pentru ca munca de educaţie să fie eficientă, ea trebuie
să afecteze toate forţele spirituale ale omului - nu numai intelectul, ci şi simţurile, voinţa şi
psihologia omului. Munca educativă trebuie să indice o anumită paradigmă a conduitei, să
cristalizeze convingerile personale, care se vor transforma în deprinderi stabile, în trăsături de
caracter şi în facultăţi personale. Educaţia, în sensul larg al cuvântului, este un proces consecvent al
iniţierii omului în contextul experienţei generaţiilor înaintaşe, al asimilării ideilor şi concepţiilor
vitale, a normelor şi tipurilor de activitate social-utilă. Oamenii incluşi în sistemul funcţionării
tradiţiilor pot fi educaţi în conformitate cu necesităţile sociale vitale pe neobservate, simplu, în mod
firesc. Numai în acest caz omul nu se simte un obiect evident al educaţiei, sporind astfel eficienţa
procesului educativ.
În opinia noastră, situaţia care s-a creat la noi în prezent ne ilustrează în mod elocvent că
continuitatea generaţiilor, rădăcinile care alimentează această continuitate a memoriei sociale a fost
subminată de sistemul totalitar şi continuă să rămână aceeaşi după şaisprezece ani de independenţă.
Contextul în care ne-am pomenit astăzi e cu mult mai alarmant decât considera marele nostru
înaintaş A. Russo în prima jumătate a sec. al XIX-lea, care remarca: „Nimica nu mai leagă Moldova
de astăzi cu trecutul, şi fără trecut, societăţile sunt şchioape. Naţiile care au pierdut şirul obiceiurilor
părinteşti sunt naţii fără rădăcină, nestatornice, sau cum zice vorba proastă, nici turc, nici
moldovean; limba lor şi literatura nu are temelie, şi naţionalitatea atunci este numai o închipuire

116
politică” [204, p.66-67]. Astfel, neglijând istoria, tradiţiile strămoşeşti, dăm involuntar o lovitură
zdrobitoare atmosferei morale a individului din societatea noastră, cauzei educaţiei tinerei generaţii.
În afara funcţiilor elucidate mai sus, tradiţiile exercită şi o f u n c ţ i e i n f o r m a t i v ă , care
asigură un anumit mod de comunicare, de legătură între oameni. Semnificaţia acestei funcţii se
manifestă, mai ales, prin intermediul ritualurilor, sărbătorilor si ceremoniilor care poartă un caracter
de masă şi sunt edificate pe principiul colectivismului. Ele vizează momente cruciale din viaţa
omului, evidenţiază legătura indisolubilă dintre personalitate şi societate. Omul care fiinţează într-
un mediu social concret este nevoit să respecte tradiţiile acestui popor. Însă, spre regretul nostru,
acest principiu nu este luat în consideraţie de majoritatea alolingvilor care sunt stabiliţi cu traiul în
Republica Moldova. Anume acest fenomen a devenit una din cauzele tensiunilor interetnice din
Moldova de la sfârşitul anilor optzeci. Proverbul popular spune: „Cum e ţara - şi obiceiul”,
subliniind faptul că oamenii, sub influenţa obiceiurilor, se familiarizează cu modul de comunicare a
comunităţii umane date, devenind o parte componentă a acestui mediu. Pentru alolingvi, remarcă
filosoful moldovean N. Cojocaru, acest mediu a fost şi continuă să rămână un mediu străin, la care
ei nu vor să se ataşeze, ceea ce nu poate să nu trezească, în mod firesc, nemulţumirea populaţiei
româneşti băştinaşe [pentru detalii a se vedea: 297, cap. I].
Volumul de informaţie ce se conţine în tradiţiile naţionale creează condiţii optime pentru
asimilarea de către tânăra generaţie a fiinţei, istoriei şi normelor de conduită a poporului din care
face parte. Dar atitudinea nihilistă şi indiferentă faţă de tradiţiile poporului nostru, promovată de
regimul totalitar timp de decenii, a determinat apariţia unei generaţii indiferente faţă de trecut, faţă
de moştenirea istorică, faţă de plaiul natal şi Patrie. Drept consecinţă, a apărut un fenomen negativ,
numit mancurtism, a fost afectată sănătatea spirituală, morală şi psihologică a tinerei generaţii.
O influenţa nefastă asupra tineretului o are şi aşa-numita „cultură de masă” care nu
recunoaşte categoria de „memorie” şi se impune în societate în conformitate cu principiul consumist
„utilizează şi aruncă”. În limitele culturii tradiţionale, totul este orientat spre socializarea şi
integrarea individului în comunitatea socială şi naţională, spre însuşirea memoriei şi a rolurilor,
normelor şi valorilor acumulate de secole. Condiţia funcţionării „culturii de masă” contemporane e
invers proporţională celei tradiţionale, deoarece în cadrul ei e necesară o anumită desocializare a
individului, separarea lui din sistemul de roluri şi valori tradiţionale.
Pentru cultura tradiţională, dimpotrivă, este caracteristic faptul că valorile culturale nu se
asimilează ca ceva eterogen, ci trăiesc cu ele, conţinutul lor fiind transmis odată cu laptele mamei,
de aceea, cu cât mai strânse sunt legăturile interioare şi cele interpersonale ale societăţii, cu atât mai
plenar şi mai profund se materializează în viaţa cotidiană normele culturale tradiţionale.
Situaţia care s-a creat actualmente în Republica Moldova e destul de dramatică. Dacă cu 16
ani în urmă exista o anumită speranţă a revenirii la normalitate, la memoria socială şi naţională a

117
înaintaşilor noştri, astăzi, la începutul mileniului trei, aceste speranţe s-au spulberat şi s-au
transformat în nişte iluzii. Vorba e că suntem afectaţi de un val nou de influenţă a mass-media şi
„culturii de masă” ruseşti, care afectează considerabil conştiinţa şi mentalitatea tineretului.
Pentru a salvgarda situaţia, noi trebuie să conştientizăm faptul că fără un anumit echipament
spiritual, fără un anumit sistem de credinţe şi tradiţii care să le orienteze experienţa şi
comportamentul, societăţile se pot dezintegra. Tradiţiile şi credinţele asigură supravieţuirea şi
funcţionalitatea grupului uman şi a individului. Cerinţele obiective ale societăţii sunt şi ale
individului în măsura în care el îşi apropie aceste exigenţe, integrându-şi valorile corespunzătoare
lor. Trecerea de la necesitate la individ prin valoare are un caracter istoric, întrucât valorile sunt
reprezentări mai mult sau mai puţin însuşite şi înţelese de individ, reprezentări ale unei anumite
naţiuni asupra necesităţii respective. Însă aceste reprezentări sunt, oarecum, filtrate prin năzuinţele
personale ale celui care acţionează, fiind treptat transformate în matrice-tipare ale conştiinţei şi
acţiunii lui. Astfel, ele apar ca legături între momentul individual şi cel de grup, ca proces prin care
fiecare individ este legat de întreaga funcţionare a societăţii, de procesul istoric continuu. Prin
urmare, o naţiune, un popor îşi constituie valoarea şi reputaţia din suma valorilor cetăţenilor săi,
prin felul în care aceştia sunt capabili să-şi asume răspunderile ce le revin pentru destinele lor.
Este necesar să ţinem cont şi de faptul că numai în cadrul unei tradiţii se poate constitui şi
capătă sens inovaţia, în afara ei creaţia e de neconceput, deoarece istoria s-ar întrerupe şi umanitatea
nu s-ar putea constitui. „E o iluzie periculoasa, remarcă M. Dufrenne, să credem că ne putem
sustrage prezentului pornind de la o „t a b u l a r a s a ”, că putem examina trecutul cu toată
obiectivitatea, că î1 putem înţelege ca un echipament mintal, cu o psihologie şi o conştiinţă
neîntrunite de cărţile pe care le-am citit” [70, p.22]. Deprinderile noastre de gândire, asociaţiile
noastre de idei se formează sub influenţa prezentului, dar şi a credinţelor pe care le împărtăşim, a
experienţelor şi trăirilor noastre ca oameni, toate constitutive ale acelei mişcări vii ce formează viaţa
însăşi, istoria noastră.
Prin urmare, a devenit stringentă problema subzistenţei memoriei naţionale, continuităţii
generaţiilor, a solidarităţii dintre ele, care ar exclude tensiunile, divergenţele şi antagonismele
existente astăzi. Un loc deosebit în soluţionarea problemei în cauză trebuie să-l ocupe tradiţiile
naţionale, care pot asigura schimbarea orientării conştiinţei individuale de la valorile culturii străine
mediului autohton spre memoria naţională şi valorile culturii tradiţionale ale poporului nostru, care
au fost acumulate de secole. Astfel, tânăra generaţie se poate ataşa la „temele” autentice ale culturii
tradiţionale, care pot deveni un mijloc eficient de formare a trăsăturilor de bază ale personalităţii şi
de a reglementare a comportamentului ei. În şi prin cultura naţională se decantează şi se
structurează acel fond etnic spiritual al naţiunii, constituit din memoria naţională, moravuri,
obiceiuri, tradiţii, mentalităţi de psihologie socială, modele şi norme de comportament atât de

118
necesare în prezent. Doar în acest caz procesul de socializare poate fi eficient, pentru că el va fi
determinat de experienţa care se decantează prin intermediul tradiţiilor, al metodelor tradiţionale de
educaţie a copiilor.
Timpul în care trăim e momentul crucial al dezvoltării noastre care poate determina destinul
nostru pentru decenii şi secole. Aceasta depinde de faptul cum vom merge mai departe - vom
ancora în sfârşit la albia firească a valorilor şi tradiţiilor neamului nostru sau vom continua să
plutim în neştiinţă, duşi de valuri spre alte ţărmuri cu tradiţii, norme, valori şi idealuri străine.
O altă funcţie destul de importantă a tradiţiilor naţionale este cea i n t e g r a t i v ă . Având
menirea de a asigura coeziunea şi solidaritatea grupurilor şi instituţiilor, ca şi convieţuirea şi
cooperarea dintre indivizi, normele tradiţionale reprezintă un important factor de reglementare
normativă şi de integrare socială a indivizilor în structurile societăţii. Ea exprimă unitatea socială a
comunităţii naţionale. Funcţia în cauză ne denotă despre faptul că tradiţiile nu numai că „obligă”, ci
şi „leagă” oamenii de comunitatea dată. Dar iarăşi, spre marele nostru regret, putem constata că
perioada de tristă faimă din istoria poporului nostru a redus aria funcţionării tradiţiilor naţionale şi a
diminuat la minim posibilităţile de acţiune a funcţiei integrative. Numai prin schimbarea orientării
conştiinţei individuale de la valorile străine culturii noastre naţionale spre tradiţiile naţionale poate
avea loc un proces de integrare a tinerei generaţii în contextul social şi naţional autohton, ceea ce va
asigura atât procesul continuităţii, cât şi viitorul nostru.

Revenirea la tradiţiile istorice ale poporului nostru constituie un imperativ, care nu este uşor
de realizat, fiindcă copiii noştri aproape că nu ştiu nimic despre strămoşii lor direcţi, nu ştiu de unde
li se trag rădăcinile. În această ordine de idei, e actuală remarca făcută de M. Kogălniceanu la 1843,
în cadrul prelegerii de deschidere a cursului de istorie la Academia Mihăileană de la Iaşi: „Neavând
istorie, fiecare popor duşman ne-ar putea zice: „Originea ta este necunoscută, numele tău nu-ţi
aparţine, mai puţin pământul pe care locuieşti” [apud, 145, p.95]. Cuvinte destul de actuale, fiindcă
mai există oameni certaţi cu adevărul şi obiectivitatea ştiinţifică, ce nu se sfiesc să susţină idei
absurde cu privire la originea şi istoria noastră, idei care derutează, de multe ori, tineretul. Este
necesar de a înţelege că astăzi, după cum remarca marele nostru înaintaş Mihai Eminescu,
„patriotismul nu este iubirea ţărânii, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de
ţară. Azi e constatat că din momentul în care împăraţii au început a înlocui prin oameni noi pe
senatorii Romei, în care tradiţiile şi cultul tradiţiilor se uitaseră, Roma a mers repede spre cădere.
Cazul Romei nu numai că este izolat, dar nu suferă nici o excepţie măcar” [80, p.69].
Actualmente, este necesar ca procesul educativ să fie axat pe cultul trecutului, deoarece,
după cum se arăta în publicaţiile „Ligii culturale” „un popor care nu-şi preţuieşte trecutul, nu se
încălzeşte şi nu se însufleţeşte de amintirea dulce a faptelor mari din istoria sa, de amintirea luptelor
ce le-a purtat pentru apărarea bunurilor sale cele mai scumpe, se poate privi ca o masă de indivizi pe

119
cale de a se desfiinţa cu totul, pierzându-şi conştiinţa că fac parte dintr-o naţiune; un astfel de popor
a renunţat la viitorul său şi va fi bună pradă spre a fi subjugat şi exploatat de alt popor” [apud, 145,
p.139]. Prin urmare, numai prin cultivarea cultului trecutului glorios este posibil de a depăşi starea
de nihilism naţional, ce ne-a rămas moştenire de la regimul totalitar, care avea scopul de a înstrăina
popoarele ce se aflau sub ocupaţie de spiritul naţional, de mândrie şi dragoste pentru Patrie, pentru
acel colţişor de pământ unde omul, pentru prima oară, a văzut lumina zilei, unde a crescut şi de
unde s-a închegat înălţătoarea noţiune de Patrie.
Putem constata că dispariţia tradiţiilor care se produce astăzi nu reprezintă situaţia când o
tradiţie veche e înlocuită cu una nouă. Însăşi necesitatea unei astfel de substituiri poate fi
reprezentată ca un adagiu acordat tradiţiei care acţiona, până nu demult, ca un clişeu. Se pune
întrebarea: din cauza cui am ajuns la această stare de lucruri în prezent? În orice caz, pierderea
tradiţiilor reprezintă un pericol pentru mentalitatea umană, pentru existenţa omului şi a societăţii.
Prin urmare, revenirea la tradiţiile naţionale, utilizarea potenţialului lor pozitiv constituie un
imperativ al timpului, care poate deveni un jalon important în reglementarea şi orientarea
comportamentului uman pe făgaşul constructiv.
Printre cele mai importante tipuri de norme sociale, un loc deosebit îl ocupă obiceiurile şi
moravurile care se formează sub influenţa tradiţiilor populare stabilite ca urmare a repetării
frecvente a unor acţiuni cotidiene. Procesul evoluţiei, de la turma arheantropilor, durând milioane
de ani, la comunitatea ginţii matriliniare, care a durat două-trei mii de ani, i se dau un complex de
explicaţii, între care domină ideea intensificării luptei pentru supravieţuire, cu însoţitoarele ei:
suferinţa, durerea, teroarea, crima, războiul, maladia. Lupta pentru supravieţuire ar fi condus la
dispariţia speciei umane, dacă nu se ivea regula: morală, juridică, religioasă. Au dreptate
reprezentanţii şcolii dreptului natural Th. Hobbes, Jh. Locke şi J.-J. Rousseau, care considerau că
regula a fost contrabalansul care 1-a salvat pe om [294]. Ciudăţenia este că, sub aspect biologic,
fiinţa umană este din ce în ce mai fragilă, ea involuează în acest sens şi nu ar rezista în lupta strict
biologică pentru supravieţuire, dacă nu ar opune ceva: inteligenţa normativă. Omul nu are alt
adversar decât pe sine, natura îşi urmează legile ei, naturale. Supravieţuire, la om, înseamnă
triumful binelui, frumosului, justiţiei şi adevărului, dar nu asupra naturii, care începe cu propriul
corp, ci asupra propriilor organizări de convieţuire. Obiceiurile în raport cu natura aşează în ordine
condiţia primară a omului, cele în raporturi intracomunitare deschid calea afirmării omului, fiinţă
axiologică şi teleologică.
Obiceiul poate fi considerat definitivat în calitate de normă socială numai în cazul când
durata conformării mostrei concrete a conduitei se transformă într-o deprindere a oamenilor sau
într-o tradiţie a comunităţii, adică într-o normă de comportament. În societate, legătura indisolubilă
dintre comportament şi practica acţiunii oamenilor determină apariţia şi existenţa diversităţii

120
obiceiurilor. Diverse grupuri sociale, etnice, comunităţi au obiceiurile lor. Ele se deosebesc şi în
funcţie de regiunea în care locuiesc aceste comunităţi, din motiv că reflectă diversitatea activităţii
vitale a oamenilor în condiţii diferite.
Prin urmare, conţinutul obiceiului constituie o mostră a comportamentului, iar forma fixării
lui este deprinderea. Din această cauză reiese şi specificul influenţei reglementatoare a normelor
tradiţionale. Deosebirea lor de normele de drept sau de cele morale constă în aceea că ele nu
presupun coordonarea comportamentului cu anumite exigenţe dispozitive, ci reproducerea
comportamentului în variantele lui. Existenţa obiceiului sub formă de deprindere consemnează
faptul că lipseşte necesitatea într-o anumită constrângere, din motiv că urmarea deprinderii este
asigurată de însuşi faptul existenţei ei.
Obiceiurile se transformă treptat în deprinderi pentru individ şi în obiceiuri pentru
comunitate, tradiţiile sunt reguli morale implicite, care definesc o serie de tabu-uri, interdicţii sau
stimulente ale acţiunilor sau conduitelor. Pe măsură ce aceste tradiţii sunt incluse în coduri orale sau
scrise, în doctrine, generalizări etice sau filosofice, ele se transformă în moravuri care
reglementează, fără intervenţia unei autorităţi, viaţa morală a colectivităţii. Între obiceiuri şi
prescripţii, în opinia lui G.H. von Wright, există importante deosebiri:
1) obiceiurile nu sunt date de vreo anumită autoritate unor subiecte;
2) obiceiurile nu se cer promulgate cu ajutorul unor mijloace simbolice şi, din acest punct de
vedere, ele ar mai putea fi numite prescripţii implicite [242, p.26]. Totodată, el menţionează că
obiceiurile se aseamănă mai mult cu regulile decât cu prescripţiile.
Este cert faptul că sancţiunile asociate obiceiurilor şi moravurilor nu au un caracter legal, ci
posedă o esenţă mistică, tradiţională. Controlul social este exercitat prin intermediul unei influenţe
permanente, care este resimţită de individ la nivelul inconştientului, exercitată de presiunile
normative ale tradiţiilor şi obiceiurilor. Sociologul polonez J. Szczepanski observă că „obiceiul este
un mod de conduită statornicit de care grupul leagă deja anumite aprecieri morale şi a cărui
încălcare provoacă sancţiuni negative. Obiceiul presupune în mod cert o anumită constrângere în
recunoaşterea valorilor de grup şi o constrângere pentru a exista în mod obligatoriu componentele
dorite în funcţie de aprecierea grupului” [221, p.180]. Aceste forme de constrângere obligă indivizii
să elaboreze numai acele tipuri de acţiuni prevăzute în „codurile” culturii din care fac parte, în
modelele normative ale acesteia. Sociologul american J.V. Zanden face o distincţie între gradul de
importanţă pe care membrii unei anumite societăţi o acordă relaţiilor de conduită şi de acţiune şi
gradul de severitate care intervine în sancţionarea încălcării acestor reguli, el consideră că prin
aceste criterii se poate delimita între natura obiceiurilor şi cea a tradiţiilor în baza cărora activitatea
umană obţine un caracter normativ. Obiceiurile, menţionează el, nu sunt considerate de membrii
unui grup sau ai unei societăţi ca fiind extrem de importante, motive pentru care încălcarea lor nu

121
atrage după sine sancţiuni prea severe. Spre deosebire de obiceiuri, tradiţiile sunt însă „norme”
extrem de importante, considerate ca atare de către toate grupurile sociale, iar încălcarea lor
determină sancţiuni extrem de severe [244].
Obiceiul se referă la acţiunile cu caracter convenţional şi la actele de politeţe şi, din această
cauză, ele se integrează unei „morale” fluctuante, fiind diferită de la un grup la altul şi a cărei
încălcare poate trece neobservată sau poate să implice sancţiuni cu caracter informal (bârfă,
batjocură, ironie etc.). Tradiţiile, la rândul lor, implică existenţa unor standarde morale cu caracter
general, încorporate în legi sau prescripţii religioase („să nu furi!”, „să nu ucizi!” etc.) a căror
încălcare atrage după sine sancţiuni punitive destul de severe. J.V. Zanden crede că este totuşi
abuziv de a considera obiceiurile şi tradiţiile drept categorii binomice în măsura în care ele pot fi
considerate, mai curând, ca poli ai unui continuum de-a lungul căruia se localizează toate tipurile de
norme sociale. Aceste norme sunt susţinute de constrângerile implicite sau explicite, care intervin
ca factor de presiune şi de conformare, pentru ca indivizii să desfăşoare acţiuni compatibile cu
exigenţele normative.
Obiceiul se formează şi apare în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a
unei conduite, aceasta devenind treptat o regulă intrată în viaţa şi tradiţia colectivităţii respective, pe
care oamenii o respectă din obişnuinţă, ca o deprindere [131, p.59]. O deprindere este, prin esenţa
sa, o regularitate în comportamentul unui individ, o dispoziţie sau o tendinţă de a face lucruri
asemănătoare sau în circumstanţe repetabile. Este evident că deprinderile se obţin în cadrul
existenţei sociale şi nu sunt înnăscute. Ele constituie nişte tipare de comportament pentru membrii
unei anumite comunităţi şi se obţin de această comunitate pe parcursul istoriei sale, fiind impuse
membrilor ei, şi nu obţinute de ei în mod individual. Din această cauză, obiceiul are, într-un anumit
sens, un caracter conservator. Pe cât de încet se formează obiceiul, pe atât de greu sau chiar mai
dificil încetează de a mai acţiona, prin procesul invers de ieşire din uz, adică de cădere în
desuetudine. În societăţile primitive, arhaice, precum şi mai târziu în antichitate şi feudalism,
obiceiul avea un câmp deosebit de extins, pornind de la reglementarea vieţii de familie, rudenie,
uzuri alimentare şi vestimentare, până la cele privind producţia şi schimbul de bunuri.
În aceste condiţii, societatea era interesată în consolidarea unor obiceiuri cu ajutorul
presiunii puterii publice, care se reflectă în diferitele măsuri punitive prin care comunitatea
reacţionează faţă de membrii care nu se conformă obiceiurilor ei, astfel încât numeroase obiceiuri
obţin un caracter juridic. Treptat, s-a ajuns să se facă o distincţie netă între obiceiul juridic şi cel
nejuridic. Obiceiul devine normă juridică, cutumă în momentul în care este recunoscut de puterea
publică, de stat. În acel moment, el devine, alături de celelalte norme juridice, obligatoriu, iar
încălcarea lui atrage după sine aplicarea sancţiunii organizate a statului. Obiceiul recunoscut ca
normă juridică devine izvor de drept, care, în plan istoric (obiceiul juridic), a alcătuit prima formă a

122
dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar. Treptat, obiceiurile au cunoscut o transformare, o
modificare specifică dreptului, pentru a servi cât mai bine orânduirea statală. Unele dintre obiceiuri
au dus la apariţia unor adevărate instituţii de drept (contractul de împrumut de consumaţie,
înstrăinarea de bunuri etc.). Şcoala istorică a dreptului a relevat importanţa deosebită a acestei etape
în formarea dreptului. Adepţii acestei şcoli considerau că spiritul poporului constituie adevărata
sursă a dreptului.
Ceea ce distinge obiceiul (datinile, tradiţiile) de morală şi drept este, după neohegelianul K.
Larenz, natura sa mai puţin raţională, mai puţin conştientă decurgând din însuşi procesul său de
formare pe cale spontană, câtă vreme dreptul şi morala implică un proiect conştient, raţional urmărit
a fi realizat [135, p.28]. Obiceiul continuă să existe şi în societatea modernă şi contemporană, luând
însă formă juridică într-o măsură foarte restrânsă, după cum vom vedea în continuare.
În funcţie de modalitatea în care este exercitat controlul social realizat prin intermediul
obiceiurilor şi tradiţiilor, prin interacţiunile reciproce între indivizi, prin participarea acestora la
viaţa colectivă, prin opinia publică, el este spontan sau informal. Totodată, tradiţiile şi obiceiurile,
ca modalitate de control social, se fondează pe anumite mecanisme de reglementare cu caracter
psihosocial (sugestia, convingerea, constrângerea, persuasiunea, manipularea şi alte influenţe
sociale exercitate de opinia publică sau în cadrul grupurilor) şi cu caracter cultural (obiceiuri,
moravuri, convenţii, cutume, tradiţii etc.).
Diversele norme şi reguli culturale ale grupurilor implică rareori exigenţe rigide sau
uniforme în exercitarea unor acţiuni sau manifestarea unor conduite, ele permiţând, în mod real, o
mare variabilitate a comportamentelor sau a actelor sociale. Numai în cazul când devianţa afectează
puternic o comunitate, intrând în conflict deschis cu normele şi valorile care caracterizează ordinea
socială dominantă, doar atunci definiţiile sociale cu privire la ceea ce este „normal” sau „deviant”
dobândesc un caracter unitar.
Tradiţiile şi obiceiurile, în calitate de norme, sunt susţinute de constrângerile implicite sau
explicite, care pot să intervină ca factor de presiune şi de conformare pentru ca indivizii să
desfăşoare acţiuni compatibile cu exigenţele normative. În acest caz, formele de constrângere sunt
interiorizate de către indivizi prin intermediul unor mecanisme psihologice şi psihosociale
complicate, care determină, după cum remarcă celebrul psihiatru şi filosof austriac, laureat al
Premiului Nobel S. Freud, naşterea şi dezvoltarea „Supraeului” ca autoritate morală interiorizată, ca
instanţă prohibitivă ce interzice individului orice exteriorizare a pulsurilor sale inconştiente, care ar
putea genera sentimente penibile de culpabilitate, angoasă sau nevroză [a se vedea: 363, p.437-439].
Obiceiurile nu ţin de buna cuviinţă, nici de morală, nici de drept sau religie. Am putea numi
obiceiurile deprinderi sociale, specifice comunităţilor variate de oameni. Desigur, noi ne referim la
obiceiuri (cutume) nejuridice, care nu sunt obligatorii. Dar sfera obiceiurilor este mult mai largă.

123
Unele obiceiuri se transformă în normă de drept obişnuielnic, poate chiar apoi fixate în legi de către
un legiuitor. Prof. S. Popescu remarcă: „a spune că în obiceiuri se află germenele organizării
juridice a societăţii” [176, p.111] e deductibil, căci „se poate afirma că obiceiurile au o sferă mai
largă decât dreptul înţeles exclusiv sub forma sa cutumiară, obişnuielnică” [176; p.110], asta
înseamnă că genul obicei a avut dintotdeauna specii de obicei, din care una germina dreptul. Fireşte,
teza aceasta contrazice teoria sincretismului, dar noi ne raliem la ea în sensul că, într-adevăr, unele
obiceiuri au afirmat dimensiune juridică dintru origine, prin aceea că au interzis-permis-obligat,
asociindu-şi o sancţiune practică. Orice obicei apare dintr-o practică repetitivă şi imitată ca
obişnuinţă justificată, dar semnificativă comunitar şi de aceea respectată comunitar; prin urmare,
iese din discuţie obiceiul individual-obişnuinţă.
În acelaşi timp, dacă ne referim la practica reală, putem să constatăm că astăzi caracterul
conservator al obiceiurilor nu este atât de stabil, deoarece sub influenţa condiţiilor corespunzătoare
unele din ele pot să fie supuse unor deformări serioase, care pot să reducă, de multe ori, din ele
conţinutul pozitiv care s-a păstrat de secole. Spre exemplu, particularităţile obiceiului vechi al
respectului faţă de cei mai în vârstă s-a transformat, treptat, în condiţiile societăţii totalitare, în
elogierea, închinarea şi supunerea oarbă în faţa şefilor. Astfel de deformări încep să influenţeze, în
mod negativ, asupra formării personalităţii, asupra poziţiei ei civice şi asupra responsabilităţii
sociale. Garanţii sociale împotriva unor astfel de deformaţii poate să devină, înainte de toate,
spiritul democratic în relaţiile dintre oameni.
Mai există în societate şi obiceiuri ce ţin de afaceri prin care se înţelege practica stabilită
care s-a constituit în procesul activităţii economice şi în sfera traiului. Obiceiurile din acest
domeniu, care reglementează relaţiile ce se stabilesc în bussines, joacă un rol substanţial în
procesele economice care au loc nu numai în interiorul unei sau altei ţări, dar şi în relaţiile între
state.
În cultura tradiţională populară românească s-a afirmat cu o pondere deosebită spiritul de
dreptate, făcând o legătură cu însuşi procesul de devenire a istoriei poporului nostru. Este
demonstrat faptul că la toate popoarele principiile dreptului scris s-au bazat pe formele dreptului
popular, cu o vechime recunoscută. La poporul nostru, ca şi la alte popoare, a existat dreptul
comunitar, „obiceiul pământului” şi judecata sătească, ce se exercita din cele mai vechi timpuri. La
sate, exista şi „scaunul de judecată”, şi legea de obşte, reprezentată prin „înţelepţii” locului, care
interveneau în toate rânduielile vieţii comunităţii. Prin urmare, judecata se făcea la o troiţă, în
pridvorul bisericii, în pragul bisericii sau era judecată la hotar, la marginea satului. „Sfatul
bătrânilor”, spre exemplu, reglementa o serie de probleme ale vieţii satului, survenind în judecarea
unor situaţii cotidiene, legate de certurile dintre vecini, de stricarea caselor, la despărţirea între soţi,
beţii, în judecarea femeilor cu moravuri uşoare etc.

124
 Cercetătorul român V.Vetişanu remarcă că putem susţine cu certitudine că spiritul de
dreptate la poporul român are o tradiţie îndelungată şi configurează, într-un fel, dimensiunea
umanismului românesc [233, p.271]. În procesul analizei acestui spirit, trebuie să purcedem de la
relaţiile istorice date, care au permis sau nu afirmarea lui în plenitudinea sa. Mecanismele interioare
ale spiritului de dreptate le găsim în împrejurările de ordin istoric, în secvenţele acestora, de la o
epocă la alta. Sub acest aspect, spiritul de dreptate se cere înţeles într-o conexiune dialectică cu
evoluţia vieţii istorice şi printr-un context istoric dat, care a permis sau a scăzut puterea lui de
afirmare. În studiile sale consacrate filosofiei istoriei, L. Blaga a descoperit că în anumite epoci cu o
„viaţă cvasiistorică” [27, p.102], lor, „domnilor români, de bine - de rău aleşi încă din familii
pământene, li se îngăduiau doar fapte de echilibristică politică, combinaţii meschine, mărunte
socoteli de la o zi la alta, intrigi, aventuri, din când în când o faptă bună, dar nu o istorie de linie
mare” [27, p. 102]. Efectul a fost şi mai puternic în sfera vieţii morale, căci, susţine L. Blaga, „nici
la iniţiative destinate să dea expresie invoalată fondului de spontaneitate necorupt ce mocnea în
sufletul poporului” [27, p.102] de veacuri.
Din această perspectiva, spiritul de dreptate s-a manifestat ca un mod de a fi, specific vieţii
populare, respectiv poporului asuprit pe plan naţional de cotropitorii străini. Eposul eroic românesc
reprezintă o dovadă elocventă în această ordine de idei, prin solidaritatea colectivă pe care o relevă
de câte ori se punea problema dreptăţii naţionale. În această situaţie, sentimentul dreptăţii era
asociat cu cel al libertăţii. Folclorul păstrează aceste sentimente trăite de popor, printr-o poezie
exprimată astfel: „Frunză verde, foi uscate, / În Moldova nu-i dreptate” [59; p.262]. Retragerea în
codru era una din formele de protest în faţa asupririi străine, de unde apoi se organiza lupta pentru
dobândirea drepturilor naţionale. Marele nostru poet M. Eminescu, în opera sa a exprimat
sentimentul înfrăţirii românului cu codrul, în vreme de restrişte, pornind de la filonul popular:
„Împărat slăvit e codrul, / Neamuri mii îi cresc sub poale, / Toate înflorind din mila / Codrului,
Măriei Sale” [81, p.109].
Spiritul de dreptate poate fi cercetat şi dintr-o altă perspectivă, ca ceva propriu gândirii
populare, mentalităţii şi felului de viaţă a poporului român. De aici şi înţelegerea, şi toleranţa care
se întâlnesc în modul de viaţă poporan ca generând cele mai trainice sentimente umane. În acest
mod poporan de a fiinţa se manifestă întotdeauna o înţelegere a lucrurilor şi a situaţiilor, ce se
adânceşte pe măsură ce ajunge la om şi la condiţia umană. Spiritul de dreptate ce persistă în
obiceiurile populare exclude orice tendinţă de a absolutiza o situaţie dată, fiindcă gândirea populară
asimilează în permanenţă ceea ce se dovedeşte mai adecvat, mai propice oricărei situaţii, găsind
posibilităţi de a modifica sau renunţa la ceva considerat ca dat o dată şi pentru totdeauna. De aici nu
rezultă o relativitate a situaţiilor, ci o înţelegere concretă a lor, în măsura să ducă la un rezultat. În
chestionarele sale juridice, B.P. Haşdeu a introdus o întrebare cu privire la felul în care satele se

125
cârmuiesc singure, după spiritul de dreptate local [108, p. 243]. Elementul principal pe care îl punea
în evidenţă marele nostru înaintaş era moderaţia ţăranilor, ca element ce poate defini caracterul unei
naţionalităţi, căci s-a manifestat ulterior şi consecvent.
Spiritul de dreptate îl întâlnim în creaţiile orale ale poporului, în folclor, apoi în pravile şi
cazanii, numite şi cărţi româneşti de învăţătură. Chiar izvoarele dreptului românesc au fost căutate
mai întâi în folclor, considerâdu-se pe bună dreptate, după cum remarca Ion Peretz, că în creaţiile
anonime „preocuparea personalităţii subiective neexistând, nu avem a ne teme nici de analize ale
evenimentelor adeseori greşite, nici de stilul pretenţios şi silit al unora dintre cronicari” [apud, 233,
p.273], preocupaţi de o asemenea problemă. Legătura cu realităţile vieţii sociale apare mult mai vie
şi mai expresivă în folclor, în plus, conştiinţa de comunitate acceptă numai ceea ce se dovedeşte
valabil pentru toţi. Până şi în cântecele populare unde se descrie viaţa socială găsim noţiuni juridice.
Există în folclor şi elemente juridice ce duc la o morală populară, spre exemplu, în basm, unde eroul
ce ajunge la adevăr propune pedepsirea celui vinovat, după ce l-a biruit.
În mod deosebit, spiritul de dreptate a fost cultivat de proverb, care mai exprimă şi îndoiala
despre spiritul dreptăţii, adică faptul că nu întotdeauna dreptatea este aceea care învinge. Astfel că:
„Judecata e oloagă când lipseşte în cap o doagă”, sau: „Judecata nu o poţi face cu lopata”, căci:
„Până la judecata lui Dumnezeu te mănâncă sfinţii”, ori „Când banul te strânge de gât, ca gâdele cu
ştreangul, nu poţi cuvânta nici grăi dreptatea întreagă” [233, p.273].
Într-adevăr, datina cuprinde o întreagă filosofie şi înţelesurile spirituale ale ei interferează cu
tradiţia ce fiinţează în datină. Datina se întoarce mult în timp, căci a vieţuit în traiul îndătinat al
tuturor celor de-o lege, transformându-se încet în obicei, dar fără să se piardă în spaţiul acestuia.
Toate ale vieţii se prind sau nu se prind într-o datină, încât partea ei de viaţă se răsfrânge în
devenirea faptelor omeneşti. În această ordine de idei poţi auzi de la oameni că „aşa-i datina” sau
viceversa. Oricum, oriunde ar apare şi ar exista, datina are o reacţie specifică la tot ce vine ca nou
asupra ei. „Noi nu putem lăsa datinile”, spun oamenii unui loc, iar alţii susţin că „Aşa am apucat cu
datinile de dinainte”, ceea ce înseamnă că datina nu se iveşte la întâmplare şi nu cade în rosturile ei
trecătoare.
O categorie de norme, apropiate într-un fel de obiceiuri, dar şi de normele morale o
formează normele de convieţuire. În această categorie includem normele de bună-cuviinţă, normele
protocolare, de politeţe, de curtoazie, de bunăvoinţă, foarte numeroase şi prezente în viaţa de zi cu
zi. Astfel, după cum arată filosoful român al dreptului din perioada interbelică, Eugeniu Speranţia,
calitatea sau trăsătura distinctă a acestor norme este dată de o anumită apreciere sau preţuire
reciprocă a persoanelor, exprimată prin „stima”, „consideraţia” sau „respectul” ce şi-1 datorează
unul altuia. Aceste norme pot contribui la întreţinerea raporturilor interumane, ale convieţuirii, Însă
aportul lor este redus, iar uneori superficial sau numai formal, dacă nu sunt dublate de motivaţii

126
puternice morale. „Simpla politeţe nu apără şi nu asigură convieţuirea, pe când convieţuirea, odată
asigurată, se poate cizela şi adânci prin politeţe” [219, p.396].
Tot în categoria acestor norme de convieţuire sunt incluse diferite reguli de cultură, igienă şi
comportament „civilizat”, formate sub presiunea grupului.
Importanţa normelor de convieţuire socială reiese şi din faptul că în anumite condiţii, pentru
respectarea lor (a unora dintre ele, evident) poate să intervină o reglementare printr-un act normativ
în această circumstanţă, norma de convieţuire socială obţine şi forţă juridică, devenind şi o normă
juridică.
Regulile bunei-cuviinţe, în opinia lui Gh. Mihai şi R. Motică, sunt de o mare diversificate,
clasificabile în general-empirice, valide pentru o comunitate naţională, pentru o rasă, pentru un
mediu urban sau rural, particular-empirice, pentru o zonă, pentru o categorie socioprofesională
[152, p.78]. Unii autori susţin că regulile bunei-cuviinţe nu au un fundament raţional, ca şi cum ele
ar izvorî din instinct sau din intuiţie. Unele reguli ale bunei-cuviinţe au fost codificate sub
denumirea de reguli ale manierelor: în afaceri, în politică, în diplomaţie. Aceste codificări au o mare
doză de convenţionalism şi raţiunea lor e foarte greu de stabilit.

III.2. Esenţa normelor religioase şi valoarea lor pentru contemporaneitate

Cercetările efectuate de specialiştii în studiul religiilor ne vorbesc despre faptul că
majoritatea oamenilor au raporturi permanente cu religia şi cu instituţiile de cult, în ciuda
perpetuării comportamentelor religioase şi a atitudinilor religioase în perioada totalitară, care a fost
dominată mai ales la nivelul puterii politice, de ideologia ateistă. Astfel, s-a dovedit că religia, după
cum sublinia pe bună dreptate, C.G. Jung, rămâne una din manifestările cele mai profunde ale
sufletului uman [123, p.21]. Din această cauză credinţa religioasă reprezintă o dimensiune
fundamentală a exprimării şi afirmării identităţii individuale şi de grup, deşi ea este, în societatea
contemporană puternic secularizată şi o opţiune personală. Ea contribuie la procesul de integrare
socială a oamenilor prin susţinerea unor norme morale [78, p.1257].
Din orice punct de vedere ar fi abordată, tema religiei este o permanentă dispută, adeseori
depăşind limitele ei. Religia, în opinia noastră, reprezintă o condiţie necesară de existenţă a
societăţii în virtutea funcţiei pe care o exercită – de elaborare, tezaurizare şi transformare a unei
limbi specifice, simbolice, de care are nevoie societatea. Iată de ce este necesar de a studia religia
care asigură continuitatea în dezvoltarea culturală şi care este acel depozit unde se păstrează toate
comorile – bogăţia spirituală reprezentată sub formă simbolică. Biblia, care a fost şi rămâne ca
punct de plecare în tentativa de organizare a afectelor şi faptelor omeneşti, reprezintă astăzi pentru
mulţi o instanţă prea îndepărtată, a cărei autoritate a fost minată de zeci de ani de teroare comunistă.
În această ordine de idei, devine oportună studierea profundă a Bibliei de către tânăra generaţie,

127
deoarece ea reprezintă un tezaur de concepţii, de norme de conduită, ce trebuie utilizat la justa lui
valoare. Religia se implică, cu grade diferite de impact, în procesul de socializare a individului,
fiind un depozitar al tradiţiilor, care pot fi utilizate în educarea tinerei generaţii.
Tratarea filosofică cu privire la semnificaţiile sociologice ale religiei a găsit în gândirea
celebrului filosof român Mircea Eliade o confirmare indiscutabilă. El concepe sacrul ca pe un
element intrinsec conştiinţei, ceea ce vine să nege demersul raţionalist, care vede fenomenul religios
ca un studiu preştiinţific al evoluţiei omenirii. Religia, afirmă M. Eliade, presupune şi afirmă
transcenderea profanului, oferindu-i omului posibilitatea să perceapă sacrul [77; p.108].
Filosofia, susţine filosoful englez B. Russell, preferă deducerea religiei din concepte. El
crede că „vom fi obligaţi să renunţăm la speranţa de a găsi demonstraţii filosofice pentru
convingerile noastre religioase” [203, p.102]. Raţiunea ei caută fie să impună, fie să desfiinţeze
Divinul în cadrele principiilor logice al identităţii, noncontradicţiei şi raţiunii suficiente. Filosofii se
străduiesc să afle Cauza primă, principiul Unului, care, consideră ei, ar rezolva problema umană a
rostului geniului nostru pe lume. O Cauză primă demonstrată, însă, neavând incidenţă cu respectiva
problemă, prezintă tot atâta însemnătate pentru miliarde de destine umane cât un calcul de
geometrie analitică. Mai există, în opinia teologului polonez L. Kolakowski, şi filosofia religiei,
aplecată asupra „semnificaţiei acesteia în procesele istorice şi asupra modului în care diferite
civilizaţii sau omenirea în totalitate şi-au exprimat prin simboluri religioase percepţia destinului lor”
[128, p.9]. Dar „filosoful discută probleme care, deşi perfect legitime în sine, sunt foarte departe de
grijile reale ale persoanelor religioase şi nereligioase, deopotrivă” [128, p.10] .
Specialiştii au înregistrat un mare număr de mituri, ritualuri, acte şi formule magice, proprii
oamenilor arhaici, ca instrumente intelectuale utilizate de ei pentru a clarifica şi oferi o explicaţie
relaţiilor naturale şi sociale. Când susţinem că normele primare, obiceiurile arhaice aveau un
caracter sincretic, un amestec moral-religios-juridic, includeau în sfera religiei aceste mituri,
ritualuri, acte şi formule magice, argumentarea e discutabilă ştiinţific şi respinsă de teologi. Dacă
susţinem că miezul religiei este experienţa sacrului conform concepţiei lui M. Eliade [76], atunci în
sfera ei trebuie să cuprindem şi elemente laice.
Religia, prin natura ei, nu e ataşată de fenomene, cărora nu le caută explicarea, în
accepţiunea ştiinţifică a termenului şi de aceea e greu de susţinut că omul arhaic era religios. Nae
Ionescu constată că „cunoştinţele religioase nu au fundarea lor obiectivă; adică nu este posibilitate
de transmitere obiectivă a lor. Fundarea cunoştinţelor acestora de ordin religios este de natură strict
omenească, subiectivă, adică umanistă” [119, p.23]. Mai degrabă religia constituie un demers
complex întru mântuirea fiecărui om credincios de Dumnezeu şi veşnicie sacră. Omul, fiind o
raţiune axiologizantă, spirit creator în limitele vieţii sale biosociale, parcurge o cale către veşnicie,
trebuind să treacă prin moarte. El aspiră să fie mântuit trecând de aici dincolo nu bizuindu-se pe

128
forţele sale relative de aici, ci pe forţa divină absolută, cu care stă în relaţie încredinţătoare. Ideea de
cale este întâlnită şi în daoism, şi în buddhism, ea unind realitatea finitudinii cu veşnicia ca
„împărăţie a cerurilor”. În Deuteronom scrie: „Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea,
binele şi răul. Poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui
şi să împlineşti poruncile Lui, hotărârile Lui şi Legile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti şi să te
binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău pe pământul pe care îl vei stăpâni” [24, 30:15-16].
Desigur, religia nu constituie un sistem normativ, dar are o strânsă legătură cu existenţa şi
elaborarea normelor sociale. Sociologii spun că religia, ca şi politicul, ca şi economicul, e fenomen
social, cu mecanisme analizabile, de manifestare a convieţuirii umane, formă de coeziune socială.
Religia este examinată, din perspectivă politică, de asemenea, ca un dispozitiv care mijloceşte
introducerea energiilor sociale preferate politicului. Etica studiază religia ca împlinire a datoriei,
astfel încât exigenţele ei ar fi esenţialmente de ordin moral. Psihologia, la rândul ei, cercetează
fenomenul religios ca element al psihicului şi susţine condiţionarea colectivă de o alteritate a
personalităţilor, vorbeşte de nevoia religioasă fundată pe inconştient. Credinţa este emoţie
religioasă, sentiment transpus în spirit într-o noţiune intelectuală ce devine reprezentare. Ea se
manifestă ca mod de edificare a propriei identităţi în relaţie cu grupurile de referinţă, care sunt nişte
instituţii de control social, ele având un rol integrator.
Unul dintre cele mai importante elemente ale religiei îl constituie normele religioase.
Cunoscutul specialist în acest domeniu, teologul rus M. Varias, menţionează că „normele religioase
sunt reguli de conduită instaurate de diverse religii (confesiuni religioase) prin manifestarea oficială
a voinţei obligatorii pentru toţi adepţii lor ce reglementează relaţiile în sfera de interese a acestor
credinţe” [265, p.77]. Normele religioase, după caracterul lor, nu sunt omogene şi se evidenţiază un
şir de norme: doctrinale, de drept ecleziastic etc. Dispoziţiile ce se conţin în normele religioase
posedă, în mare măsură, calităţile normativităţii, exprimă principiile unei sau altei credinţe, sunt
edictate şi se realizează, în anumite cazuri, prin intermediul unei ordini oficiale, reglementând un
cerc larg de relaţii atât cu caracter religios, cât şi cele ce se află în sfera de interese a unei sau altei
credinţe.
Pe parcursul istoriei, normele religioase şi normele ce reglementează relaţiile dintre membrii
comunităţilor şi colectivităţilor religioase de aceeaşi confesiune serveau şi pentru definitivarea
relaţiilor sociale propriu-zise şi a dependenţelor între membrii colectivităţilor religioase, a relaţiilor
dintre comunităţile şi colectivităţile religioase în general. În Biblie, noţiunea de Torah (în versiune
greacă sau romană – nomos sau lex) avea un sens apropiat noţiunii de drept, care apare sub forma
unei legislaţii, a unui comandament al lui Dumnezeu, care trebuie să dirijeze conduita indivizilor. În
prezent, are loc o reanimare a funcţiilor sociale ale normelor religioase şi o utilizare mai largă a lor
în sfera politică şi ideologică. În calitate de exemple elocvente pot servi relaţiile sociale şi

129
conflictele care au loc în atmosfera ideologică şi politică a mileniului trei care obţine adeseori o
conotaţie religioasă.
Astăzi, diferenţierea societăţii nu numai după criterii economice, politice, etnice, ci şi după
criteriul sistemelor de norme religioase se transformă într-o bază pentru confruntare şi conflicte
antagoniste. Spre exemplu, conflictele declanşate de fundamentaliştii islamici, dintre minoritatea
catolică şi majoritatea protestantă în Olster, dintre grupele musulmane şi hinduiste din India şi
Pakistan, dintre grupările musulmane şi colectivităţile ortodoxe din Liban etc.
Utilizarea normelor religioase pentru separarea şi ciocnirea unor grupe sociale diverse se
fundează, în mare măsură, pe sistemele de norme răspândite pe larg în rândul maselor şi pe
caracterul accesibil al acestor norme care posedă un şir de etaloane culturale şi etnice de
comportament, un mod de viaţă, care, la rândul lor, dau naştere unor norme „repetate” ale unor
forme concrete ale conduitei membrilor unor comunităţi. Nu mai puţin esenţial este şi faptul că
sistemul normelor religioase are o mare influenţă asupra reprezentărilor membrilor societăţii despre
ceea ce se cuvine, ce este dezirabil, ce este preferabil etc.
Din punct de vedere istoric, normele religioase au fost într-o conexiune dialectică cu
reprezentările deontice, cu interpretarea lumii şi cu perceperea ei. Fiind utilizate în condiţiile unor
conflicte antagoniste destul de acute, aceste norme se transformă în mijloace ale stratificării
normative a societăţilor antagoniste, contribuind la separarea grupelor sociale în baza sistemului
normativ-valoric care a fost acceptat de membrii grupului social în cauză. Prin aceasta se manifestă
tendinţa oamenilor de a se uni şi de a se opune altor grupuri în baza unor dispoziţii spuritual-
valorice şi ideologice. Tendinţele afiliative ale oamenilor, necesitatea de a se uni „cu fraţii întru
spirit” îşi găseşte materializarea în grupurile sociale, curentele ce sau cristalizat din punct de vedere
istoric şi care duc la relaţii de conflict între ele. În anumite cazuri, normele religioase îşi pierd
particularităţile lor istorice şi încep să fie utilizate, în exclusivitate, în calitate de norme sociale ce
reglementează relaţiile şi interacţiunile dintre grupurile sociale, lăsând la o parte cerinţele spirituale,
deontice, afiliative ale oamenilor.
Normele religioase sunt utilizate şi în calitate de norme politice nu numai în cazul
definitivării relaţiilor de interdependenţă şi conflict dintre diverse grupuri sociale. Să ne amintim de
o situaţie destul de tensionată care s-a creat în Italia în timpul promovării referendumului cu privire
la dreptul la divorţ. Împotrivirea categorică din partea bisericii catolice în procesul de definitivare a
unor norme sociale, spre exemplu, a normelor ce ţin de relaţiile dintre soţi, a normelor igienice,
preventive etc. a stârnit mişcări sociale destul de frecvente. În acelaşi timp, extinderea normelor
tradiţionale ale catolicismului asupra relaţiilor sociale din sfera traiului a dus Italia spre un cutremur
social destul de serios.

