ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE ISTORIE, STAT ŞI DREPT

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.

VALERIU MUNTEAN

ASPECTE CONSTITUŢIONALE ALE STATUTULUI JURIDIC AL

POLIŢISTULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
(analiză juridică comparativă)

Specialitatea 12.00.02 – drept public (poliţienesc); organizarea

şi funcţionarea instituţiilor de drept

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Conducător ştiinţific, doctor în drept,

conferenţiar cercetător V. BALMUŞ

Autor V. MUNTEAN

Chişinău, 2006
 CUPRINS:
INTRODUCERE ............................................................................................................................... 3

Саpitolul I. ROLUL SOCIAL ŞI CONCEPTUL POLIŢIEI. REGLEMENTAREA

JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII POLIŢIEI

§ 1. Destinaţia şi esenţa socială a poliţiei ......................................................................................... 7

§ 2. Diversitatea şi particularităţile activităţii poliţiei.................................................................. 16

§ 3. Subiectele activităţii poliţieneşti .............................................................................................. 27

Capitolul II. ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE ALE STATUTULUI JURIDIC AL

POLIŢISTULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

§ 1. Poliţistul – subiect al activităţii poliţieneşti ............................................................................ 39

§ 2. Conceptul statutului juridic al poliţistului ............................................................................. 46

§ 3. Structura statutului juridic al poliţistului .............................................................................. 53

§ 4. Exigenţele ocupării funcţiei poliţieneşti.................................................................................. 58

§ 5. Pregătirea pentru exercitarea profesiei de poliţist ................................................................ 64

§ 6. Raporturile de serviciu ale poliţistului ................................................................................... 74

Capitolul III. PARTICULARITĂŢILE RĂSPUNDERII POLIŢISTULUI

§ 1. Consideraţii generale privind conceptul răspunderii juridice a poliţistului....................... 80

§ 2. Răspunderea disciplinară şi administrativă a poliţistului .................................................... 87

§ 3. Răspunderea materială a poliţistului...................................................................................... 96

§ 4. Răspunderea penală a poliţistului......................................................................................... 102

§ 5. Reglementarea deontologică a activităţii poliţistului .......................................................... 108

ÎNCHEIERE .................................................................................................................................. 117

ADNOTARE .................................................................................................................................. 120

BIBLIOGRAFIA ........................................................................................................................... 123

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ .................................................................... 147

 INTRODUCERE
Actualitatea şi gradul de studiere al temei investigate. Statul nostru trăieşte una dintre
cele mai importante dar şi dintre cele mai complicate perioade din istoria statornicirii sale. În
perioada de tranziţie, formarea şi dezvoltarea instituţiilor democratice autentice, a sistemului
politic stabil necesită o bază teoretică argumentată prin cercetări ştiinţifice aprofundate. Procesul
de reformare continuă a Republicii Moldova a condiţionat schimbări radicale în viaţa politică,
social-economică, moral-spirituală etc. Acestea, la rîndul lor, au condus la cristalizarea
tendinţelor de criză prin creşterea nivelului şi stării criminalităţii, îndeosebi, a corupţiei.
Stratificarea şi polarizarea după venituri a societăţii moldoveneşti contemporane a provocat
apariţia unor tensiuni sociale, creşterea numărului de crime şi al nivelului criminalităţii în
general.
În aceste condiţii se complică sarcinile organelor poliţieneşti, care, evident, necesită atît
exigenţe sporite privind organizarea serviciului, cît şi faţă de funcţionarii de poliţie grevaţi cu
atribuţii în combaterea criminalităţii. Pentru a stăvili şi stopa creşterea nivelului criminalităţii,
pentru a asigura o stare de legalitate, ordine şi securitate publică, protecţia drepturilor şi
libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, este necesară restructurarea cardinală a procesului de
administrare, inclusiv a activităţii organelor poliţieneşti.
Un rol crucial, în acest context, îl ocupă problema asigurării cu acte normative a activităţii
poliţieneşti şi, îndeosebi, ajustarea statutului juridic al poliţistului la prevederile constituţionale.
De nivelul profesionismului şi al competenţei, al culturii juridice şi deontologice, al demnităţii şi
corectitudinii poliţistului, al aptitudinii lui de a asigura legalitatea depinde nu numai prestigiul şi
autoritatea organelor poliţieneşti, dar şi eficienţa acestora. Este evident necesară restabilirea şi
asigurarea creşterii sprijinului populaţiei în activitatea organelor poliţieneşti, care din mai multe
cauze (obiective şi subiective) s-a diminuat. Anume poliţistul poartă povara fizică şi morală a
unui regim intensiv de activitate, iar problemele cu care se confruntă zi de zi, mai multe ca
înainte, sînt însoţite de riscul pentru viaţă şi sănătate, ceea ce necesită o selectare şi pregătire
riguroasă a acestuia.
Aderarea Republicii Moldova la tratatele internaţionale care semnifică năzuinţa integrării
ţării noastre în Uniunea Europeană a determinat necesitatea ajustării legislaţiei naţionale la
rigorile europene, inclusiv a uneia dintre cele mai importante instituţii − statutul juridic al
poliţistului. Este evident că nu putem să neglijăm experienţa de veacuri a statelor europene care
au ştiut să-şi constituie şi să dezvolte regimuri democratice eficiente. De aceea şi se necesită
studierea în plan comparativ a problemei, valorificarea experienţei în domeniu a ţărilor Europei şi
însuşirea experienţei acumulate de organele poliţieneşti din Comunitatea Statelor Independente.
 Actualitatea temei este condiţionată, pe de o parte, de oportunitatea sarcinilor privind
optimizarea activităţii poliţieneşti care vizează ocrotirea ordinii publice şi asigurarea securităţii
publice, iar pe de altă parte, Parlamentul Republicii Moldova, Guvernul şi organele poliţieneşti
ale administraţiei publice centrale îşi conjugă eforturile pentru asigurarea stabilizării personalului
poliţienesc, crearea şi păstrarea nucleului profesional prin adoptarea unor acte normative în acest
sens. Aceste realităţi, invocă şi necesitatea desfăşurării unor investigaţii complexe în domeniul
vizat.
Diverse aspecte ale serviciului public şi ale statutului juridic al funcţionarului public au fost
investigate de savanţi autohtoni şi străini de diferite specialităţi ştiinţifice juridice: Alexeev S.S.,
Alehin А.P., Aramă E., Atamanciuk G.V., Bahrah D.N., Bacilo I.L., Bratusi S.N., Costachi G.,
Costin M., Drăganu T. Dvoracek M.V., Iampoliskaia Ţ.A., Ivanov V.M., Iorgovan A., Kozlov
Iu.M., Mureşan M., Negulescu P., Patiulin V.A., Preda S., Vitruk N.V., Vrabie G. etc.
Deşi în ultima vreme în Republica Moldova au apărut mai multe lucrări ştiinţifice
consacrate diferitelor aspecte ale serviciului public, statutului juridic al funcţionarului public,
dorim să remarcăm că problema statutului juridic al poliţistului s-a aflat în cîmpul de cercetare al
savanţilor autohtoni doar tangenţial, în special, se investiga statutul juridic al instituţiilor
poliţieneşti, lucru caracteristic pentru perioada sovietică. În literatura de specialitate din
străinătate, aspectele constituţionale ale statutului juridic al poliţistului sînt investigate de
asemenea doar prin prisma instituţiei în care activează poliţistul.
Cu toate acestea, respectînd principiul obiectivitătii ştiinţifice şi conştientizînd importanţa
modestă a investigaţiilor noastre, considerăm că un aport impunător în dezvoltarea teoriei şi
practicii serviciului public şi cercetării ştiinţifice a statutului juridic al poliţistului sub aspectele
juridic, istoric, sociologic, organizatoric, moral, deontologic au adus savanţii autohtoni şi străini:
Andrievskii I.E. (dreptul poliţienesc), Antonov I.Е. (organizarea şi funcţionarea poliţiei, drept
poliţienesc), Balmuş V. (administrarea organelor poliţieneşti), Bantuş A. (statutul funcţionarului
public), Barbu V. (dreptul poliţienesc), Bianu E. (dreptul poliţienesc), Bezdenejnîh V.М. (formele
activităţii administrative ale poliţiei), Belskii K.S. (dreptul poliţienesc), Drăghici C. (dreptul
poliţienesc), Dziuba V.T. (asigurarea administrativ-juridică a activităţii poliţistului), Eropkin М.I.
(administrarea în domeniul protecţiei ordinii publice), Granat N.L. (cadrul legal şi legalitatea în
activitatea poliţienească), Guceac I. (dreptul poliţienesc), Guţuleac V. (administrarea de stat), Hart
H.L.A. (răspunderea juridică), Iacob A. (dreptul poliţienesc), Kobalevskii V. (dreptul poliţienesc),
Kotiurghin S.I. (funcţiile organelor afacerilor interne), Kolontaevskii F.E. (activitatea
administrativă a organelor poliţieneşti), Korenev A.P. (activitatea administrativă a organelor
poliţieneşti), Kvaşa L.F. (bazele constituţionale ale activităţii miliţiei Federaţiei Ruse), Lazarev

4
B.M. (bazele juridice ale asigurării ordinii publice), Mulucaev Р.S. (activitatea administrativă a
organelor poliţieneşti), Novoselov V.I. (legalitatea actelor în administrarea de stat), Orlov M.
(răspunderea juridică a funcţionarului public), Şerghin A.P. (jurisdicţia administrativă şi probleme
administrativ juridice ale activităţii organelor afacerilor interne), Solovei Iu.P. (dreptul poliţienesc),
Stelian I. (dreptul poliţienesc), Şamarov V.М. (serviciul de stat în organele afacerilor interne ale
Federaţiei Ruse), Şerb S. (dreptul poliţienesc), Şpilevskii M. (dreptul poliţienesc), Tudor I. (dreptul
poliţienesc), Tumanov G.A. (administrarea organelor afacerilor interne), Ţabria D.D. (statutul
organelor de administrare de stat), Veremeenco M. (reglementarea administrativ-juridică a
activităţii poliţieneşti) etc.
Gravitatea şi iminenţa problemelor invocate, gradul redus de studiere al acestora în
literatura de specialitate, necesitatea elaborării unor teze teoretice şi a unor recomandări ştiinţifice
adecvate situaţiei contemporane, indispensabile pentru ajustarea statutului juridic al poliţistului în
Republica Moldova la rigorile europene au determinat actualitatea şi importanţa deosebită a temei
alese.
Scopul şi obiectivele tezei. Lucrarea are drept scop efectuarea unei cercetări ştiinţifice
multidimensionale (juridico-comparative) a aspectelor constituţionale ale statutului poliţistului
pentru optimizarea asigurării normative a activităţii poliţieneşti.
Pentru a realiza acest scop, autorul a trasat şi soluţionat următoarele obiective:
a) efectuarea analizei lucrărilor ştiinţifice în domeniu, actelor legislative şi a altor acte
normative care reglementează statutul juridic al poliţistului şi activitatea poliţienească;
b) dezvăluirea destinaţiei şi esenţei sociale a poliţiei;
c) cercetarea ştiinţifică a:
- diversităţii şi particularităţilor activităţii poliţieneşti;
- delimitării subiectelor activităţii poliţieneşti;
- conceptului şi structurii statutului juridic al poliţistului;
- conceptului răspunderii juridice, inclusiv a răspunderii disciplinare şi administrative,
materiale şi penale a poliţistului;
d) studierea analitică a:
- exigenţelor ocupării funcţiei poliţieneşti;
- pregătirii pentru exercitarea profesiei de poliţist;
- raporturilor de serviciu ale poliţistului;
- deontologiei profesiei de poliţist.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Autorul a debutat cu o investigaţie complexă,
teoretico-aplicativă a aspectelor constituţionale ale statutului juridic al poliţistului în Republica

5
Moldova. Luînd în consideraţie gradul de studiere a diferitor aspecte ale activităţii poliţieneşti
noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute este determinată atît de caracterul temei alese, devenind
o contribuţie temeinică la studierea aprofundată a dispoziţiilor legale în materie de drept
poliţienesc, cît şi prin modul de abordare a cercetării acesteia (din punctul de vedere al statutului
juridic al poliţistului).
Inovaţia ştiinţifică rezidă şi în recomandările ştiinţifice, elaborate de autor în rezultatul
investigaţiilor întru asigurarea normativă a activităţii organelor poliţieneşti şi a personalului
acestora, inclusiv propuneri de lege ferenda.
Importanţa teoretică constă în contribuţia adusă la dezvoltarea doctrinei juridice
autohtone, în special, a ştiinţei dreptului constituţional, dreptului administrativ şi a dreptului
poliţienesc, completarea structurii statutului juridic al poliţistului, îndeosebi a blocului de
elemente privind răspunderea juridică cu un element nou – ansamblul normelor de conduită şi al
obligaţiunilor poliţistului, concretizarea şi propunerea unor definiţii proprii a noţiunilor: structura
statutului juridic, funcţionarul public, organe poliţieneşti, poliţia administrativă generală, poliţia
administrativă specială, poliţist, elemente ale sistemului funcţiilor poliţieneşti, principiile
activităţii poliţieneşti, răspunderea juridică, deontologia poliţienească etc.
Valoarea aplicativă a lucrării rezidă în utilizarea concluziilor şi recomandărilor ştiinţifice
vizavi de aspectele constituţionale ale statutului juridic al poliţistului în creaţia legislativă,
ajustarea cadrului normativ în scopul optimizării activităţii organelor poliţieneşti, în procesul de
instituire la cursul „Drept poliţienesc” în instituţiile de învăţămînt ale organelor poliţieneşti şi în
instituţiile de învăţămînt superior juridic, precum şi la organizarea selectării şi pregătirii
profesionale a poliţistului.
Aprobarea rezultatelor. Prezenta teză de doctorat a fost examinată şi aprobată în cadrul
şedinţelor secţiei Stat şi Drept a Institutului de Filosofie, Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a
Moldovei şi în cadrul seminarului ştiinţific de profil din cadrul aceleiaşi instituţii. Tezele principale ale
lucrării au fost pe deplin reflectate de autor în cele 6 publicaţii ştiinţifice în revistele de specialitate
recenzate („Legea şi viaţa” şi „Закон и жизнь”), precum şi în monografia „Elemente de drept
poliţienesc”
Unele teze ale lucrării au fost prezentate la cele 6 conferinţele naţionale şi internaţionale:
„Dezvoltarea constituţională a Republica Moldova la etapa actuală” (22-23.09.2004, Chişinău),
„Problemele dezvoltării economiei de piaţă în statul de drept” (17-18.12.2004, Bălţi), „Drepturile
omului şi democraţia” (14.10.2005, Chişinău), „Filosofia, comunicarea culturală şi perspectiva umană”
(17.11.2005, Chişinău), „Probleme actuale ale ştiinţelor socio-umanistice în contextul integrării
europene” (28.01.2006, Chişinău).

6
 Capitolul I. ROLUL SOCIAL ŞI CONCEPTUL POLIŢIEI. REGLEMENTAREA
JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII POLIŢIEI

§ 1. Destinaţia şi esenţa socială a poliţiei

Evoluţia societăţii contemporane nu poate fi concepută fără asigurarea ordinii şi securităţii

publice, fără recunoaşterea şi respectarea personalităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor omului
- valori fundamentale ale oricărei democraţii.
Se ştie că nu există definiţii universale, care ar satisface toate riguros cerinţelor. Statul ca
instituţie social-politică şi juridică a fost definit în literatura de specialitate de nenumărate ori,
însă majoritatea absolută a acestor definiţii nu pot evita enunţarea uneia din pricinile de bază care
condiţionează apariţia şi esenţa statului, – necesitatea creării pentru viaţa şi activitatea cetăţenilor
a ordinii publice şi asigurarea securităţii publice.
Referindu-se la perioada prestatală filosoful englez Hobbes scria că „În această situaţie nu
există hărnicie, deoarece nimănui nu-i sunt garantate rezultatele muncii proprii, iar din aceste
considerente nu există agricultura, transportul maritim, comerţul maritim, edificiile confortabile,
nu există mijloace de transport, nu există cunoştinţe despre suprafaţa terestră, despre calcularea
timpului, meşteşuguri, literatura, nu există societate, iar ceea ce este şi mai rău, există frica eternă
şi pericolul permanent al morţii violente, iar viaţa omului este singuratică, săracă, fără
perspectivă, stupidă şi scurtă” [223, p. 96-97]. Pacea socială, prin care Hobbes înţelegea
asigurarea ordinii de drept şi o examina ca pe valoare socială extraordinară, poate fi garantată
doar de stat.
Dacă Hobbes considera că în asigurarea ordinii de drept rolul primordial revine măsurilor
posterioare, atunci filosoful german Hegel, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, recunoştea că,
pentru protecţia drepturilor persoanei şi proprietăţii în societatea civilă, statul trebuie să
întreprindă măsuri preventive prin intermediul unor structuri corespunzătoare. Lupta cu atentatele
ilicite Hegel o punea pe seama activităţii preventive a poliţiei, a supravegherii poliţieneşti, a
tutelei şi dreptului de poliţie (constrîngerii).
Accentuînd aspectul de ocrotire a normelor de drept în activitatea statului, Hegel, spre
deosebire de Hobbes, considera că „supravegherea poliţienească şi tutela au ca obiectiv
posibilitatea atingerii de către individ a scopurilor individuale” [221, p. 249-251], deci, ea creează
baza pentru realizarea de către fiecare cetăţean a drepturilor şi libertăţilor lui subiective.
 Protecţia vieţii, sănătăţii, averii cetăţenilor, precum şi a altor obiecte de importanţă sporită
pentru societate şi stat, reprezintă o funcţie atît de necesară a statului, încît neglijarea ei se
răsfrînge negativ asupra altor aspecte ale activităţii statului, în special, asupra administrării
economiei, finanţelor, culturii, educaţiei, asigurării sociale etc. Calitatea redusă a exercitării
funcţiei de ocrotire a normelor de drept (poliţienesc) ale statului poate conduce la afectarea gravă
sau chiar la pierderea autorităţii statului în faţa populaţiei. „Societatea are nevoie, mai întîi de
toate, de securitate, ştiind că toate celelalte scopuri pot fi atinse doar dacă prima este îndeplinită”,
opina celebrul savant rus Okoliskii A.S., avînd în vedere funcţia de protecţie (poliţienească) a
statului [208, p. 22].
Tradiţional, statul ca instituţie social-politică şi juridică, este caracterizat de un şir de semne
fundamentale cum ar fi: poporul, teritoriul, puterea de stat. În acelaşi timp, şirul de semne ale
statului nu se limitează doar la cele enumerate.
Exercitînd funcţia de ocrotire a dreptului (poliţienească), statul organizează viaţa poporului
pe întreg teritoriul ce îi aparţine, asigură ordinea de drept pe acest teritoriu, în special, în locurile
publice, unde apar frecvent ameninţări privind securitatea personală.
Din aceste considerente, în aceeaşi măsură în care lipsa ordinii publice şi securităţii publice
în stat mărturisesc despre criza lui social-politică, lipsa în definiţia statului a noţiunilor „ordine
publică”, „securitate publică” şi „securitate personală” demonstrează că această definiţie este
incompletă.
Cunoscutul sociolog austriac Gumplovici L., în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, consemnînd
importanţa funcţiei de ocrotire a normelor de drept (poliţieneşti) a statului, definea statul ca pe o
„organizaţie naturală destinată pentru paza unei anumite ordine de drept” [208, p. 23].
Dacă vestitul specialist în dreptul constituţional Gradovskii A.D. şi savantul rus de
notorietate N.M. Korkunov subliniau necesitatea de instaura ordinea publică şi de drept şi
defineau statul, respectiv: ca „o mulţime sedentară şi organizată de persoane şi uniuni obşteşti
care trăiesc pe un teritoriu anumit, guvernaţi de o putere supremă, grevată cu drepturi legislative,
judecătoreşti şi administrative pentru asigurarea ordinii de drept şi condiţiilor generale de
bunăstare” şi ca „o uniune obştească a oamenilor liberi cu o ordine paşnică instalată forţat prin
intermediul împuternicirii exclusive a organelor statului cu dreptul de constrîngere” [208, p. 24].
Dacă savantul francez M. Oriu scria în celebra sa lucrare „Bazele dreptului public” despre
două funcţii ale puterii executive: de administrare şi de protecţie şi că în lipsa poliţiei nu ar
funcţiona ramurile puterii de stat, inclusiv cea executivă [208, p. 28], apoi savantul rus M.T.
Tarasov delimita puterea executivă în două tipuri: administraţia şi poliţia, presupunînd că
administraţia include activitatea pozitivă a acestei puteri, adică dirijarea industriei, comerţului,

8
educaţiei, ocrotirii sănătăţii, iar poliţia include o activitate negativă îndreptată spre combaterea
delictelor şi altor devieri. În opinia lui M.T. Tarasov, poliţia este o parte componentă a
administrării, dar cu caracter specific şi sarcini speciale” [208, p. 28-29].
Această tendinţă de a sublinia aspectul poliţienesc în activitatea statului s-a păstrat în
doctrina juridică europeană pînă în sec. XIX-XX [208, p. 19].
Specialiştii contemporani în domeniul dreptului constituţional, inclusiv V.E. Cirkin,
consideră că statul astăzi, fiind o instituţie social-politică şi juridică complexă, apare în trei
ipostaze: stat – organizator; stat – arbitru, stat – organizaţie care aplică „constrîngerea legitimă”
[407, p. 108], violenţa pentru asigurarea ordinii în societate, iar criminalitatea duce spre anarhie şi
spre destrămarea societăţii [291, p. 20].
Deşi majoritatea sarcinilor poliţiei în statul de drept sunt de natură preventivă, în cazul
tulburării ordinii publice şi a ameninţărilor securităţii publice, pentru restabilirea situaţiei se
aplică măsuri de constrîngere (de poliţie).
Cuvîntul poliţie are un sens mult mai general decît pare. În vechiul limbaj juridic el
desemna orice activitate de conducere, destinată realizării unor scopuri ale societăţii [134, p. 83].
Poliţia era echivalentul organizării juridice şi, în acest sens, se vorbea despre un stat poliţienesc,
[155, p. 136], unde se considera ca fiind crucială pentru existenţa unui stat deţinînd monopolul de
aplicare a forţei publice [161, p. 65].
Se ştie că activitatea administraţiei publice are drept scop satisfacerea necesităţilor şi
cerinţelor de interes general ale cetăţenilor. Tocmai de aceea, obiectul activităţii administrative
este şi el diversificat, iar formele acestuia, în prezent, sunt multiple, de la autorităţi şi servicii
publice pînă la activităţi publice de interes general şi activităţi şi întreprinderi private de interes
general [172, p. 416], adică servicii publice atribuite unor organisme publice, unor persoane
private sau unor întreprinderi cu economie mixtă. Singurele care fac excepţie sunt activităţile care
exercită direct atribuţii de suveranitate ale statului: apărarea, justiţia, poliţia etc., aceste neputînd
fi atribuite în gestiune persoanelor private [172, p. 416].
Tradiţional, activitatea administrativă îmbracă două forme principale: poliţia administrativă
şi serviciul public [172, p. 415].
Prin esenţa sa, interesul general cere ca libertatea cetăţenilor, ca şi drepturile lor constituţionale,
să se exercite cu bună credinţă, fără a se încălca drepturile şi libertăţile altora [109, art. 54]. Din aceste
considerente, apare necesitatea limitării libertăţii de iniţiativă a cetăţenilor, pentru a menţine ordinea
publică, condiţie esenţială a vieţii sociale în orice societate contemporană. Statului îi revine rolul de a
stabili şi de a prescrie regulile necesare pentru asigurarea ordinii publice - scop al activităţii poliţiei
administrative.

9
 Modul de desfăşurare şi limitele activităţii poliţiei administrative sînt stipulate în actele
legislative care constituie garanţiile fundamentale acordate cetăţenilor, străinilor şi apatrizilor
pentru exercitarea drepturilor şi a libertăţilor lor constituţionale.
Serviciul public are ca sarcină satisfacerea unei necesităţi de interes general, asigurînd
comunităţii sau cetăţenilor prestaţii corespunzătoare.
Deosebirile elucidate denotă că distincţia esenţială dintre cele două forme ale activităţii
administrative va rămînea totdeauna. În cazul poliţiei, această activitate se exercită, în principal,
pe calea emiterii unor prescripţii (norme) generale sau individuale [180, p. 1094], pe cînd
serviciul public desfăşoară activităţi care se prezintă sub forma administraţiei, a gestiunii sau a
prestaţiei [163, p. 273].
Destinaţia poliţiei, ca parte constitutivă a forţei publice, temeiurile activităţii ei îşi găsesc
justificarea în existenţa şi manifestarea contradicţiilor sociale, în necesitatea satisfacerii unor
cerinţe ale vieţii sociale şi a reprimării unor manifestări şi tendinţe deviate, de ordin individual şi
colectiv [352, p. 19].
Complexul vast de atribuţii generale şi speciale ale poliţiei moderne, evidenţiază destul de
clar caracterul social al poliţiei. Acesta reiese obiectiv, în primul rînd, din îndatorirea sa generală
de a menţine sau restabili ordinea şi securitatea publică, prin care poliţia poate salvgarda interesul
general. La fel, prin apărarea intereselor legitime ale particularilor, poliţia serveşte interesul
obştesc. Activitatea poliţiei se desfăşoară în beneficiul convieţuirii omeneşti şi împotriva
refractarilor, contra indivizilor cu manifestări antisociale. Prin activitatea sa directă poliţia
contribuie la menţinerea şi consolidarea echilibrului social şi naţional şi, indirect, cooperează la
realizarea echilibrului general al armoniei universale [176, p. 15].
Analizînd structura activităţii poliţiei, Eugen Bianu, sublinia că ea este, pe de o parte, o
funcţie de reglementare şi coercitivă, iar, pe de altă parte, o funcţiune auxiliară de protecţie [176,
p. 15]. Deci, atît măsurile întru preîntîmpinarea perturbării ordinii publice şi asigurării securităţii
publice, cît şi măsurile represive efectuate pentru curmarea comportamentului antisocial, atunci
cînd prevenirea nu este posibilă, demonstrează conotaţia socială a activităţii poliţiei.
Pe de altă parte, Vasile Barbu distinge în activitatea poliţiei observarea continuă şi puterea
discreţionară în funcţionarea sa [176, p. 16]. Însă poliţia nu poate aplica doar puterea sa
discreţionară, activitatea avînd limitele impuse de normele juridice, încadrate în actele legislative,
de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului etc.
În opinia specialiştilor români în dreptul poliţienesc, funcţiile sociale ale poliţiei se rezumă
la următoarele activităţi [176, p. 15]:
a) acţiunea de informare (colectare de informaţii);

10
 b) acţiunea de veghe sau pază;
c) acţiunea de prevenire;
d) acţiunea de restabilire a situaţiei anterioare (restitutio ad integrum);
e) acţiunea represivă, de coerciţie, sancţionare;
f) acţiunea de orientare, îndrumare, discreţionare, inclusiv informarea opiniei publice şi a
puterilor din stat.
Deci, poliţia, ca instituţie de menţinere a ordinii publice şi asigurării securităţii publice, are
menirea de a fi în slujba fiecărui cetăţean, a întregului popor şi a statului.
Susţinem opinia autorilor români care consideră că destinaţia şi esenţa socială a poliţiei
constă în a deveni „un veritabil factor de stabilitate şi echilibru, de protecţie a comunităţii, un
garant al tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti” [176, p. 16].
Opinia savanţilor români Drăghici, C. Iacob, A. Şerb, S., potrivit căreia „poliţia este
însărcinată să asigure ordinea, liniştea şi securitatea unei colectivităţi sociale, siguranţa
cetăţenilor, a avutului public şi privat, impunîndu-le la nevoie, prin constrîngere (am adăuga noi
nemijlocită), obligaţia respectării legilor” [144, p. 60] este împărtăşită şi de noi.
De aceea considerăm că destinaţia şi esenţa socială a poliţiei, în calitate de organ de
specialitate al puterii executive, credibilitatea societăţii şi creşterea prestigiului acestei instituţii
într-un stat de drept, este determinată de nivelul:
a) asigurării securităţii publice;
b) prevenirii ameninţărilor violente la viaţa socială;
c) identificării autorilor infracţiunilor
d) prestării serviciilor speciale populaţiei.
Potrivit Declaraţiei cu privire la poliţie, adoptată în 1979 de către Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei, Rezoluţia 690 (1979) „Forţele poliţieneşti constituie un serviciu public
instaurat prin lege şi împuternicit cu menţinerea ordinii şi aplicarea legii” [175, p. 202].
Noţiunea de funcţie publică, în accepţiunea modernă, este susceptibilă de mai multe
înţelesuri. Literatura juridică franceză, de exemplu, reţine următoarea formulare: „Funcţia publică
poate fi definită ca ansamblul de persoane fizice care îşi desfăşoară activitatea într-o instituţie
publică” [153, p. 17].
În concepţia juriştilor români, noţiunea de funcţie publică desemnează „totalitatea
activităţilor şi sarcinilor publice care trebuie să fie îndeplinite de cei care lucrează într-o instituţie
publică” [159, p. 192].
Conform dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
români, funcţia publică „reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de

11
autoritatea sau instituţia publică în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale” [113, art.
3 alin. 1].
Diferenţele ce apar între definiţiile date funcţiei publice de către diverse sisteme de drept se
explică prin modul în care sunt tratate problemele administrării publice. Aceste poziţii, în literatura
juridică internaţională, se referă, pe de o parte, la sistemul carierei în care activitatea funcţionarului
este tratată ca o profesie de sine stătătoare (realizată de profesionişti pregătiţi special pentru
aceasta), iar, pe de altă parte, sistemul pur si simplu de „slujbă” în care nu se cer condiţii speciale de
pregătire din partea celui care urmează a îndeplini activitatea respectivă [173, p. 78].
Din această perspectivă, sîntem de părerea că funcţia publică (ca şi funcţia poliţienească)
poate fi privită din mai multe aspecte:
• organic – funcţia publică este totalitatea de personal al unei instituţii publice;
• formal – funcţia publică desemnează cadrul normativ care reglementează raporturile
juridice ale personalului unei instituţii publice;
• material – funcţia publică este o activitate care asigură funcţionarea instituţiei publice,
constă în a participa în mod constant şi cu titlu profesional la activităţile acesteia.
Potrivit altor autori, funcţia publică poate fi definită ca fiind „funcţia ce asigură buna
organizare internă a societăţii şi respectul regulilor care acţionează în sînul acesteia prin măsuri
coercitive sau, dacă situaţia impune, prin apelul la folosirea forţei” [126, p. 327]
În opinia savanţilor români Stelian I., Tudor I., reţinînd aspectul relativ al definiţiei funcţiei
publice poliţieneşti, care este în mod determinant influenţată de sistemul juridic existent în fiecare
ţară, putem defini funcţia publică poliţienească ca un „ansamblu de sarcini legale, de interes general,
înfăptuite de poliţişti – funcţionari publici, în beneficiul comunităţii şi al statului” [176, p. 106].
Exercitarea funcţiei publice poliţieneşti trebuie concepută în cadrul unui serviciu – subiect
al activităţii poliţieneşti care acţionează în beneficiul comunităţii. Aceeaşi conotaţie umanistă o
are şi ideea stipulată în art. 12 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată de
Adunarea constituantă a Franţei la 26 august 1789: „Asigurarea drepturilor omului şi cetăţeanului
face a fi necesară existenţa puterii de stat; ea este creată în interesele tuturor, dar nu pentru
utilitatea personală a celor cărora a fost încredinţată” [281, p. 107]. Deci, constată savantul rus Iu.
Solovei, rolul social al miliţiei (poliţiei), în general, poate fi determinat ca cel de susţinere (pază,
protecţie) a ordinii de drept instituite în societate [281, p. 107].
Această idee este susţinută şi de V.T. Dziuba, care consideră că „destinaţia socială a miliţiei
este de a nu permite devierea comportamentului cetăţenilor, persoanelor cu funcţii de răspundere
ale organelor şi organizaţiilor de la prevederile normelor juridice. Miliţia, în mîinile statului, este
un mijloc care asigură ordinea de drept în societate” [233, p. 21].

12
 Conform Decretului Prezidiumlui Sovietului Suprem al URSS din 08.07.1973, în deplină
corespundere cu ideologia statului poliţienesc, miliţia sovietică era chemată, în primul rînd, să
protejeze „interesele de stat”, deoarece, după cum consemna V. Iozefi, acestea erau mai presus
decît cele particulare...” [281, p. 108].
Considerăm că rolul social al poliţiei în ţara noastră este descris adecvat în Legea cu
privire la poliţie: „să apere, pe baza respectării stricte a legilor, viaţa, sănătatea şi libertăţile
cetăţenilor, interesele societăţii şi ale statului de atentate criminale şi de alte atacuri
nelegitime”[12, art. 1], însă, în opinia noastră, ar satisface rigorilor democratice consfinţirea
destinaţiei sociale a poliţiei în Constituţia RM şi într-o lege organică „Statutul juridic al
poliţistului”.
Încercări de a dezvălui esenţa socială a poliţiei a întreprins V.M. Bezdenejnîh, care sublinia
atribuirea prin lege a sarcinilor de pază a ordinii publice şi luptă cu criminalitatea atît miliţiei, cît
şi judecătoriei, organelor de anchetă preliminară şi altor organe ale statului. Acest savant
considera că deosebirea dintre aceste organe constă în „caracterul funcţiilor lor: dacă, păzind
ordinea publică şi exercitînd lupta cu criminalitatea, judecătoria efectua funcţia de justiţie,
organele de anchetă preliminară – funcţia de anchetă preliminară, apoi miliţia îndeplinind
aceleaşi sarcini efectua cercetarea penală, activitatea operativă de investigaţii şi funcţia
administrativă...” [281, p. 110].
Aceste idei şi-au găsit loc şi în legislaţia actuală autohtonă. Astfel, analogic, în Titlul II, § 4
al Hotărîrii Parlamentului nr. 445 din 05.05.95 Cu privire la aprobarea Concepţiei securităţii
naţionale a RM şi la formarea Consiliului coordonator pentru elaborarea proiectelor de legi şi a
altor acte normative care vor reglementa construcţia, pregătirea şi folosirea Forţelor Armate, se
stipulează că „Structurile de bază ce asigură securitatea publică sînt organele judecătoriei,
procuraturii, afacerilor interne, securităţii de stat, apărării, transportului, protecţiei mediului
înconjurător etc.” [81], deşi legislaţia prevede că „Instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în
scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi ale asociaţiilor
acestora, ale întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor [34].
Din alt punct de vedere, S.I. Kotiurghin considera că „anume sfera ocupaţiilor determină
înfăţişarea independentă a miliţiei”, „grevarea ei cu drepturi ale puterii publice”, adăugînd că în
procesul de realizare a oricărei funcţii, miliţia beneficiază de posibilitatea de a aplica
constrîngerea (dreptul de poliţie) [258, p. 8-9]. Aceeaşi constrîngere în acţiunile poliţiei o
remarcă şi M. Zagriaţkov [298, p. 511].
Dorind să nu accentueze particularitatea esenţială a miliţiei şi optînd împotriva tratării ei ca
organ de constrîngere, M.I. Eropkin demonstrează că, deşi miliţia are un volum mai larg de

13
drepturi privind aplicarea măsurilor de constrîngere decît alte organe de administrare, utilizarea
lor nu reprezintă unicul mijloc din arsenalul miliţiei. Autorul consideră că sarcina de bază a
miliţiei rezidă în prevenirea delictelor şi de aceea este incorect a recunoaşte miliţia ca organ de
constrîngere [296, p. 1-2].
În opinia noastră, particularitatea esenţială a poliţiei rezidă în grevarea ei cu dreptul
legal de aplicare nemijlocită a constrîngerii în cazul ineficienţei măsurilor preventive în
asigurarea ordinii publice, securităţii personale şi publice, asigurarea şi protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
Chiar şi în statul de drept, în care valoare supremă este omul, drepturile şi libertăţile lui,
este actuală ideea potrivit căreia obiect al activităţii poliţiei trebuie să devină problemele care
necesită aplicarea constrîngerii, iar competenţa poliţiei este determinată de mijloacele de acţiune
dar nu de genul treburilor [237, p. 48-49]. Pînă la prăbuşirea sistemului totalitar în ţara noastră
domina o părere diametral opusă.
Însuşirea esenţei sociale a poliţiei poate fi favorizată pornind de la necesităţile persoanei
concrete care trăieşte în societate, considera K.B. Klokars, care scria: „că noi o avem pentru a
rezolva toate problemele care necesită utilizarea puterii de constrîngere” [298, p. 320].
Tradiţiile etatiste prerevoluţionare le-a împărtăşit V. Kobalevschi care scria: „În scopul
protecţiei ordinii publice şi liniştii, administraţia din toate ţările este grevată cu împuterniciri de
constrîngere care în literatura de specialitate sunt numite împuterniciri ale poliţiştilor cu un
caracter forţat” [251, p. 185].
Poliţia, în opinia aceluiaşi autor, este activitatea negativă a administraţiei. Ea este un aparat
universal de „constrîngere administrativă, a cărei sarcină de bază constă în protecţia ordinii
publice, liniştii şi în acordarea ajutorului altor organe ale puterii prin intermediul constrîngerii
administrative” [251, p. 207-208].
Este evident că statul care pretinde a fi de drept trebuie să soluţioneze problema privind
admisibilitatea constrîngerii poliţieneşti nemijlocite. Legislatorul trebuie să clarifice dacă este
justificată lezarea drepturilor fundamentale ale omului care survine neapărat prin utilizarea puterii
publice. În toate aceste cazuri constrîngerea nemijlocită trebuie să fie strict reglementată din
punct de vedere al temeiurilor, intensităţii şi procedurii de aplicare.
Din aceste considerente, în opinia noastră este foarte important a reglementa prin norme
constituţionale destinaţia socială a poliţiei, reflectînd particularitatea esenţială privind
aplicarea nemijlocită a constrîngerii.
În conformitate cu Legea cu privire la poliţie nr. 416 din 18.12.90 „Poliţia RM este un
organ armat de drept al autorităţilor publice, aflat în componenţa M.A.I., chemat să apere, în baza

14
respectării stricte a legilor, viaţa, sănătatea şi libertăţile cetăţenilor, interesele societăţii şi ale
statului de atentate criminale şi de alte atacuri nelegitime” [12, art. 1].
Codul de etică şi deontologie al poliţistului, recent aprobat de Guvern, prezintă în p. 2 o
definiţie generalizată a poliţiei: „Poliţia este un organ armat al administraţiei publice centrale sau
locale, instituit prin lege, a cărei activitate este reglementată de dreptul intern şi actele normative
internaţionale la care Republica Moldova este parte”, completată în p. 5 cu enumerarea sarcinilor
ei principale [100, pct. 5]:
„Sarcinile principale ale poliţiei sînt:
a) asigurarea respectării legii, menţinerii liniştii şi ordinii publice în societate;
b) protecţia şi respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului;
c) combaterea criminalităţii;
d) acordarea asistenţei şi serviciilor populaţiei în conformitate cu legislaţia în vigoare”.
La rîndul său, legislaţia Federaţiei Ruse dă o altă definiţie a miliţiei. Articolul 1 al Legii
Federaţiei Ruse cu privire la miliţie stipulează că miliţia este un „sistem al organelor puterii
executive, destinat să apere viaţa, sănătatea, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, averea, interesele
societăţii şi ale statului de atentate criminale şi de alte acţiuni ilegale, grevat cu dreptul aplicării
măsurilor de constrîngere” [281, p. 118].
În accepţiunea noastră, această definiţie nu este cea mai reuşită, însă ea dezvăluie mai
complet destinaţia şi esenţa socială a poliţiei.
Considerăm că majoritatea elementelor ce caracterizează rolul şi esenţa socială a poliţiei
pot fi obţinute în urma unei sinteze a definiţiilor poliţiei RM şi miliţiei Federaţiei Ruse,
deoarece posibilitatea aplicării nemijlocite a constrîngerii este particularitatea de bază ce
deosebeşte poliţia de alte organe de ocrotire a dreptului.
Susţinem, la general, poziţia savantului rus Bahrah D.N., potrivit căreia ar fi mai adecvată
utilizarea sintagmei „organizaţie de stat” [358, p. 44], utilizată şi în Codul civil al RM, dar
alegem cuvîntul „formaţiune”, deoarece este adecvat cazului şi frecvent utilizat în legislaţia
naţională.
În opinia noastră poliţia poate fi definită ca un sistem de formaţiuni militarizate, inclusiv
armate ale puterii executive (administraţiei publice centrale sau locale), destinat să apere viaţa,
sănătatea, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, averea, interesele societăţii şi ale
statului de atentate şi acţiuni ilegale, grevat prin lege cu dreptul aplicării nemijlocite, în caz de
necesitate, a măsurilor de constrîngere statală.

15
 § 2. Diversitatea şi particularităţile activităţii poliţiei

Pe parcursul istoriei, sensul cuvîntului „poliţie” devine sinonim cu cel de administraţie. Şi

astăzi această noţiune şi-a păstrat esenţa dublă, avînd acum şi semnificaţia unor efective de
funcţionari cu un anumit statut, dar şi o autoritate administrativă (poliţia vamală, sanitar-
veterinară etc.), grevată cu anumite competenţe.
În literatura juridică străină există apropieri asupra coordonatelor care definesc noţiunea de
poliţie administrativă, ca de altfel, şi asupra originii sale, ca expresie a dreptului de poliţie de care
dispune statul pentru realizarea nevoii de ordine la care aspiră, în diferite moduri şi necondiţionat,
orice cetăţean al unui stat şi într-o anumită epocă [155, p. 137].
Cercetătorul francez Etienne Picard [165, p. 102] preciza că naşterea noţiunii de poliţie
administrativă, în sens modern, a însoţit-o pe cea de stat liberal, a cărui componentă importantă este.
În opinia autorului român Corneliu Manda „Diferitele accepţiuni ale noţiunii de poliţie
administrativă pot coexista fie sub ideea că acestea reprezintă ansamblul operaţiilor materiale
efectuate de către funcţiile de poliţie în timpul misiunilor de menţinere a ordinii publice, fie sub
ideea că acesta reprezintă un serviciu public asimilat unor corpuri de funcţionari militari (poliţie,
jandarmerie) sau activităţile de coordonare a unor autorităţi administrative de poliţie; în sfîrşit, că
reprezintă o activitate de reglementare de anumite autorităţi administrative în scopul prevenirii
tulburărilor la ordinea publică” [155, p. 139].
Autorul francez Jean Rivero defineşte poliţia administrativă ca pe un ansamblu de
intervenţii ale administraţiei care tinde să impună liberei acţiuni a particularilor disciplina cerută
de viaţa în societate, în cadrul trasat de legiuitor [172, p. 419].
Deci, libertatea de acţiune a cetăţenilor într-o societate democratică are neapărat anumite
limite, stabilite de autorităţile publice în baza legii, ca garanţie fundamentală a exercitării
drepturilor şi libertăţilor lor. În această ordine de idei, administraţia publică are sarcina de a
supraveghea respectarea legii, de a emite acte normative întru executarea acestor legi, de a
asigura aplicarea, realizarea lor şi de a menţine ordinea publică.
În literatura de specialitate domină opinia eronată, în opinia noastră, potrivit căreia sarcinile
unui organ de stat reprezintă scopurile care trebuie atinse prin activitatea sa [379, p. 43; 262, p.
20; 259, p. 151], iar caracterul sarcinilor lui este determinat de destinaţia socială a acestui organ.
Conform art. 2 al Legii cu privire la poliţie [12, art. 2], „sarcinile principale ale poliţiei sînt:
a) apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii, drepturilor, libertăţilor, intereselor şi averii
cetăţenilor de atentate criminale şi de alte atacuri nelegitime;
 b) prevenirea şi curmarea crimelor şi a altor infracţiuni;
c) constatarea şi descoperirea infracţiunilor, urmărirea persoanelor care le-au săvîrşit;
d) menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice;
e) acordarea de ajutor, conform condiţiilor şi modului stabilit de prezenta lege, cetăţenilor,
autorităţilor administraţiei publice, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor în vederea
ocrotirii drepturilor lor şi exercitării atribuţiilor lor, stabilite de lege;
f) efectuarea măsurilor de protecţie de stat faţă de persoanele care acordă ajutor în procesul
penal, în conformitate cu legislaţia în vigoare”.
Este evident că legislatorul a confundat scopul activităţii poliţiei, stipulat în art. 1 al Legii
menţionate „să apere, pe baza respectării stricte a legilor, viaţa, sănătatea şi libertăţile
cetăţenilor,” cu prima din sarcinile poliţiei, stipulată în art. 2, concomitent pierzînd şi „interesele
societăţii şi ale statului de atentate criminale şi de alte atacuri nelegitime”.
Considerăm că scopul, sarcinile, funcţiile şi atribuţiile poliţiei reprezintă elemente
distincte ale statutului juridic, iar prezenţa lor clară (fără reiterări) în legislaţie prezintă
caracterul, limitele intervenţiei ei în viaţa personală care, la rîndul său, serveşte ca factor al
reglementării adecvate a activităţii poliţiei.
Tradiţional, noţiunea de „funcţie” a organului de stat reprezintă tipurile de activităţi care
sunt necesare pentru îndeplinirea destinaţiei sale sociale [259, p. 124, 173; 205, p. 54; 395, p. 36].
În opinia savanţilor ruşi sarcinile organului de stat poartă un caracter determinant faţă de funcţiile
lui [196, p. 74], iar funcţia este realizarea practică a sarcinii [392, p. 44; 273, p. 57].
În conformitate cu destinaţia socială, putem afirma că sarcinile poliţiei aparţin atît sferei
acţiunilor ilicite, cît şi fenomenelor analogic periculoase vieţii, sănătăţii, cinstei, drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, instituţiilor legale ale societăţii şi statului [393, p. 37-39].
Potrivit Codului european de etică a poliţiei într-o societate democratică, care se conduce
de principiul preeminenţei dreptului, scopul poliţiei poate fi atins prin „următoarele sarcini:
- de a asigura menţinerea liniştii publice, respectul legii si al ordinii în cadrul societăţii;
- de a proteja şi a respecta libertăţile şi drepturile fundamentale ale omului care sunt
consacrate, îndeosebi, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
- de a preveni şi de a combate criminalitatea;
- de a depista criminalii;
- de a oferi asistenţă şi servicii populaţiei”.
În opinia noastră, art. 2 al Legii cu privire la poliţie trebuie expust în următoarea redacţie:
„Articolul 2. Sarcinile principale ale poliţiei
Sarcinile principale ale poliţiei sînt:

17
 a) asigurarea ordinii publice şi securităţii publice;
b) protejarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului;
c) acordarea de ajutor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv a măsurilor de protecţie de
stat, conform prevederilor legale.”
Celelalte sarcini care există astăzi în art.2 al Legii cu privire la poliţie sau reprezintă nişte
funcţii, sau sînt aceleaşi sarcini exprimate în alt mod. De exemplu, sarcina „prevenirea şi
curmarea crimelor şi a altor infracţiuni;”. Dacă scriem despre prevenirea şi curmarea
infracţiunilor, avem în vedere toate formele de infracţiuni (încălcarea legii): contravenţiile,
delictele, crimele etc. pentru care cuvîntul „infracţiune” este general.
Mai mult decît atît, prevenirea infracţiunilor, conform rezoluţiei Congresului ONU
„Prevenirea criminalităţii în mediul urban” reprezintă „obiectul activităţii tuturor cetăţenilor
societăţii şi a instituţiilor ei” [367, p. 137]. Mărturie a caracterului poliţienesc îngust al acestei
sarcini a fost propunerea unor savanţi de a crea Comitetul de stat pentru profilaxia socială a
infracţiunilor, cu organe descentralizate în teritoriu [361, p. 135].
De altfel, prevenirea infracţiunilor, constînd în aplicarea oportună a măsurilor de
neadmitere a infracţiunilor, cînd poliţia dispune de informaţii privind intenţiile unor persoane
concrete de a le comite, se poate înscrie ca funcţie în cadrul asigurării ordinii publice şi a
securităţii publice.
În ceea ce priveşte prevenirea „altor infracţiuni”, sîntem de aceeaşi părere cu savantul rus
Karpeţ I.I. care considera că aceasta nu este altceva decît sarcina prevenirii crimelor (infracţiunilor)
[377, p. 29]. Din aceeaşi cauză nu poate exista prevenirea doar a crimelor pentru că nu există ştiinţa
delictologia [377, p. 29].
Discuţii controversate între specialişti provoacă noţiunea de „ordine publică” şi sarcina
poliţiei de a o asigura. Imediat după Revoluţia din 25 octombrie 1917, „paza ordinii publice” a
devenit o noţiune „burgheză” [235, p. 227]. Miliţia asigura „ordinea revoluţionară” sau
„sovietică”, noţiuni care „exprimau mai adecvat esenţa de clasă şi politică a sistemului de relaţii
obşteşti instaurate în procesul revoluţiei socialiste” [241, p. 9; 389, p. 73].
În acel timp, cînd un şir de democraţii apusene considerau „asigurarea ordinii publice”
analogică cu menţinerea păcii şi liniştii în societate [394, p. 137] sau în lege se explica cu paza
securităţii, liniştii şi sănătăţii populaţiei [215, p. 206], în legislaţia sovietică asigurarea ordinii publice,
în lipsa unei definiţii clare, era recunoscută ca orice activitate întru asigurarea, în primul rînd, a
respectării intereselor statului şi curmarea oricărei activităţi sociale care era nedorită de autorităţile
publice. Cetăţenii suportau din aceste cauze amestecul nejustificat al poliţiei în viaţa privată.

