Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea “Științe Economice”

Departamentul “Marketing și logistică”

Lucru individual la obiectul de studiu “Dreptul afacerilor”

Tema: “Premisele apariției statului și dreptului”

Conducător științific: Cuznețov Alexandru, lector universitar, doctor în drept

Autor: Ciornîi Ecaterina
Grupa: MK - 2101

Chișinău – 2021
INTRODUCERE

CUPRINS
Introducere........................................................................................................2

CAPITOLUL I. APARIȚIA DREPTULUI ȘI A STATULUI………….….4

1.1. Ginta………………………………………………………………….…4
1.2. Tribul……………………………………………………………………6
1.3. Lege a Talionului……………………………………………………….7

CAPITOLUL II. PREMISELE APARIȚIEI STATULUI ȘI

DREPTULUI…………………………………………………………………..9
2.1. Cele două blocuri de creare a premiselor……………………………….9
2.2. Caracteristicele civilizației în antichitate……………………………….10

CAPITOLUL III. PRIMELE LEGIUIRI…………………………………...11

CONCLUZII…………………………………………………………………..14
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………15

Page | 1
 Istoria rămâne „cartea de căpătâi a popoarelor”, cum scria Mihail Kogălniceanu, iar
„trebuinţa de istorie naţională”, spunea tot el în 1843, „ne este neapărată”.
Omenirea se află într-un proces în care, treptat, distanţele dintre popoare se vor reduce,
dar tot astfel cum, statele cele mai avansate s-au încadrat proceselor de apropiere şi unificare
păstrându-şi trăsăturile proprii şi probabil pentru încă o lungă vreme şi noi trebuie să ne
încadrăm lor ca români, intrând cu zestrea noastră spirituală în hora naţiunilor, continentului
european şi a întregii umanităţi.
Istoria are încă menirea, pe care i-o dădea eruditul cronicar Miron Costin, „ca să nu se
uite lucrurile şi cursul ţării”. Lipsiţi de o cunoaştere şi înţelegere clară a propriei lor deveniri,
românii ar fi grav afectaţi de complicatele şi complexele procese în faţa cărora ei se află.
În acest context, utilitatea acestei lucrări apare evident intr-o logică educaţională ce caută
în permanentă să legitimeze prezentul prin intermediul evocării experienţelor trecutului.
Într-un asemenea context, studiul diferitelor epoci istorice organizate politic şi înzestrate
cu instituţii juridice corespunzătoare ne oferă material de cercetare şi valorificare a tradiţiei în
materie către un sistem juridic mai bun, evitând erorile comise.
Istoria dreptului românesc a apărut odată cu ştiinţa legilor sau a dreptului în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea.
Începuturile acestei ştiinţe le aflăm în prelegerile juridice ţinute în „academiile”, sau
„liceele domneşti” de jurisconsulţii statului sau avocaţi precum: D. Scheletti, CHr.
Flectenmacher, D. Bojncă, în Moldova; I. Bărbătescu, C. Brăiloiu, C. Moroiu, V. Petroni, LE.
Rădulescu, în Ţara Românească; G. Bariţiu, Alexandru Papiu Ilarian, P. Dobra, în Transilvania.
De asemenea, contribuţii de seamă la întemeierea acestei ştiinţe au avut mari personalităţi ca,
Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi B.P.Haşdeu, care au lăsat posterităţii lucrări valoroase asupra
originilor vechiului drept românesc.
În domeniul acestei ştiinţe autonome se remarcă: Ion Peretz autorul primului tratat de
istoria dreptului românesc (4 tomuri, 1921-1925), cu încercări de utilizare a metodei comparate
în studiul instituţiilor juridice autohtone; Andrei Rădulescu, împreună cu colectivul său îşi
continuă activitatea de cercetare în cadrul Academiei Române prin elaborarea unor lucrări asupra
originii vechiului drept românesc, asupra juriştilor din spaţiul românesc, precum şi asupra rapor-
turilor dreptului român modem cu alte sisteme juridice.
Așadar, Istoria Statului şi Dreptului Românesc are sarcina de a prezenta ramurile
dreptului şi a instituţiilor juridice în legătură cu Statul în cadrul căruia ele există.
Revine istoriei statului şi a dreptului românesc misiunea de a prezenta evoluţia
multimilenară a sistemului statului şi dreptului în întregul său de la origini până în prezent,

Page | 2
parcurgând epocile străvechi şi vechi, medievale, moderne şi contemporane.
Pe această bază, definim, Istoria Statului şi Dreptului Românesc ca fiind o disciplină de
bază pentru înţelegerea apariţiei şi evoluţiei statului şi a instituţiilor fundamentale ale dreptului
românesc, în scopul formării juriştilor patrioţi necesari statului de drept.
Istoria Statului şi Dreptului Românesc oferă altor ştiinţe idei, reguli, concepţii şi
concluzii despre domeniul său. În acelaşi cadru al clasificării unor noţiuni generale se impune
delimitarea dintre conceptele de metodă şi tehnică.
Prin „metodă” se înţelege procedeul folosit pentru realizarea unui lucru sau atingerea
unui scop, iar prin „metodologie”, totalitatea procedeelor practice folosite pentru cunoaşterea
unui domeniu care face obiectul unei discipline autonome în sistemul ştiinţelor româneşti.
Aşadar, putem defini metodologia cercetării dreptului românesc ca fiind acea parte a
istoriografiei istorice şi juridice, care cuprinde ansamblul metodelor şi tehnicilor necesare
cunoaşterii sistematice a Istoriei Statului şi Dreptului Românesc.
În studierea statului şi dreptului românesc, istoriografia istorică şi juridică foloseşte în
cadrul metodelor generale proprii:
 metoda raţională permite cercetarea caracterului normativ a instituţiilor juridice
în toate ipostazele sale, cercetătorul utilizând categoriile şi legile logicii;
 metoda experimentală, cu ajutorul căreia se poate cunoaşte rolul, scopul şi
funcţiile sistemului juridic propriu fiecărei epoci istorice;
 metoda istorică;
 metoda comparată.
Utilizarea acestor metode ne permite să cunoaştem trecutul glorios al istoriei statului şi
dreptului românesc, la a cărui evocare avem datoria să fim sensibili.