130
 Este necesar să remarcăm că la baza acţiunilor religioase contemporane stau anumite cauze
sociale: economice, politice şi juridice, acţiunile anticonstituţionale ale unor secte religioase.
Conflictul dintre normele religioase ce stau la suprafaţă şi biserica ortodoxă, sau conflictele ce
există între diferite secte sau în interiorul lor se manifestă prin ciocnirea dintre anumite sisteme
normative. Acţiunile îndreptate împotriva sistemelor de norme religioase instituţionale, de obicei,
camuflează conflictele sociale. Aceste acţiuni obţin susţinerea din partea membrilor comunităţii în
virtutea faptului că o parte a ei, anumite grupuri de oameni sunt mai pregătiţi spre a percepe aceste
conflicte şi norme sociale, atunci când ele sunt înveşmântate în simboluri religioase. În multe lucrări
ştiinţifice dedicate investigării mecanismului de acţiune a normelor sociale există exemple destul de
elocvente despre utilizarea unor astfel de forme ale normelor religioase. Spre exemplu, investigaţiile
obţinute au demonstrat schimbările „spaţiilor sociale” dintre diverse grupuri de musulmani şi
hinduşi şi ale membrilor lor în perioada conflictului indo-pakistanez din anul 1971. În cadrul acestui
studiu au fost scoase la iveală schimbări în perceperea, evaluarea, în priorităţile şi doleanţele
diverselor forme de contacte în activitatea comună a nouă grupuri subculturale religioase [147,
p.325-326]. Este incontestabil faptul că aceste schimbări ale comportamentului sunt legate de
restructurarea şi schimbarea reglementării ei normative, de schimbarea normelor sociale în baza
conflictului religios.
Între normele religioase şi alte specii de norme sociale există anumite conexiuni. Pentru
modelarea relaţiilor între drept şi religie este necesară o astfel de abordare care ar ţine cont de faptul
că în ele există un început comun care ar satisface, în linii mari, atât pe jurişti, cât şi pe teologi. În
teologie, o astfel de abordare există şi ea poartă denumirea de „abordare existenţială”, conform
căreia nucleul oricărei religii o reprezintă învăţătura despre credinţă, care conţine răspunsuri-limită
la întrebarea despre activitatea umană. Abordarea în cauză este împărtăşită de un şir de mari
filosofi, sociologi şi teologi: Im. Kant, M. Weber, A. Toynbee, T. Parsons etc. O asemenea abordare
nu este străină nici juriştilor, care susţin că „destinaţia religiei o reprezintă elaborarea „sensurilor”
care îi permit omului să se adapteze, într-un fel sau altul, şi să-şi determine locul în lumea în care el
trăieşte” [321, p.113]. În conformitate cu această tratare, orice drept este, în ultimă instanţă, bilanţul
evoluţiei bazelor existenţiale (religioase) ale activităţii sociale şi că în religie se găseşte baza-limită
şi izvorul ultim al dreptului. Conceperea religioasă a esenţei dreptului ca o creaţie a lui Dumnezeu
rămâne până în prezent una din tendinţele înţelegerii ei teoretice. Iniţial, începuturile neutrale şi
divine au fost prezente în teoria dreptului natural, iar astăzi neotomismul prin, J. Maritain, apelează
la ele, explicând esenţa dreptului.
Religia se bazează prin definiţie, pe mistică, iar dreptul se bazează şi el într-o oarecare
măsură pe sentimentul mistic. Odată cu apariţia statului, dreptul era confundat cu religia, regulile de
drept erau considerate ca emanaţie a divinităţii. Treptat, instituţiile se laicizează ajungându-se la o

131
demarcare, mai mult sau mai puţin pronunţată, între funcţiile şi instituţiile religioase şi laice, până la
separarea bisericii de stat. Însă chiar şi în această situaţie,se păstrează între drept şi religie o legătură
latentă şi difuză, la nivel psihosocial.
Conexiunea dreptului cu religia presupune, în prealabil, specificarea deosebirilor dintre ele,
ceea ce poate atrage spiritul raţional-critic în mrejele diviziunilor şi definirilor. Un lucru este cert,
susţine filosoful rus. Iu. Tihonravov, – încă din antichitate şi până în prezent religia şi dreptul sunt
edificate pe ideea echităţii [353, p.274-291]. Pe de altă parte, însă, atât dreptul, cât şi religia
presupun dimensiuni morale şi politice, tangentând sub anumite aspecte. Totodată, este necesar să
relevăm faptul că relaţia religiei cu dreptul este determinată de milenii prin morală. Într-adevăr,
punctul lor de convergenţă este morala care în epoca contemporană se exprimă prin
complementaritate. Prin morală, un percept religios se transformă într-unul juridic sau o normă de
drept îşi justifică existenţa, fiind vorba de o morală religioasă, al cărei temei este raţiunea divină,
fiind justă doar pe acest temei.
G. Hegel considera religia ca „raport liber şi conştient al Omului cu Dumnezeu” [111, p.
57], tot astfel cum concepem dreptul ca raport liber şi conştient între oameni. În acelaşi timp, am
constatat deja că religia, ca şi morala, este un act intrinsec, iar dreptul ce este esenţial legat de
societate este un act extrinsec. Dreptul nu trebuie însă privit numai ca un act extrinsec pentru că
oamenii creează dreptul.
Spre deosebire de normele de drept, cărora le este caracteristică o determinare formală,
noţiuni „trebuie – nu trebuie”, „permis – interzis”, normelor religioase au un caracter de evaluare:
„bine-rău”, „binele comun – prejudiciu” etc. Totodată, ca şi în cazul normelor de drept, părţile
structurale ale normelor religioase pot să existe separat, spre exemplu, sancţiunile, care, în anumite
cazuri, există în mod real şi pot să exercite o anumită presiune, mai ales în procesul comunicării
spirituale a credincioşilor.
O altă diferenţă dintre religie şi drept se referă la sancţiune care în religie e spirituală, e
întrevăzută după moarte, în timp ce în drept e materială, terestră, se indică o reacţie imediată,
concretă şi certă a autorităţii de stat, faţă de cei care nu se conformează legilor. Se ştie că uneori
sancţiunea juridică nu este posibilă (în lipsă de text incriminator, de probe etc.), iar alteori nu e
suficientă (cazul recidiviştilor). După cum observă, pe bună dreptate, filosoful român Barbu B.
Berceanu, „religia ar putea veni în ajutor dreptului, corectând sancţiunea (sau lipsa ei) de pe
pământ, tot astfel cum ar părea că dreptul, printr-o sancţiune dreaptă, ar ajuta religia, ar uşura
judecata de apoi (dacă am face abstracţie de natura sancţiunii şi de cauza sancţionării, în religie
urmărindu-se penitenţa, curăţenia sufletească, în timp ce în drept se urmăreşte nerepetarea
infracţiunii în societate, ceea ce permite şi pedeapsa capitală)” [21, p.142].

132
 În evoluţia raporturilor dintre drept şi religie, juristul român Al. Vallimarescu, evidenţiază
existenţa unor faze specifice [231, p.88]:
1) prima fază care prezintă confuzia totală, atât pe terenul dreptului public, cât şi pe acela al
dreptului privat, a dreptului cu religia;
2) faza a doua ne pune în prezenţa emancipării progresive a dreptului privat de religie;
3) separarea dreptului de religie, cel puţin în sens formal, pe teren politic.
Î n p r i m a f a z ă , confuzia dintre drept şi religie, pe terenul dreptului public, se exprimă sub
două forme: teocraţia (guvernarea directă a societăţii prin zei) şi monarhia de drept divin
(guvernarea prin reprezentanţi ai divinităţii). Această formă a fost valorificată plenar la egipteni
unde faraonul era considerat ca un zeu. A doua formă, suveranitatea de drept divin, care a fost
valorificată în antichitate la diverse popoare (chinezi, persani, greci, romani), nu mai reprezintă
guvernarea nemijlocită de către zei, dar prin oameni care reprezintă divinitatea. Spre exemplu, la
chinezi, împăratul era „fiul cerului”, la greci legile erau considerate opera zeilor, la romani dreptul
public se confunda aproape în întregime cu religia etc.
Î n f a z a a d o u a , raporturile dintre drept şi religie sunt influenţate, în mare măsură, de
factorii economici, sociali şi politici. Nu poate însă fi vorba de o emancipare totală a dreptului de
religie, ci mai degrabă de fenomene de coexistenţă, dar şi de domenii care rămân prin existenţă
reglementate de normele religioase. Spre exemplu, dreptul familiei a rămas aproape până la
revoluţia franceză din 1789 un domeniu rezervat religiei. Odată cu ea începe faza laicizării dreptului
public în care suveranitatea nu mai este de drept divin, ci de drept popular. Treptat, dreptul se
desparte de religie, fenomen fixat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului
din 1789 şi mai apoi în Constituţiile statelor moderne şi contemporane. Spre exemplu, Constituţia
Republicii Moldova, prevede în art. 31 alin (1): „Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să
se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc” [2].
Relaţia dintre religie şi drept ia însă aspecte multiple. Primul aspect reprezintă o determinare
iniţială, transformată treptat în influenţare, mai ales în epoca medievală, iar în epoca modernă şi
contemporană exprimată prin complementaritate, al cărui criteriu, este, după cum am remarcat
anterior, morala.
Un alt aspect îl formează dreptul canonic. Este necesar de a face o distincţie între dreptul
ecleziastic, care desemnează şi reglementează ordinea juridică interioară a comunităţilor religioase
şi drepturile religioase, relaţiile dintre membrii comunităţii religioase, care desemnează acele
sisteme juridice în cadrul cărora ansamblul vieţii juridice şi, în special, domeniul dreptului civil are
o fundamentare religioasă (spre exemplu, dreptul hindus, care se află sub influenţa religiei
brahmanice). Dreptul canonic poate merge, în considerarea unei ordini divine dorite, până a prescrie
norme juridice în raporturile ierarhice ori de egalitate dintre membrii comunităţii care reprezintă

133
dreptul canonic intern, sau în raporturile lor cu cei din afara comunităţii, care reprezintă dreptul
canonic extern. Are dreptate prof. S. Popescu atunci când manifestă îndoială faţă de faptul că
sistemele de drept religioase sunt sisteme juridice propriu-zise [176, p.139]. Spre exemplu, dreptul
musulman cuprinde reguli de conduită desprinse din Coran, dar sancţiunea nerespectării lor nu este
înscrisă în această Carte Sfântă. Ea reprezintă starea de păcat în care cade musulmanul care nu
respectă poruncile lui Allah, astfel că, cel puţin din punct de vedere teoretic, pedeapsa va fi aplicată
de aceasta, cu ocazia judecăţii de apoi.
Despre răspunderea religioasă, considerăm că sunt mai în putere să vorbească despre ea cei
care îşi dedică viaţa religiei. Noi, ceilalţi, nu putem decât să afirmăm că credinţa în Dumnezeu este
arbitrul principal în cazul nesocotirii normelor religioase. Cel cu frică de Dumnezeu va căuta
întotdeauna să nu treacă peste aceste norme, făcând abstracţie de ele, fiind sigur de survenirea unor
consecinţe, prin voia lui Dumnezeu. Aceste consecinţe ar reflecta tocmai răspunderea religioasă.
Concomitent, se cere a face o distincţie între dreptul public ecleziastic, ca un ansamblu de
norme edictate de stat ce reglementează problemele referitoare la culte, ca parte a dreptului public şi
dreptul ecleziastic, care reglementează, în mod exclusiv, ordinea din interiorul comunităţilor
religioase. Printre acestea dreptul canonic nu este un drept revelat, aşa cum organizează el biserica,
atribuţiile clericilor, sacramentele etc. [vezi: 88]. Dreptul canonic este un model de drept eclesiastic,
cu izvorul în Codex juris canonici din 1918, care reprezintă codificarea, în limba latină, a
ansamblului dreptului canonic. El cuprinde dreptul constituţional al bisericii, dreptul privind
persoanele ce exercită funcţiile ecleziastice, bunurile bisericii şi dreptul penal ecleziastic.
Actualmente, este stabilită o distincţie certă între vechiul şi noul drept canonic. Primul reglementa
căsătoria, succesiunile, unele aspecte ale delictelor şi infracţiunilor etc., care au trecut în cadrul
dreptului laic, sub forma în care se aflau în dreptul canonic. Noul drept canonic se limitează la
ordinea internă a bisericii, dar exercită influenţă asupra atitudinilor sociale ale membrilor
comunităţilor religioase.
În acelaşi timp, dreptul canonic este într-o legătură indisolubilă cu teologia şi morala şi este
mai flexibil decât dreptul laic, deoarece el face numeroase trimiteri la dreptul natural şi este un
drept mondial, aplicându-se în toate ţările în care funcţionează biserica catolică.
Jean Carbonnier, în studiul colectiv întitulat Biblia şi dreptul [47, p.24], susţine că există, în
drept, comandamente care concordă cu perceptele religioase, spre exemplu „să nu ucizi!”, „să nu
furi!”, dar se întâlneşte şi situaţie inversă ca aceea a legitimei apărări pe care dreptul o consideră
cauză de înlăturare a răspunderii penale, dar este opusă perceptului religios potrivit căruia dacă
cineva îţi dă o palmă, peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt [24, 5:39].
În ceea ce priveşte influenţa ideilor normative laice asupra celor religioase, teologul român
E. Popoviciu menţiona că „popoarele germane aduseră din păgânism ideea că şi păcatele cele mai

134
mari se pot expia cu bani (Redemptiones), apoi că cel mai tare are dreptul a impune voinţa celui mai
slab... că şi Dumnezeu stă în luptă pe faţă de partea celui ce are dreptul şi intervine direct şi se poate
afla cine are dreptate prin o sentinţă dumnezeiască sau prin o ordalie (Urtheils)... pedepsele
bisericeşti (penitenţele) au fost înlocuite cu redempţiunile... Între judecăţile dumnezeieşti sau ordalii
erau mai întâi duelul, apoi alte probe de drept, care erau felurite, aşa, proba prin foc, apă, cruce şi
comuniune... Uneori, erau necesare şi mijloace mai aspre spre a constrânge pe unii creştini să
asculte de biserică, când pentru ei excomunicarea nu era de ajuns... excomunicarea... era sprijinită şi
din partea puterii lumeşti cu mijloace de constrângere...” [182, p.723-724]. Totodată, a apărut
necesitatea de a crea norme juridice, deoarece avertismentele ce emanau din normele religioase nu
reuşeau, în toate cazurile, să oprească pe om de la săvârşirea actelor antisociale.
Istoria relaţiilor dintre drept şi religie, remarcă prof. S. Popescu, cunoaşte diferite faze: de
dizolvare a dreptului în religie, de separare netă a dreptului de religie şi o fază intermediară, în care,
după o îndelungată dispută între stat şi biserică, laicitatea dreptului a dobândit un rol pacificator
[178, p.140]. În acelaşi timp, afirmarea principiului laicităţii dreptului nu înseamnă însă, de loc,
neglijarea libertăţii credinţei, laicitatea implicând cel puţin toleranţă, în sens negativ.
În prezent, a devenit cert faptul că între drept şi religie trebuie să existe o interacţiune
dialectică. Este necesar de a studia influenţa dogmelor religioase asupra regulilor de drept, utilizarea
religiei în realizarea dreptului, locul şi rolul sentimentului religios în materializarea normelor
juridice. În această ordine de idei, Centrul de filosofie a dreptului de la Universitatea din Paris a
organizat în anii 70 ai sec. al XX-lea un ciclu de conferinţe cu tematica: Religia şi fundamentele
dreptului, grupate ulterior sub genericul Dimensiunile religioase ale dreptului [12, p.27]. Ar fi cazul
ca şi la noi, în Republica Moldova, să fie acordată o mai mare atenţie conexiunii dreptului şi altor
norme sociale cu religia, deoarece ştiinţa a demonstrat că dreptul derivă nu numai din obicei şi
morală, dar şi din religie. Se ştie că odată cu apariţia statului, regulile de drept, de dreptate, de
justiţie erau considerate că emană de la divinitate. Concomitent, conducătorii statelor erau şi preoţi.
Este destul de important ca în cadrul elaborării şi adoptării legilor să fie luate în consideraţie aceste
chestiuni.
Analiza legislaţiei pozitive şi a practicii juridice din diverse ţări ne denotă despre faptul că
statul poate acorda religiei protecţie juridică sub două aspecte.
Î n p r i m u l r â n d , statul poate susţine prin metode de reprimare sau poate proteja
răspândirea unei anumite religii, eliminând în mod violent influenţa altor religii sau confesiuni
religioase. Formele prin care aceste acţiuni se pot manifesta sunt multiple: prigonirea directă a unor
învăţături religioase sau partide politice, interdicţia despărţirii unor grupuri religioase de la religia
dominantă, interzicerea adepţilor unei confesiuni religioase de a-şi exercita cultul religios sau de a
propaga credinţa lor.

135
 Î n a l d o i l e a r â n d , statul poate să sancţioneze numai acţiunile ofensatoare şi violente ce
pot să afecteze libertatea religioasă, însă în nici un caz nu trebuie să sancţioneze, să susţină sau să
curmeze răspândirea unei anumite religii. Suntem convinşi, în această ordine de idei, că libertatea
religioasă autentică presupune utilizarea din partea statului a acestui tip al protecţiei juridice. Este
important, în opinia noastră, ca statul să înţeleagă că atitudinea lui faţă de religie trebuie să ţină cont
de necesităţile credincioşilor exprimate în normele religioase, care s-au format şi decantat în decurs
de milenii.
Se cere de remarcat şi faptul că în prezent a devenit destul de actuală, mai ales în condiţiile
Republicii Moldova, problema raportului dintre religie şi drept, Biserică şi Stat ca urmare a situaţiei
ce s-a creat în timpul dominaţiei sistemului totalitar. Statul ca deţinător al puterii materiale, dar
neinteresat în mod necesar de a reţine puterea spirituală, poate: fie să se subordoneze spiritual
Bisericii, fie să o privilegieze, fie să o lase liberă, despărţită ori să conlucreze cu ea, fie să o
tolereze, fie să se considere cu ea în raporturi de adversitate, susţine pe bună dreptate B. Berceanu
[21, p. 147]. Se impune necesitatea elaborării unei noi legi a cultelor, care ar reglementa cele mai
stringente probleme din acest domeniu. Se impune, prin urmare, ca statul nostru să-şi definitiveze
poziţia în această privinţă, pornind de la principiul egalităţii cultelor prin neamestecul statului în
probleme de religie, din motiv că se resimte tendinţa de a transforma ortodoxia într-o religie
dominantă. Trebuie să conştientizăm faptul că în regimul religiei de stat, închinarea la Dumnezeu e
îndemn, dacă nu chiar obligaţie, iar în regimul opus, e un drept [137]. Este evident că a doua
condiţie este mai propice pentru desfăşurarea vieţii religioase şi posedă o conotaţie de ordin juridic.
Influenţa dreptului asupra religiei, mai ales în prezent, este specifică. Constituţia Republicii
Moldova prin art. 31 [2] garantează libertatea conştiinţei, cultele religioase sunt autonome, separate
de stat şi se bucură de sprijinul acestuia. În acelaşi timp, actualmente a devenit evident că dreptul nu
trebuie să fie indiferent la de un şir de forme bizare de utilizare a libertăţii conştiinţei de către
religiile ocultiste şi sectele totalitare, care reprimă personalitatea şi, prin intermediul
zombianismului, o transformă într-un executant orb al voinţei „învăţătorului”. Ocultismul reprezintă
o mişcare socială destul de largă, răspândită în diferite ţări, inclusiv în Republica Moldova. În
cadrul acestei mişcări, s-au format un şir de opinii referitoare la organizarea statală. Teoria ocultistă
a statului presupune atribuirea acestei ideologii unui statut oficial. Toţi cetăţenii statului ocultist
trebuie să respecte continuu ritualurile prescrise lor, care reglementează în mod absolut toate sferele
vieţii sociale. Dacă cineva refuză să se supună unei astfel de reglementări, el este ameninţat cu
moartea, din motiv că, potrivit concepţiei răsplăţii tainice, toţi oamenii sunt legaţi între ei şi pentru
acţiunile unora pot să răspundă alţii, spre exemplu, rudele, apropiaţii etc. Astfel, dreptul ocultist,
care reglementează nu numai comportamentul, ci şi orice activitate a omului, inclusiv ceea ce nu
poate fi observat, poate fi considerat un drept totalitar, care nu poate să nu îngrijoreze poporul

136
nostru, deoarece el cunoaşte din propria experienţa manifestările regimului totalitar.
Unul dintre mijloacele controlului social asupra manifestărilor antisociale ale religiozităţii
poate deveni expertiza cultelor religioase ce ţine de competenţa Ministerului culturii, care este
îndreptată spre analiza efectelor ce derivă dintr-o credinţă sau alta, cu scopul de a depista motivele
posibile ale unor infracţiuni. În condiţiile contemporane ale societăţii democratice este evident că nu
se poate fi impus un control asupra conştiinţei şi nu poate fi instituită cenzura asupra informaţiei.
Este însă posibil a interzice acele organizaţii religioase în care se înrădăcinează credinţe ce conţin,
într-o formă camuflată, cauze criminale. Analiza cultelor religioase poate să ne ofere posibilitatea
de a promova prevenirea criminalităţii din motive religioase. Astăzi, în toate ţările lumii, inclusiv în
Republica Moldova, această problemă este destul de actuală. Un pericol deosebit îl prezintă
învăţăturile apocaliptice conform cărora noi trăim în ultimele zile ale lumii şi totul se va prăbuşi în
curând, şi din această cauză a venit timpul să acţionăm. Potenţial periculoase pot fi recunoscute
acele credinţe care cheamă spre o hiperactivitate. Totodată, este necesar a evidenţia şi învăţăturile
ce neagă viaţa, în care se exprimă o apreciere negativă a vieţii corporale şi naturale. De regulă, în
aceste organizaţii religioase domneşte conspiraţia cu scopul de a tăinui credinţa autentică, disciplina
militară, reglementarea minuţioasă a vieţii credincioşilor, care ne denotă despre tendinţa liderilor lor
de a controla orice pas al membrilor organizaţiei. În această ordine de idei, expertiza cultelor
religioase are misiunea de a evalua situaţia criminogenă, cauzată de profesarea organizată a unei
credinţe. Prin urmare, se cere reglementată prin lege promovarea expertizei cultelor religioase cu
scopul de a contracara acţiunile criminale ale unor secte oculte care apar destul de des în ultimul
timp.
Este evident că noi nu avem dreptul să interzicem omului de a crede în ceva, dar nu trebuie
să permitem ca credinţa care poate provoca crime să unească în jurul său o putere organizată,
îndreptată împotriva societăţii.
Un rol deosebit în constituirea normelor religioase şi morale general-umane l-a constituit
Decalogul biblic (cele 10 porunci). Primele cinci dintre porunci au rămas până în zilele noastre nişte
reguli de morală religioasă. Chiar dacă două dintre porunci, a patra („Adu-ţi aminte de ziua odihnei,
ca să o sfinţeşti”) [24, 20:8] şi a cincia („Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, şi să-ţi fie bine şi să
trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie”) [24, 20:12], sunt
formulate afirmativ, logic vorbind, ideea de interdicţie rămâne aceeaşi, aceste teonome pot fi, prin
observaţie, formulate şi negativ, iar pedepsele pentru încălcarea lor, chiar dacă nu sunt menţionate
explicit, se subînţeleg. Şi, după cum se ştie, sancţiunile erau de o asprime deosebită, încălcarea
obligaţiunilor faţă de Dumnezeu se pedepsea cu moartea prin lapidare, în timp ce încălcarea
reglementării raporturilor între oameni se pedepsea prin aşa-zisa lege a talionului, care presupunea
producerea unor daune cel puţin echivalente. Prin urmare, structura logică a poruncilor Decalogului

137
e următoarea: e dată o interdicţie, a cărei încălcare atrage după sine o sancţiune.
Teonomele ce constituie partea a doua a Decalogului - „să nu ucizi!”, „să nu fii desfrânat!”,
„să nu furi!”, „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!”, „să nu doreşti casa aproapelui
tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui,
nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!” [24, 20:13-17],
conţin obligaţiunile faţă de semeni, interzicând pe rând: omorul, desfrâul, furtul, spejurul, uzurparea
proprietăţii altuia. Ele avertizează asupra consecinţelor în care se expun cei care ar fi fost tentaţi să
nesocotească poruncile, preferind răul binelui şi, în acelaşi timp, conţin în sine măsura de bază a
echităţii. Recunoaşterea lor în calitate de bază a vieţii sociale devine un indice fundamental al
moralităţii unui popor, iar respectarea lor - un criteriu al unui comportament moral destoinic.
Aşadar, în plan conceptual şi de conţinut echitatea, care e reflectată în cele zece porunci, e
identică cu răzbunarea echivalentă, care se conţine în principiul talionului, care a apărut la etapele
timpurii ale existenţei sociale. Acest lucru apare evident pe baza principiului „să nu ucizi!”.
Totodată, e necesar să remarcăm că sfera acţiunii după spiritul şi litera Vechiului Testament „să nu
ucizi!” este limitată la Israel. Ceea ce se referă la pedeapsa pentru neîndeplinirea poruncii „să nu
ucizi!”, este faptul de a răspunde la omor prin omor, dacă nu sunt dovezi că omorul nu a fost făcut
în mod premeditat, schilodire prin schilodire, după principiul: viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi,
dinte pentru dinte, care funcţionează în mod similar şi în alte circumstanţe. Referitor la mărturia
strâmbă, spre exemplu Moise prescrie: „Să-i faceţi ceea ce voise să facă el fratelui său. Şi aşa să
stârpeşti răul din mijlocul tău; Şi vor auzi şi ceilalţi şi se vor teme şi nu se vor apuca să mai facă în
mijlocul tău acest rău. Să nu-l cruţe ochiul tău, ci să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care îl va face cineva aproapelui
său, cu acela trebuie să i se plătească” [24, 19:19-21].
Decalogul prezintă un document al epocii când conştiinţa socială era sincretică şi nu se
diviza în forme specifice – religie, morală, drept. Cerinţele morale din el sunt date prin
fundamentarea lor religioasă şi efectele juridice, fiind formulate de Dumnezeu şi exprimând
adevărul divin. Caracterul lor incontestabil şi categoric, prin urmare, nu poate fi pus în discuţie, iar
devierea de la ele nu e permisă, fiindcă caracterul obligatoriu al acestor teonome era garantat şi de
faptul că ele sunt, în acelaşi timp, şi legi juridice destul de severe.
Concomitent, noi considerăm că este necesar de a scoate la iveală şi unele particularităţi ale
Decalogului:
1) el focalizează atenţia asupra acţiunilor extrinseci ale omului, rămânând indiferent faţă de
ceea ce poate fi numit chipul moral al gândurilor;
2) în el răsplata şi pedeapsa sunt rupte de faptele proprii şi se răspândesc asupra urmaşilor
îndepărtaţi, ceea ce contravine ideii responsabilităţii morale individuale;

138
 3) în el nu există ideea răsplăţii de după mormânt sau o altă perspectivă ce poate fi chemată
să garanteze o distincţie pentru comportarea virtuoasă [37, p.70].
Scopul tuturor eforturilor lui Moise a fost organizarea statală a Israelului, crearea unui spaţiu
politic pentru devenirea şi dezvoltarea poporului său. Moise învăţa poporul nu ca un filosof, ci ca un
legislator, care nu miza pe libertatea spiritului, ci pe forţa coercitivă a legii. Din această cauză
Moise se interesa, cu preponderenţă, de fapte, şi nu de starea spiritului uman. Pentru a realiza acest
scop, Moise răspândea responsabilitatea pentru faptele săvârşite asupra urmaşilor, pentru că, din
punct de vedere politic şi statal, acest lucru era mai raţional şi mai eficient. De aceea, el rămânea
indiferent de soarta de după moarte a omului. Numai prin lumina obiectivului de bază pe care îl
rezolva Moise – trecerea de la starea naturală la cea statală şi juridică, de la triburile răzleţe la un
popor unic ce se identifică pe sine în calitate de popor prin Dumnezeul propriu şi legile instaurate
de el, poate fi conceput caracterul specific al Decalogului.
Un rol deosebit în formarea şi cristalizarea normelor religioase şi morale general-umane a
avut-o învăţătura etică a lui Iisus Hristos, rezumată în Predica de pe Munte [24, 5:3-12]. În ea, Iisus
indică condiţiile ce se cer oamenilor spre a fi fericiţi. Fericirea este o stare de adâncă mulţumire a
sufletului omenesc şi oamenii au dorit-o întotdeauna şi s-au întrebat cum se poate ajunge la fericire.
Vechii filosofi greci şi romani au explicat-o în diferite chipuri, punând temeiul ei în avere, răbdare,
plăcere, putere, etc.
În Fericiri, sunt expuse virtuţi, precum: simplicitatea, blândeţea, mila, nevoia de dreptate, de
pace etc., virtuţi care, prin simpla lor prezenţă în inima omului, aduc cu sine recompense, precum:
împărăţia cerului, moştenirea pământului, mângâiere sufletească, îndestulare, apropiere de
Dumnezeu. În opinia filosofului român N. Iuga, faţă de eticile precreştine, care combat prin pedepse
efectele extrinseci ale acţiunilor omeneşti considerate rele, etica creştină suprimă cauzele intrinseci,
subiective, rădăcinile sufleteşti ale răului posibil [120, p.17]. Altfel spus, etica creştină caută să facă
imposibilă apariţia cauzelor potenţial rele, prin cultivarea unor virtuţi sufleteşti necondiţionat bune.
Astfel, pentru creştinul veritabil nu se va pune problema să nu calce legea de frica pedepsei, ci să nu
calce legea nicidecum, nu se va pune problema să-şi cinstească părinţii numai pentru a trage din
asta anumite foloase, ci să-i cinstească oricum, ba chiar înfruntând orice fel de adversiuni etc.
Comparaţia dintre valorile şi normele morale, care persistă în Predica de pe munte a lui
Iisus, a Fericirilor cu Decalogul ne relevă o asimetrie deosebit de interesantă. Decalogul instituie un
anumit tip de normativitate, mai curând juridică decât morală (legea talionului), o normativitate
prohibitivă şi coercitivă, o normativitate care restrânge cadrele libertăţii, nu una care să-i creeze
libertăţii un cadru larg de afirmare. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre Fericiri. Totuşi,
Iisus aduce, cu adevărat, o înnoire şi o restaurare spirituală a omului. Fiind o lege a iubirii, legea
morală a lui Hristos poate fi înţeleasă şi în alt sens. Iubire în înţelesul cel mai propriu al termenului

139
înseamnă împlinire de sine prin altul. Celălalt, ceilalţi, alteritatea, negativitatea infinită ca atare nu
rămâne nici separată şi străină de sinele celui ce iubeşte, ci este cuprinsă, asumată şi afirmată în
întregime în sine. Iubirea de sine, propovăduită de Hristos, este deci o iubire desăvârşită, întrunind
toate atributele kantiene ale universalităţii şi necesităţii. În acest caz, nu este vorba de o normă
propriu-zisă, ci de descoperirea unei realităţi, de reîntronarea conştiinţei umane, de reîntoarcerea ei
la funcţiile ei normale, din motiv că comunitatea de iubire este un fapt natural, care coexistă cu
problema mântuirii condiţionate de iubirea de aproape. În textele Noului Testament, porunca iubirii,
propusă în calitate sa de normă universală şi fundamentală, vine în opoziţie cu Decalogul lui Moise,
la baza căruia stă principiul echităţii, prescris după schema regulii de aur, care presupune ca fiecare
să recunoască după altul aceleaşi drepturi pe care el le vrea pentru sine însuşi. Omul se adresează
către cerinţele echităţii în cazul în care se ciocnesc dorinţele şi interesele contrare ale oamenilor. Un
nivel mai înalt al moralităţii este determinat de porunca iubirii: ea insuflă omului să nu confrunte
dorinţele şi interesele ce se pot ciocni, dar să se jertfească pe sine pentru binele altora, pentru binele
comun. Distincţii certe şi dure în această chestiune a stabilit G. Hegel, care a atras atenţia asupra
faptului că „spiritul mai înalt al concilierii”, proclamat în Predica de pe Munte, nu se contrapune pur
şi simplu de către Hristos poruncilor lui Moise sau se opune lor, dar le face, pur şi simplu, inutile. În
Decalog, susţine G. Hegel, este dată o lege, o lege universală, care este necesară în virtutea
„divizării ofensei”, a izolării dintre oameni. Predica de pe Munte instituie o nouă ordine a vieţii,
care este cu mult mai diversă decât legile lui Moise, şi din această cauză, nu poate fi exprimată într-
o formă universală specifică legilor [273, p.110, 112-113].
Ideea deosebirii dintre echitate şi milostenie este destul de semnificativă şi dezvoltarea ei în
gândirea europeană ne permite să conchidem că iubirea milostenică reprezintă o exigenţă morală
superioară, care, nemijlocit, impune omului un anumit ideal şi în acest sens ea este universală. Însă
anume din această cauză ea nu poate fi concepută în calitate de cerinţă care poate fi examinată ca
exigenţă, a cărei îndeplinire se aşteaptă întotdeauna de la om. În relaţiile dintre oameni ca membri ai
comunităţii, iubirea milostenică reprezintă numai o cerinţă recomandabilă, în timp ce echitatea este
incontestabilă. Concretizând această concluzie, se poate spune că porunca iubirii este trasată ca o
sarcină a omului, însă el e în drept să ceară de la alţii numai echitate şi nimic mai mult. Astfel,
principiul echităţii se impune în mod obişnuit, iar porunca iubirii se fundează pe un tip deosebit al
relaţiilor dintre oameni în care valorile înţelegerii reciproce, ale milosteniei, omeniei se traduc în
legături viabile între oameni.
Mahomed, fondatorul religiei islamice, nu a lăsat nici Decalogul său, nici Predica de pe
munte şi nu a creat o doctrină morală specială. La el etica se pare că s-a dizolvat în concepţia despre
lume: în partea ei teoretică ea coincide cu teologia, iar în cea normativă – cu dreptul. Însă lipsa
eticii, în sensul obişnuit al cuvântului, nu semnifică lipsa ei în calitate de un program moral.

140
 Toate normele ce intră în Decalog şi Predica de pe munte, care formează conţinutul moralei
umane, sunt reprezentate şi în Coran, şi în acest sens, cartea sfântă a mahomedanilor, în mod direct,
continuă tradiţiile iudaismului şi cele ale creştinismului. Particularitatea eticii Coranului constă nu
în faptul că în el sunt reprezentate norme morale inedite, care nu sunt în alte monumente ale
culturii, ci în aceea că aceste norme sunt date într-o legătură indisolubilă cu alte forme de
reglementare a relaţiilor între oameni – ritualul religios, obiceiul, dreptul. Moralitatea, în Coran, nu
e sistematizată în forma unui cod anumit şi nu poate fi redusă la o totalitate de principii generale. În
el există anumite dispoziţii singulare şi noţiuni care generalizează relaţiile morale şi virtuţile
concrete, dar nu există noţiunea sau termenul care ar corespunde noţiunii „etică” (sau morală).
Este necesar de a releva şi faptul că etica Coranului ia în calcul posibilităţile şi
circumstanţele vieţii umane şi, în acest sens, ea e indulgentă faţă de om şi normele eticii musulmane
conţin în sine şi autorizează anumite excepţii şi, din această cauză, imperativitatea lor nu poate fi
considerată destul de categorică.
Etica musulmană reiese din conceperea integră şi destul de reală a omului care înţelege şi
acceptă posibilităţile lui limitate. Ea nu se fundează pe principiul că omul e asemenea lui Dumnezeu
şi prin aceasta este mai realistă, mai puţin înălţătoare decât etica creştină şi conturează spaţiul
comportării lui morale responsabile.
Calea vieţii veşnice, rămasă la libera alegere a omului (şi dreptul se adresează omului-
persoană ca flintă liberă să facă, să nu facă, să dea, să nu dea, asumând şi respectarea sau încălcarea
normelor juridice) este reglementată de norme: a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, a nu ucide, a nu
desfrâna, minţi, a nu lăcomi la averi, a nu fi răpitor, făţarnic, mânios, invidios, răutăcios, mândru, a
fi iubitor, blând, milostiv şi îndelung răbdător, fără răutate, paşnic şi bun, neiubitor de dezbinări şi
doritor de împăcare, a fi drept, darnic cu cei nevoiaşi şi a face rugăciuni şi a se mărturisi. În raport
de scop (viaţa veşnică), avem aici expuse 11 norme cu caracter de obligaţii şi 10 norme cu caracter
de interdicţii.
Aceste norme sunt religioase pentru cel puţin două motive: autorul lor este Dumnezeu şi
privesc raporturile omului cu El, având caracter absolut, în al doilea rând, sancţiunile lor sunt de
provenienţă divină şi se referă la pierderea vieţii veşnice. Să nu furi (ucizi, minţi etc.) nu pentru că
nu este bine, ci pentru că nu e conform cu Legea, nu pentru că e rău (moral-laic), ci pentru că e
păcat. Păcatul e în raport cu Dumnezeu, răul în raport cu comunitatea morală în care trăieşte
individul. Prin săvârşirea unui furt, autorul intră în trei raporturi diferite: moral, religios şi juridic.
Aceasta din motiv că e reglementat de trei autorităţi diferite. În fond, nu există faptă umană
nereglementată religios, pe când dreptul nu acoperă toate conduitele umane. Parcurgerea căii se
înţelege ca o apropiere de sacru sau, altfel zis, ca o „consacrare”, într-un urcuş spre realitatea
absolută. Aceasta ar putea fi tratată ca o răsplată, dar e de crezut că respectarea normelor religioase

141
îl conduce pe om la firea lui esenţială cum e circumscrisă ea de finalitatea divinului, în ceea ce îl
priveşte. La fel, în drept, respectarea normelor juridice asigură persoana fizică să se manifeste în
plenitatea ei de persoană fizică, întrucât conformitatea la legile juridice în vigoare oferă „răsplata”
unei ocrotiri sigure din partea sistemului de drept. La urma urmelor, omul juridic nu are, ca
destinatar, decât şansa executării întocmai a dispoziţiilor legii pentru a i se respecta calitatea de
persoana juridică, lucru de constatat şi în cazul normelor religioase.
Prin urmare, normativitatea religioasă se manifestă prin faptul că ideile şi reprezentările
despre supranatural, „voinţa divină” şi putere exprimate în „cărţile sfinte” sunt valorificate de către
credincioşi în calitate de dispoziţii divine, porunci.
La unii autori se întâlneşte opinia conform căreia Biblia, Coranul ar conţine norme juridice
şi percepte religioase. Confuzia constă în modul de reprezentare al celor două cărţi, căci ele se
referă la organizarea societăţii din perspectiva Divinului, nu la o disjuncţie între autoritatea
lumească şi autoritatea supranaturală, deoarece o interdicţie religioasă privind viaţa de toate zilele
are aspect lumesc, dacă şi numai dacă instituţia laică stă sub semnul unei instituţii religioase
recunoscute. Cu alte cuvinte, semnificaţia Bibliei, luată în totalitatea ei, nu îngăduie să extragem din
ea o propoziţie normativă şi să o declarăm juridică doar pentru că reglementează o obligaţiune
contractuală, întrucât regulile contextualizării nu ne permit acest lucru. Biblia, Coranul sunt cărţi
sfinte pentru credincioşi, nu pentru justiţia umană. Pe de altă parte, unele dintre percepte sunt
principii, altele reguli de conduită sau recomandări, ceea ce ar însemna că religia ar conţine reguli
de conduită nereligioase şi reguli religioase - susţinere lipsită de logică.
Totodată, regulile de conduită creştină sunt, prin revelaţie, pentru credincioşii din
comunitatea creştină, „fraţi şi surori”, toţi fii ai lui Dumnzeu şi cetăţeni. Această dublă calitate
conduce la o separare netă: „Dă Cezarului ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui
Dumnezeu” [24, 12:17]. Atunci când s-a constituit, instituţia Bisericii Creştine nu a elaborat un
drept, căci acesta exista, dreptul roman, pentru cetatea pământească, iar pentru cetatea eternă nu
Biserica s-a simţit îndreptăţită să stabilească reguli. În ceea ce priveşte calea spre cetatea eternă,
normele acesteia fuseseră arătate în Biblie.