18
 La general vorbind, noţiunea de „ordine” a fost exploatată de-a lungul secolelor foarte
frecvent, deoarece era comodă pentru a masca regimurile autoritare.
Sarcina de a asigura „ordinea publică” însemna pentru miliţie obligaţia de a executa
întocmai orice comandă a puterii, inclusiv pe cele care nu ţineau de atribuţiile ea. Chiar
includerea expresă în lege a sintagmei „Antrenarea poliţiei la îndeplinirea sarcinilor care conform
legii nu ţin de atribuţiile ei se interzice. Nimeni nu are dreptul să se amestece în activitatea
poliţiei, ce ţine de exercitarea funcţiilor ei” [12, art. 2], n-a rezolvat problema, nu numai din
cauza neexecutării prevederilor legale, incumbării sarcinilor nepoliţieneşti, dar şi din cauza
nedeterminării clare a noţiunii „ordine publică”.
În opinia savantului ucrainean Dziuba V.G., pe care noi nu o susţinem, dacă miliţia trebuie să
asigure ordinea publică, ea trebuie să supravegheze doar respectarea normelor juridice [233, p. 21].
Tradiţional, în sensul larg al noţiunii în cauză poliţia poate să se implice legal în toate
relaţiile sociale, iar, luînd în consideraţie faptul că ordinea publică se menţine nu numai prin
norme juridice, dar şi prin norme morale, statul obliga miliţia să asigure respectarea tuturor
acestor norme, inclusiv prin constrîngere.
O soluţie rezonabilă propune savantul rus Veremeenco I.I. care consideră că esenţa
menţinerii ordinii publice este „asigurarea securităţii personale şi publice în procesul relaţiilor,
coexistenţei oamenilor” [217, p. 17-18]. Această idee, susţinută şi de noi, are tot mai mulţi adepţi.
În publicaţia sa doctorandul Buzescu M. citează definiţia ordinii publice, propusă de
savantul român Jacotă Mihail şi susţinută şi de noi „Ordinea publică este o stare de drept şi de
fapt care permite realizarea echilibrului bazat pe consensul social, necesar funcţionării optime a
ansamblului social în condiţiile reglementărilor juridice interne în vigoare, consacrării apărării şi
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutului public şi privat, a
celorlalte valori supreme, în scopul promovării şi afirmării progresului social într-o societate
democratică” [314, p. 32], dar, în opinia noastră, cu condiţia deetatizării şi respectării priorităţii
drepturilor şi libertăţilor omului.
Deoarece, în baza celor enunţate mai sus, ordinea publică este susceptibilă de un sens
îngust ce evocă ideea de poliţie generală şi un sens larg – de poliţie specializată, autorul autohton
Balmuş V. a menţionat neclarităţi şi în asigurarea ordinii publice în cadrul administraţiei publice
locale de diferite niveluri [308, p. 24-26].
Cu toate acestea, nu putem să fim de acord cu opinia dintr-o altă publicaţie a savanţilor
Guţuleac V. şi Buzescu M., care, prin asigurarea ordinii publice, înţeleg „activitatea organelor
abilitate cu competenţe privind preîntîmpinarea şi curmarea atentatelor ilicite la onoarea,
demnitatea, sănătatea cetăţenilor, asupra intereselor lor patrimoniale, securitatea publică, ordinea

19
stabilită de administrare şi interesele legale ale persoanelor juridice”, iar „securitatea publică este
un sistem de relaţii sociale şi norme de drept care reglementează aceste relaţii în scopul asigurării
liniştii publice, inviolabilităţii vieţii şi sănătăţii populaţiei, muncii şi odihnei normale ale
cetăţenilor, activităţii normale şi sigure a organelor de stat şi a formaţiunilor obşteşti, securităţii
antiincendiare, ecologice, sanitaro-epidemiologice şi de altă natură a întreprinderilor, instituţiilor
şi organizaţiilor” [320, p. 24].
Susţinem opinia autorilor autohtoni Ţurcan V. şi Balmuş V. care consideră că „ordinea publică
reprezintă un sistem de relaţii, care apar în urma respectării şi executării normelor de drept şi a celor de
alt gen, ce reglementează comportamentul uman în locurile publice. Ordinea publică poate fi privită şi
ca proprietatea sistemului social, care asigură cu obligativitate securitatea personală şi publică”, iar
„securitatea publică se prezintă ca un sistem de relaţii publice, reglementate de norme juridice în scopul
protecţiei intereselor vitale ale persoanei, societăţii şi statului de la acţiuni ilicite şi consecinţele
situaţiilor excepţionale cu caracter natural, tehnogen şi social” [350, p. 50, 52].
Pornind de la faptul că sarcinile de constatare, prevenire şi curmare a infracţiunilor, sînt
identificate de autori cu infracţiunile şi cu urmărirea lor pentru a apăra viaţa, sănătatea,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, averea, interesele societăţii şi statului de atentate şi acţiuni
ilegale, evident, acestea sînt nişte funcţii interdependente ale poliţiei, condiţionate şi efectuate
în cadrul sarcinilor de asigurare a ordinii publice, securităţii personale şi publice, de aceea
considerăm că nu este necesar ca ele să fie incluse printre sarcinile poliţiei.
După părerea noastră, pentru asigurarea transparenţei în evaluarea şi aprecierea
eficienţei activităţii poliţieneşti sintagma „descoperirea infracţiunilor” este neclară şi cu greu
supusă evidenţei, devenind sursă a multor falsificări, de aceea considerăm că ea trebuie
substituită cu sintagma „identificarea autorilor infracţiunii”.
Incumbarea poliţiei cu un bloc de funcţii străine sarcinii de constatare, prevenire şi curmare
a infracţiunilor este dictată de particularităţile organizatorico-juridice ale poliţiei, condiţionate, la
rîndul lor, de esenţa ei socială – dreptul de a aplica forţa (constrîngerea) consideră savantul rus Iu.
P. Solovei [281, p. 133]: poliţia se află mai des decît alte organe în situaţia cînd cineva necesită
ajutor urgent, pe care nu-l poate primi de la altcineva decît de la poliţist; din toate serviciile
publice poliţia este cea mai aproape de populaţie, datorită caracterului diurn al activităţii şi
prezenţei fizice în teritoriu (stradă); poliţia, spre deosebire de alte organe, dispune de posibilităţi
mai largi în transmiterea şi primirea centralizată a informaţiei, accesibilitatea transportului; dintre
toate serviciile anume poliţia poate fi mobilizată mai rapid; populaţia apreciază poliţia nu numai
după operativitatea acordării ajutorului în cazul atentatelor criminale, dar şi după operativitatea
acordării ajutorului de alt gen.

20
 Un loc distinct în numărul de sarcini ale poliţiei îl ocupă acordarea ajutorului conform
condiţiilor şi modului stabilit de prezenta lege, cetăţenilor, autorităţilor administraţiei publice,
întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor în vederea ocrotirii drepturilor lor şi exercitării
atribuţiilor lor, stabilite de lege.
Savantul rus Kobalevschii V.L. scria: „Activitatea administraţiei privind protecţia
ordinii publice şi liniştii se caracterizează prin faptul că ea nu urmăreşte scopul acordării unui
serviciu pozitiv unei persoane concrete, dar se reduce doar la limitarea libertăţii naturale a
individului în interesul protecţiei ordinii existente în stat prin măsuri de constrîngere
administrativă” [251, p. 185].
O dovadă a controverselor, privind în interpretarea acordării serviciilor publice şi
serviciilor concrete cetăţenilor serveşte, în opinia noastră, publicaţia autorului român
Sireţeanu Gh. [345, p. 7-9].
Codul european de etică al poliţiei, adoptat de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei – la
19 septembrie 2001, în cadrul celei de a 765 reuniuni, stipulează că „sistemul de justiţie penală joacă
un rol determinant în protejarea statului de drept şi că poliţia are un rol esenţial în cadrul acestui
sistem”, iar „majoritatea serviciilor de poliţie europene - în afara faptului că veghează la respectarea
legilor - joacă un rol social şi asigură un anumit număr de servicii în cadrul societăţii” [174, p. 205].
Mulţi dintre specialiştii în dreptul administrativ consideră că una dintre sarcinile poliţiei
este prestarea de servicii populaţiei [345, p. 7-9; 238, p. 97; 247, p. 3]. Astfel, savanţii Tumanov
Gh.A. şi Gherasimov A.P. examinau miliţia, chiar, ca pe un „sistem de deservire în masă a
populaţiei” [366, p. 61; 370, p. 38].
Ideea nu este lipsită de sens, deoarece, în contextul apropierii poliţiei de populaţie şi creării
poliţiei de proximitate, această poziţie favorizează deetatizarea [345 p. 7-9; 147; 149 p. 267] şi
asigurarea bunei imagini a organelor poliţieneşti.
Pentru a îmbunătăţi colaborarea poliţiştilor cu populaţia, apropiind munca poliţiei de
necesităţile ei, ripostînd eficient criminalitatea, secţiile orăşeneşti ale poliţiei mai multor ţări sînt
divizate în sectoare, iar în fiecare sector se efectuează controlul asupra situaţiei operative de către
un grup de angajaţi conduşi de un sergent, care exercită şi dirijarea inspectorilor, obşteşti din
sector. În opinia noastră, o astfel de reorganizare ar însemna apropierea de o etapă mai calitativă a
instituţiei inspectorului de sector al „police de proximité” [149, p. 143] din Franţa sau de poliţia
de proximitate din România etc. [343, p. 44].
În acelaşi timp, nu susţinem absolutizarea acestei funcţii importante, mai întîi din cauza că,
din acest punct de vedere, poliţia poate obţine o competenţă nedeterminată şi neclară din contul
obligaţiilor nepoliţieneşti. Pe de altă parte, sub influenţa taxării serviciilor nepoliţieneşti care,

21
evident, nu pot fi gratuite, poate avea loc transformarea unor funcţii poliţieneşti în servicii
prestate contra plată de poliţie.
Legea privind revizuirea şi optimizarea cadrului normativ de reglementare a activităţii de
întreprinzător nr. 424 din 16.12.2004 [77, art. 2] stipulează expres că „Revizuirea şi optimizarea
cadrului normativ de reglementare a activităţii de întreprinzător au la bază următoarele principii: ...
e) delimitarea funcţiilor de reglementare, control şi inspecţie de stat ale autorităţilor
administraţiei publice de funcţiile de prestare a serviciilor de evaluare a conformităţii şi altor
servicii prestate contra plată;
f) neadmiterea stabilirii şi perceperii de către autorităţile administraţiei publice a altor taxe
pentru serviciile de eliberare a licenţelor, autorizaţiilor şi altor acte privind activitatea de
întreprinzător, decît taxele expres stabilite în legi şi/sau hotărîri ale Parlamentului şi Guvernului,
adoptate în conformitate cu prevederile legislaţiei, cu indicarea serviciului şi mărimii taxei pentru
acest serviciu;”.
În realitate, însă, cadrul normativ ce reglementează funcţiile de prestare a serviciilor de
către autorităţile administraţiei publice, inclusiv cele poliţieneşti, este neadecvat şi controversat.
Astfel, unele funcţii poliţieneşti au trecut în rîndul serviciilor prestate, exclusiv de
subiectele antreprenoriatului de stat (cazierul judiciar, copii ale actelor normative, paşapoartele,
permisele de conducere, autorizaţiile de port şi păstrare a armelor), altele creează o concurenţă
neloială întreprinzătorilor privaţi (serviciile de pază şi protecţie, confecţionarea ştampilelor,
revizia tehnică a automobilelor etc.). Pot oare fi numite aceste funcţii servicii dacă sunt acordate,
în marea majoritate, doar de către organele poliţieneşti? Este evident că orice serviciu, dacă este
un serviciu, prevede libertatea de alegere de către client a organizaţiei prestatoare. Din acest
punct de vedere, majoritatea „serviciilor” enumerate lipsesc cetăţeanul de libertatea alegerii, sunt
servicii acordate „forţat” de organizaţiile statului, deoarece alte organizaţii n-au dreptul să
presteze astfel de servicii, iar fără acestea cetăţeanul poate trăi şi activa legal.
În opinia savantului rus Solovei Iu. P., ideea definirii poliţiei ca „sistem de deservire în
masă a populaţiei” este iraţională şi din cauza că serveşte drept suport teoretic unei alte idei –
privind comercializarea poliţiei, uitîndu-se că pentru această activitate a poliţiei contribuabilul a
plătit deja impozite [281, p. 135].
Suntem de acord şi cu opinia savantului Osipov Iu.A. care consideră că poliţia nu dispune
de resurse umane şi financiare pentru a asigura cu forţe şi mijloace financiare necesare orice
solicitare a cetăţenilor [394, p. 137].

22
 Considerăm că redacţia propusă a art. 2 al Legii cu privire la poliţie „acordarea
ajutorului persoanelor fizice şi juridice, inclusiv a măsurilor de protecţie de stat, conform
prevederilor legale”, cuprinde toate sarcinile prevăzute în actuala redacţie a art.2.
Am menţionat deja că în literatura juridică este destul de controversată problema funcţiilor
poliţieneşti. Tradiţional, patriarhii dreptului poliţienesc, inclusiv Zdanevici M.V., considera că
sistemul funcţiilor poliţieneşti poate fi divizat în funcţiile administrativă, operativă de
investigaţii şi procesual-penală [240, p. 4]. Astfel, chiar sarcinile acestei activităţi au fost
enunţate greşit, folosindu-se calchieri ale denumirii, şi eronată, din ruseşte a activităţii în cauză
[281, p. 138-139].
Savantul rus Kotiurghin S.I., criticînd clasificarea prezentată a funcţiilor poliţiei, sublinia că
lacuna esenţială a acestei clasificări ce caracterizează miliţia din punctul de vedere ale atitudinii
ei faţă de lege este „izolarea deplină de relaţiile” în care lucrează poliţia [258, p. 8-9].
Autorii autohtoni Guţuleac V. şi Balmuş V. consideră că ”poliţia activează în trei direcţii
distincte (funcţiile poliţiei) [149, p. 150]:
• prescrie în cadrul legal şi regulamentar, asigurînd un corp specializat de funcţionari
indiscreţi – aceasta este poliţia de prevenţie, numită administrativă sau poliţia securităţii publice;
• urmăreşte infracţiunile împotriva persoanelor şi bunurilor – aceasta este politia
represivă, numită, de asemenea politie judiciară pentru faptul că ea deferă vinovaţii justiţiei;
• ascultă opiniile pentru a informa guvernanţii asupra stării de spirit a populaţiei,
detectează acţiunile subversive – aceasta este poliţia politică, cunoscută în Franţa sub denumirea
„Informaţii generale”.
În acelaşi timp, organul poliţiei are un şir de particularităţi. Printre acestea se numără şi
trăsătura distinctivă de organ de protecţie a unor valori de importanţă deosebită pentru persoană,
societate şi stat.
În literatura de specialitate sovietică şi rusă, prima direcţie – activitatea administrativă a
miliţiei include: activitatea de administrare (dirijare), activitatea executiv-dispozitivă; activitatea
de reprezentant al puterii publice, care presupune organizarea şi exercitarea pazei ordinii publice
[281, p. 140]: acordarea ajutorului cetăţenilor în realizarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
sale legale [398, p. 235]; prevenirea şi curmarea crimelor şi altor infracţiuni [282, p. 61];
asigurarea legalităţii, drepturilor şi intereselor cetăţenilor prin mijloace şi forme administrativ-
juridice [239, p. 5].
Nu aduce claritate în ceea ce priveşte funcţiile poliţiei nici clasificarea conform tipurilor
activităţii administrative a miliţiei care includ: serviciul de patrulă şi santinelă; asigurarea
regimului de paşapoarte; asigurarea securităţii rutiere [281 p. 140]; asigurarea regimului şederii

23
cetăţenilor străini şi apatrizilor [282 p. 77]; paza avutului public [281, p. 140], sau organizarea
pazei unor obiecte [282, p. 30-31]. O examinare mai minuţioasă demonstrează că acestea nu sunt
tipuri de activitate administrativă ci diferite sfere ale supravegherii poliţieneşti.
De asemenea nu susţinem intenţiile unor cercetători de a inventa noi funcţii poliţieneşti:
economică [258, p. 99-102], educativă [264, p. 7] etc. În acelaşi timp, susţinem opiniile conform
cărora funcţia de supraveghere este „cea mai importantă şi este proprie poliţiştilor de toate
rangurile” [284, p. 41].
În urma exercitării funcţiei de supraveghere poliţienească pot apărea alte două funcţii:
aplicarea sancţiunilor administrative (jurisdicţia) faţă de cei supravegheaţi şi executarea acestor
sancţiuni [217, p. 85-86].
Otto Mayer, în studiul său cu privire la „Puterea poliţiei”, susţinea că activitatea
administrativă reprezintă orice activitate de stat ce nu ţine de activitatea legislativă sau
judecătorească [222, p. 18-19].
Autorii autohtoni Guţuleac V. şi Balmuş V. afirmă că activitatea administrativă a poliţiei
nu este altceva decît activitatea organelor administraţiei publice, reglementată de „dreptul
poliţienesc – totalitatea normelor juridice, ce reglementează raporturile publice care, se nasc în
procesul activităţii poliţieneşti a organelor administraţiei publice, grevate cu atribuţii de
intervenţie legală în drepturile şi interesele persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia procedurii
penale şi executiv-penale” [149, p. 227, 230, 231, 268; 175, p. 9].
Potrivit opiniei savantului rus Beliskii K.S. „activitatea poliţienească, în sensul cel mai larg,
reprezintă o formă deosebită a activităţii de administrare de stat, îndreptată spre menţinerea
ordinii publice, asigurarea securităţii publice (sau de orice alt fel), asistată de aplicarea
constrîngerii de stat” [208, p. 34]; cuprinzînd toate cele trei direcţii de activitate a poliţiei.
Deci, una din particularităţile activităţii poliţieneşti o caracterizează ca fiind o formă
deosebită a activităţii de administrare de stat („dirijare poliţienească”) care se explică în felul
următor:
a) subiectele acestei activităţi (poliţia, cetăţenii, organizaţiile) nu au relaţii ierarhizate, cu
excepţia situaţiilor excepţionale (calamităţi naturale, catastrofe cu caracter tehnogen etc.);
b) esenţa acestei activităţi este menţinerea, protecţia, asigurarea, ale căror obiecte pot fi
ordinea publică, securitatea publică, securitatea rutieră, securitatea de stat, economică, ecologică
etc., frontiera de stat, imobile, instalaţii de importanţă deosebită etc.
O altă particularitate a activităţii poliţieneşti este aplicarea constrîngerii de stat, care este
precedată de supravegherea administrativă. Esenţa acestor măsuri constă în curmarea delictelor,

24
lichidarea pericolelor cu caracter natural sau tehnogen, curmarea comportamentului deviat al
cetăţenilor.
Printre particularităţile activităţii poliţieneşti menţionăm şi caracterul ei profesionist,
condiţionat de iminenţa obţinerii de către poliţişti a unei pregătiri profesionale şi formării
continue, dobîndirea anumitor deprinderi speciale etc., necesare aplicării măsurilor de
constrîngere.
Nu putem să nu menţionăm, de asemenea, particularităţile legate de caracterul public şi
normativ al activităţii poliţieneşti. Acestea presupun asigurarea drepturilor şi libertăţilor tuturor
cetăţenilor, ce nu exclude limitarea lor prevăzute de constituţie şi respectarea cadrului normativ al
activităţii poliţieneşti. Aici mai sînt incluse şi normele juridice care reglementează activitatea
poliţienească a căror totalitate constituie dreptul poliţienesc.
De rînd cu particularităţile enumerate potrivit opiniei savantului rus Beliskii K.S. pot fi
menţionate principiile activităţii poliţieneşti, care trebuie respectate de către poliţişti [208, p. 40]:
legalitatea, obiectivitatea şi integritatea, operativitatea, profesionismul, curajul şi vitejia,
caracterul educativ.
În literatura de specialitate se întîlneşte noţiunea „poliţie de proximitate”, care reprezintă,
de fapt, un parteneriat dintre poliţie şi comunitatea respectivă în calitate de beneficiar al ordinii
menţionate, dar şi de contribuabili la menţinerea acestora [343, p. 45].
Nu putem să nu remarcăm necorespunderea esenţei celei de a treia direcţii de activitate a
poliţiei – doar a activităţii care constă dintr-un sistem de măsuri de colectare a informaţiei prin
metode secrete sau publice, cu forţe şi mijloace secrete, numită activitate operativă de investigaţii.
Astfel, Legea privind activitatea operativă de investigaţii nr. 45 din 12.04.94 stipulează sarcinile
activităţii operative de investigaţii [23, art. 2]:
„a) relevarea atentatelor criminale, prevenirea, curmarea, descoperirea infracţiunilor şi a
persoanelor care le organizează, le comit sau le-au comis, precum şi asigurarea compensării
daunei cauzate de infracţiune;
b) căutarea persoanelor care se ascund de organele de urmărire penală sau de judecată sau
care se sustrag de la sancţiunea penală, precum şi a celor dispăruţi fără urmă;
c) colectarea de informaţii despre evenimentele sau acţiunile care pun în pericol securitatea
de stat, militară, economică sau ecologică a Republicii Moldova”.
Considerăm că dacă esenţa funcţiei constă în colectarea secretă şi publică de informaţii
cu forţe şi mijloace secrete, atunci:
• denumirea legii trebuie expusă în următoarea redacţie: „Legea privind activitatea de
informaţii”;

25
 • dispoziţia art. 2 al Legii nr. 45 din 12.04.94, privind activitatea operativă de
investigaţii, ar putea fi expusă în următoarea redacţie:
„Articolul 2. Sarcinile activităţii de informaţii
Sarcinile activităţii de informaţii sînt colectarea secretă şi publică de informaţii privind:
a) atentatele criminale, prevenirea, curmarea, găsirea autorilor infracţiunilor şi a
persoanelor care participă la ele, asigurarea compensării daunei cauzate de infracţiune;
b) persoanele care se ascund de organele de urmărire penală sau de judecată, sau care se
sustrag de la sancţiunea penală şi a celor dispărute fără urmă;
c) evenimentele sau acţiunile care pun în pericol securitatea naţională a Republicii
Moldova”.
Prin neincluderea colectării de informaţii privind evenimentele ce pun în pericol securitatea
publică a RM legislatorul ar lipsi de bază legală activitatea celor mai numeroase forţe – ale
poliţiei, dacă art. 6 al Legii în cauză n-ar fi stipulat: „Măsurile operative de investigaţii prevăzute
la pct. 1) şi pct. 2) lit. n) şi o) se efectuează exclusiv de Ministerul Afacerilor Interne, ... în
condiţiile legii şi numai în cazurile în care aceste măsuri sînt necesare pentru asigurarea
securităţii naţionale, ordinii publice, ...” [23, art. 6].
Mai mult ca atît, legislaţia autohtonă în domeniu, ca şi cea din care a fost ea inspirată,
cea a Federaţiei Ruse, n-a utilizat noţiunile tradiţionale specifice activităţii de informaţii
(detectare, filaj etc.).
În opinia noastră, principiile activităţii poliţieneşti sînt: legalitatea; protecţia drepturilor
şi libertăţilor omului, transparenţa, demilitarizarea, depolitizarea, controlul civil, proximitatea
(apropierea de populaţie).
Astfel, în urma investigaţiilor şi în corespundere cu legislaţia în vigoare, am stabilit
următoarele elemente ale sistemului funcţiilor poliţieneşti: supravegherea; acordarea
ajutorului persoanelor fizice şi juridice; colectarea informaţiilor; urmărirea penală; jurisdicţia
administrativă şi executarea sancţiunilor administrative.

26
 § 3. Subiectele activităţii poliţieneşti

În anii 90 ai sec. XX, odată cu revenirea poliţiei la denumirea sa firească, în literatura de

specialitate autohtonă au început să se utilizeze noţiunea de „organe poliţieneşti”.
Organele poliţieneşti formează în sistemul de organe ale puterii executive un grup de sine
stătător de organe care exercită funcţii speciale de supraveghere, control şi constrîngere.
Tradiţional, organele poliţieneşti sînt separate de organele de administrare de stat din
sistemul de organe ale puterii executive. Această separare a fost descrisă de savanţii ruşi,
specialişti în dreptul poliţienesc, încă la începutul sec. al XX-lea şi este susţinută şi astăzi în
literatura juridică de specialitate. Doar în jurisprudenţa sovietică (şi în lucrările unor savanţi
contemporani, autohtoni şi ruşi) toate organele menţionate erau cunoscute sub denumirea comună
de „organe ale administrării de stat”.
Organele poliţieneşti constituie un ansamblu de elemente ale forţei publice sau, altfel spus,
piese ale puterii executive ce îşi desfăşoară activitatea cu scopul exercitării dreptului de poliţie al
statului. Aceste organe nu acţionează la întîmplare ci, într-un sistem organizat pe care-l putem
denumi sistemul organelor poliţieneşti care mai poate fi numit şi sistem imunitar al statului [177,
p. 20; 144, p. 60].
Potrivit opiniei savanţilor români Stelian Ivan şi Tudor Ioniţă, toate aceste componente sînt
structurate în organe centrale după criteriul teritorial, iar după cel al funcţionalităţii – pe diferite
domenii de activitate. Astfel, se asigură unitatea de acţiune, dar şi cooperarea, conlucrarea
corespunzătoare între aceste elemente. … în plan orizontal, putem deosebi subsistemul organelor
centrale şi subsistemul organelor locale poliţieneşti [176, p. 81].
În lumina dispoziţiilor enunţate, în România forţele poliţieneşti sînt reprezentate de
următoarele elemente [176, p. 81]:
„a) forţele de ordine publică (de interne):
• de luptă împotriva infracţionalităţii şi respectarea ordinii şi liniştii publice;
• de pază şi apărare a obiectivelor de interes deosebit (naţional sau internaţional);
• de pază şi control a frontierelor statului;
• de prevenire şi stingere a incendiilor;
• de activităţi administrative publice cotidiene (evidenţa populaţiei, paşapoarte, circulaţie
rutieră etc.);
b) armata, în cazul în care ordinea de drept stabilită în Constituţie este periclitată sau
încălcată;
 c) organele de stat specializate în activitatea de informaţii;
d) organe de stat specializate, cu atribuţii în anumite domenii (garda financiară, garda
forestieră, divizia pentru controlul băuturilor etc.)”.
Astfel, în opinia autorilor români, termenul de „poliţie” cuprinde nu doar organele aflate în
subordinea ministerului afacerilor interne, ci toate organele în care funcţionarii care au atribuţii în
domeniul apărării statului, organismelor politice, economice, şi sociale, precum şi a cetăţenilor
care pot folosi la nevoie forţa de constrîngere potrivit dispoziţiilor legale.
Savanţii francezi, specialişti în dreptul poliţienesc, utilizează termenii „poliţie
administrativă generală” şi „poliţie administrativă specială” [215, p. 466-467]. În literatura
juridică străină există apropieri între noţiunile care definesc poliţia administrativă, ca, de altfel, şi
originea sa, ca expresie a dreptului de poliţie de care dispune statul pentru realizarea nevoii de
ordine la care aspiră, în diferite moduri şi necondiţionat, de către orice cetăţean al unui stat şi într-
o anumită epocă [155, p. 136].
Savantul român Corneliu Manda menţionează: „Literatura juridică românească cunoaşte, în
perioada interbelică, o abordare exclusivă a noţiunii, pe care o regăsim în lucrarea „Poliţia
administrativă” de Nicolas Dănulescu, în care autorul, în mod pragmatic, o defineşte ca fiind
„organul de care se foloseşte organizarea socială pentru a interveni cu forţa atunci cînd nu se
respectă o regulă sau o normă de drept” sau „parte a forţei publice a statului, care se ocupă cu
menţinerea ordinii publice şi a siguranţei de stat” [141, p. 17].
În opinia savantului român Alexandru Negoiţă, „poliţia administrativă reprezintă un
ansamblu de măsuri care au ca obiect menţinerea ordinii publice necesare vieţii şi convieţuirii
oamenilor într-o societate civilizată.” [159, p. 9].
Poliţia administrativă are, însă, şi un sens mult mai restrîns, care se caracterizează prin
esenţa sa preventivă şi scopul său de menţinere a ordinii publice prin regulamente de poliţie şi
măsuri de asigurare a securităţii publice.
Examinînd noţiunea de poliţie, trebuie să facem o distincţie importantă între poliţia
administrativă şi poliţia judiciară.
Astfel, poliţia judiciară are drept obiect descoperirea infracţiunilor, cercetarea autorilor
acestora şi trimiterea lor în faţa instanţelor de judecată. Poliţia administrativă, dimpotrivă, nu are
tangenţe cu infracţiunile, ci ordinea publică, ea vizînd menţinerea ordinii publice, independent de
reprimarea infracţiunilor. Deşi, după cum am menţionat deja, poliţia administrativă are un
caracter preventiv, iar, conform obiectivului său, poliţia judiciară are unul represiv, totuşi, între
ele există raporturi de interconexiune şi interdependenţă. Astfel, poliţia judiciară nu are numai
sarcini represive, ea acordă şi suportul necesar pentru luarea hotărîrii de către instanţa de judecată

28
privind sancţionarea penală a autorului infracţiunii, pe cînd poliţia administrativă, dacă previne o
contravenţie, ea o curmă pentru restabilirea ordinii publice.
În realitate, deosebirea dintre cele două tipuri de poliţie este destul de bizară, deoarece unul
şi acelaşi personal poate avea sarcini de poliţie judiciară, dar şi de poliţie administrativă (poliţia
municipală, poliţia rutieră, carabinierii cumulează atribuţiile celor două poliţii). La fel, personalul
poliţiei judiciare poate fi implicat în acţiuni de menţinere a ordinii publice, asigurarea securităţii
persoanelor care au acordat ajutor în procesul penal etc.
Examinînd volumul de competenţe ale poliţiei administrative, o putem diviza în poliţie
administrativă generală (responsabilă de menţinerea ordinii publice într-un anumit teritoriu,
dispunînd de un ansamblu de competenţe şi de mijloace de acţiune) şi poliţie administrativă
specializată, care este creată în baza unor dispoziţii legale cu scopul prevenirii dezordinilor într-
un domeniu bine definit, cu mijloace adaptate acestui domeniu.
În opinia prof. Corneliu Manda, poliţia administrativă generală poate fi definită ca un
ansamblu de activităţi administrative avînd ca obiect edictarea de reguli generale şi a
măsurilor individuale necesare menţinerii ordinii publice (linişte, siguranţă), iar poliţiile
administrative specializate sunt cele care se diferenţiază de poliţia administrativă fie prin
regimul lor special, fie pentru că ele permit să se intervină în alte materii decît liniştea,
siguranţa şi salubritatea [155, p. 146].
Cu privire la definirea organelor poliţieneşti, Codul european de etică al poliţiei stipulează
că acesta „se aplică forţelor sau serviciilor de poliţie publice tradiţionale sau altor organe
autorizate şi/sau controlate de puterile publice, al căror prim obiectiv constă în a asigura
menţinerea ordinii într-o societate civilă şi care sunt autorizate de stat să aplice forţa şi/sau puteri
speciale pentru a atinge acest obiectiv.”
Sistemul organelor poliţieneşti ale RM, subiecte ale activităţii poliţieneşti, include diferite
structuri ale puterii executive. Fiind organ al puterii executive, organul poliţienesc dispune de
toate semnele acestuia:
• autonomia în aparatul de stat care realizează funcţiile puterii executive;
• organizarea într-un colectiv de funcţionari care exercită o parte din competenţa
organului;
• împuternicirea cu volum de competenţe ale puterii de stat;
• dispunerea de patrimoniu necesar pentru exercitarea funcţiilor;
• activitatea pe un teritoriu stabilit;
• subordonarea organului puterii executive.

29
 În opinia autorilor români, organele poliţieneşti formează o categorie aparte de organe ale
statului care se deosebesc de alte organe de stat prin anumite trăsături caracteristice [176, p. 81]:
• sînt organizate pe principiul teritorialităţii, avînd, de regulă, competenţă la nivelul
judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor;
• au continuitate în îndeplinirea misiunilor şi sarcinilor, fiind permanent angajate în
activităţile de ordine publică;
• autonomia forţelor poliţieneşti pe plan local;
• manifestă operativitate în acţiune;
• sînt părţi componente ale unui sistem ierarhizat, bazat pe principiul subordonării;
• formează o unitate, în sensul că din punct de vedere organizatoric, are loc subordonarea
organelor poliţieneşti de o anumită categorie, din treaptă în treaptă, pînă la organul central, care,
la rîndul său, se subordonează Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
• în îndeplinirea misiunilor există o strînsă cooperare între toate categoriile de forţe, cu
respectarea regulilor privind compartimentarea muncii şi păstrarea secretului acţiunii concrete.
După cum am menţionat mai înainte, poliţia administrativă generală este exercitată fie în
numele statului, fie în numele comunităţii.
În sistemul francez [172, p. 423] există trei categorii de autorităţi deţinătoare ale puterii de
poliţie generală, primarul, pentru comunitatea locală respectivă, unde este ales; prefectul, la
nivelul departamentului; Primul ministru, iar conform altor opinii şi Preşedintele Republicii [142,
p. 119], pentru întregul teritoriu naţional, la care se adaugă ministrul de interne, care conduce
poliţia naţională şi Consiliul general, organul executiv, însărcinat să gestioneze domeniul
departamentului.
Autorităţile de poliţie din sistemul juridic românesc, potrivit legislaţiei, sînt: Guvernul
României, prefectul şi primarul.
Fiind autoritatea publică centrală a puterii executive, Guvernul asigură realizarea politicii
interne şi externe a ţării, exercitînd, potrivit art. 102, alin. (1) din Constituţia României,
conducerea generală a administraţiei publice. Guvernul reglementează activitatea cu caracter
general a poliţiei, adoptînd norme general valabile pe întreg teritoriul ţării.
Ministrul administraţiei şi internelor este şef al întregului personal al poliţiei naţionale, şi
emite instrucţiuni în domeniul expres al măsurilor generale de poliţie.
Prefectul, reprezentantul Guvernului pe plan local, conform art. 123, alin. (2) din Constituţia
României, asigură realizarea intereselor naţionale, respectarea legilor şi a ordinii publice, [112, art.

30
134 lit. a)] dispune luarea măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea
drepturilor cetăţenilor, prin organele legal constituite [112, art. 134 lit. d)].
Primarul [112, art. 68] comunei, oraşului sau municipiului colaborează la exercitarea
activităţii poliţieneşti, fiind şi autoritate de poliţie: asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor,
prin intermediul gardienilor publici şi cu ajutorul jandarmeriei, poliţiei, pompierilor şi apărării
civile, ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea adunărilor publice, ia măsurile de
interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau altor manifestări publice care
contravin ordinii de drept sau atentează la bunele moravuri, la ordinea şi liniştea publică,
controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi a produselor alimentare puse în vînzare
pentru populaţie, ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale, ia
măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor,
epidemiilor sau epizootiilor, asigură elaborarea regulamentului local de urbanism şi a
documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului, asigură întreţinerea drumurilor publice,
plasarea semnelor de circulaţie, desfăşurarea normală a traficului rutier şi pietonal, emite avize,
acorduri şi autorizaţii.
De asemenea, potrivit prevederilor legale în vigoare [112, art. 101 lit. c), l), f), k); art. 116
şi 117], autoritate de poliţie este şi preşedintele Consiliului Judeţean.
Sistemul juridic naţional al Republicii Moldova legiferează următoarele autorităţi de poliţie
[51, art. 5 alin. (1), (2)]: Guvernul, oficiul teritorial al Aparatului Guvernului, consiliile raionale
[51, art. 13], Consiliul municipal Chişinău, consiliile locale [51, art. 12], preşedintele raionului,
primarul.
Guvernul exercită, potrivit art. 96, alin. (1) al Constituţiei RM, „conducerea generală a
administraţiei publice”, „ia măsuri de menţinere a ordinii publice, realizează programe de stat
privind combaterea criminalităţii” [11, art. 16 pct. 4], „aprobă structura organizatorică şi limita
numerică a efectivului poliţiei de stat” [12, art. 7 alin. (3)].
Ministrul afacerilor interne, care este desemnat şi eliberat din funcţie de Preşedintele RM,
exercită conducerea M.A.I., răspunde personal pentru realizarea sarcinilor şi funcţiilor
încredinţate M.A.I. [86, pct. 7, 8, 9].
Preşedintele raionului îndeplineşte în teritoriul administrat următoarele atribuţii de bază [51, art.
60 alin. (1)]:
„1) în domeniul asigurării ordinii de drept:
a) asigură executarea deciziilor consiliului raional;
b) asigură, în limitele competenţei sale, respectarea Constituţiei, a legilor şi a altor acte
normative;

31
 c) constată încălcările legislaţiei în vigoare comise de persoane fizice şi juridice în teritoriul
administrat şi ia măsuri pentru înlăturarea sau curmarea acestora şi, după caz, sesizează organele
de drept;
d) înregistrează asociaţiile obşteşti care intenţionează să activeze în unitatea administrativ-
teritorială respectivă, remite informaţia de rigoare autorităţilor abilitate;
e) convoacă şedinţele consiliului raional şi asigură prezenţa consilierilor;
f) acordă sprijin poliţiei de stat, îndrumă şi creează condiţii pentru buna desfăşurare a
activităţii poliţiei municipale, corelează activitatea poliţiei cu cea a instituţiilor de stat şi obşteşti
pentru prevenirea infracţiunilor, menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii, apărarea
drepturilor cetăţenilor;
g) semnează actele şi contractele încheiate în numele raionului sau al consiliului raional;”.
Pentru asigurarea executării competenţei consiliului local „primarul îndeplineşte în
teritoriul administrat următoarele funcţii de bază [51, art. 34 alin. (1)]:
1) în domeniul asigurării ordinii de drept:
a) asigură executarea deciziilor consiliului local;
b) asigură, în limitele competenţei, respectarea Constituţiei, legilor şi altor acte normative;
c) constată încălcările legislaţiei în vigoare comise de persoane fizice şi juridice în teritoriul
administrat şi ia măsuri pentru înlăturarea sau curmarea acestora şi, după caz, sesizează organele
de drept;
d) asigură ordinea publică prin intermediul angajaţilor poliţiei, al gărzilor populare, al
serviciului de pompieri şi salvatori şi al organelor de protecţie civilă, acestea fiind obligate să
reacţioneze cu promptitudine la solicitările primarului, în condiţiile legii;
e) iniţiază referendumuri locale, alte măsuri de consultare a populaţiei în probleme locale
de interes deosebit; ia măsuri pentru organizarea alegerilor şi a referendum-urilor;
f) ia măsuri, prevăzute de lege, privind desfăşurarea întrunirilor publice; supraveghează
tîrgurile, pieţele, oboarele, parcurile, locurile de agrement şi ia măsuri operative pentru buna lor
funcţionare;
g) ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, a reprezentaţiilor şi a altor
manifestări publice care contravin ordinii de drept sau bunelor moravuri;
h) înregistrează asociaţiile obşteşti care intenţionează să activeze în unitatea administrativ-
teritorială respectivă, precum şi remite informaţia de rigoare autorităţilor abilitate;
i) contribuie la funcţionarea serviciului de stare civilă;
j) reprezintă în raporturi juridice satul (comuna), oraşul (municipiul) în calitate de persoană
juridică;”.

32
 Susţinem propunerea savantului rus Beliskii K.S. de a clasifica organele cu activitate
poliţienească în:
„a) poliţie generală (organele afacerilor interne);
b) poliţie specializată (organele vamale, poliţia judecătorească, serviciul sanitaro-
epidemiologic etc.);
c) serviciile speciale sau secrete (serviciile informative, contrinformative etc.)”
Astfel, majoritatea organelor centrale de specialitate şi a altor autorităţi administrative
centrale ale RM care nu exercită activităţi de poliţie administrativă generală, în baza unor norme
legale, practică activităţi de poliţie administrativă specială sau au încadrat în structura lor
autorităţi cu astfel de sarcini:
a) în domeniul financiar-bancar şi vamal sînt exercitate competenţe de poliţie
administrativă de către Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei [53], Curtea
de Conturi [54], Banca Naţională a Moldovei [55] şi Serviciul Vamal [7, art. 9, 14];
b) în domeniul migraţiunii – de către Biroul Naţional Migraţiune [50, art. 8];
c) în domeniul standardizării, metrologiei, asigurării conformităţii produselor, protecţiei
consumatorilor, calităţii produselor, securităţii industriale, radioprotecţiei şi securităţii radiologice
(nucleare), efectuarea controlului asupra prospecţiunilor geologice şi protecţiei subsolului,
omologării armelor şi muniţiilor, produselor pirotehnice şi producţiei cu destinaţie dublă – de
către Serviciului Standarde, Metrologie şi Supraveghere Tehnică [33, art. 2];
d) în domeniul ecologiei şi resurselor naturale – de către Inspectoratul Ecologic de Stat al
Ministerului Ecologiei şi Resurselor Naturale [101];
e) în domeniul protecţiei concurenţei, pentru limitarea şi reprimarea activităţii
anticoncurenţă a agenţilor economici, a autorităţilor administraţiei publice, precum şi pentru
exercitarea unui control asupra aplicării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei – de către
Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei [48, art. 10];
f) în domeniul orientat spre sporirea productivităţii şi calităţii culturilor agricole şi silvice,
spre menţinerea echilibrului ecologic şi ameliorarea stării fitosanitare – de către Serviciul de Stat
pentru Protecţia Plantelor [45, art. 6, 9, 10];
g) în domeniul sistemului electroenergetic – de către Agenţia Naţională pentru
Reglementare în Energetică [60, art. 5];
h) în domeniul asigurării cu gaze – de către Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Energetică [61];
i) în domeniul medicamentelor şi produselor farmaceutice – de către Inspectoratul
farmaceutic de stat, Laboratorul pentru controlul calităţii şi certificarea medicamentelor, Serviciul

33
farmacovigilenţă, comisiile de experţi, comisiile de etică şi de alte organe şi instituţii abilitate de
Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale [38, art. 8];
j) în domeniul telecomunicaţiilor – de către Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Telecomunicaţii şi Informatică şi Ministerul Dezvoltării Informaţionale [31, art. 5];
k) în domeniul asigurării apărării împotriva incendiilor – de către Direcţia pompieri şi
salvatori din componenţa Ministerului Afacerilor Interne, autorităţilor administraţiei publice locale
[29, art. 3, 4];
l) în domeniul prevenirii bolilor şi tratării animalelor, expertizei sanitare veterinare a
produselor şi materiei prime de origine animală şi vegetală – de către Serviciul veterinar [66];
m) în domeniul sanitaro-epidemiologic de stat – de către organele şi instituţiile Serviciului
Sanitaro-epidemiologic de Stat al Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale [67];
n) în domeniul folosirii şi protecţiei subsolului în Republicii Moldova – de către organele
administraţiei publice locale, Serviciul de Stat pentru Standarde, Metrologie şi Supraveghere
Tehnică şi de Serviciul de Stat pentru Protecţia Mediului Înconjurător şi Resursele Naturale [9,
art. 6];
o) în domeniul fabricării şi circulaţiei alcoolului etilic şi a producţiei alcoolice – de către
Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Producţiei Alcoolice de pe lîngă Agenţia
Agroindustrială „Moldova-vin” [68, art. 11];
p) în domeniu fondurilor forestier şi cinegetic – de către Guvern, autorităţile administraţiei
publice locale, organele silvice de stat, alte organe împuternicite în acest scop [10, art. 11];
q) în domeniul alimentării cu apă potabilă se efectuează de către [46, art. 12]:
- organele supravegherii sanitaro-epidemiologice asupra calităţii apei potabile,
conformităţii ei cu normele sanitaro-igienice, cu standardele, asupra stării sanitaro-
epidemiologice a surselor de apă potabilă şi a zonelor de protecţie sanitară, asupra respectării
regulilor sanitare de organizare şi întreţinere a obiectivelor de alimentare cu apă potabilă;
- organele standarde, metrologie şi supraveghere tehnică – asupra respectării standardelor
de stat de calitate a apei potabile, metodelor de control, regulilor de certificare a apei potabile,
regulilor şi normelor de exploatare a surselor de ape subterane;
- organele de supraveghere în domeniul arhitecturii şi construcţiilor asupra respectării
regulilor şi normelor în construcţie la proiectarea şi construirea sistemelor de alimentare cu apă
potabilă;
- organele de protecţie a mediului înconjurător, serviciile de administrare şi supraveghere a
resurselor de apă asupra stării surselor de alimentare cu apă potabilă, evidenţei volumului de apă
folosit pentru alimentarea cu apă potabilă.

34
 Reieşind din cele expuse, una dintre clasificările reuşite, în opinia noastră, a organelor
poliţieneşti poate fi efectuată în dependenţă de funcţiile exercitate de către acestea:
a) urmărirea penală [5, art. 253]: organele procuraturii; organele poliţiei; organele vamale;
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei;
b) activitatea operativă de investigaţie [23, art. 11]: organele Ministerului Afacerilor
Interne, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei; organele Ministerului
Apărării; organele Ministerului Justiţiei; organele Serviciului de Informaţii şi Securitate; organele
Serviciului Vamal; organele Serviciului trupelor de grăniceri;
c) activitatea de poliţie specială [11, art. 24]:
- a ministerelor: Ministerului Economiei şi Comerţului; Ministerului Finanţelor;
Ministerului Industriei şi Infrastructurii; Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare;
Ministerului Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor; Ministerului Ecologiei şi Resurselor
Naturale; Ministerului Educaţiei şi Tineretului; Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale;
Ministerului Culturii şi Turismului; Ministerului Justiţiei; Ministerului Afacerilor Externe şi
Integrării Europene; Ministerului Afacerilor Interne; Ministerului Apărării; Ministerului
Dezvoltării Informaţionale; Ministerului Reintegrării;
- altor autorităţi administrative centrale:
Serviciului Standardizare şi Metrologie; Serviciului Vamal; Serviciului Grăniceri; Biroului
Naţional de Statistică; Biroului Naţional Migraţiune; Biroului Relaţii Interetnice; Centrului pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei; Camerei de Licenţiere; Agenţiei Agroindustriale
„Moldova-vin”; Agenţiei pentru Silvicultură „Moldsilva”; Agenţiei Relaţii Funciare şi Cadastru;
Agenţiei pentru Dezvoltare Regională; Agenţiei Rezerve Materiale, Achiziţii Publice şi Ajutoare
Umanitare;
Prin urmare organele poliţieneşti reprezintă un sistem al organelor administraţiei
publice, create prin lege, care exercită una sau mai multe dintre funcţiile: urmărirea penală,
activitatea operativă de investigaţie, activitatea de poliţie specială cu scopul asigurării
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, statului, preîntîmpinării şi curmării infracţiunilor şi
contravenţiilor, după caz, aplicării dreptului de poliţie faţă de infractori sau contravenienţi.
Potrivit art. 1 al Legii cu privire la poliţie: „Poliţia RM este un organ armat de drept al
autorităţilor publice, aflat în componenţa MAI, chemat să apere, pe baza respectării stricte a
legilor, viaţa, sănătatea şi libertăţile cetăţenilor, interesele societăţii şi ale statului de atentate
criminale şi de alte atacuri nelegitime. „Ca organ de drept al autorităţilor publice, poliţia RM se
divizează în poliţie de stat şi poliţie municipală” – se declară în art. 7 al acestei legi.