III.3. Natura complexă a normelor morale, locul lor în reglementarea conduitei umane
Morala constituie un ansamblu de idei, precepte, reguli cu privire la bine şi la rău, corect şi
incorect, just şi injust. Fiind un sistem raţional de norme pentru propria conduită morala, se
fundează pe convingerea intimă şi pe conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său,
mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în primul rând, faţă de sine însăşi.
Morala este tot atât de veche pe cât este şi societatea. Ea a jucat şi continuă să joace un rol
deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi în asigurarea ordinii sociale, având ca

142
valori fundamentale principiile binelui, dreptăţii, justiţiei, adevărului - valori eterne care stau la baza
normelor morale.
De obicei, în structura moralei se disting următoarele elemente constitutive: normele morale,
principiile morale, criteriile morale etc. După cum remarcă T. Cătineanu, „normele morale sunt
propoziţii sau enunţuri prescriptive, prin care se indică care trebuie să facă sau să nu facă, respectiv
cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile, pentru ca manifestarea sau
felul lui de a fi să fie apreciate ca bune, şi nu ca rele” [51, p.87].
Normele morale au o structură formală, care se constituie din două elemente fundamentale,
cristalizate lexical în două expresii tipice: expresia calitativă şi expresia imperativă. Elementul
calitativ indică ce anume trebuie „să faci”, sau cum trebuie „să fii”, iar elementul imperativ, se
conţine în formularea „trebuie”. Imperativul poate lua două forme de expresie: una pozitivă
(„trebuie”) care poate fi activă şi stimulativă şi alta negativă („nu trebuie”), care poate fi restrictivă,
inhibitivă, coercitivă. Din această cauză, morala în sens larg, e structurată valoric contradictoriu: din
valori care sunt recomandate („trebuie”) şi non-valori (sau pseudovalori), care sunt interzise („nu
trebuie”). Simultan, interdicţia „nu trebuie” nu înseamnă ceva care e interzis, deoarece interzis
înseamnă „trebuie să nu…”.
În acelaşi timp, imperativul în cele două forme de expresie nu posedă o semnificaţie valoric
morală intrinsecă, din motiv că imperativul „trebuie” – „nu trebuie” poate angaja şi angajează în
viaţa reală orice acţiune, orice fel de a fi. Imperativul are şi grade intrinseci de intensitate. În limba
română, expresiile „trebuie” – „nu trebuie” posedă un caracter constrângător, indiferent dacă
factorul de constrângere vine din interiorul sau din exteriorul conştiinţei morale sau din ambele
părţi. Dar limba română a mai structurat două imperative, cărora Constantin Noica le consacră o
analiză magistrală: „se cade”- „nu se cade”; „se cuvine” - „nu se cuvine” [157]. Aceste imperative
pot fi formulate din exterior şi angajează liber conştiinţa morală din interiorul ei, iar mai apoi aceste
imperative au o semnificaţie morală intrinsecă.
Normele morale pot fi clasificate, după cum propune filosoful român S. Stoica, în „norme
prohibitive”, „norme insistent recomandate” şi „ norme preferenţiale” [220, p.79], clasificare
preluată din jurisprudenţă, dar care nu este operantă, pentru că nu este confruntată cu totalitatea
normelor morale. Ne raliem opiniei lui T. Cătineanu, care susţine că diferenţa dintre „normele
prohibitive” şi cele „insistent recomandate” nu rezistă criticii, întrucât ea se bazează pe diferenţa
dintre forma de expresie – pozitivă sau negativă – a aceleiaşi norme [51, p.96]. Ar fi mai corect
dacă aceste două tipuri de norme vor fi unificate sub titlul de „norme obligatorii”, care pot lua două
forme de expresie – pozitivă sau negativă şi care se deosebesc de „normele prefernţiale”, a căror
respectare sau nerespectare ţine de libertatea subiectului. Concomitent, e necesar de a remarca că,
reieşind din semnificaţia intrinsecă, diferenţa dintre normele obligatorii şi cele preferenţiale e certă

143
atunci când se referă la normele juridice, dar ea nu este la fel de certă în cazul normelor morale,
unde trecerea de la obligatoriu la preferenţial este graduală şi uneori echivocă. Este necesar de a
sublinia că caracterul obligatoriu sau preferenţial în cazul normelor morale depinde, în mare
măsură, de contextul real şi concret care necesită aplicarea normei.
Normele morale pot fi clasificate, în opinia noastră, în trei tipuri: generale, particulare şi
speciale [37, p.16]. N o r m e l e g e n e r a l e sunt proprii tuturor colectivităţilor umane, fiindcă
posedă o mare durabilitate în timp şi reglementează toate tipurile de relaţii şi activităţi umane,
structurează nucleul etnosului uman. Dacă am încerca să enumerăm aceste norme în expresia
pozitivă, atunci ele ar fi: „Fii sincer!” , „Fii cinstit!”, „Fii demn!”, „Fii curajos!”, „Fii generos!”,
„Fii recunoscător!”, „Fii loial!”, „Fii bun!”, „Fii echitabil!” etc.
N o r m e l e p a r t i c u l a r e sunt acele norme care se adresează unor tipuri sau colectivităţi
determinate, ele posedă o anumită variaţie în timp, reglementând tipuri de relaţii sau activităţi
umane particulare. În cadrul lor se înscriu normele privind viaţa de familie, normele morale ale
muncii, normele de deontologie profesională, care îşi elaborează „etici” particulare: „etica” muncii
ştiinţifice, „etica” medicală, „etica” juridică, „etica” pedagogică etc.
N o r m e l e s p e c i a l e se adresează unor grupuri restrânse sau vizează relaţii şi manifestări
destul de specifice sau ocazionale. Spre exemplu, normele de politeţe, de curtoazie, de bunăvoinţă,
normele cavalerismului, normele vieţii de la curţile nobiliare sau împărăteşti, normele de protocol,
normele de comportare civilizată în lume şi în societate, care se întemeiază pe stima, consideraţia,
respectul dintre oameni şi, de regulă, sunt dublate de puternice motivaţii morale dat fiind faptul că
fără suportul moral aportul acestor norme la reglementarea efectivă a relaţiilor sociale poate fi
formal, inconsistent.
Normele morale au un caracter istoric, dar nu numai din cauza că ele sunt convenţionale şi
situaţionale. Istoricitatea lor este determinată de procesul obiectiv al formării şi dezvoltării
societăţii, de caracterul istoric al cunoaşterii de către omenire a relaţiilor obiective necesare între
oameni, de reprezentările istorice despre natura şi esenţa omului ca personalitate. Aceasta nu
înseamnă în nici un caz că imperativul categoric a lui Im. Kant „Acţionează astfel încât maxima
voinţei tale să poată oricând valora în acelaşi timp ca principiu al unei legislaţii universale” [127,
p.143], sau regula de aur a moralităţii „(Nu) Proceda faţă de alţii în aşa mod cum tu (nu) ai vrea ca
alţii să procedeze faţă de tine!” sunt în contradicţie cu caracterul istoric al normelor morale.
Dimpotrivă, Im. Kant susţinea că norma pe care o urmez în acţiunile mele trebuie să fie valabilă
pentru orice fiinţă raţională, independent de vreun conţinut particular sau de împrejurările concrete
în care ea se aplică. Nu considerente de ordin utilitar, pragmatic, oricât de înalte ar fi acestea, ci
numai respectul şi voinţa legii, în aspectul ei formal, trebuie să constituie principiul şi scopul vieţii
morale.

144
 Normele morale sunt absolute din cauza că respectarea lor este în mod obiectiv necesară
societăţii. Orice încălcare a normelor morale absolute aduce prejudicii omenirii şi omului,
reprezentând nişte crime îndreptate împotriva naturii umane ca fiinţă socială. Criteriul fundamental
al moralităţii unor sau alte norme îl reprezintă manifestarea în ele a atitudinii omului către alt om şi
faţă de sine însuşi ca personalitate. Totodată, remarcă H. Brentel, „acceptarea normelor morale nu
se fundează numai pe ordinea socială. Ordinea socială se formează (apare) nu prin fundarea
instituţiilor coordonatoare, ci numai prin acţiuni descentralizate a mai multor actori (a unui număr
mare de actori), care nu văd în această acţiune alte norme (sociale) morale” [33, p.170].
Eticianul rus O. Drobniţkii a formulat un şir de trăsături specifice ale moralei ca sistem de
exigenţe, prin intermediul cărora se realizează reglementarea normativă a comportamentului:
1) este o reglementare neinstituţională;
2) se fundează pe reprezentări conceptuale, ideale, spirituale;
3) este mediată de rolul deosebit al conştiinţei şi, în particular, de motivaţiile subiective;
4) sancţiunile utilizate de morală sunt ideale după caracterul lor, iar motivele de activizare a
ei sunt dezinteresate (în sensul prudenţial-pragmatic al cuvântului);
5) exigenţele morale reflectă contradicţia dintre „ceea ce trebuie să fie” şi „ceea ce este” şi
ele sunt orientate spre rezolvarea ei;
6) reglementarea morală presupune autonomia personalităţii faţă de acţiunile empirico-
extrinseci şi de grup;
7) capacitatea ei de autolegiferare;
8) este o formă specifică a responsabilităţii personale;
9) exigenţele morale sunt universale, iar judecata morală este universalizată [281, p.122-
227].
Savantul care este ghidat de metoda funcţională în etică ar putea conchide că o anumită
regulă devine morală datorită conţinutului ei, care, într-un anumit mod, poate deveni fundamentată,
sancţionată, că acţiunea devine morală în virtutea unui caracter anumit al motivării şi reflectării. În
acelaşi timp, judecata este morală nu numai datorită obiectului său şi a lexicului utilizat, ci şi
conform logicii sale: ea este o judecată obiectivă, universală, prescriptivă, prioritară.
Totodată, teoreticianul-funcţionalist este înarmat destul de bine din punct de vedere
metodologic pentru al contesta pe cel empirist. Printre altele, mijloacele lui nu sunt suficiente pentru
a ieşi în tratarea conţinutului moralei chiar la nivelul la care efectuează investigaţiile sale savantul
empirist-substanţionalist.
Abordările în cauză sunt determinate de diverse contexte social-filosofice ale raţionalizării
teoretice a moralităţii. Din punctul de vedere al abordării funcţionale, se presupune că conţinutul
normativ al moralei se schimbă în mod istoric şi natura ei constă în anumite forme specifice ale

145
determinării comportamentului omului care, în diferite epoci, sunt utilizate într-un anumit context
sociocultural. În cazul abordării empirico-substanţionale, se presupune că morala poate fi
întruchipată în suma unor reguli anumite, determinate după conţinut, mecanismele acţiunii cărora se
schimbă de la o epocă la alta, dar sensul lor rămâne acelaşi. Tratarea în cauză poate fi formală în
măsura în care identificarea morală a acţiunii şi caracterului ei se pune în funcţie de corespunderea
acţiunilor unor reguli, iar motivul şi orientările valorice ale materializării lor nu se iau în calcul. Prin
urmare, obiectivul analizei conţinutului moralei nu poate să obţină, în acest caz, o dezvoltare
succesivă. Elaborarea conceptului moralei trebuie, în mod necesar, să se sprijine pe unitatea
principială a eticii filosofice şi normative. Investigarea naturii moralei, particularităţilor funcţionării
ei, pe de o parte, şi întreaga multitudine de elemente imperativ-valorice ale moralităţii, pe de altă
parte, trebuie să fie raportate la scopurile finale şi la valorile supreme ale existenţei umane.
Analiza diverselor învăţături morale din gândirea filosofică ne demonstrează că, într-un fel
sau altul, în calitate de valori morale fundamentale erau înaintate: concilierea, înţelegerea reciprocă,
parteneriatul, solidaritatea, milostenia şi, respectiv, în calitate de imperativ-cheie era considerată
regula de aur a moralităţii, despre care am amintit anterior, care, într-o formă deplină şi desfăşurată,
este reprezentată în Noul Testament, unde în Evanghelia după Matei e prescris: „Ci toate câte voiţi
să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” [24, 7:12], iar în Evanghelia după Luca se
indică: „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţiile şi voi asemenea” [24, 6:31].
Sarcina raţionalizării etico-filosofice a moralei constă în a dezvălui conţinutul social-cultural
şi etic al imperativelor fundamentale ale moralităţii şi a clarifica alte forme practice prin intermediul
cărora ele se realizează în cadrul culturii. Obiectivul raţionalizării de către conştiinţa morală a ei
însăşi, în mod esenţial, poate fi altul şi constă în clarificarea în special a fundamentelor principiale,
a imperativelor valorice a existenţei sociale şi în codificarea şi sistematizarea lor. Adevărul care se
conţine în normele morale poate fi înţeles într-o măsură mai mare, din motiv că el e fixat ontic, spre
deosebire de ceea ce se conţine în alte tipuri de norme sau reguli. Într-o astfel de aranjare ontică a
normelor morale îşi legitimează Im. Kant ideea imperativului categoric al moralităţii în vieţuirea
socială a oamenilor” [224, p.37].
Regula de aur a moralităţii şi porunca iubirii influenţează în mod substanţial sistemul de
valori şi logica raţionamentului în morală. Regula de aur stabileşte un anumit standard al corelaţiei
dintre actorii sociali, care sunt egali. Etica regulii de aur constituie o etică socială a actorilor izolaţi,
care nu sunt legaţi între ei. Putem afirma cu certitudine că ea stabileşte, în primul rând, caracterul,
principiul, însă nu poate fi în stare să fixeze şi conţinutul acţiunii. Pentru conceperea regulii de aur a
moralităţii, e important de a sublinia că conţinutul ei este prezentat în două moduri de existenţă. În
acea parte care se referă la alţii şi care stabileşte universalitatea în calitate de aspect al moralităţii, ea
posedă un caracter ideal: ce nu iubeşti la altul; cum doriţi (aţi dori), să procedeze cu tine alţi

146
oameni. Iar în cealaltă parte, care se referă la subiectul însuşi, ea apare în calitate de ordin eficient:
nu fă tu însuţi acel lucru; procedează şi tu la fel. În prima circumstanţă, în opinia noastră, poate fi
vorba de o existentă ideală, iar în a doua, despre acţiuni, despre existenţa reală a omului. Am putea
conchide în această ordine de idei, că natura universală a regulii de aur a moralităţii posedă un
caracter ideal. Personalitatea morală instituie regula morală în calitate de proiect ideal şi face acest
lucru nu cu scopul de a o prezenta altora, ci pentru a o alege în calitate de normă a
comportamentului.

Teonoma iubirii faţă de aproapele, la fel ca şi regula de aur a moralităţii, se referă la relaţiile
orizontale din societate. Asemenea regulii de aur, ea obligă nu în mod vădit, numai prin formularea
sa, să aibă o atitudine faţă de altul ca faţă de un egal, adică la fel faţă de toţi. Însă, spre deosebire de
regula de aur, teonoma iubirii lărgeşte cercul egalităţii, obligând a avea o atitudine faţă de altul
măcar ca egal cu sine. În acelaşi timp, teonoma iubirii redă şi un anumit conţinut al acestei relaţii, şi
anume porunceşte a avea o atitudine faţă de altul în cea mai extremă măsură nu duşmănoasă,
conciliabilă, de parteneriat, dar mai bine - solidară, binevoitoare grupului. Formula iubirii, este
concomitent şi formula binelui.
Individul nu se cunoaşte pe sine decât prin relaţia cu ceilalţi, iar această relaţie, afirmă Iu.
Habermas, este, în primul rând, una morală, iar morala depinde, la rândul ei, de normele în vigoare
într-o societate, iar aceste norme, pentru a fi într-adevăr morale, trebuie să fie universale [103,
p.524]. Prin urmare, o condiţie necesară pentru a constata că într-o anumită societate există morala
este nu faptul dacă ea, în mod conştient, contribuie la binele comun şi dacă este în conformitate cu
ea regulile sociale pe care le urmează morala, ci aceea dacă conduita prescrisă de aceste reguli
corespunde unui principiu axiologic. În cazul în care ea corespunde, atunci respectarea acestor
reguli va contribui în mod real la menţinerea binelui comun.
Unii autori, spre exemplu M. Bobnev, separă normele morale de normele moralităţii [259,
p.29-31], remarcând că ele se deosebesc printr-un şir de aspecte. Unul dintre aceste aspecte îl
reprezintă specificul relaţiilor care trebuie să fie reglementate. Se ştie că normele moralei sunt
utilizate pentru reglementarea relaţiilor între oameni, a atitudinii oamenilor unul faţă de altul.
Sistemele de norme morale sunt formate în mod istoric şi sunt condiţionate de circumstanţele
concrete şi de condiţiile interacţiunilor şi dependenţelor oamenilor într-o măsură mai mare decât
alte sisteme normative. În acelaşi timp, sistemele morale sunt convenţionale şi concrete. Normele
moralităţii se cristalizează pe parcursul secolelor şi mileniilor, se definitivează şi reglementează
atitudinea oamenilor faţă de absolut, corelează comportamentul oamenilor cu principiile absolute,
cu etalonul şi idealul.
Categoriile moralităţii şi normele morale sunt concepute de oamenii, care acceptă un sistem
sau altul al principiilor absolute în calitate de categorii şi norme absolute. Chiar dacă nici un sistem

147
nu a fost recunoscut ca absolut pentru toate timpurile şi de către toţi membrii societăţii, în ciuda
faptului că conţinutul şi caracterul acestor sisteme, principiile şi normele ce derivă din ele se
schimbau în istoria umanităţii, totuşi ele erau concepute de unele grupuri în calitate de norme
convenţionale şi relative. Totodată, nici o comunitate sau grup social nu era în stare să realizeze
reglementarea relaţiilor sociale fără a apela la unele formaţiuni absolute, fără introducerea unor
norme absolute.
Este evident că societăţii în general şi tuturor comunităţilor sociale, în special, le sunt
necesare norme care ar reglementa, ar corela comportamentul şi acţiunile oamenilor cu unele
formaţiuni ideale. Mai mult decât atât, nevoile unor oameni, ca şi ale grupurilor şi comunităţilor
sociale, depind de existenţa unor măsuri absolute, etaloane, norme, care duc în mod continuu la
înălţarea la categoria de absolut a unor norme particulare şi convenţionale. Aceasta s-a manifestat,
după părerea noastră, printr-o caracteristică atributică destul de importantă a tuturor tipurilor de
norme sociale – caracterul lor de etalon. De obicei, grupurile sociale şi membrii lor înzestrează
normele sociale cu caracterul de etalon, comparând acţiunile lor cu el. Astfel, se absolutizează într-
un anumit mod normele. În acelaşi timp, utilizând normele în calitate de fundal pentru adoptarea
unor decizii, pentru evaluarea şi fundamentarea acţiunilor lor, oamenii transformă normele în
fundamentări finale, în „ultimă instanţă”. Fiind o fiinţă socială, omul nu poate să existe fără a-şi
pune mereu un şir de întrebări: „de ce?”, „pentru ce?” şi fără a obţine un răspuns sau altul la ele. De
obicei, astfel de răspunsuri pentru comunitate şi pentru fiecare om în parte deveneau norme, care
erau formulate în felul următor: „aşa trebuie!”, „aşa să fie!”.
Specificul normelor morale, conform opiniei lui G.H. von Wright, nu constă în aceea că ele
ar forma un grup aparte, autonom, ci în faptul că ele au afinităţi logice complicate cu alte tipuri
principale de norme şi cu noţiunile axiologice de bine şi rău” [242, p.30]. Totodată, specificul lor
constă şi în varietatea modalităţilor de manifestare: obligatoriu, permis, indiferent, interzis, care stau
la baza dezvoltării unei logici a normelor morale. Într-adevăr, a înţelege natura normelor morale nu
înseamnă a descoperi în ele o anume trăsătură unică, ci a dezvălui relaţiile complexe pe care le au
cu celelalte norme sociale, mai ales cu normele juridice.
Particularitatea normelor morale este legată şi de sancţiunile care le sunt proprii. Sociologii
români M. Ralea şi T. Hariton consideră că sancţiunea morală emană de la opinia socială spontană
(de la „lume”), ea are un caracter de sancţiune difuză, de sancţiune opţională [187, p.553]. Pedeapsa
morală nu este fixată destul de dur, ea este nu numai extrinsecă („admonestarea morală”), ci şi
intrinsecă („mustrări de conştiinţă”). Sancţiunile morale pot fi pozitive şi includ reacţiile de
aprobare din partea membrilor unei colectivităţi sau grup sau a opiniei publice faţă de acele
comportamente şi sunt în conformitate cu sistemul de valori al grupului sau al colectivităţii. În
acelaşi timp, susţine sociologul polonez T. Szczepanski, sancţiunile morale pot fi negative, ele sunt

148
constituite din expresii de respingere verbală (dispreţ, batjocură, mirare, satirizare) sau de
condamnare morală (izolare, marginalizare) a conduitelor neconforme cu regulile grupului [221,
p.185-186]. Astfel de sancţiuni, după caracterul lor, reprezintă o poziţie intermediară între
sancţiunile juridice, sancţiunile pentru încălcarea regulilor de joc şi cele ce ţin de încălcarea
normelor tehnice. Conştiinţa reprezintă capacitatea omului de a-şi evalua acţiunile, gândurile,
dorinţele, conştientizarea şi trăirea neconcordanţei sale cu ceea ce trebuie să fie – cu neîndeplinirea
datoriei.
La fel cum datoria este autonomă, tot astfel conştiinţa omului este independentă de opinia
altor oameni. Prin aceasta se deosebeşte conştiinţa de un alt mecanism de control intrinsec – de
ruşine. Ruşinea şi conştiinţa, în general, poartă semnificaţii aproape similare, sentimentul că ai făcut
ceva rău şi că, prin urmare, meriţi mânia celorlalţi. Adică ruşinea este sentimentul că ai meritat
dispreţul şi desconsiderarea celorlalţi. În ruşine se reflectă, de asemenea, conceperea de către om a
necoincidenţei unor norme adoptate sau a unor aşteptări din partea celor din jur, adică a vinovăţiei.
Însă ruşinea este orientată în mod exhaustiv spre opinia altor oameni, care pot să-şi exprime
condamnarea lor referitor la încălcarea normelor, ruşinea este cu atât mai puternică cu cât mai
importante şi semnificative sunt pentru el aceste persoane. De aceea individului poate să-i fie ruşine
chiar pentru rezultate întâmplătoare, neintenţionate ale unor acţiuni care i se par normale, dar care
nu sunt recunoscute ca atare de cei din jur.
În opinia noastră, logica conştiinţei este alta, din motiv că în conştiinţă deciziile, acţiunile şi
aprecierile se corelează nu cu opiniile celor din jur, ci cu datoria. Conştiinţa cere ca omul să fie
cinstit şi în întuneric, să fie onest când nimeni nu îl poate controla, când taina nu poate deveni
realitate.
În mod subiectiv conştiinţa este concepută ca o voce internă, dar străină, ca o voce care se
pare că este independentă de „Eul” omului, o voce a „Eului altuia”. În legătură cu aceasta, pot fi
elucidate, în opinia noastră, două concluzii referitor la natura conştiinţei. Prima susţine că conştiinţa
este vocea lui Dumnezeu. Această poziţie este împărtăşită de teişti, care văd adesea în conştiinţă
vocea lui Dumnezeu. Totuşi, conştiinţa nu ar putea transmite informaţii morale de la Divinitate, dat
fiind faptul că ea e supusă erorii şi, deci, pentru a putea şti dacă un anumit mesaj vine de la
Providenţă, ar trebui să ştim deja care sunt comandamentele Sale. A doua, supoziţie relevă că
conştiinţa este o voce semnificativă generalizată şi interiorizată a altora. Astfel, conştiinţa este
interpretată ca o formă specifică a ruşinii, iar conţinutul ei este recunoscut ca ceva individual,
variabil din punct de vedere cultural şi istoric. Într-o formă marginală această concluzie duce la teza
conform căreia conştiinţa este determinată de opiniile politice şi de situaţia socială a individului.
Aceste puncte de vedere nu se exclud reciproc – primul focalizează atenţia asupra
mecanismului funcţionării conştiinţei mature, al doilea, asupra modului în care ea se maturizează, se

149
constituie. Primul cercetează conştiinţa în mod prioritar, din punctul de vedere al formei ei, al
doilea, din punctul de vedere al conţinutului ei concret. De fapt, conştiinţa se decantează în procesul
socializării şi educaţiei, dezvăluind în permanenţă copiilor „ce este bine” şi „ce este rău”. La fazele
timpurii ale formării facultăţilor personalităţii, conştiinţa se manifestă ca o voce a altora – a
părinţilor, colegilor, care se exteriorizează prin teama de a nu fi aprobat, condamnat de către aceştia
pentru acţiunile individului în cauză. Însă conştiinţa odată formată vorbeşte într-o limba ce nu
recunoaşte categoriile de spaţiu şi timp. Conştiinţa este vocea „altui Eu” care vorbeşte, se pare, în
numele eternităţii, adresându-se vredniciei personalităţii. Conştiinţa reprezintă responsabilitatea
omului faţă de sine însuşi, a personalităţii ce posedă valori supreme.
Dacă conştiinţa verifică conformitatea sau neconformitatea acţiunilor în raport cu datoria,
atunci acţiunea realizată conform conştiinţei este o acţiune dictată din simţul datoriei, este o acţiune
pe care o cere conştiinţa. Adică conştiinţa insistă asupra îndeplinirii datoriei. Mulţi filosofi
consideră că un om nu trebuie dezaprobat când se conformează conştiinţei sale rătăcite, deoarece,
prin definiţie, el face, în această situaţie, tot ce-i stă în putinţă spre a realiza binele. Consecinţele
sociale posibile ale acestei situaţii s-ar putea să fie, într-o măsură oarecare, limitate de teza (la fel de
controversată şi ea) că există credinţe, uneori prea extreme, pentru a putea fi împărtăşite în mod
conştient.
Fiind o modalitate de apreciere, standardizate prin intermediul sancţiunilor, normele morale
sunt un caz particular şi destul de limitat al aprecierilor morale. Normele morale se referă la
acţiunile umane sau la lucruri, sunt strâns legate de activitate, pe când aprecierile morale se pot
referi la orice obiecte. În acelaşi timp, normele sunt orientate spre viitor, iar aprecierile se pot referi
atât la trecut şi la prezent, cât şi la ceea ce există atemporal. Deosebirea dintre normele şi aprecierile
morale este de natură socială, însă aceasta nu înseamnă în nici un caz că normele şi aprecierile
morale nu sunt într-o legătură solidară. Dimpotrivă, legăturile lor sunt multilaterale şi restrânse, cu
toate că ele nu au - cu o singură excepţie - caracterul concluziei logice (din norma ce prescrie o
anumită acţiune, în mod logic reiese o apreciere pozitivă a acestei acţiuni).
După cum remarcă eticianul german Brigit Förg, „norma morală este relaţia preferenţială
între valori şi semnificaţii” [94, p.14]. Într-adevăr, norma ca normă este o valoare şi toate
obiectivităţile semnificative ale omului sunt valori. Însă valoarea morală, în sens strict, rămâne
expresia obiectivă şi obiectivată real a normei, care este un moment al moralei.
Preceptele şi normele morale călăuzesc conduita oamenilor, care îşi raportează astfel
comportamentul la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui
comportament ca moral sau amoral. Normele morale sunt înzestrate cu sancţiuni de aceeaşi natură.
Ele pot fi extrinseci subiectului şi reprezintă o reacţie a colectivităţii faţă de fapta amorală şi, în
această circumstanţă, avem de-a face cu forme diferite de manifestare a oprobriului public, sau pot

150
fi intrinseci, din sfera conştiinţei subiectului, acestea fiind cele mai puternice şi eficiente sub forma
de regrete, păreri de rău, mustrări de conştiinţă sau scrupule de conştiinţă.
Normele morale pot avea un caracter concret sau unul general, iar caracterul lor general
exprimă esenţa sistemului moral şi reflectă idealul comunitar la un moment istoric dat. Spre
deosebire de normele juridice, care sunt legate de anumite particularităţi de formă, conţinutul
normelor morale se adăposteşte sub învelişul unor idealuri, principii, obiceiuri, care reprezintă
conţinuturi mai generale. Şi aceste forme ale conştiinţei morale au comandamente, prescripţii,
îndeplinesc funcţii reglementatoare fără a avea, nemijlocit, caracterul unei reguli, susţine T. Huszar
[118, p.103].
Dreptatea constituie un segment al moralei, care se interesează, în primul rând, nu de
conduita individuală, dar de modalităţile în care sunt tratate clase de indivizi. Anume aceasta îi dă
dreptăţii relevanţa ei specială în critica legilor şi a altor instituţii publice sau sociale. Ea este cea mai
publică şi cea mai legală dintre toate virtuţile. Însă principiile dreptăţii nu epuizează ideea de morală
si nu orice critici făcute legilor din motive de morală sunt în numele dreptăţii. Legile pot fi declarate
ca fiind rele din punctul de vedere al moralei, din motiv că cer oamenilor să întreprindă anumite
acţiuni pe care morala le interzice sau pentru că cer oamenilor să se abţină de la lucruri care sunt
obligatorii în plan moral. Totodată, filosofii, printre care şi Şt. Vianu, se întreabă dacă poate fi
separată în mod strict chestiunea dreptăţii de chestiunea binelui, a vieţii bune. Dacă presupune
orientarea spre principiile dreptăţii un ideal, o fidelitate faţă de anumite valori? [235, p.527]. Se
ajunge la concluzia că chestiunea dreptăţii nu poate fi gândită decât în lumina valorilor, care, la
rândul lor, nu pot fi separate de un anumit ideal. Din această cauză afirmaţia lui Iu. Habermas că
„într-o lume raţionalizată a vieţii chestiunile morale devin autonome în raport cu chestiunile legate
de o viaţă bună” [104, p. 68] nu poate fi admisă.
Prof. britanic H.L.A. Hart susţine că „este necesar să caracterizăm în termeni generali acele
principii, norme şi standarde care aparţin moralei, care se află în relaţie cu conduita indivizilor şi
care fac o anume conduită obligatorie în aspect moral. Ne confruntăm aici cu două dificultăţi
interconectate. Mai întâi, cuvântul „morală” şi toţi termenii asociaţi sau aproape sinonimi, cum ar fi,
bunăoară, „etică”, au zone largi de neclaritate sau „textură deschisă”. Există anumite forme ale
principiului sau normei care pot fi ridicate la rangul de morală şi altele care nu pot fi ridicate la
acest rang. În al doilea rând, chiar şi acolo unde s-a ajuns, în acest aspect, la un acord şi anumite
norme sau principii sunt acceptate ca aparţinând indiscutabil moralei, poate exista un dezacord
filosofic în ceea ce priveşte statutul sau relaţia lor cu restul domeniului cunoaşterii şi experienţei
umane. sunt oare acestea principii imuabile, constituind o parte a pânzei Universului, care nu este
ţesută de om, dar aşteaptă să fie descoperită de intelectul uman? Ori ele sunt expresii ale
schimbătoarelor atitudini, opţiuni, cerinţe sau sentimente umane? Iată formulările, oarecum

151
generalizatoare, pentru cele două extreme ale filosofiei moralei. Între ele se situează multe variante
complicate şi subtile pe care filosofii le-au dezvoltat în efortul de a elucida natura moralei” [107,
p.167].
H.L.A. Hart identifică patru trăsături cardinale – „importanţa”, „imunitate şi modificarea
deliberată”, „caracterul intenţionat al infracţiunilor morale” şi „formele presiunii morale” care „se
regăsesc permanent împreună în aceste principii, norme si standarde de conduită, numite, de obicei,
morală. Aceste patru trăsături reflectă diferite aspecte ale unei funcţii importante şi caracteristice cu
care operează standardele în viaţa socială sau în cea individuală [107, p.167].
La început H.L.A. Hart, tratează fenomenele sociale, la care se fac adesea referinţe, precum
„moralitatea” unei anumite societăţi ori morala acceptată sau convenţională a unui grup social real.
Aceste expresii se referă la standardele de conduită, susţinute de marea majoritate a unei societăţi
date, şi trebuie puse în contrast cu principiile sau idealurile morale care guvernează viaţa unei
persoane individuale, dar nu sunt acceptate de un număr considerabil de persoane cu care ea
convieţuieşte. Normele în cauză se deosebesc de altele atât prin presiunea socială serioasă de care
sunt susţinute, cât şi prin sacrificiul considerabil al interesului personal pe care îl implică acceptarea
sau tendinţa de a se conforma lor. El observă că, la această etapă, ar putea să nu existe nimic
corespunzător acelei distincţii clare care se face în societăţile mai dezvoltate între normele juridice
şi cele morale.
Totodată, obligaţiile şi îndatoririle recunoscute de normele morale variază de la o societate
la alta sau în interiorul aceleiaşi societăţi în diferite perioade ale existenţei sociale. Unele norme pot
reflecta credinţe destul de eronate sau chiar superstiţii în privinţa a ceea ce se cere pentru vigoarea
comunităţii sau securitatea unui grup.
Aşadar, normele morale şi juridice de obligaţie şi îndatorire au suficiente analogii. Şi unele,
şi altele sunt înţelese ca fiind obligatorii şi independente de acordul celor pe care îi obligă, şi unele
şi altele sunt susţinute de o presiune socială serioasă. Conformarea atât cu normele juridice, cât si cu
cele morale nu este un merit, ci constituie o contribuţie minimă şi firească la viaţa socială. Totodată,
atât dreptul, cât şi morala includ norme ce orientează comportamentul persoanelor individuale mai
degrabă în situaţii tipice decât în activităţi sau ocazii speciale.
A susţine că importanţa majoră pe care o are păstrarea oricărei norme sau a oricărui standard
moral este o particularitate esenţială a normei sau a standardului poate să pară atât un adevăr
obişnuit, cât şi o afirmaţie vagă. În opinia lui H.L.A. Hart, ea se manifestă multiplu:
1) în simplul fapt că standardele morale sunt menţinute în pofida puternicelor pasiuni pe
care le limitează cu preţul sacrificării unor interese personale considerabile;
2) în formele serioase de presiune socială, exercitate nu doar pentru a obţine conformare în
cazurile individuale, ci şi pentru a face totul ca standardele morale să fie în continuare învăţate şi

152
înţelese de societate în ansamblu ca fiind lucruri fireşti;
3) în recunoaşterea generală a faptului că, dacă standardele morale nu ar fi acceptate, în viaţa
oamenilor ar avea loc schimbări neplăcute şi cu consecinţe de durată [107, p.171-172].
În contrast cu morala, regulile de etichetă, cele de maniere, de curtoazie, vestimentaţie şi
unele norme juridice ocupă un loc relativ coborât pe scara de importanţă din motiv că servesc
pentru a confirma identitatea unui membru ce aparţine la un anumit grup social.
O normă juridică poate fi considerată în general ca fiind neesenţială din punctul de vedere al
menţinerii ei. Se poate ajunge la un acord general în ceea ce priveşte abordarea ei, cu toate acestea
ea rămâne normă până în momentul în care este abrogată. Pe de altă parte, ar fi o eroare să credem
că o normă continuă să facă parte din morala unei societăţi chiar şi atunci când nimeni nu mai crede
că ea este importantă ori că merită să fie menţinută.
Prin urmare, normele sau principiile morale nu pot lua naştere şi nu pot fi modificate sau
eliminate în felul acesta. Tratarea normelor, principiilor sau a standardelor morale ca lucruri ce pot
fi create sau modificate printr-un act deliberat, asemănător legilor, este incompatibilă cu rolul pe
care îl are morală în viaţa persoanelor individuale. Normele îşi obţin şi îşi pierd statutul de tradiţie
sau obicei prin faptul că iau fiinţă, sunt practicate sau decad, iar normele care prind viaţă sau sunt
eliminate altfel decât prin acest proces lent si involuntar nu ar putea, prin urmare, să obţină sau să
piardă statutul de tradiţie sau obicei.
Problema că morala, tradiţiile şi obiceiurile nu pot fi modificate direct printr-un act
legislativ, aşa cum se întâmplă cu legile, nu trebuie concepută greşit ca o imunitate faţă de alte
forme de modificare. În pofida faptului că normele morale, tradiţiile sau obiceiurile nu pot fi anulate
sau modificate printr-o adoptare sau o opţiune bine chibzuită, anularea sau adoptarea unor anumite
legi ar putea deveni cauze ale modificării sau decăderii unor standarde morale sau a unor tradiţii şi
obiceiuri.
Concepţiile ce au apărut încă în epoca modernă, mai ales la filosofii germani din sec. XVII-
XVIII (Cr. Thomasius, Cr. Wolf) [vezi: 39, p.130-131], potrivit cărora morala este interesată
exclusiv de „comportamentul intrinsec”, în timp ce dreptul este preocupat doar de „comportamentul
extrinsec”, sunt parţial un enunţ greşit privind cele două particularităţi discutate deja. Cel mai des el
este însă tratat ca o referinţă la anumite caracteristici pronunţate ale responsabilităţii morale şi ale
reprehensiunii morale. Dacă un individ a cărui acţiune a adus ofensă normelor şi principiilor morale
reuşeşte să demonstreze că a făcut acest lucru neintenţionat şi, în pofida oricărei precauţii pe care a
fost posibil să o ia, dânsul are o scuză morală şi a o dezaproba în asemenea împrejurări ar fi, din
punct de vedere moral, o chestiune împotriva căreia s-ar putea obiecta. Deci reprehensiunea morală
este exclusă, din motiv că individul a făcut tot ce a putut. În orice sistem juridic dezvoltat, până într-
un moment, este adevărat acelaşi lucru, întrucât cerinţa generală privind intenţia rea constituie un

153
element de responsabilitate penală, construit pentru a asigura că cei care aduc ofense neintenţionat
sau în condiţii în care le lipsea capacitatea mentală şi corporală de a se conforma legii, trebuie să fie
iertaţi. Un sistem juridic ar fi vulnerabil în faţa unei condamnări morale serioase, dacă lucrurile nu
ar fi aşa.
O altă particularitate a moralei o constituie forma caracteristică de presiune care se exercită
în sprijinul ei. Ea este strâns legată de cea precedentă şi a contribuit substanţial la senzaţia vagă că
morala vizează ceea ce este „intrinsec”. Faptele care au condus la o atare interpretare a moralei sunt
următoarele. Dacă de fiecare dată când cineva ar fi aproape de încălcarea unei norme de conduită, în
încercarea de a-1 convinge să nu facă acest lucru, ar fi utilizate doar ameninţările cu pedeapsa
corporală sau consecinţe neplăcute, atunci ar fi imposibil de considerat o atare normă ca făcând
parte din morala societăţii, deşi acest lucru nu ar constitui nici o obiecţie pentru a o trata ca fiind
parte a dreptului [107, p.177]. Într-adevăr, se poate spune că formele tipice de presiune juridică
constau din asemenea ameninţări. În morală însă formele tipice de presiune constau din apeluri la
respectarea normelor ca lucruri importante în sine şi care se presupune că sunt împărtăşite de cei
cărora li se adresează. Astfel, presiunea morală este, în mod caracteristic, deşi nu exclusiv,
exercitată nu prin ameninţare sau prin apel la frică sau interes, ci prin invocarea specificului moral
al acţiunii vizate şi al cerinţelor moralei. În fundal se regăsesc într-adevăr analogiile morale ale
fricii şi pedepsei, deoarece se presupune că protestele vor trezi în sufletele celor cărora li se
adresează un sentiment de vină sau ruşine, care este sentimentul că ai meritat dispreţul şi
desconsiderarea celorlalţi, fiindcă ei ar putea fi pedepsiţi de propria conştiinţă, care reprezintă un
tribunal suprem, ce nu poate fi influenţat din exterior. Fireşte, uneori apelurile morale pot fi însoţite
de ameninţări cu pedeapsa fizică sau de apeluri obişnuite la interesul personal, abaterile de normele
morale sunt întâmpinate de numeroase şi diferite forme de reacţie socială ostilă, de la expresii de
dispreţ, până la ruperea relaţiilor sociale sau expulzarea cetăţenilor din societate sau viaţa publică.
Însă anume invocarea insistentă a normei, apelurile la conştiinţă şi ruşine şi căutarea de sprijin în
sentimentul de vină şi remuşcări sunt formele cele mai pronunţate si cele mai caracteristice de
presiune, folosite pentru a susţine morala socială.

III.4. Natura intrinsecă, particularităţile structurale, rolul normelor juridice în ghidarea

comportamentului uman
Norma de drept constituie elementul primar al oricărui sistem de drept, care se grupează în
instituţii de drept, instituţiile - în ramuri, ramurile - în părţi ale sistemului, iar părţile - în sisteme.
Norma juridica constituie una din categoriile centrale ale dreptului, atât ca părticică fundamentală a
sistemului de drept pozitiv, cât şi ca obiect de cercetare a ştiinţei dreptului în general şi a teorii şi
filosofii dreptului, în special. Normele juridice sunt un element important al mecanismului acţiunii

154
dreptului în societatea contemporană. Fiind o specie a normelor sociale, normele dreptului sunt în
stare să îndeplinească şi exercită toate funcţiile importante care sunt caracteristice normelor sociale.
M. Weber scrie că pentru drept raţionalizarea este caracteristică mai mult decât pentru alte norme
sociale: „Împărţită în stadii teoretice de dezvoltare, evoluţia generală a dreptului şi a procedurii
porneşte de la relevaţia divină a dreptului de către „profeţii dreptului” la crearea şi descoperirea
empirică a dreptului, de către personalităţile robiei (crearea dreptului prin jurisprudenţă şi
antecedentele judiciare), iar de aici la impunerea dreptului de către imperium-ul laic şi puterile
teocratice şi, în sfârşit, la elaborarea sistematică şi specializată a dreptului pe baza unei jurisdicţii
care se dezvoltă prin formaţia literară şi logică formală ca operă savantă (a unor jurişti
profesionişti). Astfel, calităţile formale ale dreptului au evoluat în cadrul procedurii primitive de la
combinarea unui formalism condiţionat de a merge cu o iraţionalitate condiţionată de revelaţie, cu
un eventual ocol spre o raţionalitate cu scop de ordin material, şi nu formal condiţionată de
elemente teocratice şi patrimoniale, mergând către o tot mai accentuată raţionalizare şi sistematizare
logică prin specializare juridică şi de aici – dacă privim lucrurile din exterior - către o sublimare
logică şi o rigoare deductivă sporită a dreptului şi, în sfârşit către o tehnică raţională perfecţionată a
procedurii” [239, p.221-222].
În literatura juridică contemporană, normele dreptului sunt determinate ca regulă sau ca
măsură a conduitei ce se cuvine, dar în afară de aceasta sunt remarcate şi alte trăsături şi
particularităţi formal-juridice:
1) legătura nemijlocită a dreptului cu statul (sunt edictate şi sancţionate de către stat);
2) ele exprimă voinţa statală; c) caracterul general şi reprezentativ-obligatoriu al normelor de
drept;
3) determinarea formală strictă a prescripţiilor ce se conţin în normele de drept;
4) aplicarea repetată şi de lungă durată a normelor juridice;
5) caracterul lor strict de subordonare şi ierarhie; g) protecţia normelor dreptului de către
stat;
6) aplicarea coerciţiunii statale în cazul încălcării ordinilor ce se conţin în normele de drept
[318, p.610].
Totodată, în doctrina juridică „norma juridică” şi „regula juridică” are acelaşi înţeles.
Literatura franceză, fără să înlăture cuvântul „normă”, l-a consacrat pe cel de „regulă”. În doctrina
română din contra este consacrată denumirea de „normă juridică”.
Specificul normelor de drept constă în aceea că în structura normei de drept sunt mai multe
elemente. O perioadă forte îndelungată a predominat concepţia b i n o m i c ă , potrivit căreia în
această structură pot fi evidenţiate două elemente: ipoteză şi dispoziţie sau dispoziţie şi sancţiune.
Spre exemplu, celebrul jurist rus N.M. Korkunov considera că norma juridică este alcătuită din

155
dispoziţie şi ipoteză. Totodată, el nu excludea sancţiunea, subliniind că ea este absolut necesară,
numai că trebuie să fie analizată în mod separat, ca element aparte, de sine stătător [apud, 318,
p.617].
Reglementând domenii diferite ale existenţei sociale, prin impunerea unor reguli de conduită
obligatorii, care sunt însoţite de constrângerea organizată, normele juridice se caracterizează printr-
o structură unitară. În jurisprudenţa contemporană domină concepţia t r i n o m i c ă conform căreia
norma juridică este compusă din trei elemente: dispoziţie, ipoteză şi sancţiune [16, p.239; 92, p.82].
Dispoziţia conţine nişte indicaţii care ordonă o anumită conduită, conţine obligaţia de a săvârşi
anumite acţiuni. Ipoteza constituie elementul normei juridice, care conţine indicaţiile asupra
împrejurărilor în care norma intră în funcţie, în care se aplică dispoziţia. Sancţiunea cuprinde
consecinţele, urmările nerespectării dispoziţiei şi ale ipotezei care prevede măsuri de acţiune ale
statului faţă de infractori.
Relaţiile şi dependenţa dintre oameni în calitatea lor de reprezentanţi ai microgrupurilor
sociale sunt determinate, în primul rând, de normele dreptului. Mulţi savanţi, spre exemplu eticianul
francez M. Vincent, opun, de obicei, toate normele ca norme ale dreptului şi ale moralei [236,
p.263-264]. Normele de drept sunt întotdeauna verbalizate, sunt reflectate în construcţii lingvistice,
sunt create în conformitate cu legile logicii. Ele sunt exteriorizate, obiectivizate, incluse în codurile
de legi, statute, reflectate în actele normative. Fiind instituite de organele legislative specializate ale
statului, ele devin legi supreme, obligatoare pentru toţi membrii societăţii şi pentru toate organele şi
organizaţiile instanţei. Sistemul normelor de drept este cel mai formalizat, cel mai cert, cel mai
eficient mijloc al controlului social, care este utilizat de societate pentru reglementarea relaţiilor,
dependenţelor, corelaţiilor dintre toţi membrii societăţii fără nici o excepţie.
Specificul sistemului normelor de drept şi programarea relaţiilor dintre membrii societăţii,
programare efectuată de aceasta din urmă faţă de normele de drept, determină şi specificul
mecanismelor sociale şi social-psihologice de acţiune. Mecanismele în cauză sunt atât de
importante pentru societate încât, de multe ori, sunt prezentate după tipul lor mecanismele acţiunii
tuturor normelor utilizate în societate. Din această cauză, majoritatea sociologilor şi psihologilor
sociali reduc mecanismul de bază al acţiunii tuturor normelor sociale la procesul de conformare faţă
de norme de către membrii grupurilor şi ai comunităţilor umane în comportamentul lor social. Nu
vom nega importanţa acestui mecanism, însă noi considerăm că extrapolarea în cauză asupra tuturor
categoriilor de norme sociale, asupra trăsăturilor specifice ale normelor de drept îngustează
problema şi diapazonul investigaţiilor filosofice, sociologice şi social-psihologice şi conduce la o
determinare eronată şi inadecvată a obiectului cercetării. Normele de drept se formează în societate
şi sunt utilizate de ea în calitate de norme sociale, dar nu toate normele sociale sunt la fel ca cele de
drept, deosebindu-se printr-un şir întreg de parametri (în plus, nu numai în funcţie de sfera de

156
acţiune, conţinutul, formarea, sancţionarea, aplicarea, extinderea, ci şi prin gradul de exteriorizare,
formalizare, verbalizare, a atitudinii pe care o impune oamenilor faţă de ele, „gradul de libertate” a
atitudinii omului faţă de ele, corelaţia cu alte norme etc.). Totodată, trebuie să subliniem că atâta
timp cât normele sociale nu sunt impuse de o putere sau autoritate organizată şi nu sunt însoţite de
măsuri coercitive sau de constrângere forţată din partea unor agenţi specializaţi, nu putem vorbi de
reguli juridice.
În acelaşi timp, este necesar să remarcăm faptul că în societatea totalitară au existat uneori
dificultăţi în asimilarea normelor juridice ca norme sociale. O schemă ideologică simplistă, plecând
de la teoria relaţiilor economice a lui K. Marx, decreta ca bază a societăţii relaţiile economice de
producţie, restul nefiind decât suprastructura. Dacă trebuie legislaţie, aceasta este necesară numai
pentru a satisface economicul, dar nu întregul economic, nu totalitatea acestor relaţii, ci numai
relaţiile „de producţie”, nu şi relaţiile de consum, nu şi acele relaţii economice care constau în
producţia de idei, în reproducţia forţei de muncă prin învăţământul de toate gradele, în reproducţia
stării de sănătate, în producţia de valori în toate ramurile culturii şi în toate domeniile, care
determină standarde de viaţă şi de civilizaţie a populaţiei.
De-a lungul timpului, această obsesie a primatului relaţiilor economice, din care pe planuri
derizorii se găseau cele amintite mai sus, au avut efecte nocive asupra ideilor de drept şi de justiţie.
Astfel, oamenii politici şi conducătorii administraţiei priveau cu dispreţ ideea că raporturile sociale
sunt raporturi de drept. Sub „tutela” dreptului se află însă toate domeniile sociale şi fireşte, cele
economice şi cele politice. Legea este cea care decide care sunt limitele în care poate să opereze
orice factor de conducere.
Abordarea ştiinţifică a proceselor care au loc în societatea contemporană, mai ales a celor ce
ţin de autoreglementarea existenţei sociale, are o mare importanţă pentru a informa la timp
legiuitorul despre normele sociale ce se formează în mod spontan în viaţa cotidiană. În ultimul timp,
s-a format un complex întreg de norme şi relaţii ale „justiţiei criminale”, care se ocupă de
soluţionarea contra plată a unor cauze ce au un caracter criminal, dar de multe ori şi non-criminal.
Deseori oamenii recurg la serviciul ei, din motiv că organele de ocrotire a normelor de drept nu pot
sau nu vreau să soluţioneze problemele stringente cu care se confruntă oamenii. Filosofia,
sociologia dreptului, etica îl pot ajuta pe legiuitor să supravegheze procesele spontane ale formării
normelor îndreptate împotriva dreptului cu scopul de a le aprecia din punctul de vedere al dreptului,
separând în cadrul lor normele cu caracter juridic, antijuridic şi neutre în raport cu dreptul. Aceste
informaţii pot avea o însemnătate deosebită pentru perfecţionarea legislaţiei cu scopul de a adopta
norme de drept care ar interzice şi contracara asemenea fenomene sociale negative.
Legiuitorul, remarcă foarte corect V. Nersesenţ, trebuie în mod obligatoriu să conştientizeze
faptul că pentru normele elaborate de el trebuie să fie propriu principiul egalităţii formale [326,

157
p.17-22], dar care, în virtutea unor cauze de ordin obiectiv sau subiectiv, nu e sancţionat de legiuitor
şi nu întotdeauna e valorificat în normele adoptate de către puterea legislativă. Acest lucru se
observă, mai ales, în cazul în care legiuitorii tratează problemele înlesnirilor şi privilegiilor. Este
necesar să remarcăm că principiul egalităţii formale, care trebuie să fie propriu oricărei norme
juridice, admite şi recunoaşte înlesnirile ca fenomen al dreptului, dar neagă privilegiile ca fenomen
îndreptat împotriva dreptului.
În prezent este necesar de a evalua nu numai eficienţa normelor de drept, dar şi de a spori
eficienţa altor norme sociale, a interacţiunii lor cu normele de drept. Aceasta va conduce la aceea că
nu se va înregistra micşorarea responsabilităţii membrilor societăţii pentru faptele şi
comportamentul lor, dar dimpotrivă, se va produce o atitudine mai activă a tuturor membrilor
societăţii faţă de norme şi faptele de încălcare a lor, spre creşterea responsabilitatea lor.
Destul de actuală este pentru noi problema compromisului juridic, care poate fi obţinut dacă
în norma de drept sunt într-o măsură egală luate în consideraţie toate interesele din sfera respectivă
a reglementării de drept, cu scopul ca nimeni să nu obţină privilegii faţă de alţii şi, realizarea unui
sau altui interes să nu producă prejudicii altor interese. Spre exemplu, oferind unor sau altor subiecţi
ai dreptului avantaje în favoarea altora în acele sfere ale activităţii lor în care ei pot soluţiona mai
lejer anumite obiective sociale importante, legiuitorul trebuie să coordoneze aceste drepturi prin
obligaţiuni suplimentare, ce vor fi echilibrate în mod semnificativ.
În anumite cazuri, adoptarea unor decizii juridice, în favoarea unor sau altor grupuri sociale,
trebuie să fie însoţite, nu numai prin înaintarea faţă de ele a unor cerinţe sporite, dar şi prin anumite
compensaţii pentru acei, interesele cărora pot să fie afectate în rezultatul deciziei în cauză. Un
exemplu elocvent, în această ordine de idei, a subestimării de către legiuitor şi de către structurile
puterii de stat a acestei logici a tratării problemelor sociale a devenit practica privatizării, în
rezultatul căreia o mică parte a societăţii a obţinut priorităţi enorme, care nu au fost echilibrate, cât
de cât, cu nişte cerinţe sporite faţă de noii proprietari şi cu compensaţii corespunzătoare în favoarea
celor lipsiţi de proprietate.
În statele cu un sistem democratic bine dezvoltat sunt elaborate structuri integre de
coordonare a intereselor sociale şi a soluţionării conflictelor sociale. Aceste mecanisme trebuie să se
fundeze pe principiile reprezentării în Parlament a intereselor sociale globale ale societăţii şi să
includă, în opinia noastră, următoarele criterii:
1) este necesar ca activitatea partidelor politice să fie îndreptată spre depistarea în diversele
interese de grup şi corporative ale societăţii civile a acelui început comun şi semnificativ, care poate
fi plasat la baza politicii statale şi a legislaţiei;

158
 2) tehnologia procesului electoral în cadrul căruia atenţia socială este canalizată spre
interesele sociale semnificative ale unor sau altor grupuri sau straturi ale societăţii să asigure
protejarea acestor interese de către partidele sau candidaţii respectivi;
3) procedurile parlamentare trebuie să asigure armonizarea întregului spectru de poziţii
social-politice existente în societate (audieri parlamentare, cooptarea părţilor interesate în grupurile
de lucru; expertiza socială, ştiinţifică şi departamentală etc.);
4) procesul de elaborare a legilor, care se finalizează cu adoptarea unui act legislativ, trebuie
să fie în stare să elimine tensiunea socială sau a diminua gradul de intensitate a ei. Acest model
democratic al procesului de elaborare şi consolidare legislativă a interesului transformator şi
adoptarea pe acest fundal a unei legislaţii ce va fi determinată din punct de vedere social trebuie să
devină viabil şi pentru Republica Moldova.
Aşa cum subsistemele sistemului social există şi se dezvoltă în interacţiune şi corelaţie
reciprocă, desigur că subsistemul dreptului există şi se dezvoltă în interacţiune şi conexiune
reciprocă variabilă cu alte subsisteme din societate: morala, economicul, politicul, teoria, arta etc.
În toate societăţile cu un sistem juridic dezvoltat, există anumite norme nejuridice cărora li
se acordă o importanţă majoră şi care, în pofida diferenţelor cruciale, au multe asemănări cu dreptul.
De foarte multe ori, vocabularul ce ţine de „drepturi”, „obligaţii” şi „îndatoriri”, utilizat pentru a
exprima cerinţele normelor juridice, are un adaos moral, care trebuie să exprime actele de abţinere
ce se conţin în aceste norme. În toate comunităţile, există o suprapunere parţială între obligaţiile
juridice şi cele morale în ceea ce priveşte conţinutul, deşi cerinţele normelor juridice sunt mai
precise şi îngrădite de excepţii mai detaliate decât omoloagele lor morale. Asemenea multor norme
legale, obligaţiile şi îndatoririle morale vizează, mai degrabă, situaţii care se repetă în mod constant
în viaţa unui grup, decât activităţi neobişnuite sau lipsite de continuitate. Ceea ce revendică aceste
norme este faptul că ele reprezintă nişte abţineri sau acţiuni simple, în sensul, că nu se cer calificări
sau ca omul să posede un intelect special pentru a le îndeplini. Obligaţiile morale, aidoma
majorităţii obligaţiilor juridice, sunt la capacitatea de înţelegere a oricărui adult normal. Ca şi în
cazul normelor juridice, conformarea este percepută ca o chestiune firească. În timp ce încălcarea
normei morale atrage după sine o cenzură serioasă, conformarea, asemenea supunerii în faţa legii,
nu constituie un prilej de laudă, cu excepţia cazurilor în care aceasta este marcată de
conştiinciozitate, tărie sau rezistenţă la ispită excepţionale. Se pot face diferite clasificări ale
obligaţiilor şi îndatoririlor morale. Unele aparţin anumitor funcţii sau roluri speciale permanente şi
relativ distincte, care nu sunt îndeplinite de toţi membrii societăţii. Pe de altă parte, există atât
obligaţii generale, pe care toţi adulţii normali le au în tot cursul vieţii (spre exemplu, de a se abţine
de la violenţă), cât si obligaţii speciale, pe care oricine le poate contracta prin faptul că a intrat în
relaţii speciale cu alţii (spre exemplu, obligaţia de a-şi respecta promisiuni sau de a plăti pentru

159
serviciile ce i se fac).
În lucrarea Sociologie juridică, N. Popa, I. Mihăilescu şi M. Eremia atrag atenţia asupra
delimitării ce trebuie făcută între fenomenele juridice şi fenomenele sociale care nu sunt generate de
vreo normă juridică: „Percepţia juridică a realităţii impune, ca un prim pas, identificarea
fenomenelor juridice, demarcaţie ce permite să stabilim nu doar domeniul de acţiune al dreptului în
societate, dar şi corelaţiile care se manifestă între drept şi alte sfere normative ce acţionează în
societate. Dincolo de spaţiul normativ juridic, se constituie alte componente ale normativităţii
sociale, iar pe de altă parte se derulează comportamente sociale ce nu interesează sfera normativă”.
[174, p.23]. Faţă de aceste distincţii şi în funcţie de criteriul juridicităţii, se poate realiza următoarea
distincţie: a) fenomene juridice; b) alte fenomene care implică normativitatea socială; c) fenomene
şi fapte sociale. Această clasificare ţine cont şi de locul şi rolul fenomenelor pentru organizarea de
drept a societăţii, de modul de impunere a comportamentelor în societate, de interesul pe care îl
reprezintă, de prezenţa sancţiunii şi tipul acestei sancţiuni, de finalitatea socială sau de scopul
evocat. Este important de relevat că fenomenele juridice comportă permanente interferenţe cu
celelalte fenomene sociale, u b i s o c i e t a s i b i i u s (unde este societate acolo este dreptul), că,
fără valorificarea acestor interferenţe, dreptul nu s-ar putea realiza deplin.
Între cele două norme – norma juridică şi norma socială - nu există raporturi de
supraordinare sau subordonare, ci, mai degrabă, putem vorbi de echivalenţa acestora, ambele fiind
pattern-uri ale gândirii umane. Normele juridice guvernează întreaga viaţă socială, în felul acesta
fiind ordonată întreaga existenţă socială. Ele sunt prezente la toate nivelurile societăţii, determinând
un anumit tip de conduită – z o o n p o l i t i k o n , aşa cum bine ilustra marele filosof antic Aristotel.
Fără această normă juridică, omul n-ar mai exista ca fiinţă socială şi, implicit, ca fiinţă raţională
superioară.
Un sistem juridic se caracterizează prin faptul că normele juridice noi pot fi introduse, iar
cele vechi - modificate sau anulate doar printr-un act deliberat, chiar dacă unele legi pot fi protejate
de modificări printr-o constituţie scrisă, care limitează competenţa legislativului suprem.
În opinia lui B. Förg „Relaţia intenţional-incorporabilă a normelor morale şi juridice se
reduce la: „normele morale se incorporează (integrează) în drept prin normele juridice. Cel mai
semnificativ exemplu în această privinţă este porunca biblică „să nu ucizi!”, care devine o parte
integrantă a dreptului. Totodată, încălcarea normelor morale este nu numai inoportună, ci şi conţine
un şir de interdicţii, ca şi inversul – executarea acestor norme este nu numai de dorit, ci şi o poruncă
(obligaţie, dispoziţie)” [94, p.15].
În antichitate, până la evul mediu, în general, normele morale, în multe privinţe erau
confundate cu normele juridice. Gândirea juridico-politică antică a fost preocupată în mod constant
de raportul drept-morală. Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincţie bine determinată între cele

160
două categorii de norme sociale, doctrina juridică romană, preocupată de perfecţionarea sistemului
juridic, a făcut paşi esenţiali în direcţia conceperii dreptului, independent de morală. C. Thomasius a
separat pentru prima dată dreptul de morală din punct de vedere teoretic. Apoi, problema s-a aflat şi
continuă şi astăzi să se afle în atenţia filosofilor. Im. Kant a avut o contribuţie deosebită la
investigaţia acestui fenomen, relevând caracterul absolut, aprioric al legii morale, relevată de
raţiunea practică în forma imperativului categoric. La dezvoltarea acestei probleme, considerată de
juristul german R. Jhering „Capul Horn” al teoriei şi filosofiei dreptului, iar de juristul român A.
Rava un „punct al furtunilor”, au apărut teze dintre cele mai diverse, mergând de la identificarea
naturii normelor juridice şi morale. G. Ripert consideră că „atâta timp cât legea este în vigoare, nu
trebuie să ne formulăm întrebări dacă ea corespunde sau nu unui ideal moral. În momentul în care
ea nu mai este conformă cu principiile morale, va cădea în desuetitudine. Între regula morală şi cea
de drept nici nu există deosebiri sub raportul domeniului de aplicare, al naturii şi scopului, motiv
pentru care criteriile moralei pătrund în drept destul de uşor, prin intermediul concepţiilor etice ale
legiuitorului sau chiar ale judecătorului” [191, p.24]. Celebrul jurist german H. Kelsen [130, p.7-19]
consideră că ştiinţa dreptului, ca „teorie pură” a dreptului, trebuie să facă abstracţie de influenţa
moralei, ca şi a politicii şi altor factori extrajuridici asupra dreptului.
În fapt, majoritatea juriştilor este de părere că între drept şi morală există o porţiune-tampon
între frontiere, dar, în acelaşi timp, şi o relaţie organică, foarte strânsă, fiecare păstrându-şi însă
identitatea. Sunt semnificative în această ordine de idei afirmaţiile: „Forţa dreptului se găseşte atât
în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală” [313, p.232-241], iar
pentru a aprecia juridic actele sociale, trebuie ca în prealabil să le apreciem, în opinia juriştilor ruşi
V. Bukreev şi I. Rimskii, din punct de vedere moral [262, p.174].
Investigând problema rolului principiilor morale în formarea dreptului şi relaţia dintre drept
şi morală, juristul român I. Dobrinescu şi juristul rus A.B. Vengherov au ajuns la concluzia că multe
dintre considerentele care au dus la stabilirea diferenţei dintre drept şi morală sunt relative. I.
Dobrinescu scrie în această ordine de idei că „dreptul şi morala au structură normativă identică şi
aceasta se poate deduce din afirmaţia că dreptul este un minim de morală şi din constatarea că nu
există enunţ moral care să fie denunţat ca drept, deşi uneori întâlnim enunţuri juridice în dezacord
cu morala” [67, p.96; 267, p.350-375].
Care sunt totuşi asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală? Problema în cauză i-a
frământat pe filosofii diferitor epoci, mai ales în epoca modernă, când s-a produs trecerea de la
reglementarea exclusivă a relaţiilor sociale prin intermediul normelor morale şi religioase la
reglementarea prin intermediul dreptului [vezi: 38; tema nr. 3, partea I]. Fără îndoială, atât dreptul,
cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Spre deosebire de drept, normele
morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele se pot deosebi, bunăoară, în anumite privinţe,

161
în funcţie de natura grupului social, a colectivităţii naţionale, sociale, religioase în care se manifestă.
Nu există valori morale absolute, susţine H. Kelsen [130]. În faze istorice diferite sau chiar în
aceeaşi epocă la clase, categorii sociale sau profesionale diferite există şi valori morale diferite,
uneori chiar opuse. Dreptul, la rândul lui, este şi trebuie să fie prin natura sa unitar, asigurând o
ordine juridică unică în societate, într-o ţară dată.
Normele morale au un caracter spontan în geneza lor, pe când normele de drept, cu excepţia
cutumei juridice, sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate. Din punctul de vedere al
sancţiunii, deosebirea este foarte mare, pentru că, în timp ce normele de drept pot să fie asigurate
prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca sancţiune oprobiul public, marginalizarea,
desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Aceasta nu înseamnă că sancţiunile morale sunt
lipsite de valoare. Eficienţa lor depinde de profilul moral al persoanei respective, care resimte mai
profund sau mai puţin intens şi, deci, cu eficienţă mai mare sau mai redusă această sancţiune.
Este de notat şi legătura strânsă dintre normele de morală şi religie. Practic, fiecare religie a
determinat formarea unei morale, sacralizând preceptele etice şi unele instituţii sociale, în special
cele cu privire la viaţa de familie. Dezvoltarea dreptului a dus, treptat, la desacralizarea şi laicizarea
instituţiilor, procesul fiind însă diferenţiat de la o religie la alta. Şi astăzi unele sisteme de drept,
cum este cel islamic bunăoară, sunt puternic influenţate de morala religioasă. Spre exemplu,
Coranul este atât „cartea sfântă”, cât şi „codul” juridic al popoarelor islamice.
Legătura dialectică, deloc de neglijat, între cele două fenomene sociale investigate decurge
şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală, cât şi
juridică. Spre exemplu, normele penale, care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de
viaţa, demnitatea, proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral.
Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea sa
morală.
Totodată, o înaltă moralitate în societate este un sprijin şi o chezăşie atât a elaborării, cât şi a
respectării normelor de drept, ea contribuind la o ordine de drept viguroasă, la statornicia legalităţii
în societate. Orice injustiţie este implicit amorală într-un stat democratic de drept.
Din această cauză nu este indiferent dacă în societate normele morale sunt respectate, dacă
educaţia morală a cetăţenilor este puternică şi dacă factorii educaţionali sunt eficienţi în activitatea
lor, deoarece aceasta contribuie, în acelaşi timp, şi la educaţia juridică a cetăţenilor. Însă cele două
sfere ale moralei şi dreptului nu se suprapun întru totul. Pe lângă un domeniu larg (este adevărat,
unde acţiunea lor coincide), există norme morale care nu au relevanţă juridică (spre exemplu,
relaţiile de prietenie sau relaţiile dintre soţi până la un punct), precum şi invers (spre exemplu, unele
norme cu caracter procedural, cele tehnice sau cele organizatorice).
Există deosebiri extrinseci dintre drept şi morală ce constau în aceea că dreptul este o formă

162
instituţionalizată a cerinţelor faţă de om şi se sprijină pe organele coercitive ale statului, iar
realizarea principiilor morale nu necesită existenţa unor astfel de instituţii oficiale. În cadrul
formelor neinstituţionale ale reglementării comportamentului uman nu există o separare certă a
subiectului şi obiectului cerinţelor. Morala se constituie pe relaţiile nemijlocite între oameni, iar
raportul juridic presupune existenţa unui mediator, a instituţiilor juridice.
Concomitent, există şi un şir de deosebiri dintre drept şi morală în ceea ce priveşte
conţinutul lor. Morala există în calitate de cod al regulilor nescrise, iar normele dreptului sunt
formulate într-o formă scrisă - legi, decrete, decizii judecătoreşti, contracte. Morala îşi formulează
cerinţele într-o formă abstractă: „să nu ucizi!”, „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui
tău!” [24, 20:13,16], iar dreptul conţine o formulă concretă a comportamentului şi a interdicţiei.
Normele moralei propun idealul comportamentului uman şi din această cauză morala se pare ruptă
de realităţile vieţii, cere, de multe ori, de a desconsidera personalul, egoismul, iar dreptul,
dimpotrivă, este absorbit de viaţă. Morala este adresată, mai ales, lumii intrinseci şi conştiinţei
omului, iar dreptul reglementează numai faptele oamenilor şi nu poate să se amestece în lumea lor
spirituală. Normele dreptului emană din egalitatea formală dintre oameni, care oferă posibilitatea de
a reglementa conflictele sociale din cadrul societăţii, iar morala nu recunoaşte acest principiu,
modul ei de abordare este orientat spre criteriul individual. În fiecare ţară există norme şi sisteme
morale diverse, iar dreptul este unic şi reglementează toate raporturile din acea ţară.
Desigur, pot apărea şi situaţii de opoziţie între unele norme ale dreptului şi cele ale moralei.
Astfel de situaţii îşi pot găsi rezolvarea în funcţie de natura şi caracterul acestei opoziţii. Într-un stat
de drept nu se poate să apară problema opoziţiei decât între unele norme, dar nu între dreptul şi
morala societăţii în cauză, situaţie care îşi poate găsi soluţionarea în procesul acţiunii forţelor
politice, în raportul lor cu puterea.
În general, sfera de acţiune şi de includere a moralei este mai extinsă, însă reglementarea
este mai puţin concretă decât cea a dreptului. Acest fapt nu justifică unele opinii care au existat în
teoria dreptului şi în filosofia juridică, mai ales în cadrul filosofiei şi jurisprudenţei ruse de la sf.
sec. al XIX-lea – încep. sec. al XX-lea, potrivit cărora „dreptul n-ar fi altceva decât un minim de
morală” [290, p. 349], necesară în societate.
În literatura de specialitate, spre exemplu la juristul rus V. Grafskii, se evidenţiază şi un aşa
aspect al analogiei dintre morală şi drept ca apartenenţa lor la sfera libertăţii [277, p.118]. Mai
corect, am putea să afirmăm că dreptul şi moralitatea reprezintă prin sine o anumită măsură a
libertăţii. Libertatea constituie scopul fundamental şi cea mai mare realizare a civilizaţiei umane la
diferite etape ale dezvoltării ei, care poate fi materializată prin intermediul a două forme
fundamentale – dreptul şi morala. În această ordine de idei, putem afirma cu certitudine că dreptul
reprezintă prin sine forma istorică, obiectivă şi necesară a libertăţii, iar morala, forma subiectivă a

163
libertăţii. Prin urmare, dreptul ajută la promovarea principiilor morale, dar şi morala îşi exercită
influenţa atât asupra elaborării dreptului, cât şi asupra aplicării lui.
Am sesizat deja că avem de a face cu o realitate ideală a normelor de drept în vigoare,
constituind sistemul de drept pozitiv, apoi o realitate a conduitelor concrete de conformitate cu
această idealitate. Trecerea de la realitatea ideală la acea efectivă are loc prin intermediul conştiinţei
juridice, fireşte, care dă astfel evoluţie ordinii de drept prin comportamentele subiective,
manifestate în raporturile juridice. Toate acestea sunt cuprinse în realitatea juridică. Dar există şi o
realitate ideală a normelor morale actuale, constituind sistemul moralei determinate, apoi o realitate
a conduitelor concrete de conformitate cu idealitatea morală, trecerea de la realitatea ideală morală
la cea efectivă are loc prin intermediul conştiinţei morale, desigur, care dă o desfăşurare ordinii
morale prin comportamentele subiective manifestate în relaţiile interumane, împreună circumscriind
realitatea morală. La fel, constatăm o realitate politică, una religioasă, alta economică, de fel
separate între ele, ci dimensionând dimpreună realitatea socială.
Spre exemplu, realitatea morală este impregnată în toate domeniile vieţii comunitare, a vieţii
personale, în politică, în ştiinţă, precum şi în diplomaţie, în artă, în viaţa cotidiană, de familie, în
şcoală. Dar este greu să găsim o faptă pur morală: furtul, spre exemplu, are nu numai semnificaţie
morală, ci şi juridică şi religioasă: e amoral, e infracţiune, e păcat. De aceea, observa T. Huszar,
„moralitatea nu reprezintă o sferă izolată a raporturilor dintre oameni: nu există practică morală
delimitată de practica omenirii” [118, p.195]. Un enunţ valoric normativ are o semnificaţie
cognafectiv-pragmatică, adică o singură semnificaţie cu trei dimensiuni. Vom spune că un enunţ
moral sau juridic are semnificaţie tridimensională morală sau juridică. Nu vom găsi nicăieri un
enunţ moral sau juridic cu una sau două dimensiuni, căci pragmaticul (utilizarea) devine absurdă,
susţinând că poate fi fără urmă de cunoaştere. De aceea, întemeierea enunţurilor valoric-normative e
complicată: ea solicită demonstrarea unei verosimilităţi utile asumate de subiectul lor. Astfel, ne-am
afla în spaţiul semnificaţiei valorizate de persoane care se întemeiază pe orizontul unei valabilităţi
sociale relative.
Totodată, este necesar să conştientizăm faptul că organizarea societăţii prin intermediul
dreptului se sprijină pe valorile consacrate de societate, dintre care dreptul recunoaşte unele ca fiind
valori juridice. Dreptul evocă metamorfoza valorilor sociale în valori juridice, dar consacră totodată
şi sistemul valorilor ce provin numai din sfera dreptului. Filosoful şi logicianul român I. Biriş
tratează problema valorilor juridice şi le împarte în valori cu funcţie de întemeiere, valori autonome
şi valori instrumentale [25, p.110]. Printre valorile întemeietoare (valori-scop), în gândirea juridică
contemporană apar, de regulă, trei valori ce folosesc construcţiei juridice: j u s t i ţ i a , s e c u r i t a t e a
j u r i d i c ă şi b i n e l e c o m u n (sau utilitatea). Valorile juridice satelite sânt: l e g a l i t a t e a ,
l e g i t i m i t a t e a , e c h i t a t e a , i m p a r ţ i a l i t a t e a , c l e m e n ţ a etc. Ele se întruchipează în

164
sistemul de legi, instrucţiuni de aplicare şi procedură, regulamente etc., pe care instituţii abilitate le
aplică nenumăratelor acte individuale sau colective, spre a evalua conformitatea sau
neconformitatea lor cu cadrul normativ în vigoare. Pentru a funcţiona, valorile juridice sunt
„incarnate” în chip relativ în normele juridice, din motiv că, nici în ansamblu, nici individual o
normă juridică nu indică total o valoare juridică, adică nu-i epuizează bogăţia de conţinut. În acelaşi
timp, este necesar să relevăm faptul că valorile juridice nu sunt singurele valori a căror
„substanţialitate” este angrenată de normele juridice, fiindcă normele juridice atrag în orbita lor şi
valori conexe celor juridice: valori morale, politice, economice, cognitive etc.
Totuşi, conform opiniei filosofului român al dreptului din perioada interbelică M. Djuvara
„ideea fundamentală care stă la baza dreptului este respectul demnităţii omeneşti, respectul omului
faţă de om, cu simpatia faţă de semeni, prin urmare respectarea tuturor drepturilor lui legitime,
adică a acelora care nu reprezintă încălcarea libertăţii celorlalţi” [66, p.78].
Am menţionat deja că numai normele juridice funcţionează cu validitate globală pentru
întreaga societate. Pentru celelalte norme sociale, domeniul de validitate este parţial, existând o
segregare a acestor norme în funcţie de tipuri de activităţi, grupuri sociale, tipuri de sancţiuni etc.
Unele grupuri sau indivizi acceptă valorile încorporate în anumite norme, alţii le por respinge.
Totodată, dacă normele de drept sunt create de către stat, normele morale se constituie în
procesul existenţei sociale şi reprezintă un produs al activităţii practice a oamenilor. Normele
morale poartă un caracter neoficial şi pentru crearea lor nu este necesară o autorizaţie din partea
statului. În acest context, este necesar să menţionăm că statul, într-un anumit mod poate să
influenţeze asupra formării normelor morale prin intermediul dreptului, politicii, ideologiei, mass-
media, însă această influenţă este indirectă, statul nu stabileşte în mod direct norme morale.
Dreptul se deosebeşte de alte norme sociale prin caracterul coercitiv, care este propriu numai
lui. Coercitivitatea, adică posibilitatea de a constrânge la îndeplinire, derivă din faptul că dreptul e o
limită, o frontieră între acţiunea mai multor subiecte. Trecerea acestei frontiere de către una din
părţi, implică posibilitatea celeilalte de a respinge invaziunea. Normei juridice îi aparţine (spre
deosebire de cea morală) să stabilească un raport bilateral, prin care obligaţiei unui subiect îi
corespunde facultatea unui alt subiect de a pretinde îndeplinirea obligaţiei. Dacă unul violează,
adică nesocoteşte această obligaţie, celălalt are posibilitatea de a respinge violarea. Se înţelege că
este vorba de o posibilitate juridică, posibilitate, care de fapt, ar putea face ca reacţiunea să nu se
exercite.
Prin faptul că dreptul e coercibil, spre deosebire de morală, unii savanţi au voit să atribuie
dreptului o mai mare perfecţiune. Conform acestei opinii, datoriile ar fi perfecte, tocmai fiindcă sunt
exigibile cu forţa. În timp ce datoriile morale ar fi imperfecte, fiindcă, dacă o datorie morală nu e
îndeplinită de bună voie, nu poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere. Faptul de la care pleacă

165
această opinie e sigur şi incontestabil, dar concluzia este inexactă. Atât dreptul, cât şi morala au
sancţiuni proprii şi deci sunt perfecte, fiecare în felul său. Dacă constrângerea e o sancţiune proprie
dreptului, morala are alte sancţiuni: înainte de toate, sentimentul de satisfacţie sau de remuşcare ce
urmează îndeplinirii sau nesocotirii datoriei morale, apoi sancţiunea opiniei publice, care, în fond,
nu e decât reflexul aceluiaşi sentiment de satisfacţie sau de remuşcare a conştiinţei individuale.
În acelaşi timp, nu toţi autorii, juriştii şi filosofii, au acelaşi punct de vedere conform nota
distinctivă a normelor de drept în comparaţie cu alte norme sociale o constituie coercivitatea lor.
Cunoscutul filosof rus I.A. Iliin scria că constrângerea statală, mai ales „măsurile de reprimare şi
răfuiala la care puterea de stat e impusă să apeleze, nu determină de loc esenţa statului” şi, în acelaşi
timp, caracterul dreptului. Conform opiniei lui, reprimarea statală nu este altceva decât
„manifestarea extrinsecă” a statului şi a dreptului. „Aceasta este o prejudecată proastă, o
neînţelegere periculoasă răspândită de oameni miopi şi superficiali” [290, p.258]. Profesorul francez
al dreptului S.L. von Wahlendorf susţine că ordinea juridică bazată pe violenţă este o „caricatură la
adresa dreptului”, din motiv că ordinea de drept autentică se sprijină „nu pe forţă, ci pe raţiune şi
conştiinciozitate” [213, p.46,47]. Remarcând unii „vectori” care impun dreptul în viaţa socială, E.
Speranţia sublinia că „principala forţă, forţa fundamentală a dreptului, este valabilitatea sa logică şi
obligativitatea sa morală. Tot ce se mai adaugă peste acestea cu frica, forţa sau interesul sunt simple
expediente cu eficacitate momentană, uneori foarte promptă şi energică, însă fără durabilitate. Ele
se aseamănă cu efectele medicinale ale narcoticelor, sediativelor, paliativelor, care influenţează
numai asupra simptomelor, dar nu înlătură efectiv boala” [219, p.389]. Noi nu punem la îndoială
faptul că coercibilitatea a fost şi rămâne un atribut al normelor de drept şi că prin aceasta ele se
deosebesc de alte norme sociale, însă nu trebuie să ne limităm numai la ea.
Valorile morale (binele, umanismul, fidelitatea, cinstea, echitatea, modestia, altruismul,
colectivismul etc.) „constituie un tribunal în faţa căruia intenţia şi acţiunea omenească trebuie să
răspundă. Ele însă nu au de dat nici o socoteală privind competenţa lor, nu recunosc nici o instanţă
deasupra lor. Ele apar „ca o instanţă ultimă, absolută şi autonomă”, remarcă juristul român Gh.
Boboş [32, p.30]. În sens contrar, non-valorile: răul, infidelitatea, necinstea, lăcomia, avariţia,
inechitatea, egoismul, laşitatea, minciuna, ura, intoleranţa, indiscreţia etc. circumscriu imoralitatea.
Ele există numai „prin raportare la valori şi ca un îndemn la apariţia sau constituirea lor în mijlocul
unei realităţi axiologic neutrale...(astfel) răul moral este realitatea care nu ţine seama de valoarea
omenească, ba chiar este realitatea care simte o satisfacţie diabolică de a înfrunta precara, fragila
valoare umană” [90, p.373-374].
Trebuie să remarcăm că atât normele juridice, cât şi normele morale caută a se întemeia pe
echitate şi a exprima valoarea de echitate. Aristotel spunea că justul şi echitatea sunt ambele
dezirabile, dar echitabilul este preferabil şi superior justului. Văzând în echitate realizarea deplină a

166
egalităţii, Aristotel o aprecia ca superjustiţie, pentru că ea încoronează justiţia cu blândeţea, omenia,
mila. În acest sens, Aristotel arată că „este echitabil a ierta slăbiciunile umane şi a privi... nu la
actele însele, ci la scopurile morale, nu la parte, ci la întreg, nu la ceea ce omul este acum, ci la ceea
ce a fost mereu sau în general” [13, p.34]. Dreptatea este valoare juridică, este dreptul în concept,
binele este valoarea morală, este morala în concept, pe când echitatea este conceptul sintetic al
binelui şi dreptăţii, este reperul suprem axiologic al celor două lumi. Dreptul nu urmăreşte binele
nemijlocit, aşa cum morala nu urmăreşte nemijlocit dreptatea, dar fiecare se orientează spre
conceptul celuilalt prin mijlocirea echităţii.
Aristotel s-a preocupat şi de problema dificultăţii aplicării legilor pozitive, având în vedere
caracterul lor general în cazuri concrete şi a indicat un corectiv rigidităţii justiţiei, echitatea, criteriu
de aplicare a legii pozitive, care permite a adapta la cazuri particulare, moderându-i rigiditatea.
„Sensul însuşi al echităţii constă în a corecta legea în măsura în care aceasta se dovedeşte
insuficientă din cauza caracterului ei prea general” [14, Cartea a V-a, Cap. 10, nr 6]. În această
ordine de idei, filosoful francez al dreptului Ph. Malaurie remarcă că „legile sunt formale, abstracte,
schematice, justa lor aplicare cere o anumită adaptare; această adaptare o constituie echitatea, care
poate să ajungă, în cazurile neprevăzute în mod expres de legiuitor, până la a sugera norme noi”
[142, p.39]. Normele juridice şi normele morale se adresează conduitei individului în raporturile
sale cu alţii. În unele cazuri, aceeaşi conduită poate fi calificată morală, alteori juridică, alteori şi
juridică şi morală, reieşind din puncte de vedere diferite. Mai trebuie să adăugăm că ambele tipuri
de normă comandă, constituie un imperativ. Acestea nu conduc totuşi la ideea confundării dreptului
cu morala, nici a derivării uneia din cealaltă.
În felul acesta, actele juridice pot, stabili de asemenea, norme de onestitate sau omenie care,
până la urmă, modifică şi înalţă morala curentă şi viceversa: reprimarea juridică a unor practici
considerate obligatorii din punct de vedere moral poate ştirbi senzaţia de importanţă a acestora şi,
astfel, statutul lor de morală. Totuşi legile pierd adeseori bătălia cu morala înrădăcinată, pe când o
normă morală continuă să fie în deplină vigoare alături de legile care interzic ceea ce porunceşte ea.
Pentru filosofii Greciei antice [105, p.7-25], valorile morale aveau o dimensiune dikeică,
normele juridice exprimând această dimensiune, din care rezultă că dreptul are o bază morală. La
romani dreptul pozitiv şi morala derivă dintr-un principiu natural. Cicero, spre exemplu, considera
că, întrucât justiţia nu decurge din forţa cuiva, ea are ca temei un principiu natural şi, fiind naturală,
e imuabilă şi necesară ca şi morala [53, p.376-377].
În epoca medievală, unde dreptul roman nu a încetat nici o clipă să existe, se argumenta că
dreptul pozitiv se întemeiază pe voinţa divină, iar norma juridică exprimă poruncile divine.
Încălcarea ei era considerată nu doar o dificultate faţă de forţele pământeşti, ci şi faţă de Dumnezeu.
Fapta ilicită era considerată un păcat, pedepsei terestre i se alătura cea cerească. Pe acest fundal,

167
condiţia morală se legitima ea însăşi în drept, morala luând forma unor dispoziţii de factură
universală, veşnică.
Odată cu dezvoltarea teoriilor asupra dreptului, investigaţiile ce ţineau de distincţia dintre
drept şi morală au devenit tot mai perseverente. Filosoful Cr. Thomasius făcea deosebire între
misiunea dreptului de a ocroti raporturile extrinseci ale indivizilor umani prin prescripţii ce
formează obligaţii perfecte şi sancţionabile şi misiunea moralei de a proteja viaţa intrinsecă a
indivizilor prin prescripţii ce formează obligaţii imperfecte şi negarantate. Cu toate că aceste
afirmaţii nu erau corecte, Giorgio del Vecchio, filosof al dreptului din Italia interbelică, s-a grăbit să
proclame ca „adevărată distincţie între drept şi morală” [101, p.96], cu care, din păcate, mulţi jurişti
şi filosofi sunt de acord şi astăzi. Dacă am fi de acord cu opinia lui Cr. Thomasius, ar însemna că
morala nu are ce căuta în raporturile extrinseci ale oamenilor, iar dreptul - în viaţa intrinsecă a lor,
ceea ce este o eroare. Se ştie că dreptul are atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă, iar morala
reprezintă nu numai idei şi valori subiective, care se pot materializa în acţiuni şi fapte în existenţa
socială. Tentativa de a exprima diferenţa esenţială dintre drept şi morală care afirmă că, în timp ce
normele juridice revendică doar conduita „extrinsecă”, rămânând indiferente la motive, intenţii sau
alte lucruri „intrinseci”, care însoţesc conduita, morala, dimpotrivă, nu revendică vreo acţiune
extrinsecă specifică, ci doar bunăvoinţă sau intenţii şi motive adecvate. Acest lucru este echivalent,
în realitate, cu afirmaţia surprinzătoare cum că normele morale şi juridice, înţelese corect, nu pot
avea niciodată acelaşi conţinut. Deşi afirmaţia conţine un dram de adevăr, ea este, în forma dată,
profund greşită, este, de fapt, o concluzie eronată din anumite caracteristici ale moralei si, în mod
particular, din anumite diferenţe dintre reprehensiunea morală şi sancţiunea juridică. Dacă cineva
face ceva interzis de normele morale sau nu reuşeşte să se conformeze cerinţelor acestora, faptul că
el a făcut acest lucru neintenţionat şi în pofida măsurilor de precauţie luate constituie o scuză din
punct de vedere moral, în timp ce un sistem juridic sau o cutumă pot avea norme de „răspundere
strictă”, în conformitate cu care cei care au încălcat norma neintenţionat şi fără „greşeală” pot fi
susceptibili de pedeapsă. Aşadar, este adevărat că, în timp ce în morală noţiunea de „strictă
răspundere” apare aproape ca o contradicţie de termeni, într-un sistem juridic ea este ceva ce poate
doar să fie deschisă pentru critică. Ceea ce însă nu înseamnă că morala include doar bune intenţii,
voinţă sau motive.
În acest argument confuz se regăseşte, deşi într-o formă caricaturală, ceva important -
sentimentul vag că diferenţa dintre drept şi morală e în raport de contrast dintre „caracterul
extrinsec” şi „caracterul intrinsec”. Argumentul se întâlneşte prea des în speculaţiile privind dreptul
si morala pentru a fi lipsit totalmente de fundament. Decât să-1 neglijăm, îl vom trata mai degrabă
ca un enunţ - compendiu al celor mai importante trăsături cardinale interconectate, care, luate
împreună, ne ajută să deosebim morala nu doar de normele juridice, ci şi de alte tipuri ale normelor

168
sociale.
E adevărat, însă, că în fapta morală, norma morală prestată nu se impune individului ca ceva
extrinsec şi străin lui, ci e cuprinsă în ea intrinsec, individul trăind valoarea din acea normă care îi
comandă din interior modul în care trebuie să acţioneze. Dreptul reglementează în mod deosebit
conduita extrinsecă a individului uman şi e interesat de intrinsecitatea lui numai şi numai dinspre
această conduită. Nu intenţiile morale sunt luate în seamă de drept, ci intenţiile morale care prind o
dimensiune juridică în faptele exteriorizate. Însă dreptul nu se dezinteresează de morală prin aceea
că, prin intermediul echităţii, caută binele, acţionând spre concordarea extrinsecului cu intrinsecul,
pe când morala acţionează spre concordarea intrinsecului cu extrinsecul individului, întru aceeaşi
echitate. În acest sens, Giorgio del Vecchio şi Paul Roubier considera dreptul o etică obiectivă, iar
morala - o etică subiectivă [101, p.204; 198, p.243].
Dreptul pozitiv în argumentările din practica judiciară, relative la elementul intenţional, la
viciile de consimţământ ori la buna ori reaua credinţă, nu ar dobândi semnificaţie reală, dacă nu ar
ţine seama de viaţa intrinsecă a individului. Răspunderea juridică nu operează fără responsabilitatea
individului, iar individul are responsabilitate numai în condiţiile constituirii sale ca personalitate,
adică un cineva conştient de sine.
Relaţiile dintre drept şi morală sunt aşa de strânse şi necesare, încât ambele aceste categorii
au esenţial acelaşi grad de adevăr, aceeaşi valoare. Atât dreptului, cât şi moralei trebuie, în mod
logic, să li se atribuie acelaşi caracter de absolutism sau relativitate, de naturalitate sau arbitrar. O
contradicţie sau o nepotrivire sub acest aspect nu e posibilă, fiindcă în ambele e vorba de norme ale
acţiunii, care se presupun şi se întregesc reciproc şi au un fundament unic.
Adevărata distincţie dintre drept şi morală se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor
două categorii. Morala impune subiectului o opţiune între acţiunile pe care le poate îndeplini, ea se
referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a aceluiaşi subiect. Dreptul, în schimb,
confruntă o acţiune cu alta, provenind de la subiecte diferite. Acest caracter diferenţial îl exprimăm
spunând că morala este unilaterală, iar dreptul este bilateral. De fapt, dreptul pune întotdeauna faţă
în faţă cel puţin două subiecte şi fixează pentru amândouă o normă, în sensul că ceea ce este posibil
pentru o parte nu poate fi împiedicat de cealaltă parte.
Alt caracter diferenţial, care se deduce, de asemenea, din poziţia logică diversă a celor două
categorii etice, este că dreptul e mai bine determinat decât morala. Dacă dreptul e o linie de hotar, în
el sunt inadmisibile incertitudinile. Morala, în schimb, trăieşte mai cu seamă în conştiinţa
individuală şi, prin urmare, se găseşte, pentru a spune astfel, într-o stare difuză şi nu are voie să fie
formulată şi fixată în coduri, ca dreptul. Acesta constituie, sub un anumit aspect, coloana vertebrală
a Eticii, adică fixează principiile care au o valoare fundamentală pentru viaţa socială. Se ajunge
astfel că elementele esenţiale ale Eticii obţin o consistenţă juridică, cele mai puţin importante rămân

169
sub forma morală, mai vagă, mai puţin determinată. Juristul G. Jellinek [283, p.118] şi alţii au vrut
să exprime acest caracter prin fraza că dreptul e un „minimum etic”, adică are numai atâta Etică, cât
e indispensabilă vieţii sociale. Alţi filosofi şi jurişti, printr-o frază şi mai sonoră, au spus că dreptul
este „precipitatul istoric al moralei”. Mai simplu, se poate spune că dreptul este partea eticii care
stabileşte temeiurile de coexistenţă între mai mulţi indivizi, de aceea, fără drept nici nu s-ar putea
închipui o societate.
În societatea contemporană o mai mare popularitate o obţin acele norme de drept, care
emană din echitatea morală şi au scopul de a asigura o anumită echitate şi egalitate socială şi
economică a oamenilor. În această ordine de idei, în prezent, este apărată teza despre necesitatea
garanţiilor dreptului la muncă, la studii, la standarde unice de viaţă. Această problemă este destul de
actuală şi pentru Republica Moldova. Într-adevăr, standardele corespunzătoare ale deservirii
medicale şi posibilităţile de instruire trebuie să aparţină fiecărui copil prin naştere. Din păcate,
realitatea nu este aşa şi posibilitatea societăţilor de a atinge aceste scopuri în diverse ţări este
diferită. În afară de aceasta, amplificarea exagerată a momentului egalitar-nivelator al normelor de
drept şi atribuirea responsabilităţii din partea statului pentru materializarea acestor norme, societatea
riscă să piardă măsura necesară a libertăţii, oamenii îşi limitează posibilităţile lor social-economice.
Investigând problema relaţiei etică-drept, Al. Sava [208, p.53-55] a scos la iveală un şir de
probleme destul de actuale şi stringente pentru activitatea legislativă din Republica Moldova. Într-
adevăr, ideologizarea masivă a societăţii, limitarea accentuată a accesului la cultura universală şi la
valori promovate de ţări cu tradiţie democratică, crearea de avantaje celor care au servit regimul
totalitar a dus la aceea că ideologia în acest mod practicată a ajuns să se substituie oricărei morale.
În consecinţă, a apărut o moralitate dublă, care continuă să afecteze în mod grav condiţia umană şi
în prezent. Toate acestea s-au imprimat zeci de ani în mentalitate, judecată, în raţionament,
transformându-se în conduită, ce afectează într-un grad înalt capacitatea de a delimita binele de rău.
Prin urmare, este absolut greşită instalarea în funcţii de comandă şi, implicit, apelarea la elaborarea
noilor legi la persoane al căror sistem de valori etice a fost şi este influenţat de o asemenea
metamorfoză.
Aşadar, în procesul elaborării normelor juridice este necesar de a ţine cont de faptul că
normele de drept îşi relevă ineficienţa, mai devreme sau mai târziu, dacă nu intră în concordanţă cu
o moralitate corespunzătoare, care să-i asigure impactul real şi aşteptat la nivelul conştiinţei
individuale a fiecărui om. În pofida faptului că în perioada de tranziţie dreptul determină morala,
totuşi, prin legile adoptate, trebuie să recunoaştem, treptat, rădăcinile fireşti ale codului moral, ale
valorilor morale general-umane care au fost atâta vreme calomniate, negate şi deformate în mod
conştient de către regimul totalitar. Prin urmare, un imperativ al timpului constă în necesitatea
implementării în conţinutul normelor de drept a unor dimensiuni morale.