35
 Putem, deci, constata că poliţia administrativă specială în RM este reprezentată de
organele poliţieneşti ale organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a altor
autorităţi administrative centrale.
Indirect, acest lucru este recunoscut oficial, deoarece Codul de etică şi deontologie al
poliţistului, recent aprobat de Guvern, stipulează:
„2. Poliţia este un organ armat al administraţiei publice centrale sau locale, instituit prin
lege, a cărei activitate este reglementată de dreptul intern şi de actele normative internaţionale la
care Republica Moldova este parte.
3. Actele legislative ce reglementează activitatea poliţiei sînt puse în aplicare prin regulamente
clare şi exacte, aprobate prin hotărîri de Guvern sau prin acte juridice emise de autorităţile
administraţiei publice centrale, publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova” [100].
Este incontestabil faptul că serviciile speciale sînt organe poliţieneşti, lucru specificat şi în
actele normative internaţionale. Astfel, în Declaraţia cu privire la poliţie, elaborată în 1979 de
către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (Rezoluţia nr. 690/1979) se stipulează că
„Părţile A (Deontologie) şi B (Statut) ale declaraţiei se aplică tuturor persoanelor şi organizaţiilor,
inclusiv serviciilor secrete, poliţiei militare, forţelor armate sau miliţiei cu funcţii de poliţie care
sînt împuterniciţi să facă ca legea să fie respectată, să efectueze anchete, să asigure ordinea
publică şi securitatea de stat” [174, p. 204].
Cu regret, în legislaţia naţională nu există o delimitare clară a competenţelor autorităţilor
poliţieneşti speciale între ele şi în raporturile dintre poliţia generală cu cea specială. Pentru a se
evita apariţia unor incertitudini prin suprapunerea competenţelor autorităţilor de poliţie, care este
valabilă şi în cazul poliţiei generale cu cea specială, se acţionează după principiul respectării
dreptului de reglementare a autorităţii ierarhic superioare asupra unui domeniu de activitate, însă
aceasta nu constituie un obstacol pentru exercitarea dreptului de reglementare asupra aceluiaşi
domeniu de activitate, pentru autoritatea ierarhic inferioară.
În acelaşi timp, în cadrul oricărui organ de stat este necesar să se asigure o proporţie optimă
între numărul funcţionarilor de conducere şi numărul funcţionarilor de execuţie. Un număr prea
mare de funcţionari de conducere generează, cel puţin, două neajunsuri: solicitarea excesivă a
funcţionarilor de execuţie care dau prea multe dispoziţii ce adesea se contrazic şi proporţia mare a
funcţionarilor de conducere raportată la supraîncărcarea unui număr mic de funcţionari de
execuţie cu un volum prea mare de lucrări, ceea ce se răsfrînge nefavorabil asupra calităţii
activităţii funcţionarului.

36
 Deşi legislaţia şi doctrina naţională le consideră noţiuni identice, în opinia noastră, este
necesar a efectua o delimitare atît a poliţiei administrative generale şi a poliţiei administrative
speciale, cît şi a competenţei acestora, optimizîndu-le structura şi atribuţiile.
În acest context, putem menţiona erorile din legislaţia naţională. Hotărîrea Parlamentului
nr. 445 din 05.05.95 cu privire la aprobarea Concepţiei securităţii naţionale a RM şi la formarea
Consiliului coordonator pentru elaborarea proiectelor de legi şi altor acte normative care vor
reglementa construcţia, pregătirea şi folosirea Forţelor Armate în punctul 5, denumit „Organele
de asigurare a securităţii naţionale” enumără următoarele organe: Consiliul Suprem de Securitate;
Ministerul Afacerilor Externe; Serviciul de Informaţii şi Securitate al RM; Ministerul Afacerilor
Interne, Ministerul Apărării; Departamentul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale; Serviciul
de Protecţie şi Pază [81]. Prin urmare, nu credem că poate fi argumentată prezenţa în lista
organelor de asigurare a securităţii naţionale care practic trebuie să exercite activităţi poliţieneşti,
a Consiliului Suprem de Securitate şi a Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene.
Cît priveşte organele poliţieneşti, în legislaţia naţională sunt frecvent utilizate noţiunile de
„organ de drept” [103], „organ de ocrotire a normelor de drept” [53], „organ armat de drept”, „de
drept”, „organ de ocrotire a normelor de drept” şi „organ de ocrotire a dreptului”[12, art. 1, 7, 9,
12 alin. (37)].
Considerăm că este o calchiere din limba rusă şi este inadecvată expresia „ocrotirea
normelor de drept”, deoarece scopul organelor poliţieneşti este de a proteja drepturile şi
interesele legale ale persoanelor şi statului, dar nu de a ocroti normele de drept. În opinia
noastră, toate organele poliţieneşti sînt organe de drept.
Activitatea de ocrotire a dreptului este caracteristică tuturor organelor publice, concluzie ce
rezultă din stipulările Constituţiei RM care consfinţeşte caracterul ei de Lege Supremă, RM ca
stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare
a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate.
Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la
exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, iar respectarea şi ocrotirea
persoanei constituie o îndatorire primordială a statului [1, art. 1 alin. (3), (7), (15), (16)].
În acelaşi timp, deşi acest tip de activitate statală este pus în sarcina majorităţii organelor
publice, pentru exercitarea permanentă a unei astfel de activităţi: prevenirea, depistarea şi
curmarea infracţiunilor şi contravenţiilor administrative, aplicarea diferitelor sancţiuni faţă de
delincvenţi, statul creează organe speciale, pentru care această activitate este principală.
Tradiţional se vorbeşte despre activitatea de ocrotire a dreptului în sens îngust şi în sens
larg. În opinia noastră, sensul unic al acesteia o reprezintă activitatea organelor administraţiei

37
publice, împuternicite prin lege să asigure aplicarea normelor de drept pentru protecţia
drepturilor persoanei, societăţii şi statului, conform competenţei.
Considerăm că organele de ocrotire a dreptului trebuie să dispună de următoarele
particularităţi:
• să fie organe ale administraţiei publice;
• să fie create şi grevate prin lege cu împuterniciri şi cu un volum de competenţe într-un
domeniu determinat;
• să fie grevate cu dreptul de poliţie a statului în limitele şi în volumul prevăzut de lege.
Evident că în acest context, instanţele judecătoreşti nu ar putea fi atribuite sistemului
organelor de ocrotire a dreptului, deoarece înfăptuirea justiţiei în scopul apărării şi realizării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi ale organizaţiilor, apărarea orînduirii
statale a RM nu corespunde particularităţilor acestor organe.
Este alogic şi contravine principiului separaţiei puterilor în stat, ca organul puterii
judecătoreşti să execute funcţia, evident executivă, la fel ca şi dreptul de poliţie, fără care nu se
poate vorbi de protecţia drepturilor persoanei, societăţii şi statului. Cu atît mai mult, nu poate
fi inclusă în acest sistem Curtea Constituţională.
În acelaşi context, în conformitate cu legislaţia naţională, avocatura este o instituţie de drept
independentă a societăţii civile, menită să asigure, pe bază profesională, acordarea de asistenţă
juridică calificată persoanelor fizice şi juridice, în scopul apărării drepturilor, libertăţilor şi
intereselor lor legitime, precum şi al asigurării accesului la înfăptuirea justiţiei.
Avocatura ca instituţie de drept reprezintă totalitatea juriştilor care exercită profesia de
avocat în bază de licenţă eliberată conform legii [70, art. 1, 33, 45].
Notariatul, de asemenea, reprezintă o instituţie publică de drept abilitată să asigure, în
condiţiile legii, ocrotirea drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor şi statului prin
îndeplinirea de acte notariale în numele RM [71, art. 2].
Deci, este evident că instituţiile publice de drept (notariatul şi avocatura) nu pot fi incluse
în sistemul organelor de ocrotire a dreptului, deoarece acestea nu sînt organe ale statului şi nu
pot fi grevate cu dreptul de poliţie.
În opinia noastră, organele judecătoreşti, procuratura (în conformitate cu legislaţia
naţională dar nu şi de fapt), organele vamale, Centrul pentru combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei, Curtea de Conturi, Serviciul de Informaţii şi Securitate, poliţia, notariatul, avocatura şi
Curtea Constituţională constituie elemente ale sistemului instituţiilor publice de drept.

38
 Capitolul II. ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE ALE STATUTULUI JURIDIC
AL POLIŢISTULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

§ 1. Poliţistul – subiect al activităţii poliţieneşti

Sfera de acţiune a Legii serviciului public nr. 443 din 04.05.95 include persoanele care
deţin funcţii publice în autorităţile publice centrale şi locale prevăzute în anexa nr.1, parte
integrantă a acestei legi, dar nu şi asupra tuturor funcţiilor poliţieneşti, deoarece legea în cauză
stipulează expres că „se extinde asupra judecătorilor, procurorilor, locţiitorilor şi ajutorilor
acestora, ofiţerilor de urmărire penală, colaboratorilor din serviciul diplomatic, serviciul fiscal,
garda financiară, din organele controlului vamal, securităţii statului, din organele de interne,
asupra militarilor, în partea în care nu este reglementată prin acte legislative speciale privind
statutul lor juridic” [32, art. 3]. Deci, definirea funcţiei poliţieneşti poate fi prezentă în Legea
serviciului public şi Legea cu privire la poliţie, Codul penal şi Codul procesual penal etc.
Definirea noţiunii de funcţionar public, purtător al unui ansamblu de drepturi şi obligaţii,
este abordată sub mai multe accepţiuni de diferite ramuri de drept atît în RM, cît şi peste hotare.
Legea serviciului public în RM stipulează în art. 1 alin. 3 că „funcţionar public înseamnă
persoana care ocupă funcţie de stat remunerată şi care dispune de ranguri şi grade, stabilite în
conformitate cu principiile prezentei legi;” şi introduce noţiunea de „persoană cu funcţie de
răspundere este funcţionarul public învestit cu atribuţii în vederea exercitării funcţiilor
autorităţilor publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie şi organizatorico-economice.”
[32, art. 1 alin. (3), (4)].
Conform dreptului administrativ român, „funcţionarul public este persoana fizică, titular al unei
funcţii de stat sau învestită cu o anumită funcţie de stat, ocupată cu forme legale” [158, p. 85].
Nu putem fi de acord cu cercetătorul Ion Creangă care afirmă că noţiunea de funcţionar
public poate fi definită astfel [140, p. 183]:
„În sens larg, înţelegem persoana ce deţine în condiţiile legii o funcţie în organele
autorităţilor publice. Această noţiune cuprinde toate atribuţiile şi sarcinile pe care le au cei ce
lucrează în organele autorităţilor publice centrale şi locale.
În sens restrîns, noţiunea de funcţionar public determină la modul concret funcţia respectivă
instituită de actul juridic respectiv. În acest sens, persoana ce tinde să ocupe o funcţie publică
trebuie să îndeplinească cerinţele specifice funcţiei pretinse.”
 În opinia noastră, prin aceste definiţii, nici în sens larg şi nici în sens îngust nu s-au conturat
trăsăturile funcţionarului public.
Profesorul universitar dr. Mircea Preda defineşte reuşit, după părerea noastră, funcţionarul
public „ca fiind persoana fizică învestită, prin numire sau alegere, într-o funcţie publică din
cadrul unei autorităţi publice organizată la nivel central sau local, ori într-un serviciu public
organizat ca/sau instituţie publică, ori în structuri asimilate acestora.” [170, p. 87]. Savantul
român subliniază trăsăturile funcţionarului public:
a) este persoană fizică, precizînd conform Constituţiei, care are cetăţenie română,
domiciliul în ţară şi capacitate deplină de exerciţiu;
b) este învestit în funcţia publică în condiţiile stabilite prin lege:
• este ales sau numit pentru o perioadă nedeterminată;
• are anumite drepturi şi obligaţii;
• este plătit.
Credem noi că, în conformitate cu legislaţia naţională, funcţionarul public are trăsături
similare, caracteristice şi poliţistului:
a) este persoană fizică:
• are cetăţenia RM;
• are domiciliu permanent în ţară;
• are capacitate deplină de exerciţiu;
b) este învestit în funcţia publică în condiţiile stabilite prin lege:
• angajat, numit, ales sau desemnat prin concurs pentru o perioadă nedeterminată;
• are anumite drepturi şi obligaţii legale;
• este remunerat din bugetul de stat sau local.
În dreptul muncii român, pînă la adoptarea Legii privind statutul funcţionarilor publici,
definirea acestei noţiuni avea la bază un criteriu de ordin economic, cuprinzînd pe toţi angajaţii
care efectuează munci ce nu sunt direct productive, activităţi aşa-zise de birou [176, p. 89].
Spre deosebire de dreptul penal român, în conformitate cu articolul 123 al Codului penal al
RM, în legislaţia naţională nu se operează cu noţiunea de funcţionar public, ci cu cea de persoană
cu funcţie de răspundere.
„Prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana căreia, într-o întreprindere,
instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se
acordă, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei

40
însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a
acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice.
Prin persoană cu înaltă funcţie de răspundere se înţelege persoana cu funcţie de
răspundere al cărei mod de numire sau alegere este reglementat de Constituţia RM şi de legile
organice, precum şi persoanele cărora persoana cu înaltă funcţie de răspundere le-a delegat
împuternicirile sale” [4, art. 123].
Credem că nu poate fi vorba de „persoană cu funcţie de răspundere”, ci despre exercitarea
de către funcţionarii publici sau de către orice persoană dintr-o organizaţie de stat sau a
administraţiei publice locale, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere
sau în virtutea unei însărcinări, a anumitor drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor
autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice.
Aceeaşi legislaţie a RM utilizează în Codul penal – noţiunea de „demnitar de stat” [4, art.
3301], Legea cu privire la secretul comercial - noţiunile de „funcţionari publici” şi în enumerare,
distinct „demnitari de stat” [72, art. 3], Codul cu privire la Contravenţiile Administrative -
noţiunea de „demnitar de stat” [3, art. 17424, 17425], Legea privind declararea şi controlul
veniturilor şi al proprietăţii demnitarilor de stat, judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici
şi a unor persoane cu funcţie de conducere – „demnitar de stat”, „funcţionar public” şi „persoană
cu funcţie de conducere” [52, art. 1], Legea privind comerţul electronic – „demnitar public” [73,
art. 19 alin. (6) lit. b)].
Deci, vom avea o cohortă de demnitari de stat şi alta de persoane cu funcţie de conducere,
dacă încercăm să numărăm persoanele cu funcţii de răspundere al căror mod de numire sau
alegere este reglementat de legile organice şi conducătorii, adjuncţii acestora, în instituţiile
publice, în întreprinderile de stat sau municipale, în societăţile comerciale cu capital de stat
majoritar, în instituţiile financiare cu capital de stat integral sau majoritar.
Mai mult decît atît, Legea privind declararea şi controlul veniturilor şi al proprietăţii
demnitarilor de stat, judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu
funcţie de conducere dă noţiunea [52, art. 2] „demnitar de stat – persoană cu funcţie de
răspundere în stat, al cărei mod de numire sau de alegere este reglementat de Constituţia RM sau
care este învestită în funcţie, prin numire sau prin alegere, de către Parlament, Preşedintele RM
sau Guvern, în condiţiile legii; identică, dar incompletă cu cea de „persoanele cu înaltă funcţie
de răspundere ” din Codul penal.
În dreptul penal român se specifică faptul că prin „funcţionar public” se înţelege orice
persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o

41
însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă
art. 145 Cod penal [110, art. 147 alin. (1)]
Prin noţiunea de „public” în art. 145 Cod penal se înţelege tot ceea ce priveşte autorităţile
publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea
sau exploatarea bunurilor din proprietatea publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile
de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public [110, art. 145 alin. (1)].
Prin „funcţionar” se înţelege persoana menţionată la alin. l din art. 147 Cod penal, precum
şi orice salariat care exercită o însărcinare, în serviciul unei alte persoane juridice decît cele
prevăzute în acest alineat [110, art. 145 alin. (2)].
Noţiunea de funcţionar public este prevăzută şi în Legea 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici care la art. 2 prevede că: „funcţionar public este persoana numită într-o
funcţie publică”, iar la art. 3 alin. l se specifică: „funcţia publică prezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică în temeiul legii, în scopul realizării
competenţelor sale” [116, art. 2, 3].
Într-o altă opinie se conchide că „funcţia publică şi funcţionarul public, sunt instituţii juridice
ale dreptului public, în general, şi ale dreptului administrativ, în particular”, care s-au conturat, ca
atare, într-o continuă dispută între doctrină, jurisprudenţă şi reglementare [344, p. 61].
O altă opinie contrară afirmă că pînă la intrarea în vigoare a statutului funcţionarilor publici
aceştia sunt salariaţi, desfăşurîndu-şi activitatea în temeiul contractului lor individual de muncă
[312, p. 6].
Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind statutul funcţionarilor publici români arată că
„funcţionar public este persoana numită într-o funcţie publică” [116, art. 2]. Este evident că, în
conformitate cu dispoziţiile acestei legi, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea la
autoritatea ori instituţia unde este numit, în temeiul unui raport de serviciu nu în baza unui
contract individual de muncă, însă aceasta constituie o formă tipică a unui raport juridic de
muncă, raport care, deşi distinct de contractul individual de muncă, nu este totuşi esenţial diferit
de acesta din urmă si, astfel raportul de serviciu al funcţionarului public, logic, metodologic si
juridic, este o componentă de bază a dreptului muncii [312, p. 6].
În literatura juridică franceză funcţionarii publici sunt definiţi, din punct de vedere al
dreptului administrativ ca persoane „numite într-o funcţie permanentă, titularizate într-un grad al
ierarhiei administrative centrale de stat sau al serviciilor exterioare care aparţin unei instituţii
publice de stat” [153, p. 83].

42
 Totuşi, în literatură se mai afirmă că această noţiune trebuie considerată relativă „un salariat
nu este funcţionar în general, el este funcţionar numai în condiţiile unor anumite texte de lege sau
a unor anumite reglementări” [154, p. 32].
Sîntem întru totul de acord cu savantul Maria Orlov care afirmă că „...nu se conturează prea
clar o demarcare; cine este funcţionar public şi cine nu, deşi deţine o funcţie publică” [162, p. 82]
şi propunem o definiţie proprie a instituţiei funcţionarului public. Funcţionarul public este
persoana aleasă sau numită în funcţia publică de autoritatea administraţiei publice, în temeiul
legii, şi grevată cu atribuţii stabilite de legislaţie.
Se poate afirma că orice funcţionar public este purtător de autoritate, într-un grad mai mare
sau mai mic. Atunci se naşte întrebarea: prin ce se individualizează poliţistul în rîndul
funcţionarilor publici? Noţiunea de poliţist, definită în 1979 prin Rezoluţia Adunării Generale a
ONU nr. 14169, în Codul de conduită/comportament al poliţistului, scoate în relief deosebirea:
„Termenul de poliţist include toţi oamenii legii, numiţi sau aleşi, care execută puteri poliţieneşti,
în special puterea de a aresta şi reţine”.
Deci, în primul rînd trebuie să menţionăm grevarea cu dreptul de „constrîngere” sau
„dreptul de poliţie al statului”, adică dreptul suveran al fiecărui stat de a cere cetăţenilor săi,
străinilor şi apatrizilor să-i respecte actele sale de putere şi, totodată, dreptul de a-şi apăra
existenţa legală şi materială, ordinea publică si proprietatea, ca şi protejarea drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor, prin acţiuni poliţieneşti de prevenire sau curmare.
În al doilea rînd, fiind învestit cu autoritate, poliţistul apără avutul public şi privat,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, dar si drepturile si interesele societăţii şi ale
statului, asigurînd aplicarea în practică a dreptului de poliţie a statului.
În conformitate cu art. 18 al Legii cu privire la poliţie „Colaborator al poliţiei (poliţistul)
este persoana care se află în funcţie în organele poliţiei, este învestită cu împuterniciri pentru
exercitarea atribuţiilor şi drepturilor poliţiei..., organ armat de drept al autorităţilor publice, aflat
în componenţa Ministerului Afacerilor Interne” [12, art. 1, 18]. La rîndul său, Ministerul
Afacerilor Interne este un organ central de specialitate al statului... [86, pct. 1].
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 360/2002 prin Statutul poliţistului român, prevăzute în art. l
alin. (1), definirea noţiunii acestuia se face în felul următor: „Poliţistul este funcţionarul public
civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă şi exercită atribuţiile stabilite
pentru Poliţie Română prin lege ca instituţie specializată a statului”.
Din textul legilor rezultă că este comună pentru ambele definiţii ale noţiunii de poliţist
doar stipularea că poliţistul face parte dintr-o instituţie specializată de stat şi exercită

43
atribuţiile organelor poliţieneşti, remarcă care conduce la distincţia ce trebuie făcută între
aceste organe executive ale statului si alte organe poliţieneşti de drept privat.
Deosebirile sînt mult mai esenţiale, constînd în apartenenţa poliţistului la un „organ
armat de drept al autorităţilor publice” în legislaţia RM şi „funcţionarul public civil, cu statut
special, înarmat în componenţa unui organ poliţienesc demilitarizat” ce caracterizează
poliţistul român. Acesta ar fi un obiectiv al Poliţiei RM în dezvoltarea statutului juridic al
poliţistului.
Statutul special este conferit poliţistului român de îndatoririle şi riscurile deosebite, de portul
armei şi de celelalte diferenţieri prevăzute în lege [113, art. 1 alin. (3)]. Exercitarea profesiei de
poliţist implică, prin natura sa îndatoriri şi riscuri deosebite faţă de alte profesii [113, art. 1 alin. (2)].
Astfel, legislaţia României învesteşte poliţistul cu exerciţiul autorităţii publice, pe timpul şi
în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu, în limitele competenţelor
stabilite de lege, însă autoritatea funcţiei poliţistul nu o poate exercita în mod arbitrar şi în interes
personal [113, art. 2 alin. (1), (2)].
Legislaţia RM obligă poliţistul să acţioneze în baza prevederilor legale în orice situaţie,
indiferent de starea socială a celui care a încălcat legea, fără să abuzeze de împuternicirile legale
şi de funcţia pe care o ocupă în organul de poliţie.
Astfel, poliţistul îşi desfăşoară activitatea în interesul şi în sprijinul persoanei, societăţii şi
statului, în baza şi întru executarea legii, respectînd principiile obiectivitătii, neangajării politice,
imparţialităţii, echităţii, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
La rîndul său, poliţistul român este obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului, Constituţia şi legile ţării, jurămîntul de credinţă faţă de România, prevederile
regulamentelor de serviciu si să îndeplinească dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici privind
activitatea sa profesională [113, art. 4 alin (1), (2)].
În opinia noastră, poliţistul este funcţionarul public cu statut special (înarmat sau fără
armă), împuternicit prin lege de a aplica forţa de constrîngere a statului.
Este evident că constrîngerea nu duce neapărat la eradicarea criminalităţii sau a
comportamentelor deviate. De aceea, poliţistul prin tactul şi modalităţile specifice activităţii sale
trebuie să prevină atentatele la integritatea societăţii şi a statului.
Prin conduita şi acţiunile sale, poliţistul creează instituţiei din care face parte prestigiul în
ochii cetăţenilor, deci acţiunile sale trebuie să se bucure de credibilitate şi de susţinerea opiniei
publice. Este important ca toţi membrii comunităţii să aibă sentimentul că securitatea publică şi
personală, drepturile şi interesele legale le sunt apărate efectiv.

44
 Deci, autoritatea şi prestigiul poliţistului pot fi asigurate numai printr-un comportament
corect, plin de fermitate, intransigenţă şi abilităţi profesionale în relaţiile cu populaţia. Doar
soluţionarea operativă, obiectivă şi eficientă a problemelor cetăţenilor, tactul, responsabilitatea
şi corectitudinea poliţistului în raporturile cu populaţia îi poate asigura încrederea, sprijinul şi
colaborarea întru exercitarea funcţiilor poliţieneşti.

45
 § 2. Conceptul statutului juridic al poliţistului

Conform opiniei savanţilor români Costin M. şi Mureşan M., definirea noţiunii îşi găseşte
origine în expresia latină „status”, care desemna atributele necesare dobîndirii personalităţii fără
de care persoana era lipsită de posibilitatea exercitării depline a drepturilor sale [137, p. 497].
Într-o altă accepţiune, latinescul „status” înseamnă stare, statut. Deci, prin statutul
subiectului de drept (statutul juridic al subiectului) se înţelege starea lui de drept, caracterizată
printr-un sistem de drepturi şi obligaţii [202, p. 44].
Unii şi aceeaşi autori definesc în mod diferit noţiunea de „statut”, în funcţie de obiectul la
care se referă. Astfel, în Dicţionarul limbii române moderne, într-un sens, statutul reprezintă
ansamblul de dispoziţii cu caracter oficial, prin care se hotărăşte constituirea de organizaţii şi se
determină scopul, structura şi modul de funcţionare ale acestora. În alt sens (statut personal) este
definit ca totalitatea legilor care se aplică persoanelor, iar statut real - ca totalitatea legilor care se
aplică la bunuri [170, p. 96].
Din acest punct de vedere, noţiunea de statut juridic se prezintă ca un ansamblu de norme,
de reguli care stau la baza constituirii şi activităţii unei instituţii, organizaţii etc. [156, p. 1654].
Cercetătorul moldovean dr. Serghei Ţurcan consideră că statutul funcţionarului public
reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează situaţia juridică obiectivă a
funcţionarilor publici, determinînd drepturile, obligaţiile, garanţiile lor legale, precum şi
responsabilitatea funcţionarului public. În general, statutul juridic al funcţionarului public este
menit să creeze condiţii necesare pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu, să garanteze
stabilitatea lor în funcţie, drepturile şi asistenţa socială [351].
În aceeaşi opinie, statutul funcţionarilor publici cuprinde voinţa statului de a reglementa, în
mod autoritar, situaţia juridică a funcţionarilor publici, îndepărtînd orice idee contractuală în
raporturile dintre serviciul public şi funcţionarii publici. Or, între funcţionarii publici şi serviciile
publice sunt raporturi administrative de subordonare faţă de conducătorul serviciului public, care
începe la momentul învestirii în funcţia publică respectivă şi ia sfîrşit la încetarea raporturilor
juridice dintre funcţionarul public şi serviciul public [351].
Nu putem susţine această opinie în întregime, deoarece raporturile juridice dintre
funcţionarul public şi serviciul public sînt reglementate şi de dreptul muncii.
Considerăm simplistă opinia potrivit căreia „statutul se referă la poziţia şi prestigiul pe care
persoana o are în cadrul organizaţiei, iar statutul unei persoane cu funcţii de răspundere este
expresia respectului, stimei şi consideraţiei pe care cetăţenii i-o demonstrează” [351].
 Majoritatea specialiştilor în domeniul dreptului consideră ca statutul unui angajat într-o
organizaţie are o triplă determinare [160, p. 417]:
• funcţională, ce reflectă profesia şi tipul de activitate realizat;
• ierarhică – raportat la postul pe care angajatul îl ocupă, la sfera competenţelor şi
responsabilităţilor ce-i sînt atribuite;
• personală sau informală, ce reflectă cunoştinţele, calităţile, aptitudinile şi deprinderile
angajatului.
Statutul informal exprimă de fapt percepţia pe care ceilalţi angajaţi o au asupra valorii
individuale a persoanei în cauza. Acest statut poate potenta sau, dimpotrivă, diminua celelalte
două statute.
În organizaţie cele trei tipuri de determinări se înterpătrund generînd un statut de ansamblu,
care este perceput de angajaţi şi prezintă importanţă funcţională. Expresia pragmatică a statutului
unei persoane o reprezintă rolul pe care efectiv îl exercită, ea indiferent de natura proceselor de
munca realizate. Impactul real al rolurilor unui angajat este cu atît mai mare în organizaţie, cu cît
statutul său este mai ridicat. De aceea, în special cadrele de conducere, trebuie să-şi construiască
statute puternice, care sa le asigure posibilitatea manifestării lor ca lideri autentici.
În context organizatoric statutele îndeplinesc două funcţii majore:
• realizarea unei comunicări eficace în organizaţie;
• asigurarea de stimulente pentru promovarea angajaţilor.
Statutele nu trebuie supraevaluate, deoarece în sistemele manageriale, cu precădere în cel
de tip autoritar, există tendinţa de a supraevalua statutul managerilor, mai ales, dimensiunea lor
ierarhică, generînd uneori o stare de discomfort organizaţional, cunoscut sub numele de
“patologie a statutului” [160, p. 418].
Susţinem opinia savantului rus Бахрах Д.Н., despre faptul că, deseori, în literatura de
specialitate sunt utilizate inadecvat noţiunile de „statut juridic” şi „stare juridică (de drept)” [202, p. 5-
6]. Noţiunea „capacitate juridică a persoanei” este utilizată în sens larg ca „statutul juridic al
cetăţeanului”, „statutul juridic al cetăţenilor străini”, „statutul juridic al apatrizilor”, iar în sens îngust,
pentru caracterizarea stării unei persoane concrete într-un moment anumit [274, p. 200-2001].
Prof. M. Preda consideră că într-un sens restrîns noţiunea de statut al funcţionarilor publici
ar putea fi identificată doar prin actul normativ care reglementează condiţia juridică generală a
acestora, cerinţele privind dobîndirea şi pierderea acestei calităţi, drepturile şi îndatoririle care le
revin, regimul juridic al raporturilor în care intră în baza calităţii de funcţionar public [170, p. 96].

47
 Susţinem opinia savantului rus R. Halfina, potrivit căreia, noţiunea „statut juridic” nu este
pe deplin investigată şi este necesar a o utiliza pentru caracterizarea generală a stării cetăţeanului
sau instituţiei în societate, deoarece noţiunea „capacitatea juridică” se aplică mai des pentru a
caracteriza persoana sau instituţia într-un cerc determinat de relaţii publice [290, p. 123]. Cu
regret, situaţia nu s-a prea schimbat, deşi au trecut de atunci peste trei decenii.
Savanţii ruşi S. Alexeev, R. Halfina şi alţii, în lucrările lor teoretice consideră că sensul
noţiunii de „statut” în deplină măsură corespunde laturii stabile, de bază a stării juridice a
subiectului care include atît calitatea de subiect al dreptului, cît şi alte drepturi şi obligaţii
generale (constituţionale). Drepturile şi obligaţiile concrete reflectă, mai degrabă, specificul
capacităţii juridice reale a persoanei, în legătură cu existenţa unor factori juridici şi nu capacitatea
generală a persoanei într-un sistem de drept concret [191, p. 142-143].
În esenţă, această poziţie a savanţilor ruşi nu este indiscutabilă, deoarece separarea
drepturilor şi obligaţiilor generale care rezultă din Constituţie, de fapt, duce la crearea statutului
juridic al persoanei într-o formă juridică abstractă, lăsînd în afara statutului juridic alte drepturi şi
obligaţii, instituite de alte ramuri ale dreptului.
Unii autori consideră că statutul juridic al persoanei poate fi divizat în mai multe categorii,
în dependenţă de ramura de drept. Astfel Vitruk N.V. propune a introduce noţiunea de „statut
juridic general” şi „statute juridice speciale”[218, p. 186-187]. Ultimele reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor ce concretizează şi completează drepturile şi obligaţiile generale ale
diferiţilor oameni, în dependenţă de particularităţile specifice ale stării lor de serviciu, familiale
sau de alt gen. Deci, avem astfel statutul juridic al deputatului, militarului, funcţionarului public,
poliţistului etc.
O opinie similară este expusă de savanţii cu renume în dreptul administrativ Veremeenco
I.I. şi Bahrah D.N. Primul consideră că statutul administrativ-juridic al persoanei în domeniul
asigurării ordinii publice reprezintă un element al statutului administrativ-juridic general care, la
rîndul său, este un element al statului juridic al persoanei [217, p. 36]. Bahrah D.N. subliniază că
există o diversitate uriaşă de statute administrativ-juridice.
Se consideră că statutul juridic poate fi specificat mai detaliat, astfel încît statutul juridic al
poliţistului poate fi diferenţiat în dependenţă de formaţiunea în care este încadrat, funcţia, gradul
special etc.
Este important de subliniat că în lucrările menţionate nu se evidenţiază statutele juridice ale
persoanelor abstracte (subiectelor de drept), prevăzute de normele juridice.
În acelaşi timp, Patiulin V.A. conchide că drepturile subiective ce se conţin în statutul
juridic al cetăţeanului aparţin tuturor cetăţenilor ca subiect abstract de acelaşi tip, iar drepturile

48
subiective ale statutului juridic special – aparţine tuturor celor care, în circumstanţe concrete, apar
în calitate de subiect abstract de acest tip [274, p. 198-199].
Investigînd statutul juridic al unei persoane concrete, parte reală a raporturilor juridice,
Novoselov V.I. consideră că „procesul de concretizare a statutelor juridice ale persoanei de la statutul
juridic general al cetăţeanului se termină, în esenţă, doar la persoana concretă...” [269, p. 38].
Aceeaşi opinie o împărtăşeşte Vitruk N.V. care propune instituirea noţiunii de „statut
juridic individual al persoanei”, iar, conştientizînd că acesta are un caracter instabil, recomandă
introducerea noţiunii de „statut juridic individual al persoanei concrete care ar reflecta drepturile
şi obligaţiile persoanei ce se realizează într-o perioadă de timp anumită” [218, p. 190-191].
Există opinii, conform cărora statutul juridic constă din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unui
subiect concret, inclusiv capacitatea lui juridică reală. Ultima reprezintă partea statutului juridic care
este realizată şi se realizează sau totalitatea drepturilor utilizate şi obligaţiilor executate [369, p. 43].
Deci, această poziţie este similară celei expuse mai sus cu excepţia că în locul noţiunii de „statut juridic
individual al persoanei concrete” este utilizată noţiunea de „capacitate juridică”.
În opinia noastră, statutul juridic general şi statutele juridice speciale ale persoanei
corespund esenţei statutului subiectului de drept (statutului juridic al subiectului) ca totalitate
a drepturilor şi obligaţiilor şi au o stabilitate relativă, modificîndu-se doar odată cu
modificarea actelor normative care le reglementează.
Pentru a înţelege cum se transformă statutul subiectului de drept în capacitatea juridică a unei
persoane concrete este necesar să ne amintim că aceasta reprezintă „aptitudinea generală şi abstractă a
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic” [124, p. 259] sau „capacitatea
subiectului de a avea anumite drepturi şi obligaţiile corespunzătoare” [290, p. 126]. Astfel, în opinia unor
autori, capacitatea juridică devine un element al statutului juridic [191, p. 140-141].
Considerăm că capacitatea juridică reprezintă doar nişte repere juridice, a căror atingere
permit unei persoane concrete de a apărea în calitate de subiect de drept în raportul juridic
corespunzător şi nu poate deveni un element distinct al statutului juridic al persoanei.
Deci, dacă statutul juridic al subiectului abstract se caracterizează prin totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor reglementate de normele juridice, apoi capacitatea juridică a
persoanei concrete se caracterizează atît prin drepturile şi obligaţiile potenţiale care reprezintă
partea nerealizată a statutului juridic, cît şi prin drepturile şi obligaţiile reale – parte realizată
a statutului juridic.
Examinarea sub aspect teoretic a esenţei statutului juridic ca o totalitate de drepturi şi
obligaţii distincte are o importanţă aplicativă la elaborarea actelor legislative.

49
 În Franţa, spre exemplu, statutul juridic al funcţionarilor de categoria întîi este reglementat
de Statutul general al funcţionarilor publici şi comunităţilor locale incluse în patru legi (1983-
1986). Statute speciale au militarii, funcţionarii parlamentului şi judecătoriilor, serviciilor care
asigură securitatea: poliţiei, penitenciarelor, dispeceri a aviaţiei civile etc. [187, p. 80-81].
Statutul juridic al poliţistului român, adoptat prin Legea nr. 360/2002 consacră trecerea
poliţiştilor din structura militară în cea civilă, demilitarizarea poliţiei ca rezultat al reformei în
cadrul Ministerului de Interne, ceea ce constituie un pas înainte în lupta împotriva criminalităţii, o
activitate mai calificată, mai responsabilă a poliţistului la toate nivelurile, începînd de la
inspectorul şef al poliţiei şi pînă la ultimul agent de poliţie [144, p. 89].
Astfel, în opinia savanţilor români Ivan Stelian şi Ioniţă Tudor, statutul juridic al
poliţistului poate fi definit ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii profesionale şi personale
conferite de funcţia exercitată, conform legii, în una din structurile aparatului poliţienesc, în
slujba comunităţii [176, p. 15].
Dacă unii autori consideră că un organ de stat are obligaţii faţă de stat, iar drepturile sale
sunt exercitate în cadrul activităţii externe faţă de persoanele juridice şi fizice [261, p. 83], noi
susţinem părerea că „dreptul subiectului de drept de a efectua acţiuni de importanţă juridică este
în acelaşi timp şi obligaţia lui de a acţiona” [294, p. 70]. Altfel spus „organul de stat este obligat
să-şi exercite drepturile, deoarece aceste drepturi faţă de celelalte subiecte constituie, în acelaşi
timp, şi obligaţii ale lor faţă de stat” [124, p. 263].
Susţinem parţial opinia dr. Luca Iamandi, care scria că consecinţe ale schimbărilor ce vor
urma datorită aplicării Statutului juridic al poliţistului român vor fi următoarele consideraţii de
ordin general [322, p. 21]:
• echivalarea gradelor militare;
• provocarea unei serii de schimbări legislative care necesită, în paralel, o schimbare a
întregului sistem legal românesc;
• scoaterea puterii militare din societatea civilă;
• separarea poliţiei de armată;
• poliţistul este considerat un cetăţean în uniformă;
• consfinţeşte demilitarizarea şi democratizarea poliţiei;
• marchează începutul unei noi ere în activitatea de poliţie (un punct de plecare pentru un
proces de demilitarizare).
Recunoaşterea dreptului poliţienesc, ca parte componentă a dreptului public, în procesul de
studiu a structurii şi rolului organelor cu atribuţii poliţieneşti în cadrul statului de drept, impune

50
cu necesitate şi analiza situaţiei juridice, a personalului care compune aparatul poliţiei, a
drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin din legile ţării, a naşterii şi încetării raportului de serviciu şi a
altor aspecte ce ţin de statutul juridic al funcţionarului care acţionează în sistemul forţelor publice
poliţieneşti [176, p. 102].
Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, spre exemplu, prevede [12, art. 12 alin.1
pct. 2), art. 13 alin. 1 pct. 1), 2)]:
• „Poliţia este obligată: să controleze respectarea ordinii publice pe străzi, artere rutiere,
în grădini publice, la aeroporturi, gări şi alte locuri publice pentru a asigura securitatea personală
şi publică;”
• „Poliţia are dreptul: să ceară cetăţenilor şi persoanelor oficiale respectarea ordinii
publice şi încetarea infracţiunilor, să ia măsuri de constrîngere prevăzute de lege faţă de
infractori; şi să controleze la cetăţeni şi la persoanele oficiale actele de identitate şi alte
documente oficiale, necesare pentru a stabili dacă ei respectă normele juridice, a căror executare e
supravegheată şi controlată de poliţie;”
Acest exemplu demonstrează, că deşi drepturile şi obligaţiile poliţiei sunt enunţate de
legislator distinct, acestea practic coincid, însă deoarece pentru serviciile poliţieneşti tergiversarea
exercitării drepturilor poate fi calificată ca infracţiune, efectivul acestor servicii este obligat să le
exercite.
Dacă unii autori consideră că organul de stat poartă obligaţii faţă de stat, iar drepturile sale
sunt exercitate în cadrul activităţii externe faţă de persoanele juridice şi fizice [261, p. 83], noi
susţinem că „dreptul subiectului de drept de a efectua acţiuni de importanţă juridică este în
acelaşi timp şi obligaţia lui de a acţiona” [294, p. 70]. Altfel spus „organul de stat este obligat să-
şi exercite drepturile, deoarece aceste drepturi faţă de celelalte subiecte constituie, în acelaşi timp
şi obligaţii ale lor faţă de stat” [124, p. 263].
Asigurarea principiului constituţional al suveranităţii poporului şi deţinerii de către popor a
puterii de stat condiţionează funcţionarea coordonată şi colaborarea tuturor organelor autorităţilor
publice. În opinia noastră, aceasta se asigură prin funcţionarea principiului separării puterii şi prin
optimizarea repartizării competenţelor între instituţiile publice în cadrul statutului lor
constituţional.
În acest context, un rol deosebit de important pentru ţara noastră reprezintă experienţa
statelor occidentale democratice în crearea statutului juridic al poliţiştilor. Fiind un stat unitar,
care a păstrat modelul centralizat de asigurare a securităţii publice, RM trebuie să manifeste
precauţie în alegerea căilor şi termenilor de trecere la unele forme descentralizate de asigurare a
ordinii publice conform experienţei străine [149, p. 267].

51
 Astfel, deşi statutul constituţional al poliţiştilor din Marea Britanie are, probabil, cele mai adînci
rădăcini din lume [254, p. 8-16], Legea din 1994 cu privire la poliţie şi judecătoriile cu magistraţi a
schimbat statutul constituţional al poliţiei pe teritoriile Angliei şi Wales-ului, cu toate acestea structura
organelor poliţieneşti poartă, ca şi mai înainte, un caracter descentralizat, iar bugetul lor se formează prin
intermediul Ministerului Afacerilor Interne (51%) şi organele administraţiei publice locale (49%).
O importanţă hotărîtoare în sporirea eficienţei activităţii poliţiştilor o constituie nivelul
puterii juridice a actelor normative care reglementează statutul acestora. Dacă în trecut
competenţa poliţiştilor era reglementată de mulţimea de decrete ale parlamentului englez,
actualmente dreptul la reţinere, percheziţie, intrarea în încăperile personale şi oficii, arest
preventiv, dactiloscopie şi confiscare a avutului au fost extinse şi consfinţite în Legea cu privire
la poliţie.
În opinia noastră, la sporirea eficienţei organelor poliţieneşti ale RM poate contribui:
creşterea nivelului puterii juridice a statutului juridic al poliţistului, inclusiv prin
reglementarea lui constituţională; reglementarea prin acte legislative a procedurii poliţieneşti;
ajustarea exigenţelor răspunderii poliţiştilor la cele ale funcţionarilor publici; încadrarea în
funcţiile care nu necesită pregătire specială şi împuterniciri speciale a personalului civil.

52
 § 3. Structura statutului juridic al poliţistului

Savantul rus D.D. Ţabria sublinia că statutul organului de stat, fiind un fenomen juridic,
poate fi constituit doar din elemente de drept, reliefînd unele dintre ele, cum ar fi: denumirea
organului, ordinea şi mijlocul de constituire, aria de activitate, scopurile activităţii, sarcinile şi
funcţiile, volumul şi caracterul împuternicirilor etc. [409, p. 126-127]. În ceea ce priveşte
elementele statutului juridic al funcţiei (funcţionarului public, militarului, poliţistului etc.) există
opinia că printre ele se numără: scopul şi funcţiile, sarcinile, drepturile şi îndatoririle,
răspunderea, ordinea şi condiţiile de obţinere a funcţiei etc. [402, p. 19; 359, p. 10].
În conformitate cu Legea serviciului public nr. 443-XIII din 04.05.95 „Statutul juridic al
funcţiei publice include drepturile, obligaţiile, responsabilitatea funcţionarului public, exigenţele
faţă de pregătirea lui profesională” [32, art. 3].
Savantul Maria Orlov consideră că legislatorul a greşit, introducînd în art. 3 al legii menţionate
sintagma „statutul juridic al funcţiei publice” în locul sintagmei „statutul juridic al funcţionarului
public” şi consideră că statutul juridic al funcţiei publice „nu este altceva decît competenţa (atribuţiile
şi împuternicirile) atribuită prin lege sau alte acte normative funcţiei date” [162, p. 81; 339, p. 49].
Pentru dezvăluirea multilaterală a conţinutului statutului juridic al poliţistului în literatura
de specialitate sunt examinate elementele acestuia ca unitate primară organizatorico-structurală a
organului poliţienesc. Considerăm că serviciul poliţienesc este un serviciu public special,
particularităţile exercitării căruia sînt reglementate atît de Legea serviciului public, cît şi de Legea
cu privire la poliţie. Deoarece în accepţiunea lui Slănicescu I.P. „Numai în cadrul unor servicii
publice putem vorbi de funcţii publice, de funcţionari publici şi de statutul juridic al acestora”
[162, p. 81], statutul juridic al poliţistului trebuie să includă elementele statutului juridic al
funcţionarului public cu particularităţile specifice.
Referindu-se la elementele de bază ale statutului juridic al funcţionarului public din
România, Verginia Verdinaş consideră că acestea sînt [353, p. 319-332]:
• definirea noţiunii de funcţionar public şi categoriile de funcţionari publici;
• reglementarea recrutării funcţionarilor publici;
• regimul drepturilor şi obligaţiilor funcţionarului public;
• regimul răspunderii disciplinare a funcţionarului public;
• reglementarea gestiunii funcţiei publice.
Savantul rus D.N. Bahrah consideră că este raţional a grupa elementele statutului juridic în
blocuri. În ceea ce priveşte statutul juridic al subiectelor de stat colective, savantul propune a
evidenţia următoarele blocuri de elemente [204, p. 25]: de scop; organizatorico-structural; de
competenţă.
În viziunea noastră, propunerea de a grupa elementele statutului juridic în blocuri este
reuşită şi valabilă şi pentru statutul juridic al funcţionarului public, inclusiv al poliţistului,
deoarece permite a-l examina nu numai ca pe o totalitate a elementelor, ci ca pe un sistem cu o
structură determinată.
Blocul elementelor ce vizează scopul ocupă un rol important în structura statutului juridic al
funcţiei, deoarece [379, p. 44]:
a) impune să se ghideze de sarcinile incumbate şi să nu se eschiveze de la realizarea lor;
b) serveşte drept suport juridic pentru determinarea volumului împuternicirilor necesare;
c) reprezintă baza juridică pentru instituirea răspunderii care survine după neîndeplinirea
sarcinilor.
Elementul cel mai important al statutului organului de stat este competenţa ce dezvăluie
conţinutul statutului juridic, determinînd mecanismul executării sarcinilor incumbate organului.
Aceste aprecieri sunt valabile şi pentru statutul juridic al funcţiei, deoarece atribuţiile funcţionale
reprezintă o parte componentă a competenţei organului [266, p. 72].
Susţinem opinia savantului rus B.M. Lazarev care considera că competenţa organului de
stat reprezintă un sistem de împuterniciri-drepturi şi obligaţii ce poartă un caracter de autoritar
extern [261, p. 26-27].
Mai mulţi autori consideră această idee, însă unii includ în competenţă şi sarcinile
organului (funcţiei) [267, p. 120; 205, p. 52-53]. Noi considerăm că nu este logic de a comasa
scopurile statutului juridic cu mijloacele de atingere a acestora.
Recunoscînd că ştiinţa nu a elaborat pînă în prezent o definiţie unică a funcţiei, Bacilo I.L.
consideră că funcţia organului este un complex de influenţe organizatorico-juridice, interdependente,
bazate pe schimbul neîntrerupt de informaţie [205, p. 43, 56]. Vorbind despre funcţiile administrării,
specialiştii în dreptul administrativ au în vedere un tip anumit de activitate [400, p. 23], deci, aceea ce
„face” organul de stat [205, p. 54].
Luînd în consideraţie că orice funcţie trebuie să fie supusă scopului, să întreprindă orice
pentru atingerea lui, iar unii autori confundă sarcinile cu funcţiile pe care trebuie să le exercite un
organ confundînd sarcinile cu competenţa.
Răspunderea ca categorie juridică şi etică reflectă:
• aptitudinea (capacitatea) omului de o persoană executa conştient anumite sarcini şi de a-
şi îndeplini sarcinile incumbate, realizînd rezultate pozitive în favoarea sa şi a societăţii;

54
 • răspunderea omului, grevat cu drepturi şi obligaţii în îndeplinirea anumitor activităţi,
înzestrat cu un simţ dezvoltat de responsabilitate faţă de sine şi societate;
• aplicarea măsurii de pedeapsă faţă de o persoană pentru activitatea sa care nu
corespunde cu principiile morale şi care caracterizează atitudinea lui faţă de datoria publică, cu
scopul apărării intereselor persoanei şi a societăţii.
Răspunderea juridică reprezintă răspunderea prevăzută de normele de drept pentru acţiunile
antisociale care aduc prejudicii persoanei şi societăţii.
Determinarea funcţiilor ce decurg din sarcinile incumbate organului de stat este destul de
dificilă. Pentru fiecare organ în parte, în dependenţă de menirea sa, funcţiile generale de
administrare obţin un conţinut concret, transformîndu-se în funcţii speciale, caracteristice
subiectului corespunzător al administrării [396, p. 7].
În opinia noastră, mai aproape de adevăr este opinia Lazarev B.M. care consideră că
competenţa este limitată prin funcţiile care sunt puse în sarcina organului din sfera
corespunzătoare de activitate. Astfel apar drepturile şi obligaţiile pentru îndeplinirea funcţiilor în
cauză [261, p. 40], deci, are loc doar reglementarea normativă a competenţei, iar conţinutul ei
rămîne acelaşi – atribuţiile (drepturile şi obligaţiile).
În calitate de element al competenţei pot fi examinate drepturile şi libertăţile organului în
procesul îndeplinirii funcţiilor ce fac parte din aria lui de competenţă. În literatura de specialitate
ea este numită „competenţă teritorială” [276, p. 428].
Există opinii ale unor autori, conform cărora răspunderea trebuie inclusă în competenţă [205, p.
52-53]. Nu suntem de acord cu definirea de către unii autori a răspunderii ca: „un mod de îndeplinire a
obligaţiilor juridice” [190, p. 286] şi „ca obligaţia de a suporta măsurile de constrîngere statală” [211, p.
103], deoarece chiar şi în aceste accepţiuni conţinutul ei diferă esenţial de conţinutul obligaţiilor ca
element al competenţei care au, după cum am mai menţionat, un caracter autoritar extern.
În opinia savantului englez M.L.A. Hart „răspunderii” i se pot atribui următoarele
semnificaţii [181, p. 143-144]:
• răspundere care decurge dintr-o anumită funcţie – cînd subiectul răspunde pentru
îndeplinirea îndatoririlor sale care decurg din rolul şi funcţia pe care o deţine;
• răspundere cauzală care sugerează ideea că în acest caz răspunderea poate fi atribuită şi
evenimentelor naturale;
• răspundere – în cazul în care subiectul este obligat de lege să suporte o pedeapsă sau să
repare paguba pricinuită;

55
 • capacitatea de a răspunde – aparte răspunderea poate însemna că persoana are
capacitatea de a înţelege ce i se cere să facă sau să nu facă, de a cîntări ceea ce face, de a decide
ceea ce va face sau nu va face.
Susţinem opinia savantului român M. Costin care defineşte răspunderea ca un complex de
drepturi şi obligaţii conexe care, în conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvîrşirii unei fapte
ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrîngerii de stat prin aplicarea sancţiunilor
juridice [138, p. 31-32].
Reieşind din cele expuse, este evident că nu pot fi comasate două instituţii juridice
diferite, cum sunt răspunderea juridică şi competenţa sau consecinţele pentru neîndeplinirea
conduitei prevăzute de lege şi atribuţiile organului de stat (funcţiei). Considerăm că
răspunderea juridică poate constitui un element distinct al statutului juridic.
Blocul organizatoric al elementelor statutului juridic al organului de stat reflectă ordinea
constituirii, statornicirii, schimbării şi lichidării structurii sale organizatorice, ordinea finanţării
organului etc. Cît priveşte statutul juridic al funcţiei, apoi pentru aceasta blocul organizatoric
include ordinea obţinerii funcţiei, satisfacerii serviciului şi încetării relaţiilor de serviciu.
Conform Legii nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, structura statutului
poliţistului în România se divizează în următoarele elemente [113]:
• selecţionarea, pregătirea, acordarea gradelor profesionale şi încadrarea poliţiştilor în
categorii şi grade profesionale;
• drepturile, îndatoririle şi restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi ale
poliţistului;
• recompense, răspunderea juridică şi sancţiuni;
• întreruperea şi încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului.
Evident că astăzi democratizarea vieţii sociale în RM, exigenţele sporite faţă de serviciile
publice, creşterea nivelului culturii juridice a populaţiei determină sporirea rolului normelor
deontologice atît în activitatea funcţionarului public, cît şi a altor reprezentanţi ai organelor de
stat, în deosebi, a poliţiştilor.
De altfel, în opinia doamnei Claudia Crăciun „în relaţiile interumane au existat întotdeauna
subtilităţi care nu pot fi fixate de buchia legii, iar aceste subtilităţi ţin, de regulă, de domeniul
eticii” [316, p. 65]. În activitatea funcţionarului public acest aspect este cel deontologic, căci
anume orientarea lui etică defineşte felul în care îşi va realiza el obligaţiile sale ...” [316, p. 65].
Prof. A. Bantuş este de părere că „Odată cu dezvoltarea civilizaţiei şi culturii, dreptul are
tendinţa de a se izola tot mai mult de normele morale. Această evoluţie va atrage după sine

56
consecinţe inevitabile din punctul de vedere că omenirea datorează mai mult moralei şi religiei, în
privinţa păstrării unui climat sănătos în cadrul relaţiilor sociale, decît oricărui cod, întrucît în
cazul moralei şi religie, respectarea unei norme sociale provine dintr-o constrîngere şi aprobare
interioară în sfera afectivă, pe cînd în cazul dreptului, respectarea normelor are loc sub
ameninţarea unei constrîngeri din exterior” [310, p. 53].
Considerăm că argumentele expuse sunt valabile şi pentru funcţia de poliţist şi
demonstrează necesitatea includerii în componenţa statutului juridic al poliţistului a normelor
deontologice. Deci, în opinia noastră, statutul juridic al poliţistului ar avea următoarea
structură: blocul elementelor de scop; blocul elementelor organizatorico-structurale; blocul
elementelor de competenţă; blocul elementelor răspunderii juridice şi a normelor deontologice.