170
 Filosofii au constatat faptul că legile juridice se schimbă odată cu sistemul politic, dar
moralei îi este caracteristică o „întârziere” specifică, o inerţie, datorită facultăţilor psihicului uman.
Este evident că inerţia ce este proprie moralei are repercusiuni negative asupra desfăşurării şi
normalizării vieţii sociale, întrucât individul nu este întotdeauna dispus şi gata să accepte ritmul
schimbărilor şi, în general, aproape tot ce ţine de noile condiţii şi structuri ale existenţei sociale. Tot
timpul, noul apare şi se prezintă prea accidentat şi psihicul, în primul rând, tinde să-l identifice cu
ceea ce a fost asimilat şi învăţat zeci de ani ca fiind dăunător naturii umane. Din această cauză, un
şir de legi bune care sunt identice cu structurile democratice, de multe ori, apar pe un fond de
neîncredere, oamenii au anumite suspiciuni faţă de ele. Cu timpul însă, datorită respectului pentru
norma scrisă şi apărată de puterea de stat, are loc o conexiune inversă, o influenţă hotărâtoare, pe
care morala o recepţionează de la sistemul de drept. Din această cauză, în perioada de tranziţie de la
sistemul totalitar la cel democratic, dreptul determină morala şi nu invers, însă morala trebuie să
aibă o influenţă inversă, activă asupra dreptului.
În încheiere, ţinem să menţionăm următoarele:
- normele sociale pot deveni un mecanism eficient de reglementare a comportamentului
personalităţii cu condiţia ca ele să fie reflectate în conştiinţă şi să fie asimilate până la acel grad ca
să se transforme în tradiţii, într-un stimulent al structurii afectiv-volitive a conştiinţei personalităţii,
care îi va permite să-şi asigure acţiunile ca ele să corespundă acestor norme;
- în privinţa obiceiului ca tip specific al normelor sociale, trebuie să remarcăm: originile
acestui tip de norme sociale se trage încă din preistoria comunităţilor umane, fiind reguli spontane,
care, prin repetare, fixează experienţe comportamentale, care se transformă în deprinderi generale
de viaţă şi activitate, în obişnuinţă;
- odată cu apariţia şi dezvoltarea statului, o parte din normele obiceiului au fost preluate şi
consacrate de stat ca norme de drept. Apare, astfel, distincţia între obiceiul nejuridic şi obiceiul
juridic, care poartă denumirea de cutumă. Prin urmare, „obiceiul” transformat în normă de drept de
către puterea publică devine cutumă şi obţine un caracter general-obligatoriu;
- în ceea ce priveşte normele de convieţuire, normele prin care se exprimă atitudini şi
comportamente precum: de buna-cuviinţă, politeţe, curtoazie, cordialitate, de prietenie reciprocă,
ele n-au forţă de impunere fără reglementări juridice (eficienţa normei de convieţuire se fundează pe
motivaţia morală şi libertatea subiecţilor de a se conforma sau nu acelei reguli);
- religia în calitate de sistem de reglementare socială a comportamentului uman reprezintă
un factor eficient ce determină conduita omului. Normele fixate în textele religioase constituie un
factor eficient al reglementării relaţiilor sociale şi servesc pentru definitivarea lor;
- dreptul şi morala sunt nişte noţiuni care se completează reciproc, de care depinde în mare
măsură starea legalităţii şi ordinii de drept într-un stat sau altul, nivelul culturii, conştiinţei şi al

171
civilizaţiei juridice a societăţii şi a cetăţenilor ei. Starea moralităţii poate să acţioneze în mod
nemijlocit asupra formării şi acţiunii dreptului, asupra calităţii şi eficienţei lui;
- interacţiunea dintre normele morale şi cele de drept se manifestă prin influenţa lor
reciprocă, care contribuie la progresul relaţiilor morale şi cele de drept, care sporeşte potenţialul
reglementativ al normelor de drept. Între drept şi morală întotdeauna au existat şi continuă să existe
anumite contradicţii, din motiv că cumularea eticului cu juridicul a fost şi este o problemă destul de
dificilă. Tendinţa fundamentală a corelaţiei dintre drept şi morală se caracterizează prin faptul că
astăzi dreptul din ce în ce mai mult înlocuieşte morala, ceea ce constituie un factor pozitiv, însă
dreptul trebuie să conţină în acest caz cât mai multă moralitate, să fie elaborate legi care s-ar funda
pe moralitate, ca ele să fie elaborate de legiuitori cu o moralitate înaltă;
- normele juridice poartă un caracter general şi impersonal. Regula de conduită prescrisă de
norma juridică este una tipică, un model, un standard al unui „tip” generic de conduită în care
dispoziţiile, drepturile şi obligaţiile prescrise de normă au aplicabilitate repetată, la un număr
nelimitat de persoane şi pentru toate situaţiile de acelaşi gen. Astfel, norma juridică devine etalon,
criteriu unic de îndrumare şi apreciere a conduitei cetăţenilor, în funcţie de care o anumită conduită
este considerată ca fiind licită sau ilicită. Ele exprimă concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine,
disciplină - formulate în funcţie de un sistem de valori. Întrucât normele protejează valori, iar
sistemul de valori prezintă o anumită evoluţie, este necesar ca şi ele să-şi modifice conţinutul în
funcţie de dinamica sistemului axiologic.
După ce am relevat tipurile fundamentale de norme sociale comportamentale şi valenţele
lor nomologice, în capitolul care urmează ne vom referi la normele acţionale şi organizaţionale şi
vom elucida locul şi rolul lor în funcţionarea şi dezvoltarea durabilă a societăţii.

172
 Capitolul al IV-lea
ROLUL NORMELOR ACŢIONALE ŞI ORGANIZAŢIONALE ÎN
FUNCŢIONAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A SOCIETĂŢII
IV.1. Locul normelor în administrarea şi structurarea relaţiilor sociale
Normele sociale acţionale şi organizaţionale reprezintă o formă deosebită a funcţionării,
exprimării şi a organizării relaţiilor sociale, care obţine, în cadrul lor, o existenţă specifică din motiv
că, prin intermediul lor, în opinia filosofilor ruşi V. Beleaev şi Ă. Korotkov, structura relaţiilor
sociale din „sistem în sine” se transformă într-un „sistem pentru noi” [a se vedea: 255, p.32]. Prin
urmare, este necesar ca norma socială să fie definită ca un fenomen specific, ce este depistat în mod
subiectiv, reflectat şi transformat în conformitate cu necesităţile sociale. Prin norme, structurarea
relaţiilor sociale este strict determinată şi, totodată, normelor le este caracteristic caracterul abstract,
simplitatea relativă şi comunitatea. Aspectele în cauză ale normelor sociale pot fi examinate drept
principii ale structurării normative a relaţiilor sociale.
În procesul evoluţiei istorice a existenţei sociale, are loc elaborarea normelor sociale în
calitate de mecanisme socioculturale specifice ale reglementării relaţiilor sociale, ale dirijării
acţiunilor subiective şi a conduitei, a înlăturării indeterminării statistice a structurii sociale în lupta
cu entropia sistemică sau cu dezorganizarea.
Există, în opinia lui V. Plahov, la care ne raliem şi noi, un principiu general al conexiunii
sistemice între structura socială şi norma socială - calitatea şi cantitatea structurii se află într-o
dependenţă nemijlocită de particularităţile calitative şi cantitative ale normelor sociale, care sunt
determinate, la rândul lor, de activitatea subiectivă corespunzătoare, de activitatea normativă de
creaţie, ce poate fi definită drept o activitate a subiectului în vederea înlăturării entropiei din
sistemul de relaţii sociale [337, p.178]. Astfel, structura socială reprezintă, într-un anumit sens,
sistematizarea normativă a relaţiilor sociale şi gradul de structurare socială se evaluează prin
definitivarea normativă a relaţiilor sociale.
Geneza normelor sociale este determinată, în ultimă instanţă, de necesităţile sociale şi are
două aspecte ale investigării: social-istorică – din punctul de vedere al dezvoltării istorice a
normelor sociale şi a relaţiilor normative pe parcursul evoluţiei formei sociale a dezvoltării materiei
şi, constructiv-sistemică – din punctul de vedere al conlucrării normelor în procesele sistemice de
creaţie care se produc în relaţiile sociale.
Spre deosebire de „starea de natură”, prosocială a dezvoltării lumii materiale, unde
sistematizarea proceselor se efectuează în mod spontan, orbeşte, în urma acţiunii legilor naturale şi
a mecanismelor sistemice intrinseci, în societate, organizarea relaţiilor sociale este legată, în mod
direct sau indirect, de activitatea conştientă a oamenilor şi depinde, într-un anumit mod, de ea. După
173
cum consideră V. Plahov, la a cărui opinie noi ne raliem, se pot stabili trei tipuri de organizare a
relaţiilor sociale în sistemul social [337, p.178-179]. P r i m u l t i p reflectă sistematizarea ce se
definitivează în sistemele sociale în urma acţiunii unor mecanisme sistemice intrinseci şi, din
această cauză, acest tip al structurării, după geneza sa, este asemănător cu configurarea legăturilor
sistemice şi a proceselor din natură la diferite niveluri ale evoluţiei ei. Celelalte două tipuri de
organizare a relaţiilor sociale au ca izvor diverse activităţi de ordin subiectiv, însă ele se deosebesc
în mod substanţial, din motiv că sunt nişte produse specifice ale acestei activităţi subiective. A l
d o i l e a t i p de organizare a relaţiilor sociale se afirmă în conformitate cu scopurile şi planurile
subiective şi se manifestă, de multe ori, ca un rezultat bine programat al unei activităţi subiective
organizaţionale adecvate. El este un produs specific al activităţii conştiente care se realizează pe
baza unui scop bine determinat. T i p u l a l t r e i l e a al organizării, cu toate că îşi are izvorul în
activitatea subiectivă, totuşi apare în calitate de produs indirect, accesoriu, fiind determinat în
anumite cazuri, de procesele sistemice intrinseci.
Pentru a funcţiona în mod adecvat, este necesar ca societatea să impună membrilor săi, pe
lângă drepturile pe care le au, şi anumite obligaţiuni. Respectarea voluntară a acestora reprezintă
premisa unui consens social minimal, care constă în acordul, explicit sau implicit, între membri
asupra necesităţii îndeplinirii unor scopuri colective cu caracter general prin mijloace legitime.
Am constatat deja că normele sociale şi administrarea socială sunt strâns legate între ele: în
anumite circumstanţe, norma socială apare în calitate de factor determinant al conţinutului şi
caracterului procesului de administrare, al programului „tehnologic” şi „operaţional” (contribuţia
normelor la administrarea socială va fi directă, iar administrarea va deveni normativă); concomitent,
normele sociale sunt prezente în multiplele verigi ale procesului sistemic specific, formând baza lui.
În relaţiile de administrare, normele sociale sunt un mijloc al structurării, reglementării şi
sistematizării vieţii sociale. Momentul iniţial al administrării, în ciclul administrativ, este
definitivarea şi clarificarea scopului. În această ordine de idei, V. Plahov, constată că apare în mod
inevitabil, problema corelaţiei scopurilor administrării cu normele sociale [337, p.203]. Pentru a da
un răspuns concret la această întrebare este necesar de a cerceta următoarele variante posibile:
1) dacă normele sociale sunt în calitate de scopuri ale administrării sau alcătuiesc conţinutul
lor;
2) dacă scopul complex sau „trunchiul scopurilor” conţine în calitate de parte componentă
unele sau altele formaţiuni normative;
3) dacă scopurile administrării sunt definitivate din punct de vedere normativ;
4) dacă scopul administrării este determinat de normele sociale complet sau parţial dintr-o
anumită parte.

174
 O etapă importantă a ciclului administrativ este adoptarea deciziei de administrare, care,
conţine în mod obligatoriu, o dispoziţie mai mult sau mai puţin imperativă, generală şi necesară.
Etapa finală a ciclului administrativ, în opinia economiştilor H. Harrington şi J. Harrington,
este evidenţa şi controlul executării deciziei de administrare [a se vedea: 106, p. 54]. În acest caz,
intră în acţiune un întreg sistem de criterii sociale, printre care un loc important îl ocupă normele
sociale – etaloanele sociale legiferate, standardele, principiile, dispoziţiile. Controlul executării
deciziei de administrare, faptul dacă ele corespund normelor, se efectuează din două părţi: extrinsec
- din punctul de vedere al corespunderii realizării deciziei cu normele sociale existente: legile,
deciziile, standardele acceptate etc. şi intrinsec – din punctul de vedere al realizării efective a
deciziei-normă, planului-lege etc.
În măsura în care ciclul administrativ este după natura sa normativ, este influenţat şi
condiţionat de normele sociale, ele determină conţinutul şi caracterul administrării. Reieşind din
conţinutul procesului de administrare, putem conchide că dirijarea reprezintă adaptarea sistemului
de administrare la dispoziţiile normelor sociale.
În continuare, este necesar de să ne referim la aportul direct al normelor sociale la
administrare, care sunt în stare să determine conţinutul şi caracterul ei. Aceasta ne arată că
administrarea reprezintă prin sine procesul de a aduce sistemul care este administrat în conformitate
cu dispoziţiile normei sociale. Totodată, caracterul normelor determină, într-un anumit sens, şi
caracterul administrării: normele elaborate în mod instituţional necesită pentru exercitarea lor,
crearea unor instituţii speciale ale administrării, iar normele neinstituţionale funcţionează în mod
spontan fără intervenţia unor astfel de instituţii. În afară de aceasta, asupra caracterului
administrării, o influenţă deosebită o are şi duritatea sau difuziunea, determinarea sau
indeterminarea, lipsa de personalitate sau personificarea normelor sociale.
Administrarea normativă semnifică, într-un anumit sens, interdicţia manifestărilor
asistemice şi asociale, din motiv că ea este îndreptată spre limitarea diversităţii statistice a relaţiilor
sociale şi spre eliminarea indeterminării, care apare, în mod inevitabil, în legătură cu aceasta, în
comportamentul şi în activitatea subiectivă a omului. Graţie administrării normative, este posibil de
a păstra organizarea sistemului de relaţii sociale. În această situaţie, administrarea normativă în
calitate de proces legitim, se contrapune administrării sociale, care se efectuează în baza şi prin
intermediul formelor „receptorice”, adică a prescripţiilor tactice de tipul comenzilor, ordinilor etc.,
care sunt în stare nu numai să sporească organizaţia socială, dar şi să introducă în ea elementele
haosului, asimetriei, întâmplării, adică ale dezorganizării [vezi: 349, p.193-196]. Asemenea
fenomene s-au manifestat plenar în societatea totalitară, unde, în pofida faptului că era utilizată în
mod excesiv, forţa coercitivă a statului, administrarea normativă nu a fost la nivel.

175
 Situaţiile gnoseologice de genul întâi şi doi evidenţiate anterior ne oferă posibilitatea de a
rezolva corect problema cu privire la momentele creative ale administrării normative. Dacă
administrarea normativă se efectuează în situaţia gnoseologică de genul întâi ea include în structura
sa drept element necesar creaţia normativă şi se distinge printr-un caracter constructiv.
Concomitent, în situaţia gnoseologică de genul al doilea administrarea poartă un caracter executiv.
Prin urmare, este necesar de a face o distincţie certă între administrarea normativă şi reglementarea
normativă. Prima este mai largă ca volum, căci include atât acţiunea de creare a normei, cât şi
acţiunea de realizare a ei prin intermediul diverselor influenţe administrative. Reglementarea
normativă este o acţiune în concordanţă cu norma care se poate produce în mod voluntar sau
coercitiv.
Am sesizat deja că administrarea normativă poate fi instituţională şi neinstituţională. Pentru
cea i n s t i t u ţ i o n a l ă este caracteristic un scop bine definit, conştiinciozitatea, caracterul planificat,
care este realizat prin intermediul unor mecanisme sau instituţii specializate cu caracter statal.
Simultan, pentru acest tip de administrare, este caracteristic un grad înalt de determinare, ea înclină
deseori spre forme dure de administrare socială, se bazează pe coerciţie şi se manifestâ frecvent prin
forme autoritare.
Administrarea n e i n s t i t u ţ i o n a l ă , care se efectuează prin intermediul obiceiurilor sau
tradiţiilor, prin interacţiunile reciproce dintre indivizi, prin contribuţia acestora la viaţa colectivă,
prin opinia publică, este mai îngăduitoare, amorfă, indeterminată, nu posedă frontiere sociale certe
în spaţiu, şi timp. În cadrul administrării neinstituţionale, destul de cert, se manifestă caracterul
statistic al proceselor sociale sistemice, iar, în unele cazuri, ea se poate materializa similar
proceselor „orbeşti”, ce au loc în natură. Administrarea instituţională, în comparaţie cu cea
neinstituţională, poate să se constituie nu numai ca ceva conştient, cu un scop bine determinat,
planificat, dar şi în mod spontan. De obicei, administrarea neinstituţională se bazează pe un caracter
voluntar, pe recunoaşterea autorităţii normelor şi pe acţiunea mecanismelor social-psihologice ale
comunicării – imitare, contaminare etc. Una din formele specifice ale administrării neinstituţionale
este supunerea comportamentului subiectiv opiniei publice.
Un rol important în administrarea neinstituţională, în opinia eticianului rus Iu. Popov, îl
joacă şi n o r m e l e c o r p o r a t i v e adoptate de către asociaţiile obşteşti, colectivele de muncă,
uniunile antreprenorilor, instituţiile de învăţământ [vezi: 339, p.107-120], care sunt un tip specific al
normelor cu caracter acţional şi organizaţional. O mare parte din normele corporative sunt reguli cu
caracter organizatoric. Ele vizează comportamentul şi relaţiile dintre oameni în interiorul unor
asociaţii, consolidează ordinea formării, structurării şi funcţionării corporaţiilor. Concomitent, ele
stipulează drepturile, obligaţiunile, responsabilitatea, corelaţia dintre membrii acestor corporaţii.
Normele corporative sunt stabilite de către asociaţie şi exprimă interesele membrilor ei, fiind

176
respectate în virtutea raţionalităţii, echităţii acestor prescripţii. În acelaşi timp, încălcarea normelor
corporative duce la aplicarea unor sancţiuni care sunt stipulate de către statutul corporaţiei în cauză.
Normele corporative ce se conţin în statute şi regulamente nu trebuie să contravină normelor morale
şi dreptului pozitiv. Din această cauză, organele statului trebuie să asigure caracterul legitim al
elaborării şi legalitatea acţiunilor normelor corporative [324, p. 48-49]. Principiile morale, normele
moralităţii, conştiinciozitatea şi responsabilitatea membrilor asociaţiilor corporative trebuie să
determine ordinea activităţii lor vitale.
În condiţiile economiei de piaţă, un rol deosebit, în opinia economistului român I.A.
Gheorghe, îl exercită legile şi n o r m e l e e c o n o m i c e [vezi: 99], care reglementează relaţiile
dintre ramurile industriei, agriculturii, sferei de deservire şi comerţului. În ultimul timp, în literatura
de specialitate consacrată normelor sociale, o deosebită atenţie este acordată normelor economice
[vezi: 79, p.99-117; 109, p.36-53; 214, p.113-140]. Spre exemplu, J. Elster analizează locul şi rolul
normelor de consum, de distribuţie, al celor ce reglementează utilizarea banilor, de recompensă etc.
[79, p.101]. Ştiinţa economică, prin normă înţelege un regulament, o ordine obligatorie recunoscută,
o măsură instituită, o mărime sau o valoare medie. Economia de piaţă reprezintă un sistem al
relaţiilor şi proceselor economice, ce se autoreglementează, ceea ce duce la sporirea eficienţei
legilor şi a normelor economice. Totodată, statul trebuie să stimuleze dezvoltarea economiei, să
asigure menţinerea stabilităţii social-politice a societăţii, sporirea nivelului de viaţă a populaţiei. Din
această cauză, statul trebuie să apere ordinea stabilită a antreprenoriatului liber, să ia măsuri pentru
prevenirea reducerii producţiei, crizei vieţii economice, creşterii şi consolidării economiei în baza
realizărilor ştiinţei, tehnicii, tehnologiilor avansate. Concomitent, statul trebuie să contracareze
criminalitatea economică organizată şi corupţia, cu scopul de a consolida democraţia şi legalitatea.
Prin urmare, în condiţiile economiei de piaţă, sistemul normelor economice, al normativelor
funcţionează într-o unitate dialectică cu normele de drept.
Un rol deosebit, în condiţiile actuale ale crizei ecologice globale, îl au normele cu caracter
acţional ce ţin de raporturile omului cu natura (ecologice). Prin noţiunea „normă ecologică”,
ecologul moldovean A. Capcelea înţelege stabilirea de către organele de resort a normativelor
ecologice în corespundere cu legislaţia în vigoare [35, p.75]. N o r m e l e e c o l o g i c e sunt
structurate în diferite tehnologii de acţiune la nivel ecosistemic care iau în consideraţie
particularităţile actuale ale impactului producţiei materiale asupra mediului ambiant. Scopul acestei
activităţi constă în asigurarea securităţii producţiei, a produselor şi a serviciilor pentru mediul
înconjurător, sănătăţii şi bunurilor oamenilor; a calităţii produselor, a serviciilor în corespundere cu
nivelul dezvoltării ştiinţei, a tehnicii şi a tehnologiilor; a unificării măsurărilor; a economiei
resurselor; a securităţii obiectivelor economice, ţinând cont de riscul apariţiei catastrofelor naturale
şi industriale, a altor situaţii excepţionale.

177
 Aşadar, administrarea instituţională este fondată pe autoritatea puterii, în timp ce
administrarea neinstituţională se sprijină pe autoritatea morală. Acceptând, în anumite cazuri
coerciţiunea, ea, spre deosebire de administrarea instituţională, care se sprijină pe forţă, pe aparatul
represiv al statului, este legată de mecanismele psihice ale conformării subiectului cerinţelor
sociale.
În acelaşi timp, administrarea normativă, indiferent de faptul dacă este instituţională sau
neinstituţională, are un caracter personificat sau anonim. Însă, spre deosebire de administrarea
neinstituţională, în condiţiile căreia lipsesc frontierele genezei şi ale procesului de funcţionare a
normelor, administrarea instituţională, în anumite cazuri, se compune din activitatea legislativă şi
administrativă propriu-zisă. Ambele forme sunt destul de autonome, independente una de alta,
forma instituţională a genezei normelor poate să se transforme, în mod dialectic, în forma
neinstituţională de funcţionare, dezvoltare, acţiune şi, viceversa, normele care s-au format în mod
spontan pot, în anumite condiţii, în procesul funcţionării şi dezvoltării lor, să obţină o asigurare
instituţională. Sunt posibile şi alte variante, de exemplu, apariţia şi funcţionarea normelor sociale
concomitent conform celor două tipuri – instituţional şi neinstituţional. Aşadar, în pofida
specificului genezei şi funcţionării normelor sociale, ele sunt într-o conexiune dialectică. În cazul în
care în administrarea instituţională ele acţionează relativ independent, această administrare se
divizează în activitate legislativă şi administrativă.
Instituţia administrării normative are scopul de a asigura nu numai procesele formării
normelor sociale de specialiştii în domeniu: jurişti, eticieni, economişti, ecologişti etc. - dar şi
transformarea acestor norme în relaţii reale şi conduită umană. Metodele şi formele elaborării şi
adoptării normelor şi realizarea lor pot fi diverse. Unele includ atât acţiunea fizică, cât şi cea
psihică, atât elemente creatoare, cât şi viceversa. Un rol deosebit în administrarea normativă îl are
controlul social şi sistemul de stimulare din societate.
Am remarcat deja că una din funcţiile importante a normelor sociale este cea a controlului
social. Încă în sec. al XVIII-lea, Th. Hobbes a formulat întrebarea: „Cum este posibilă o ordine
socială raţională atâta vreme cât oamenii, fiind în mod natural şi inevitabil, nişte egoişti, vor fi
tentaţi întotdeauna să desfăşoare acţiuni iraţionale şi să dea frâu liber numai instinctelor şi
intereselor lor individuale?”. Răspunsul la ea i-a împărţit pe filosofi, jurişti, istoricieni, politologi şi
psihologi în două mari categorii:
1) cei care au accentuat, prin noţiunea de „control social” exterior, importanţa normativităţii,
a instituţiilor, a normelor şi a legii în asigurarea ordinii sociale;
2) acei care au remarcat, prin noţiunea de „control social” sau „moralitate intrinsecă”, rolul
important exercitat de valorile şi idealurile sociale în socializarea unor indivizi capabili să prezerve
imperativele ordinii sociale şi să le identifice cu propriile mobiluri de acţiune [188, p.259-260].

178
 Noţiunea de control social, în opinia lui S. Rădulescu, desemnează ansamblul de mijloace,
mecanisme sau instituţii, de natură psihologică, socială, culturală, juridică ori politică, prin
intermediul cărora orice societate impune membrilor săi exigenţele respectării ordinii sociale şi
morale [188, p.260].
S-a constatat că, în societăţile tradiţionale de până la epoca modernă şi contemporană, exista
o slabă stratificare şi diferenţiere a rolurilor şi funcţiilor sociale şi normele morale erau
mecanismele principale de control social, pentru ele era caracteristic:
1) uniformitatea (capacitatea lor de a reglementa atât relaţiile de status, de a conduce
acţiunile şi conduitele tuturor indivizilor şi de a fi învăţate prin procesul de socializare de toţi
membrii societăţii);
2) legitimitatea implicită (calitatea lor de a răspunde comandamentelor morale ale
colectivităţii, în virtutea caracterului lor „sacru” întărit de autoritatea religioasă);
3) caracterul informal (funcţionarea lor era asigurată pe baza aplicării unor sancţiuni
neformale, mergând de la simpla dezaprobare până la excluderea din grup, ori aplicarea unor
metode violente incluzând chiar exterminarea individului deviant);
4) lipsa de specializare şi a intervenţiei unui terţ (ce constă în absenţa unor agenţi de control
social specializaţi, care să se situeze deasupra intereselor particulare ale părţilor. Sancţiunile erau
aplicate de cei mai vârstnici sau de şeful comunităţii).
É. Durkheim [74, p.98-101] considera că principala caracteristică a normelor morale, în
societatea tradiţională, era represivitatea, tendinţa lor de a sancţiona orice ruptură a legăturii de
„solidaritate mecanică”, care cere, în mod imperativ, membrilor săi să manifeste conduite şi să
dezvolte acţiuni asemănătoare. Odată cu apariţia societăţii moderne, principala caracteristică a
normelor morale devine cea restitutivă, care stimulează legăturile de „solidaritate organică”, bazate
pe „nesimilarităţi convergente”, pe diferenţierea şi specializarea funcţiilor, în cadrul cărora se
desfăşoară acţiuni similare subordonate unui scop comun. Din această cauză, É. Durkheim făcea o
distincţie între dreptul represiv şi cel restitutiv pentru a caracteriza trecerea de la societatea
tradiţională la cea modernă, de la „comunitate” la „societate”.
Reieşind din această dualitate, É. Durkheim deduce două forme istorice de solidaritate
socială. P r i m a caracterizează societăţile cu solidaritate mecanică, în societăţile „primitive” sau
„inferioare”. În cadrul lor, cele două consecinţe ale fiinţei umane, conştiinţa individuală şi conştiinţa
colectivă, sunt unite: pe indivizi îi leagă asemănarea reciprocă. Aşa cum în aceste societăţi un
anumit număr de stări de conştiinţă sunt comune tuturor membrilor, orice abatere trebuie
sancţionată cu pedepsirea vinovatului. Aceasta este logica dreptului represiv.
A d o u a f o r m ă este caracteristică societăţilor cu solidaritate organică, numite de el
„industriale” sau „superioare”. În cadrul lor, solidaritatea care leagă cele două conştiinţe ale fiinţei

179
umane nu mai rezultă din asemănare, ci din diferenţierea din ce în ce mai accentuată dintre indivizi.
Altfel spus, rolurile în cadrul sistemului social, devin tot mai compartimentale şi mai
complementare.
„Spre deosebire de societatea tradiţională, susţine în mod just S. Rădulescu, în societatea
contemporană are loc creşterea eterogenităţii, a stratificării şi specializării funcţionale care duce la
schimbări radicale în controlul social:
1) apariţia mai multor sisteme morale comune diferitelor grupuri sociale;
2) trecerea de la reglementarea prin intermediul relaţiilor de status la reglementarea pe bază
de contracte încheiate între părţi, supravegheate de un terţ;
3) apariţia legii ca formă principală de control social legitim, caracterizată prin voinţa
generală, impersonală, a colectivităţii, care se situează deasupra intereselor particulare ale părţilor în
litigiu;
4) autonomizarea dreptului, desprinderea sa de alte instituţii (economice, politice,
religioase), valorile şi interesele acestora; 5) crearea unor mecanisme specializate şi a unor agenţi
specializaţi cu aplicarea deciziilor legale” [188, p.262-263].
În viziunea juristului francez E. Jorion, dreptul ca model cultural are o „cauză eficientă”
(trebuinţele indivizilor), un fond (sistemul social), o formă (prin intermediul căreia, cu ajutorul
tehnicii juridice, necesităţile sociale se exprimă în termeni juridici) şi o „cauză finală” (instaurarea
justiţiei şi moralităţii) [124, p.37]. Totodată, în opinia altui jurist francez P. Roubier, scopul
dreptului ca „ştiinţă a mijloacelor” se stabileşte în afara sa, politica stabilind scopurile guvernării
sociale, iar dreptul alege mijloacele [198, p.277]. Normele de drept au o poziţie de subordonare, o
existenţă vegetativă, pe când într-o societate democratică şi liberă, dreptul trebuie să supună unei
cenzuri proprii înseşi scopurile, valorile societăţii, contribuind la definirea acelui orizont de
idealitate care transcede necesităţile practice imediate şi considerentele de oportunitate [171, p.42].
Coerenţa, coezivitatea, funcţionalitatea şi echilibrul dinamic al societăţii nu reprezintă un
dat, ci, mai degrabă, un rezultat care presupune conformitatea cu modelele cultural-normative de
dorit ale comportamentelor majorităţii indivizilor şi grupurilor sociale. Acest proces complex şi
contradictoriu se conturează la interferenţa diverselor procese de socializare, adaptare şi integrare,
control social, acesta din urmă vizând corespondenţa dintre rolurile prescrise şi cele efectiv jucate şi
incluzând un ansamblu de modalităţi, mijloace şi mecanisme culturale, morale şi normative, prin
care societatea impune individului o serie de constrângeri şi interdicţii pentru a-1 obliga să se
conformeze normelor şi valorilor de bază ale societăţii [238, p.107-109].
Pentru É. Durkheim, constrângerea reprezintă trăsătura fundamentală a vieţii sociale în
măsura în care facilitează crearea unei conştiinţe colective caracterizate de solidaritate morală.
Definind faptele sociale, É. Durkheim le consideră ca fiind reguli sau procedee de acţiune extrinseci

180
individului şi care sunt înzestrate cu o putere de constrângere de aşa natură încât nu li se poate
împotrivi nimeni, nu le poate ocoli nimeni fără a provoca reacţia colectivităţii [72, p.57-68].
După cum remarcă, pe bună dreptate, un şir de sociologi, printre care şi J. Szczepanski,
[221, p.175] controlul social are atât o funcţie represivă, cât şi una stimulativă. După cum observă
É. Durkheim, funcţia represivă se exercită mai puternic când e vorba de afectarea vieţii
colectivităţii, de „ofensarea sentimentului colectiv”, care este în stare să mobilizeze resursele
întregii comunităţi pentru a sancţiona un asemenea act. Controlul social este mai eficace atunci când
individul este mai dependent de ceilalţi indivizi, când trebuie să ţinem seama de consecinţele
acţiunilor lui asupra acţiunilor celorlalţi.
Totodată, formele de constrângere sunt interiorizate de către indivizi prin intermediul unor
mecanisme psihologice şi psihosociale destul de complicate, care determină, după cum remarcă S.
Freud, naşterea şi dezvoltarea „Supraeului” ca autoritate morală intrinsecă, ca instanţă prohibitivă
ce interzice („cenzurează”) individului orice exteriorizare a pulsiunilor sale inconştiente, care ar
putea genera sentimente penibile de culpabilitate, angoasă sau nevroză.
G.H. Mead relevă asupra dimensiunii psihosociale a controlului social, modalităţile
psihologice de internalizare a normelor, valorilor şi regulilor sociale, astfel încât individul să
considere supunerea faţă de ele nu ca o constrângere extrinsecă, ci ca o obligativitate intrinsecă,
motivată moral [147, p.77-251]. Respingând ideea dezvoltării unui eu autonom, independent de
influenţele culturale exercitate de simboluri, G.H. Mead a propus ca dimensiune fundamentală a
controlului social interiorizat noţiunea de „celălalt generalizat”. În conformitate cu ideile sale,
formarea „Eului” este un proces de interacţiune între doi poli: „Eu” şi „Celălalt”, care presupune ca
fiecare individ să posede capacitatea de a-şi evalua propriile acţiuni din perspectiva celorlalţi
participanţi implicaţi în aceste acţiuni. Prin dobândirea conştiinţei de sine şi a capacităţii de
descifrare a simbolurilor, individul devine capabil de a-şi exercita acţiunile astfel, încât să răspundă
cerinţelor altor acţiuni. Aşadar, individul are capacitatea de a se transpune pe plan mental în locul
celorlalţi, interpretând, în mod semnificativ, gesturile şi atitudinile acestora, elaborând, la rândul lui,
gesturi şi atitudini conform aşteptărilor celorlalţi. Prin intermediul noţiunii de „celălalt generalizat”,
G.H. Mead a înţeles, de fapt, controlul social intrinsec exercitat de către comunitate asupra
conduitelor şi acţiunilor membrilor săi.
Administrarea normativă se efectuează şi prin intermediul educaţiei. Problema în cauză
capătă o importanţă primordială în legătură cu faptul că administrarea normativă se transformă într-
un fapt real cu condiţia actualizării normelor sociale, în ultimă instanţă, în conştiinţa individuală şi
în comportament. Tot timpul, pentru societate, există o problemă socială vitală destul de importantă
– de a forma, în cadrul socializării individului, o conştiinţă normativă respectivă prin intermediul
căreia se va actualiza un anumit sistem al normelor sociale şi, în general, organizarea socială. Fiind

181
prezentate, într-un anumit mod, conştiinţei sociale, normele sociale se materializează în conştiinţa
individuală şi cea de grup, devine un constituent necesar şi specific al personalităţii, al organizării
grupurilor umane.
Administrarea normativă ce se realizează în procesul educaţiei duce spre aceea că subiectul,
care este, în acest caz, obiect al educaţiei, asimilează, în mod conştient sau inconştient, unele norme
sau altele. Astfel, în toate circumstanţele, conştiinţa normativă a oamenilor constituie o formă
individuală şi de grup a existenţei conştiinţei sociale normative. Putem, prin urmare, conchide că
formarea conştiinţei normative a personalităţii poate fi efectuată prin suprimarea dialectică a
deosebirii dintre individ şi societate.
În conştiinţa normativă a individului, organizarea societăţii se pare că se reproduce pe sine şi
dacă la nivelul societăţii ea apare ca macrocosmos, atunci la nivelul personalităţii, organizarea
socială, care nu-şi schimbă esenţa, obţine o formă individuală şi devine un microcosmos. Prin
intermediul conştiinţei normative şi al comportamentului normativ respectiv al indivizilor,
organizarea socială reprezentată în normele sociale, se actualizează tot timpul şi prin aceasta se
asigură conservarea vitalităţii sistemului social.
Formarea conştiinţei normative este un moment esenţial al socializării omului, o condiţie
indispensabilă şi necesară a devenirii personalităţii. S. Rădulescu susţine că conţinutul procesului de
socializare are o triplă finalitate:
1) psihică: maturizarea copilului prin fixarea unor trăsături psihice persistente;
2) socială: deprinderea cu exigenţele impuse de exercitarea corectă a rolurilor sociale;
3) culturală: internalizarea „codurilor” culturale, a simbolurilor normative şi evolutive [188,
p.237].
În urma socializării, se constituie personalitatea socială, iar modelul cultural pe care se
sprijină formarea acestei personalităţi este aşa-numitul sociotip („personalitate de bază” cum este
numită de filosoful francez A. Kardiner [129, p.89-91]), care poate fi definit ca o configurare psiho-
socio-culturală, comună membrilor unei anumite societăţi, ce reprezintă un tip de personalitate
exemplară în raport cu care indivizii pot să manifeste variante particulare ale propriei lor
personalităţi.
Totodată, reglementarea normativă se află într-o legătură dialectică cu imitaţia, adaptarea,
integrarea socială sau culturală. În această circumstanţă, reglementarea normativă nu este autonomă,
ea este impusă individului în mod extrinsec, este introdusă în conştiinţa lui şi, de multe ori, el nu
înţelege sensul şi însemnătatea ei. Se întâlnesc în viaţa socială şi unele situaţii când nu este necesar
de a înţelege sensul normelor şi de a le interioriza în conştiinţa personalităţii. M. Bobnev scrie, în
această privinţă, că există astfel de tipuri ale organizării sociale în condiţiile cărora nu are o
însemnătate principială modul de expunere a normelor subiectului şi, cu atât mai mult, organizaţia

182
poate fi construită din intenţia adoptării „extrinseci” a normelor [260, p.51].
Reglementarea normativă, în aceste condiţii, se efectuează în mod declarativ. Cu toate
acestea, ea se realizează în unitatea dialectică a heteronomiei şi autonomiei, a legăturii dintre
administrarea extrinsecă cu cea intrinsecă. Numai cu condiţia sancţionării personale, a evaluării
personale şi a reevaluării, coordonării cu interesele, necesităţile şi chiar dispoziţia subiectului
normele sociale îşi realizează funcţiile reglementatoare. Din această cauză, normele sociale trebuie
să fie în mod obligatoriu coordonate cu sistemul de valori ce există în conştiinţa individului, să fie
într-un fel sau altul fixate de obiectivele pe care el le rezolvă într-un moment sau altul al vieţii sale.