57
 § 4. Exigenţele ocupării funcţiei poliţieneşti

Codul european de etică al politiei, adoptat de Comitetului Miniştrilor al Consiliului

Europei, la 19 septembrie 2001, în cadrul celei de a 765 reuniuni [174, p. 208-209] stipulează că:
„Procedurile de recrutare trebuie să se bazeze pe criterii obiective şi nediscriminatorii şi să
se facă conform unui examen obligatoriu al candidaturilor. Trebuie, în plus, aplicată o politică
prin care să se recruteze bărbaţi şi femei, reprezentînd diverse categorii ale societăţii, printre care,
grupurile etnice minoritare, obiectivul ultim fiind ca personalul de poliţie să reflecte societatea în
aş cărei serviciu se găseşte. Personalul de poliţie, oricare ar fi nivelul la care se angajează, trebuie
să fie recrutat pe baza competenţei şi experienţei personale, care trebuie adaptate obiectivelor
poliţiei.”
Codul deontologic poliţienesc al RM, aprobat prin ordinul ministrului afacerilor interne nr.
2 din 09 ianuarie 2003, stipula: „Fiecare angajat al poliţiei trebuie să fie încadrat în serviciu în
baza unei competenţe şi experienţe profesionale, ce ar corespunde atît obiectivelor poliţiei, cît şi
funcţiei concrete. Pentru serviciul în poliţie vor fi selectate numai persoane demne de respectul
populaţiei. Selecţia se va face pe bază de concurs, drept criteriu de apreciere servind patriotismul,
simţul datoriei şi răspunderii, bărbăţia şi dorinţa de a lucra pentru atingerea obiectivelor specifice
ale poliţiei, profesionalismul, inteligenţa, dezvoltarea fizică, precum şi alte calităţi umane
necesare pentru lucrul în cadrul poliţiei” [174, p. 186].
Noul Cod de etică şi deontologie al poliţistului prevede angajarea în poliţie a persoanelor,
[100, pct. 7-10]:
• ... în virtutea competenţelor specifice şi a unei experienţe personale, care ar corespunde
atît obiectivelor poliţiei, cît şi funcţiei concrete;
• demne de respectul populaţiei;
• pe bază de concurs, ţinîndu-se cont de criteriile obiective şi nediscriminatorii, precum şi
de alte calităţi umane necesare în activitatea poliţiei;
• dau dovadă de capacitate înaltă în comunicarea cu populaţia, suficientă pentru
exercitarea sarcinilor de serviciu, conform funcţiei deţinute;
• dispun, dacă e cazul, de aptitudini de a dirija şi de a organiza activitatea poliţienească;
• cunosc problemele sociale, economice şi culturale, caracteristice atît Republicii Moldova
în ansamblu, cît şi unităţii teritoriale în care îşi exercită activitatea în particular;
• nu au fost trase anterior la răspundere penală.
 Evident, ultima cerinţă nu poate fi recunoscută constituţională, deoarece stingerea
antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de
antecedentele penale [4. art. 111 alin. (3)].
Legea serviciului public a instituit atît baza juridică a organizării serviciului public, cît şi
bazele statutului juridic al funcţionarului public.
Potrivit art. 4 al Legii serviciului public, aceştia îşi desfăşoară activitatea pe următoarele
principii fundamentale [32, art. 4]:
• devotamentul faţă de stat şi faţă de poporul RM;
• respectarea strictă a legilor şi a altor acte juridice conform legii, respectarea disciplinei
de stat, răspunderea personală a funcţionarilor publici pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu;
• respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, ale
autorităţilor administraţiei publice locale;
• profesionalismul, competenţa şi spiritul de iniţiativă;
• obligativitatea respectării hotărîrilor organelor ierarhic superioare;
• democratismul şi publicitatea;
• protejarea activităţii legitime a funcţionarului public.
Potrivit art. 3 al Legii cu privire la poliţie, poliţia „îşi organizează activitatea pe principiile
legalităţii, umanismului şi echităţii sociale, conlucrării cu cetăţenii şi cu colectivele de muncă, pe
principiile transparenţei şi respectării secretului profesional” [12, art. 3].
În opinia noastră, susţinută şi de alţi autori [363, p. 7-14], printre principiile de bază ale
serviciului public şi serviciului poliţienesc ar trebui menţionate şi alte principii, inclusiv cele
expres stipulate în Constituţia RM, adoptată la 29 iulie 1994:
• supremaţia Constituţiei RM – principiu universal care condiţionează obligaţia de a
proteja supremaţia „Legii supreme a societăţii şi statului” [1];
• accesul egal al cetăţenilor la administrare [1, art. 39];
• echidistanţa politică şi religioasă;
• stabilitatea cadrelor etc.
În virtutea principiului accesului egal la administrare poate fi argumentat şi principiul
accesului egal la funcţia poliţienească, care reprezintă posibilitatea egală, prevăzută de lege, a
cetăţenilor de a candida la funcţia corespunzătoare. Legislatorul nu numeşte lista abilităţilor
persoanei, acestea sunt enumerate în actele normative subordonate legii.

59
 Principiile completării personalului poliţiei presupun posibilităţi egale, în conformitate cu
care toţi cetăţenii beneficiază de drepturi egale pentru a ocupa funcţii în serviciul public cu
condiţia că dispun de aptitudinile şi calităţile personale necesare acestei profesii.
În acelaşi timp, există un şir de condiţii suplimentare cărora trebuie să corespundă
candidaţii pentru serviciul în poliţie. Aceste condiţii pot fi divizate în generale şi speciale. Cele
generale presupun prezenţa cetăţeniei, drepturile cetăţeneşti şi calităţi morale ireproşabile.
Condiţiile speciale reflectă vîrsta candidatului, studiile, lipsa antecedentelor penale, dezvoltare
mintală şi fizică normală, disponibilitatea de a apăra totdeauna valorile democratice ale societăţii.
Profesia de poliţist este examinată ca una deosebită, care diferă de alte tipuri ale serviciului
public, constatînd că poliţistul îşi asumă mai multe riscuri, de aceea ei trebuie să beneficieze şi de
anumite satisfacţii materiale şi morale.
Studiind literatura străină de specialitate, am constatat că persoanele care se angajează în
poliţie provin, în majoritatea lor, din grupurile medii sau superioare ale stratului inferior al societăţii
[195, p. 98]. Savanţii, specialişti în dreptul poliţienesc, juriştii, sociologii şi psihologii RFG, luînd
în consideraţie aceste deduceri, şi investigînd motivaţia tinerilor pentru a deveni poliţişti, au
elaborat diferite concepţii ale carierei în poliţie pe care le susţinem integral [195, p. 98-99].
Pentru atragerea cetăţenilor şi pentru menţinerea stabilităţii în serviciul poliţienesc este
necesar un sistem care ar permite o avansare ce ar depinde doar de calităţile personale şi
profesionale ale candidaţilor. Ca exemplu, s-a subliniat importanţa gradelor speciale ce reprezintă
un element de reglementare în raporturile din mediul funcţionarilor de poliţie şi care stimulează
exercitarea eficientă a obligaţiilor unui poliţist.
Condiţiile de lucru al poliţiştilor trebuie să fie instituite de jure şi de facto în concordanţă cu
concepţia siguranţei şi a garanţiei. Poliţistul trebuie să fie ferm convins că nu-şi va pierde funcţia
şi dreptul legal de promovare în serviciu fără un temei legal, ci doar în baza unei hotărîri a unei
instanţe legal constituite, imparţiale şi independente.
Pentru stabilitate în serviciu a persoanelor importante pentru poliţie, este necesar înlesnirea
integrării în colectiv pentru ca serviciul în poliţie să fie prestigios. Tendinţa de a face carieră este
stimulată de întregul sistem de norme oficiale şi neoficiale care există în societate, iar crearea
premiselor pentru realizarea ei reprezintă unul dintre obiectivele politicii de cadre ale poliţiei RFG.
Cercetătorul rus Dmitrienco C.A. consideră că pentru exercitarea eficientă a profesiei de
poliţist persoana trebuie să dispună de 12 calităţi de bază [373, p. 11-13]:
• încredere în importanţa activităţii sale;
• aptitudini de comunicare care asigură atît relaţiile favorabile cu colegii, cît şi cu
populaţia;

60
 • cumpătare, necesară pentru a lua decizii în situaţii dificile;
• simţ al umorului pentru înfruntarea stărilor de stres;
• atitudine creatoare, pentru a modela ideile, motivaţia comportamentului persoanei;
• spirit de iniţiativă, care asigură eficienţa activităţii poliţieneşti;
• cunoaşterea profesiei care denotă însuşirea temeinică atît a sarcinile puse, cît şi a
modului de executare a lor;
• încredere în forţele proprii pentru executarea misiunilor complicate;
• curaj, care permite întreprinderea acţiunilor energice în situaţii complicate;
• loialitate, care asigură flexibilitatea în relaţiile cu populaţia;
• insistenţă şi dîrzenie, care asigură concentrarea eforturilor, înfrîngerea barierelor pentru
atingerea scopului scontat;
• sete de a cunoaşte, care motivează perfecţionarea profesională continuă.
O examinare mai minuţioasă denotă faptul că majoritatea acestor calităţi sînt similare
principiilor de selectare a poliţiştilor în RM, cu excepţia unor calităţi (simţ al umorului pentru
înfruntarea stărilor de stres, încredere în importanţa activităţii sale etc.).
Convenţia privind protecţia dreptului de organizare şi procedurile de determinare a
condiţiilor de ocupare în funcţia publică nr. 151 din 27.06.1978, ratificată prin Legea nr.17-XV
din 07.02.2003, în Partea IV. Proceduri de determinare a condiţiilor de angajare, art. 7
stipulează: „Trebuie luate, dacă este necesar, măsuri adecvate condiţiilor naţionale pentru
încurajarea şi promovarea dezvoltării şi utilizării pe cît de larg posibil a procedurilor care permit
negocierea condiţiilor de ocupare între autorităţile publice interesate şi organizaţiile agenţilor
publici, sau a oricărei alte metode care permite reprezentanţilor agenţilor publici să participe la
determinarea condiţiilor respective” [120].
Conform pct. 1 al Regulamentului cu privire la organizarea concursului pentru ocuparea
unei funcţii publice vacante în autorităţile publice, dreptul de a participa la un astfel de concurs îl
au cetăţenii RM ce posedă limba de stat şi domiciliază permanent în republică, corespund
cerinţelor necesare de a ocupa funcţia publică vacantă şi sunt apţi din punct de vedere medical să
exercite funcţia încredinţată şi nu li se aplică restricţii [88]:
• este considerată, prin hotărîrea instanţei de judecată în vigoare, incapabilă sau cu o
capacitate de exerciţiu limitată;
• are antecedente penale, rezultate din infracţiuni intenţionate ce nu au fost ridicate sau
stinse în modul stabilit de lege;

61
 • nu este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea funcţiei, conform
certificatului medical de sănătate, dacă pentru funcţia respectivă sunt stabilite cerinţe speciale faţă
de sănătatea persoanelor în cauză;
• funcţia la care pretinde persoana este în subordinea sau sub controlul funcţiilor deţinute
în aceeaşi autoritate publică (sau în altele) de rudele ei directe (părinţi, fraţi, surori, copii) sau de
rudele ei prin alianţă (soţul, soţia, părinţii, fraţii, surorile soţiei (soţului).
Condiţiile speciale pentru exercitarea profesiei de poliţist sunt stipulate în pct. 3 al
Regulamentului cu privire la serviciul în organele afacerilor interne, conform căruia în organele
afacerilor interne, pe baza liberului consimţămînt, pot fi angajaţi cetăţeni ai RM în vîrstă de cel
puţin 18 ani cu comportare demnă la locul de muncă, în societate şi pe timpul studiilor sau al
satisfacerii stagiului militar, apţi din punct de vedere medical, cu calităţi şi aptitudini necesare
îndeplinirii sarcinilor de serviciu specifice şi au fost supuşi înregistrării dactiloscopice de stat
obligatorii. Premilitarii nu pot fi angajaţi în serviciul organelor afacerilor interne, cu excepţia
cazurilor expres prevăzute de legislaţia RM. Nu pot fi angajate la serviciu în organele afacerilor
interne persoanele care au antecedente penale.
În pofida deosebirilor care există în reglementarea statutului juridic al funcţionarilor publici
(deci şi al poliţiştilor) în majoritatea ţărilor dezvoltate din lume, aceştia trebuie, în primul rînd, să
garanteze cetăţenilor disponibilitatea permanentă şi eficienţa aparatului de stat, de aceea pot fi
formulate condiţiile comune înaintate funcţionarilor publici [386, p. 38]: competenţa; neutralitate
politică şi loialitate faţă de regim; disciplină; respectare a ierarhiei de serviciu; profesionism.
Printre condiţiile speciale impuse la angajarea funcţionarilor publici, şi în acelaşi timp a
poliţiştilor din RFG, este cetăţenia, prevăzută în art. 116 al Constituţiei, însă după modificările
din anul 1985, în cazuri excepţionale pot fi angajaţi în serviciu şi cetăţenii străini [408, p. 43].
Faţă de poliţist în RFG sunt înaintate şi alte condiţii, cum ar fi: vîrsta de la 17 pînă la 27
ani, studii cel puţin medii, lipsa antecedentelor penale, pregătirea intelectuală şi fizică,
îndeplinirea onestă a datoriei, demonstrarea ataşamentului său faţă de orînduirea socială
democratică, responsabilitatea personală pentru legalitatea acţiunilor sale, respectarea secretului
de serviciu.
Principiul accesului egal al cetăţenilor la serviciul public în conformitate cu aptitudinile şi
pregătirea profesională este stipulat în art.5, alin. 1, p. 5 al Legii federale cu privire la bazele
serviciului public în Federaţia Rusă. Concretizarea acestei norme este prezentată în art. 21 al Legii
menţionate, art. 17, 19 ale Legii Federaţiei Ruse cu privire la miliţie, art. 1, 8, 9 ale Regulamentului
cu privire la serviciul în organele afacerilor interne ale Federaţiei Ruse [246, p. 176-177].

62
 În primul rînd, legislatorul a prevăzut angajarea la serviciu în miliţie doar a cetăţenilor
Federaţiei Ruse, deoarece cetăţenia este temelia pentru a acorda unei persoanei drepturile şi
libertăţile, garantate de Constituţia Federaţiei Ruse, inclusiv în domeniul activităţii profesionale.
Mai mult ca atît, statutul juridic al miliţianului este un derivat al statutului juridic al cetăţeanului
Federaţiei Ruse.
De rînd cu cetăţenia, este stabilită şi restricţia de vîrstă, conform căreia în miliţie sunt
angajaţi cetăţenii cu vîrsta cuprinsă între 18 şi 35 ani, atunci cînd candidatul poate să facă faţă
sarcinilor din perioada iniţială de serviciu. Printre particularităţile social-demografice, legislatorul
consemnează starea familială a candidatului, introducînd interdicţia de exercitare a serviciului în
acelaşi organ a rudelor apropiate, dacă acestea se află în relaţii de subordonare sau control.
În miliţia Federaţiei Ruse sunt angajate persoanele care au aptitudini şi studii necesare
pentru exercitarea serviciului. Conform art. 6, alin. 2 al Legii federale cu privire la bazele
serviciului public se prevede că după specializare funcţionarul public trebuie să deţină studii
speciale corespunzătore specializării [246, p. 176-177].
În al doilea rînd, în serviciul miliţie a Federaţiei Ruse nu sunt angajate persoanele care nu
şi-au stins antecedentele penale, se află la evidenţă operativă în organele afacerilor interne, a altor
servicii speciale, cetăţeni care au comis diferite delicte.
În al treilea rînd, nu sunt acceptaţi candidaţii care au o imagine şi o reputaţie proastă în
societate. La acest compartiment sunt atribuite şi calităţile psihologice care sunt apreciate prin
testări.
Analiza acestor acte normative demonstrează că există un şir de restricţii pentru candidaţii
la serviciul în miliţia Federaţiei Ruse, determinate de particularităţile social-demografice,
juridice, moral-psihologice ale persoanei.
Deci, de rînd cu unele particularităţi specifice, putem constata similitudinea exigenţelor,
stabilite pentru persoanele care pretind la ocuparea şi exercitarea funcţiei poliţieneşti în diferite ţări.
Considerăm că impunerea unor restricţii în exercitarea profesiei de poliţist este strict
necesară, însă caracterul acestora nu trebuie să afecteze drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului, deci, să derive nemijlocit din prevederile constituţionale ale fiecărui stat.

63
 § 5. Pregătirea pentru exercitarea profesiei de poliţist

Incontestabil este faptul că profesia de poliţist poate fi exercitată numai de persoana care a
dobîndit în condiţiile legii această calitate. În activitatea poliţienească, legată de un risc
profesional sporit, deosebit de acută este necesitatea pregătirii poliţistului pentru exercitarea
atribuţiilor de serviciu. Poliţiştii trebuie să aibă cunoştinţe vaste, să fie gata pentru exercitarea
atribuţiilor sale atît în condiţii cotidiene, cît şi situaţii extreme. Lacunele în pregătirea
profesională a poliţistului se pot solda cu consecinţe grave atît pentru el însuşi cît şi pentru
cetăţeni.
Declaraţia cu privire la poliţie, adoptată în 1979 de către Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei, Rezoluţia 690 (1979) prevede că „Funcţionarul de poliţie trebuie să aibă o
pregătire generală şi profesională profundă, înaintea şi în timpul serviciului său, aşa cum ar fi
învăţămîntul adecvat în materie de problemele sociale, de drepturile publice/drepturi ale omului,
în special în ceea ce priveşte CEDO” [174, p. 202].
Codul european de etica al politiei, adoptat de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei,
la 19 septembrie 2001, în cadrul celei de a 765 reuniuni, stipulează [174, p. 209]: „Formarea
personalului de poliţie care trebuie să se bazeze pe principiile fundamentale, cum ar fi
democraţia, statul de drept şi protecţia drepturilor omului trebuie să se realizeze în funcţie de
obiectivele poliţiei.
Formarea generală a personalului de poliţie trebuie să fie cît mai deschisă posibil, pentru
societate. Formarea generală iniţială ar trebui, de preferinţă, să fie urmată de perioade regulate de
formare continuă şi de formare specializată, şi dacă este cazul, de formare pentru sarcini speciale
şi de gestiune.
O formare practică privind aplicarea forţei şi limitele sale referitoare la principiile stabilite
în materie de drepturi ale omului şi, mai ales a Convenţiei europene a drepturilor omului şi a
jurisprudenţei corespondente trebuie integrată în formarea poliţiştilor la toate nivelele.”
Fără îndoială că statul care tinde spre modernizarea efectivă a poliţiei trebuie să-şi creeze
un sistem modern de pregătire a poliţiştilor pentru a asigura continuitatea cadrelor poliţieneşti.
Organizată eficient, pregătirea profesională a poliţistului permite nu numai de a spori potenţialul
forţelor poliţieneşti ci şi de a ameliora relaţiile cu populaţia şi de a reduce numărul plîngerilor faţă
de activitatea poliţiştilor. Evident că majoritatea cazurilor de conflict, de regulă, se soluţionează
datorită abilităţilor, cunoştinţelor şi formării profesionale, dar nu a actelor de eroism.
 Pregătirea candidaţilor pentru serviciul în poliţie sau pentru instruirea în instituţiile de
învăţămînt trebuie să înceapă, în primul rînd, prin crearea sistemului de orientare profesională a
tineretului în baza optimizării activităţii liceelor, colegiilor şi claselor specializate în şcolile de
cultură generală, care ar permite asigurarea aspiraţiei conştiente a tinerilor la însuşirea profesiei
de poliţist.
După părerea dr. Boeşteanu C., pregătirea profesională a lucrătorilor afacerilor interne se
bazează pe Constituţia RM, Legea cu privire la poliţie, Legea învăţămîntului, Hotărîrea Guvernului
cu privire la Concepţia pregătirii cadrelor de jurişti pentru sistemul organelor afacerilor interne Nr.
746 din 12 iulie 2002, alte acte normative. Dr. Boeşteanu C. consideră că prin reformarea sistemului
de pregătire profesională se urmăreşte realizarea următoarelor [313, p. 30]:
1) sarcini:
• perfecţionarea strategiei de instruire a efectivului o.a.i.;
• pregătirea specialiştilor calificaţi pentru o.a.i.;
• acumularea, generalizarea şi implementarea experienţei avansate a altor state;
• efectuarea investigaţiilor şi implementarea lor în procesul instruirii;
2) în baza principiilor:
• legalităţii;
• cooperării cu alte organe, subdiviziuni şi servicii;
• democratizării;
• garantării dreptului fiecărui poliţist la dezvoltarea potenţialului propriu;
• orientării spre necesităţile de instruire ale fiecărui poliţist;
• instruirii şi dezvoltării multilaterale;
• transparenţei şi respectării secretului profesional;
• specializării pregătirii profesionale;
• implementării noilor realizări ştiinţifice.
Tendinţa de a perfecţiona sistemul de instruire profesională a cadrelor poliţieneşti, căutarea
căilor de reformare efectivă a acestuia are ca consecinţă utilizarea în urma analizei complexe,
aprecierii obiective şi adaptării respective a experienţei altor state în pregătirea profesională a
poliţiştilor. Întregul proces de formare şi instruire este influenţat puternic de cerinţele cooperării
regionale şi internaţionale, materializat în programe noi, elastice şi eficiente care să conducă la
crearea poliţistului european. Consecinţe ale apariţiei statutului poliţistului sînt noile obiective ale
procesului de instruire şi educaţie [322, p. 20]:
• iniţierea informatizării activităţii de învăţămînt şi management universitar;

65
 • amplificarea cercetărilor ştiinţifice;
• îmbunătăţirea şi adaptarea structurii organizatorice;
• adoptarea unui nou regulament profesional al studenţilor şi stimularea preocupării
acestora pentru performanţe;
• îmbunătăţirea condiţiilor de învăţătură şi de viaţă a studenţilor;
• lărgirea relaţiilor interne şi internaţionale cu alte instituţii de învăţămînt superior;
• promovarea principiilor managementului bazat pe competitivitate şi performanţă;
• îmbunătăţirea parteneriatului cu beneficiarii absolvenţilor instituţiilor de învăţămînt
pentru definirea prototipului profesional al absolventului, îmbunătăţirea selecţiei şi admiterii;
• adaptarea programelor de învăţămînt la cerinţele profesionalizării;
• creşterea eficienţei şi a conţinutului instructiv al activităţii didactice.
În opinia prof. Venedictov V., „actualmente dezvoltarea sistemului instruirii profesionale a
angajaţilor organelor afacerilor interne a Ucrainei se efectuează în două direcţii de bază. Prima
dintre ele este sistematizarea procesului instructiv-profesional în baza realizării politicii de stat
prin determinarea structurii şi conţinutului activităţii profesionale persoanelor din efectivul de
trupă şi de comandă, caracteristicilor calificative ale funcţiilor organelor, structurilor şi
subdiviziunilor organelor afacerilor interne, scopurilor, priorităţilor şi principiilor învăţămîntului
profesional, introducerea standardelor de stat unice de dezvoltare profesională şi criteriilor
atingerii lor, luînd în consideraţie diversitatea termenilor, formelor şi metodelor învăţămîntului.
O a doua direcţie trebuie să devină constituirea sistemului de pregătire profesională a
angajaţilor organelor afacerilor interne a Ucrainei prin integrarea, interacţiunea şi coordonarea
acţiunilor tuturor structurilor de instruire care efectuează această activitate” [365, p. 26].
La concursul de admitere în instituţiile de învăţămînt ale Ministerului de Interne al
României şi la încadrarea directă a unor specialişti are acces orice persoană, indiferent de rasă,
naţionalitate, sex, religie, avere sau origine socială, care îndeplineşte, pe lîngă condiţiile generale
legale prevăzute pentru funcţionarii publici şi următoarele condiţii speciale [113, art. 9 alin. (4)]:
• să fie aptă din punct de vedere fizic şi psihic;
• să nu aibă antecedente penale sau să nu fie în curs de urmărire penală ori de judecată
pentru săvîrşirea unei infracţiuni;
• să aibă un comportament corespunzător cerinţelor de conduită admise în societate.
Înaintea începerii activităţii, poliţiştii încadraţi direct trebuie să urmeze un curs de formare
în instituţiile de învăţămînt ale Ministerului de Interne al României, iar bărbaţii trebuie să aibă
îndeplinit, de regulă, serviciul militar [113, art. 10 alin. (2)].

66
 Candidaţii care au promovat concursul de admitere în instituţiile de învăţămînt ale
Ministerului de Interne al României, precum şi persoanele care urmează a fi încadrate direct în
poliţie nu trebuie să aibă calitatea de membru al vreunui partid politic sau organizaţii cu caracter
politic. Dacă, în perioada desfăşurării activităţii de poliţist sau a studiilor în instituţiile de
învăţămînt ale Ministerului de Interne, intervine vreuna din situaţiile prevăzute drept interdicţii în
art. 45 alin. l din Legea României Nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, va fi luată măsura
destituirii celui în cauză sau a exmatriculării, după caz [113, art. 10 alin. (3), (4)]. In situaţiile în
care elevul, studentul sau poliţistul se află în curs de cercetare penală ori de judecată, măsura
exmatriculării, respectiv cea a destituirii, se ia după rămînerea definitivă a hotărîrii de
condamnare a instanţei de judecată [113, art. 10 alin (4)].
Criteriile pentru selecţionarea poliţiştilor candidaţi la concursurile de admitere în instituţiile
de învăţămînt proprii, precum şi selecţionarea specialiştilor se stabilesc prin ordin al ministrului
de interne. Programele de pregătire a viitorilor poliţişti români prevăd activităţi specifice
pregătirii militare, pentru primul an de studiu, fapt ce le asigură, după promovarea acestui an,
echivalarea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu.
Unul din principiile instruirii profesionale a poliţiştilor americani care în mare parte
determină succesul acesteia reprezintă orientarea profesională a tineretului şi stimularea
aspiraţiilor poliţiştilor activi la perfecţionarea calificării sale [166, p. 6-7].
Reprezentant de frunte al acestui sistem este Universitatea din Illinois – instituţie de
învăţămînt superior civilă care pregăteşte cadre poliţieneşti prin intermediul Institutului de
instruire a poliţiştilor. Astfel de instituţii de învăţămînt superior sunt răspîndite în S.U.A. de rînd
cu academiile de poliţie, centrele de instruire, colegiile etc.
Institutul de instruire a poliţiştilor este destinat pentru asigurarea instruirii contemporane,
de înaltă calitate la nivel de bază (iniţial) şi avansat (de perfecţionare). Institutul propune
instruirea specializată a celor neiniţiaţi şi profesioniştilor în activitatea poliţienească într-un
diapazon larg de discipline de învăţămînt. Cursul principal de învăţămînt pentru instruirea iniţială
a poliţiştilor, creat în baza sugestiilor a peste 100 de poliţişti experimentaţi potrivit curriculum-
ului standard, integrat, are o durată de 12 săptămîni. Lista disciplinelor demonstrează
funcţionalitatea şi pragmatismul în determinarea conţinutului planului de învăţămînt.
Instruirea specializată avansată se efectuează în baza propunerilor profesioniştilor, savanţi
şi practicieni, şi este destinată perfecţionării nivelul de cunoştinţe şi de deprinderi ale ofiţerilor
care au însuşit cursul de bază. Suplimentar, în cadrul Institutului au loc petrec lecţii, seminare,
trening-uri tematice poliţieneşti etc.

67
 În instruirea profesională a poliţiştilor americani sunt determinate clar scopurile şi sarcinile la
care trebuie să tindă candidatul la funcţia de poliţist. În această accepţie poliţistul-model trebuie să
dispună de următoarele calităţi personale şi profesionale: principialitate, credinţă datoriei, nobleţe,
curaj, caracter decent, vitejie, corectitudine şi onestitate.
La angajarea în poliţia or. Seattle, S.U.A., în afară de examenul oral şi de verificarea
pregătirii fizice se efectuează un examen video, în timpul căruia, cu ajutorul unor scenarii
speciale, candidatul trebuie să demonstreze deprinderile sale în luarea deciziilor. Instruirea
poliţiştilor durează 14 săptămîni, după care urmează 15 săptămîni de stagiere (particularitate a
angajării în poliţia or. Seattle) [404, p. 40-43].
Cerinţele generale pentru candidaţi sunt următoarele: vîrsta – cel puţin 21 ani; cetăţenia
S.U.A.; lipsa antecedentelor penale; vedere care poate fi corectată pînă la 20/20; permis de
conducere, valabil în statul Washington.
Academia de poliţie a Departamentului de poliţie New York, fondată în anul 1925, îşi are
sediul în Manhattan şi, după 6 luni de instruire, este absolvită anual de circa 2000 de poliţişti.
Candidează persoanele care întrunesc cerinţele generale pentru poliţişti şi suplimentar au 2 ani de
serviciu militar sau un certificat privind absolvirea unui curs special de 60 ore în college [404, p.
40-43, 67].
F.B.I.-ul S.U.A. îşi recrutează candidaţii prin intermediul celor 56 de birouri teritoriale şi îi
plasează în funcţii ţinînd cont de un sistem centralizat existent la sediul instituţiei. Cu ocazia
recrutărilor de personal nu se fac discriminări – femeile, minorităţile, persoanele cu handicap sunt
încurajate. Agenţii speciali provin din rîndul cetăţenilor americani, cu vîrsta de 23 ani (dar nu mai
mult de 37 ani), care îndeplinesc anumite condiţii din punct de vedere fizic şi psihic.
Înainte de angajare, candidaţii sunt supuşi unor teste scrise şi unui interviu, urmate de
verificări minuţioase care includ antecedentele penale, anturajul, relaţiile, testul antidrog,
poligraful, examinarea fizică, contactarea vechilor şi a foştilor angajatori [289, p. 18]. Toţi
candidaţii pentru funcţia de agent special trebuie să deţină o diplomă de licenţă obţinută la un
colegiu sau la o facultate, cu durata studiilor de 4 ani. Cursurile la Academia F.B.I. durează 15
săptămîni, iar tematica acestora este foarte diversă. Instruirea agenţilor speciali se desfăşoară în
următoarele direcţii: pregătirea teoretică; utilizarea armei de foc; investigaţii, pregătire fizică,
tactică, drept, armament etc. [289, p. 21].
Una din instituţiile de învăţămînt poliţienesc performante din Marea Britanie este Şcoala
poliţienească din Bramshil. Pentru atingerea performanţelor, în această instituţie sunt combinate
[384, p. 90-92]: studiile tradiţionale cu situaţiile „faţă în faţă”; imitarea instrucţiunii operative;
schimbul de experienţă de lucru; vizionarea filmelor; trening pentru obţinerea deprinderilor

68
profesionale (în şcoală); studii extraşcolare în baza materialelor trimise prin poştă; colaborare
constructivă cu efectivul profesoral şi cu alţi audienţi; consolidarea cunoştinţelor obţinute în
activitatea practică poliţienească; utilizarea modelelor de comportament şi situaţiilor reale;
antrenarea în activitatea didactică a poliţiştilor experimentaţi.
Principiul cel mai important în sistemul de învăţămînt din Bramshil este „a învăţa prin
intermediul experienţei”. Acest principiu este realizat în felul următor [384, p. 94]: audientul
trebuie să întreprindă anumite acţiuni; audientul obţine experienţă în urma acţiunilor întreprinse;
audientul meditează asupra experienţei obţinute în urma acţiunilor întreprinse şi care se discută
cu profesorul şi cu colegii; bazîndu-se pe meditaţiile sale, audientul obţine cunoştinţe şi în situaţii
analogice va acţiona mai eficient.
Se consideră că pentru a absolvi cu succes această şcoală de poliţie, este necesar a respecta
patru principii în instruire [384, p. 96]: „Ştiu, nu ştiu”; „Îmi dezvolt aspiraţia spre cunoaştere”;
„Eu sunt în stare de a apela la ajutor”; „Eu dispun de timp şi spaţiu pentru studii”.
Pe bună dreptate, prof. I. Iovănaş consideră că este necesar un echilibru între numărul
funcţionarilor de conducere şi acel al funcţionarilor de execuţie. Acest echilibru nu este
neschimbător şi nu se realizează în acelaşi mod în toate organele administraţiei publice, inclusiv
la orice etapă a selectării şi pregătirii poliţiştilor [152, p. 179].
Probabil, din aceste considerente, sistemul învăţămîntului poliţienesc în RFG se deosebeşte,
mai întîi de toate, prin perfecţiunea logică şi continuitatea pregătirii în mai multe nivele a cadrelor
poliţieneşti, evidenţierea clară a dependenţei ocupării unei funcţii şi acordării unui grad special în
conformitate cu nivelul pregătirii profesionale.
Pregătirea cadrelor poliţieneşti în R.F.G. se efectuează în instituţiile de învăţămînt
departamentale de trei niveluri. Primul nivel reprezintă pregătirea iniţială pentru landuri care
include cursurile de bază, aprofundat, avansat şi final, pentru o perioadă de 2,5 ani. La absolvirea
primului nivel audienţii susţin examenul pentru ocuparea funcţiei în efectivul de comandă inferior
în cadrul companiilor de instruire a poliţiei, efectuîndu-şi aici şi practica profesională.
Nivelul doi, cu o durată de 3 ani, reprezintă pregătirea efectivului de comandă mediu în
şcolile superioare de poliţie a landurilor şi acordarea diplomei cu privire la studiile superioare
speciale (poliţieneşti).
La nivelul trei se efectuează pregătirea efectivului de comandă în Academia poliţienească
de administrare a R.F.G. în termen de 2 ani. Poliţiştii care doresc să studieze în Academie trebuie
să corespundă următoarelor exigenţe: deţinerea unei funcţii operative şi a unei vechimi în
serviciul poliţienesc de cel puţin 10-12 ani; grad special de cel puţin de comisar principal de

69
poliţie; vîrsta pînă la 40 ani (ca excepţie, pînă la 45 ani); referinţă favorabilă de la serviciu; studii
în cadrul şcolii superioare de poliţie.
Obiectivul principal al pregătirii poliţieneşti şi perfecţionării calificării poliţiştilor în
Polonia este dezvoltarea aptitudinilor necesare şi deprinderilor profesionale pentru asigurarea
eficienţei activităţii lor.
Elementele principale ale acestui sistem sunt [397, p. 32-41]:
• pregătirea poliţiştilor pentru echipele de patrulare; subofiţerilor şi ofiţerilor; studii fără
frecvenţă a cadrelor de conducere; cursuri specializate;
• instruirea poliţiştilor în instituţiile de învăţămînt superior civile din ţară şi de peste
hotare;
• perfecţionarea calificării (fără frecvenţă) în 4 niveluri: de bază – pentru subofiţeri;
pentru categoria de comandanţi-intermediari între subofiţeri şi ofiţeri; pentru poliţiştii cu grad de
ofiţer iniţial; pentru ofiţeri.
Pregătirea de bază a poliţiştilor-recruţi în Polonia se efectuează timp de 7 luni în Şcoala de
poliţie din Slupsk, Şcoala de poliţie din Leghionovo şi în 12 centre de pregătire din voievodate.
După această pregătire şi după 2 ani de serviciu în poliţie, poliţistul poate trece pregătirea de
subofiţer cu specializare după necesităţile poliţiei de pază, criminale şi de transport. Instruirea se
efectuează la disciplinele speciale corespunzătoare.
Profesorii Academiei de poliţie din Scitno efectuează atît instruirea conducătorilor poliţieneşti
pentru subdiviziunile centrale şi locale, dar practica şi activitatea ştiinţifică în domeniul activităţii
poliţieneşti. Pentru înmatricularea în Academie trebuie sau să fii poliţist (pînă în 28 ani) cu studii
medii, cursuri de subofiţer şi cel puţin 3 ani vechime în muncă în poliţie sau o persoană civilă (pînă
în 21 ani) cu studii medii. Durata studiilor pentru prima categorie de studenţi este 3 ani, pentru a
doua – de 4 ani (anul întîi este consacrat pregătirii poliţieneşti de bază).
Afară de aceasta, în Academie funcţionează cursuri pentru poliţiştii care au absolvit
universităţi sau colegii. Termenul de studii pentru persoanele cu studii superioare juridice este de 6
luni, pentru ceilalţi – de un an. Academia de poliţie asigură instruirea poliţiştilor, specializaţi în trei
domenii de activitate: urmărirea penală, prevenirea infracţiunilor şi securitatea traficului rutier.
Programa de studii include: ştiinţele juridice (dreptul penal cu elemente de criminologie,
procedura penală şi regulile judiciare, dreptul administrativ şi dreptul poliţienesc, dreptul civil şi
dreptul economic, dreptul internaţional, inclusiv protecţia drepturilor omului, dreptul
constituţional, alte discipline de drept); ştiinţele poliţieneşti (prevenirea infracţiunilor, transportul,
structura mijloacelor de transport, mijloacele de legătură, tactica reprimării tulburărilor în masă,
organizarea şi administrarea subdiviziunilor poliţieneşti, prelucrarea informaţiei poliţieneşti,

70
statistica poliţienească); ştiinţele judiciare (tehnica judiciară, inclusiv fotografia, medicina legală
şi psihiatria, teoria acumulării probelor, combaterea infracţiunilor, inclusiv a celor economice);
bazele pregătirii militare; pregătirea de foc, instrucţia de front; ştiinţele umanistice (istoria
poliţiei, etica poliţienească, psihologia, sociologia); limbile străine (engleză, franceză, germană,
rusă); pregătirea fizică.
Alte tradiţii domină în instruirea profesională a poliţiştilor din Republica Elenă. Academia
de poliţie a Greciei este responsabilă pentru instruirea de bază cît şi postuniversitară a
personalului. Ea include personalul propriu-zis, şcolile constablilor de poliţie, de ofiţeri de poliţie,
securităţii naţionale, perfecţionare şi studii postuniversitare.
Şcoala constablilor de poliţie reprezintă o instituţie superioară de învăţămînt de scurtă
durată şi este cea mai productivă dintre instituţiile Poliţiei Elene. Candidaţii la studii sunt admişi
în baza unor examene de admitere, iar instruirea durează 5 semestre şi include în aceeaşi măsură
discipline juridice, administrative şi poliţieneşti, lecţii practice, educaţia socială şi enciclopedică,
precum şi cultura fizică. Absolvenţii sunt promovaţi în gradul de ofiţer.
Şcoala ofiţerilor de poliţie este o instituţie superioară de învăţămînt în care admiterea are
loc în baza unor examene, iar instruirea durează 8 semestre.
Şcoala naţională de securitate efectuează instruirea postuniversitară a ofiţerilor superiori în
domeniile ce ţin de relaţii internaţionale şi transnaţionale, legislaţia Comunităţii Europene,
convenţiile internaţionale, dreptul internaţional şi drepturile omului etc.
Şcoala de perfecţionare şi studii postuniversitare efectuează instruirea ofiţerilor care trebuie
avansaţi în grad; instruirea subofiţerilor promovaţi în grad de ofiţer; instruirea în limbi străine;
instruirea întregului personal în materie specială de interes poliţienesc.
În opinia noastră, modelul contemporan de pregătire a poliţiştilor trebuie să se întemeieze
pe principiile elaborate de ştiinţa dreptului poliţienesc [194, p. 20] care, fiind ajustate la
realitatea contemporană, vor asigura un randament sporit al activităţii forţelor poliţieneşti,
atingerea obiectivelor acesteia. Printre aceste principii menţionăm:
- Activitatea în grup astăzi poate mai mult ca oricînd determină esenţa activităţii
poliţieneşti şi de aceea pregătirea poliţiştilor trebuie să se bazeze pe un astfel de principiu. Doar
în grup se însuşesc mai repede abilităţile şi cunoştinţele necesare.
- Instruirea în grup asigură evitarea sindromului „eroului singuratic”, încrederii
abuzive în sine, care se dezvoltă la reprezentanţii unităţilor specializate (cu destinaţie specială,
patrulare rutieră, patrulă şi santinelă). Conţinutul disciplinelor trebuie să fie ajustat la maximum
condiţiilor reale, la fel ca şi caracterul relaţiilor între membrii grupului. Aceasta îi va ajuta să-şi
dezvolte deprinderi de ajutor reciproc, atît de necesare în condiţiile activităţii poliţieneşti.

71
 - Eficienţa instruirii poliţiştilor se determină prin nivelul eficienţei activităţii
poliţieneşti şi nivelul supravieţuirii poliţiştilor în condiţiile reale. Procesul pregătirii poliţieneşti
trebuie să le dezvolte aptitudinea de a acţiona efectiv în orice condiţii, inclusiv cele critice. Cu cît
mai multe cunoştinţe utile se vor acumula în subconştientul poliţistului în timpul instruirii, cu atît
mai rapid şi mai hotărîtor va acţiona el în condiţii reale analogice, reducînd la minimum
incertitudinea şi posibilitatea improvizării, care se pot solda cu leziuni corporale şi deces.
- Utilizarea flexibilă a tacticii şi procedurii poliţieneşti. Luînd în consideraţie
caracterul social al activităţii poliţieneşti, [144, p. 16] pregătirea poliţiştilor trebuie să poarte un
caracter universal şi să atingă toate sferele posibile ale activităţii acestora, precum şi serviciile
care pot fi solicitate de cetăţeni în cazul cînd „cu forţele şi mijloacele propriii” [194, p. 17] nu pot
fi îndeplinite. În caz contrar, la schimbarea cerinţelor mediului serviciul poliţienesc mai puţin
flexibil riscă să piardă legătura cu realităţile vieţii. Elaborarea unei tactici poliţieneşti efective
trebuie să se bazeze pe realităţile activităţii poliţieneşti în aceeaşi măsură în care ea înseşi se
bazează pe realizările ştiinţei şi tehnicii.
- Caracterul aplicativ al instruirii poliţieneşti contemporane reprezintă o provocare a
metodelor clasice de instruire. Astăzi, în programele de studii ale instituţiilor de învăţămînt
poliţieneşti progresive tot mai pe larg se utilizează metodele modelării, care permit însuşirea
materiei în condiţii maximal adaptate la realitate. Jocurile situative, modelarea, analiza cazurilor
reale şi cantonamentele asigură un mediu activ de instruire, stimulează interesul şi atractivitatea
vieţii poliţieneşti cotidiene.
- Caracterul competitiv al instruirii este dictat de necesitatea motivaţiei şi stimulării
instruirii realiste şi dure a poliţiştilor. Programele de studii trebuie să treacă peste contradicţiile
evidente dintre teorie şi practică, devenind mai puţin conceptuale şi rigide.
- Calitatea superioară şi profesionalismul în procesul instruirii asigură poliţiştilor
capacitatea de a corespunde provocărilor şi atentatelor criminalităţii, respectînd valorile juridice
şi etice, utilizînd tehnologiile contemporane şi corespunzînd tuturor exigenţelor posibile.
- Instruirea, ca şi selecţionarea, repartizarea cadrelor poliţieneşti, asigurarea
completării calitative a funcţiilor, constituie una dintre obligaţiile conducătorilor de toate
nivelele.
Actualmente, în opinia noastră, principiilor enumerate le corespunde mai deplin instruirii
pentru agenţi speciali din Academia F.B.I. a S.U.A.
Considerăm că pentru realizarea eficientă a politicii de cadre este necesar a revedea
sistemul indicilor de apreciere a muncii de selectare, pregătire şi utilizare a cadrelor
poliţieneşti, adaptat la condiţiile şi necesităţile actuale.

72
 Recomandăm implementarea metodelor deja aprobate în activitatea poliţiştilor străini:
• studierea nemijlocită a candidaţilor prin convorbire;
• aprecierea prin expertizare, bazată pe opiniile membrilor familiei, vecinilor,
populaţiei, conducerii, supravegherii, interviurilor, testării psihofiziologice şi medicale;
• transferurile, stagierea în situaţii reale şi în diferite funcţii;
• concursul, alegerile de alternativă, examenele, aprecierile de rating etc.
Deosebit de importantă ar fi substituirea tradiţiei de numire în funcţiile poliţieneşti „în
ordinea de avansare în serviciu numai a persoanelor aflate în rezerva pentru promovare” [87, pct.
39-40] prin desemnarea într-o funcţie doar pe baza concursului. Acest lucru ar facilita
promovarea cadrelor poliţieneşti competente, dezvoltarea aspiraţiei naturale şi normale de a face
carieră poliţienească.
Considerăm că, caracterul şi conţinutul instruirii poliţiştilor în ţările supuse analizei este
determinat de atribuţiile lor de serviciu în circumstanţe diferite, mediu potico-social variat şi
destul de ostil. Caracterul atribuţiilor devine şi mai sofisticat în cazul cînd autorităţile publice,
datorită austerităţii bugetului, consideră că poliţia trebuie să „atingă performanţe cu forţe şi
mijloace reduse” [321, p. 85]. În acest caz doar un program de instruire coerent şi eficient
poate acorda un ajutor real în soluţionarea acestei probleme.
Analiza experienţei autohtone şi străine ne permite a conchide că printre indicii care
demonstrează profesionalismul poliţiştilor trebuie să fie:
• recunoaşterea priorităţii asigurării şi menţinerii ordinii publice;
• înţelegerea necesităţii de apreciere a rezultatelor activităţii sale după nivelul ordinii şi
securităţii publice în teritoriul deservit şi nu după numărul aresturilor şi infracţiunilor
descoperite;
• manifestarea iniţiativei personale în aplicarea măsurilor de constrîngere faţă de
infractori;
• crearea şi dezvoltarea contactelor stabile cu comunitatea;
• cunoaşterea particularităţilor (intereselor, necesităţilor, motivaţiilor) diferitor
categorii ale populaţiei (tineretului, pensionarilor, minorităţilor naţionale etc.);
• pregătirea psihologică temeinică în relaţiile cu populaţia.

73
 § 6. Raporturile de serviciu ale poliţistului

Încă la începutul anilor 90 ai secolului trecut, poliţia mai multor ţări europene s-a ciocnit cu
necesitatea reorganizării sale esenţiale. Drept obiective ale noului model al poliţiei specialiştii
Uniunii Europene consideră următoarele prevederi [195, p. 116-117]:
- poliţia nu reprezintă o structură de forţă, ci un institut social care acordă servicii populaţiei, ce
ţin de competenţa poliţiei, pe un anumit teritoriu şi pentru soluţionarea problemelor populaţiei;
- poliţistul trebuie să asigure combaterea încălcărilor legislaţiei, să dezvolte sistemul de servicii
pentru populaţie, reieşind din destinaţia sa socială, să asigure securitatea internă şi stabilitatea în
societate şi să-şi rezolve problemele proprii;
- eficienţa activităţii poliţistului nu este determinată de indicii cantitativi, ci de calitatea
sporită a acesteia, luînd în consideraţie aşteptările populaţiei.
Exercitarea raporturilor de serviciu în miliţia Federaţiei Ruse, (la fel ca şi în poliţia RM)
începe din momentul semnării de către şeful organului corespunzător, conform competenţei, a
ordinului pe efectiv, în care se menţionează că cetăţeanul concret este numit în funcţia de
colaborator al subdiviziunii sau instituţiei miliţiei şi i se fixează salariul de funcţie corespunzător.
Pentru persoanele care sînt înmatriculate în instituţiile de învăţămînt ale M.A.I. al Federaţiei
Ruse, serviciul în miliţie începe odată cu emiterea ordinului conducătorului instituţiei privind
înmatricularea.
O particularitate a angajării cetăţenilor în miliţie o reprezintă încheierea unui contract
individual de muncă, prevăzută de art. 11 al Regulamentului şi care stipulează obligaţiile părţilor,
consecinţele juridice ale neîndeplinirii lor de către părţi. Dispoziţia aceluiaşi articol al
Regulamentului prevede termenele valabilităţii contractului în dependenţă de categoria
colaboratorului miliţiei. În ordinul cu privire la numirea în funcţie a miliţianului poate fi prevăzut
un termen de probă, conform art. 12 al Regulamentului cu privire la serviciul în organele
afacerilor interne ale Federaţiei Ruse.
Potrivit dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 188/1999, introdus prin Legea nr. 161/2003, raporturile
de serviciu ale funcţionarilor publici în România se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de
numire, emis în condiţiile legii. În acelaşi timp, Legea nr. 360/2002 în art. 66 alin. 2 precizează expres
că raportul de serviciu al poliţistului ia naştere odată cu acordarea primului grad profesional.
Deci, numirea în funcţie, ca funcţionar public, echivalează, din perspectiva naşterii raporturilor de
serviciu, cu acordarea primului grad profesional poliţistului dar, în realitate, raportul de serviciu al
poliţistului român ia naştere la acordarea primului grad profesional, cumulat cu numirea sa în funcţie.

74
 Potrivit art. 23 din Legea nr. 360/2002, la acordarea primului grad profesional absolventul
sau poliţistul încadrat direct depune jurămîntul de credinţă, semnat de către absolvent sau
poliţistul încadrat direct şi, după caz, de către şeful instituţiei de învăţămînt sau şeful unităţii de
poliţie precum şi de către poliţiştii asistenţi [113, art. 23 alin. (1)]. Semnarea jurămîntului de
credinţă presupune şi acordul implicit al poliţistului pentru testarea fidelităţii şi integrităţii sale
profesionale prin efectuarea unor verificări de specialitate, în condiţiile legii [113, art. 23 alin.
(3)-(6)].
În stabilirea importanţei jurămîntul depus de poliţişti, din perspectiva naşterii raporturilor
de serviciu, dispoziţiile art. 23 al Legii nr. 360/2002 trebuie coroborate cu cele ale art. 72 din
acelaşi act normativ, care precizează că „refuzul depunerii jurămîntului de credinţă atrage
destituirea din poliţie, acesta fiind consemnat prin încheierea unui proces-verbal. Aşadar, în
momentul depunerii jurămîntului, persoana în cauză are deja calitatea de poliţist, altfel nu ar
putea interveni sancţiunea destituirii din poliţie. Subliniem faptul că, spre deosebire de
funcţionarii publici, care depun jurămîntul de credinţă doar după parcurgerea perioadei de stagiu
şi, condiţionat, de obţinerea unui calificativ care să îi confere dreptul de a fi numit funcţionar
public definitiv, deci după ce au devenit funcţionari publici definitivi, poliţiştii depun jurămîntul
de credinţă înainte de parcurgerea perioadei de stagiu. Acesta este un argument în plus care indică
faptul că, spre deosebire de funcţionarii publici, ale căror raporturi de serviciu încep din
momentul numirii în funcţiile publice respective, raporturile de serviciu ale poliţiştilor iau naştere
din momentul acordării primului grad profesional.
Conchidem, deci, că cronologic, procedura de dobîndire a calităţii de poliţist în Republica
România parcurge următoarele etape:
• acordarea primului grad profesional (moment din care persoana a dobîndit calitatea de
poliţist); din acest moment, pînă la dispoziţia de repartizare, poliţistul se află la dispoziţia
Ministerului Administraţiei şi Internelor;
• depunerea jurămîntului de credinţă;
• dispoziţia de repartizare la o unitate din structura ministerului, act ce are rolul de a stabili
locul de muncă al poliţistului; odată cu emiterea acestui act, situaţia în care se află poliţistul după
acordarea primului grad profesional (aflat la dispoziţie) încetează;
• emiterea ordinului de personal, prin care poliţistul este încadrat pe una din funcţiile
libere din statul de funcţiuni al unităţii respective.
Unii autori deosebesc trei particularităţi ce caracterizează poliţistul ca funcţionar public:
• în exerciţiul funcţiunii acesta acţionează din numele statului şi ca împuternicit al statului;

75
 • ocupă o funcţie care determină statutul lui juridic;
• este remunerat într-un mod deosebit (plata pentru gradul special, spor pentru vechimea
în muncă etc.) [360, p. 15].
În opinia noastră, serviciul în poliţie poartă un caracter specific, datorită faptului că
poliţistul exercită din numele şi din împuternicirea statului obligaţii funcţionale de menţinere a
ordinii publice şi asigurare a securităţii publice.
Potrivit Legii cu privire la poliţie poliţist este persoana care [12, art. 18, 23]: se află în
funcţie în organele poliţiei (în baza ordinului pe efectiv de numire în funcţie emis de şeful
organului de poliţie); este învestită cu împuterniciri pentru exercitarea atribuţiilor şi drepturilor
poliţiei (confirmate prin eliberarea legitimaţiei de serviciu şi a insignei de model stabilit.); are un
grad special (acordat prin acelaşi ordin sau unul ulterior).
În RM funcţiile poliţieneşti pot fi completate de către persoanele din corpul de comandă
inferior, mediu şi superior, din efectivul de trupă şi gradele speciale care corespund acestor
funcţii, sunt stabilite în Lista aprobată de ministrul afacerilor interne al RM şi sunt prevăzute în
state. Lista funcţiilor care pot fi completate de către persoanele corpului de comandă suprem se
stabileşte prin Hotărîrea Guvernului cu privire la structura organizatorică, limita efectivului şi
Regulamentul M.A.I. nr. 844 din 30.07.98. [86].
În conformitate cu pct. 38 al Regulamentului, la numirea persoanelor efectivului de trupă şi
a corpului de comandă în funcţiile prevăzute în statele de organizare se efectuează de către şefii
direcţi în ordinea stabilită de ministrul afacerilor interne al RM în conformitate cu competenţa
lor[87, pct. 38].
Printre condiţiile prevăzute de lege pentru naşterea raporturilor de serviciu ale poliţistului în
RM sunt [12, art. 19-20]:
• depunerea jurămîntului;
• prezentarea anuală a declaraţiei cu privire la venituri şi proprietate;
• înregistrarea dactiloscopică;
• radierea de la evidenţa militară;
• interzicerea activităţii în cadrul partidelor politice şi al altor asociaţii social-politice;
• ziua de muncă nenormată, durata totală a săptămînii de lucru fiind de 40 de ore;
• lipsa dreptului de a-şi întrerupe activitatea ca măsură de soluţionare a litigiilor de muncă;
• limitarea vîrstei aflării în serviciu:
- de la poliţist, soldat al serviciului intern la căpitan de poliţie, căpitan al serviciului intern vîrsta
trebuie să fie de - 45 ani;

76
 - pentru maior de poliţie, maior al serviciului intern – la colonel de poliţie, colonel al
serviciului intern – 50 ani;
- pentru general-maior de poliţie, general-maior al serviciului intern – 55 ani;
- pentru general-locotenent de poliţie, general-locotenent al serviciului intern, general-
colonel de poliţie, general-colonel al serviciului intern – 60 ani.
Evident că impunerea unor restricţii a condiţionat instituirea unui sistem de contragreutăţi
care au îmbrăcat forma unor garanţii şi care asigură, într-o oarecare măsură, compensarea
pierderilor pe care le suportă poliţistul angajîndu-se în serviciu.
Mai întîi de toate, aceasta se referă la crearea condiţiilor de lucru pentru exercitarea
obligaţilor de serviciu. Poliţistul trebuie să dispună de un loc de lucru, corespunzător specificului
activităţii, şi de posibilitatea de a studia actele juridice care determină drepturile şi obligaţiile ce
derivă din funcţia deţinută, criteriile aprecierii calităţii muncii, ordinea avansării în serviciu etc.
Printre condiţiile de lucru ale poliţistului trebuie menţionată, în opinia noastră, garantarea
posibilităţii de a lua decizii şi de a participa la pregătirea lor potrivit obligaţiilor de funcţie.
Pornind de la importanţa socială a profesiei de poliţist, legislatorul a dispus expres
inadmisibilitatea intervenţiei în activitatea acestuia, stipulînd [12, art. 2 alin. (2), art. 5, art. 11,
art. 31 alin. (1), (2)]:
• subordonarea poliţistului în timpul exercitării obligaţiilor funcţionale doar şefilor
nemijlocit şi direct;
• interzicerea implicării în activitatea legală a poliţistului a oricăror persoane, cu excepţia
celor împuternicite de lege;
• însărcinarea poliţistului cu obligaţia de a acţiona conform legii, dacă primeşte un ordin
sau o dispoziţie ilegală;
• interzicerea impunerii poliţistului la exercitarea obligaţiilor care nu sunt prevăzute de
Legea cu privire la poliţie;
• interzicerea limitării activităţii poliţistului prin deciziile partidelor politice şi altor
asociaţii social-politice ale cetăţenilor.
Un exemplu al nivelului înalt de protecţie socială a poliţiştilor (problemele salarizării,
asigurării medicale, sociale şi cu pensii, acordării creditelor pentru procurarea locuinţelor etc.)
poate servi Legea cu privire la poliţie din Marea Britanie. Astfel, conform acestei legi, salariul
poliţistului este mai mare decît al învăţătorului, medicului sau inginerului (circa 20 mii lire
sterline pe an pentru un începător). În afară de aceasta, sînt prevăzute suplimente, şi indemnizaţia
pentru arestările efectuate [337, p. 620].

77
 În afară de condiţiile organizatorice şi juridice, un rol determinant în exercitarea obligaţiilor
funcţionale îl au garantarea remunerării muncii, dreptul la odihnă şi servicii medicale acordate
poliţiştilor.
Pentru munca lor poliţiştii sunt remuneraţi cu: salariul de funcţie, salariul pentru gradul
special, sporul de salariu calculat în procente pentru vechime în muncă, pentru muncă în condiţii
deosebite şi alte plăţi, sporuri şi recompense, prevăzute de actele legislative, de actele normative
ale autorităţilor administraţiei publice; raţie alimentară (ea poate fi înlocuită cu o compensaţie
bănească, conform normelor stabilite de Guvern, din bugetul de stat şi din bugetele locale) şi
echipament. Munca prestată în zilele de odihnă şi în zilele de sărbătoare este retribuită poliţiştilor
cu o recompensă bănească [12, art. 24].
Toţi poliţiştii sunt asiguraţi obligatoriu de stat cu o sumă egală cu suma salariului pe zece
ani din contul mijloacelor bugetelor respective, precum şi din contul mijloacelor încasate pe bază
de contract de la ministere, departamente, întreprinderi, instituţii şi organizaţii. Paguba materială,
cauzată colaboratorului poliţiei sau unei rude apropiate lui, determinată de activitatea de serviciu,
se repară pe cale juridică în volum deplin din mijloacele bugetului respectiv [12, art. 34].
În conformitate cu pct. 71 al Regulamentului cu privire la serviciul în organele afacerilor
interne, poliţiştilor li se acordă concedii [87, pct. 71]: legale; pe termen scurt; de boală; de
vacanţă; în legătură cu terminarea studiilor în instituţiile de învăţămînt ale M.A.I. al RM, şi ale
altor state; suplimentare şi sociale (de maternitate şi de îngrijire a copilului, de creaţie şi în
legătură cu studiile).
Durata concediului anual al poliţiştilor constituie 30 de zile lucrătoare, însă pentru
vechimea în muncă, Legea cu privire la poliţie prevede un concediu suplimentar plătit [12, art.
37]: după zece ani de aflare în serviciu – cu o durată de pînă la cinci zile; după cincisprezece ani
– cu o durată de pînă la zece zile; după douăzeci de ani – cu o durată de pînă la cincisprezece zile.
De rînd cu normele menţionate, Legea cu privire la poliţie şi Regulamentul cu privire la
serviciul în organele afacerilor interne prevăd un şir de norme privind asigurarea poliţiştilor cu
spaţiu locativ, telefon şi locuri în instituţiile preşcolare, precum şi privind dreptul la călătorie fără
plată, dreptul colaboratorilor poliţiei aflaţi în deplasare [12, art. 36-39; 87 pct. 55-56]. Cu regret,
majoritatea acestor drepturi nu pot fi realizate, în mare parte, în opinia noastră, din cauza
austerităţii bugetului.
Legea cu privire la poliţie şi Regulamentul în cauză conţin norme care garantează ridicarea
nivelului profesional al poliţiştilor pe calea [12, art. 28; 87, pct. 59]: ocupării sistematice a
colaboratorilor cu cultură fizică, autoinstruirea, precum şi instruirea lor în cadrul sistemului de
pregătire de serviciu şi pregătire fizică la locul de exercitare a serviciului; stagiunii pentru alte

78
funcţii sau în organe ale afacerilor interne; studii instituţiile de învăţămînt ale RM şi ale altor
state, precum şi în alte ministere sau departamente, nu mai rar decît o dată în cinci ani.
Suplimentar, poliţiştii pot obţine grade şi titluri ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice prin
intermediul studiilor postuniversitare atît în cadrul Academiei M.A.I. al RM, altor instituţii de
învăţămînt superior şi instituţii de cercetare ştiinţifică din ţară, dar şi în cadrul instituţiilor
similare de peste hotare.
Deşi acelaşi Regulament în pct. 42 stipulează că „avansarea în serviciu a persoanelor
corpului de comandă şi efectivului de trupă se efectuează, de regulă, pe bază alternativă, în
corespundere cu calităţile lor personale şi profesionale, cu rezultatele obţinute în sectoarele de
lucru încredinţate lor şi cu capacităţile pentru exerciţiul într-o funcţie superioară, precum şi luînd
în consideraţie rezultate atestării” [87, pct. 42], continuă numirea în funcţiile poliţieneşti are loc
în conformitate cu criterii de altă natură.
Nu cunoaştem în prezent vreo funcţie poliţienească pentru ocuparea căreia a fost anunţat un
concurs public, deşi art. 19 alin. 7 al Legii cu privire la poliţie prevede ocuparea posturilor în
organele, instituţiile şi subunităţile poliţiei pe bază de concurs în modul stabilit de M.A.I. [12, art.
19 alin. (7)], iar Regulamentul menţionat prevede „Modul şi condiţiile desfăşurării concursului
pentru completarea funcţiei mai mari stabilite de către ministrul afacerilor interne al RM” [87,
pct. 42].
Legea cu privire la poliţie [12, art. 20] garantează respectarea drepturilor persoanelor din efectivul
de comandă inferior şi din efectivul de trupă la transferarea la alt lucru sau a persoanelor corpului de
comandă mediu, superior şi suprem la transferarea în altă funcţie. La rîndul său, Regulamentul cu privire
la serviciul în organele afacerilor interne, fiind un act normativ subordonat legii, prevede transferul, fără
consimţămîntul poliţiştilor, [87, pct. 39-41]: în funcţii mai mari; în funcţii echivalente; în legătură cu
înscrierea la învăţătură la facultăţile de zi în instituţiile de învăţămînt din sistemul M.A.I. al RM şi al altor
state, cu eliberarea din funcţia deţinută prevăzută în statele de organizare, precum şi în legătură cu numirea
în funcţii, după terminarea studiilor.
Doar la transferarea în funcţii mai mici sau inferioare în caz de reducere a statelor şi din
motiv de sănătate în dispoziţiile Regulamentului este prevăzut consimţămîntul poliţiştilor ce
urmează să fie transferaţi.
Prin urmare, dispoziţiile corespunzătoare ale Regulamentului cu privire la serviciul în
organele afacerilor interne menţionate mai sus sunt ilegale, deoarece contravin Codului muncii al
RM, iar orice transfer al poliţiştilor, ca şi a tuturor salariaţilor cu modificarea contractului
individual de muncă, se efectuează cu prevenirea acestora cu două luni înainte şi numai cu
acordul în scris al părţilor [6, art. 68, 74].

79
 Capitolul III. PARTICULARITĂŢILE RĂSPUNDERII POLIŢISTULUI

§ 1. Consideraţii generale privind conceptul răspunderii juridice a poliţistului

La fel ca şi majoritatea specialiştilor în dreptul administrativ (poliţienesc), noi considerăm

răspunderea socială şi cea juridică, în special, un element indispensabil al statutului juridic al poliţistului.
Termenul „răspundere”, aşa cum este utilizat în drept, este derivat din verbul latin
„respondere”, ceea ce înseamnă a răspunde, dar în acelaşi timp, şi a îndeplini o îndatorire, o sarcină.
Ca fenomen social, răspunderea presupune aplicarea conştientă a prescrierilor normelor sociale,
aprecierea comportamentului personal şi a consecinţelor sociale ce survin, posibilitatea aplicării unor
măsuri de către organele competente ale statului sau ale societăţii pentru un comportament deviat şi
pentru repararea prejudiciului generat de acest comportament. Deci, răspunderea juridică este o parte
integrantă a responsabilităţii sociale. Specificul răspunderii juridice constă în faptul că ea se referă la
obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normelor de drept.
Singurul temei al răspunderii juridice îl constituie încălcarea prevederilor normelor legale.
Încălcarea prevederilor normelor legale antrenează implicit şi răspunderea juridică prevăzută de ele
[318, p. 4].
Prin trăsăturile sale, prin natura sa şi consecinţele pe care le produce răspunderea juridică
apare ca o formă agravantă a răspunderii sociale, întrucît faptele antisociale care declanşează
răspunderea juridică prevăd atingerea valorilor sociale care perturbează climatul de desfăşurare a
relaţiilor de cooperare socială.
Omul, scria Kant, este singura fiinţă capabilă să acţioneze ca o forţă morală pe deplin
responsabilă pentru propriile acţiuni [341, p. 79].
În doctrina juridică se afirmă că pentru a stabili formele răspunderii juridice trebuie sa se
ţină cont, în cumul, de doua elemente: de gradul pericolului social şi de natura sancţiunilor
normelor juridice.
Prof. A. Bantuş este de părerea că „răspunderea juridică este o situaţie care apare ca rezultat
al săvîrşirii unei fapte ilicite, al încălcării uneia sau mai multor norme de drept. Ea constă în
esenţă în suportarea unor consecinţe prevăzute de normele juridice. În aprecierea caracterului
ilicit al faptei, pornim de la faptul că normele juridice ocrotesc anumite valori, lezarea acestora,
cuprinse în normele de drept, este cauza declanşării răspunderii juridice şi nu încălcarea formală a
normelor de drept. Cine stabileşte ce anume fenomene, fapte constituie valori şi deci trebuie
ocrotite, prejudicierea lor fiind considerat un fapt ilicit? Evident, acest lucru îl face legiuitorul

80
prin actul normativ, dar legiuitorul face oare acest lucru după bunul său plac, fără să fie
determinat de anumite fenomene exterioare, de anumite aprecieri de natură socială şi nu pur
juridică?
Trebuie să constatăm că antijuridicitatea unui fapt este precedată de antisocialitatea lui, care
face ca anumite fapte să fie incriminate prin norme de drept. Antisocialitatea are şi ea la bază un
comportament deviat de la anumite norme, dar de anumite norme cu caracter mai larg decît
normele juridice: normele morale, politice, religioase” [310, p. 53].
Savanţii ruşi Kasalapov R. şi Маrkin V. au remarcat genial că libertatea dă naştere
răspunderii, iar răspunderea dirijează libertatea [245, p. 72].
În opinia prof. rus Bahrah N.D. răspunderea poate fi pozitivă sau negativă [203, p. 22].
Răspunderea pozitivă înseamnă percepţia conştientă a ceea ce face şi a consecinţelor posibile ale
acestei acţiuni; ea presupune simţul de răspundere şi se contopeşte cu ideea de îndatorire, ca
responsabilitate pentru viitor. La rîndul său, răspunderea negativă implică o atitudine de
condamnare din partea statului sau societăţii faţă de fapta ilicită, ca o reacţie a societăţii la
încălcarea intereselor ei, prin nerespectarea normelor care presupun şi aplicarea răspunderii
pentru aceste încălcări.
În literatura juridică, instituţia răspunderii este examinată în două ipostaze: activă şi
retrospectivă [277, p. 6-7]. Conform primei, răspunderea poliţistului constă în conştientizarea de
către acesta a datoriei faţă de societate vizavi de starea ordinii publice [84, pct. 2].
În acest context, una din direcţiile de eficientizare a activităţii poliţiei rămîne educarea în
subalterni a simţului datoriei şi cinstei poliţistului, precum şi a răspunderii personale a
conducătorului pentru îndeplinirea obligaţiilor funcţionale [84, pct. 3].
Se ştie că în literatura de specialitate, în legislaţia RM şi a României nu există o definiţie
unică a răspunderii juridice, dar se profilează două puncte de vedere privind această problemă
[320, p. 24]:
• răspunderea juridică reprezintă reacţia de răspuns a statului la faptele ilegale care constă
în aplicarea măsurilor de constrîngere statală drept realizare a sancţiunilor de drept;
• răspunderea juridică este obligaţia de drept a delincvenţilor de a suporta efectul
măsurilor de constrîngere statală care condamnă fapta ilicită a acestuia, săvîrşită cu vinovăţie şi
care constă în restricţii cu caracter personal sau patrimonial.
În altă accepţiune, în sens larg, utilitar, răspunderea juridică reprezintă consecinţa
neîndeplinirii unei obligaţii legale [143, p. 891].
Conform opiniei savantului Creangă Ion, pe care o susţinem şi noi, „răspunderea juridică apare
ca un complex de drepturi şi obligaţii stabilite de lege, generate în urma încălcării unei norme juridice,

81
avînd drept consecinţă aplicarea sancţiunii de către organul de stat ce veghează la respectarea
dreptului, în scopul restabilirii ordinii de drept şi prevenirii încălcărilor normelor juridice în viitor
[140, p. 303]”
În interpretarea noastră, răspunderea juridică reprezintă un complex de drepturi şi
obligaţii, prevăzute de legislaţie, care se nasc în urma încălcării normelor juridice şi care are
drept consecinţă aplicarea sancţiunii de către organul împuternicit al statului sau societăţii în
scopul restabilirii ordinii publice şi securităţii publice, prevenirea unor astfel de abateri.
Savanţii români Drăghici C., Iacob A., Şerb S. consideră că „Indiferent de tipul răspunderii
juridice, în funcţie de valoarea socială ocrotită şi de modul de ocrotire, antrenarea răspunderii
juridice este condiţionată de întrunirea cumulativă a mai multor condiţii: fapta ilicită, rezultatul
socialmente periculos, legătura cauzală între faptă şi rezultat, vinovăţia şi capacitatea de
răspundere juridică a poliţistului” [144, p. 105].
Viziunea prof. Costin M. asupra răspunderii juridice se bazează pe faptul că aceasta îşi are
temeiul în fapta ilicită, iar consecinţa constă în aplicarea sancţiunii juridice şi reprezintă un
complex de drepturi şi obligaţii care formează conţinutul raportului juridic de constrîngere ce
apare între stat, ca unic subiect activ şi autorul faptei ilicite, subiectul pasiv al raportului juridic
respectiv [138, p. 27-33].
Esenţa răspunderii juridice o constituie cadrul juridic de realizare a sancţiunii, altfel spus,
răspunderea juridică este un raport juridic de constrîngere, iar sancţiunea juridică reprezintă
obiectul acestui raport [129, p. 185].
În opinia prof. Iovănaş I. răspunderea juridică îşi are expresia în condamnarea de către stat a
comportamentului deviat, a cărei esenţă constă într-o obligaţie de a suporta şi executa o privaţiune
[162, p. 119].
După L. Barac, răspunderea juridică reprezintă mult mai mult decît un complex de drepturi şi
obligaţii corelative, iar raportul juridic de constrîngere este de natură mai degrabă să înlesnească
înţelegerea instituţiei date decît sa-i definească esenţa. Astfel, răspunderea nu va fi o instituţie dacă
nu va fi confirmată de dreptul obiectiv, responsabilitatea pură neexistînd ca instituţie, prin urmare,
autoarea defineşte răspunderea juridică ca fiind instituţia ce cuprinde ansamblul normelor juridice
ce vizează raporturile ce se nasc în domeniul activităţii desfăşurate de autorităţile publice, în
temeiul legii, împotriva tuturor acelora care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării
respectării şi promovării ordinii juridice şi binelui public [311, p. 40].
Prof. Costin M. consideră că răspunderea juridică este un complex de drepturi şi obligaţii
conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvîrşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul
de realizare a constrîngerii de către stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării

82
stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de
drept [317, p. 83].
De rînd cu măsurile cu caracter educativ şi răspunderea pentru infracţiunile ce nu ţin de
activitatea poliţienească, poliţiştii sînt traşi la răspundere juridică pentru încălcările comise la
serviciu. Se ştie că răspunderea juridică se exprimă prin condamnarea publică şi socială a
personalităţii şi a comportamentului deviat, prin survenirea consecinţelor negative pentru
contravenient care limitează interesele lui personale, patrimoniale şi de alt gen. În opinia savantului
rus Gubarev A.I., răspunderea include constrîngerea infractorului de a respecta normele instituite de
stat şi de a suporta sancţiunile instituite pentru o abatere concretă [230, p. 39].
Ca şi orice cetăţean, participant la relaţiile sociale, poliţistul poate răspunde din punct de vedere
juridic atît pentru încălcarea legii, prin faptele sale ilicite care nu au legătură cu atribuţiile sale de
serviciu, cît şi ca funcţionar al poliţiei, dacă aceste fapte sînt în legătură cu serviciul său.
Legislaţia naţională menţionează expres dreptul poliţistului la risc profesional: „Nu
constituie o infracţiune acţiunea colaboratorului de poliţie care a fost săvîrşită într-o situaţie de
risc profesional justificat, deşi ea are semnele acţiunilor pentru care este prevăzută răspundere
disciplinară, administrativă sau penală.
Riscul este considerat justificat, dacă acţiunea săvîrşită decurge în mod obiectiv din informaţia
asupra faptelor şi circumstanţelor de care dispune colaboratorul poliţiei, iar scopul legitim nu poate fi
realizat prin acţiuni ce nu ar fi implicat şi riscul colaboratorul poliţiei, care a admis riscul, a întreprins
toate măsurile posibile pentru a preîntîmpina consecinţele negative” [12, art. 33].
La fel, poliţiştii nu poartă răspundere pentru dauna materială şi fizică, cauzată infractorului în
legătură cu nesubordonarea sau opunerea de rezistenţă a acestuia în timpul reţinerii [12, art. 29].
Aceleaşi norme există şi în legislaţia României „Este absolvit de orice răspundere poliţistul
care prin exercitarea, în limitele legii, a atribuţiilor de serviciu, a cauzat suferinţe sau vătămări
unor persoane ori a adus prejudicii patrimoniului acestora” [113, art. 56].
Savanţii români Stelian I., Tudor I. sînt de părerea că încălcarea dispoziţiilor legale prin
săvîrşirea unei fapte ilicite de către poliţist în cadrul raportului juridic de serviciu poate atrage,
după caz, o răspundere disciplinară, o răspundere administrativă sau o răspundere penală.
Totodată, dacă fapta ilicită a produs unităţii sau organului din care face parte o pagubă, poate
interveni şi răspunderea materială a poliţistului [176, p. 116].
Astfel, în conformitate cu Legea cu privire la poliţie „Pentru activităţi nelegale
colaboratorul poliţiei poartă răspundere în conformitate cu legislaţia şi cu Statutul disciplinar al
organelor afacerilor interne, aprobat de Guvern” [12], conform art. 33 al aceleiaşi legi această
răspundere poate fi „răspundere disciplinară, administrativă sau penală”.

83
 Autorii români Şerb S., Ignat D., Drăghici C. remarcă mai multe tipuri de răspundere juridică a
poliţiştilor: disciplinară, materială, civilă şi penală [144, p. 105], reflectînd poziţia oficială. Astfel, în
conformitate cu legislaţia României „Încălcarea de către poliţist, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu
angajează răspunderea sa disciplinară, materială, civilă sau penală, după caz” [113, art. 55].
În opinia acestor autori „Deosebirea esenţială între răspunderea disciplinară, administrativă şi
penală a poliţistului, pe de o parte, şi răspunderea lui materială, pe de altă parte, constă în caracterul
acestor forme de răspundere. Astfel, primele trei au în principal un caracter educativ şi sancţionator, în
timp ce răspunderea materială are în principal un caracter educativ-reparator” [144, p. 117].
Această deosebire determină posibilitatea, pe de o parte, a existenţei independente a
răspunderii materiale în raport cu cea disciplinară, administrativă ori penală [127, p. 118].
Aşadar, săvîrşind o faptă ilicită, poliţistul este susceptibil de a fi sancţionat penal,
administrativ ori disciplinar - după cum săvîrşeşte o infracţiune, contravenţie ori o abatere
disciplinară, chiar dacă fapta respectivă nu a provocat o pagubă. În acelaşi timp, poliţistul este
pasibil de a răspunde material pentru prejudiciul cauzat, chiar dacă fapta ilicită comisă nu
reprezintă o faptă penală sau un ilicit administrativ. Este însă posibil, şi acest lucru se întîlneşte
frecvent în practică, ca fapta ilicită care a cauzat o pagubă să antreneze atît răspunderea penală,
administrativă sau disciplinară, cît şi răspunderea materială [176, p. 117].
Conform opiniei lui Prisăcaru V.I., răspunderea juridică poate fi de două tipuri [162, p.
118]: răspundere juridică conform dreptului public; răspundere juridică conform dreptului
privat.
În literatura de specialitate se vorbeşte, în principiu, de patru forme ale răspunderii juridice
sau, în opinia altor autori, de cinci forme [170, p. 78]: răspundere disciplinară, răspundere
contravenţională, răspundere patrimonială, răspundere civilă, răspundere penală. Prof. A.
Iorgovan vorbeşte de o răspundere administrativ-disciplinară, administrativ-contravenţională şi
răspundere administrativ-patrimonială [151, p. 223].
Susţinem parţial opinia dr. Orlov M. care consideră că, în funcţie de ramura de drept,
deosebim următoarele tipuri clasice de răspundere juridică, considerînd răspunderea materială
fiind inclusă în cea civilă („Persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său,
cu excepţia bunurilor care, conform legii, nu pot fi urmărite” [2, art. 27]):
• răspunderea disciplinară - prevăzută în cazul încălcării, în mare parte, a normelor
conţinute în dreptul muncii, precum şi în diferite statute şi regulamente disciplinare, prin care se
sancţionează abaterile disciplinare ale angajaţilor;
• răspundere civilă – presupune asigurarea respectării normelor de drept civil, precum şi
a altor ramuri de drept derivate – dreptul familiei, dreptul muncii etc.;

84
 • răspundere penală – care este prevăzută de normele dreptului penal şi care intervine în
cazul săvîrşirii unei fapte ilicite cu grad sporit de pericol social;
• răspundere administrativă – prevăzută în cazul încălcării normelor de drept
administrativ, norme ale altor ramuri de drept (ecologic, financiar) ce reglementează raporturile
sociale apărute între organele administraţiei publice în realizarea sarcinilor puterii executive,
precum şi între aceste organe şi particulari.
În opinia dr. în drept Orlov M., răspunderea juridică nu poate fi redusă doar la o
„obligaţie”, tot aşa cum esenţa acestei instituţii nu este suficientă doar prin asocierea sa la
noţiunea de raport juridic de constrîngere şi nici privită doar prin prisma „dreptului obiectiv”.
Pentru o definire mai completă a noţiunii de răspundere juridică este necesar ca ea să
caracterizată sub două aspecte: ca instituţie juridică şi ca situaţie juridică [162, p. 120].
În opinia savantului rus Bahrah D.N., răspunderea juridică se deosebeşte de alte tipuri de
răspundere printr-un şir de trăsături, dintre care menţionăm [203, p. 23]: ea reprezintă un mijloc de
protecţie a ordinii publice şi un mijloc de realizare a puterii de stat; este reglementată juridic, constă în
aplicarea şi realizarea sancţiunilor prevăzute de normele de drept; este o consecinţă a unei fapte
ilicite săvîrşite cu vinovăţie; este însoţită de condamnarea de către stat a făptuitorului şi a faptei
ilicite; presupune măsuri de constrîngere şi are consecinţe negative pentru făptuitor, pe care
acesta este obligat să le suporte; se realizează conform unor reguli procesuale speciale, stabilite în
actele normative.
Răspunderea juridică, în afara formelor concrete pe care le cunoaştem, dispune şi de un şir
de principii generale, idei călăuzitoare, valabile pentru toate aceste forme, indiferent de
particularităţile fiecăreia dintre ele [138, p. 31-32].
Aceste principii n-au un caracter exclusiv juridic, în ele fiind incluse şi aspecte politice, morale,
doctrinale. Dintre principiile generale ale răspunderii juridice vom menţiona [162, p. 121]:
1. Principiul legalităţii răspunderii juridice – presupune că răspunderea juridică nu poate fi
declanşată decît pentru acţiuni prevăzute de lege ca fapte ilicite şi numai conform procedurii
stabilite de lege. Principiul legalităţii are un caracter complex ce se manifestă prin [341, p. 80]:
răspunderea juridică se face numai în baza normei juridice; aplicarea sancţiunii ţine de
competenţa strictă a statului şi reprezentanţilor săi oficiali; organele statului activează în strictă
conformitate cu prevederile normelor juridice.
2. Principiul culpabilităţii presupune că orice subiect de drept poate fi sancţionat numai
atunci cînd este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale.
3. Principiul răspunderii personale, de la care există excepţia răspunderii pentru fapta altuia
care presupune că pentru o anumită violare a normei juridice este aplicată o singură sancţiune

85
juridică, fapt ce nu exclude cuantumul formelor de răspundere juridică în cazul în care, prin una
şi aceeaşi faptă, au fost încălcate două sau mai multe norme juridice.
4. Principiul prezumţiei nevinovăţiei în stabilirea răspunderii juridice, care admite persoana
ca fiind nevinovată pînă cînd vinovăţia ei va fi dovedită în mod legal, într-un proces juridic
public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.
5. Principiul justiţiei sancţiunii, adică a proporţionalităţii sancţiunii în raport cu gravitatea faptei.
6. Principiul celerităţii tragerii la răspundere juridică este de natură de a asigura realizarea
scopurilor răspunderii juridice, deoarece aplicarea lui implică tragerea la răspundere la timpul
potrivit, pentru a putea produce efecte dorite atît faţă de făptuitor, cît şi faţă de societate.
La aceste principii, prof. Bantuş A. mai adaugă [125, p. 164-165]:
„7. Principiul unicităţii răspunderii, conform căruia pentru o faptă ilicită există o singură
răspundere sau nu se poate aplica decît o singură sancţiune.
8. Principiul umanismului, în conformitate cu care sancţiunea aplicată şi constrîngerea
exercitată are un rol educativ şi de reintegrare socială, netrebuind să provoace suferinţe inutile
celui sancţionat şi să nu-i înjosească demnitatea şi personalitatea.
9. Principiul prevenţiei prin răspundere, conform căruia sancţiunea are rolul de a preveni
atît pe cel vinovat, cît şi pe alţii de a mai săvîrşi în viitor fapte de acelaşi gen.
10. Principiul operativităţii, adică rezonanţa socială a sancţiunii să fie maximă, eliminînd
starea de insecuritate dintre raporturile sociale şi neîncredere în Drept, sporind astfel efectul
preventiv al aplicării acestuia”.
Conform opiniei dr. Orlov M., pentru realizarea răspunderii juridice este necesară prezenţa
unui ansamblu de condiţii [162, p. 121]. Dintre ele fac parte: fapta (conduita) ilicită; rezultatul
conduitei ilicite; legătura cauzală dintre conduita ilicită şi rezultat; subiectul răspunderii juridice;
vinovăţia (numită şi culpă sau vină); cauzele care înlătură răspunderea juridică.
În timp ce primele patru condiţii sînt pozitive, cea din urmă şi anume prezenţa „cauzelor
care înlătură răspunderea juridică”, este negativă [177, p. 169]. De fapt, în opinia noastră,
aceste condiţii reprezintă semnele obiective şi subiective ce caracterizează elementele
componenţei încălcării normei corespunzătoare de drept: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi
latura subiectivă.
Sintetizînd cele expuse, considerăm că răspunderea juridică poate fi realizată doar în
cazurile cînd a fost determinată şi constatată corespunderea exactă între semnele obiective şi
subiective ale faptei prejudiciabile săvîrşite şi semnele ce caracterizează elementele
componenţei încălcării unei norme corespunzătoare de drept imputate (infracţiunii,
contravenţiei, delictului civil, abaterii disciplinare etc.).

86
 § 2. Răspunderea disciplinară şi administrativă a poliţistului

Răspunderea disciplinară intervine atunci cînd poliţistul săvîrşeşte cu vinovăţie o abatere

de la îndatoririle sale de serviciu în timpul exercitării funcţiei poliţieneşti, dar şi abaterile comise
de el în afara atribuţiilor de serviciu, dar care aduc atingere prestigiului instituţiei din care face
parte şi calităţii de poliţist, consideră autorii români [144, p. 105].
De altfel, şi Statutul funcţionarilor publici din România defineşte răspunderea disciplinară a
acestora ca fiind „încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu”
[170, p. 136].
Nu susţinem opinii, deoarece ele nu pun în evidenţă faptul că „abaterile de la îndatoririle de
serviciu în timpul exercitării funcţiei poliţieneşti”, „încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii
publici a îndatoririlor de serviciu” trebuie să fie prevăzute de actele legislative şi/sau alte acte
normative, altfel această răspundere nu poate fi denumită juridică.
De aceeaşi părere este şi prof. Bantuş A., care consideră că „Condiţia esenţială pentru
angajarea răspunderii în cauză (administrative) este, prin urmare, săvîrşirea unei abateri, constînd
într-o acţiune sau inacţiune, pe care legea sau actele normative date în aplicarea ei o prevăd şi o
sancţionează” [125, p. 153].
Conform Legii serviciului public: „Funcţionarii pot fi traşi la răspundere disciplinară, materială,
administrativă sau penală numai în temeiul şi în modul stabilit de legislaţie. Se aplică sancţiunea
disciplinară în cazul neexercitării sau exercitării necorespunzătoare a funcţiei” [32, art. 30].
Reieşind din cele expuse, în opinia noastră răspunderea disciplinară a poliţistului
reprezintă un tip de răspundere juridică specifică dreptului poliţienesc care intervine atunci
cînd un poliţist săvîrşeşte, cu vinovăţie, o abatere de la executarea îndatoririlor sale de
serviciu, inclusiv de comportare, prevăzute de actele legislative şi/sau de alte acte normative.
De aceea, nu împărtăşim punctul de vedere al acelor autori care susţin că răspunderea
disciplinară a funcţionarilor publici intervine chiar şi pentru faptele „necaracterizate expres de
lege ca abateri disciplinare, dar care aduc atingere încrederii publicului în funcţia pe care o
ocupă”, şi că în categoria ilicitului disciplinar intră „atît greşeli de serviciu”, cît şi „greşeli comise
în viaţa particulară” [167, p. 122].
A admite o extindere atît de mare a domeniului ilicitului disciplinar, ar însemna a institui o
răspundere pentru fapte pe care însuşi legiuitorul nu le-a avut în vedere a le califica drept abateri
disciplinare (deoarece, altfel, le-ar fi definit ca atare) şi a deschide cîmp larg de acţiune
arbitrarului şi subiectivismului în calificarea juridică a acţiunilor şi inacţiunilor funcţionarilor
publici [170, p. 137].
Susţinem opinia dr. Orlov M., conform căreia răspunderea disciplinară reprezintă totalitatea
normelor juridice, în majoritatea lor din dreptul muncii, precum şi a normelor din diferite statute
şi regulamente, în conformitate cu care angajaţii sînt traşi la răspundere pentru comiterea
abaterilor disciplinare [162, p. 119].
Nu poate fi recunoscută ca abatere disciplinară nici fapta săvîrşită fără vinovăţie. Prof. A.
Negoiţă arată că „pentru insuficienţa profesională generală, funcţionarul nu poate fi sancţionat
disciplinar. În acest caz, el se dovedeşte a fi incompatibil cu exercitarea funcţiei pe care o deţine”
[159, p. 197].
„Principiile generale ale dreptului exclud existenţa vinovăţiei chiar şi atunci cînd fapta este
săvîrşită în situaţii şi în împrejurări specifice care sînt definite în drept prin sintagma „cauze care
înlătură răspunderea juridică”. Deşi acestea sînt prevăzute pentru legea penală, dar sînt valabile,
în principiu, şi pentru dreptul administrativ, pentru răspunderea disciplinară şi cea
contravenţională. Acestea sînt: legitima apărare, starea de necesitate, constrîngerea fizică şi
constrîngerea morală, cazul fortuit, eroarea de fapt, beţia involuntară” [170, p. 138].
Abaterea disciplinară este în toate cazurile o faptă concretă, prevăzută de lege sau actele
normative adoptate întru executarea ei şi care o prevăd şi o sancţionează. Abaterea trebuie
analizată sub toate aspectele ce-i constituie componenţa: subiect, obiect, latura obiectivă, latura
subiectivă, sancţiune, iar normele juridice care o definesc trebuie să determine riguros toate
aceste elemente.
Din aceste considerente nu susţinem în totalitate opinia prof. Bantuş A. care, în monografia
„Teoria funcţiei publice”, afirmă că „abaterile care atrag răspunderea disciplinară a funcţionarilor
publici nu sînt prestabilite printr-o listă exhaustivă. Uneori, prin acte normative privitoare la statutul
diferitor corpuri de funcţionari publici se prevăd anumite abateri cu caracter disciplinar, dar lista
acestora nu este completă pentru că pot interveni şi alte abateri de aceeaşi natură” [125, p. 155].
În opinia prof. Mircea Preda trăsăturile abaterii disciplinare sunt următoarele [170, p. 139]:
este o răspundere de drept public, spre deosebire de răspunderea disciplinară din dreptul muncii
care este una de drept privat; intervine numai în cazul săvîrşirii unei abateri disciplinare calificată
ca atare prin norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporturi de drept public; subiectul
activ este un funcţionar public, iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică la care
acesta este încadrat; procedura de constatare, aplicare şi contestare a sancţiunilor disciplinare sunt
supuse unor norme speciale; abaterile şi sancţiunile disciplinare sînt prevăzute prin norme cu
putere de lege sau, în baza acestora, prin statute speciale.

88
 Cu regret, anunţată ca principiu de bază al reformei Ministerului Afacerilor Interne [307, p. 26-
29], demilitarizarea (trecerea poliţiştilor la un statut special al funcţionarilor publici) a fost dată uitării şi
în prezent răspunderea disciplinară a poliţiştilor în RM este reglementată de Regulamentul cu privire la
serviciul în organele afacerilor interne şi Statutul disciplinar al organelor afacerilor interne – acte
normative ale unei formaţiuni militarizate.
Statutul disciplinar al angajaţilor din organele afacerilor interne nu enumără abaterile disciplinare,
dar enunţă în p. 17 că „Sancţiunile disciplinare se aplică în cazurile de neglijenţă şi încălcare a
obligaţiunilor de serviciu, a normelor de convieţuire socială, a ordinii de drept şi a disciplinei de
serviciu” [84, pct. 17].
În p. 66 al Regulamentului cu privire la serviciul în organele afacerilor interne se stipulează
că „Persoanele corpului de comandă şi al efectivului de trupă poartă răspundere:
1) pentru încălcarea disciplinei – în corespundere cu Statutul disciplinar al organelor
afacerilor interne al RM;
2) pentru săvîrşirea contravenţiilor administrative – răspundere disciplinară sau
administrativă;
3) pentru crima săvîrşită - răspundere penală.
4) pentru dauna materială pricinuită - în conformitate cu legislaţia în vigoare” [87, pct. 66].
Din aceste considerente, disciplina în organele poliţiei se asigură (ca şi pînă la reformă) prin [84,
pct. 3]: formarea şi dezvoltarea la colaboratori a unor înalte calităţi morale şi profesionale, a unei
atitudini conştiincioase faţă de îndeplinirea îndatoririlor de serviciu: menţinerea ordinii
regulamentare; asigurarea respectării stricte a prevederilor legilor, statutelor, regulamentelor,
instrucţiunilor şi ordinelor; exigenţa şefilor faţă de subordonaţi, aplicarea justă a măsurilor de
convingere şi constrîngere, îmbinarea dibace a exigenţei cu grija şi stima faţă de subordonaţi;
exemplul personal al şefilor şi superiorilor.
În cazurile de neglijenţă şi încălcare a obligaţiilor de serviciu, a normelor de convieţuire
socială, ordinii de drept şi disciplinei de serviciu, colaboratorilor organelor afacerilor interne le
pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare [84, pct. 13]: observaţie; mustrare; mustrare
aspră; retrogradarea în gradul de calificare; retrogradare în funcţie; retrogradare în gradul special
cu o treaptă; avertizarea asupra corespunderii lor parţiale cu serviciul; concedierea din organele
afacerilor interne.
Pe lîngă sancţiunile disciplinare specificate, în instituţiile de învăţămînt ale MAI al RM,
cursanţilor (studenţilor) le pot fi aplicate suplimentar: suspendarea permisiei pe o perioadă de
pînă la 30 zile; numirea peste rînd în serviciu (cu excepţia serviciului de gardă) pînă la 5 servicii;
exmatricularea [84, pct. 14].