IV.2. Însemnătatea normelor tehnice privind orientarea acţiunilor umane în societatea

post-industrială
Analizând diverse tipologii şi clasificări ale normelor sociale, normele tehnice au fost
sistematic incluse de mulţi savanţi în categoria de norme sociale. Spre exemplu, psihologul
american M. Sherif, [210] în anii 30 ai secolului trecut, efectuând una din primele clasificări a
normelor sociale, enumeră, printre diverse categorii de norme sociale, şi normele tehnice.
În pofida faptului că problema esenţei şi rolului normelor tehnice în existenţa socială este
frecvent elucidată în literatura de specialitate, ea a fost şi continuă să fie, decenii la rând, un obiect
al polemicii şi rămâne încă nesoluţionată până în prezent. În ceea ce urmează vom încerca a
decanta, într-un anumit fel, lucrurile, ne vom referi la esenţa, forma şi conţinutul normelor tehnice,
la interacţiunea lor cu alte norme sociale, la locul şi rolul lor în existenţa socială la acest început de
mileniu.
Normele tehnice se referă la mijloacele care sunt utilizate spre atingerea unui anumit scop şi
prezintă, în raport cu celelalte norme sociale, particularităţi accentuate. Juristul român T. Drăganu
tratează normele tehnice ca o subcategorie a normelor de convieţuire socială, elementul distinctiv
care justifică această poziţie fiind specificul raporturilor sociale pe care le reglementează [69, p.95].
Pornind de la această premisă, el consideră că normele tehnice sunt acele norme de convieţuire
socială care, fie că sunt garantate prin forţa de constrângere a statului, fie că nu, reglementează
conduita oamenilor în cadrul unor colective de producţie, determinând condiţiile în care ei urmează
să efectueze diverse operaţii concrete de utilizare a uneltelor şi obiectelor de muncă, pentru a obţine
un randament cât mai mare cu cheltuieli cât mai mici şi cu excluderea oricăror riscuri pentru
sănătatea şi integritatea corporală a celor angrenaţi într-un proces de producţie determinat [69,
p.96]. În această ordine de idei, are loc îngustarea ariei de acţiune a normelor tehnice, ceea ce poate
fi explicat prin faptul că definiţia în cauză a fost elaborată cu jumătate de secol în urmă, la începutul
revoluţiei ştiinţifico-tehnice contemporane. În opinia noastră, astăzi normele tehnice reglementează
mai ales relaţiile sociale cu privire la atitudinea şi relaţiile oamenilor cu natura, producţia bunurilor

183
materiale cu destinaţie utilitară sau estetică şi, poate în ultimă instanţă, convieţuirea socială.
Ca să apară o normă tehnică, este necesar ca ea, care este o expresie a unor legi obiective, să
fie tradusă în viaţă prin voinţa oamenilor şi ca în activitatea de producţie să se cristalizeze o
convingere fermă a colectivului care participă la producţie că regula care trebuie respectată este în
conformitate cu cerinţele tehnicii înaintate. Un procedeu tehnic se transformă într-o normă tehnică
cu condiţia că membrii colectivului din una sau mai multe unităţi economice s-au convins că acest
procedeu se potriveşte necesităţilor concrete şi îi generalizează aplicarea în activitatea de producţie
[69, p.88].
Drept exemple de norme tehnice pot servi „instrucţiunile privind modul de întrebuinţare”, în
care se presupune că persoana care se conformează acestor instrucţiuni urmăreşte să obţină
rezultatul pentru atingerea căruia sunt date aceste instrucţiuni. „Formularea-standard a normelor
tehnice o constituie propoziţiile condiţionale în antecedentul cărora este menţionat lucrul dorit,
susţine G.H. von Wright, iar în consecvent ceea ce trebuie sau nu trebuie de făcut” [242, p.26-27].
Normele tehnice, susţine S. Popescu, nu trebuie să fie confundate cu normele ipotetice, care se
referă la ceea ce trebuie, poate sau nu trebuie să fie făcut în cazul când se întâmplă un anumit lucru.
Astfel, norma tehnică este însăşi categorică, şi nu ipotetică, din motiv că ele se formulează utilizând
propoziţii subordonate, condiţionale [178, p.136].
În literatura de specialitate, mai ales la hotarul dintre sec. XIX şi XX, un obiect al polemicii
a fost problema gradaţiei normelor sociale şi tehnice. Destul de răspândite au devenit discuţiile cu
privire la faptul dacă trebuie considerate în calitate de norme tehnice sau norme sociale relaţiile ce
determină atitudinea omului faţă de Dumnezeu, sau faţă de lumea animală şi faţă de sine însuşi. În
opinia noastră, nu pot fi considerate normele de conduită care sunt stabilite de om faţă de sine însuşi
sau normele prin intermediul cărora omul îşi determină atitudinea faţă de Dumnezeu, sau faţă de
lumea animală ca norme tehnice. Aceste norme sunt numite norme autonome care sunt nişte
prescripţii pe care un subiect şi le dă sie însuşi (autocomenzi, autopermisiuni, autointerdicţii). Omul
ia o atitudine atentă, mai mult sau mai puţin grijulie faţă de starea sănătăţii sale, poate să se respecte
pe sine, sau ia o atitudine dispreţuitoare, poate să aprecieze înalt facultăţile sale şi capacităţile
morale, sau poate să le aprecieze destul de discret – toate aceste relaţii nu pot să fie determinate ca
norme tehnice. Cu alte cuvinte, orice reguli sau cerinţe stabilite de om faţă de sine însuşi nu trebuie
examinate întotdeauna în calitate de norme tehnice, din motiv că normele tehnice presupun în mod
obligatoriu atitudinea omului nu numai faţă de sine însuşi, nu numai în plan intrinsec, dar şi în plan
extrinsec, faţă de natură şi faţă de alţi oameni în procesul producţiei bunurilor materiale, în sfera
traiului.
Pot fi elucidate, în opinia noastră, un şir de caracteristici ale normelor tehnice care pot să ne
elucideze specificul lor şi, în acelaşi timp, conexiunea lor cu alte norme sociale:

184
 1) normele tehnice determină comportamentul oamenilor atât în ceea ce se referă la folosirea
uneltelor de producţie, cât şi la obiectul muncii, care este un element esenţial de obţinere a
produsului muncii umane;
2) constituirea normelor tehnice presupune intervenţia unui act de voinţă a unui colectiv de
oameni;
3) normele tehnice, ca şi alte norme sociale, poartă, un caracter obiectiv, din motiv că sunt
orientate spre optimizarea activităţii creatoare a oamenilor şi sunt întemeiate pe legile naturii şi nu
depind de voinţa omului;
4) normele tehnice nu pot să existe independent de morală, din simplu motiv că morala îşi
manifestă acţiunea asupra transformării unui procedeu de producţie într-o normă tehnică, care poate
permite sau opri această transformare. Spre exemplu, în optimizarea unui proces de producţie sunt
necesare unele operaţiuni cu o conotaţie de ordin moral (sacrificarea animalelor pe cale industrială
etc.).
În această ordine de idei, cele mai multe norme tehnice, indiferent dacă sunt garantate de
forţa coercitivă a statului sau nu, vor avea şi un caracter de norme morale în sensul că nerespectarea
lor va fi considerată o condiţie injustă, nepermisă de societate.
Norma tehnică, ca şi norma juridică, posedă o structură trinomică: ipoteză (generalităţi),
dispoziţie şi sancţiuni. Generalităţile se referă la domeniul de aplicare, obiectul şi alte elemente de
concretizare a contextului în care urmează să se aplice dispoziţia pentru a materializa un anumit
scop. Dispoziţia posedă un conţinut asemănător ca şi cel a normei juridice, din motiv că indică
comportamentul, acţiunile care trebuie întreprinse pentru a atinge scopul propus. Nerespectarea
dispoziţiei atrage după sine sancţiunea, care îmbracă, în cele mai multe cazuri, forma garanţiei.
Este evident că normele tehnice, ca şi întreaga sferă a aplicării lor, nu pot să existe izolat,
rupte de normele sociale şi sferele sociale în care ele se aplică în mod nemijlocit. Toate normele
sunt într-o conexiune reciprocă, interacţionează între ele, au o influenţă continuă unele asupra
altora. În mod nemijlocit acţionează normele tehnice şi asupra societăţii, la apariţia relaţiilor dintre
oameni şi grupurile şi asociaţiile formate de ei. În acest sens, normele tehnice posedă nu numai un
caracter tehnic, dar şi un caracter social destul de reliefat.
Însă caracterul social al normelor tehnice este destul de convenţional, este limitat şi se
manifestă atât în actele speciale juridico-normative în care se expune conţinutul diverselor norme
tehnice, cât şi în actele care au un caracter de a trimite înapoi, adică cele care conţin trimiteri către
normele tehnice.
Prof. rus V.V. Lazarev menţionează că normele tehnice stabilesc cum trebuie să fie
comportamentul uman în relaţiile cu diferite obiecte naturale, cum să ne comportăm cu diverse
mijloace tehnice simple şi complicate, cum să creăm diferite bunuri materiale etc. [313, p.152-153].

185
 Normele de utilizare a unei maşini, a unui utilaj sau agregat tehnic sunt norme tehnice care
trebuie cunoscute şi aplicate. În ipoteza că nu se respectă aceste norme tehnice, nici din punct de
vedere tehnologic nu se poate obţine rezultatul dorit. Pentru societatea contemporană
industrializată, tehnologizată şi computerizată, utilizarea şi respectarea acestor norme cu mare
încadrare este foarte importantă pentru ca activitatea umană să se poată desfăşura normal şi cu un
randament deosebit.
O interacţiune deosebită există între normele tehnice şi normele juridice, care se manifestă
pe multiple planuri. Normele tehnice pot obţine şi un caracter juridic, aplicarea lor fiind asigurată
prin forţa coercitivă a statului. Astfel, respectarea normelor juridice, provenite din norme tehnice,
constituie o îndatorire legală şi încălcarea lor atrage răspunderea juridică.
De aceea, multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare juridică (cum sunt cele din
domeniul ecologic, al circulaţiei, al transportului şi telecomunicaţiilor) devenind, prin aceasta, şi
norme sociale juridice. Norma juridică cu conţinut tehnic fixează cadrul special, timpul şi locul
istoric, condiţiile de organizare socială a muncii în care are loc aplicarea unor tehnologii generale.
Normele de drept cu conţinut sau referire la norma tehnică nu-şi pierd caracterul de reglementatori
ai unor realităţi sociale, ele rămân o formă a conştiinţei sociale.
Într-adevăr, unele reguli tehnice pot obţine şi un caracter juridic, altele sunt reguli de tehnică
juridică. Reguli de tehnică juridică se instituiră încă din ginta matriarhală, cum menţionează prof.
român Vl. Hanga: „Organul suprem al ginţii matriliniare... era sfatul, adunarea democratică a
tuturor membrilor ei, bărbaţi şi femei, bucurându-se cu toţii de drept egal de vot. Acest sfat alegea şi
destituia căpeteniile civile şi militare...” [apud, 152, p.80].
Regulile de elaborare normativă cu un caracter metodologic sunt norme de tehnică juridică.
Majoritatea normelor de procedură civilă, penală sau administrativă au, de asemenea, un caracter
tehnic mai pregnant. Prof. N. Popa aduce un şir de exemple în acest sens: normele metodologice
care conduc procesul elaborării legilor (iniţierea proiectului, avizarea acestuia, depunerea lui,
dezbaterea, adoptarea, promulgarea, publicarea lui); normele care privesc structura actului
normativ; metodologia interpretării, a modificării sau a abrogării acestor normative etc. De
asemenea, regulile de procedură care privesc, spre exemplu, sesizarea instanţei (prin acţiune,
plângere, rechizitoriu), ordinea audierii martorilor, acordarea cuvântului etc. - toate acestea sunt
norme tehnice juridice [173, p. 136-137].
În lumea obiceiurilor, întâlnim o specie de norme legate de tehnicile de acţiune. Orice
acţiune implică un aspect tehnic, adică o sumă de reguli de operare, de procedare, astfel încât,
urmate, rezultatul să apară în chipul cel mai lesnicios. „Obligaţia” de a respecta regulile tehnice e
corelată de rezultatul vizat: „sancţiunea” derivă din neobţinerea rezultatului sau obţinerea lui cu un
efort disproporţionat de mare. Este necesar de a face o distincţie între reguli tehnice, numite

186
impropriu norme, sistematice, elaborate ştiinţific, şi reguli tehnice empiric stabilite, adică apărute
prin practică îndelungată (agricolă, meşteşugărească etc.). Aceste reguli tehnice empirice sunt
adeseori însoţite de obiceiuri, fără vreo forţă, alta decât respectarea tradiţiei laice sau religioase.
Spre exemplu, împlântarea unui semn de hotar cere anumite reguli tehnice de săvârşit, necesare, dar
nu şi obiceiul de a aşeza la baza semnului un pietroi, cum se întâlneşte în satele moldoveneşti.
Sensul străvechi al obiceiului acesta ne scapă, nu-1 găsim în întreg spaţiul cultural carpato-
danubiano-nistrean.
Printre normele tehnice sunt unele care se pot transformă în acte juridice şi obţin o forţă
juridică. Astfel de norme pot fi numite tehnico-juridice. Acestea sunt, de cele mai multe ori,
normele care acţionează în sfera materială de producţie şi în sfera administrării (regulile securităţii
antiincendiare, exploatarea tuturor tipurilor de transport, staţiilor atomoelectrice, lucrărilor de
construcţii, păstrării şi transportării substanţelor explozive şi toxice, comportarea cu armele, mai
ales cele atomice etc.). Pentru unele din ele sunt prevăzute sancţiuni speciale.
Astfel de norme nu-şi pierd caracterul organizaţional-tehnic, dar obţin anumite trăsături
calitative ale normei de drept: sunt elaborate de stat, exprimă voinţa lui, sunt asigurate de forţa
coercitivă a statului, sunt fixate în acte normative speciale, reglementează relaţii importante, dar, de
multe ori, specifice. Funcţia de reglementare a lor ele o exercită împreună cu alte norme de drept şi,
în acest sens, joacă un rol suplimentar (accesoriu).
În viitorul apropiat va creşte în mod substanţial ponderea normelor juridice provenite din
norme tehnice, dar nu este de dorit să se producă o transformare preponderentă a normelor tehnice
în norme juridice, care poate să frâneze progresul ştiinţific şi tehnic.
Frontiera dintre normele sociale şi normele tehnice trece prin locul ce ţine de obiectul
reglementării. Dacă normele sociale reglementează relaţiile dintre oameni şi asociaţiile create de ei,
adică existenţa socială propriu-zisă, atunci normele tehnice reglementează relaţiile dintre oameni şi
mediul înconjurător, natură, tehnică, spre exemplu, „omul şi maşina”, „omul şi uneltele de muncă”,
„omul şi producţia”. Specificul acestor relaţii constă în aceea că, pe de o parte stă omul, iar pe de
altă parte - obiecte neînsufleţite şi, din această cauză, ele nu poartă un caracter pur social, dar un
caracter semi-social. Normele tehnice determină metodele fundamentate din punct de vedere
ştiinţific, modul de comportare cu obiectele naturale şi artificiale, cu operaţiile tehnologice. În
opinia noastră, este necesar de a nu identifica normele sociale cu legile naturii, care există în mod
obiectiv, în calitate de legături stabile şi repetabile între fenomene. Primele sunt create de oameni,
iar cele din urmă nu depind de voinţa lor.
Normele sociale se deosebesc de normele tehnice şi prin conţinutul, constituirea lor,
modurile de fixare, gradul de comunitate, prin determinarea formală şi alte caracteristici. General
pentru normele sociale şi cele tehnice este faptul că ele se referă la activitatea umană şi se

187
deosebesc după obiectul şi metodele de reglementare.
Alte norme tehnice, în special cele ce acţionează în sfera traiului, nu sunt protejate de drept
şi din această cauză încălcarea lor nu duce la o anumită responsabilitate juridică (spre exemplu,
regulile de comportare cu aparatele de uz casnic - televizoare, frigidere etc.).
Experienţa socială ne demonstrează că în prezent apar consecinţe serioase şi de lungă durată
odată cu încălcarea stării naturale şi a echilibrului ecologic. În aceste condiţii, natura se „răzbună”
pe om destul de dur pentru samavolniciile lui. Amestecul artificial în echilibrul natural, al armoniei
ce persistă în natură, dezvoltarea societăţii printr-o atitudine hrăpăreaţă faţă de natură şi resursele ei
este destul de periculoasă pentru activitatea vitală a omului şi viitorului omenirii. Poluarea
mediului, deteriorarea obiectelor naturale se sancţionează în conformitate cu Codul Penal al
Republicii Moldova [a se vedea: 3, cap. IX, Infracţiuni ecologice], cu toate că sancţiunile pentru
aceste infracţiuni, în opinia noastră, sunt destul de simbolice.
În ultimul timp, susţine juristul moldovean D. Baltag, la care se alătură şi juristul rus V.
Hropaniuk, în legătură cu tendinţele cruciale ale dezvoltării omenirii, cu creşterea rolului tehnicii şi
tehnologiilor avansate în societatea postindustrială şi odată cu acutizarea unor probleme globale
(ecologice, privind utilizarea materiei prime, energetice, pericolul unei catastrofe nucleare etc.) o
bună parte de norme tehnice se transformă în norme sociale, care constituie un grup aparte de
norme, numite tehnico-sociale, ce reglementează relaţiile dintre oameni cu privire la executarea
unor reguli tehnice [17, p.11; 365, p.199-200]. La ele se referă, spre exemplu, astfel de norme care
acţionează în domeniul producţiei materiale, asigurării tehnicii securităţii şi ocrotirii mediului
ambiant, regulile circulaţiei rutiere etc.
În epoca revoluţiei ştiinţifico-tehnice contemporane, problema respectării normelor tehnice
se transformă într-o paradigmă de care depinde în mod nemijlocit viaţa, soarta şi sănătatea
oamenilor. Din cauza încălcării normelor tehnice şi a instrucţiunilor, se produc diverse accidente şi
catastrofe de tipul celei de la Cernobâl etc. O simplă greşeală, gafă, neatenţie, dar mai ales
incorectitudine, ignorarea flagrantă a unor procese tehnologice preconizate, pun în pericol existenţa
socială şi se pot solda cu urmări ireparabile atât în sfera civilă, cât şi în cea militară. Veacul al XXI-
lea, care mai poate fi numit cel a-l tehnologiei „butonului”, impune omului o responsabilitate
socială deosebită. Cu cât este mai sofisticată tehnica, cu atât mai mult se complică relaţia şi
dependenţă dintre om şi tehnică, care în viitorul apropiat va spori în mod substanţial.
Deseori, oamenii se revoltă în legătură cu anumite instrucţiuni, care, la prima vedere,
determină deosebit de dur şi minuţios caracterul şi regulile de acţiune a omului în anumite
circumstanţe. Astăzi astfel de proteste au devenit un semn al bunelor maniere. Însă trebuie să
constatăm cu regret că ele se referă, în primul rând, la persoanele care ocupă un statut social şi
administrativ destul de important şi care exercită un şir de funcţii destul de responsabile. Este

188
necesar, în această ordine de idei, să menţionăm că nu toate interdicţiile şi instrucţiunile reprezintă
prin sine un rău, ci mai ales, „un rău necesar”. Majoritatea lor poartă un caracter raţional şi necesar
pentru asigurarea şi funcţionarea normală a existenţei sociale. Deseori, de cei ce stau la timonă,
butoane şi pupitru depinde foarte mult, dacă nu totul, din motiv că destul de multe „imperative
categorice” şi „paragrafe” au fost scrise cu „sângele celor care au pătimit”, au fost extrase în calitate
de învăţăminte din incidente tragice. Din această cauză, este necesar de a nu face obiecţii împotriva
instrucţiunilor în general, dar împotriva regulilor învechite, nefireşti, birocratice. În afară de aceasta,
în spatele protestelor ce apar cu ocazia interdicţiilor „ce amestecă” şi lipsesc omul de libertatea de
acţiune şi de creaţie, deseori se află tendinţa de a se elibera de orice control şi reglementare, de a
obţine posibilitatea de a acţiona după bunul plac, ceea ce duce, de obicei, la consecinţe nefaste
pentru om şi omenire.
În mileniul trei, pe măsură ce relaţiile sociale devin mai complexe, când una din cele mai
stringente paradigme devine cea a supravieţuirii civilizaţiei umane, apare un imperativ, care se
referă la elaborarea unor reguli destul de exacte, solicitate de numeroasele circumstanţe sau de
directive politice, unde idealurile morale pot să fie insuficiente.
Astăzi, odată cu trecerea de la activităţile spontane, care se bazează pe principiul acţiunii
conform probelor şi greşelilor, la descoperirea legilor, la activitatea ce trebuie să fie fundamentată
din punct de vedere praxiologic, este necesar de a stabili raporturi noi între om şi mediul
înconjurător natural şi social, care va ţine cont de sensurile majore ale evoluţiei civilizaţiei umane,
unde normele tehnice vor juca un rol hotărâtor în supravieţuirea şi prosperarea civilizaţiei umane în
continuare.

IV.3. Rolul normelor deontologiei profesionale în organizarea şi eficientizarea activităţii

sociale
Deontologia a fost creată de utilitaristul englez Jeremy Bentham ca studiu empiric al
datoriilor morale concrete, raportate la diferite situaţii sociale, care urmărea ca noţiunile imprecise
de moralitate, bunătate, justiţie, legitimitate etc. să fie „măsurate”, operaţionalizate.
În opinia pedagogului rus A. Văscher, „importanţa sporită a eticii aplicate este astăzi dintr-o
parte, o tendinţă mondială a dezvoltării eticii şi, din altă parte, domeniul cel mai slab investigat”
[271, p.17], la care ne raliem şi noi. Prin urmare, elaborarea normelor deontologiei profesionale
reprezintă o cale magistrală a dezvoltării eticii în mileniul al treilea, din motiv că soluţionarea lor a
fost destul de anevoioasă pentru etica tradiţională.
Sintagma „deontologia profesională” vizează:
1) reflecţia etică aplicată unui câmp particular al activităţii umane. Este vorba despre o
determinare care permite examenul mai aprofundat al problemelor concrete legate de exerciţiul unei

189
profesii, exprimabilă în termeni de reguli, fără a elimina însă analiza fundamentelor şi justificărilor
unor astfel de reguli;
2) un ansamblu de reguli etice produse de un grup de profesionişti şi concepute special
pentru a dirija practica lor profesională [82, p.876].
Oamenii care exercită funcţii profesionale similare sau identice îşi elaborează tradiţii
specifice şi se unesc în baza unor principii de solidaritate profesională, care sunt în stare de a păstra
reputaţia grupei profesionale date. Etica profesională are menirea de a dezvolta unele
comportamente proprii atingerii scopurilor diferitor profesii, edificând energiile acestora pentru a
înţelege şi a-şi asuma datorii şi responsabilităţi însoţite de un angajament socio-cultural respectiv
[vezi: 223, p. 235-247].
Etica profesională constituie totalitatea regulilor de conduită a unui grup social anumit care
asigură caracterul moral al interacţiunilor determinate sau însoţite de activitatea profesională şi,
concomitent, o ramură a ştiinţei care examinează specificul manifestării moralei în diverse tipuri de
activitate, care se răspândeşte asupra acelor grupuri sociale faţă de care sunt înaintate, de obicei,
cele mai înalte cerinţe morale. „Sarcina principală a eticii profesionale, susţine prof. român T.
Sârbu, este de a stabili principii, reguli şi norme de conduită profesională în cadrul diferitelor relaţii
implicate de exercitarea unei profesiuni: relaţiile interne, specifice fiecărui gen de activitate
profesionalizată, precum şi relaţiile externe, cu beneficiarii direcţi/indirecţi şi serviciile/bunurile
realizate” [209, p.15].

Este natural că în societatea democratică contemporană, profesiile sunt preocupate, din

interior, de supravegherea desfăşurării activităţii, prin anumite reguli ce sunt considerate a fi
esenţiale. Aceste coduri deontologice şi regulile ce se conţin în ele, spre deosebire de textele
codificate, pot avea aspectul unor cutume, care pot completa litera textelor şi prescripţiilor exprese
din dreptul civil, comercial sau administrativ, referitor la datoriile ce revin diverselor profesii.
Astăzi deontologia a intrat în dreptul pozitiv sub forma dreptului disciplinar, devenind un fel de
autoapărare a grupurilor de oameni ce ţin de o anumită profesie. Legitimitatea acestor grupuri
autorizează sancţionarea membrilor: prin cenzurări pur morale, cum sunt reprehensiunea,
avertismentul care trebuie să împiedice noi violări ale regulilor deontologice. În unele profesiuni, se
admite şi sancţionarea prin amenzi băneşti, însă cele mai grave pedepse rămân suspendarea sau
excluderea profesionistului din cadrul grupului. Totodată, deontologia profesională nu înglobează în
sine întreg dreptul disciplinar din motiv că numai regulile care guvernează justiţia sunt, şi într-un
caz, şi în celălalt, similare. Statul poate să controleze modul în care profesionaliştii exercită
drepturile lor interne, puterea jurisdicţională şi cea legislativă.
În cadrul profesiilor în care legislaţia nu oferă o organizare oficială, membrii lor pot să-şi
determine datoriile ce le revin lor, precum şi sancţiunile posibile. Simultan, regulile de deontologie

190
nu au eficacitate juridică către cei ce nu aparţin profesiei în cauză. Decizia adoptată de jurisdicţia
disciplinară în materie de deontologie este independentă de deciziile luate de jurisdicţiile civile sau
penale.
Existenţa codurilor deontologice ale unor anumite profesii denotă despre caracterul
ascendent al progresului social, umanizarea continuă a existenţei sociale. Deontologia profesională
a medicului, în opinia prof. moldovean T. Ţîrdea, [a se vedea: 228, p.236-248] cere ca să fie
întreprins totul pentru a ocroti şi a salva viaţa pacientului, indiferent de dificultăţi şi chiar de propria
securitate, să fie păstrat şi susţinut principiul confidenţialităţii a tot ceea ce pacientul îi spune
medicului în cabinetul de consultaţii. Principiile în cauză formează la pacient un sentiment de
încredere, care, la rândul său, îl predispune spre o mai mare onestitate, ceea ce înseamnă că medicul
va obţine astfel mai multe date pe care să-şi întemeieze diagnosticul. Totodată, medicul nu trebuie
în nici un caz să contribuie la moartea pacientului etc. Deontologia profesională a pedagogului îl
obligă pe învăţător să respecte personalitatea elevului şi să manifeste faţă de el o exigenţă
respectivă, să-şi menţină propria reputaţie şi reputaţia colegilor săi, să aibă grijă de credibilitatea
morală a societăţii faţă de profesor. Etica savantului [vezi: 43, p.120-125], în opinia noastră, include
cerinţa slujirii dezinteresate adevărului, toleranţa faţă de alte teorii şi opinii, inadmisibilitatea
plagiatului în orice formă sau falsificarea premeditată a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice. Etica
profesională a ofiţerului îl obligă de a sluji neprecupeţit Patria, a da dovadă de persistenţă şi curaj, a
avea grijă de subalternii săi, a păstra cu sfinţenie onoarea de ofiţer. Cerinţe respective sunt înaintate
şi faţă de etica profesională a jurnaliştilor, scriitorilor, artiştilor plastici, eticii celor care activează în
mass-media, în sfera de prestări-servicii etc.
În domeniul juridic, Adunarea Generală a ONU a adoptat la 17 decembrie 1979 Codul de
conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor [1] care prevede că aceste persoane îşi vor
îndeplini datoria stabilită de lege, servind comunitatea şi apărând toate persoanele împotriva actelor
ilegale, în îndeplinirea datoriei lor, cei care răspund de aplicarea legii trebuie să respecte şi să
protejeze demnitatea umană, să apere şi să protejeze drepturile fundamentale ale oricărei persoane,
să nu suporte nedreptatea şi să lupte pentru a se feri pe sine şi pe ceilalţi din calea ei.
Deontologia juridică este determinată de specificul activităţii profesionale a juristului, de
particularităţile morale şi de situaţia lui socială care sunt originale şi pot afecta în mod plenar
drepturile şi interesele oamenilor încât cer nişte caracteristici aparte din punctul de vedere al
influenţei lor asupra conţinutului moral al acestei activităţi. Activitatea în cauză are un caracter de
stat, pentru că lucrătorii acestor organe sunt persoane oficiale, reprezentanţi ai puterii şi exercită
prerogativele acordate de puterea de stat. Ei sunt înzestraţi cu aceste prerogative pentru a apăra
interesele societăţii, statului şi ale cetăţenilor de diverse atentate şi, în acelaşi timp, în comunicarea
lor profesională cu alţi oameni reprezintă puterea de stat. Legea, în anumite cazuri, determină în

191
mod direct caracterul de stat al deciziilor adoptate. Spre exemplu, adoptarea sentinţei de
condamnare pentru săvârşirea crimelor penale se pronunţă în numele legii şi statului, iar procurorul,
în limitele competenţei sale, efectuează în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în
instanţă etc.[4, art. 51].
Categoria „datoriei” reprezintă una din cele mai importante în etică, în general, şi în etica
profesională, în special, întrucât datoria constituie o necesitate socială exprimată prin cerinţele
morale înaintate personalităţii. Îndeplinind cerinţele datoriei, personalitatea se transformă într-un
exponent al unor anumite obligaţiuni morale în faţa societăţii, pe care le concepe şi le realizează în
activitatea profesională şi, la îndeplinirea îndatoririlor sale, dovedeşte angajarea deplină, creatoare,
îşi asumă riscurile şi are, sentimental, sacrificiul personal. Sfera în care categoria datoriei obţine o
deosebită apreciere o constituie domeniul ocrotirii normelor de drept. Valoarea morală a
conţinutului obiectiv al datoriei constă în aceea că ea e supusă rezolvării celei mai înalte şi
echitabile sarcini: apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi a personalităţii, asigurarea
securităţii propriei ţări, consolidării ordinii de drept. Însă posibilităţile potenţiale ale datoriei de
serviciu pot să se manifeste numai în cazul în care ele sunt completate în mod subiectiv cu
atitudinea morală faţă de ea atunci când obligaţiunile obşteşti sunt concepute ca ceva personal, când
imperativul dat se transformă într-o necesitate imperioasă şi o convingere în echitatea şi dreptatea
cauzei pe care o slujeşti, când lucrătorul acţionează din sentimental datoriei şi este conştient de
acest fapt. Datoria morală a lucrătorilor organelor de ocrotire a normelor de drept are atât aspect
obiectiv, cât şi subiectiv. Aspectul obiectiv este condiţionat de necesitatea de a apăra securitatea
statului şi a societăţii, de a asigura drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, în timp ce
aspectul subiectiv îl reprezintă sarcinile formulate în mod cert de către stat care sunt destinate
organelor de ocrotire a normelor de drept: conştiinciozitatea şi responsabilitatea lucrătorilor în
procesul executării sarcinilor de serviciu pentru consolidarea ordinii de drept, apărarea statului şi a
societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pregătirea şi capacitatea fiecărui lucrător de a
concepe cerinţele datoriei morale, locul şi rolul său în cauza comună, determinarea atitudinii
intrinseci faţă de datorie, tendinţa de a-şi înainta cerinţe înalte sie însuşi.
În procesul realizării cerinţelor juridice şi morale ale echităţii, juristul trebuie să se sprijine
pe lege. Remarcând unitatea indisolubilă dintre echitate şi legalitate, juristul rus M. Strogovici scria
că orice decizie adoptată de organele de stat „trebuie să fie conform legii şi echitabilă; cu atât mai
mult, legală, trebuie să fie numai o decizie echitabilă, deoarece inechitatea nu poate fi legală” [342,
p.28]. Prin această formulă se stabileşte, în mod just, corelaţia dintre legalitate şi morală în
activitatea juristului, pentru că orice decizie, orice acţiune a unui jurist, dacă ea corespunde legii,
esenţei ei, trebuie să corespundă normelor morale pe care se întemeiază legea. Devierea de la lege,
evitarea ei, deformarea, tălmăcirea eronată şi aplicarea neadecvată a legii reprezintă o acţiune

192
amorală, care contravine nu numai normelor de drept, ci şi normelor morale, eticii profesionale a
juristului. În această ordine de idei, sunt amorale nu numai încălcările conştiente ale legii, ci şi
acţiunile şi deciziile incorecte, antilegale, ce sunt determinate de lipsa aspiraţiei de a însuşi profund
cunoştinţele necesare, de a le perfecţiona permanent, dezordonarea, lipsa respectului cuvenit faţă de
drept, de prescripţiile lui. Prin urmare, deontologia juristului poate fi definită în baza interacţiunii şi
interdependenţei între normele de drept şi morale, între normele ce sunt proprii conştiinţei juridice
şi morale.

Independenţa şi supunerea numai în faţa legii constituie principiul fundamental al activităţii

organelor de justiţie, care are o influenţă substanţială asupra conţinutului ei moral. În conformitate
cu articolul 116 al Constituţiei Republicii Moldova [2], judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai Constituţiei şi legii, iar organele procuraturii, în limitele competenţei lor, îşi exercită
prerogativele independent de organele puterii de stat, de organizaţiile politice şi obşteşti şi în
deplină conformitate cu legislaţia în vigoare de pe teritoriul Republicii Moldova.
Activitatea juristului se desfăşoară în sfera conflictelor sociale şi interpersonale şi din
această cauză, oamenilor care societatea le-a încredinţat rezolvarea acestor conflicte poartă o
responsabilitate morală sporită pentru acţiunile şi deciziile adoptate. Problemele de ordin moral îi
însoţesc tot timpul pe oamenii care au dorit să devină apărători ai justiţiei şi ai echităţii sociale.
Codul de etică al judecătorului, fiind o parte componentă a afirmării puterii judecătoreşti ca
o putere independentă în statul de drept, constituie normele generale de conduită ale judecătorilor în
care trebuie să existe o formulare explicită, în scris, a idealurilor, valorilor, principiilor şi normelor
morale pe care consimt să le respecte şi să le urmeze judecătorii. Justiţia se înfăptuieşte prin munca
asiduă a judecătorilor şi ei sunt obligaţi să îndeplinească incontestabil normele de conduită generală,
să evite orice alte acţiuni ce ar putea ştirbi autoritatea puterii judecătoreşti sau ar trezi îndoieli
privind obiectivitatea, imparţialitatea, independenţa, incoruptibilitatea lor, susţinând în toată
activitatea onoarea şi demnitatea judecătorului. Practic toate litigiile, conflictele şi delictele în
societate urmează a fi soluţionate de instanţele judecătoreşti, care poartă răspunderea pentru
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Prin urmare, trebuie să ne
îngrijim ca societatea să fie sigură că justiţia se află în mâini de nădejde, curate, cinstite şi devotate
principiului echităţii sociale. În această ordine de idei, e necesar de a adopta în Republica Moldova
a Codului de etică al judecătorului, care poate contribui în mod esenţial la materializarea scopurilor
şi finalităţilor justiţiei.
La noi, Codul de etică al judecătorului încă nu a fost adoptat, însă în legislaţia curentă sunt
două acte legislative care conţin această noţiune. În Legea Cu privire la statutul judecătorului [5,
art. 25 alin.1] este stipulată eliberarea judecătorului din funcţie pentru încălcări sistematice sau
grave ale Codului de etică al judecătorului, iar Legea Cu privire la colegiul disciplinar şi la

193
răspunderea disciplinară a judecătorilor [7, art.9, alin.1] prevede temeiul răspunderii disciplinare
pentru încălcarea sistematică sau gravă a Codului de etică al judecătorului. Lipsa Codului de etică al
judecătorului în condiţiile când există indicaţii corespunzătoare în unele legi poate să împiedice
examinarea cauzelor disciplinare în privinţa judecătorilor, fiindcă lipsa unei proceduri stricte şi a
Codului de etică poate duce la interpretări neadecvate ale faptei şi circumstanţei de drept.
În opinia juristului moldovean T. Popovici, Codul de etică al judecătorului trebuie să
conţină, în primul rând, direcţiile de bază în conduita judecătorului conform standardelor etice,
aşteptate de societate, în al doilea rând, prevederile de bază ale principiilor generale din care reiese
comportamentul judecătorului, stabilit de etica judiciară, şi, în sfârşit, în al treilea rând, standardele
demnităţii şi măreţiei funcţiei de judecător [181, p.110].
Trebuie, totuşi să remarcăm că la 4 februarie 2000 a fost adoptat Codul de etică profesională
al judecătorului de către Conferinţa judecătorilor din Republica Moldova [9, p.7-9], care însă nu a
fost adoptat şi de alte organe abilitate. Există şi un proiect de alternativă al Codului de etică al
judecătorului Republicii Moldova elaborat de T. Popovici [181, p.114-123], care este alcătuit dintr-
un preambul şi patru capitole intitulate:
1) Principiile de bază ale eticii judiciare;
2) Restricţiile de serviciu ale magistratului;
3) Responsabilitatea judecătorului;
4) Răspunderea disciplinară a judecătorului şi a magistraţilor.
În opinia noastră, proiectul lui T. Popovici este mai temeinic şi mai reuşit pentru că el se
referă nu numai la asigurarea independenţei, ci şi la imparţialitatea şi incoruptibilitatea
judecătorului, accentul fiind pus pe responsabilitatea de serviciu şi disciplinară a judecătorilor şi
magistraţilor.
În conformitate cu doctrina juridică şi practica internaţională, există trei căi de adoptare a
normelor de conduită a judecătorilor:
1) adoptarea Codului de etică al judecătorului de către Parlament;
2) adoptarea Codului de etică de către Consiliul Superior al Magistraturii;
3) adoptarea Codului de etică al judecătorului de către Asociaţia judecătorilor din Republica
Moldova.
Primul pas a fost făcut deja, s-a aprobat de către conferinţa judecătorilor Codul de etică
profesională al judecătorului, dar mai este mult până la adoptarea definitivă a Codului de etică al
judecătorului. În majoritatea statelor există asemenea coduri, de aceea adoptarea cât mai urgentă a
unui asemenea cod în Republica Moldova reprezintă un imperativ al timpului.
Un loc deosebit în deontologia juridică îl ocupă şi etica profesională a avocatului. Este
evident că în statul de drept avocatul trebuie să satisfacă exigenţele nu doar ale clienţilor săi, ci şi

194
ale justiţiei în general. Conform prevederilor deontologiei profesionale, avocatul este mai mult
decât un simplu cetăţean, el este îngerul păzitor al justiţiei, apărătorul clienţilor şi membrul unei
profesii onorabile şi umane. În această ordine de idei, avocatul este obligat să promoveze interesele
statului, să fie fidel clienţilor, dar în acelaşi timp, onest în relaţiile cu alţi avocaţi şi cu sine însuşi. În
corespundere cu opinia juriştilor moldoveni I. Mărgineanu şi L. Osoian, fiecare stat trebuie să-şi
stabilească regulile proprii, adaptate circumstanţelor care îi sunt adecvate, fundamentate prin
următoarele concepte: avocatul trebuie să fie fidel clienţilor săi; avocatul va activa doar în domeniul
în care este împuternicit; avocatul acţionează independent; va evita inducerea în eroare a justiţiei,
prin asigurarea bunei desfăşurări a prevederilor judiciare; dacă un client îşi încredinţează bunurile
avocatului, ultimul trebuie să-şi manifeste dezinteresul, acţionând conform cerinţelor profesiei sale;
onorarul cerut trebuie să fie real, echitabil, ţinându-se cont de toate circumstanţele afacerii; avocatul
trebuie să onoreze angajamentele din acord [146, p.30].
Dacă efectuăm o analiză a diverselor Coduri deontologice ale avocatului, inclusiv cel
aprobat în Republica Moldova, putem conchide că noţiunile cheie ale lor sunt – onoarea,
competenţa şi conştiinciozitatea [vezi: 38, p. 211-213; 229-232]. O n o a r e a presupune nu numai
comunicarea unei informaţii subiective autentice, ci şi o atitudine onestă în ceea ce priveşte
expunerea unei aprecieri individuale, a propriei opinii, a propriei poziţii, şi nu în ultimul rând, un
comportament onest al avocatului în raporturile lui cu oamenii din preajmă: colegii, clienţii,
judecătorii, reprezentanţii organelor de ocrotire a normelor de drept, organelor de stat, mass-media
etc. Prin c o m p e t e n ţ ă se înţelege nu numai cunoaşterea de către avocat a legislaţiei în vigoare, ci
şi existenţa unor aptitudini necesare pentru a putea aplica cunoştinţele în practică, a le putea utiliza
la apărarea intereselor clientului. Pentru aceasta avocatul trebuie să fie la curent cu schimbările
survenite în cadrul legislaţiei, cu practica de aplicare a legislaţiei. Contează foarte mult, în această
situaţie, şi priceperea de a-şi aprecia în mod just competenţa în materia ce se atribuie la asistenţa pe
care trebuie s-o acorde clientului. Principiul c o n ş t i i n c i o z i t ă ţ i i marchează faptul că avocatul în
procesul activităţii sale trebuie să acţioneze în mod competent, cu dăruire de sine, să acorde o
asistenţă calificată clientului, să satisfacă la nivelul maxim interesele clientului.
Cerinţele deontologiei profesionale a avocatului pot fi materializate în cazul în care avocatul
posedă un şir de facultăţi morale precum: onestitate, probitate, echitate, corectitudine, sinceritate şi
confidenţialitate. Totodată, ca să-şi exercite funcţiile profesionale, un avocat trebuie să fie înzestrat,
în opinia lui I. Mărgineanu şi L. Osoian cu astfel de facultăţi profesionale: intelect; respect pentru
eticheta profesională; abnegaţie; educaţie în spiritul Legii; memorie; onoare profesională;
imaginaţie; tendinţa spre perfecţionare; romantism; cumpătare; dar oratoric; spirit de observaţie
dezvoltat; arta gesticulării; intuiţie juridico-profesională; aprecierea justă a situaţiei ce reflectă
realitatea obiectivă; competenţă; onestitate; autoritate; punctualitate; capacitate de a convinge;

195
stabilitate emoţională; cultură înaltă; trecerea rapidă de la vorbirea orală la cea scrisă; voinţă
puternică; sănătate fizică; inteligenţă; atenţie [146, p.16-17].
Pentru a materializa obiectivele care sunt proprii deontologiei juridice, e necesar de a
promova în cadrul Facultăţilor de Drept acest curs. Totodată, e necesar de a promova, în opinia
noastră, un şir de cursuri opţionale care se vor referi la studierea minuţioasă a codurilor
deontologice ale judecătorului, procurorului, avocatului şi poliţistului [41, p.20]. În cadrul lor,
studenţii vor însuşi exigenţele morale înaintate faţă de activitatea unui jurist: atitudinea faţă de om
ca o valoare supremă, respectarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi a demnităţii umane în
conformitate cu normele de drept internaţionale şi naţionale şi cu principiile morale general-umane;
profunda înţelegere a importanţei sociale a rolului său şi a profesionalismului înalt, a
responsabilităţii în faţa societăţii şi a statului ca jurist, de care, în mare măsură, depinde securitatea
socială, apărarea juridică a tuturor oamenilor, utilizarea raţională şi umană a drepturilor oferite în
strictă conformitate cu principiile echităţii sociale, a datoriei civice, de serviciu şi morală;
principialitatea, vitejia, intransigenţa, lupta cu dăruire de sine cu criminalitatea, obiectivitatea şi
imparţialitatea în adoptarea deciziilor; caracterul impecabil al comportamentului personal atât în
timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara lor, incoruptibilitatea, grija faţă de onoarea
personală, a reputaţiei sociale a juristului; disciplină conştientă, punctualitate şi iniţiativă,
solidaritate profesională, ajutor reciproc, susţinere, curaj şi pregătire moral-psihologică faţă de
acţiunile şi situaţiile dificile, capacitatea de a risca, dar care trebuie să fie raţională în condiţii
extreme; perfecţionarea continuă a artei profesionale, a cunoştinţelor în domeniul eticii
profesionale, a etichetei şi tactului, sporirea nivelului culturii generale, lărgirea orizontului
intelectual, însuşirea creatoare a experienţei necesare în promovarea acţiunilor de serviciu.
În condiţiile statului de drept, puterea a patra posedă o însemnătate deosebită şi din această
cauză este necesar ca să existe o deontologie profesională şi în jurnalistică, deontologie care
fiinţează şi funcţionează în peste 60 de ţări ale lumii, fie în presa scrisă, în cea vorbită sau
televizată, în cinematografia de actualităţi etc. [209, p.116]. Astfel de coduri sunt formulate adesea
de către jurnaliştii înşişi, alteori ele sunt impuse de lege sau decret guvernamental. În aceste coduri,
în opinia jurnalistului american Jh. Merril, trebuie să fie prezente astfel de noţiuni importante ca:
apărarea libertăţii de informare, accesul liber la informaţie, obiectivitatea, exactitatea, autenticitatea
şi veridicitatea faptelor, responsabilitatea faţă de public, faţă de interesele şi drepturile sale, faţă de
comunităţile naţionale, rasiale, religioase, faţă de stat, faţă de problemele tot mai acute ale
menţinerii păcii, a unui mediu ambiant sănătos, faţă de demnitatea umană, la calomnie, la acuzaţii
nefondate, la defăimări, la hărţuire şi atentare la viaţa privată, dreptul la replică şi rectificare, la
respectarea secretului profesional etc. [a se vedea: 149, p. 64].