89
 Considerăm alogică şi confuză dispoziţia p. 17 al Statutului disciplinar al organelor
afacerilor interne potrivit căruia „Pînă la stabilirea caracterului infracţional al faptei, şeful poate
sancţiona disciplinar colaboratorul în cauză pentru acţiuni ce constituie încălcări ale disciplinei de
serviciu”, deoarece pentru aplicarea sancţiunii disciplinare pînă la intentarea sau refuzul
organului poliţienesc în intentarea procesului penal contravine, după analogie cu principiile
răspunderii juridice, în special, alin. 2 al art. 9 al Codului cu privire la contravenţiile
administrative „Răspunderea administrativă pentru contravenţiile prevăzute de prezentul Cod
apare, dacă prin caracterul lor aceste contravenţii nu atrag după sine, în conformitate cu legislaţia
în vigoare, răspunderea penală” [3, art. 47, art. 9].
Aplicarea dispoziţiei p. 17 al Statutului disciplinar al organelor afacerilor interne încalcă
principiul răspunderii personale şi poate să ducă la încălcări ale legalităţii. Din aceste
considerente dispoziţia „Colaboratorul sancţionat disciplinar nu este absolvit de răspundere
penală, dacă acţiunile lui conţin elementele constitutive ale infracţiunii” este legală doar în cazul
cînd printr-o singură acţiune au fost încălcate mai multe norme (administrative şi penale).
Conform legislaţiei României, constituie abateri disciplinare, dacă acestea nu au fost
săvîrşite în astfel de condiţii încît, potrivit legii penale să fie considerate infracţiuni, următoarele
fapte săvîrşite de poliţist cu vinovăţie [113, art. 57]: comportarea necorespunzătoare în serviciu,
familie sau societate, care aduce atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului sau
prestigiului instituţiei; neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a
dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege; întîrzierea
repetată sau nejustificată a soluţionării lucrărilor; depăşirea atribuţiilor de serviciu ori lipsa de
solicitudine în relaţiile cu cetăţenii; absenţa nemotivată ori întîrzierea repetată de la serviciu;
producerea de pagube materiale unităţii din care face parte sau patrimoniului Ministerului de
Interne; încălcarea normelor privind confidenţialitatea activităţii desfăşurate; nerespectarea
prevederilor jurămîntului de credinţă; imixtiunea ilegală în activitatea altui poliţist; intervenţia
pentru influenţarea soluţionării unor cereri privind satisfacerea intereselor unei persoane.
Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate poliţistului român sînt [113, art. 58]:
avertismentul; mustrarea scrisă; reducerea salariului pentru funcţia îndeplinită cu 5-10% pe o
perioadă de 1-3 luni; amînarea promovării în grade profesionale sau funcţii superioare, pe o
perioadă de 1-2 ani; retrogradarea din funcţie pînă la cel mult nivelul de bază al gradului
profesional deţinut; suspendarea din funcţie de la 1-3 luni, perioadă în care poliţistul beneficiază
numai de salariul corespunzător gradului profesional deţinut; destituirea din funcţia publică avută.
Dacă sancţiunea disciplinară se aplică poliţistului român numai după cercetarea prealabilă
şi după consultarea consiliilor de disciplină, apoi sancţiunea disciplinară se aplică poliţistului RM

90
numai după efectuarea anchetei de serviciu (cu excepţia cazurilor de aplicare a sancţiunilor
verbale). Procedura cercetării prealabile se reglementează prin ordinul ministrului de interne
[113, art. 59 alin. (1), (2); 84, p. 29].
Sancţiunea disciplinară se aplică poliţistului român în maximum 30 de zile de la luarea la
cunoştinţă despre abaterea săvîrşită, dar nu mai tîrziu de un an de la data comiterii faptei. Pentru
aceeaşi abatere nu se poate aplica decît o singură sancţiune disciplinară [113, art. 59 alin. (3)-(10)].
În conformitate cu p. 31 al Statutului disciplinar al organelor afacerilor interne al Republicii
Moldova „Ancheta de serviciu se efectuează în termen de pînă la 30 zile. Acest termen cuprinde
timpul de la data cînd şeful respectiv a dispus efectuarea anchetei de serviciu pînă la data
aprobării încheierii. În cazuri deosebite, termenul efectuării anchetei de serviciu poate fi prelungit
cu cel mult 30 de zile de către şeful care a dispus efectuarea anchetei de serviciu sau de către o
altă persoană cu atribuţii respective.
Sancţiunea disciplinară se aplică în termen de 15 zile din data aprobării încheierii anchetei
de serviciu, însă nu poate fi aplicată, dacă din ziua săvîrşirii încălcării a trecut mai mult de un an,
iar pentru încălcările economico-financiare - mai mult de doi ani” [84, p. 31].
Destituirea din poliţie se dispune în mod corespunzător de persoanele care, potrivit art. 15
din Legea României nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului au competenţa să acorde grade
profesionale poliţiştilor, respectiv: Preşedintele României pentru chestori, ministrul de interne
pentru ceilalţi ofiţeri de poliţie şi inspectorul general al poliţiei pentru agenţii de poliţie [113, art.
60 alin. (2), art. 15 alin (1)].
Poliţistul român poate contesta sancţiunea disciplinară aplicată în termen de 15 zile din ziua
cînd a luat cunoştinţă de ea, şefului ierarhic superior care a aplicat sancţiunea. Acesta se pronunţă
prin decizie motivată, în termen de 30 de zile [113, art. 61 alin. (1)].
În acelaşi timp, poliţistul sancţionat disciplinar din RM „este în drept să contesteze decizia
respectivă în faţa şefului superior sau în instanţa de judecată în termen de 30 zile din data la care i
s-a adus la cunoştinţă ordinul de aplicare a sancţiunii disciplinare” [84, pct. 36].
Împotriva sancţiunilor aplicate şi a deciziilor nefavorabile, poliţistul român nemulţumit se
poate adresa Corpului Naţional al Poliţiştilor, potrivit art. 50 lit. d) din Legea României nr.
360/2002 privind Statutul poliţistului. Poliţistul nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa
instanţei de contencios administrativ, solicitînd anularea sau modificarea, după caz, a ordinului
sau a dispoziţiei de sancţionare [113, art. 61 alin. (3)].
La nivelul Inspectoratului General al Poliţiei se constituie Consiliul superior de disciplină,
iar la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în inspectoratele judeţene de poliţie,
în unităţile teritoriale şi în instituţiile de învăţămînt ale poliţiei se constituie consilii de disciplină.

91
Consiliile de disciplină se constituie şi funcţionează pe lîngă şefii unităţilor de poliţie şi au
caracter consultativ. Acestea îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului aprobat prin ordinul
ministrului de interne [113, art. 62 alin. (1)-(3)].
În conformitate cu art. 15 al Codului cu privire la contravenţiile administrative al Republicii
Moldova, „Răspunderea militarilor şi altor persoane, asupra cărora se extinde acţiunea
regulamentelor disciplinare, pentru comiterea contravenţiilor administrative, militarii şi supuşii
serviciului militar, chemaţi la concentrare, precum şi persoanele din efectivul de soldaţi şi din
personalul de comandă ale organelor afacerilor interne, poartă răspundere pentru contravenţii
administrative conform regulamentelor disciplinare. Pentru încălcarea regulilor circulaţiei rutiere,
precum şi pentru celelalte contravenţii administrative prevăzute de art. 1621, 1622, 1623, 16211,
16212, 163 şi 209 ale Codului, aceste persoane poartă răspundere conform dispoziţiilor generale.
Faţă de persoanele menţionate nu poate fi aplicat arestul administrativ.
În afară de persoanele menţionate în prima parte a art. 15, celelalte persoane asupra cărora
se extinde acţiunea regulamentelor disciplinare sau a dispoziţiilor speciale cu privire la disciplină,
în cazurile prevăzute direct de ele, poartă răspundere disciplinară pentru comiterea contravenţiilor
administrative, iar în celelalte cazuri - răspundere administrativă conform dispoziţiilor generale.
În cazurile menţionate mai sus, organele (persoanele cu funcţii de răspundere), cărora li s-a
acordat dreptul de a aplica sancţiuni administrative, pot, în loc de a aplica sancţiuni, să transmită
materialele privind contravenţiile organelor respective, pentru a rezolva problema tragerii celor
vinovaţi la răspundere disciplinară” [3, art. 47, 15].
Din aceste considerente, în textul Statutului disciplinar al organelor afacerilor interne este
menţionată atît abaterea disciplinară, cît şi contravenţia administrativă şi, nicidecum nu este o
„confuzie”, cum susţine dr. în drept Orlov M. [338, p. 45], deoarece: „Şeful superior este în drept
să severizeze sancţiunea disciplinară aplicată, dacă va stabili că aceasta nu corespunde gravităţii
abaterii disciplinare sau contravenţiei comise...
În cazul încălcării disciplinei sau comiterii altor contravenţii în afara teritoriului deservit de
către organul în cadrul căruia îşi face serviciul colaboratorul, precum şi în timpul concediului,
permisiei, delegaţiei sau tratamentului, conducătorul organului afacerilor interne de pe teren ia
măsuri pentru a curma contravenţia, comunicînd despre aceasta la locul de serviciu al
colaboratorului care a săvîrşit-o. Pentru aceeaşi contravenţie se aplică o singură sancţiune.” [84,
pct. 22, 25, 28].
Nu putem, însă, să nu susţinem opinia doamnei dr. în drept Orlov M. privind faptul că este
necesară adoptarea legii „privind statutul juridic al funcţionarului public, în care să fie consacrate
drepturile şi obligaţiile de bază şi răspunderea disciplinară a acestora, lege care va servi drept

92
cadru legislativ pentru alte acte administrative (regulamente, statute), prin care se va stabili
răspunderea disciplinară pentru anumite categorii de funcţionari” [339, p. 55].
Deşi, tradiţional, răspunderea administrativă era definită ca un tip al răspunderii juridice
care se exprimă prin aplicarea de către organul împuternicit sau persoana cu funcţii de răspundere
a sancţiunii administrative faţă de persoana care a săvîrşit cu vinovăţie contravenţia
administrativă [193, p. 282], prof. Preda M. defineşte răspunderea administrativă ca pe o formă a
răspunderii juridice care intervine atunci cînd, încălcîndu-se normele dreptului administrativ, s-a
săvîrşit o abatere disciplinară [170, p. 14].
Conform legislaţiei României atunci cînd poliţistul a săvîrşit o abatere administrativă
încadrată ca şi contravenţie, survine răspunderea contravenţională. Contravenţia este fapta
săvîrşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decît infracţiunea şi este
prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi sau alte acte normative. Contravenţia reprezintă o
abatere administrativă constînd în atingerea adusă unor relaţii sociale ce se stabilesc în domeniul
activităţii executive a statului [176, p. 147].
În opinia dr. Orlov M., iniţial, răspunderea administrativă s-a angajat ca răspundere pentru
prejudiciul cauzat particularilor din culpa organelor administraţiei publice, iar ulterior s-a admis
şi tragerea la răspundere administrativă a funcţionarilor publici. Astfel încît în prezent, în Franţa,
statul, serviciile publice şi funcţionarii publici răspund, în condiţiile legii, pentru pagubele
cauzate particularilor, aceasta constituind esenţa răspunderii juridice administrative pentru ţara
dată [162, p. 123].
După prof. Iovănaş I., răspunderea administrativă poate fi definită ca fiind o formă a
condamnării speciale, ce constă în obligaţia de a suporta şi a executa o privaţiune represivă
(patrimonială sau de natură morală), care intervine atunci cînd au fost încălcare obligaţiile ce
constituie conţinutul unui raport de drept administrativ, al cărui regim juridic de stabilire concretă
este prevăzut de normele dreptului administrativ [162, p. 122].
Prof. Iorgovan A. consideră, că fiecare formă de răspundere, evocă întocmai regimul juridic
al unei anumite categorii de ilicit, adică regimul juridic al răspunderii pe care acest ilicit o atrage
[150, p. 196].
În acelaşi timp, dl Creangă I. conchide că „răspunderea administrativă este o formă a
răspunderii juridice de rînd cu cea civilă şi penală” [140, p. 304]. Noi nu putem să fim de acord
cu această afirmaţie a dlui Creangă I., cum că răspunderea administrativă „se aplică în două
forme: răspunderea administrativă pentru comiterea contravenţiilor administrative şi răspunderea
disciplinară pentru comiterea abaterilor disciplinare” [140, p. 304].

93
 După Iovănaş A., un şir de criterii deosebesc răspunderea administrativă de celelalte forme
de răspundere juridică [162, p. 124]:
• natura sancţiunii ce se aplică faptei ilicite;
• natura raportului juridic al cărui conţinut a fost încălcat;
• particularităţile de calificare a faptei;
• gradarea pericolului social;
• regimul juridic de sancţionare.
La acestea dr. Orlov M. mai adaugă că există şi alte criterii, cum ar fi: subiectul răspunderii
şi consecinţele aplicării asupra acestuia a răspunderii administrative [162, p. 124].
Cercetătorii Stamatin Şt. şi Grati V. consideră că răspunderea administrativă apare în urma
încălcării normelor dreptului administrativ, iar o formă a răspunderii administrative este
răspunderea contravenţională care survine ca rezultat al săvîrşirii unei contravenţii [175, p. 239].
În viziunea specialiştilor, în dreptul administrativ sovietic nu exista răspunderea
contravenţională, deoarece toate sancţiunile de drept administrativ erau concentrate în Codul cu
privire la contravenţiile administrative. Aceşti specialişti considerau că răspunderea
administrativă poate fi caracterizată sub două aspecte: în sens larg şi în sens îngust. Prof.
Vasilencov P.T. vedea:
1) sensul larg al răspunderii administrative în faptul că [284, p. 184]:
• normele de drept administrativ antrenează şi alte forme de răspundere;
• sancţiunile administrative sînt prevăzute şi în normele altor ramuri de drept cum ar fi
dreptul funciar, ecologic, financiar etc.
2) sensul restrîns sau răspunderea administrativă presupune direct sancţiunile aplicate în caz
de săvîrşire a contravenţiei.
Considerăm că deosebirile principale dintre răspunderea administrativă şi cea disciplinară
constau în faptul că:
1) cea din urmă:
• ia naştere ca rezultat al încălcării regulamentelor de serviciu, aducînd atingere
raporturilor juridice de muncă;
• sancţiunea disciplinară poartă mai mult un caracter moral şi se aplică de administraţie;
2) iar prima:
• are drept temei abaterea administrativă prin care se încalcă un raport juridic
administrativ;

94
 • sancţiunea administrativă principală este amenda care este de natură preponderent
represivă şi se aplică de un şir de organe faţă de care făptuitorul nu are nici un raport.
Răspunderea pentru violarea unei norme administrative atrage după sine o sancţiune de
drept administrativ (contravenţională pentru persoane fizice). Conform regulilor generale survine
răspunderea administrativă a poliţiştilor pentru încălcarea regulilor de circulaţie rutieră şi a
contravenţiilor prevăzute de art. 209 al Codului cu privire la contravenţiile administrative al RM,
cu excepţia aplicării sancţiunii de arest administrativ [3, art. 47].
Persoanele împuternicite să aplice sancţiuni faţă de poliţişti pot expedia dosarele
administrative organelor poliţieneşti respective pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare. Pentru
comiterea altor contravenţii administrative poliţiştii poartă răspundere administrativă conform
Statutului disciplinar al organelor afacerilor interne [3, art. 47].
În opinia noastră, răspunderea administrativă, ca formă a răspunderii juridice, este
condiţionată de normele dreptului administrativ care stabilesc sancţiuni distincte şi o
procedură clară de aplicare a lor în caz de comportament deviat de la normele de drept
administrativ sau de la alte norme de drept cu pericol social mai redus decît infracţiunea, a
subiectelor dreptului administrativ.

95
 § 3. Răspunderea materială a poliţistului

Prof. Gh. Avornic susţine opinia clasică, conform căreia „răspunderea materială este o
modalitate de răspundere juridică reglementată de normele dreptului muncii pentru comiterea
unui prejudiciu cauzat prin comportarea ilicită de către o parte a raportului juridic de muncă
celeilalte părţi, în procesul de muncă la întreprinderi, instituţii şi organizaţii...” [123, p. 513].
Doctrina juridică cunoaşte denumiri alternative „răspunderii materiale”. Astfel doamna dr.
M. Orlov, bazîndu-se pe literatura de specialitate, consideră că este vorba despre „răspunderea
administrativ-patrimonială” şi aduce argumente convingătoare în acest sens [162, p. 166].
În cadrul relaţiilor de serviciu ale poliţistului pot apărea situaţii cînd aceştia cu sau fără
vinovăţie, conştient şi benevol sau la ordinul superiorului, cauzează prejudicii persoanelor fizice
sau juridice. Cu regret, legislaţia naţională nu reglementează într-un act normativ expres (cum ar
fi în cazul Legii Republicii Moldova cu privire la răspunderea materială a militarilor nr. 1477 din
22.11.2002) răspunderea materială a poliţistului.
De altfel, în acelaşi mod este reglementată răspunderea materială a funcţionarilor publici
care conform Legii serviciului public „pot fi traşi la răspundere ... materială ... numai în temeiul şi
în modul stabilit de legislaţie” [32, art. 30 alin. (1)].
În linii generale condiţiile răspunderii materiale ale poliţistului, ca cetăţean al Republicii
Moldova, sînt prevăzute în Legea cu privire la poliţie, conform căreia, poliţiştii restituie
prejudiciul cauzat în cazurile [12, art. 27]:
• încălcării de către colaboratorii poliţiei a drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime
ale cetăţenilor, ale persoanelor oficiale, ale întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor;
• vinovăţiei de moartea, schilodirea, cauzarea leziunilor corporale sau daunei materiale
persoanelor care acordă ajutor în procesul penal faţă de care sînt aplicate măsurile de protecţie de
stat, achită sumele de asigurare care au fost plătite acestor persoane sau urmaşilor lor. La dorinţa
persoanei ale cărei drepturi, libertăţi şi interese legitime au fost încălcate, poliţia îşi cere scuze
personal sau în mod public.
În acelaşi timp, poliţistul din cadrul MAI al RM „nu poartă răspundere pentru dauna
materială şi fizică, cauzată infractorului în legătură cu nesubordonarea sau opunerea de rezistenţă
a acestuia în timpul reţinerii” [12, art. 29].
Analogic, poliţiştii români răspund numai pentru pagubele produse din vina lor care trebuie
dovedită de unitate. Pentru pagubele inerente îndeplinirii serviciului sau datorate unor împrejurări
neprevăzute, riscului normal al serviciului sau în caz de forţă majoră operează exonerarea de

96
răspundere [111, art. 270 alin. (1)]. De asemenea, poliţistul nu răspunde de pagubele cauzate
patrimoniului unităţii, dacă acestea reprezintă consecinţa unei acţiuni desfăşurate în limitele legii
[113, art. 63 alin. (2)].
Prin urmare, pentru că este examinată în cadrul relaţiilor de serviciu, în opinia noastră,
răspunderea materială a poliţistului este o formă a răspunderii juridice în cadrul raporturilor
de drept al muncii, condiţionată de comiterea cu vinovăţie a unei fapte ilicite şi constînd în
obligarea poliţistului de a repara prejudiciul cauzat subdiviziunii în care acesta îşi desfăşoară
serviciul sau persoanelor cărora le-au fost încălcate drepturile, libertăţile şi interesele
legitime.
Codul muncii al Republicii Moldova prevede că partea contractului individual de muncă
care a cauzat, în legătură cu exercitarea obligaţiilor de muncă, un prejudiciu material şi/sau moral
celeilalte părţi, repară acest prejudiciu conform codului muncii şi altor acte normative. Încetarea
raporturilor de muncă după cauzarea prejudiciului material şi/sau a celui moral nu presupune
eliberarea părţii respective a contractului de muncă de repararea prejudiciului [6, art. 327].
Temeiul juridic al răspunderii materiale a salariatului, în mărimea deplină a prejudiciului
material cauzat din vina sa, este stipulat în art. 338 al Codului muncii al Republicii Moldova care
prevede acest lucru în cazurile în care [6, art. 338]:
a) între salariat şi angajator a fost încheiat un contract de răspundere materială deplină
pentru neasigurarea integrităţii bunurilor şi altor valori care i-au fost transmise pentru păstrare
sau în alte scopuri;
b) salariatul a primit bunurile şi alte valori spre decontare în baza unei procuri unice sau
în baza altor documente unice;
c) prejudiciul a fost cauzat în urma acţiunilor sale culpabile intenţionate, stabilite prin
hotărîre judecătorească;
d) prejudiciul a fost cauzat de un salariat aflat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică
sau toxică;
e) prejudiciul a fost cauzat prin lipsă, distrugere sau deteriorare intenţionată a
materialelor, semifabricatelor, produselor (producţiei), inclusiv în timpul fabricării lor, precum
şi a instrumentelor, aparatelor de măsurat, tehnicii de calcul, echipamentului de protecţie şi a
altor obiecte pe care unitatea le-a eliberat salariatului în folosinţă;
f) în conformitate cu legislaţia în vigoare, salariatului îi revine răspunderea materială
deplină pentru prejudiciul cauzat angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de muncă;
g) prejudiciul a fost cauzat în afara exerciţiului funcţiunii.

97
 Codul muncii stabileşte circumstanţele care exclud răspunderea materială a salariatului.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 334 alin.(1), salariatul este absolvit de răspundere
materială dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de forţă majoră, confirmate în modul stabilit, de
extremă necesitate, de legitimă apărare, de executare a unei obligaţii legale sau contractuale,
precum şi în limitele riscului normal de producţie.
Considerăm că, majoritatea acestor prevederi pot constitui temeiul juridic al răspunderii
materiale a poliţistului în RM (cursivul aparţine autorului).
În conformitate cu prevederile Legii Republicii Moldova cu privire la răspunderea
materială a militarilor nr. 1477 din 22.11.2002 [76, art. 5]: „Militarii poartă răspundere materială
în mărimea integrală a prejudiciului în cazurile în care acesta este cauzat:
a) de lipsa, distrugerea, deteriorarea patrimoniului transmis militarului în evidenţă pentru
păstrare, transportare, eliberare, utilizare sau în alte scopuri;
b) de acţiunile (inacţiunile) militarului care conţin semnele componenţei de infracţiune;
c) în urma sustragerii, nimicirii, deteriorării, degradării intenţionate, consumului şi/sau
utilizării nelegitime a patrimoniului unităţii militare sau a altor acţiuni (inacţiuni) intenţionate,
indiferent de faptul dacă ele conţin sau nu semnele componenţei de infracţiune prevăzută de
Codul penal al Republicii Moldova;
d) de către militarul care şi-a provocat în mod conştient starea de ebrietate alcoolică,
narcotică sau toxică;
e) de acţiunile intenţionate ale militarului care a provocat cheltuieli pentru tratamentul în
instituţiile medico-militare şi în alte instituţii medicale al persoanelor ce au suferit în urma acestor
acţiuni.
În opinia noastră, este evident că aceste norme derivă din cele ale Codului muncii şi la fel
pot fi instituite norme juridice şi pentru reglementarea răspunderii materiale a poliţistului, în
cadrul Legii cu privire la statutul juridic al poliţistului.
Potrivit Codului de procedură penală al Republicii Moldova, procurorul este în drept să
înainteze o acţiune civilă împotriva învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartă
răspundere materială pentru fapta învinuitului, inculpatului [5, art. 51 alin. (2)]. Evident că
această normă poate fi aplicată şi poliţistului.
Cu referire la răspunderea materială a poliţiştilor, Codul de procedură penală al RM
prevede: „Prejudiciul material se consideră legat de săvîrşirea acţiunii interzise de legea penală
dacă el se exprimă în cheltuieli pentru: tratamentul părţii vătămate şi îngrijirea acesteia;
înmormîntarea părţii vătămate; plata sumelor de asigurare, indemnizaţiilor şi pensiilor;

98
executarea contractului de depozit al bunurilor. Acţiunea civilă poate fi înaintată în orice moment
de la pornirea procesului penal pînă la terminarea cercetării judecătoreşti” [5, art. 219].
Constatînd persoana care, în baza legii sau conform acţiunii civile înaintate în procesul
penal, poate fi supusă răspunderii materiale pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile sau inacţiunile
interzise de legea penală, organul de urmărire penală sau instanţa, prin hotărîre, o recunoaşte în
calitate de parte civilmente responsabilă şi îi înmînează informaţie în scris despre drepturile şi
obligaţiile ei [5, art. 223].
Potrivit legislaţiei României, „poliţistul răspunde material pentru pagubele cauzate
patrimoniului unităţii, potrivit legislaţiei aplicabile personalului civil din Ministerul de Interne” [113,
art. 63 alin (1)].
În opinia savanţilor români „răspunderea materială se fundamentează pe ideea reparării
prejudiciului cauzat prin săvîrşirea de către poliţist a unei fapte ilicite, de aici rezultînd două
funcţii: funcţia de apărare a patrimoniului ministerului şi a proprietăţii publice; funcţia de ocrotire
a intereselor legitime ale persoanelor încadrate în minister, prin care se asigură garantarea
veniturilor cuvenite salariaţilor ministerului, împotriva consecinţelor nefavorabile ale faptelor
ilicite cauzatoare de prejudiciu” [144, p. 108].
Conţinutul răspunderii materiale are o serie de trăsături caracteristice care o definesc.
Astfel, spre deosebire de răspunderea civilă, ea derivă din raporturi juridice de muncă, distincte
de raporturile patrimoniale ce formează obiectul dreptului civil, fiind o instituţie specifică
dreptului muncii [179, p. 634]:
• este o răspundere specială, condiţionată de existenţa raportului juridic de muncă şi, spre
deosebire de răspunderea civilă, care poate fi delictuală sau contractuală, răspunderea materială
se stabileşte întotdeauna în sarcina unei persoane fizice care are calitatea de persoană încadrată în
muncă pe baza unui contract;
• este o răspundere materială limitată sub trei aspecte:
- sub aspectul întinderii despăgubirii (poliţistul răspunde doar pentru daunele efective, nu
şi pentru foloasele care nu sunt realizate de unitate, spre deosebire de dreptul civil unde daunele
cuprind şi beneficiul de care a fost lipsit creditorul);
- poliţistul răspunde numai pentru prejudiciile actuale, nu şi pentru cele viitoare, după ce
s-a constatat paguba;
- răspunderea materială este limitată sub aspectul executării silite a creanţei unităţii ce
reprezintă despăgubiri, în sensul că executarea silită vizează, de regulă, numai o cotă din salariu.
Potrivit Codului muncii al Republicii Moldova, partea contractului de muncă repară
prejudiciul material pe care l-a cauzat celeilalte părţi în urma acţiunii (inacţiunii) ilegale şi

99
culpabile, dacă legislaţia nu prevede altfel. Totodată, fiecare parte a contractului este obligată să
dovedească cuantumul prejudiciului material care i-a fost cauzat (art. 328). Deci, prin această
normă se confirmă regula unanim acceptată în conformitate cu care răspunderea juridică, inclusiv
cea materială potrivit normelor dreptului muncii, se aplică doar în cazul existenţei celor 4
condiţii: prejudiciului, faptei ilicite, legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu,
vinovăţiei [336, p. 13].
Similar, legislaţia României prevede că pentru survenirea răspunderii materiale a poliţiştilor sînt
necesare următoarele condiţii [144, p. 109], care reprezintă semnele obiective şi subiective ale
componenţei abaterii disciplinare, administrative, civile sau penale: calitatea de poliţist funcţionar
civil cu statut special, încadrat într-o unitate a Ministerului de Interne, în momentul producerii
pagubei; caracterul ilicit al faptei prin care s-a produs paguba; fapta ilicită să fi fost comisă în legătură
cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu şi să fie o faptă personală; existenţa unui prejudiciu.
Răspunderea materială se stabileşte în sarcina poliţistului numai pentru pagubele produse
din vina sa. Cerinţele prejudiciului sînt:
• să fie un prejudiciu material, adică să aibă un conţinut economic exprimabil în bani sau
în natură, după caz;
• să existe un prejudiciu efectiv (o diminuare a activului patrimoniului unităţii sau o
creştere efectivă a pasivului);
• prejudiciul să fie real şi cert, adică să reprezinte o pagubă produsă efectiv, să aibă o
întindere precis determinată în expresie valorică;
• să fie actual, răspunderea se stabileşte numai pentru pagubele deja constatate nu şi
pentru cele care se vor constata în viitor;
• între fapta ilicită şi prejudiciul produs să existe un raport de cauzalitate;
• vinovăţia să aibă formele ei – intenţia şi culpa.
Codul muncii al Republicii Moldova consfinţeşte de fapt principiile care s-au statornicit în
jurisprudenţă, potrivit cărora [336, p. 13]:
a) angajatorul poartă faţă de salariat răspundere materială integrală;
b) salariatul poartă, de regulă, faţă de angajator răspundere materială limitată şi doar în
cazurile prevăzute nemijlocit de lege - răspundere materială integrală;
c) răspunderea persoanei cauzatoare de prejudiciu este inevitabilă.
Cadrul normativ al României prevede următoarele tipuri de răspundere materială:
a) răspunderea materială integrală [118, art. 2] constă în obligaţia celui care a produs o
pagubă de a o acoperi în totalitate. Această răspundere integrală intervine în următoarele cazuri:

100
dacă poliţistul este gestionar - pentru pagubele produse în gestiune; cînd se produc pagube, în
afara antrenamentului de specialitate, unităţii sau terţelor persoane; în cazul cînd s-au produs
pagube prin fapte infracţionale; în alte cazuri prevăzute expres de lege.
b) răspunderea materială limitată este acea formă de răspundere în care cel care a produs o
pagubă este obligat să o repare, răspunzînd material în limita a 3 salarii lunare. Aceasta intervine
pentru pagubele produse în procesul pregătirii profesionale sau în îndeplinirea unei activităţi de
serviciu operative, sau terţelor persoane la a căror despăgubire a fost obligat Ministerul de Interne
prin hotărîre judecătorească.
În opinia savanţilor români Şerb S., Ignat D., Drăghici C., Iacob A. prin atribuţii de serviciu
operative se înţeleg cele executate efectiv şi direct pentru [144, p. 110-111]:
• asigurarea şi menţinerea ordinii publice şi respectarea regulilor de convieţuire socială;
• combaterea manifestărilor de violenţă şi restabilirea ordinii publice;
• asigurarea desfăşurării normale a adunărilor si manifestărilor publice;
• paza, transportul bunurilor şi valorilor de importanţă deosebită, a armelor, muniţiilor,
explozibililor, stupefiantelor, substanţelor radioactive şi toxice;
• prevenirea şi combaterea faptelor ilicite ale persoanelor despre care există date sau indicii
că pregătesc ori au săvîrşit infracţiuni;
• constatarea infracţiunilor, efectuarea cercetărilor, probarea acestora, urmărirea şi
prinderea infractorilor;
• asigurarea respectării regimului armelor, muniţiilor, explozibililor, stupefiantelor,
substanţelor radioactive şi toxice;
• supravegherea şi controlul circulaţiei rutiere;
• participarea la prevenirea şi neutralizarea actelor teroriste;
• paza şi apărarea localurilor misiunilor diplomatice şi consulare etc.
În opinia noastră, pentru survenirea răspunderii materiale a poliţistului, acesta trebuie să
se afle în exerciţiul atribuţiilor prevăzute de art. 12 şi 13 ale Legii cu privire la poliţie a
Republicii Moldova, cu excepţia cazurilor cînd prejudiciul material a fost cauzat datorită
nesubordonării sau opunerii de rezistenţă poliţistului sau forţei majore.
Considerăm că răspunderea materială a poliţistului reprezintă tipul de răspundere
juridică a căror esenţă constă: sau în obligaţia de restituire a prejudiciului cauzat din vinovăţie
de către poliţist organului sau terţelor persoane, a cărui restituire este pusă în sarcina
organului de poliţie, sau are caracter de despăgubiri pe care poliţistul vinovat este obligat să le
plătească indiferent de sancţiunile penale sau disciplinare aplicate faţă de acesta.

101
 § 4. Răspunderea penală a poliţistului

Legislaţia penală a celor mai multe ţări dispune de acte legislative care stabilesc
răspunderea penală a funcţionarilor publici (persoane cu funcţie de răspundere) pentru săvîrşirea
infracţiunilor.
În conformitate cu Codul penal al Republicii Moldova, răspunderii penale este supusă numai
persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de legea penală. Se consideră răspundere
penală condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au
săvîrşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrîngere prevăzute de lege. Temeiul
real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită, iar componenţa infracţiunii,
stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale [4, art. 50-51].
Ca orice altă persoană pasibilă de răspundere penală, poliţistul răspunde penal ori de cîte
ori, prin acţiunea sau inacţiunea sa săvîrşită cu vinovăţie, pune în pericol sau vătămă valorile
ocrotite de legea penală a ţării. Din aceste considerente poliţistul, ca orice persoană fizică, poate
fi, ipotetic, subiect al oricărei infracţiuni prevăzute de Codul penal.
Prof. I. Macari susţine că posibilitatea de a delimita infracţiunea de alte delicte (alte
încălcări ale legii penale, care nu constituie o infracţiune) a fost ratată în proiectul noului Cod
penal (respectiv şi în Codul penal al RM, în vigoare de la 12.06.2003).
În opinia acestui autor, „în corespundere cu sistemul general al dreptului se deosebesc
delicte de ramură - dreptul penal, administrativ, disciplinar, civil etc. Delictele penale, în legătură
cu nocivitatea lor, au o importanţă deosebită şi chiar o denumire specială - infracţiune. Hotarul
dintre infracţiune şi alte tipuri de delicte, într-o măsură anumită, este convenţională şi mobilă:
legislatorul în formă de criminalizare a faptelor umane introduce permanent diverse modalităţi în
categoriile de delicte.
Toate delictele, de fapt, sînt social-periculoase şi încalcă principiile pozitive ale vieţii sociale.
În acelaşi rînd, criteriul principal de delimitare a infracţiunii de alte delicte îl reprezintă gradul
sporit al pericolului social al faptei. Una şi aceeaşi acţiune (inacţiune), de exemplu, se pedepseşte
atît de dreptul penal, cît şi de dreptul administrativ (încălcarea ordinii publice, sustragerea din
bunurile proprietarului în proporţii mici, încălcarea regulilor de circulaţie a mijloacelor de transport,
a procedurilor vamale etc.). Ca infracţiune, legislativul recunoaşte numai acele delicte care
cauzează real un pericol enorm pentru interesele ocrotite de lege. Caracterul pericolului social
(prejudiciabil), dimpotrivă, în majoritatea sa se apreciază prin obiectul de atentare, importanţa
caracterului de delimitare a pericolului social se realizează prin faptul că tentativa la unele interese
importante pot avea numai un caracter infracţional” [325, p. 34].
Prin urmare, răspunderea penală a poliţistului pentru infracţiunile de serviciu survine atît în
mod obişnuit, cît şi în calitatea sa de persoană cu funcţii de răspundere – subiect al activităţii în
sfera menţinerii ordinii publice, asigurării securităţii publice şi combaterii criminalităţii, ceea ce
determină obiectiv componenţa infracţiunilor. Practic, toate acestea se referă la infracţiunile
contra justiţiei şi la cele comise de persoanele cu funcţii de răspundere, incluse în capitolul XIV
„Infracţiuni contra justiţiei” şi capitolul XV „Infracţiuni săvîrşite de persoanele cu funcţie de
răspundere” ale Codului penal al RM [4].
Printre poliţiştii care pot fi traşi la răspundere pentru comiterea infracţiunilor contra justiţiei
sînt, în special, poliţiştii împuterniciţi prin lege să efectueze acţiuni procesuale în cadrul urmăririi
penale.
Infracţiunile comise de persoanele cu funcţii de răspundere presupun că subiectele acestora
trebuie să fie „persoană căreia, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a
administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sau provizoriu,
prin stipularea legii, prin numire, alegere, sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi
obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de
dispoziţie ori organizatorico-economice” [4, art. 123 alin. (1)].
Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul sînt cele incluse în:
1. Capitolul XIV „Infracţiuni contra justiţiei”:
• amestecul în înfăptuirea justiţiei şi în urmărirea penală (art. 303 С.P.);
• tragerea cu bună-ştiinţă la răspundere penală a unei persoane nevinovate (art. 306 С.P.);
• pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii (art. 307 С.P.);
• reţinerea sau arestarea ilegală (art. 308 С.P.);
• constrîngerea de a face declaraţii (art. 309 С.P.);
• tortura (art. 3091 С.P.);
• falsificarea probelor (art. 310 С.P.);
• declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă (art. 312 С.P.);
• constrîngerea de a face declaraţii mincinoase, concluzii false sau traduceri incorecte ori
de a se eschiva de la aceste obligaţii (art. 314 С.P.);
• divulgarea datelor urmăririi penale (art. 315 С.P.);
• divulgarea datelor privind măsurile de securitate aplicate faţă de judecător şi participanţii
la procesul penal (art. 316 С.P.);

103
 • înlesnirea evadării (art. 318 С.P.);
• neexecutarea intenţionată a hotărîrii instanţei de judecată (art. 320 С.P.);
• transmiterea ilegală a unor obiecte interzise persoanelor deţinute în penitenciare (art. 322 С.P.);
• favorizarea infracţiunii (art. 322 С.P.).
2. Capitolul XV „Infracţiuni săvîrşite de persoanele cu funcţie de răspundere”:
• corupere pasivă (art. 324 С.P.);
• coruperea activă (art. 325 С.P.);
• traficul de influenţă (art. 326 С.P.);
• abuzul de putere sau abuzul de serviciu (art. 327 С.P.);
• excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu (art. 328 С.P.);
• neglijenţa în serviciu (art. 329 С.P.);
• primirea de către un funcţionar a recompensei ilicite (art. 330 С.P.);
• încălcarea regulilor privind declararea veniturilor şi a proprietăţii de către demnitarii de
stat, judecători, procurori, funcţionarii publici şi unele persoane cu funcţie de conducere
(art.3301С.P.);
• refuzul de a îndeplini legea (art. 331 С.P.);
• falsul în acte publice (art. 332 С.P.).
După cum rezultă din practică, dar şi din dispoziţia legii penale, poliţistul poate fi potenţial
subiect şi al altor infracţiuni. Codul penal al RM conţine şi alte componenţe de infracţiuni care au
ca subiect poliţistul:
• planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului (art. 139 C.P.);
• propaganda războiului (art. 140 C.P.);
• internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică (art. 169 C.P.);
• încălcarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor
• încălcarea inviolabilităţii vieţii personale (art. 177 C.P.);
• violarea dreptului la secretul corespondenţei (art. 178 C.P.);
• violarea de domiciliu (art. 179 C.P.);
• încălcarea intenţionată a legislaţiei privind accesul la informaţie (art. 180 C.P.);
• încălcarea regulilor de protecţie a muncii (art. 183 C.P.);
• violarea dreptului la libertatea întrunirilor(art. 184 C.P.);
• escrocheria (art. 190 C.P.);
• delapidarea averii străine (art. 191 C.P.).

104
 Evident că, în materie de răspundere penală nu putem să nu subliniem importanţa cercetării
experienţei străine remarcată subtil de către cunoscutul jurist francez Marc Anseille care scria:
„Cercetarea experienţei străine deschide în faţa juristului noi orizonturi, îi permite să cunoască
mai bine dreptul ţării sale, deoarece caracteristicile specifice ale acestui drept se evidenţiază şi
mai mult prin compararea lui cu alte sisteme. Compararea este în măsură să-l doteze pe jurist cu
idei şi argumente, care nu pot fi acumulate chiar şi în cazul unei cunoaşteri excelente a dreptului
ţării sale” [299, p. 47].
În opinia savanţilor români, răspunderea penală este cea mai severă formă a răspunderii
juridice şi constă, pe de o parte, în dreptul ce îl are societatea, exercitat prin organele competenţe
de a lua măsuri de constrîngere împotriva persoanei vinovate de comiterea unei infracţiuni şi de
a-i aplica o pedeapsă, iar, pe de altă parte, constă în obligarea făptuitorului de a se supune acestor
măsuri şi de a executa pedeapsa pronunţată de instanţa de judecată [144, p. 113]. Răspunderea
penală este consecinţa infracţiunii care constituie premisa şi temeiul ei.
Problema răspunderii penale a poliţistului pentru infracţiunile comise este condiţionată de
calitatea ce o are şi în legătură cu funcţia pe care o îndeplineşte. În acest context putem enumera
un şir de infracţiuni la care poliţistul apare ca subiect activ [144, p. 113]:
1. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul sînt, în primul rînd, cele cuprinse în
titlul VI cap. I din partea specială a Codului penal al României.
• abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C.P.);
• abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 C.P.),
• abuzul în serviciu contra intereselor publice (art. 242 C.P.);
• neglijenţa în serviciu (art. 249 C.P.);
• purtarea abuzivă (art. 250 C.P.);
• cercetare abuzivă (art. 266 C.P.);
• neglijenţă în păstrarea secretului de stat (art. 252 C.P.);
• luarea de mită (art. 254 C.P.);
• primirea de foloase necuvenite (art. 256 C.P.);
• traficul de influenţă (art. 257 C.P.).
2. Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei:
• omisiunea de a sesiza de îndată procurorul sau organul de urmărire penală de către
poliţistul care a luat cunoştinţă despre săvîrşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul
căruia îşi îndeplineşte activitatea (art. 263 C.P.);
• favorizarea infractorului (art. 264 C.P.);

105
 • reţinerea ilegală a unei persoane (art. 266 alin. l C.P.);
• cercetarea abuzivă (art. 266 alin.2 C.P.);
• supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare legală de reţinere, deţinere
ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative (art. 267 C.P.);
• tortura (art. 267 C.P.);
• înlesnirea evadării (art. 270 C.P.);
• reţinerea sau distrugerea de înscrisuri emise de un organ de urmărire penală, de o
instanţă de judecată ori de un alt organ de jurisdicţie.
3. Alte infracţiuni ce pot avea ca subiect activ un poliţist.
• lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal (art. 189 C.P.);
• violarea de domiciliu (art. 192 C.P);
• divulgarea secretului profesional (art. 196 C.P.);
• delapidarea (art. 223 C.P.) – atunci cînd poliţistul, în virtutea funcţiei, este în postura de
gestionar sau administrator al unor bunuri publice;
• portul, fără drept de decoraţii, a uniformei sau a altor semne distinctive ale unui organ
de stat (art. 241 C.P.);
• sustragerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 242 C.P.).
În virtutea calităţii sale de funcţionar al statului, poliţistul se poate afla în postura de
gestionar [115] sau administrator al unor bunuri publice.
Codul penal al RFG recunoaşte drept subiecte ale majorităţii infracţiunilor săvîrşite de
persoane cu funcţie de răspundere - persoana cu funcţie de răspundere, iar în cazul unor
infracţiuni ca primirea de foloase necuvenite sau luarea de mită – persoana special abilitată cu
exercitarea obligaţiilor publice. Paragraful 11 al Codului penal al RFG defineşte persoana cu
funcţie de răspundere drept: „cel care, conform dreptului german este: a) funcţionar sau
judecător; b) este în strînsă legătură de serviciu cu exercitarea atribuţiilor de stat; c) care
îndeplineşte atribuţii de administrare de stat în organele puterii de stat sau în altă instituţie” [115].
După părerea noastră, în exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu poliţistul poate
apărea, mai mult decît orice cetăţean, ca subiect special la o serie de infracţiuni (infracţiuni
contra statului, contra persoanei, contra avutului public, infracţiuni care împiedică înfăptuirea
justiţiei, infracţiuni de fals etc.).
Urmărirea penală a poliţiştilor români se efectuează de către procuror sau de către ofiţerii
de poliţie desemnaţi special, prin ordin al ministrului de interne, după caz, sub supravegherea
procurorului, în condiţiile legii [113, art. 64, alin. (1)].

106
 În conformitate cu Codul de procedură penală al RM (partea specială) „Procurorul exercită
exclusiv urmărirea penală în cazurile: 1) infracţiunilor săvîrşite de: g) ofiţeri de urmărire penală;
2) atentatelor la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor,
judecătorilor sau a membrilor familiilor acestora, dacă atentatul este legat de activitatea
acestora;” [5, art. 170 alin. (1)].
Potrivit Statutului disciplinar al organelor afacerilor interne al RM, „Colaboratorul care a
săvîrşit infracţiuni poartă răspundere potrivit dispoziţiilor legii penale. Pînă la stabilirea
caracterului infracţional al faptei, şeful poate sancţiona disciplinar colaboratorul în cauză pentru
acţiuni ce constituie încălcări ale disciplinei de serviciu. Colaboratorul sancţionat disciplinar nu
este absolvit de răspundere penală, dacă acţiunile lui conţin elementele constitutive ale
infracţiunii” [84, pct. 17].
Cu dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare ofiţerilor de urmărire penală ai organelor
afacerilor interne se învesteşte doar ministrul afacerilor interne [84, pct. 24].
În cazul încălcării disciplinei şi normelor de drept de către un subordonat, şeful este obligat
să-l avertizeze asupra neadmiterii unor atare acţiuni, să iniţieze o anchetă de serviciu pentru
examinarea multiaspectuală, completă şi obiectivă a circumstanţelor încălcării, iar, dacă
subordonatului i se stabileşte vinovăţia, să-i aplice, în funcţie de gravitatea delictului comis şi
gradul culpei, o sancţiune disciplinară ori să transmită materialele în organele procuraturii pentru
examinare pe cale penală [84, pct. 5].
Interesele de serviciu îi obligă pe şefi să ceară ferm respectarea ordinii de drept şi a
disciplinei, să nu treacă cu vederea nici o încălcare comisă de subordonaţi; în caz de necesitate, să
întreprindă măsurile de rigoare, în limita prevederilor legilor, instrucţiunilor, regulamentelor şi
ale prezentului Statut, inclusiv reţinerea temporară a celui culpabil de încălcarea gravă a ordinii
de drept şi a disciplinei de serviciu şi, după caz, să sesizeze organele procuraturii pentru pornirea
urmăririi penale [84, pct. 10].
Analiza juridică comparativă a actelor normative ale diferitor ţări demonstrează ilegalitatea
unor prevederi ale Statutului disciplinar al organelor afacerilor interne al RM, potrivit cărora „în
cazul încălcării normelor de drept” poliţistului „i se stabileşte vinovăţia” şi trebuie să i se „aplice,
în funcţie de gravitatea delictului comis şi gradul culpei, o sancţiune disciplinară ori să se
transmită materialele în organele procuraturii pentru examinare pe cale penală”. Prevederi
similare conţine şi pct. 10 al Statutului. Astfel, Statutul disciplinar al organelor afacerilor
interne nu este ajustat la Codul de procedură penală care nu prevede astfel de acţiuni.

107
 § 5. Reglementarea deontologică a activităţii poliţistului

Filosoful antic Aristotel considera etica o ştiinţă, al cărei obiect de cercetare sînt valorile
umane [287, p. 340]. În prezent, etica este considerată o ştiinţă filosofică, obiectul ei de studiu
fiind esenţa, natura şi structura moralei, legalităţile apariţiei şi dezvoltării acesteia, precum şi
locul ei în sistemul altor norme sociale [346, p. 47].
La rîndul său, etica profesională reprezintă o „totalitate de reguli de comportament al unui
anumit grup social, ce asigură aspectul moral al relaţiilor reciproce, condiţionate sau derivate din
activitatea profesională” [184, p. 171], „activitate umană, care presupune un complex de
cunoştinţe teoretice, dobîndite în urma unei pregătiri speciale şi deprinderi practice, obţinute din
experienţă” [184, p. 171].
Un segment important al normelor de convieţuire socială este cel al deontologiei
profesionale. În anumite condiţii, poate interveni o reglementare juridică, printr-un act normativ,
astfel încît norma de convieţuire socială capătă şi forţă juridică, devenind o normă juridică.
Termenul „deontologie” derivă din limba elenă: între „deon” – obligaţie, datorie, ceea ce
trebuie, ce se cade, ce e necesar şi „logos” – ştiinţă, studiu, desemnînd teoria datoriei; mai exact,
deontologia este teoria îndatoririlor, a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în temeiul
cărora omul are a se manifesta [327, p. 10].
După Dicţionarul explicativ al limbii române „deontologia este doctrina privitoare la normele
de conduită şi la obligaţiile etice ale unei profesiuni (mai ales a celei medicale)” [143, p. 278].
Dicţionarul enciclopedic sovietic spune că „deontologia” (din limba greacă deon, deontos –
îndatorire şi logos), ca problemă a calităţilor oamenilor de stat, era cunoscută încă în antichitate,
însă a fost introdusă ca noţiune de filosoful englez Ierimia Bentham în lucrarea sa, publicată în
1834, „Deontologia sau ştiinţa despre morală” (Deontology or the science of morality) pentru
teoria moralei în întregime. În limba rusă cuvîntul are două sensuri. În primul rînd, deontologia
reprezintă un compartiment al eticii care examinează problemele datoriei şi îndatoririi, în al
doilea rînd, este ştiinţa despre îndatoririle juridice, profesionale şi morale, precum şi cele privind
regulile de comportare a lucrătorilor medicali, mai cu seamă, în raport cu bolnavul [283, p. 375].
Datoria, în opinia unui autor autohton, este o categorie etică de bază, absolut necesară, şi
constituie un element esenţial al moralităţii: momentul obligativităţii normelor de conduită
morală [340, p. 136].
Dr. Pîrţac Gr. consideră că „Datoria este o categorie complexă şi dinamică care reclamă
identificarea cerinţei, trecerea de la cerinţa obiectivă la valoare prin constituirea normei, ceea ce

108
înseamnă a conştientiza necesitatea ei, respectul, recunoaşterea importanţei acesteia, a legii, în
general – expresie sintetică a necesităţii generale – prin cristalizarea convingerii morale, în planul
acţiunii, al comportamentului moral”[340, p. 136].
Concepţia etico-juridică, dezvăluită de Bentham, a fost numiră utilitarism, şi stabilea ca
principiu demn de urmat în conduita unei persoane în societate principiul utilităţii. Faptul ca
Bentham a introdus în uzul ştiinţific noţiunea de deontologie acolo, unde, tradiţional, se folosea
noţiunea de etică, este un pas remarcabil, care a reflectat atitudini conceptuale noi faţă de
înţelegerea naturii vieţii moral-juridice, caracteristică pentru perioada modernă.
În literatura juridică sovietică se considera că termenul „deontic” este împrumutat din
domeniul eticii şi este legat cu deontologia – compartiment al eticii care examinează problemele
datoriei [297, p. 18]. Directivele deontice acţionează în situaţii speciale, caracteristice prin aceea
că; în primul rînd, personalităţii i se incumbă anumite sarcini, cerinţe normative, iar în al doilea
rînd, s-a format atitudinea personalităţii faţă de aceste cerinţe, în al treilea rînd, s-au format
condiţii obiective pentru realizarea comportamentului cuvenit. O astfel de situaţie, în opinia
autorului, poartă denumirea de deontică [297, p. 18].
În condiţiile regimului totalitar, fiecare funcţionar public era obligat să acţioneze într-un
cadru strict limitat al situaţiei sale în piramida ierarhică şi în dependenţă de directivele şi
hotărîrile organelor de partid. Comportamentul funcţionarilor era reglementat strict de Codul
moral al constructorului comunismului. Democratizarea societăţii a condiţionat necesitatea
studierii, şi corespunzător, implementarea activă a normelor deontologice în toate domeniile, în
special, în serviciul public.
Actualmente, deontologia este studiată ca o categorie a teoriei generale a moralei, în ale
cărei limite se studiază problemele datoriei şi a ceea ce „trebuie” ca atare [283, p. 380].
Concretizînd problema datoriei, atribuită la diferite tipuri ale activităţii profesionale avem:
deontologie medicală, juridică, militară, a omului de ştiinţă, a inventatorului, jurnalistică,
inginerească, a educatorului [139, p. 20]. În legătură cu aceasta, deontologia profesională reprezintă
reflexia etică aplicată unui domeniu particular al activităţii umane, permiţînd examinarea aprofundată
a problemelor concrete legate de exercitarea unei profesii [139, p. 40].
În opinia unor autori autohtoni, „etica profesională este o ramură a eticii, care studiază
sistemul normelor şi principiilor morale ce acţionează în condiţii speciale ale relaţiilor dintre
oameni în sfera unei profesii determinate; este o acţiune a normelor generale etice, precum şi a
unor norme speciale ale moralei profesionale şi poartă un caracter de recomandare, apărute în
grupul profesional dat. În acest sens, se subliniază că etica profesională a juriştilor se deosebeşte
în mod principial de etica profesională a celorlalte profesii (ca excepţie rămîn totuşi militarii,

109
medicii şi unele profesii legate de risc), prin impunerea unui caracter deontologic. Aceasta face ca
activitatea juridică, spre deosebire de alte activităţi, să nu fie condamnată doar de opinia publică,
însă să aibă un caracter strict şi obligatoriu, asigurat prin sancţiuni administrative” [327, p. 10].
Aşadar, în opinia savantului V. Capcelea „etica este o sferă a cunoaşterii, o tradiţie
intelectuală ce studiază esenţa, natura şi structura moralei ca una dintre cele mai importante laturi
ale existenţei umane şi sociale ...” [133, p. 8].
După dr. Stamatin Şt. şi Creangă C. „etica profesională reprezintă, în primul rînd, nişte
coduri morale specifice ale exponenţilor unor profesii anumite, iar deontologia este totalitatea
regulilor de conduită ale unor grupuri sociale anumite ce asigură caracterul moral al
interacţiunilor determinate sau însoţite de activitatea profesională şi, concomitent, o ramură a
ştiinţei ce studiază specificul manifestării moralei în diverse tipuri de activitate. Ea se răsfrînge
asupra acelor grupuri sociale faţă de care sînt înaintate, de obicei, cele mai înalte cerinţe morale”
[174, p. 30].
Astfel, „noţiunea „deontologie profesională” poate fi definită ca parte a eticii profesionale
(menţionăm aici că nu sîntem de acord cu autorii care susţin că deontologia profesională este o
noţiune mai largă decît etica, motivele fiind deja expuse), care studiază totalitatea normelor
morale ce reglementează unanim comportamentul dator al persoanei într-o sferă profesională
determinată şi care poartă un caracter concret şi imperativ. Spre deosibire de cele etice, aceste
norme nu dau dreptul la alegere, sunt fixate în documente de serviciu şi asigurate prin sancţiuni
juridice” [327, p. 10].
În conformitate cu Hotărîrea Guvernului RM nr. 1385 din 30.10.2002 cu privire la aprobarea
Concepţiei politicii de cadre juridice „În exercitarea profesiunii de jurist se impune cu necesitate
autocontrolul, care poate fi realizat apelînd la codurile de etică: ale judecătorului, procurorului,
avocatului, colaboratorului de poliţie, jurisconsulului, notarului etc.; totodată, juristul trebuie să
conştientizeze că activitatea lui este determinată de interesele generale ale societăţii, de sarcina
apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Juristul trebuie să cunoască deontologia
fiecărei funcţii ce ţine de specialitatea de jurist, să cunoască responsabilităţile de bază, cerinţele
înaintate pentru numire, promovare şi destituire din funcţie, reglementate de lege şi de regulile de
conduită profesională. Toate aceste cerinţe urmează a fi stipulate în codurile deontologice ale
judecătorului, procurorului, avocaţilor, notarilor, colaboratorilor de poliţie, ale altor funcţionari,
unde este necesară specialitatea de jurist” [99, pct. 7].
După Slivca S.S., „deontologia juridică, ca formă a deontologiei profesionale, poate fi
definită ca ştiinţă despre imperativul intern al obligaţiilor de serviciu ce formează condiţiile şi

110
motivele de alegere de către jurist a normelor de conduită în activitatea practică, despre formarea
normativelor personale, pentru fiecare situaţie în parte” [278, p. 6].
Gorşenev V.M. defineşte deontologia juridică ca pe o „ramură a ştiinţei juridice ce
generalizează un sistem de cunoştinţe despre înţelepciunea comunicării şi arta de a lua o hotărîre
corectă în practica juridică. Ştiinţă despre căutarea unui rezultat necesar şi corect în relaţiile cu
colegii şi cu persoanele cărora le acordă servicii” [224, p. 8].
Un alt grup de autori definesc deontologia un ca „sistem de cunoştinţe generale despre
ştiinţa juridică şi practica juridică, despre cerinţele faţă de calităţile personale şi profesionale ale
juristului, ca sistem de formare a acestor calităţi” [295, p. 4; 231, p. 14].
Reieşind din acestea, cercetătorul autohton Mocreac T. consideră că „deontologia juridică
are următoarele trăsături [327, p. 11]:
a) este o ştiinţă ce face parte din sistemul de ştiinţe umanistice;
b) dezvăluie conţinutul şi interdependenţa unor fenomene sociale: al ştiinţei juridice şi al
practicii judiciare;
c) formează sistemul de cerinţe de ordin profesional şi personal, elucidează latura etică a
activităţii juristului, avîndu-se în vedere specificul profesiei de jurist;
d) studiază sistemul, formele, metodele şi mijloacele de pregătire a unor jurişti
profesionişti de înaltă calificare;
e) este o ştiinţă foarte tînără, care se află în stare de evoluţie, dar care treptat va obţine
locul meritat în sistemul ştiinţelor juridice”.
Deontologia oficială consideră importantă pentru jurişti „însuşirea metodelor de
comunicare inteligentă cu colegii, cu persoanele care sesizează juristul în funcţiune şi cu
persoanele asupra cărora se răsfrîng acţiunile, indicaţiile şi explicaţiile juridice. Calităţile
individuale ale unui jurist urmează să fie educate în perioada studiilor universitare, categoriile de
onoare şi demnitate fiind calificare drept valori supreme ale viitorului jurist. Tot în această
perioadă vor fi însuşite toate aspectele profesiei de jurist, va fi educată datoria de a respecta
persoana şi drepturile acesteia, instanţa de judecată, indiferent de funcţia pe care o va exercita în
domeniul dreptului: în organele de drept sau în alte organe ale puterii de stat.
Relaţiile profesionale ale juriştilor trebuie să se întemeieze pe „principiile legalităţii,
umanismului, echităţii, transparenţei, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, respectării onoarei şi demnităţii, onestităţii, imparţialităţii” [327, p. 11].
Comportamentul poliţiştilor, evident, trebuie să corespundă standardelor societăţii
democratice şi statului de drept, determinînd concursul larg al populaţiei şi, implicit, colaborarea
cu alte organe şi organisme socioeconomice.

111
 În acelaşi timp, respectarea normelor deontologice de către poliţist nu trebuie să-i lezeze
demnitatea şi onoarea. Receptivitatea, solicitudinea şi operativitatea în soluţionarea problemelor
societăţii sînt indicii care contribuie la conferirea unei încrederi din ce în ce mai mari a cetăţenilor
în organele de poliţie, determinînd transformarea lor dintr-un organ de represiune, într-un garant
al asigurării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Noi susţinem opinia prof. Claudia Crăciun privind supremaţia următoarelor principii
deontologie în activitatea funcţionarilor publici, care pot şi trebuie aplicate şi în activitatea
poliţienească: „capacitatea de exercitare a puterii, prioritatea obligaţiilor, competenţa strictă,
supremaţia normelor etice, grija pentru bunăstarea omului” [316, p. 73].
Includerea în sistemul instruirii şi reciclării profesionale a poliţiştilor a bazelor deontologiei
poliţieneşti, adaptate la specificul local ar contribui la sporirea eficienţei selectării şi nivelului
performanţelor de pregătire a cadrelor poliţieneşti, creşterii rezistenţei morale şi psihologice a
efectivului în situaţii critice.
Susţinem integral interpretarea de către savantul rus Kukuşkin V.M. a sarcinilor de bază ale
deontologiei poliţieneşti [385, p. 142]:
a) studierea problemelor de conduită, dictate de practica socială a angajaţilor în serviciile
poliţieneşti a reprezentanţilor grupelor profesionale concrete;
b) depistarea principiilor de bază, normelor lor de conduită în diferite forme de relaţii, în scopul
sporirii eficienţei rezultatelor activităţii, autorităţii organelor de ocrotire a normelor de drept;
c) excluderea factorilor nefavorabili şi a altor factori care diminuează eficienţa lucrului
unor angajaţi şi grupe profesionale din cauza tensiunii nejustificate, ca consecinţă a nerespectării
de către poliţişti a normelor general umane şi profesionale, a codurilor de conduită în relaţiile
reciproce cu obiectul activităţii;
d) studierea şi optimizarea sistemului de relaţii reciproce din interiorul grupului
profesional;
e) prevenirea şi curmarea consecinţelor dăunătoare ale erorilor profesionale, ale devierilor
de la normele de comportament licit al angajaţilor
f) implementarea normelor de deontologie poliţienească, a principiilor şi regulilor
progresiste de etică profesională în activitatea poliţiştilor, prin realizarea elaborărilor ştiinţifice,
crearea unei baze ştiinţifico-metodice, studierea şi conştientizarea experienţei autohtone şi străine
în instruirea deontologică a cadrelor.
Una dintre dilemele deontologiei poliţieneşti apusene este coraportul dintre două aspecte
ale realizării normelor de conduită a poliţiştilor ce ţin de respectarea, pe de o parte, a principiului
imparţialităţii, inclusiv a „respectării absolute faţă de orice persoane, indiferent de naţionalitatea,

112
provenienţa, starea socială, convingerile politice, religioase sau filosofice” [135, art. 7], iar, pe de
altă parte, a particularităţilor demografice, etnice, sociale, religioase, conceptuale ale diferitor
grupuri ale populaţiei în relaţiile de serviciu.
Deşi această problemă încă nu este actuală pentru relaţiile poliţiştilor autohtoni cu membrii
comunităţii polietnice a RM, soluţiile obţinute de deontologia poliţienească apuseană pot fi
utilizate în cazuri concrete.
Necesitatea elaborării Codului deontologic poliţienesc al RM era iminentă, ca şi
corespunderea lui cu normele juridice internaţionale incluse în Codul de conduită pentru poliţişti,
adoptat prin rezoluţia Adunării generale a ONU nr. 14169 din 17.12.1979, Declaraţia cu privire la
poliţie, elaborate prin rezoluţia nr. 690 din 08.05.1979 de către Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei, Codul european de etică a poliţiei, adoptat la 19.09.2001 în cadrul celei de a
765 reuniuni a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, alte acte normative internaţionale
şi naţionale.
Menţionînd importanţa normelor de conduită a poliţiei Franţei, autorii studiului au subliniat
că „Codul deontologic al poliţiei naţionale trebuie să devină un instrument de protecţie a
dreptului, dar nu un obiect decorativ atîrnat pe pereţii comisariatelor de poliţie” [385, p. 143].
După Mihailescu V., structura educaţiei etico-morale a poliţiştilor în RM este constituită
din mai multe forme, relativ independente [326, p. 174]:
- „cea mai simplă formă este reprezentată de jurămînt ... o obligaţie cu caracter etic, sub
formă de făgăduinţă publică, o formă de apreciere a calităţilor celui care îl depune...;
- forma socială constă din normele moralei sociale, cerinţele morale ale societăţii faţă de
colaboratorii organelor de drept:
a) reputaţia bună şi conduita impecabilă;
b) nivelul intelectual înalt;
c) responsabilitatea înaltă şi nivelul de calificare corespunzător;
d) respectarea jurămîntului depus, a legilor şi prevederilor respective;
e) să fie gata oricînd să-şi sacrifice viaţa pentru Patrie etc.;
- forma legal-normativă reprezintă un cumul de norme şi principii legale interne şi
internaţionale.
Existenţa acestora este în funcţie de dezvoltarea constituţională a ţării şi, de regulă, diferă
de la o ţară la alta. În general ele se manifestă prin jurămînt, acte normative elaborate de organul
suprem al puterii de stat”.
Savanţii români Şerb S., Ignat D., Drăghici C., Iacob A. consideră că toţi poliţiştii,
indiferent de nivelul ierarhic, trebuie să îşi desfăşoare activitatea respectînd o serie de norme etice

113
cu caracter general, astfel [144, p. 248]: să acţioneze cu profesionalism, operativitate şi
obiectivitate pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin; să respecte demnitatea umană, apărînd,
susţinînd şi încurajînd respectarea drepturilor omului, în orice împrejurare şi faţă de orice
persoană; să respecte normele morale de convieţuire socială, să aibă un comportament decent în
familie şi societate; să manifeste corectitudine, respect şi solicitudine în relaţiile cu cetăţenii; în
toate situaţiile să acţioneze astfel încît să nu-şi compromită onoarea şi demnitatea profesională şi
să nu aducă prejudiciu prestigiului instituţiei din care face parte; să dea dovadă de probitate,
cinste şi intransigenţă în orice acţiune care angrenează exercitarea atribuţiilor de serviciu; să aibă
în orice împrejurare un comportament civilizat faţă de cetăţeni, plin de solicitudine, în limitele
legale, şi să nu contracteze datorii pe care nu le poate onora; să fie un exemplu în achitarea
obligaţiilor cetăţenilor către stat; să-şi îndeplinească întotdeauna sarcinile ce le revin, conform
legii, servind comunitatea şi oprind săvîrşirea oricăror acte ilegale, potrivit responsabilităţii pe
care o reclamă profesia lor; să nu desfăşoare activităţi lucrative private care pot afecta negativ
imaginea personală sau pe cea a instituţiei din care face parte.
Executarea funcţiei publice poliţieneşti determină anumite norme specifice de
comportament, o anumita poziţie etică vis a vis de modalitatea în care aceasta trebuie îndeplinită.
Poliţiştii au obligaţia de a-şi îndeplini întotdeauna atribuţiile ce le revin conform legii, servind
comunitatea şi împiedicînd orice persoană de o încălcare a legii.
Servirea comunităţii are la bază faptul că scopul principal al serviciului public exercitat de
poliţişti este acela de a servi cetăţenii, în termenii Codului de conduită al poliţiştilor [119],
serviciul prestat faţă de comunitate presupune, în mod special, a acordării de asistenţă acelor
membri ai comunităţii care, din motive de urgenţă personală, economică, socială sau de altă
natură, au nevoie de sprijin imediat.
Aici se înscrie, printre altele, şi obligaţia tuturor poliţiştilor de a interveni pentru acordarea
sprijinului în situaţii publice de urgenţă (incendii, inundaţii, cutremure, catastrofe, epidemii,
accidente etc.), precum şi în toate cazurile în care membrii comunităţii sunt victime ale unor acte
de violenţă, jafuri şi alte genuri de infracţiuni prevăzute de legea penală sau cînd le sunt puse în
pericol ori lezate drepturile şi libertăţile fundamentale.
Deci, un aspect important al activităţii poliţieneşti este cel de prevenire a infracţiunilor,
avînd ca scop reducerea faptelor penale în care se aduce atingere vieţii, sănătăţii persoanelor,
avutului public şi privat, securităţii publice, în acest context, comportamentul poliţistului trebuie
să fie în concordanţă cu scopul urmărit.
Din deontologia poliţieneasca derivă cerinţa ce se refera la faptul că serviciul prestat
comunităţii trebuie sa vizeze şi persoanele care nu sunt pasibile de răspundere penală, deoarece în

114
realitate unele dintre aceste persoane comit fapte ce intră sub incidenţa legii penale fie din proprie
iniţiativă, fie că sînt instigate de alte persoane.
Codul de conduită al poliţiştilor români cuprind şi alte reglementări legale şi o serie de
reguli specifice [144, p. 249-250]:
a) responsabili cu aplicarea legii, pot recurge la folosirea forţei numai dacă acest lucru este
strict necesar şi dacă acţiunile care tulbură ordinea şi liniştea publică nu au putut fi înlăturate sau
anihilate prin folosirea altor mijloace [119, art. 3];
b) să păstreze secretul de stat sau de serviciu, să asigure confidenţialitatea problemelor,
datelor şi informaţiilor de natură profesională, în afara cazurilor în care nevoile de serviciu şi ale
justiţiei sau legea reclamă în mod necesar dezvăluirea lor;
c) să respecte întotdeauna adevărul şi să nu omită, să nu ascundă, ori să-l altereze, să nu
distrugă înregistrări, acte sau documente care, prin natura datelor şi informaţiilor ce le conţin, ar
putea împiedica stabilirea adevărului;
d) să nu tolereze actele de abuz sau corupţie şi să se opună cu fermitate oricăror încercări
de a fi subiecte ale acestora;
e) să dovedească responsabilitate şi competenţă profesională, spirit justiţiar, deschidere
spirituală, precum şi disponibilitate de comunicare cu ceilalţi membrii ai comunităţii;
f) să nu comită, să nu instige şi să nu tolereze acte de tortură, tratamente inumane, pedepse
crude ori degradante, pentru a intra în posesia unor informaţii sau a face o persoană să declare
ceea ce doreşte poliţistul;
g) să intervină, în limita competenţei deţinute, inclusiv în afara orelor de program, din
proprie iniţiativă sau ca urmare a unei solicitări, pentru acordarea de ajutor persoanelor aflate în
pericol, pentru prevenirea şi contracararea actelor de tulburare a ordinii şi liniştii publice, de
încălcare a legii.
În Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind statutul poliţistului român sînt prevăzute şi alte
îndatoriri specifice conduitei poliţiştilor [113, art. 41]:
a) să fie loiali instituţiei din care face parte, să respecte principiile statului de drept şi să
apere valorile democraţiei;
b) să dovedească solicitudine şi respect faţă de orice persoană, în special faţă de grupurile
vulnerabile, să-şi consacre activitatea profesională îndeplinirii cu competenţă, integritate,
corectitudine şi conştiinciozitate a îndatoririlor specifice de serviciu prevăzute de lege;
c) să îşi perfecţioneze continuu nivelul de instruire profesională şi generală;
d) să fie disciplinat şi să dovedească probitate profesională şi morală în întreaga activitate;

115
 e) să fie respectuos, cuviincios şi corect faţă de şefi, colegi şi subalterni, să-şi ajute colegii
în îndeplinirea sarcinilor de serviciu;
f) să-şi informeze şeful ierarhic şi celelalte autorităţi abilitate cu privire la faptele de
corupţie săvîrşite de alţi poliţişti, de care a luat cunoştinţă;
g) prin întregul său comportament, să se arate demn de consideraţia şi încrederea impuse de
profesia de poliţist;
h) să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi a problemelor de
interes personal a acestora, potrivit competenţelor legal stabilite;
i) poliţistului îi este interzis să primească, să solicite, să accepte direct sau indirect ori să
facă să i se promită, pentru sine sau pentru altul, în considerarea calităţii sale oficiale, daruri sau
alte avantaje, să rezolve cereri care nu sunt de competenţa sa, să colecteze sume de bani de la
persoane fizice sau juridice, să aibă direct sau prin intermediari, într-o unitate supusa controlului
unităţii de poliţie din care face parte, interese de natură să compromită imparţialitatea şi
independenţa acestuia;
j) în orice împrejurare, poliţistului îi este interzis să provoace suferinţe fizice ori psihice
unei persoane, cu scopul de a obţine de la aceasta sau de la o terţă persoană informaţii sau
mărturisiri;
k) de asemenea, poliţistul nu poate face parte din partide, formaţiuni sau organizaţii
politice, ori să desfăşoare propagandă în favoarea acestora, să exprime opinii sau preferinţe
politice la locul de munca sau în public.
Sîntem de acord parţial cu opinia că „orice normă de deontologie nu are valoarea juridică a
unei norme din această categorie, ci una pur morală, existenţa sa, ca şi cunoaşterea ei atît de către
cei cărora le este adresată, cît şi de către opinia publică reprezintă liantul încrederii reciproce în
relaţia poliţist – cetăţean” [144, p. 251], deoarece în cazul cînd aceste norme deontologice sînt
aprobate prin ordinul ministrului afacerilor interne ele devin norme juridice (administrative)
obligatorii pentru executare de către toţi poliţiştii.
Considerăm că argumentele expuse demonstrează necesitatea includerii în structura
statutului juridic al poliţistului a normelor deontologice. Deci, în opinia noastră, structura
statutului juridic al poliţistului, în special blocul elementelor răspunderii juridice, necesită să
fie completat cu un element nou - normele deontologiei poliţieneşti.
În opinia noastră, deontologia poliţienească ca ştiinţă care studiază totalitatea normelor
de etică profesională şi administrative, principiile conduitei poliţiştilor în timpul exercitării
obligaţiilor funcţionale, poate avea un rol decisiv în procesul edificării statului de drept,
democratic în RM şi integrarea ţării în comunităţile europeană şi mondială.

116
 ÎNCHEIERE

Ca rezultat al investigaţiilor complexe ale aspectelor constituţionale a statutului juridic al

poliţistului în Republica Moldova am dedus următoarele concluzii:
2. Poliţia poate fi definită ca sistem de formaţiuni (militarizate sau civile), inclusiv
armate, ale puterii executive (administraţiei publice centrale sau locale), destinate să apere viaţa,
sănătatea, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, averea, interesele societăţii şi statului
de atentate şi acţiuni ilegale şi grevate prin lege (norme constituţionale) cu dreptul aplicării
nemijlocite, în caz de necesitate, a măsurilor de constrîngere.
3. Particularitatea esenţială a poliţiei rezidă în grevarea ei cu dreptul legal de aplicare
nemijlocită a constrîngerii în cazul ineficienţei măsurilor preventive în asigurarea ordinii publice,
securităţii personale şi publice, asigurarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
4. Destinaţia şi esenţa socială a poliţiei, în calitate de organ de specialitate al puterii
executive, credibilitatea societăţii şi creşterea prestigiului acestei instituţii într-un stat de drept,
este determinată de nivelul: asigurării securităţii publice; prevenirii ameninţărilor violente la viaţa
socială; identificării autorilor infracţiunilor; prestării serviciilor speciale populaţiei.
5. Funcţiile poliţiei: constatarea, prevenirea şi curmarea infracţiunilor cu scopul de a apăra
viaţa, sănătatea, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, averea, interesele societăţii şi statului de
atentate şi acţiuni ilegale sînt exercitate în cadrul îndeplinirii sarcinilor de menţinere a ordinii
publice, asigurare a securităţii personale şi publice.
6. Statutul juridic al poliţistului are următoarea structură: blocul elementelor de scop;
blocul elementelor organizatorico-structurale; blocul elementelor de competenţă; blocul
elementelor răspunderii juridice şi a normelor deontologice.
7. Scopul, sarcinile, funcţiile şi atribuţiile poliţiei reprezintă elemente distincte ale
statutului juridic, iar prezenţa lor clară (fără reiterări) în legislaţie prezintă caracterul, limitele
intervenţiei ei în viaţa personală care, la rîndul său, serveşte ca factor al reglementării adecvate a
activităţii poliţiei.
8. Poliţistul este persoana fizică, cetăţean al Republicii Moldova cu capacitate deplină de
exerciţiu şi domiciliu permanent în ţară, angajat, numit, ales sau desemnat prin concurs pentru o
perioadă nedeterminată în postul de funcţionar public cu statut special (înarmat sau fără armă),
remunerat din bugetul de stat sau local, învestit în funcţia publică în condiţiile legii şi
împuternicit prin lege de a aplica nemijlocit forţa de constrîngere a statului.

117
 9. Restricţiile în exercitarea profesiei de poliţist trebuie să derive nemijlocit din
prevederile constituţionale ale fiecărui stat, fără a afecta, prin caracterul lor, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului.
10. Printre indicii principali care demonstrează profesionismul poliţistului sînt:
a) recunoaşterea priorităţii asigurării securităţii publice şi menţinerii ordinii publice,
necesităţii de apreciere a rezultatelor activităţii după starea ordinii şi securităţii publice în
teritoriul deservit şi nu după numărul arestărilor şi infracţiunilor descoperite;
b) manifestarea iniţiativei personale în aplicarea măsurilor de constrîngere faţă de
infractori;
c) crearea şi dezvoltarea contactelor stabile cu comunitatea;
d) cunoaşterea particularităţilor (intereselor, necesităţilor, motivaţiilor) diferitelor categorii
ale populaţiei (tineretului, pensionarilor, minorităţilor naţionale etc.);
e) pregătirea psihologică temeinică în relaţiile cu populaţia.
11. Răspunderea disciplinară a poliţistului reprezintă una dintre formele răspunderii
juridice, specifice dreptului poliţienesc, care intervine atunci cînd un poliţist săvîrşeşte, cu
vinovăţie, o abatere de la executarea îndatoririlor de serviciu, prevăzute de actele legislative
şi/sau alte acte normative, inclusiv de comportament.
12. Răspunderea administrativă a poliţistului, ca formă a răspunderii juridice, este condiţionată de
normele dreptului administrativ care stabilesc sancţiuni distincte şi o procedură respectivă de aplicare a lor
în cazul comportamentului deviat al poliţistului, care prezintă un pericol social mai redus decît
infracţiunea.
13. Răspunderea materială a poliţistului este răspunderea juridică care survine odată cu
obligaţia de restituire a prejudiciului cauzat din vinovăţie de către poliţist organului sau terţelor
persoane, restituirea căruia este pusă în sarcina organului de poliţie, dacă are caracter de
despăgubiri pe care poliţistul vinovat este obligat să le plătească, indiferent de sancţiunile penale
sau disciplinare aplicate faţă de acesta.
14. Normele juridice pentru reglementarea răspunderii materiale a poliţistului derivă din
cele ale Codului muncii şi pot fi prevăzute în cadrul Legii cu privire la statutul juridic al
poliţistului.
15. Exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu poate atrage după sine răspunderea penală
a poliţistului, ca subiect special al unei serii de infracţiuni: contra statului, contra persoanei,
contra avutului public, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals etc.
Pentru optimizarea statutului juridic al poliţistului în Republica Moldova, considerăm
necesar a înainta următoarele propuneri de lege ferenda:

118
 1. Elaborarea proiectelor de lege:
• privind modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova care, pe lîngă
restricţiile aplicării dreptului de poliţie al statului, ar include prevederi despre destinaţia socială a
poliţiei;
• cu privire la statutul juridic al poliţistului.
2. Expunerea art. 2 al Legii cu privire la poliţie în următoarea redacţie:
„Articolul 2. Sarcinile principale ale poliţiei
Sarcinile principale ale poliţiei sînt:
a) menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice;
b) protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
c) acordarea de ajutor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv a măsurilor de protecţie de
stat.”
3. Elaborarea unui proiect de lege privind modificarea şi completarea Legii privind
activitatea operativă de investigaţii nr. 45 din 12.04.94:
• a expune denumirea legii în următoarea redacţie: „Legea privind activitatea de
informaţii”;
• a expune dispoziţia art. 2 al Legii nr. 45 din 12.04.94 privind activitatea operativă de
investigaţii în următoarea redacţie:
„Articolul 2. Sarcinile activităţii de informaţii
Sarcinile activităţii de informaţii sînt culegerea secretă şi publică de informaţii privind:
a) atentatele criminale, prevenirea şi curmarea infracţiunilor, autorii infracţiunilor şi
persoanele care participă la ele, asigurarea compensării daunei cauzate de infracţiune;
b) persoanele care se ascund de organele de urmărire penală sau de judecată sau care se
sustrag de la executarea sancţiunii penale şi cele dispărute fără urmă;
c) evenimentele sau acţiunile care pun în pericol securitatea naţională a Republicii
Moldova”.
• introducerea în textul legii a noţiunilor tradiţionale, specifice activităţii de informaţii:
detectare, filaj etc.
4. Ajustarea Legii serviciului public (sau elaborarea unei noi legi), a Regulamentului cu
privire la serviciul în organele afacerilor interne şi a Statutului disciplinar al organelor afacerilor
interne la prevederile actele normative naţionale (Codului muncii al Republicii Moldova, Codului
de procedură penală al Republicii Moldova), europene şi internaţionale.

119
 ADNOTARE
la teza de doctorat cu titlul „Aspecte constituţionale ale statutului poliţistului în Republica
Moldova (analiză juridică comparată)”, elaborată de Muntean Valeriu la specialitatea
12.00.02 – drept public (poliţienesc); organizarea şi funcţionarea instituţiilor de drept

Luînd în considerare gradul de studiere a diferitor aspecte ale activităţii poliţieneşti,

noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute este determinată atît prin caracterul temei alese, cît şi
prin modul de abordare a cercetării acesteia. Autorul a debutat cu o investigaţie complexă
(juridico-comparativă) a asigurării normative a activităţii organelor poliţieneşti şi, în special, a
aspectelor constituţionale ale statutului juridic al poliţistului în Republica Moldova. Inovaţia
ştiinţifică rezidă şi în recomandările ştiinţifice, elaborate de autor în urma investigaţiilor întru
asigurarea normativă a activităţii organelor poliţieneşti şi a personalului acestora, inclusiv propuneri
de lege ferenda.
Importanţa teoretică a lucrării constă în contribuţia la dezvoltarea doctrinei juridice autohtone,
în special a ştiinţei dreptului constituţional, dreptului administrativ şi a dreptului poliţienesc,
completarea structurii statutului juridic al poliţistului, îndeosebi blocul elementelor răspunderii
juridice cu un element nou – normele deontologiei poliţieneşti, concretizarea şi propunerea unor
definiţii proprii a noţiunilor: structura statutului juridic, funcţionarul public, poliţia, poliţia
administrativă generală, poliţia administrativă specială, poliţist, elemente ale sistemului funcţiilor
poliţieneşti, principiile activităţii poliţieneşti, răspunderea juridică, răspunderea materială,
răspunderea disciplinară, răspunderea administrativă, deontologia poliţienească etc.
Valoarea aplicativă a lucrării rezidă în utilizarea concluziilor şi recomandărilor ştiinţifice vis-a-
vis de aspectele constituţionale ale statutului juridic al poliţistului în creaţia legislativă, ajustarea
cadrului normativ în scopul optimizării activităţii organelor poliţieneşti, în procesul de instituire la
cursul „Drept poliţienesc” în instituţiile de învăţămînt ale organelor poliţieneşti şi în instituţiile de
învăţămînt superior juridic, precum şi la organizarea selectării şi pregătirii profesionale a poliţiştilor.

Cuvinte-cheie: statutul juridic al poliţistului, structura statutului juridic, funcţionarul

public, organe poliţieneşti, poliţia administrativă generală, poliţia administrativă specială, poliţist,
elemente ale sistemului funcţiilor poliţieneşti, principiile activităţii poliţieneşti, răspunderea
juridică, răspunderea materială, răspunderea disciplinară, răspunderea administrativă, deontologia
poliţienească etc.

120
 АННОТАЦИЯ
диссертации Мунтян Валерия на тему: «Конституционные аспекты правового
статуса полицейского в Республике Молдова (сравнительно-правовое
исследование)», специальность 12.00.02. - Публичное (полицейское) право; организация и
функционирование правоохранительных учреждений

Учитывая степень изучения различных аспектов полицейской деятельности, научная

новизна полученных результатов, объясняется как выбранной темой, так и своеобразием
подхода к её исследованию. Автор дебютировал с комплексным (сравнительно-правовым)
исследованием нормативного обеспечения полицейской деятельности и, в особенности,
конституционных аспектов юридического статуса полицейского в Республике Молдова.
Научная новизна заключается и в разработанных автором научных рекомендациях
касающихся нормативного обеспечения деятельности полицейских органов и их кадров, в
том числе de lege ferenda.
Теоретическая значимость работы заключается во вкладе автора в развитие науки
конституционного права, административного и полицейского права заключающегося в
дополнении структуры юридического статуса полицейского, в особенности блока
юридической ответственности, еще одним элементом – нормами полицейской
деонтологии, уточнение и предложение собственных определений понятий: структура
юридического статуса, государственный служащий, полицейские органы, общая
административная полиция, специальная административная полиция, полицейский,
элементы системы полицейских функций, принципы полицейской деятельности,
юридическая ответственность, материальная ответственность, административная
ответственность, дисциплинарная ответственность, полицейская деонтология).
Практическая значимость диссертации заключается в использовании научных выводов и
практических рекомендаций касающихся конституционных аспектов юридического
статуса полицейского в законотворчестве, для изменения существующего
законодательства, с целью оптимизации деятельности полицейских органов, при изучении
курса «Полицейское право» в учебных заведениях полицейских органов или в
юридических вузах, а также при организации отбора и профессиональной подготовки
полицейских кадров.

Ключевые слова: юридический статус полицейского, структура юридического

статуса, государственный служащий, полицейские органы, общая административная
полиция, специальная административная полиция, полицейский, элементы системы
полицейских функций, принципы полицейской деятельности, юридическая
ответственность, материальная ответственность, административная ответственность,
дисциплинарная ответственность, полицейская деонтология.

121
 SUMMARY
of the thesis “Constitutional aspects of the legal status of the policeman in the Republic of
Moldova (comparative-juridical analysis)”, prepared by Mr. Valeriu Muntean, on the
specialty 12.00.02. – Public (police) law; organization and functioning of the legal institutions”

Taking in consideration the level of all the studies regarding the different aspects of the
police activity, the scientifically novelty of the obtained results is determined by the nature of the
theme and also by the way of approaching the research of it. The author started with a complexed
investigation (juridical-comparative one) regarding the normative insurance of the police bodies
activity and especially of the constitutional aspects regarding the legal statute of the policeman in
the Republic of Moldova. The scientifical innovation is related also to the scientifical
recommendations evolved by the author as a result of all the investigations concerning the
normative guarantee of the police bodies’ activity and its staff, inclusively proposals regarding
lege ferenda.
The theoretical importance of he work consists of the real contribution concerning the
development of the national juridical doctrine, especially when it’s about the science of the
constitutional law, administrative law and police law, regarding the completion of the juridical
police statute’s structure, especially of the block elements of the legal liability with a new
element - the police deontology norms, the specification and proposal by his own of some new
definitions of the notions like: the structure of the juridical statute, civil servant, police bodies,
general administrative police, special administrative police, elements of the system of the police
functions, the principles of the police activity, legal liability, material liability, disciplinary
liability, administrative responsibility, police deontology.
The applicative value of the work consists of the real usage of the scientifical recommendations
and conclusions vis-a-vis the constitutional aspects regarding the legal statute of the policeman in
legislative creation, the adjustment of the normative frame in aim to optimize the activity of the police
bodies, in the process of institutioning the „Police Law” in the institutions of study of the police
bodies and also in the institutions of juridical superior study, and of course, in the process of
organization the selection and professional preparing of the policemen.

Keywords: the legal police statute, the structure of the juridical statute, civil servant, police
bodies, general administrative police, special administrative police, elements of the system of the
police functions, the principles of the police activity, legal liability, material liability, disciplinary
liability, administrative responsibility, police deontology.

122
 BIBLIOGRAFIA

I. Acte normative
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, M.O. Nr. 1 din 12.08.1994.
2. Codul civil al Republicii Moldova nr.1107 din 06.06.2002, M.O. Nr. 82-86/661,
22.06.2002.
3. Codul cu privire la contravenţiile administrative, 29.03.85, Veştile R.S.S.M., 1985, nr.3.
4. Codul penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002, M.O. 1 Nr. 28-129/1012,
13.09.2002.
5. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (partea specială), nr. 122 din
14.03.2003 M.O. Nr. 104-110/447, 07.06.2003.
6. Codul muncii al Republicii Moldova nr. 154-XV din 28 martie 2003, M.O. Nr. 159-162,
29/072003.
7. Codul vamal al Republicii Moldova nr. 1149 din 20.07.2000, M.O. Nr. 160-162/1201,
23.12.2000.
8. Codul fiscal al Republicii Moldova nr. 1163 din 24.04.97 M.O. Nr. 62/522, 18.09.1997.
9. Codul subsolului al Republicii Moldova, nr. 1511 din 15.06.93 Monitor 11/325,
30.11.1993.
10. Codul silvic al Republicii Moldova, nr. 887 din 21.06.96 M.O. Nr. 4-5/36, 16.01.1997.
11. Legea cu privire la Guvern nr. 64 din 31.05.90, Veştile nr. 8/191, 30.08.1990.
12. Legea cu privire la poliţie, nr.416 din 18.12.90, republicată M.O. Nr.17-19, 31.01.2002.
13. Legea cu privire la trupele de carabinieri (trupele interne) ale M.A.I., Sfatul Ţării, nr.
231 din 17.12.91.
14. Legea cu privire la apărare, nr. 964 din 17.03.1992, Monitorul Parlamentului, 1992, Nr.3.
15. Legea cu privire la Forţele Armate nr. 966-XII din 17.03.1992, Monitorul Parlamentului,
1992, Nr. 3.
16. Legea asigurării cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din
trupele OAI. nr. 1544-XII din 23.06.93, Monitor Nr. 7/220, 1993.
17. Legea privind asigurarea sanitaro-epidemiologică a populaţiei nr. 1513 din 16.06.93,
Monitor 9/256, 30.09.1993.
18.Legea cu privire la activitatea farmaceutică nr.1456 din 25.05.93, Monitor 7/210,
30.07.1993.
19.Legea privind protecţia mediului înconjurător nr.1515 din 16.06.93, Monitor 10/283,
30.10.1993.

123
 20.Legea cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în R.M. nr. 275-
XIII din 10.11.94., M.O. Nr. 20/234 din 29.12.1994.
21.Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova, nr. 108-XIII din 17.05.94., M.O.
Nr. 12/107 din 03.11.1994.
22.Legea cu privire la ieşirea şi intrarea în Republicii Moldova, nr. 269-XIII din 09.11.94,
M.O. Nr. 6/54 din 26.01.1995.
23.Legea privind activitatea operativă de investigaţii, nr. 45-XII din 12.04.94., Monitorul
Nr. 5/133, 1994.
24.Legea privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte, nr. 273-XIII din
09.11.94., M.O. Nr. 9/89 din 09.02.1995.
25.Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Găgăuz-Yeri), nr. 344-XII din
23.12.1994 M.O. Nr. 3-4, 1995.
26.Legea cu privire la Curtea Constituţională, nr. 317-XIII din 13.12.1994, M.O., Nr. 8, din
07.02.1995.
27.Legea cu privire la petiţionare, nr. 190-XIII din 19.07.1994 M.O., Nr. 4, 1994.
28.Legea privind Curtea de Conturi, nr. 312-XIII din 01.12.1994 M.O., Nr. 7,1995.
29.Legea privind apărarea împotriva incendiilor, nr. 267 din 09.11.94 M.O. Nr. 15-16/144,
17.03.1995.
30.Legea privind organele securităţii statului, nr. 619 din 31.10.95, M.O. Nr. 10-11/115,
13.02.1997.
31.Legea telecomunicaţiilor, nr. 520 din 07.07.95, M.O. Nr. 65-66/713, 24.11.1995.
32.Legea serviciului public, nr. 443-XIII din 04.05.95, M.O. Nr.61/681 din 02.11.1995.
33.Legea metrologiei, nr. 647 din 17.11.95, M.O. Nr.13/124, 29.02.1996.
34.Legea privind organizarea judecătorească, nr. 514-XIII din 06.07.95. M.O. Nr.58/641
din 19.10.1995.
35.Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, nr. 789-XIII din 26.03.96 M.O., Nr. 32-
33 din 30.05.96.
36.Legea privind combaterea corupţiei şi protecţionismului, nr. 900/27.06.96 M.O. Nr.
56/542, 22.08.1996.
37.Legea privind protecţia aerului atmosferic, nr. 1422 din 17.12.97 M.O. Nr. 44-46/312,
21.05.1998.
38.Legea cu privire la medicamente, nr. 1409 din 17.12.97 M.O. Nr. 52-53/368,
11.06.1998.
39.Legea aviaţiei civile, nr.1237 din 09.07.97 M.O. Nr. 69-70/581, 23.10.1997.

124
 40.Legea cu privire la gărzile populare, nr. 1101-XIII din 06.02.97 M.O. Nr. 22-23/232 din
10.04.1997.
41.Legea privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care
acordă ajutor în procesul penal, nr. 1458-XIII din 28.01.98 M.O. Nr. 26-27/169 din 26.03.1998.
42.Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor
de cercetare penală şi de anchetă preliminară, al procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti nr.
1545-XIII din 25.02.98, M.O. Nr. 50-51/359 din 04.06.1998.
43.Legea cu privire la energia electrică, nr. 137 din 17.09.98 M.O. Nr. 111-113/681,
17.12.1998.
44.Legea cu privire la gaze, nr. 136 din 17.09.98 M.O. Nr. 111-113/679, 17.12.1998.
45.Legea cu privire la protecţia plantelor, nr. 612 din 01.10.99 M.O. Nr. 133-134/651,
02.12.1999.
46.Legea cu privire la apa potabilă, nr. 272 din 10.02.99 M.O. Nr. 39-41/167, 22.04.1999.
47.Legea privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova nr. 753-XIV
din 23.12.99 M.O. Nr.156/764 din 31.12.1999.
48.Legea cu privire la protecţia concurenţei, nr. 1103/30.06.2000, M.O. Nr. 166-168/1205,
31.12.2000.
49.Legea cu privire la fabricarea şi circulaţia alcoolului etilic şi a producţiei alcoolice, nr.
1100 din 30.06.2000 M.O. Nr. 130-132/917, 19.10.2000.
50.Legea cu privire la migraţiune, nr. 1518 din 06.12.2002 M.O. Nr. 1-2/2, 15.01.2003.
51.Legile privind administraţia publică locală nr. 123 din 18.03.2003, Monitorul Oficial
49/211, 19.03.2003,
52.Legea privind declararea şi controlul veniturilor şi al proprietăţii demnitarilor de stat,
judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţie de conducere nr.
1264 din 19.07.2002, Monitorul Oficial 124-125/991, 05.09.2002.
53.Legea cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei nr.
1104 din 06.06.2002, M.O. Nr. 91-94/668, 27.06.2002.
54.Legea privind Curtea de Conturi nr. 312 din 08.12.94, M.O. Nr. 7/77, 02.02.1995.
55.Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr. 548 din 21.07.95, M.O. Nr. 56-
57/624, 12.10.1995.
56.Legea cu privire la migraţiune nr.1518 din 06.12.2002, M.O. Nr. 1-2/2, 15.01.2003.
57.Legea metrologiei nr. 647 din 17.11.95 M.O. nr. 13/124, 29.02.1996, art. 2; Monitorul
Oficial 26-29/215, 13.02.2004.

125
 58.Legea cu privire la protecţia concurenţei nr. 1103 din 30.06.2000, M.O. Nr. 166-
168/1205, 31.12.2000.
59.Legea cu privire la protecţia plantelor nr. 612 din 01.10.99, M.O. Nr. 133-134/651,
02.12.1999.
60.Legea cu privire la energia electrică nr. 137 din 17.09.98 M.O. Nr. 111-113/681,
17.12.1998.
61.Legea cu privire la gaze Nr. 136 din 17.09.98, M.O. nr. 111-113/679, 17.12.1998.
62.Legea cu privire la medicamente nr. 1409/17.12.97, M.O. Nr. 52-53/368, 11.06.1998.
63.Legea cu privire la activitatea farmaceutică nr. 1456 din 25.05.93 Monitor 7/210,
30.07.1993.
64.Legea telecomunicaţiilor Nr. 520 din 07.07.95 M.O. Nr. 65-66/713, 24.11.1995.
65.Legea privind apărarea împotriva incendiilor Nr. 267 din 09.11.94, M.O. Nr. 15-16/144,
17.03.1995.
66.Legea privind activitatea veterinară Nr. 1538 din 23.06.93, Monitor 8/239, 30.08.1993.
67.Legea privind asigurarea sanitaro-epidemiologică a populaţiei Nr. 1513 din 16.06.93,
Monitor 9/256, 30.09.1993.
68.Legea cu privire la fabricarea şi circulaţia alcoolului etilic şi a producţiei alcoolice Nr.
1100 din 30.06.2000, M.O. Nr. 130-132/917, 19.10.2000.
69.Legea cu privire la apa potabilă Nr. 272 din 10.02.99 M.O. Nr. 39-41/167, 22.04.1999.
70.Legea cu privire la avocatură 1260 din 19.07.2002, M.O. Nr. 126-127/1001, 12.09.2002.
71.Legea cu privire la notariat Nr. 1453 din 08.11.2002, M.O. Nr. 154-157/1209,
21.11.2002.
72.Legea cu privire la secretul comercial, Nr. 171 din 06.07.94, M.O. Nr. 13/126,
10.11.1994.
73.Legea privind comerţul electronic Nr. 284 din 22.07.2004, M.O. Nr. 138-146/741,
13.08.2004.
74.Legea privind contracararea activităţii extremiste, Nr. 54 din 21.02.2003 M.O. Nr. 56-
58/245, 28.03.2003.
75.Legea privind activitatea particulară de detectiv şi de pază, Nr. 283 din 04.07.2003 M.O.
Nr. 200-203/769, 19.09.2003.
76.Legea cu privire la răspunderea materială a militarilor Nr. 1477 din 22.11.2002, M.O.
Nr. 190-197/1437, 31.12.2002.
77.Legea privind activitatea revizuirea şi optimizarea cadrului normativ de reglementare a
activităţii de întreprinzător Nr. 424 din 16.12.2004, M.O. Nr.1-4/16, 07.01.2005.

126
 78.Hotărîrea Parlamentului despre Decretul Preşedintelui U.R.S.S. din 29.01.1991 „Cu
privire la interacţiunea miliţiei şi subunităţilor F.A. ale U.R.S.S. în procesul de asigurare a ordinii
de drept şi de combatere a criminalităţii” şi despre Ordinul M.A.I. al U.R.S.S. şi al ministrului
apărării al U.R.S.S. Nr. 493-513 din 29.12.1990 cu privire ia organizarea patrulării în comun a
lucrătorilor OAI, a militarilor Armatei Sovietice si ai Flotei Maritime Militare, Nr. 464-XII din
31.01.91, M.O. Nr. 3-4-5-6/32, 1991.
79.Hotărîrea Parlamentului cu privire la aprobarea mijloacelor speciale şi a regulilor de
aplicare a acestora de către colaboratorii OAI şi militarii trupelor de carabinieri ale M.A.I., Nr.
1275-XII din 15.02.93 Monitor Nr. 2, 1993.
80.Hotărîrea Parlamentului privind aprobarea Regulamentului comisiilor administrative şi
abrogarea unor acte normative Nr. 126-XIII din 27.05.94, Monitor Nr. 6/33, 1994.
81.Hotărîrea Parlamentului Nr. 445 din 05.05.95 cu privire la aprobarea Concepţiei
securităţii naţionale a Republicii Moldova şi la formarea Consiliului coordonator pentru
elaborarea proiectelor de legi şi altor acte normative care vor reglementa construcţia, pregătirea şi
folosirea Forţelor Armate, Monitorul Oficial 35/399, 29.06.1995.
82.Hotărîrea Guvernului despre aprobarea şi punerea in aplicare a Regulamentului privind
modul de susţinere a examenelor, de eliberare a permiselor de conducere şi de admitere la
conducerea autovehiculelor şi a Regulamentului de înmatriculare a autovehiculelor Nr. 503 din
09.08.93, Monitor Nr. 8/244, 1993.
83.Hotărîrea Guvernului cu privire la prestarea serviciilor cu plată de către Poliţia Rutieră şi
Serviciul înmatriculare a transportului şi calificare a conducătorilor auto al Departamentului
evidenţă şi documentare a populaţiei ale M.A.I. Nr. 521 din 19.07.94.
84.Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Statutului disciplinar al OAI Nr. 2 din
04.01.96., M.O. Nr. 23-24/176 din 18.04.1996.
85.Hotărîrea Guvernului privind măsurile de intensificare a combaterii criminalităţii şi de
menţinere a ordinii publice Nr. 671 din 18.07.97, M.O. Nr. 57-58/615 din 04.09.1997.
86.Hotărîrea Guvernului cu privire la structura organizatorică, limita efectivului şi
Regulamentul M.A.I. Nr. 844 din 30.07.98, M.O. Nr. 75-76/756 din 13.08.1998.
87.Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire la serviciul în
organele afacerilor interne Nr.334 din 08.07.91.
88.Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire la organizarea
concursului pentru ocuparea funcţiei publice vacante în autorităţile publice Nr.1038 din 07.11.97,
M.O. Nr. 84-85/847 din 18.12.1997.