196
 Domeniul în cauză e fluid şi complex, din motiv că nu există un numitor comun şi
omogenitate. Unii jurnalişti susţin, afirmă T. Sârbu, că aceste coduri vor deveni o cenzură
(autocenzură) a activităţii, alţii afirmă că pentru îmbunătăţirea informaţiei într-o întreprindere de
presă mai importante decât vigilenţa deontologică sânt: o politică îndelungată a informaţiei, cadre
cât mai competente şi mai curajoase, buget corespunzător, climat psihosocial favorabil acestei
activităţi, care îmbină profesionalismul cu trăsături puternice de caracter [209, p.117]. În acest sens,
ar trebui să fie promovată elaborarea unor coduri de deontologie profesională a jurnalistului de către
exponenţii acestei profesii.
Intensificarea proceselor de comunicare care se produce în prezent, transparenţa activităţilor,
în general, şi a celor politice, în particular, determină modificarea continuă a structurilor
deontologice de cod, de discurs şi dialog, de intercomunicare, dar principalul element trebuie să fie
menţinut – respectarea demnităţii persoanei umane, a drepturilor omului de către toţi cei care sunt
implicaţi în procesul de comunicare.
Astăzi, un rol deosebit îl are şi deontologia profesională a pedagogului [a se vedea:102,
226]. O particularitate destul de importantă a eticii profesionale o reprezintă aspectul ei tehnologic –
elaborarea mijloacelor şi metodelor implementării cunoştinţelor teoretice şi aplicative în
conformitate cu ierarhia valorilor morale proclamate ale activităţii pedagogice. Legea
învăţământului din Republica Moldova [6] include obligaţiile pedagogilor de a respecta normele
etice, de a cultiva principiile morale ale echităţii, umanismului, generozităţii, sârguinţei şi altor
virtuţi. În această ordine de idei, au fost întreprinse un şir de tentative, mai ales, cu concursul prof.
V. Mândâcanu, [153, p.83-84] de a elabora Codul deontologic al pedagogului, dar problema în
cauză rămâne încă nesoluţionată până în prezent.
În opinia noastră, una din cele mai actuale şi importante probleme în acest domeniu îl
constituie elaborarea şi adoptarea Codului deontologic al pedagogului prin intermediul căruia să fie
reglementată activitatea morală atât în cadrul exercitării funcţiilor lui profesionale, cât şi în viaţa
cotidiană. Studierea conţinutului şi a celor mai importante noţiuni ale acestui Cod trebuie să devină
una din priorităţile în procesul instruirii unei noi generaţii de pedagogi, care trebuie să posede nu
numai un nivel înalt al erudiţiei generale, ci şi un nivel sporit al moralităţii. Numai astfel de
profesori vor fi în stare să educe elevii în spiritul valorilor morale general-umane, vor fi capabili să
le dea copiilor cunoştinţele necesare la disciplinele de profil. Discuţii pe marginea Codului
deontologic al pedagogului şi adoptarea lui se produc din ce în ce mai multe, ceea ce este un factor
îmbucurător. Un prim-pas în această direcţie s-a făcut la Universitatea de Stat din Moldova, Senatul
căreia a decis să fie elaborat un Cod deontologic universitar.
Noi considerăm că viitorul Cod trebuie axat pe astfel de noţiuni precum: onestitatea, datoria,
conştiinciozitatea, autoritatea, demnitatea, echitatea, corectitudinea şi responsabilitatea. Totodată,

197
este necesar ca acest cod să se bazeze pe un şir de principii importante pentru etica pedagogică:
convingere, abnegaţie, solidaritate, colectivism, umanism şi optimism. În această ordine de idei, ne
raliem opiniei prof. moldovean V. Ţapoc, care susţine că viitorul Cod „să se facă în baza unor
cerinţe generale sub formă de maxime (adevăruri universale), iar drept model ar putea servi
Jurământul lui Hipocrate” [226]. Codul deontologic al pedagogului trebuie să rezulte din
recunoaşterea atitudinii deosebite a societăţii faţă de profesor şi faţă de sine însuşi, în care valoarea
morală a personalităţii să fie într-o conexiune cu situaţia socială a omului ce reprezintă această
profesie, cu demnitatea oamenilor ce fac parte din ea. Este necesar ca în el să fie înaintate cerinţe
sporite în ceea ce priveşte grija faţă de demnitatea personală şi onestitatea pedagogului, care, în
orice situaţie, trebuie să-şi păstreze demnitatea, să se îngrijească de onoarea sa, să evite tot ce poate
să aducă prejudicii reputaţiei care pot să pună la îndoială obiectivitatea şi cumsecădenia lui.
Profesorul, în opinia pedagogului moldovean V. Guţu, trebuie să acţioneze cu un autocontrol
permanent al conştiinţei personale, să se autoevalueze şi să lupte permanent pentru
autoperfecţionare morală şi profesională [102]. Rolul conştiinţei este deosebit de important în cazul
când omul se află în faţa opţiunii morale, iar controlul extrinsec din partea opiniei publice fie este
exclus, fie întâmpină dificultăţi.
O mare importanţă în condiţiile contemporane, mai ales reieşind din spiritul Declaraţiei de la
Bologna, o are dimensiunea etică şi morală a învăţământului superior, formarea la viitorii profesori
a spiritului responsabilităţii care caracterizează personalitatea din punctul de vedere al îndeplinirii
cerinţelor morale, al corespunderii activităţii ei morale cu datoria morală, fapt ce poate fi cercetat de
pe poziţiile posibilităţilor personalităţii. Însă, în această ordine de idei, trebuie să luăm în calcul un
şir de factori precum: este oare în stare omul să îndeplinească cerinţele atribuite lui şi obligaţiunile
morale; dacă el le-a înţeles corect; dacă trebuie să răspundă pentru urmările acţiunilor sale, asupra
căror influenţează circumstanţele extrinseci; poate oare subiectul să prevadă aceste circumstanţe etc.
Pentru a materializa acest imperativ al timpului, este necesar de a introduce în curriculum-ul
universitar a deontologiei profesionale, de a o promova ca disciplină de studiu, care, în opinia prof.
din România C. Cozma, este o „tentativă de a cuprinde valenţele unei filosofii practice a „energiei
caracterului”, ca învăţătură spirituală de actualizat, ca imbold la trăirea cotidiană a unei experienţe
transformatoare meritorii în devenirea şi afirmarea „oamenilor de vocaţie” [57, p.17]. Aceasta va
avea un impact pozitiv asupra formării unor pedagogi capabili de a instrumentaliza valori, idealuri
şi exigenţe specific umane, dătătoare de sens existenţei individuale şi comunitare.
În viitorul Cod deontologic al pedagogului trebuie să se conţină cerinţa despre păstrarea
calificării pedagogului la un nivel înalt, care, în condiţiile contemporane, este una din cele mai
stringente probleme. Codul trebuie să examineze susţinerea calificării sale din partea pedagogului
ca o obligaţiune morală, din motiv că profesorul care nu îndeplineşte această cerinţă devine

198
iresponsabil. Pedagogul trebuie să-şi îndeplinească conştiincios obligaţiunile profesionale, adică
trebuie să fie sârguincios, organizat, responsabil, devotat cu trup şi suflet cauzei sale, să-şi
îndeplineasă perseverent datoria socială.
Codul deontologic ale pedagogului trebuie să acorde atenţie şi necesităţii de a asigura o
cultură înaltă a comunicării din partea profesorului. În documentele semnate de participanţii la
Procesul de la Bologna, printre cele mai importante competenţe care trebuie să le posede orice
absolvent al unei instituţii superioare de învăţământ, este capacitatea de a comunica. El trebuie să
dea dovadă de răbdare, amabilitate, delicateţe şi respect faţă de elevii şi părinţii cu care comunică în
procesul activităţii sale. În acelaşi timp, pedagogul trebuie să demonstreze stăpânire de sine,
principialitate, cumpătare, umanism, disciplină şi amabilitate. Trăsăturile de bază ale imaginii
moral-psihologice a viitorului profesor trebuie să devină: cinstea impecabilă, principialitatea,
obiectivitatea, vigilenţa şi perseverenţa.
Totodată, în literatura pedagogică, nu se acordă atenţia cuvenită problemelor legate de
deontologia profesională a pedagogului şi faţă de obţinerea cunoştinţelor în acest domeniu. În
Republica Moldova există o serie de manuale consacrate eticii pedagogice [a se vedea: 154; 303],
dar unele din ele s-au învechit, iar altele abordează acest domeniu destul de schematic. În acelaşi
timp, în multe instituţii de învăţământ superior deontologia profesională a pedagogului lipseşte, pur
şi simplu, în calitate de disciplină de studiu. Concomitent, publicaţiile dedicate problemelor
deontologiei pedagogice apar destul de rar pe paginile ziarelor şi revistelor de specialitate şi, într-o
anumită măsură, ele nu reflectă reprezentările contemporane, mai ales în contextul Procesului de la
Bologna, care presupune recunoaşterea valorilor fundamentale ale universităţilor europene:
contribuţia la dezvoltarea personalităţii, la devenirea ei culturală şi civică, la dezvoltarea ştiinţei. În
Declaraţia de la Bologna se subliniază că printre cele mai importante competenţe interpersonale
care trebuie să fie caracteristice viitorului specialist cu studii superioare este devotamentul faţă de
valorile morale. Este firesc că pentru materializarea acestui imperativ al timpului e necesar ca la
facultate studenţii să înveţe bazele eticii în general, şi deontologia profesională, în special. În
această ordine de idei, are perfectă dreptate C. Cozma care susţine că nu se „poate ocoli chestiunea
de fond a re-considerării procesului educaţional universitar (şi) prin implementarea unui conţinut
moral, prin integrarea (şi a) calificării etice în ansamblul pregătirii de specialişti care, tocmai prin
exploatarea cu ştiinţă şi cu înţelepciune practică, pot demonstra un spor de capacitate în susţinerea
competenţei ocupaţionale, în creşterea prestigiului şi autorităţii acesteia” [57, p.15].
Totodată, unele „coduri deontologice” elaborate în formă scrisă, despre care am amintit
anterior suferă de o lipsă de delimitare a câmpului de acţiune a deontologiei, sau de identificarea
falsă a lui, fapt care le conferă o natură eclectică. Aceasta se întâmplă din cauza că grupurile
profesionale preocupate de coduri trăiesc necesitatea moralităţii actelor lor de pe o rampă morală

199
mai degrabă intuită decât cercetată şi explicată prin intermediul eticii. Trebuie să conştientizăm
faptul, că fără un instrument teoretic veritabil, atenţia se concentrează, în primul rând, pe
corectitudinea actelor profesionale privită prin punctul de vedere al drepturilor general-umane ale
omului, prin felul cum aceste drepturi s-au impus public, exigenţele strict de domeniul moralităţii
fiind mai mult presupuse decât formulate în mod explicit.
În rezultat, ţinem să menţionăm:
- studierea normelor sociale, a rolului lor în procesele administrării, organizării şi
reglementării sociale trebuie să se întemeieze pe următoarele fundamente metodologice: utilizarea
principiului istoric în analiza mecanismelor administrării şi reglementării sociale; corelaţiei dintre
începuturile raţionale şi afective în cadrul mecanismelor sociale ale administrării şi reglementării, în
procesele reale ale educaţiei şi comportamentului uman; elucidării corelaţiei şi rolului normelor şi a
normativelor sociale (economice, ecologice, tehnice etc.); analiza creşterii rolului omului în calitate
de subiect al proceselor administrative, organizaţionale, reglementative şi educaţionale;
- normele sociale exercită nu numai funcţia de reglementare a interacţiunilor dintre
oameni, dar şi servesc în calitate de măsură a ordonării şi structurării sistemelor sociale (a
asociaţiilor obşteşti, atât a interacţiunilor lor intrinseci, cât şi a celor ce ţin de interacţiunile dintre
ele);
- normele sociale sunt nişte măsuri (legi) ale organizării şi structurării relaţiilor sociale.
Formarea normelor sociale se produce prin intermediul asimilării subiective a organizării şi
structurării relaţiilor sociale, care se efectuează prin diverse forme determinate din punct de vedere
istoric, care pot fi adecvate sau viceversa;
- în privinţa normelor organizaţiilor sociale nestatale, trebuie precizat că ele se
concretizează în „statute”, „carte”, „regulamente” şi presupun organizarea unor structuri ale
societăţii civile (partide, organizaţii, ligi, sindicate, cluburi, fundaţii etc.). Deşi prin formă se
apropie de normele juridice, ele nu sunt juridice, întrucât nu sunt elaborate şi instituite de organele
statului şi nu sunt garantate nemijlocit prin constrângerea juridică statală. Afinitatea formală a
acestora cu normele juridice face posibilă o mai uşoară preluare şi consacrare juridică a acestora (de
aceea, unii autori le denumesc norme „q u a s i - j u r i d i c e ”);
- un rol deosebit îl au astăzi normele tehnice, care sunt în stare să stabilească noi raporturi
între om şi mediul înconjurător natural şi social, în care normele tehnice joaca un rol hotărâtor în
supravieţuirea şi prosperarea civilizaţiei umane.

200
 CONCLUZII

• Procesele de democratizare ce s-au produs în ultimul timp odată cu tranziţia de la

totalitarismul centralist la democraţia-liberală şi transformarea sistemului social au lărgit în mod
substanţial sfera comportamentului personalităţii. Totodată, agravarea proceselor sociale presupune
sporirea influenţei sistemului de reglementare normativă. Prin urmare, în procesul motivării
activităţii cotidiene, oamenii trebuie să-şi fundamenteze activitatea nu numai pe factorii extrinseci
(dreptul), dar mai ales pe cei intrinseci, pe convingerile proprii în caracterul echitabil şi corect al
alternativei de comportament aleasă. Această condiţie poate fi valorificată prin intermediul
includerii şi interacţiunii, în procesul reglementării normative, a unor astfel de tipuri de norme
sociale precum: tradiţionale, religioase, morale etc. Investigarea metodelor şi procedeelor
funcţionării normelor sociale în calitate de sistem integru ne permite să afirmăm cu certitudine că
întreaga măsură a responsabilităţii pentru o acţiune sau alta îi revine personalităţii, din motiv că
legile „rele” nu pot fi o justificare a comportamentului deviant. În condiţiile perioadei de tranziţie,
destul de stringentă devine problema elaborării mecanismelor practice a ordonării, consolidării şi
stabilizării relaţiilor sociale autentice şi, în acelaşi timp, este necesar de a lua în calcul specificului
corelaţiei şi interacţiunii dintre elementele procesului de reglementare socială.
• Normele sociale reprezintă forme şi mijloace prin intermediul cărora se realizează
reglementarea comportamentului şi a relaţiilor sociale dintre oameni. Ele se afirmă în calitate de
factor important al influenţei conştiente şi cu un scop bine definit al comunităţii sociale asupra
chipului, modului şi formelor de activitate vitală a oamenilor. Fiind modele specifice ale
comportamentului uman, ele sunt utilizate în situaţii tipice şi posedă, în acelaşi timp şi capacitatea
de a reglementa şi interacţiunile dintre diverse instituţii sociale.
• Funcţionarea mecanismelor de reglemente socială se sprijină atât pe metodele normative,
cât şi pe cele nenormative. În ştiinţă este unanim acceptată opinia, că prin reglementare normativă,
se înţeleg modelele de comportament care sunt unificate, obligatorii, adresate unui cerc
indeterminat de oameni. Aceste cerinţe sunt sistemice şi fundate pe principiile imperativelor
moralităţii ce domină în societatea în cauză. Totodată, există şi reglementarea nenormativă, care
poartă un caracter personal şi individual, însă ea nu funcţionează în mod autonom, dar se află într-o
conexiune cu sistemul de dispoziţii normative. În societatea democratică predomină acţiunea
factorilor normativi, iar în societatea totalitară au acţionat cu prioritate factorii nenormativi
(existenţa privilegiilor pentru unele grupuri sociale).
• Normele sociale exprimă nişte dispoziţii pentru organizarea activităţii ulterioare, fiind
concepute în calitate de modele ce au apărut în activitatea anterioară, mostre fondate pe experienţă,

201
de criteriu al evoluării acţiunilor umane, ce oferă posibilitatea de a stabili justeţea şi valoarea
faptelor umane.
• Dinamica şi mobilitatea proprie normelor sociale se explică prin faptul că şi la acest nivel
există anumite diferenţieri în funcţie de nucleul care se conservă: unele dintre tipurile de norme au
un grad mai mare de stabilitate (religioase, morale, tradiţionale etc.) în comparaţie cu altele cu o
dinamică mai evidenţiată (politice, economice, juridice etc.).
• Actualizarea normelor sociale e determinată, într-un anumit mod, de activitatea umană, în
a cărei structura un loc deosebit îl ocupă producţia materială. Activitatea oamenilor pune în mişcare
întregul sistem complex al relaţiilor sociale, concomitent şi organizarea socială, ale cărei legi se
contrapun, în mod dialectic, subiectului în calitate de obiect al cunoaşterii şi acţiunii. Fiind
încorporată în normele de organizare şi structurare a relaţiilor sociale, activitatea oamenilor conţine
în sine nişte momente dialectice, contradictorii, simultane ale dependenţei şi independenţei de
subiect. Acest fapt stă la baza genezei normelor sociale şi, în general, la organizarea normativă a
societăţii.
• Existenţa normelor sociale se structurează şi se organizează într-un metasistem, ceea ce
înseamnă că ele există concomitent în diverse stări sistemice şi forme de manifestare. Normele
exprimă esenţa relaţiilor sociale ce rămân identice în diverse sisteme reale, conceptuale etc.
• Normele sociale comportamentale exprimă nişte prescripţii concrete ce ţin de
comportamentul uman. Respectarea acestor norme este asigurată de existenţa unor sancţiuni care
pot fi aplicate de către oamenii sau instituţiile abilitate cu anumite prerogative în această privinţă.
• Normele sociale sunt nişte imagini, maxime de acţiune şi comportament acceptate de
majoritatea actorilor sociali, care sunt în stare să structureze aşteptările partenerilor de interacţiune
într-o situaţie care poate să prognozeze, într-o anumită măsură, acţiunea şi reacţia socială, reducând
complexitatea interacţiunii sociale şi îngustând posibilităţile de comportament.
• Normele particulare nu sunt, în acelaşi mod, importante, dar sunt subordonate unei ierarhii.
O normă socială e cu atât mai importantă pentru convieţuirea socială, cu cât se depun mai multe
eforturi în propagarea ei. Normele cu relevanţă înaltă, spre exemplu, cele ce se referă la protejarea
proprietăţii private sunt codificate şi se transformă în legi care conţin în sine sancţiuni bine definite
ce sunt aplicate în cazul încălcării lor.
• Normele sociale pot fi deduse din valorile etico-morale. Oamenii, de cele mai multe ori, se
comportă în conformitate cu normele sociale fără să se gândească, să fie conştienţi de sancţiunile
prevăzute pentru nerespectarea lor, ceea ce înseamnă că normele au devenit nişte facultăţi intrinseci
ale individului şi ele acţionează de la sine.
• Normele sociale, contribuind la raţionalizarea vieţii sociale, asigură şi realizează sistemul
de drepturi, obligaţii şi interdicţii pe baza cărora se derulează acţiunile indivizilor şi se

202
concretizează comportamentele şi conduitele acestora. Ele permit de a evita şi limita tensiunile,
relaţiile şi conflictele sociale evidente sau latente dintre indivizi sau grupurile sociale, de a stabiliza
existenţa socială; ele reprezintă adevărate modele prescriptive, indicând indivizilor ceea ce trebuie
şi ceea ce nu trebuie făcut într-o societate, în funcţie de atitudinea adoptată de ei faţă de norme
putând rezulta fie conformitatea socială (acceptarea şi suportarea normelor), fie devianţa socială
(încălcarea, trecerea dincolo de o limită sau violarea normelor).
• Creşterea rolului începuturilor morale în viaţa socială, sporirea rolului factorului moral în
activitatea umană nu constituie un proces mecanic al înlocuirii sferelor juridice ale reglementării cu
cele morale. Acest imperativ poate fi realizat în urma unei interacţiuni complexe a normelor morale
cu cele juridice, în cadrul căreia se manifestă tendinţa sporirii rolului criteriilor şi evaluării morale
în reglementarea juridică, a acţiunii lor asupra proceselor administrării, educaţiei şi a întregii
activităţi vitale a oamenilor. Totodată, sporirea curentă a rolului şi importanţei normelor morale nu
vine în contradicţie cu o altă tendinţă, cea a creşterii rolului normelor juridice în administrarea,
organizarea şi reglementarea comportamentului uman în toate sferele vieţii sociale, asigurarea
dominaţiei legii în procesul devenirii şi funcţionării statului de drept.
• Investigând problema corelaţiei dintre normele religioase şi alte tipuri de norme, mai ales
cu cele juridice, am constatat că normele religioase sunt obligatorii pentru cei care în mod voluntar
au aderat la o religie sau alta, iar normele de drept sunt obligatorii pentru toţi oamenii. Prin urmare,
în baza specificului unităţii dintre normele religioase şi cele de drept se află caracterul lor
instituţional, structura şi procedurile specifice ale formării normelor. Reieşind din faptul că
deosebirile dintre normele religioase şi cele de drept nu sunt atât de mari, iar unitatea lor este
profundă şi multilaterală, interacţiunea dintre ele este preponderentă pentru progresul relaţiilor
sociale decât confruntarea care a existat în societatea totalitară.
• Actualmente, în cadrul societăţii post-industriale, are loc trecerea de la activităţile spontane
ce se fundau pe principiul acţiunii conform probelor şi greşelilor, la descoperirea legilor, la
activitatea ce trebuie să fie fundamentată din punct de vedere praxiologic.
• Deontologia este actualmente un concept utilizat fără un suport bine conturat. Prin urmare,
unele „coduri deontologice” elaborate în formă scrisă suferă de o lipsă de delimitare a câmpului de
acţiune a deontologiei sau de identificarea falsă a lui, ceea ce le conferă lor o natură eclectică.
Aceasta se întâmplă din cauza că grupurile profesionale preocupate de asemenea coduri trăiesc
necesitatea moralităţii actelor lor de pe o rampă morală intuită decât cercetată şi explicată prin
intermediul eticii.
• Normele sociale au ca scop încadrarea acţiunilor, atributelor şi conduitelor umane în
anumite limite, limite care protejează interesele şi valorile celorlalţi membri ai comunităţii şi
asigură o anumită ordine şi stabilitate în desfăşurarea relaţiilor interumane.

203
 • Conţinutul principal al normelor sociale vizează îndeosebi acţiunea şi conduita umană,
stabilind modalităţile în care acestea pot, trebuie, sau nu trebuie să se desfăşoare: ponderea cea mai
însemnată a normelor sociale o constituie normele cu caracter precumpănitor „acţional” şi
„comportamental”, adică normele de tip-conduită; această preponderenţă nu exclude şi existenţa
altor norme, mai ales a celor „organizaţionale”: normele gândirii, normele vieţii spirituale,
limbajului interior, normele-valori, care nu reglementează conduita, ci consacră, enunţă sau atestă
ceva, se referă la mecanismul de funcţionare a structurilor organizaţionale (organizaţiilor şi
instituţiilor sociale).
• Prin conţinutul lor, normele sociale fie sintetizează o experienţă trecută, acumulată, fie
exprimă o necesitate perpetuă, fie proiectează un comportament viitor subordonat unui scop sau
ideal; prin aceasta unele norme sociale au şi un caracter prospectiv, proiectiv, teleologic.
• Normele sociale se adresează, în mod impersonal, la modul generic, unor subiecţi sociali
potenţiali, prescriind fie acţiuni sau conduite obligatorii, fie permise, fie prohibitive, fie
recomandând sau stimulând conduite sau acţiuni din care decurg şi obligaţii ale subiecţilor
potenţiali cărora li se adresează. Caracterul impersonal, generic al normei sociale explică faptul că
norma nu se adresează unui subiect concret individualizat, nominalizat, ci tuturor subiecţilor
potenţiali ai acelui raport social.
• Normele sociale sunt (trebuie să fie) prin conţinutul lor reciproc consistente în sensul că ele
reglementează aceeaşi conduită sau acţiune, nu pot ca în acelaşi timp să permită, dar să şi interzică
acea conduită sau acţiune, ori să pretindă înfăptuirea concretă a unei acţiuni sau conduite
irealizabile.
• Indiferent de forma sau domeniul lor de referinţă, normele sociale reflectă, într-o anumită
măsură, caracteristicile epocii în care s-au cristalizat şi decantat, de aceea ele poartă amprenta, prin
semnificative diferenţieri, a modificărilor produse în planul raporturilor sociale.
• În condiţiile începutului de mileniu, are loc procesul interacţiunii în cadrul existenţei
sociale nu numai a normelor morale cu normele de drept, dar şi a întregului complex de norme
(tradiţionale, de convieţuire socială, religioase etc.), care trebuie să coexiste într-o armonie cât mai
perfectă, pentru a determina o bună funcţionare a societăţii. Numai în cazul când diferite categorii
de norme sociale ajung să contureze aceeaşi conduită, într-o situaţie dată, societatea va cunoaşte
mai puţine tulburări, comparativ cu situaţiile în care norme de diverse tipuri orientează spre
conduite contrare.
• Un imperativ al timpului nostru constă în utilizarea mai frecventă a tradiţiilor, obiceiurilor
şi normelor tradiţionale de convieţuire socială, care posedă un bogat potenţial axiologic, dar care au
fost date uitării în avantajul normelor juridice, care pot fi un remediu eficient în depăşirea
fenomenelor negative ce se manifestă în comportamentul oamenilor.

204
 RECOMANDĂRI

• Coordonarea instituţională a tuturor tipurilor de reglementare socială normativă cu

exigenţele societăţii în tranziţie şi interesele unei personalităţi în parte poate crea o bază reală pentru
o ordine socială raţională şi eficientă.
• Procesul de elaborare a normelor şi a legislaţiei pozitive în societatea democratică trebuie
să posede un caracter ştiinţific, ca normele să fie elaborate şi adoptate atât în baza legităţilor sociale
obiective, cât şi în baza investigaţiilor ştiinţifice efectuate de savanţii care studiază problemele
normativităţii sociale.
• Corelaţia dintre normele de drept şi alte tipuri de norme sociale, mai ales cele tradiţionale,
religioase şi morale ne demonstrează că depistarea alternativelor de influenţă a altor tipuri de norme
asupra comportamentului uman reprezintă o problemă destul de actuală şi importantă, un imperativ
pentru societatea noastră.
• Este necesar de a studia în permanenţă, în mod profund şi multilateral, normele sociale cu
scopul de a le monitoriza şi a depista dacă ele reflectă în mod adecvat sau viceversa condiţiile
sociale pentru a corija deformările sociale sau cele care pot să apară, ca ele să nu producă un impact
negativ asupra proceselor sociale.
• Elaborând şi implementând noile norme, subiectul creaţiei normative trebuie, în mod
obligatoriu, să promoveze anumite investigaţii ştiinţifice cu privire la gradul de pregătire a
conştiinţei individuale la nivelul raţional şi afectiv de a percepe şi interioriza aceste norme, iar în
cazul când aceasta lipseşte, este necesar de a rectifica conţinutul lor şi a crea condiţii speciale atât
pentru realizarea lor, cât şi pentru elaborarea unor metode de influenţă asupra conştiinţei oamenilor.

205
 BIBLIOGRAFIE

1. Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor adoptat la 17 decembrie 1979

de Adunarea Generală a ONU. [citat 6.04.2007]; Accesibil pe Internet: <URL> : http: //
www.biblioteca.ase.ro.
2. Constituţia Republicii Moldova. Cu modificările şi completările din 5 iulie 2000. Chişinău:
Ed. Moldpres, 2000. 124 p.
3. Codul Penal al Republicii Moldova. Chişinău: Ed. S. A. „Cartea”, 2002. 284 p.
4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Chişinău: Ed. S. A. „Cartea”, 2003. 404
p.
5. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr 514-XIII din 20 iulie 1995.
In: Monitorul oficial al Republicii Moldova, 1995, 26 octombr., nr 59-60, p. 3-10.
6. Legea Învăţământului al Republicii Moldova, nr 547-XIII din 21 iulie 1995. In: Monitorul
oficial al Republicii Moldova, 1995, 9 noiemb., nr 62-63, p. 8-56.
7. Legea Republicii Moldova cu privire la colegiul disciplinar al judecătorilor, nr 950 din 19
iulie 1996. In: Monitorul oficial al Republicii Moldova, 1996, 20 septemb., nr 62, p. 40-42.
8. Codul deontologic al avocaţilor baroului din Republica Moldova. Adoptat la Congresul
avocaţilor din 20 decembrie 2002. In: Avocatul poporului, 2003, nr 2 p. 14-31.
9. Codul de etică Profesională al Judecătorului. Aprobat la Conferinţa judecătorilor din
Republica Moldova în februarie anul 2000. In: Legea şi viaţa, 2000, nr 2, p. 7-9.
10. Andrei, P. Filosofia valorii. Iaşi: Ed. Polirom, 1997. 238 p.
11. Arce, M.; Daniel, G. Social Norms, Inflation and Stabilization. In: Rationality and Society,
1996, nr 8, p. 277-294.
12. Archives de philosophie du droit (nо 18). Paris: Éd. Sirey, 1973. 273 p.
13. Aristotele. Retorica; traducere, studiu introductiv şi inex de Maria-Cristina Andrieş; note şi
comentarii de Ştefan-Sebastian Maftei. Ediţie bilingvă. Bucureşti: Ed.IRI, 2004. 464 p.
14. Aristotle. The Nicomachen ethics. /Translated with an Introduction by David Ross, revised
by J. L. Acrill and J. O. Urmson. New York: Oxford University Press Inc, 1998. 284 p.
15. Atias, C. Epistemologie juridique. Paris: Éd. P.U.F., 1985. 222 p.
16. Avornic, Gh. şi al. Teoria generală a dreptului: Manual. Chişinău: Ed. Cartier juridic, 2004.
656 p.
17. Baltag, D. Teoria generală a dreptului. Cimişlia: TICIM, 1996. 330 p.
18. Banciu, D. Sociologie juridică. Bucureşti: Ed. Hiperion XXI, 1995. 249 p.
19. Banciu, D. Control social şi sancţiuni sociale: concepte, teorii şi orientări juris-sociologice.
Bucureşti: Ed. Victor, 1999. 151 p.

206
20. Banciu, D. Elemente de sociologie juridică. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2000. 272 p.
21. Barbu, B. Berceanu. Religia şi dreptul. In: Revista de filosofie, Editura Academiei Române,
1999, nr 3-4, mai-august, p. 139-150.
22. Basiliade, Gh. Socializare, integrare şi comportament deviant. Bucureşti: Centrul de
cercetări pentru problemele tineretului, 1976. 303 p.
23. Bentham, J. O introducere la principiile moralei şi legislaţiei. In: Iliescu, A. P.; Socaciu, E.
M. Fundamentele gândirii politice moderne. Iaşi: Ed. Polirom, 1999, p. 136-144.
24. Biblia sau sfânta scriptură. Bucureşti: Ed. Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1991. 1425 p.
25. Biriş, I. Valorile dreptului şi logica intenţională. Introducere în filosofia dreptului. Arad:
Ed. Servo-Sat, 1996. 209 p.
26. Birou, A. Vocabulaire pratique des sciences sociales. Paris: Éd. Les Éditions ouvrierès,
1966. 315 p.
27. Blaga, L. Fiinţa istorică. Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 1977. 292 p.
28. Blake, J.; Davis, K. Norms, values and sanctions. In: Handbook of Modern Sociology.
R.E.L. Faris (Ed.), 2-nd. Ed., Skokie, III, 1966, p. 456-484.
29. Bobbio, N. Della Structura alla funzione. Nuovi Studii di teoria del Diritto. Milano: Edizini
de Comunita, 1977. 201 p.
30. Bobână, Gh. Specificul valorilor juridice. In: Funcţionarea instituţiilor democratice în statul
de drept. Materiale ale conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale. Chişinău: Tipografia
Centrală, 2003, p. 54-57.
31. Bobână, Gh. Interferenţe între normele morale, sociale şi juridice. In: C.Gh. Marinescu,
Convergenţe spirituale Iaşi-Chişinău. Dimensiuni şi valenţe ale colaborării ştiinţifice şi
publicistice dintre Academia Ecologică din Iaşi şi Comunitatea Academică din Chişinău.
Iaşi: Ed. Porţile Orientului, 2005, p. 147-156.
32. Boboş, Gh. Teoria generală a statului şi dreptului. Cluj-Napoca: [s.n.], 1974. 337 p.
33. Brentel, H. Soziale Rationalitat. Vs Verlag für Sozialwissenchaften, 2002. 530 p.
34. Brown, J.R. The Rational and the Social. Routledge: L., N. Y., 1989. 198 p.
35. Capcelea, A. Dreptul ecologic. Chişinău: Ed. Ştiinţa, 2000. 272 p.
36. Capcelea, V. Tradiţiile naţionale: continuitate în dezvoltarea generaţiilor. Chişinău: Ed.
Evrica, 1998. 140 p.
37. Capcelea, V. Etica: man. pentru instit. de învăţ. superior. Chişinău: Ed. ARC, 2003. 240 p.
38. Capcelea, V. Etica juridică: man. pentru instit. de învăţ. superior. Chişinău: Ed. Sirius SRL,
2004. 240 p.

207
39. Capcelea, V. Filozofia dreptului: man. pentru instit. de învăţ. superior. Chişinău: Ed. ARC,
2004. 572 p.
40. Сapcelea, V. Filozofie: man. pentru instit. de învăţ. superior. Ed. a 4-a revăzută şi adăugită.
Chişinău: Ed. ARC, 2005. 448 p.
41. Capcelea, V. Locul şi rolul deontologiei profesionale în formarea specialistului în domeniul
dreptului. In: Calitatea formării specialiştilor în învăţământul superior: strategii, forme,
metode: Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale a profesorilor consacrate aniversării
a 60-a de la fundarea Universităţii de Stat „Alecu Russo”, 5-7 oct. 2005, Bălţi / col. red.:
Valeriu Cabac, … Bălţi: Ed. Presa univ. bălţeană, 2005, p. 18-20.
42. Capcelea, V. Antinomiile libertăţii – condiţiile şi limitele ei în posttotalitarism. In:
Democraţie şi drepturile omului. Bălţi: Ed. Presa univ. bălţeană, 2006, p. 38-45.
43. Capcelea, V. Metodologia investigaţiilor socio-juridice: man. pentru inst. de învăţ. sup.
Bălţi: Ed. Presa univ. bălţeană, 2006. 180 p.
44. Capcelea, V. Normele sociale. Chişinău: Ed. ARC, 2007. 300 p.
45. Capcelea, V. Deontologia juridică: man. pentru facultăţile de drept. Chişinău: Ed. ARC,
2007. 413 p.
46. Carbonnier, J. Ipoteza non-dreptului. In: Sociologie franceză contemporană (Antologie de I.
Aluaş şi I. Drăgan). Bucureşti: Ed. Politică, 1971, p. 729-754.

47. Carbonnier, J. La Bible et le droit. Paris: Éd. L'Esprit des lois Broché, 2001. 173 p.
48. Carnap, R. Replies and systematic expositions. In: The Philosophi of R. Carnap (A. Schilp
ed.). New York, 1963, p. 911-945.
49. Carnap, R. Semnificaţie şi necessitate /Traducere din engleză de Gh. Enescu şi Sorin Vieru,
studiu despre R. Carnap de Gh. Enescu) studiile grupate în capitolul Supliment. Cluj: Ed.
Dacia, 1972. 325 p.
50. Catalan, F. Jean. L’ homme et sa religion. Paris: Éd. Desché de Browes, 1994. 258 p.
51. Cătineanu, T. Elemente de etică. Vol. I. Faptul moral. Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 1982. 320 p.
52. Chiribucă, D. Tranziţia postcomunistă şi reconstrucţia modernităţii în România. Cluj-
Napoca: Ed. Dacia, Eikon, 2004. 274 p.
53. Cicero. Despre legi. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1983. 112 p.
54. Ciobanu-Băcanu, M. Cultură şi valori în perioada de tranziţie. Bucureşti: Ed. Economica,
1994. 255 p.
55. Cochinescu, N. Introducere în deontologia judiciară. In: Dreptul, Uniunea juriştilor din
România. Anul VI, seria a III-a, 1995, nr 4, p. 3-11.
56. Coleman, Jm. S. Foundations of Social Theory. Cambridge: Mass.: Harvard University
Press, 1990. 994 p.

208
57. Cozma, C. Etica profesională, calitatea umană şi învăţământul superior. In: Calitatea
formării specialiştilor în învăţământul superior: strategii, forme, metode: Materialele
conferinţei ştiinţifice internaţionale a profesorilor consacrate aniversării a 60-a de la
fundarea Universităţii de Stat „Alecu Russo”, 5-7 oct. 2005, Bălţi, col. red.: Valeriu Cabac,
… Bălţi: Ed. Presa univ. bălţeană, 2005, p. 14-18.
58. Craiovan, I. Introducere în filosofia dreptului. Bucureşti: Ed. ALLBeck, 1998. 292 p.
59. Crestomaţie de folclor moldovenesc: pentru studenţii inst. de învăţ. superior. Alc., pref. şi
coment. de Botezatu Gr. şi al. Chişinău: Ed. Lumina, 1989. 416 p.
60. Culic, C. Introducere în sociologia religiilor. Bucureşti: Ed. Gnosis, 1995. 324 p.
61. Culic, N. Valoarea – dimensiune a existenţei umane. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1988. 136 p.
62. Dabin, J. Théorie générale du Droit. Paris: Éd. Dalloz, 1969. 266 p.
63. Deleanu, I. Construcţia judiciară a normei juridice. In: Dreptul, Uniunea juriştilor din
România. Anul XV, seria a III-a, 2004, nr 8, p. 12-36.
64. Dicţionar de sociologie. Larousse. /Traducere Mariana Ţuţuianu. Bucureşti: Ed. Univers
enciclopedic, 1996. 364 p.
65. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Ed. Univers enciclopedic,
1996. 1192 p.
66. Djuvara, M. Teoria generală a dreptului. Vol. II. Bucureşti: Ed. Librăriei SOCEC&Co.,
societate anonimă SA, 1930. 140 p.
67. Dobrinescu, I. Dreptatea şi valorile culturii. Bucureşti: Ed. Academiei Române, 1992. 167
p.
68. Donaldson, Th. Issues in moral philosophy. Loyola University of Chicago: McGraw-Hill,
Inc, 1986. 480 p.
69. Drăganu, T. Locul normelor tehnice în cadrul normelor de conduită din societatea noastră.
In: Justiţia nouă, 1964, nr 8, p. 83- 97.
70. Dufrenne, M. Pentm om (idei contemporane). Bucureşti: Ed. Politică, 1974. 262 p.
71. Dumitrescu-Codreanu, L. Sistemul sociologic al lui T. Parsons. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică,
1973. 159 p.
72. Durkheim, É. Regulile metodei sociologice. /Traducere de C. Sideţeanu, ediţia a II-a.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1974. 200 p.
73. Durkheim, É. La science sociale et l’action. Paris: Éd. PUF, 1984. 334 p.
74. Durkheim, É. La divizione del lavoro sociale. Segarte: Ed. Di Comunita, 1996. 413 p.
75. Durkheim, É. Judecăţi de valoare şi judecăţi de realitate. In: Filosofie contemporană: texte
traduse de A. Boboc; I. Roşca. Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 1998, p. 56-72.

209
76. Eliade, M. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Vol.II. Bucureşti: Ed. ESE, 1986. 526 p.
77. Eliade, M. Sacrul şi profanul /Traducere din franceză de Rodica Chira. Bucureşti: Ed.
Humanitas, 1992. 205 p.
78. Ellison, G.Cr.; Sherkatt, E.D. Is Sociology the Core Discipline for the Scientific Study of
Religion? In: Social Force, volume 73; 1995, nr 4, june, p. 1236-1267.
79. Elster, J. Social Norms and Economic Theory. In: Journal of Economic Perspectives, 1989,
nr 3, p. 99-117.
80. Eminescu, M. Cugetări /Ediţie îngrijită de Marin Bucur. Bucureşti: Ed. Albatros, 1978. 112
p.
81. Eminescu, M. Povestea codrului. In: Opere. în 8 vol.: coord. Mihai Cimpoi. Vol 1.
Chişinău: Ed. Gunivas SRL, 2001. 759 p.
82. Encyclopédie Philosophique Universalle, II. Les Notions Philosophiques, tome 1. Paris: Éd.
P.U.F., 1990. 2312 p.
83. Faltin, I. Norm, Milleu, Politische Kultur. Dt. Universitätsv., W. , 1990. 326 p.
84. Fees, K. Werte und Bildung. Vs Verlag, 2000. 379 p.
85. Ferari, V. Funzioni del dirito. Saggio critico riconstructivo. Bari: Laterza, 1987. 318 p.
86. Ferratori, Fr. Max Weber e il destino della regione. Bari: Laterza, 1965. 217 p.
87. Filosofie de la A la Z. Dicţionar enciclopedic de filosofie /Élizabeth Clément, Chantal
Demonque, Laurence Hansen-Leve, Pierre Kahn. Bucureşti: Ed. All, 1999. 571 p.
88. Floca, I.N. Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească. Vol. 1.
Bucureşti: Ed.Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1999. 576 p.
89. Floca, I.N. Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească. Vol. II.
Bucureşti:Ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1999. 476 p.
90. Florian, M. Recesivitatea ca structură a lumii /Ediţia îngrijită de Nicolae Gogoneaţă şi Ioan
Ivanciu, vol I, partea I. Bucureşti: Ed. Academiei, 1983. 533 p.
91. Fochi, A. Datini şi eseuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Bucureşti: Ed.
Minerva, 1976. 392 p.
92. Fodor, E.M. Norma juridică – parte integrantă a normelor sociale. Cluj-Napoca: Ed.
Argonaut, 2003. 208 p.
93. Fowler, R. Language in the News. Discurse and Ideology in the Press. Routledge, London,
New York, 1994. 272 p.
94. Förg, B. Moral und Ethik der PB. Vs Verlag, 2004. 229 p.
95. Fuller, Lon L. The Morality of Law. Revised edition. New Haven and London: Yale
University Presse, 1969. 257 p.
96. Gadamer, H.G. Adevăr şi metodă. /Traducere de Gabriel Cercel, Larisa Dumitru, Gabriel

210
 Kohn, Calin Petcana. Bucureşti: Ed. Teora, 2001. 735 p.
97. Garfinkel, H. Studies in Ethnometodology. New Jersey, 1967. 220 p.
98. Gesang, B. Desktiptive oder normative Winssenschaftsheorie. Ontos, 2005. 226 p.
99. Gheorghe, I.A. Profitul: concept, norme, politici. Bucureşti: Ed. Economică, 1998. 321 p.
100. Gibbs, J.P. Norms; the problem of definition and classification. In: Amer. J. of Soc,
1965, v. 70, p. 586-594.
101. Giorgio, del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică. Introducere de Mircea Djuvara.
Traducere de J. Constantin Drăgan. Bucureşti: Ed. Europa Nova, 1995. 352 p.
102. Guţu, V. Codul deontologic universitar – factor al integrităţii academice. In:
Universitatea de stat din Moldova, 2007, 23 ianuarie.
103. Habermas, Iu. Cunoaştere şi comunicare. Pref. de A. Marga: Trad. din l. germ. de A.
Marga, W. Roth s. a. Bucureşti: Ed. Politică, 1983. 575 p.
104. Habermas, Iu. Conştiinţa morală şi acţiune comunicativă / traducere Gilbert Lepădatu.
Bucureşti: Ed. ALL, 2000. 184 p.
105. Hanga, V. Morala şi dreptul în concepţia filosofilor greci. In: Studia Napoconsia, Drept.
Bucureşti: Ed. Academiei, 1974, p. 7-25.
106. Harrington, H.J.; Harrington, J.S. Managementul total în firma secolului 21. Bucureşti:
Ed. Teora, 2001. 408 p.
107. Hart, H.L.A. Conceptul de drept. Chişinău: Ed. Sigma IG, 1999. 304 p.
108. Haşdeu, B.P. Scrieri filosofice /selecţia textelor, studiu introductiv, note şi comentarii,
însoţite de o terminologie hasdeiană de Vasile Vetişanu. Ediţie îngrijită de Vasile Vetişanu.
Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985. 504 p.
109. Hayami, Y. Norms and Rationality in the Evolution of Economic Systems: A View from
Asian Villages. In: Japanese Economic Review, 1998, nr 49, p. 36-53.
110. Hayek, Fr. Constituţia libertăţii. Trad. De C. Dârdală; Pref. de P. Vichelson. Postf. de V.
Boari. Iaşi: Ed. Institutul European, 1998. 135 p.
111. Hegel, G.W.F. Prelegeri de filosofie a religiei / Traducere de D.D. Roşca. Bucureşti: Ed.
Academiei, 1969. 535 p.
112. Hegselmann, R. Normativität und Rationalität. Campus Vlg., Ffm, 1979. 277 p.
113. Heidegger, M. Fiinţă şi timp. Trad. din germană Dorin Tilinca, cuv. înainte de Octavian
Vuia. Bucureşti: Ed. Jurnal literar, 1994. 267 p.
114. Hetcher, St. Norms in a Wired World. Cambridje University Press, 2004. 413 p.
115. Hobbes, Th. Leviathan sau material, forma şi puterea unui stat ecleziast civil. In: Bacon,
Morus, Locke. Bucureşti: Ed. de Stat pentru Literatură Ştiinţifică şi Didactică, colecţia
„Texte filozofice”, 1951, p. 97-130.

211
116. Hobbes, Th. Leviathan. Traite de la Matiere, de la Forme et du Pouvoir de la republique
eclesiastique et civile. Paris: Sirey, 1971. 780 p.
117. Hudson, W.D. Modern Moral Philosophy. Second edition. Macmillian General Editor: D.
J. O- Connor, 1991. 433 p.
118. Huszar, T. Morala şi societatea. Bucureşti: Ed. Politică, 1967. 272 p.
119. Ionescu, N. Filosofia religiei. Prefaţă de Nicolae Tatu, Postfaţă de Mircea Vulcănescu.
Ediţie îngrijită de Marin Diaconu. Bucureşti: Ed. Eminescu, [?]. 226 p.
120. Iuga, N. Etica creştină privită dinspre filosofie. Baia Mare: Ed. PROEMA, 2000.205 p.
121. Jankélévitch, Vl. Paradoxul moralei. În româneşte de Janina Ianoşi. Postfaţă de Ion
Ianoşi. Cluj-Napoca: Ed. Echinox, 1997. 200 p.
122. Jaspers, K. Oamenii de însemnătate crucială. Socrate. Buddha. Confucius. Iisus.
Bucureşti: Ed. PIADEIA, 1996. 199 p.
123. Jung, C.G. Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu; traducere de Maria-Magdalena
Anghelescu. Bucureşti: Ed. Teora, 1997. 352 p.
124. Jorion, E. De la Sociologie Juridique. Essai. Etudes de sociologie juridique. Bruxelles:
Institut de sociologie, 1967. 248 p.
125. Juc, V. ; Teodorescu, C. Rolul şi scopul religiei în politica internaţională. Aspecte
teoretice şi practice. In: Revista de Filosofie şi Drept, 2002, nr 1-3, p. 23-32.
126. Kant, Im. Întemeierea metafizicii moravurilor. In: Critica raţiunii practice. Trad. N.
Bagdasar. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1972, p. 7-112.
127. Kant, Im. Scrieri moral-politice. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1991. 494 p.
128. Kolakowski, L. Religia: Dacă nu există Dumnezeu: despre Dumnezeu, Diavol, Păcat şi
alte necazuri ale aşa numitei filosofii a religiei; traducere de Sorin Mărculescu. Bucureşti:
Ed. Humanitas, 1999. 256 p.
129. Kardiner, A. L’individu dans la société. Paris: Éd. Gallimard. K. OSELLECK, 1969. 314
p.
130. Kelsen, H. Doctrina pură a dreptului; traducere din germană de Ioana Constantin.
Bucureşti: Ed. Humanitas, 2000. 424 p.
131. Korff, W. Norm und Sittlichkeit. Untersuchunden zur Logik der normativen Vernuft. 2.
neu eingel. Aufl., 1985. 216 p.
132. Kutschera, F. von. Einführing in die Logik der Normen, Werte und Entscheidunden.
Alber, 1973. 140 p.
133. Lamarche, P. Tradition, crisis and the Wock oj art in Benjamin and Heidegger. In:
Philosophy todoy. Chicago, 2001, vol. 45, nr 5, p. 37-45.
134. Lallement, M. Istoria ideilor sociologice. Volumul 1 de la origini până la Weber. / Trad.

212
 din limba franceză de Marius Conceatu. Oradea: Ed. Antet, 1997. 240 p.
135. Larenz К. Rechts-und Staatsphilosophie des deutschen Idealismus. In: „Handbuch
der Philosophie”, Bd. „Staat und Geschichte”. Munchen - Berlin, 1934, p. 18-37.
136. Le Bon, G. Psihologia mulţimilor; traducător: Maria Tabacu. Bucureşti: Ed. Antet XX
Press, [2000.?]. 104 p.
137. Leroy, G. Dumnezeu este un drept al omului /Traducere, şi cuvânt introductiv de Simion
Bărbulescu. Bucureşti: Ed. Geneze, 1993. 80 p.
138. Linton, R. Fundamentul cultural al personalităţii. Bucureşti: Ed.Ştiinţifică, 1968, 287 p.
139. Luhmann, N. Rechtssoziologie. III-auflage. Opladen: Westdeutscher Verlag, 1987. 384 p.
140. Lukacs, G. Ontologia existenţei sociale. Vol II. Bucureşti: Ed. Politică, 1986. 823 p.
141. Lukic, R. Théorie de l’Etat et du droit. Paris: Éd. Dalloz, 1974. 408 p.
142. Malaurie, Ph. Antologia gîndirii juridice /Traducere din franceză de Doina Jela-Despios.
Bucureşti: Ed. Humanitas, 1997. 375 p.
143. Marcuse, Hr. Agresivitatea în societatea industrială contemporană. In: Scrieri filozofice.
Stud. intr., selecţia textelor şi îngr. ed. de N. Tertuliani. Trad. de Herdan, Ion
ş. a. Bucureşti: Ed. Politică, 1977, p. 267-284.
144. Marian, S. Fl. Sărbătorile la români. Vol. II. Bucureşti, 1898. 32 p.
145. Marinescu, C.; Tănase, Al. Constiinţa naţională şi valorile Patriei. Iaşi: Ed. Junimea,
1982. 310 p.
146. Mărginenu, Iu.; Osoian, L. Avocatura în Republica Moldova. O subtilă diplomaţie în
dezvoltare, instituţie juridică a societăţii civile cu viziune spre integrarea europeană.
Chişinău: s. a. (Tipog. Orhei), 2003. 112 p.
147. Mead, G. H. The Genesis of the Self and Social Control International. In: Journal of
Ethics, 1935, p. 77-251.
148. Meade, R. D.; Singh, L. Change in social distance during warfare: A study of the India
Pakistan war of 1971. In: J. of Soc. Psychol, 1973, v. 90, 2-nd. part, p. 322-344.
149. Merril, Jh.C. Journalism Ethics: Philosophical Foundations for News Media. New York:
St. Martin’s Press, 1997. 248 p.
150. Merton, R.K. Social Theory and Social Structure. Englared edition. New York: Free
Press, 1968. 325 p.
151. Mihai, Gh.; Motică, R. Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului. Bucureşti:
Ed. ALL, 1994. 191 p.
152. Mihai, Gh.; Motică, R. Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului. Bucureşti:
Ed. ALL, 1997. 250 p.

213
153. Mândâcanu, V. Codul deontologic al profesorului. In: Bazele tehnologiei şi măestriei
pedagogice. Chişinău, 1987, p. 83-84.
154. Mândâcanu, V. Etica pedagogică. Ed. a III-a /Cuvânt înainte de Eliza Botezatu.
Chişinău: Ed. Liceum, 2001. 243 p.
155. Mohorea, E. Natura libertăţii umane şi condiţiile ei în posttotalitarism. In: Anatomia
societăţii posttotalitare. Chişinău: Ed. „Tehnica-Info”, 2002, p. 187-206.
156. Morris, R. A typology of norms. In: Amer. Soc. Rev., 1956, v. 21, p. 610-613.
157. Noica, C. Rostirea filozofică românească. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1970. 280 p.
158. Ortega, J. y Gasset. Ce este filosofia? Ce este cunoaşterea? Trad.: Sorin Mărculescu.
Bucureşti: Ed. Humanitas, 1999. 408 p.
159. Panea, N. Antropologie a tradiţiilor: Tradiţia populara şi mecanismele de reglare a
mentalităţii. Bucureşti: Ed. Omniscop, 1995. 135 p.
160. Paolo, Di Lucia. Ontologia sociale. Potere deontico e regole constitutive. Macerata:
Quodlibet, 2003. 371 p.
161. Parsons, T. The Structure of Social Action.New York: McGraw-Hill, 1937. 817 p.
162. Parsons, T. The Social System. New York: Free Press, 1951. 195 p.
163. Parsons, T. The Law and Social Control. New York, 1962. 124 p.
164. Parsons, T. The Law and Social Control. In: „Law and Sociology?”. New York: The Free
Press of Glencoe, 1962, p. 32-87.
165. Parsons, T. The Structure of Social Action. New York: London, 1968. 190 p.
166. Parsons, T. El sistema social. Madrid: Alianza Editorial, 1988. 528 p.
167. Petrovici, I. Douăsprezece prelegeri universitare despre Immanuel Kant. Iaşi: Ed.
„Agora”, 1994. 287 p.
168. Piaget, J. Biologie şi cunoaştere. Eseu asupra relaţiilor dintre reglările organice şi
procesele cognitive /Trad. de Liviu Damian şi Octavian Medan. Cluj-Napoca: Ed. Dacia,
1971. 391 p.
169. Pinto, R.; Grawitz, M. Méthodes des sciences sociales, deuxième édition. Paris: Éd.
Dalloz, 1967. 443 p.
170. Platon. Gorgias. In: Opere. Vol. I. /traducere, note introductive şi note de Francisca
Băltăceanu, Marta Guţu, Sorin Vieru. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974, p.
124-136.
171. Popa, N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. ACTAMI, 1992. 268 p.
172. Popa, N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. ACTAMI, 1996. 334 p.
173. Popa, N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. ALLBeck, 2002. 304 p.

214
174. Popa, N.; Mihăiescu, I.; Eremia, M. Sociologie juridică. Bucureşti: Ed. Universităţii din
Bucureşti, 2000. 124 p.
175. Popescu, Al. Tradiţii de muncă româneşti în obiceiuri, folclor, artă populară. Bucureşti:
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. 319 p.
176. Popescu, S. Câteva reflecţii asupra raportului între viaţa juridică şi culturală a
societăţii. In: Revista Română de Ştiinţe Sociale. Ştiinţe juridice, 1983, vol. 27., nr 1, p.
108-121.
177. Popescu, S. Sociologie juridică. Bucureşti: UNEX-AZ, Complex Universitar, 1991, fasc.
I. 167 p.
178. Popescu, S. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2000. 366 p.
179. Popescu, S. Sociologie juridică. Bucureşti: Ed. Lumina-Lex, 2001. 208 p.
180. Popescu, V. Deontologia şi moralitatea riscului. In: Revista de filosofie, Editura
Academiei Române, 1995, nr 5-6, septembrie-decembrie, Tomul XLII, p. 577-592.
181. Popovici, T. Unele aspecte ale eticii judiciare şi responsabilitatea judecătorului în
Republica Moldova. Chişinău: Editura Garuda-art, 2000. 164 p.
182. Popoviciu, E. Istoria Bisericească. Vol.1. De la anul 1054-1900. Bucureşti, 1901. 787 p.
183. Popper, K. Logica cercetării /Studiu introductiv şi note de Mircea Flonta. Traducere de
Mircea Flonta, Alexandru Surdu şi Erwin Tivig. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1981. 458 p.
184. Popper, K. Mizeria istoricismului. Traducere de Dan Suciu şi Adela Zamfir. Bucureşti:
Ed. ALL, 1996. 116 p.
185. Posner, E.A. Symbols, Signals, and Social Norms in Politics and the Law. In: Journal of
Legal Studies, 1998, nr 27 (2) pt. 2, p. 765-98.
186. Poujman, L.P. Ethics: Descovering Right and Wrond /L. P. Pojman. Belmont:
Wadsworth Publ. Comp., 1999. 285 p.
187. Ralea, M.; Hariton T. Sociologia succesului. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1962. 568 p.
188. Rădulescu, S. Homo sociologicus (Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană).
Bucureşti: Ed. Şansa, 1994. 301 p.
189. Rădulescu, S. Concepţia lui Max Weber cu privire la raţionalitate şi iraţionalitate. In:
Academica, 2005, nr 40, p. 42-46.
190. Ricoeur, P. Eseuri de hermeneutică. Trad. de Vasile Tonoiu. Bucureşti: Ed. Humanitas,
1995. 303 p.
191. Ripert, G. La règle morale dans les obligations civiles, 4-e édition (Broché). Paris:
Editeur LGDJ / Montchrestien, 1949. 421 p.
192. Râmbu, N. Filosofia valorilor. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1997.243 p.

215
193. Romoşan, I. Norme imperative şi norme dispozitive din Legea nr 18/1991 a fondului
funciar. In: Dreptul, Uniunea juriştilor din România. Anul V, 1994, seria a III-a, nr 5-6, p.
103-109.
194. Ross, L.H. Perspectives on the Social Order. Ridings in Sociology (second edition). New
York: McGraw- Hill Book Company, 1968. 544 p.
195. Roşca, Al. Libertatea, socializarea şi sanctitatea individului: corelaţii, dimensiuni şi
limite. (Partea I). In: Revista de Filosofie şi Drept, 2005, nr 1-3, p. 4-11.
196. Roşca, Al. Puterea politică şi ordinea socială: interacţiune şi echilibru dinamic. In:
Revista de Filozofie, Sociologie şi ştiinţe politice, 2007, nr 1, p. 5-10.
197. Roşca, Al. Omul ca agent şi obiectiv social în conceptul tranziţiei. In: Dezvoltarea
umană: impactul proceselor de transformare a societăţii moderne: conf. intern. şt.-practică
„Dezvoltarea umană în condiţiile formării relaţiilor de piaţă”, 15 mai 2007 / col. red. Andrei
Timuş, Ion Rusandu, Victor Mocanu...; A.Ş.M. Inst. de Filosofie, Sociologie şi Ştiinţe
Politice, Asoc. Soc. şi Demografilor din R.M. Chişinău: UASM, 2007, p. 15-20.
198. Roubier, P. Théorie générale du droit: histoire des doctrines juridiques et philosophie
des valeurs sociales, 2. éd. Paris: Éd. Sirey, 1951. 316 p.
199. Rousseau, J.-J. Contractul social; traducere de H. H. Stahi. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică,
1957. 292 p.
200. Rousseau, J.-J. Discours sur l’ origine et les fondements de l’ inégalité parmi les
hommes. Paris: Édition Sociales, 1954. 191 p.
201. Rumleanschi, P. Epistemologia economică. Chişinău: ASEM, 2000. 282 p.
202. Rumleanschi, P. Societatea postmodernă: probleme filosofice şi metodologice actuale.
Chişinău: ASEM, 2006. 398 p.
203. Russel, B. Problemele filosofiei: Traducere de Mihai Ganea: studiu introductiv de Mircea
Flonta. Bucureşti: Ed. BicALL, 2004. 150 p.
204. Russo, A. Cugetări. In: Alecu Russo. Opere / Îngr. text., note şi coment. de E. Levit şi I.
Vasilenco; Prez. graf. de I. Cârmu. Chişinău: Ed. Literatura artistică, 1989, p. 64-122.
205. Saharneanu, E. Orientări antropologice în filosofia secolelor XIX-XX. Chişinău: USM,
1999. 96 p.
206. Saharneanu, E. Progres social: mit sau realitate? In: An. şt. ale USM. Seria „Ştiinţe
socioumanistice”, Vol. III. Chişinău: CEP USM, 2000, p. 39-40.
207. Saknys, Z.B. Customs and traditions, Youth traditions. Yout-s initiation rites in
Lithuania. Vilnius: Paradai, 1996. 212 p.
208. Sava, Al. Relaţia etică-drept ca domeniu de cercetare în filosofia dreptului. In: Revista
de Filosofie şi Drept, 1993, nr 1, p. 53-55.

216
209. Sârbu, T. Introducere în deontologia comunicării. /Univ. Tehnică „Ch. Asachi”. Iaşi,
1998. 169 p.
210. Scherif, M. The Psychology of Social Norms. New York, 1936. 279 p.
211. Schmid, M. Rationales Handeln und soziale Prozesse. Vs Verlag für
Sozialwissenchaften, 2004. 432 p.
212. Schifirnet, C. Religie şi tradiţie. In: Revista română de sociologie, anul X, Serie nouă,
1999, nr 1-2, p. 53-72.
213. Schwarz-Libermann, Wahlendorf H.A. von. Eléments d’une introduction á la philosophie
du droit. Paris: Éd. P.U.F., 1976. 396 p.
214. Sethi, R. Evolutionary Stability and Social Norms. In: Journal of Economic Behavior and
Organization, 1996, nr 29, p. 113-140.
215. Sîrbu, I. Ştiinţa, Etica şi Dreptul în societatea contemporană. In: An. Universităţii
Ecologice „Dmitrie Cantemir” din Iaşi, 2004, nr 9-10, p. 167-176.
216. Sîrbu, I. Metafizica, cunoaşterea şi praxicul. In: An. şt. Ale USM. Seria „Ştiinţe
socioumanistice”, Vol. III. Chişinău: CEP USM, 2006, p. 168-171.
217. Social Norms, edited by Michael Hechter and Karl-Dieter Opp. New York: Russell Sage
Foundation, 2001. 429 p.
218. Speranţia E. Principii fundamentale de filosofie juridică. Cluj: Ed. Institutul de Arte
Grafice Ardealul, 1936. 227 p.
219. Speranţia, E. Introducere în filosofia dreptului. Ed. a doua reanimată şi adăugită. Cluj:
„Tipografia Cartea Românească”, 1944. 444 p.
220. Stoica, Şt. Prelegeri de etică. Vol. I. Bucureşti: Univ. din Bucureşti, 1974. 197 p.
221. Szczepanski, J. Noţiuni elementare de sociologie; Trad. din limba polonă de N. Mareş.
Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1972. 443 p.
222. Teoria cunoaşterii ştiinţifice. Coord.: Ştefan Georgescu, Mircea Flonta, Ilie Pârvu.
Bucureşti: Ed. Academiei, 1982. 476 p.
223. Tratat de etică /ed. Peter Singler: trad. coord. de prof. univ. dr. Vasile Boari şi Raluca
Marincean: cuv. înainte de V. Boari. Iaşi: Ed. Polirom, 2006. 605 p.
224. Tudosescu, I. Adevăr şi normă. In: Revista de filosofie, Editura Academiei Române,
1997, nr 1-2, ianuarie-aprilie, p. 33-42.
225. Ţapoc, V. Iniţiere în gnoseologie şi ştiinţele cogniţiei. Chişinău: CEP USM, 2007. 176 p.
226. Ţapoc, V. Codul deontologic şi sănătatea moral-spirituală a specialistului. In:
Universitatea de Stat din Moldova, 2007, 23 ianuarie.
227. Ţîrdea, T. Sinergetică, aliniaritate, autoorganizare. Chişinău: USMF „Nicolae
Testimiţeanu”, 1998. 40 p.

217
228. Ţîrdea, T. Filosofie şi bioetică: istorie, personalităţi, paradigme. Chişinău: Tip. UASM,
2000. 253 p.
229. Ţîrdea, T.; Berlinschi, P. Problema corelaţiei biologicului şi socialului în asigurarea
existenţei umane. In: Bioetica, filosofia, economia şi medicina practică în strategia de
existenţă umană. Chişinău: CE Medicina, 2004, p. 48-53.
230. Ungureanu, I.; Costea, Şt. Introducere în sociologia contemporană (Teorii ale acţiunii şi
raţionalităţii sociale). Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1965. 303 p.
231. Vallimarescu, Al. Tratat de enciclopedia dreptului. Bucureşti: Ed. Lumina-Lex, 1999.
424 p.
232. Vasilescu, Gr. Filosofia dezvoltării contemporane: context global, local, regional. In:
Probleme globale contemporane şi filosofia dezvoltării locale şi regionale /coord. Gr.
Vasilescu. Chişinău, s. a., 2001, p. 3-6.
233. Vetişanu, V. Deschideri filosofice în cultura tradiţională. Bucureşti: Ed. Eminescu, 1989.
288 p.
234. Vianu, T. Filosofia culturii şi teoria valorilor. Bucureşti: Ed. Nemira, 1998. 671 p.
235. Vianu, Şt. Norme şi valori în filosofia contemporană. In: Revista de filosofie, Editura
Academiei Române, 2002, nr 5-6, Tomul XLIX, septembrie-decembrie, p. 523-530.
236. Vincent, M.J. Morale et Axiologie. In: Semaine de synhèse. Le droit, les sciences
humanies et la philosophie. Paris: Éd. Librarie Philosophique J. Vrin, 1973, p. 255-278.
237. Vizir, P. Omul – produs al culturii şi făuritorul ei. In: Omul în lumea contemporană:
Materialele conferinţei ştiinţifice. Chişinău: USM, 1995, p. 10-15.
238. Voinea, M.; Banciu, D. Sociologie juridică. Bucureşti: Universitatea Româno-americană,
1993. 300 p.
239. Weber, M. Sociologie du droit. Paris: Éd. P.U.F., 1986. In: Lallement, M. Istoria ideilor
sociologice. Volumul 1 de la origini până la Weber. / Trad. din limba franceză de Marius
Conceatu. Oradea: Ed. Antet, 1997, p. 221-222.
240. Weber, M. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Trad. de Ihor Lemnij, postfaţă de
Ioan Mihăilescu. Bucureşti: Ed. Humanitas, 1993. 279 p.
241. Weber, M. Economia e societa. Milano: Ed. Di Comunita, 1995. 321 p.
242. Wright, G.H. von. Normă şi acţiune: (Studiu logic). Trad. şi postf. de D. Stoianovici şi S.
Vieru. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982. 214 p.
243. Wrighit, G.H. von. Explicaţie şi înţelegere /Notă introductivă de Mircea Flonta, traducere
de Mihai D. Vasile. Bucureşti: Ed. Humanitas, 1995. 235 p.
244. Zanden, V.J.W. Sociology – A Systematic Appraach. New York: The Ronald Press
Company, 1975. 535 p.

218
245. Абишева, А.К. О понятии „ценность”. В: Вопросы философии, 2002, nr 3, p. 139-
146.
246. Агешин, Ю.А. К вопросу о противоречиях между нормами права и морали. В:
Правоведение, 1971, nr 2, p. 39-44.
247. Агешин, Ю.А. Политика, мораль, право. Москва: «Юридическая литература»,
1982. 252 p.
248. Алексеев, С.С. Общая теория права. Курс в двух томах. Т. 2. Москва:
«Юридическая литература», 1982. 360 p.
249. Альтшуллер, Г.С. Алгоритм изобретения. Москва: «Московский рабочий», 1973.
270 p.
250. Андреев, Л.А. Общественное сознание и нормы поведения. Чебоксары: Чуваш. кн.
изд-во, 1983. 112 p.
251. Багиашвили, И.М. О понятии социальной нормы. В: Право и правотворчество:
вопросы теории. Москва: «Юридическая литература», 1982, p. 58-72.
252. Бандура, А. Теория социального научения. Пер. с англ. А. Бандура. Санкт-
Петербург: «Евразия», 2000. 320 p.
253. Бaкштановский, В.И.; Согомонов, Ю.В. Честная игра: нравственная философия и
зтика предпринимательства. Т. 1, 2. Томск: Изд-во Томск. ун-та, 1992. 294 p.
254. Барулин, В.С. Социальная философия. Москва: ФАИР-ПРЕСС, 2002. 560 p.
255. Беляев, А.А.; Коротков, Э.М. Системология организации. Москва: ИНФРА-М,
2000. 182 p.
256. Белянин, А. Даниел Канеман и Вернон Смит: экономический aнaлиз человеческого
поведения. В: Вопросы экономики, 2003, nr 1, p. 4-24.
257. Бирюков, В.В.; Геллер, Е.С. Кибернетика в гуманитарных науках. Отв. ред. д-р
философ. наук А. Г. Спиркин. Москва: «Наука», 1973. 382 p.
258. Блум, Х. Страх влияния. Карта перечитывания. Екатеринбург: Изд-во Урал. ун-та,
1998. 352 p.
259. Бобнева, М.И. Особенности нормативной регуляции поведения человека в
организации. В: Психологические механизмы регуляции социального поведения.
Москва, 1979, p. 44-56.
260. Бобнева, М.И. Социальные нормы и регуляция поведения. Москва: «Наука», 1978.
312 p.
261. Болонский процесс: нарастающая динамика и многообразие (документы
международных форумов и мнения европейских экспертов) /Под науч. ред. д-ра пед.

219
 наук, проф. В.И. Байденко. Москва: Исслед. центр проблем качества подгот.
cпециалистов, 2002. 397 p.
262. Букреев, В.И.; Римская, И.Н. Этика права. Москва: «Юрайт», 1998. 397 p.
263. Быстров, В.Ю. Традиция и проблемы социальной теории. В: Материалы Всерос.
конф. 28-29 мая 1998. Санкт-Петербург, 1998, p. 215-218.
264. Варьяс, М.Ю. Религиозная мораль и политико-правовая действительность:
теологический аспект. В: Общественные науки и современность, 1993, nr 5, p. 72-83.
265. Варьяс, М.Ю. Церковное право как правовая система: oпыт теоретико-правового
исследования. В: Правоведение, 1995, nr 6, p. 76-85.
266. Вдовина, Н.Р. Сoциально-нравственные нормы как регуляторы поведения и
деятельности личности. В: Современные психолого-педагогические проблемы
высшей школы. Вып. 2. Ленинград, 1984, p. 149-161.
267. Венгеров, А.Б. Теория государства и права: учеб. для юрид. вузов. Москва:
«Юриспрудeнция», 1998. 624 p.
268. Венгеров, А.Б. Теория государства и права: учеб. для юрид. вузов. Москва:
«Юриспруденция», 2000. 528 p.
269. Вундт, В. Этика. Спб., 1887. 274 p.
270. Вундт, В. Введение в философию. Москва: Изд-во Добросвет, 1998. 354 p.
271. Вэскер, А.Б. Педагогическая этика нового века и артистические способности
учителя. В: Мир образования – Образование в мире, 2004, nr 1 (13), p. 17-25.
272. Гадамер, Х.-Г. Истина и метод. Основы философской герменевтики. Перевод с
немецкого. Москва: «Прогресс», 1988. 700 p.
273. Гегель, Г.В.Ф. Дух христианства и его судьба. В: Гегель Г.В.Ф. Философия
религии. В 2-х томах. Т. 1. Отв. ред. А.В. Гулыга. Пер. с нем. М.И. Левиной. Москва:
«Мысль», 1975, p. 101-194.
274. Герт, Б. Рациональное и иррациональное в поведении человека. В: Мораль и
рациональность. Ответственный редактор и автор предисловия д-р. филос. наук Р.Г.
Апресян. Москва: Российская Академия Наук, Институт философии, 1995, p. 159-179.
275. Глушаков, В.М. Гносеологическая природа информационного моделирования. В:
Вопросы философии, 1963, nr 10, p. 13-18.
276. Горский, Г.; Кокоркев, Л.; Котов, Д. Судебная этика. Воронеж: Изд-во
Воронежского ун-та, 1973. 270 p.
277. Грaфский, В.Г. Право и мораль в истории: проблемы ценностного подхода. В:
Государство и право, 1998, nr 8, p. 111-126.

220
278. Гревцов, Ю.И. Социология права. Курс лекций. Санкт-Петербург: Изд-во
«Юридический центр Пресс», 2001. 312 p.
279. Даштамиров, С.А. Социальные нормы: гносеологический и социологический анализ.
Баку: «Элм», 1984. 277 p.
280. Даштамиров, С.А.; Кордон, С.И.; Пеньков, Е.М. Социальные нормы: систематика
и функции. В: Филос. науки, 1987, nr 3, p. 24-34.
281. Дробницкий, О.Г. Понятие морали: Историко-критический очерк. Москва:
«Наука», 1974. 388 p.
282. Дубинин, Н.П.; Шевченко, Ю.Г. Некоторые вопросы биосоциальной природы
человека. Москва: «Наука», 1976. 235 p.
283. Еллинек, Г. Общее учение о государстве. Москва: Юридический центр Пресс, 2004.
752 p.
284. Зеленчук, В.С.; Губогло, М.И. Национальное и интернациональное в советском
образе жизни. Кишинев: Изд-во «Штиинца», 1979. 66 p.
285. Зильберман, Д.Б. Традиция как коммуникация: трансляция ценностей,
письменность. В: Вопросы философии, 1996, nr 4, p. 76-105.
286. Ивин, А.А. Некоторые проблемы теории деонтических модальностей. В:
Логическая семантика и модальная логика. Москва: Изд-во Моск. ун-та, 1967, p. 162-
232.
287. Ивин, А. А. Логика норм. Москва: Изд-во Моск. ун-та, 1973. 122 p.
288. Ивин, А.А. Моральное рассуждение. В: Мораль и рациональность. Ответственный
редактор и автор предисловия д-р. филос. наук Р.Г. Апресян. Москва: Российская
Академия Наук, Институт философии, 1995, p. 33-47.
289. Ивлев, Ю.В. Основания логики норм. В: Филос. науки, 1969, nr 6, p. 72-81;
290. Ильин, И.А. О сущности правосознания: сост. и авт. вступ. cлово И. Н. Смирнов.
Москва: «Рарогъ», 1993. 373 p.
291. Каган, М.С. Философская теория ценности. Санкт-Петербург: ООО «Изд-во
„Петрополис”», 1997. 205 p.
292. Капчеля, В. Национальные традиции: сущность, генезис, перспективы развития.
Кишинев: Изд-во «Штиинца», 1991. 84 p.
293. Капчеля, В. Процесс сoциaлизации индивида и национальные традиции. В: Тезисы
докладов научной Конференции «Философия, человек, перестройка» 21-22 мая 1991 г.
Кишинев, p. 128.
294. Кашанина, Т.В. Происхождение государства и права. Современные трактовки и
новые подходы: учеб. пособие. Москва: «Юристь», 1999. 335 p.

221
295. Клаус, Г. Кибернетика и общество. /Пер. с нем. Москва: «Прогресс» 1967.432 p.
296. Кобликов, А.С. Юридическая этика: учеб. для вузов. Москва: Изд-во НОРМА:
Изд. группа Норма-Инфра, 1999. 159 p.
297. Кожокару, Н. Проблема адаптации нерумынского населения Республики Молдова к
автохтонной этнической среде. Кишинэу: Ed.„Texnica-Info”, 2004. 136 p.
298. Комаров, С. А. Общая теория государства и права: учебник, 3-е изд. перераб. и
доп. Москва: «Юрайт», 1997. 416 p.
299. Коржева, Э.М. Категория коллективного сознания и ее роль в концепции Эмиля
Дюркейма. В: Вестн. Моск. ун-та, Сер. Философия, 1968, nr 4, p. 65-72.
300. Корольков, А.А.; Петленко, В.П. Философские проблемы теории нормы в биологии
и медицине. Москва: «Медицина», 1977. 393 p.
301. Коршунов, А.М.; Мантатов, В.В. Теория отражения и эвристическая роль знаков.
Москва: Изд-во Моск. ун-та, 1974. 265 p.
302. Коршунов, А.М.; Мантатов, В.В. Диaлектика социального познания. Москва:
«Политиздат», 1988. 265 p.
303. Котигер, Я.С.; Чамлер, В.И. Педагогическая этика. Кишинев: «Штиинца», 1984.
148 p.
304. Красножен, М. Е. Основы церковного права. Москва: „Свято-Владимирское
братство”, 1992. 197 p.
305. Кудрявцев, В.Н. Правовое поведение: норма и патология. Москва: «Наука», 1982.
318 p.
306. Кудрявцев, В.Н. Социальные отклонения. Введение в общую теорию. Москва:
«Наука», 1984. 375 p.
307. Кудрявцев, Ю.В. Нормы права как социальная информация. Москва:
«Юридическая литература», 1981. 231 p.
308. Кузнецов, И. Н. Корпоративная культура. Минск: Книжный Дом Мисента, 2006.
504 p.
309. Култыгин, В.П. Теория рационального выбора, возникновение и современное
состояние. В: Социологические исследования, 2004, nr 1, p. 27-37.
310. Курилов, В.И. Мораль и право, как средства социального регулирования поведения
людей. В: Проблемы российского законодательства. Владивосток: Изд-во
Дальневосточного ун-та, 1997, p. 6-26.
311. Кяхрик, Л. К вопросу о структуре и функциях социальных норм. В: Известия АН
ЭССР. Общественные науки, 1974, Т. 23, nr 3, p. 311-327.

222
312. Лазарев, В.В. Общая теория права и государства: учеб. для юридических вузов, 2-
е изд., перераб. и доп. Москва: «Юристь», 1996. 472 p.
313. Лазарев, В.В.; Липень, С.В. Теория государства и права. Москва: «Спарк», 1998.
448 p.
314. Лапаева, В.В. Социология права. Под ред. aкадемика РАН, д-р. юрид. наук, проф. В.
С. Нерсесянца. Москва: Изд-во «Норма», 2004. 304 p.
315. Мамардашвили, М. Форма превращения. В: Философская энциклопедия, т. 5.
Москва: Изд-во Советская энциклопедия, 1970, p. 386-389.
316. Маркович, Д.Ж. Общая социология: Учебник /Пер. с серб. Изд. 3-е перераб. и доп.
Москва: «Владос», 1998. 432 p.
317. Мартынчик, Е. Судебная этика. Предмет, принципы и проблемы реализации на
некоторых этапах уголовного процесса. В: An. şt. ale ULIM, 1997, vol. 2, p. 49-56.
318. Марченко, М.И. Проблемы теории государства и права: учеб. Москва: ТК Велби,
Изд-во Проспект, 2006. 768 p.
319. Mатузов, Н.И. Право в системе социальных норм. В: Правоведение, 1996, nr 2, p.
144-157.
320. Mатузов, Н.И. О праве в объективном и субъективном смысле: гносеологический
аспект. В: Правоведение, 1999, nr 4, p. 33-44.
321. Мнацаканян, М.О. Социальное поведение, социальные общности, социальная
реальность. В: Социологические исследования, 2003, nr 2, p. 21-28.
322. Момов, В. Норма и мотив поведения. В: Вопрсы философии, 1972, nr 8, p. 107-117.
323. Мораль и рациональность. Ответственный редактор и автор предисловия д-р.
филос. наук Р.Г. Апресян. Москва: Российская Академия Наук, Институт философии,
1995.197 p.
324. Мохоря, Е.П. Философия права: В 3-х частях. Часть 1. Учебное пособие для
студентов юридических факультетов. Bălţi: Ed. Presa univ. bălţeană, 2002. 86 p.
325. Нерсесянц, В.С. Различение и соотношение права и закона как
междисциплинарная проблема. В: Вопросы философии права. Москва, 1973, p. 39-44.
326. Нерсесянц, В.С. Философия права. Учебник для вузов. Москва: Изд. Группа
ИНФРА. М - НОРМА, 1997. 652 p.
327. Новгородцев, П. Право и нравственность. В: Правоведение, 1995, nr 6, p. 101-108.
328. Oбщая теория права и государства. Учебник /под ред. В.В. Лазарева. 2-е издание,
перераб. и доп. Москва: «Юристь», 1996. 528 p.
329. Острейковский, В.А. Теория систем. Москва: Изд-во Высшая школа, 1997. 432 p.

223
330. Панкратов, В.Н. Психология управления людьми. Москва: Изд-во Института
Психотерапии, 2001. 336 p.
331. Парсонс, Т. О структуре социального действия. Москва: Академический Проект,
2000. 879 p.
332. Пеньков, Е.М. Социальные нормы – регуляторы поведения личности: некоторые
вопросы методологии и теории. Москва: «Мысль», 1974. 198 p.
333. Пеньков, Е.М. Социальные нормы: управление, воспитание, поведение: Moнoгр.
Москва: Изд-во Высшая школа, 1990. 176 p.
334. Писаренко, В.Н.; Писаренко, И.Я. Педагогическая этика: кн. для учителя – 3-е изд.
доп. и перераб. Минск: Нар. Освета, 1986. 240 p.
335. Плахов, В.Д. Методологические вопросы определения и классификации социальных
норм. В: Уч. Зап. Каф. Обществ. Наук вузов Ленинграда. Философия. Ленинград,
1979, XIX, p. 3-13.
336. Плахов, В.Д. Традиции и общество: /Опыт филос. cоциол. исслед./. Москва:
«Мысль», 1982. 220 p.
337. Плахов, В.Д. Социальные нормы: философские основания общей теории. Москва:
«Мысль», 1985. 252 p.
338. Полосин, В. Разработка концепции государственно-церковных отношений. В:
Кентавр, 1995, nr 2, p. 143-146.
339. Попов, Ю.Н. Корпоративная этика – философия социального партнерства. В:
Труд и социальные отношения, 2003, nr 1, p. 107-120.
340. Поросенков, С.В. Социальные нормы как форма отражения действительности. В:
Филос. науки, 1981, nr 5, p. 138-141.
341. Приходько, В.И. Современная организационная парадигма. В: Менеджмент в
России и за рубежом, 1999, nr 3, p. 3-10.
342. Проблемы судебной этики /под ред. М.С. Строговича. Москва: «Наука», 1974. 183
p.
343. Профессиональная этика работников правоохранительных органов: учеб. пособие
/под ред. Г.В. Дубова, А.В. Опалева. 2-е изд., испр. и доп. Москва: Изд-во Щит-М,
2000. 393 p.
344. Радыгин, А. Нормы корпоративного управления в Росии: перспективы унификации.
В: Мировая экономика и международные отношения, 2004, nr 4, p. 14-26.
345. Ребане, Я.К. Принцип социальной памяти. В: Филос. науки, 1977, nr 5, p. 94-104.
346. Розанова, В.А. Психология управления. Москва: ЗАО „Бизнес-Школа Интертел-
Синтез”, 1997. 176 p.

224
347. Сарсенбаев, Н.С. Обычаи, традиции и общественная жизнь. Алма-Ата: Изд-во
Казахстан, 1974. 328 p.
348. Свиницкий, А.Л. Социальная психология управления. Москва: «Экономика», 1986.
320 p.
349. Система. Симметрия. Гармония /под ред. В.С. Тюхтина, Ю.А. Урманцева.
Москва: «Мысль», 1988. 315 p.
350. Смелзер, Н. Социология /пер. с анг. Москва: «Вестник», 1994. 688 p.
351. Суханов, И.В. Обычаи, традиции и преемственность поколений. Москва:
«Политиздат», 1976. 216 p.
352. Тихонравов, Ю.В. Религии мира. Москва: ЗАО „Бухгалт. бюл.”, 1996. 333 p.
353. Тихонравов, Ю.В. Основы философии права. Москва: «Вестник», 1997. 608 p.
354. Тоинби, A. Цивилизация перед судом истории. Москва: «Прогресс», 1995. 211 p.
355. Традиции, обряды, современность /Состав. В.Н. Горовой и др. Киев: «Политиздат
Украины», 1983. 292 p.
356. Трубeцкой, Е.Н. Энциклопедия права. Москва, 1909. 544 p.
357. Тюхтин, В.С. Отражение, системы, кибернетика. Теория отражения в свете
кибернетики и системного подхода. Москва: «Наука», 1974. 388 p.
358. Тюхтин, В.С. Теория автоматического опознования и гносеология. Москва:
«Наука», 1976. 190 p.
359. Украинцев, Б.С. Самоуправление системы и причинность. Москва: «Мысль», 1972.
254 p.
360. Урсул, А.Д. Переход России к устойчивому развитию. Роосферная стратегия.
Москва: Издательский дом „Ноосфера”, 1998. 502 p.
361. Федоров, Г.К. Теория государства и права. Кишинев: Концерн «Пресса», 1998. 531
p.
362. Фокин, А.А. Понятие «традиция»: дефиниции и типология. В: Ставропольский
альманах общества интеллектуальной истины. Вып. 2. Ставрополь: Изд-во
Пятигорского Госуд-Лингвист. ун-та, 2002, p. 57-68.
363. Фрейд, З. Психология бессознательного: Сб. произведений. Сост., науч. ред., авт.
вступ. ст. Г. Ярошевский. Москва: «Просвещение», 1989. 448 p.
364. Чистое учение о праве Ганса Кельзена. Вып. 1. Москва: ИНИОН АН СССР, 1987.
311 p.
365. Хропанюк, В.Н. Теория государства и права: учеб. пособие для вузов /под ред. В.Г.
Стрекозова. 2-е изд., испр. и доп. Москва: «Рарогь», 1998. 377 p.

225
366. Шацкий, Е. Утопия и традиция. Пер. с пол., общ. ред. и послес. В.А. Чачикова.
Москва: «Прогресс», 1990. 456 p.
367. Шершеневич, Г.Ф. Общая теория права. Учебное пособие (по изданию 1910-1912
гг.). Т. 1. Выпуск 1. Вступ. ст. М.Н. Марченко. Москва: «Рарогь», 1995. 487 p.
368. Шибутани, Т. Социальная психология /пер. с анг. Москва: «Прогресс», 1969. 535 p.
369. Штюка, В.Г. Значение новой обрядности в развитии социалистических форм
быта. В: Традиции, обряды, современность. Киев: Политиздат Украины, 1983, p. 110-
111.

226
 ADNOTARE

Lucrarea de faţă şi-a propus să supună unei analize filosofice esenţa, conţinutul, ontologia şi
caracterul obiectiv al normelor sociale, varietatea şi diversitatea lor, aspectul social şi psihologic,
natura sistemică şi specificul funcţionării normelor în calitate de mecanisme de stabilizare a
existenţei sociale în general şi, în epocile de tranziţie, în mod special. Este efectuată o abordare
filosofică şi un studiu filosofic al normelor sociale, cu scopul de a constitui o viziune panoramică şi
globală a esenţei şi naturii lor universale, a locului şi rolului lor în viaţa socială, a interacţiunii
dintre diversele tipuri de norme în procesul existenţei sociale. Investigaţia mai are scopul de a studia
şi a argumenta normele sociale în ansamblu şi de a afirma statutul normelor sociale în calitate de
domeniu interdisciplinar al ontologiei şi epistemologiei sociale.
Pornindu-se de la adoptarea unei viziuni de ansamblu asupra normelor sociale, în general, şi
asupra particularităţilor unor norme, în special, se încearcă de a elucida corelaţia dintre normele
sociale în societate la etapa actuală şi se demonstrează că un imperativ al timpului nostru constă în
utilizarea mai frecventă a tradiţiilor, obiceiurilor şi normelor tradiţionale de convieţuire socială, care
au fost date uitării în avantajul normelor juridice, care pot fi un remediu eficient în depăşirea
fenomenelor negative ce se manifestă în comportamentul oamenilor.
Faptul că normele sociale se aseamănă în unele privinţe cu alte fenomene ale existenţei
sociale nu justifică însă nici identificarea lor cu alte fenomene, nici atribuirea acestora unor trăsături
improprii, nici includerea lor în obiectul de studiu al altor discipline decât al celor care se ocupă de
studiul normelor din diferite perspective. În acest sens, observaţiile pe marginea fenomenului social
investigat, făcute atât în baza valorificării şi estimării rezumative a demersurilor ontologice,
gnoseologice şi metodologice (nu de puţine ori, convergente şi/sau complementare), expuse de-a
lungul timpului de filosofi, sociologi, eticieni, logicieni, politologi, economişti, care reprezintă
diferite orientări ştiinţifice, cât şi în baza propriilor reflecţii, au condus la ideea că normele sociale
constituie un factor fundamental de stabilizare a existenţei sociale, în general, iar în perioada de
tranziţie în care se află în prezent Republica Moldova, în special.

227
 ANNOTATION

The present work offers a philosophical analysis of the essence, contents, ontology and
objective character of social norms, their variety and diversity, social and philosophical aspect,
systematic nature and the specific character of the functioning of norms as mechanisms of
stabilizing social existence in general and in transitional times in particular. A philosophical
approach to and philosophical study of social norms have been carried out aiming to get a
panoramic and global vision of their essence and universal character, of their place and role in
social life, of how different types of norms interact in the process of social existence. The
investigation also aims to study and bring arguments for social norms on the whole and to assert the
statute of social norms as interdisciplinary domain of ontology and social epistemology.
Starting from a general vision upon social norms and upon certain particularities of some of them,
the author tries to elucidate the correlation between currently existing social norms and to
demonstrate that a imperative of our time consists in a more frequent use of traditions, customs and
traditional norms of social life that were in oblivion for the benefit of juridical norms, that can be an
efficient remedy in overcoming negative phenomena manifested in people’s behavior.
The fact that social norms are similar to some extent to other phenomena of social existence does
not justify either their identity with other phenomena or attribution of some improper features to
them or their inclusion as objects of study of disciplines other than the ones that study the norms
from different perspectives. In this sense, the observations concerning the investigated social
phenomenon, done both on the basis of turning to account and summary estimation of ontological,
gnostic and methodological approaches (not seldom converging and/or complementary) set forth
throughout the time by philosophers, sociologists, ethicians, logicians, political scientists,
economists who represent different scientific orientations, and on the basis of personal meditations
have led to the idea that social norms constitute a fundamental stabilizing factor of social existence
in general, and in transitional times, through which the Republic of Moldova passes, in particular.

228
 РЕЗЮМЕ

Целью настоящей работы является философский анализ сущности социальных норм,

их содержания, онтологии и объективного характера. Рассматриваются также их
разнообразие, социальные и психологические аспекты, системная природа и специфика
функционирования норм в качестве механизмов стабилизации общественного бытия в
целом, и в переходный период в частности. Предпринята попытка философского
рассмотрения и философского исследования социальных норм, всестороннее и глобальное
исследование сущности их всеобщей природы, их места и роли в социальной жизни,
взаимодействие между различными типами норм в процессе жизни общества. Данная работа
ставит своей целью изучение и аргументирование социальных норм в их целостности и
совокупности, а также утверждение их статуса в качестве междисциплинарного аспекта
социальной онтологии и эпистемологии.
Рассматривая социальные нормы в их целостности и выявляя особенности их
типологии, мы попытались выявить соотношение между различными нормами в
общественном бытии на современном этапе и доказать, что требование нашего времени
состоит в использовании всех социальных норм, особенно традиций и обычаев, норм
совместного проживания, которые были забыты в результате доминирования правовых норм.
Между тем, именно традиционные нормы могут стать эффективным средством в
преодолении негативных явлений, проявляющихся в поведении людей.
Тот факт, что социальные нормы обладают по многим параметрам общими
признаками с другими феноменами социaльного бытия, не оправдывает ни их
отождествления с этими феноменами, ни приписывания им несвойственных признаков, ни
их включения в предмет исследования в рамках иных дисциплин, кроме изучающих
социальные нормы.
Таким образом, наблюдения над данным предметом исследования, сделанные как на
основе общей оценки и значимости научных работ, посвященных онтологическому,
гносеологическому и методологическому изучению социальных норм (в большинстве
случаев конвергентных и/или дополняющих друг друга) и созданных философами,
социологами, этиками, логиками, политологами, экономистами, принадлежащими к разным
научным направлениям, так и на основе собственных заключений, привели нас к убеждению,
что социальные нормы являются фундаментальным фактором стабилизации социального
бытия вообще, а в переходный период, в котором находится cегодня Республика Молдова,
особенно.

229
 CUVINTE-CHEIE

Administrare normativă, anomie, coerciţiune, comportament normativ, conştiinţă normativă,

deontologie profesională, determinare normativă, dispoziţie, funcţie de control, funcţie integrativă,
funcţie de reglementare, funcţie de socializare, imagine normativă, imperativ, memorie socială,
normă corporativă, normă economică, normă ecologică, normă juridică, normă morală, normă
religioasă, normă socială, normă tehnică, normă tradiţională, normă de convieţuire, obicei, ordine
socială, proces normativ, raţionalitate, reglementare normativă, sistem, stabilizare, tabu, tranziţie,
valoare.

KEY WORDS

Anomy, coercion, corporate norm, custom, disposition, ecological norm, economicnorm,

function of control, function of settlement, function of socialization, imperative, integrative
function, juridical norm, moral norm, normative administration, normative behavior, normative
consciousness, normative determination, normative image, normative settlement, norms of life
together, normative process, professional deontology, rationality, religious norm, social memory,
social norm, social order, system, stabilization, taboo, technical norm, traditional norm, transition,
value.
КЛЮЧЕВЫЕ ПОНЯТИЯ

Aномия, гипотеза, диспозиция, функция интеграции, функция контроля, функция

координирования, функция регулирования, функция социализации, императив,
корпоративные нормы, нормативная детерминация, нормативное поведение, нормативное
регулирование, нормативное сознание, нормативное управление, нормативный образ,
нормативный процесс, нормы права, нормы совместной жизни, моральная норма, обычай,
переходный период, принуждение, профессиональная деонтология, рациональность,
религиозная норма, система, социальная норма, социальная память, социальный порядок,
стабилизация, табу, технические нормы, традиционные нормы, ценность, экономические
нормы.

230