127
 89.Hotărîrea Guvernului cu privire la M.A.I. Nr. 112 din 02.02.99, M.O. Nr. 19-21/131 din
25.02.1999.
90.Hotărîrea Guvernului cu privire la serviciile publice ale ministerelor, departamentelor
desconcentrate in teritoriu Nr. 674 din 22.07.99, M.O. Nr. 80-82/708 din 29.07.1999.
91.Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului circulaţiei rutiere Nr. 713
din 27.07.99, M.O. Nr. 83-86/747 din 05.08.1999.
92.Hotărîrea Guvernului cu privire la Programul de stat privind combaterea criminalităţii,
corupţiei si protecţionismului pentru anii 1999-2002 şi despre îndeplinirea Hotărîrii
Parlamentului Republicii Moldova privind activitatea Procuraturii Generale şi M.A.I. în
combaterea crimei organizate şi corupţiei Nr. 1017 din 04.11.99, M.O. Nr. 123/1071 din
05.11.1999.
93.Hotărîrea Guvernului cu privire la uniforma şi normele de echipare a colaboratorilor
poliţiei şi serviciului intern ale M.A.I. Nr. 596 din 20.06.2000, M.O. Nr. 75-76/682 din
29.06.2000.
94.Hotărîrea Guvernului cu privire la paza frontierei de stat Nr. 1316 din 29.12.2000, M.O.
Nr. 1-4/14 din 11.01.2001.
95.Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulamentului Guvernului Republicii Moldova
Nr. 34 din 17.01.2001, M.O. Nr. 8-10/73 din 25.01.2001.
96.Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului poliţiei municipale a I.G.P.
Nr. 139 din 20.02.2001, M.O. Nr. 25-26/177 din 01.03.2001.
97.Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea structurii, efectivului-limită şi
Regulamentului Serviciului Vamal Nr. 547 din 07.06.2005, M.O. Nr. 80-82/569 din 10.06.2005.
98.Hotărîrea Guvernului privind aprobarea Regulamentului, structurii şi efectivului-limită
ale Serviciului Standardizare şi Metrologie Nr. 586 din 16.06.2005, Anexa Nr.1, M.O. Nr. 86-
88/648 din 24.06.2005.
99.Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Concepţiei politicii de cadre juridice Nr.
1385 din 30.10.2002, M.O. 149-150/1523, 07.11, 2002.
100. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Codului de etică şi deontologie al
poliţistului Nr. 481 din 10.05.2006, M.O. 75-78/527, 19.05.2006.
101. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea structurii şi Regulamentului
Inspectoratului Ecologic de Stat Nr. 77 din 30.01.2004, M.O. Nr. 26-29/215, 13.02.2004.
102. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la puterea de stat Nr. 201 din
27.07.90, Veştile Nr. 8/209 din 30.08.1990.

128
 103. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind crearea serviciului de pază a
Preşedintelui Republicii Moldova Nr. 7 din 27.01.92, Veştile Nr. 12/321 din 30.12.1990.
104. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la crearea pe lîngă Guvernul
Republicii Moldova a Consiliului coordonator în problemele combaterii criminalităţii şi corupţiei,
menţinerii ordinii de drept Nr. 315 din 08.11.94, M.O. Nr. 15/168 din 24.11.1994.
105. Decretul Preşedintelui R.M. cu privire la constituirea Comisiei pentru elaborarea şi
realizarea Concepţiei reformei M.A.I Nr. 107-II din 26.03.97., M.O. Nr. 22-23/237 din
10.04.1997.
106. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la Departamentul pentru
Combaterea Crimei Organizate şi Corupţiei Nr. 116-11 din 07.04.97, M.O. Nr. 24/243 din
17.04.1997.
107. Decretul Preşedintelui R.M. cu privire la constituirea Consiliului Suprem de
Securitate Nr. 332-11 din 08.10.97, M.O. Nr. 69-70/593 din 23.10.1997.
108. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind unele măsuri pentru consolidarea
legalităţii şi asigurarea ordinii publice Nr. 1501-11 din 05.06.2000, M.O. Nr. 65-67/497 din
08.06.2000.
109. Constituţia României din 31/10/2003, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767
din 31/10/2003.
110. Codul penal din 28/06/2004, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din
29/06/2004.
111. Codul muncii din 24/01/2003, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din
05/02/2003.
112. Lege administraţiei publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, Monitorul Oficial al
României nr. 204 din 23 aprilie 2001.
113. Legea privind Statutul poliţistului nr. 360 din 6 iunie 2002, Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 440 din 24 iunie 2002.
114. Legea privind Statutul funcţionarilor publici Nr. 600 din 08/12/1999, Monitorul
Oficial al României, Partea I nr. 600 din 08/12/1999.
115. Legea cu privire la angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în
legătură cu gestionarea bunurilor Nr. 22 din 1969, B. Of. al României nr. 132 din 18.11.1969.
116. Lege nr. 188/1999 din 08/12/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, Monitorul
Oficial, Partea I nr. 600 din 08/12/1999

129
 117. Legea României Nr. 161 din 19/04/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, Monitorul Oficial, Partea I nr. 279 din 21/04/2003
118. Ordonanţa Guvernului României Nr. 121 din 28 august 1998 privind răspunderea
materială a militarilor, Monitorul Oficial al României nr. 328 din 29 august 1998.
119. Codul de conduită pentru poliţişti, adoptat prin rezoluţia Adunării generale a ONU
nr.14169 din 17.12.1979.
120. Sistemul informaţional „Moldlex”

II. Monografii. Manuale

121. Andre de Laubadere, Jean-Claude Venezia, Yves Gaudement, Manuel de droit
administratif, Paris: L.G.D.L., 1988, t. 1, 810 p.
122. Aramă, E. Istoria dreptului românesc. Chişinău: Reclama, 1998, 200 p.
123. Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier, 2004, 656 p.
124. Baltag, D. Teoria generală a dreptului şi statului. Curs introductiv, Cimişlia: TipCim,
1996, 332 р.
125. Bantuş, A. Teoria funcţiei publice. Chişinău: Institutul de Filosofie, Sociologie şi Drept
al AŞM, 2003, 332 p.
126. Bailey, D.H. The police and political development in Europe. 1975, 684 p.
127. Beligrădeanu Ş. Răspunderea materială a persoanelor încadrate în muncă. Bucureşti:
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1973, 268 p.
128. Bianu, E. Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti,
1938, 511 p.
129. Boboş Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca, 1992, 634 p.
130. Bocanfuso, Patrice. Les carrières de l'armée et de la police. Paris, 1989, 365 p.
131. Braibant, Guy. Le droit administratif français. 2-emme ed. Paris: Dalloz, 1988, 754 p.
132. Bunoaica, Ion. Jandarmeria română, Tradiţii şi perspective. Bucureşti: Semne’94,
1994, 156 p.
133. Capcelea, V. Etica şi deontologia juridică. Chişinău: Museum, 2002, 228 p.
134. Chatelet, Francois, Pisier, Evelyne Concepţii politice ale sec. XX. Bucureşti:
Humanitas, 1994, 186 p.
135. Code annote de déontologie policière. Paris, 1991, Title I, 68 p.
136. Constantinescu, A. Instituţii feudale din ţările române, Dicţionar. Bucureşti: Editura
Academiei R.S.R., 1988, 685 p.

130
 137. Costin, M., Mureşan M. Dicţionar de drept civil Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980, 647 p.
138. Costin, M. Răspunderea juridică. Cluj-Napoca: Dacia, 1974, 368 p.
139. Cozma Carmen. Elemente de etică şi deontologie. Iaşi: Ed. Universităţii Al. I. Cuza, 1997,
124 p.
140. Creangă, I. Curs de drept administrativ. Chişinău: Epigraf, 2003, v. I, 336 p.
141. Dănulescu, N.V., Poliţia administrativă. Bucureşti: Cartea de aur, 1944, 320 p.
142. Debbasch, Charles, Institutions et droit administratifs, t. 2, L'action et le contrôle de
l'administration, Paris: Presses Universitaires de France, 1998, 709 p.
143. Dicţionar explicativ al limbii române. ed. II, Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998,
1192 p.
144. Drăghici, Constantin, Iacob, Adrian, Şerb, Stancu, et. al. Drept poliţienesc şi
contravenţional. Bucureşti: TRITONIC, 2003, 270 p.
145. Drăganu, T. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Bucureşti:
Lumina Lex, 1998, vol. II, 414 p.
146. Dvoracek, M.V. Drept administrativ, Noţiuni introductive. Iaşi: Chemarea, 1993,
457 p.
147. Guceac, I. Statul şi poliţia. Chişinău: Cartier, 1997, 111 p.
148. Guţuleac, V. Bazele teoriei dirijării de stat. Chişinău: Baştina-RADOG, 2000, 272 p.
149. Guţuleac, V. Balmuş, V. Problemele administrării de stat. Chişinău: Draghişte, 2002,
308 p.
150. Iorgovan, A. Drept administrativ, Tratat elementar. vol. III, Bucureşti: Actami, 1994,
587 p.
151. Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ. vol. II, Bucureşti: Nemira, 1996, 686 p.
152. Iovănaş, I. Drept administrativ. Arad, 1997, 479 p.
153. Jean de Farges, Droit de la fonction publique. Paris, 1986, 347 p.
154. Jean Marie Auby, Jean Bernard Auby, Droit de la fonction publique. Paris, 1991,
296 p.
155. Manda, Corneliu, Drept administrativ. Tratat elementar. Bucureşti: Lumina Lex,
2001, 511 p.
156. Mic dicţionar enciclopedic. Bucureşti: Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986,
2460 p.
157. Negulescu, P. Alexianu, Gh. Tratat de drept public. v. I, Bucureşti: Casa şcolilor,
1942, 611 p.

131
 158. Negoiţă A. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Bucureşti: Atheneum, 1991,
587 p.
159. Negoiţă, A. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. vol. II, Bucureşti: Atlas Lex,
1996, 625 p.
160. Nicolescu, O., Verboncu, I. Management. Bucuresti: Ed. Economica, 1999, 546 p.
161. Nozieck, Robert, Anarhie, stat şi utopie. Bucureşti: Humanitas, 1997, 324 p.
162. Orlov, M. Drept administrativ. Chişinău: Epigraf, 2001, 220 р.
163. Oroveanu, Mihai T., Tratat de drept administrativ. Bucureşti: Universitatea Creştină
Dimitrie Cantemir, 1994. 374 p.
164. Pascu I. Dreptul poliţienesc român. v. I, Bucureşti: Reforma socială, 1929, 352 p.
165. Picard, Etienne, La notion de police administrative. Paris: Thémis, 1984, 287 p.
166. Police Training Institute University of Illinois: Training Catalog, 1998-1999, USА, 1998,
156 p.
167. Popescu Slăniceanu, Ion. Teoria funcţiei publice. Brăila: Evrika, 1989, 346 p.
168. Popa, V. Drept parlamentar. Chişinău, ULIM, 1999, 232 p.
169. Popas, V. Petrişor, P. Crăciunescu, A. Drept administrativ şi contenciosul
administrativ. Timişoara, 1995, 389 p.
170. Preda, M. Drept administrativ, Partea generală. Bucureşti: Lumina Lex, 2001, 478 p.
171. Rendell, B. Reply. Bureaucracy and Policy Implementation. Illinois, Homer wood,
1982, 246 p.
172. Rivero, Jean, Waline, Jean, Droit administraţive. I-er édition, Paris: Dalloz, 1998, 540 p.
173. Silvera, V. La fonction publique et les problèmes actuels. Paris, 1976, 187p.
174. Stamatin, Ş., Creangă, C., Ghidul deontologiei poliţieneşti. Chişinău: Centrul ed. al
Academiei Ştefan cel Mare a M.A.I., 2004, 275 p.
175. Stamatin, Ş. Grati V. Activitatea administrativă a organelor afacerilor interne (Partea
generală),Chişinău: Centrul Ed. al Academiei Ştefan cel Mare, 2003, 136 p.
176. Stelian, Ivan Tudor, Ioniţă. Drept poliţienesc Bucureşti: ROMFEL, 1993, 176 p.
177. Şantai, I. Introducere în studiul dreptului Sibiu. 1991, 297 p.
178. Tarangul E.D. Tratat de drept administrativ român. Cernăuţi: Glasul Bucovinei, 1944,
685 p.
179. Ţiclea, A., Tufan C. Dreptul munci., Bucureşti: Global Lex, 2001, 634 p.
180. Vedel, Georges, Delvolve Pierre, Droit administraţive. 8 édition, Paris: P.U.F.
Thémis, 1982, 1294 p.
181. Vrabie, G. Popescu, S. Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1993, 529 p.

132
 182. Zaharia, Gh. Drept administrativ, Bucureşti, 1992, 478 p.
183. Абулгазин, С.Б. Административно-правовые отношения в деятельности
милиции по охране общественного порядка. Караганда: ВШ МВД СССР, 1984, 39 с.
184. Адвокатская деятельность: Учебно-практическое пособие, под общ. ред. В.Н.
Буровика, Москва, 2003, 239 с.
185. Административная деятельность органов внутренних дел, часть особенная,
учебник под ред. Коренева А.П., Москва: ЩИТ-М, 2000, 362 с.
186. Административная деятельность органов внутренних дел, часть общая,
учебник под ред. Коренева А.П., Москва: ЩИТ-М, 2000, 308 с.
187. Административное право зарубежных стран, уч. пособие под ред. Козырина
А.Н. Москва: Спарк, 2003, 462 с.
188.Административное право, под ред. Ю.М. Козлова, Л.Л. Попова, Москва: Юристъ, 1999,
319 с.
189. Алексеев, С.С. Механизм правового регулирования в социалистическом
государстве. Москва: Юрид. лит., 1966, 268 с.
190. Алексеев, С.С. Проблемы теории права. Свердловск, 1972, 396 с.
191. Алексеев, С.С. Общая теория права. Москва, 1982, т. 2, 359 с.
192. Алексеев, С.С. Правовое государство судьба социализма. Москва: Юрид. лит.,
1988, 174 с.
193. Алёхин, А.П. Кармолицкий, А.А. Козлов, Ю.М. Административное право
Российской Федерации. Москва: ЗЕРЦАЛО, 2000, 672 с.
194. Андриевский, И.Е. Полицейское право., Санкт Петербург: Типография В.В.
Пратц, 1874, т. 1. 647 c.
195. Антонов, И.П. Полиция Германии: история и современность. Учебное пособие,
Москва: Академия управления МВД России, 2000, 142 с.
196. Аппарат управления социалистического государства. Москва: Юридическая
литература, 1976, 194 с.
197. Артамонов, П.В. Основы правового положения органов внутренних дел, под ред.
проф. Ю.М. Козлова, Москва, 1977, 248 с.
198. Астафьев, Л.В. Ребрий, В.А. Проблемы совершенствования управления
горрайорганами внутренних дел в условиях реформирования общества и государства.
Москва, 1997, 93 с.
199. Атаманчук, Г.В. Государственное управление: проблемы методологии
правового исследования, Москва: Юрид. лит., 1975, 241 с.

133
 200. Атаманчук, Г.В. Теория государственного управления, курс лекций, Москва:
Юрид. лит., 1997, 398 с.
201. Баринов, Л.В. Мартыненко, Н.Э. Ревин, В.П. Словарь терминов и схем, Москва:
Академия управления МВД России, 2000, 233 с.
202. Бахрах, Д.Н. Субъекты советского административного права. Свердловск: СЮИ,
1985, 68 с.
203. Бахрах, Д.Н. Административная ответственность в СССР. Свердловск: СЮИ,
1989, 201 с.
204. Бахрах, Д.Н. Административное право, учебник. Москва: БЕК, 1993, 301 с.
205. Бачило, И.Л. Функции органов управления. Москва, 1976, 198 с.
206. Безденежных, В.М. Административные акты и документы милиции, учебное
пособие. Москва, 1971, 38 с.
207. Безденежных, В.М. Административная деятельность органов внутренних дел.
Москва, 1987, 45 с.
208. Бельский, К.С. Полицейское право. Москва: Дело и сервис, 2004, 816 с.
209. Бельсон, Я.М. Бюрократия, полиция и вооруженные силы в современном
буржуазном государстве, Москва: ВШ МВД СССР, 1969, 88 с.
210. Бельсон, Я.M. Полиция “свободного” общества. Москва: Юрид. литература, 1984,
175 с.
211. Братусь, С.Н. Юридическая ответственность и законность, Москва, 1976, 215 c.
212. Брокгауз, Ф. А. Еффрон, И. А. Энциклопедический словарь. Нэшвиль-Опоцкий,
т. XXI, Санкт-Петербург, 1897, 591 с.
213. Василенко, И.А. Административно-государственное управление в странах
запада (США, Великобритании, Франции, Германии). Москва: Логос, 2000, 200 с.
214. Василенков, П.T. Административное право. Москва: Юрид. литература, 1981,
464 с.
215. Ведель, Г. Административное право Франции, перевод с франц. Энтина Я. М.,
под ред. Крутиголова M.A., Москва: Прогресс, 1973, 538 с.
216. Веремеенко, И.И., Колонтаевский, Ф.Е. Проблемы административной практики в
сфере обеспечения общественного порядка, совершенствования организации и деятельности
милиции общественной безопасности. Москва: Академия МВД СССР, 1995, 35 с.
217. Веремеенко, И.И. Механизм административно-правового регулирования в сфере
общественного порядка. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1982, ч. 1, 2, 208 с.

134
 218. Витрук, Н.В. Основы теории правового положения личности в
социалистическом обществе. Москва, 1979, 229 с.
219. Воробьев, О. В. Подготовка и принятие управленческих решений в органах
внутренних дел, Киев: КВШ МВД СССР, 1976, 30 с.
220. Воробейникова, T.У. Дубровина, A.Б. Преобразование административно-
полицейского аппарата, суда и тюремной системы России во вт. пол. XIX века. Москва:
Научно-исследов. и ред.-издат. отдел, 1973, 478 с.
221. Гегель, Г.Ф. Философия права. Москва, 1990, 524 с.
222. Гессен, В.М. Лекции по полицейскому праву. Санкт Петербург, 1907-1908, 437 с.
223. Гоббс, Т., соч. т. 2. Москва: Мысль, 1991, 735 с.
224. Горшенев, В.М., Бенедикт, И.В. Юридическая деонтология. Киев: УМКВО,
1988, 78 c.
225. Горбунов, В. Курс лекции по полицейскому праву. Варшава, 1901, 547 с.
226. Горобец, В.Д. Пределы государственной деятельности и правового
регулирования Лекция, Москва, 1995, 36 с.
227. Гранат, Н.Л. Социалистическая законность в деятельности органов внутренних
дел. Москва, 1985, 144 с.
228. Гранат, Н.Л. Толкование норм права в правоохранительной деятельности
органов внутренних дел, учебное пособие. Москва, 1991, 81 с.
229. Губанов, А.В. Полиция государств Западной Европы: основные черты
организации и деятельности, уч. пособие. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1990, 162 с.
230. Губарев, А.И. Правовое положение рядового и начальствующего состава органов
внутренних дел. Ленинград: Высшее политическое училище МВД СССР, 1974, 59 с.
231. Гусарев, С.Д., Тихомиров, О.Д. Юридична деонтология Киев: Вира-П, 2000, 358 c.
232. Даль, В. Толковый словарь живого русского языка. т. 2, Москва, 1989, 779 с.
233. Дзюба, В.Т. Уголовно-правовая защита личности и деятельности работников
милиции и народных дружинников. Киев: ВШ МВД СССР, 1989, 29 с.
234. Драго, Р. Административная наука. Москва, 1982, 258 с.
235. Евтихнев, А. Ф. Основы советского административного права. Харьков: Изд.
НКЮ УССР, 1925, 453 с.
236. Егорышев, С.В. Проблемы совершенствования деятельности ОВД в условиях
перехода России к рыночным отношениям. Уфа: Уфимский юридический институт, 1997,
353 с.

135
 237. Елистратов, А.И. Учебник русского административного права, 2-е изд., вып. 1.
Москва, 1911, 589 с.
238. Еропкин, М.И. Попов, Л.Л. Административно-правовая охрана общественного
порядка. Ленинград, 1973, 328 с.
239. Еропкин, М.И. Управление в области охраны общественного порядка, Москва:
Юрид. лит., 1965, 215 с.
240. Зданевич, М.В. Краткий учебник административного и полицейского права
(Административная и исключительно полицейская деятельность чинов полиции),
Екатеринослав, 1915, 273 с.
241. Желудкова, Т.И. Деятельность советской милиции по охране общественного
порядка. Москва: Академия МВД СССР, 1979, 36 с.
242. Жозефи, В. Опыт юридической науки полицейского права. Могилёв-Подольск,
1902, 506 с.
243. Ивановский, В.И. Учебник административного права. Казань, 1911, 497 с.
244. Карательные органы современного империалистического государства. Москва:
Наука, 1968, 354 с.
245. Касалапов, Р. Маркин, В. Свобода и ответственность. Москва, 1969, 221 с.
246. Кваша, Л.Ф. Конституционно-правовые основы деятельности российской
милиции. Москва: Типогр. Академии МВД России, 2000, 227 c.
247. Килясханов, И.Ш. Обидин, В.С. Шихов, Е.Ю. Вопросы организации и
деятельности местной (муниципальной) милиции. Москва: Академия МВД РФ, 1992, 156 с.
248. Кобалевский, В. Советское административное право. Харьков: Юрид. издат.
НКЮ УССР, 1929, с. 185.
249. Кобалевский, В. Очерки советского административного права. Харьков: Юрид.
издат. НКЮ УССР, 1924, 432 с.
250. Колесникова, О.М. Тимофеев, М.С. Гранат, Н.Л. Толкование норм права в
правоприменительной деятельности органов внутренних дел. Москва, 1991, 81 с.
251. Кобалевский, В. Советское административное право. Харьков, 1929, 487 с.
252. Колонтаевский, Ф.Е. Служба милиции общественной безопасности как
отраслевая подсистема ОВД, лекция. Москва: Академия МВД РФ, 1994, 85 с.
253. Колонтаевский, Ф.Е. Организация и совершенствование деятельности милиции
общественной безопасности. Москва: Академия МВД РФ, 1995, 80 с.
254. Конституции зарубежных стран, ред. Дубровин В.Н., Москва: Юрлитинформ,
2000, 366 c.

136
 255. Кондрашев, Б.П., Соловей, Ю.П., Черников, В.В. Государственное управление в
области внутренних дел. Москва, 1997, 158 с.
256. Коренев А.П. Административное право России, учебник, в 3-х ч., ч. I. Москва:
Щит-М, 2001, 308 с.
257. Коренев, А.П. Административное право России, учебник, в 3-х ч., ч. II. Москва:
Щит-Москва, 2001, 313 с.
258. Котюргин, С.И. Функции органов внутренних дел. Омск, 1975, 275 c.
259. Курашвили, Б.П. Очерк теории государственного управления. Москва: Наука,
1987, 292 с.
260. Ладанов, И.Д. Психология управления рыночными структурами: преобразующее
лидерство. Москва: Перспектива, 1997, 287 с.
261. Лазарев, Б.М. Компетенция органов управления. Москва: Юрид. литература, 1972,
280 с.
262. Лазарев, Б.М. Государственное управление на этапе перестройки. Москва,
Юрид. лит., 1988, 318 с.
263. Лазарев, В.В., Попов Л.Л., Розин Л.М. Правовые основы обеспечения
общественного порядка. Москва: Академия МВД СССР, 1987, 73 с.
264. Лукъяненко, М.М Воспитательная работа советской милиции. Москва: Юрид.
лит., 1980, 97 с.
265. Люшер, Ф. Конституционная защита прав и свобод личности. Москва: Прогресс,
1993, 382 с.
266. Манохин, В.М. Советская государственная служба. Москва, 1966, 195 c.
267. Мицкевич, А.В. Субъекты советского права. Москва, 1962, 213 c.
268. Никеров, Г. Административное право США. Москва: Наука, 1977, 200 с.
269. Новоселов, В.И. Правовое положение граждан в советском государственном
управлении. Саратов, 1976, 217 с.
270. Организация управления в органах внутренних дел, лекции по курсу, ч. 4. Москва:
Академия управления МВД России, 2000.
271. Организация деятельности органов внутренних дел по предупреждению
преступлений, учебник под редакцией Малкова В.Д. и Токарева А.Ф. Москва: Академия
управления МВД России, 2000, 323 с.
272. Основы управления в органах внутренних дел, под редакцией Коренева А.П.,
Москва: МВШМ МВД СССР, 1988, 274 с.

137
 273. Панченко, П.Н. Борьба с преступлениями как функция уголовного розыска.
Омск: ВШМ МВД СССР, 1986, 103 с.
274. Патюлин, В.А. Государство и личность в СССР, Москва, 1974, 246 с.
275. Пикулькин, А.В. Система государственного управления, учебник для вузов, под
ред. проф. Т.Г. Морозовой. Москва: Закон и право, ЮНИТИ, 1997, 351 с.
276. Попович, С.А. Административное право, Общая часть. Москва, 1967, 659 c.
277. Самощенко, И.С Фарушкин, М.Х. Ответственность по советскому
законодательству. Москва: Юрид. лит-тура, 1971, 164 с.
278. Сливка, С.С. Юридична деонтологiя. Львов: Свiт, 2003, 115 с.
279. Соловей, Ю.П. Чемакин И. М. Административное право России, Особенная
часть, отв. ред. проф. Бахрах Д. Москва: БЭК, 1997, 320 с.
280. Соловей, Ю.П., Кондрашев Б.П., Черников В.В. Государственное управление в
области внутренних дел. Москва, 1997, 568 с.
281. Соловей, Ю.П. Правовое регулирование деятельности милиции в Российской
Федерации. Омск: ВШМ МВД РФ, 1993, 504 с.
282. Советское административное право, Специальная часть, под ред. М.И.
Еропкина. Москва: ВШ МВД СССР, 1971, 415 с.
283. Советский энциклопедический словарь, под ред. А.М. Прохорова, изд. третье,
Москва: Советская энциклопедия, 1985, 1600 c.
284. Тарасов, И.Т. Краткий очерк науки административного права, т. 2, Ярославль,
1888, 674 с.
285. Туманов, Г.А. Органы внутренних дел как система управления, Москва: ВШ
МВД СССР, 1972, 123 с.
286. Туманов, Г.А. Организация управления в сфере охраны общественного порядка.
Москва: Юрид. литература, 1972, 324 с.
287. Туханович Л.В., Щур Д.Л.. Юридический словарь-справочник кадровика,
Москва, 2003, 340 с.
288. Управление деятельностью служб общественной безопасности, учебник под ред.
Ольховникова Ю.Н. и Колонтаевского Ф.Е, Москва: Академия МВД России, 2000, 265 с.
289. Федеральное Бюро расследований: Место в системе органов расследования,
функции и порядок проведения оперативно-следственных мероприятий, подг. В.А.
Власихин, Москва: Институт США и Канады РАН, 1998, 75 c.
290. Халфина, Р.О. Общее учение о правоотношении, Москва, 1974, 186 с.
291. Чиркин, В.Е. Современное государство. Москва, 2001, 225 с.

138
 292. Центральный аппарат государственного управления капиталистических стран,
под редакцией Крутоголова М.А. Москва: Наука, 1984, 297 с.
293. Шамаров, В.М. Государственная служба в милиции НКВД РСФСР, Управление
персоналом современной организации, учеб. Пособие. Москва: Интел-синтез, 1999, 83 с.
294. Шергин, А.П. Административная юрисдикция, Москва, 1979, 352 с.
295. Шмоткин О.В. Юридична деонтология, Киев, МНТУ, 1995, 268 c.
296. Шпилевский, M. Полицейское право как самостоятельная отрасль
правоведения, Одесса, 1875, 644 с.
297. Щербакова, Н.В. Правовая установка и социальная активность личности,
Москва: Юрид. литер., 1986, 237 c.
298. Энциклопедический словарь, изд. Ф.А. Брокгауз, И.А. Ефрон, т. 24, Санкт
Петербург, 1898, 532 с.

III. Studii speciale

299. Ataman, N. Infracţiuni săvîrşite de persoane cu funcţie de răspundere, stipulate în
legislaţia unor ţări europene, Revista Naţională de Drept, Nr. 10, 2001, p. 47.
300. Balmuş, V. Unele aspecte ale conceptului de ordine publică, Legea şi viaţa, 2003, Nr.
3, p. 24-26.
301. Balmuş, V. Asigurarea ordinii publice şi securităţii publice - condiţie indispensabilă
a edificării statului de drept în RM, Edificarea statului de drept: Materiale ale conf. internaţ. şt.-
pract., Chişinău: Tipogr. Bons Offices, 2003, p. 192-195.
302. Balmuş, V. Consideraţii privind definiţia şi obiectul dreptului poliţienesc, Legea şi
viaţa, 2003, Nr. 4, p. 20-22.
303. Balmuş, V. Consideraţii privind conceptul de poliţie, Legea şi viaţa, 2003, Nr. 6, p.
38-41.
304. Balmuş, V. Normele juridice şi raporturile de drept poliţienesc, Legea şi viaţa, 2004, Nr. 2.
p. 19-21.
305. Balmuş, V. Costachi, Gh. Reglementarea securităţii constituţionale la etapa
contemporană de dezvoltare constituţională a RM, Dezvoltarea constituţională a RM la etapa
actuală: Materiale ale conf. teoretico-şt. internaţ., Chişinău: Tipogr. Centrală, 2004, p. 362-369.
306. Balmuş, V. Izvoarele dreptului poliţienesc. Dezvoltarea constituţională a RM la etapa actuală:
Materiale ale conf. teoretico-şt. internaţionale, Chişinău: Tipogr. Centrală, 2004. p. 107-112.
307. Balmuş, V. Reforma instituţională a M.A.I., Legea şi viaţa, 1999, Nr. 9, p. 26-29.

139
 308. Balmuş, V. Unele aspecte ale conceptului de ordine publică, Legea şi viaţa, 2003, Nr. 3,
p. 24-26.
309. Balmuş, V. Dreptul de poliţie al statului, Legea şi viaţa, 2004, Nr. 12, p. 7-11.
310. Bantuş, A. Unele particularităţi a răspunderii juridice şi valorii în drept, Legea şi
viaţa, 2003, nr.4, p.51-58.
311. Barac, L. Cîteva consideraţii la definirea răspunderii juridice, Dreptul, Nr.4, 1994, p.
39-47.
312. Beligrădeanu, Ş. Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu Legea nr. 188/1999
privind statutul funcţionarului public, Dreptul, Nr. 2, 2000, p. 5-12.
313. Boeşteanu, Constantin. Reformarea sistemului de pregătire profesională a
lucrătorilor organelor afacerilor interne. Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele
afacerilor interne şi optimizarea procesului de instruire profesională, Mater. conf. şt.-pract.
internaţ., Chişinău: Ştiinţa, 2003, p. 29-32.
314. Buzescu, M. Aspecte ale coraportului noţiunilor securitate naţională, siguranţă
naţională şi ordine publică, Legea şi viaţa, 2005, Nr.1, p. 30-33.
315. Costachi, Gh. Balmuş, V. Ordinea de drept şi staul de drept, Legea şi viaţa, Nr.1,
2003, p. 4-5.
316. Crăciun, C. Deontologia funcţionarului public, Administraţia publică, 2002, Nr. 1, p.
64-73.
317. Costin, M. O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice, Revista română de
drept. 1970, nr. 5, p. 80-89.
318. Drumea, M., Răspunderea juridică, principiile şi formele sale, Avocatul poporului, 2004,
nr. 7, p. 4.
319. Guceac, I. Balmuş, V. Diversitatea formelor de organizare a poliţiei: istorie şi
contemporaneitate, Legea şi viaţa, Nr.7, 1999, p. 20-32.
320. Guţuleac, V. Buzescu M. Ordinea şi securitatea publică – ca obiect al administrării
de stat, Legea şi viaţa, Nr.6, 2005, p. 10-24.
321. Hennen, K. Law and Order. New York, 1996. Nr. 9. p. 83-87
322. Iamandi, Luca. Perfecţionarea procesului de formare în unităţile de învăţămînt ale
Ministerului de Interne, Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele afacerilor interne şi
optimizarea procesului de instruire profesională, Mater. conf. şt.-pract. internaţ., Chişinău:
Ştiinţa, 2003, p. 20-26.
323. La Gendarmerie de l’année 2000, La Revue de la Gendarmerie nationale, Nr. 167, 1992,
p. 57-62.

140
 324. Long, Marceau. La Gendarmerie et l’état de droit, La Revue de la Gendarmerie
National, Nr. 167, 1992, p. 47-53.
325. Macari, A. Infracţiunea şi semnele ei, Revista Naţională de Drept, 2002, Nr. 5, p. 33-35.
326. Mihailescu, V. Educaţia morală a poliţistului sub aspectul ocrotirii drepturilor
omului, Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele afacerilor interne şi optimizarea
procesului de instruire profesională, Mater. conf. şt.-pract. internaţ., Chişinău: Ştiinţa, 2003, p.
174-175.
327. Mocreac, T. Deontologia juridică: originea termenului şi determinarea obiectului de
studiu, Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, 2004, nr.7, p. 9-14.
328. Moţpan, Ch. Organele de forţă şi menţinere a ordinii publice, Legea şi viaţa, 2004, Nr.1,
p. 40-43.
329. Moţpan, Ch. Rolul şi locul poliţiei în garantarea drepturilor omului, Legea şi viaţa,
2004, Nr.4, p. 49-50.
330. Muntean, V. Aspecte ale noţiunii de „statut juridic”, Legea şi viaţa, 2004, Nr.1, p. 32-34.
331. Muntean, V. Structura statutului juridic al poliţistului, Dezvoltarea constituţională a RM:
Materiale ale conf. ştiinţ.-pract. internaţionale, Chişinău, 2004, p. 370-374.
332. Muntean, V. Exigenţele ocupării funcţiei poliţieneşti (analiză juridică comparativă),
Legea şi viaţa, 2004, Nr.12, p. 44-46.
333. Muntean, V. Reglementarea juridică a exercitării serviciului poliţiştilor (analiză
juridică comparativă), Legea şi viaţa, 2005, Nr.1, p. 45-48.
334. Muntean, V. Raporturile se serviciu ale poliţiştilor, Legea şi viaţa, 2005, Nr.2, p. 36-39.
335. Muntean, V. Pregătirea pentru exercitarea profesiei de poliţist (analiză juridică
comparativă), Legea şi viaţa, 2005, Nr.4, p. 32-35.
336. Negru, T., Scorţescu C. Răspunderea materială, Mesagerul Ministerului Muncii şi
Protecţiei Sociale al RM, 2005, Nr. 3, p.13.
337. Oliver, I. Police accountability in 1996, Criminal law rev. London, 1996, Nr.9, p.
610-617.
338. Orlov, M. Răspunderea administrativă ca o formă a răspunderii juridice,
Administrarea publică, 1998, Nr.2, p.85-97.
339. Orlov, M. Statutul juridic al funcţionarului public, Administraţia publică, 2003, Nr. 2, p.
49-55.
340. Pîrţac, Gr. Aspecte privind deontologia poliţienească. Perfecţionarea continuă a cadrelor din
organele afacerilor interne şi optimizarea procesului de instruire profesională, Mater. conf. şt.-pract.
internaţ., Chişinău: Ştiinţa, 2003, p. 136-137.

141
 341. Pogoneţ, G. Răspunderea juridică: un fenomen social, Administrarea Publică, 2004,
Nr. 1-2, p. 74-79.
342. Popa, C. Priorităţi ale poliţiei de proximitate, structură înfiinţată în cadrul poliţiei
române, Legea şi viaţa, 2004, Nr.1, p. 44-47.
343. Popa, C. Definiţia conceptului de poliţie de proximitate. Necesitatea implementării
acestuia, Legea şi viaţa, 2005, Nr. 2, p. 44-46.
344. Preda, M. Stecoza, G. Unele consideraţii şi observaţii critice asupra statutului
funcţionarului public, Dreptul, Nr. 8, 2000, p. 60-67.
345. Sireţeanu, Gh. Poliţia – un furnizor de servicii publice de ordine şi de siguranţă a
cetăţeanului, Legea şi viaţa, 2003, Nr.3, p. 7-9.
346. Sosna, S. Etica profesională a juristului, Revista Naţională de Drept, 2004, nr. 7,
p.47.
347. Toader, T. Ordinea de drept – parte a ordinii sociale, Legea şi viaţa, 2004, Nr.1, p. 51-54.
348. Tomazei, T. 1940. Constituirea M.A.I. din R.S.S. Moldovenească, Legea şi viaţa,
1999, Nr. 12, p. 16-17.
349. Tomazei, T. Sistemul OAI în R.S.S. Moldovenească în primii ani de după război,
Analele ştiinţifice ale Academiei de Poliţie Ştefan cel Mare, ed. I, Chişinău, 2000, p. 191-201.
350. Ţurcan, V. Balmuş, V. Securitatea publică şi dreptul poliţienesc, Revista Naţională de
Drept, 2002, Nr. 12, p. 49-52.
351. Ţurcan, Serghei. Statutul juridic al funcţionarului public,
www.moldova.org/download/rom/81/
352. Ureche, Gelu Ureche, Marian. Geneza poliţiei, Pentru Patrie, 1990, Nr. 10, p. 18-20.
353. Verdinaş, V. Valori europene în statutul funcţionarului public, Studii de drept
românesc, 2002, Nr. 3-4, p. 319-332.
354. Антонов, И.П. Полиция или милиция? Полицейское право или административная
деятельность органов внутренних дел, Отечественные органы внутренних дел: история и
современность, Москва, 2000, c. 196-199.
355. Бабаев, М.М., Блувштейн Ю.Д. Бюрократизм в правоохранительной деятельности:
истоки и пути преодоления, Советское государство и право, 1990, Nr. 9, c. 62-69.
356. Балмуш, В. Полицейское право в правовом демократическом государстве
Dezvoltarea constituţională a RM la etapa actuală: Mat. ale conf. teor.-şt. internaţ., Chişinău:
Tipogr. Centrală, 2004. p. 1141-1144.

142
 357. Балмуш, В. Мунтян, В. Особенности конституционного статуса полиции в
Великобритании. Dezvoltarea constituţională a RM la etapa actuală: Mat. ale conf. teor.-şt.
internaţ., Chişinău: Tipogr. Centrală, 2004. p. 579-581.
358. Бахрах, Д.Н. Система субъектов советского административного права,
Советское государство и право, 1986, Nr. 2, с. 41-48.
359. Бахрах, Д.Н. Государственная служба: основные понятия, ее составляющие,
содержание, принципы. Государство и право, 1996, Nr. 12, с. 10-18.
360. Бойко, В.Н. Правовое обеспечение государственной службы в органах
внутренних дел России: Автореф. диссерт. на соискание уч. ст. канд. юрид. наук. Москва,
2000. 23 c.
361. Борико, С.В. Правовые и организационные основы обеспечения
социалистической законности в профилактической деятельности органов внутренних
дел: Дис. канд. юрид. наук, Москва: Академия МВД СССР, 1981, 21 с.
362. Ботоева, Ч.К. Место органов внутренних дел в механизме государства,
Отечественные органы внутренних дел: история и современность, Москва: Академия МВД
РФ, 2000, с. 153-161.
363. Буравлев, Ю.М. Принципы государственной службы, Власть и управление,
2001, Nr. 3, c. 7-14.
364. Бутылин, В.Н. О роли милиции в обеспечении общественной безопасности в
условиях формирования российского правового государства. Исследования теоретических
проблем правового государства, Москва, 1996, с. 81-85.
365. Венедиктов, В. Основные аспекты профессиональной подготовки работников
органов внутренних дел на Украине. Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele afacerilor
interne şi optimizarea procesului de instruire profesională, Mater. conf. şt.-pract. internaţ.,
Chişinău: Ştiinţa, 2003, p. 26-29.
366. Выборность руководящих работников предприятий, учреждений, организаций,
Советское государство и право, 1988, Nr. 1, с. 51-69.
367. Восьмой Конгресс ООН по предупреждению преступности обращению с
правонарушителями, Гавана, 27 августа-7сентября 1990г.: Доклад, подготовленный
Секретариатом, Нью-Йорк, 1990, с. 137-154.
368. Галустьян, О.А. Задачи органов внутренних дел по обеспечению прав граждан и
предупреждению конфликтов на межнациональной почве, Отечественные органы
внутренних дел: история и современность, Москва, 2000, с. 194-211.

143
 369. Гатинян, А.А. Правовой статус и осуществление структурных элементов
норм, Проблемы правового статуса субъектов права, Калининград, 1976, с. 40-48.
370. Герасимов, А.П. Закономерности управления правоохранительной
деятельности социалистического государства: методологические основы анализа и
использования (по материалам органов внутренних дел), автореф. дис. докт. юрид. наук,
Москва: Академия МВД СССР, 1980.
371. Гранат, Н.Л. Место и роль МВД России в системе органов исполнительной
власти. Стратегические цели и приоритетные задачи МВД России, основные направления
и средства их реализации. Москва, 1996, ч. 2, с. 6-9.
372. Гуцуляк, В. Теория общественных отношений как объект правоохранительной
деятельности, Закон и жизнь, 2005, Nr. 2, с. 18-19.
373. Дмитриенко, С.А. Стадии профессиональной деятельности сотрудников полиции.
Некоторые аспекты кадровой политики в полиции, Москва: ГИЦ МВД России, 2000, c. 10-17.
374. Жевлакович, И.Д. Место и роль МВД России в единой государственной системе
предупреждения и ликвидации чрезвычайных ситуаций, Актуальные проблемы
правоохранительной деятельности в России, Москва, 1996, с. 129-136.
375. Зубков, А.И. Определение задач и функций МВД России в новых условиях.
Стратегические цели и приоритетные задачи МВД России, основные направления и
средства их реализации, Москва, 1996, ч. 2, с. 3-5.
376. Зубов, И.Н. Органы внутренних дел в системе обеспечения общественной
безопасности, Стратегические цели и приоритетные задачи МВД России, основные
направления и средства их реализации, Москва, 1996, ч. 2, с. 106-110.
377. Карпец И. Криминология. Проблемы и перспективы, Социалистическая
законность, 1985, Nr. 10, с. 28-32.
378. Кваша, Л.Ф. Современные проблемы реформирования российской милиции,
Отечественные органы внутренних дел: история и современность, Москва, 2000, с. 142-152.
379. Ковачев, Д.А. Функции, задачи, компетенция и правоспособность
государственного органа, Правоведение, 1985, Nr. 4, c. 41-45.
380. Колесников, A. Административное право РСФСР, (К вопросу о содержании
Административного Кодекса), Власть Советов, 1923, Nr.3, c. 40-45.
381. Колонтаевский, Ф.Е. Организационно-управленческие аспекты управления и
перспективы развития милиции в системе органов внутренних дел. Стратегические цели и
приоритетные задачи МВД России, основные направления и средства их реализации,
Москва, 1996, ч. 2, с. 89-92.

144
 382. Комлев, В.Н. Ведомственное нормотворчество в механизме правового
регулирования деятельности органов внутренних дел, Правовая работа в системе МВД
России, Специальный выпуск, 2000, Nr. 2, c. 12-16.
383. Кононов А.М., Овчинников О.А. Общественный порядок и общественная
безопасность: современные подходы к понятиям: общественная безопасность, Главное
управление обеспечения общественного порядка М.В.Д. Р.Ф., Москва, 2000, с. 86-93.
384. Кроуфорд Джерри. Значение самых современных методов обучения в изменении
структуры кадров полиции в странах Центральной и Восточной Европы, Przeglad
Policyjny, РП, 1996, c. 90-92.
385. Кукушкин, В.М. Полицейская деонтология как научная основа норм и кодексов
поведения сотрудников правоохранительных органов, Актуальные проблемы
совершенствования организационных и правовых основ деятельности органов внутренних
дел, Москва, 1999. c. 140-156.
386. Лазарев, М.В. Зарубежный опыт отбора и проверки политической лояльности
кадров на государственные должности, Конституционное и муниципальное право, Nr. 3, 2002,
c. 37-40.
387. Лизавина, С.И. Правовой статус милиции в механизме российского правового
государства, Исследования теоретических проблем правового государства, Москва, 1996, с. 103-115.
388. Манохин, В.М., Конин Н.М. Концепция программы курса административного
права. Государство и право, 1993, Nr.5, с. 52-71.
389. Мулукаев Р.С. К вопросу о формах социалистического самоуправления народа в
охране общественного порядка, Профессиональные и общественные начала в деятельности
органов внутренних дел: история и современность, Москва: Академия МВД СССР, 1990, с. 73-89.
390. Мунтян, В. Полицейская деонтология – наука о нормах профессионального
поведения полицейских, Dezvoltarea constituţională a RM la etapa actuală, Mat. conf. internaţ.,
teoretico-şt., Chişinău: Tipogr. Centrală, 2004, p. 1147-1150.
391. Мунтян, В. Юридическая ответственность полицейского в Республике
Молдова, Проблемы развития рыночной экономики в правовом государстве: Materiale ale
conf. ştiinţ.-pract. internaţionale, Bălţi, INED, 2005, c. 321-327.
392. Мураметс О.Ф. Основные функции советской милиции, Проблемы
совершенствования административной деятельности органов внутренних дел, Москва:
ВНИИ МВД СССР, 1982, с. 41-58.
393. Обсуждение вопроса о функциях органов полиции, Проблемы преступности в
капиталистических странах, Москва, 1986, Nr. 7, с.37-39.

145
 394. Осипов Ю.И. Проблема профессионализма в деятельности полиции США: теория
и практика, Профессиональные и общественные начала в деятельности органов внутренних
дел: история и современность, Москва: Академия МВД СССР, 1990, с. 133-139.
395. Петрухин И.Л. Правосудие в системе государственных функций, Правоведение,
1983, Nr. 3, с. 36-43.
396. Пискотин, М.И. Функции социалистического государства и аппарат
управления, Советское государство и право, 1973, Nr. 10, c. 3-11.
397. Полиция Польши. Переводы материалов о практике деятельности
правоохранительных органов зарубежных стран, 1999. Nr. 7, c. 32-41.
398. Попов Л.Л. Некоторые вопросы содержания и формы административной
деятельности советской милиции. Труды ВШ МООП РСФСР, 1962, Nr.7, с. 230-246.
399. Рушайло, В.Б. Правовое обеспечение оперативно-служебной и служебно-боевой
деятельности органов внутренних дел и внутренних войск на уровень требований дня.
Правовая работа в системе МВД России, Специальный выпуск, 2000, Nr. 2, с. 4-10.
400. Симонян, Л.А. К вопросу о сущности функций государственного управления,
Вопросы советского административного права, М., 1970, c. 23-31.
401. Соловей, Ю.П. Российское полицейское право: история и современность,
Государство и право, 1995, Nr. 6, c. 75-85.
402. Старилов, Ю.Н. Институт государственной службы: содержание и структура,
Государство и право, 1996, Nr.5, c. 14-24.
403. Степанов, О.А. Ориентиры деятельности МВД России в XXI в. Отечественные органы
внутренних дел: история и современность, Москва, 2000, с. 203-210.
404. Стоктон, Д. Полицейский департамент Сиэтла, Police, США, 1996, Nr. 1, c. 4041-4053.
405. Шергин, А.П. Основные направления исследований проблем административно-
правовой деятельности органов внутренних дел. Вопросы совершенствования деятельности
милиции общественной безопасности, Москва, 2000, с. 42-48.
406. Шергин, А.П., Мышляев Н.П. Основные направления развития милиции общественной
безопасности в современных условиях. Стратегические цели и приоритетные задачи МВД России: основные
направления и средства их реализации, Москва, 1996, ч. 2, с. 93-97.
407. Чиркин В.Е. Три ипостаси государства, Государство и право, 1993, Nr.8, с. 106-113.
408. Щелкунова, М.В. Правовой статус женщин-сотрудников полиции в Германии,
Конституционное и муниципальное право, Nr. 4, 2002, c. 43-45.
409. Цабрия, Д.Д. Статус органов управления, Советское государство и право, 1978, Nr. 2,
c. 126-127.

146
 LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ

ONU Organizaţia Naţiunilor Unite

CEDO Convenţia Europeană pentru Drepturile şi Libertăţile
Fundamentale ale Omului
S.U.A. Statele Unite ale Americii
F.B.I. Biroul Federal de Investigaţii
R.F.G. Republica Federativă Germania
sec. secol
URSS Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
M.A.I. Ministerul Afacerilor Interne
Nr. numărul
prof. profesor (titlu ştiinţific sau ştiinţifico-didactic)
dr. doctor (grad ştiinţific)
С.P. Cod penal
art. articol
alin. alineat
p. punct
or. oraş
M.O. Monitorul Oficial
OAI organele afacerilor interne
B. Of. Buletin Oficial
AŞM Academia de Ştiinţe a Moldovei
Ed. editura
ed. Ediţia
ВШ МВД Высшая школа Министерства внутренних дел
США Соединенные Штаты Америки
ВНИИ Всесоюзный научно-исследовательский институт
ОВД органы внутренних дел
ООП органы охраны общественного порядка
РАН Российская Академия Наук
НКВД РСФСР Народный Комиссариат Внутренних Дел
Российской Советской Социалистической
республики
АН СССР Академия Наук Союза Советских
Социалистических Республик
ГИЦ Главный информационный центр