Cuvinte – cheie: gintă, trib, legea Talionului, stat, drept.

Page | 3
 Capitolul I
Apariția dreptului și a statului.

Statul şi dreptul sunt strâns legate, se condiţionează reciproc, au apărut în acelaşi timp, în
aceleaşi condiţii şi din aceleaşi cauze şi nu pot fi cercetate şi studiate în mod corespunzător decât
împreună.
Statul este cel care crează dreptul, ei impune reguli de conduită obligatorii pentru toţi1.
Pentru societatea umană statul a apărut ca soluţie unică şi optimă pentru conservarea
valorilor, dezvoltarea materiala şi spirituală a comunităţilor umane.
Leon Duguit menţionează că una din raţiunile pentru care a apărut statul o constiuie
„divizarea societăţii în guvernanţi şi guvernaţi”.
Hegel (1770-1830) consideră că adevărata istorie a civilizaţiei umane începe abia odată
cu apariţia Statului şi Dreptului, care reprezintă rezultatul unui proces istoric, logic, care poate fi
înţeles, dar a cărui dezvoltare nu poate fi anticipată.
Înainte de apariţia statului, umanitatea a parcurs un drum lung începând de la starea de
dependenţă totală a omului faţă de natură.
La scara devenirii sale istorice, determinate de mari mutaţii economice (descoperirea
focului, domesticirea animalelor, prelucrarea pământului, a unor metale), prima formă de
organizare socială este Ginta2. Constituirea gintei se făcea în temeiul unui criteriu - comunitatea
de sânge (şi, în subsidiar, comunitatea preocupărilor economice).
1.1 GINTA
Ginta- celula primară a societăţii primitive. A apărut în rezultatul evoluţiei îndelungate a
societăţii umane. La începutul omenirii trăiau în turme, sub influienţa muncii ei căpătau
“trăsăturile omului social”. Munca a jucat rolul primordial în crearea ”omului social” şi al gintei.
Pentru gintă, ca celulă primară a organizării sociale este caracteristic:

1.Ginta este o alianţă personală şi nu teritorială, ceea ce înseamnă că ginta nudepinde de

teritoriu. Ea putea să se mute dintr-un loc în altul, dar ea se păstra caorganizaţie.

2. În gintă există autoadministrarea socială, lipsea puterea publică politică, iar puterea
socială(publică) purta un caracter “părintesc” şi se baza pe autoritate,respect şi tradiţie.

1
Voicu Costică, Amuza Ion, Stanciu Bogdan, Istoria statului şi drepului românesc, curs universitar, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2001, p. 17.
2
Negoiţă Florin, Istoria Statului şi Dreptului Romanesc, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p.
46-47.

Page | 4
 Iniţial Ginta a fost matriarhală 3, fapt datorat poziţiei proeminente a femeii în gospodărie -
ea asigurând mijloacele de subzistenţă statornice în comunitate (întoarcerea bărbaţilor, ocupaţi
cu expediţiile de vânătoare a animalelor sălbatice, fiind în permanentă sub semnul întrebării).
Căsătoria era exogamă - bărbatul fiind din afara gintei-mamă; la moartea sa, copiii
rămâneau în această gintă, iar legăturile de sânge se stabileau în legătură cu un strămoş feminin.
Raporturile sexuale fiind libere (heterism), era exclusă orice paternitate, descendenţa stabilindu-
se în linie feminină.
Trecerea de la ginta matriarhală la cea patriarhală a fost uneori interpretată că un efect al
dezvoltării ideilor religioase, al introducerii unor zeităţi noi. În realitate, trecerea la Patriarhat îşi
are cauzele sale sociale şi economice, determinate de schimbările importante produse:
dezvoltarea agriculturii, a păstoritului, a meşteşugurilor, a schimbului etc.

Cele mai importante întrebări ale vieţiisocietăţii: producţia, războiul, ritualurile

religioase, rezvoltarea litigiilor între anumite persoane şi altele se soluţionau de adunarea tuturor
membrelor mature ai ginţii (femei, bărbaţi)- adunarea populară. Adunarea populară apărută odată
cu ginta era puterea supremă.

Pentru conducerea nemijlocită cu afacerile gintei adunarea poporului alegea căpitenia

(stareişina) şi comandantul oastei, care nu avea precumpăniri materiale, muncea de rînd cu
ceilalţi membri ai ginţii şi se bucurau de autoritatea morală (şi nu politică). Aceste persoane
puteau fi înlocuite de adunare oricînd. Funcţiile şi le îndeplineau sub controlul ginţei. Hotătîrile
adunării populare erau strict obligatorii pentru toţi şi se concepeau ca exprimare a voinţei
comune.

Dacă apărea necesitatea soluţionării chestiunilor legate de încălcare aobiceiurilor, regulilor

morale, religioase (şi tradare), apoi cu aceasta se ocupaadunarea populară, adică întreaga gintă.
Ea scoate hotărîrea despre pedeapsă:

- Punerea în vedere;

- Dojana;

- Mustrarea;

- Alungarea din gintă.

1.2. Tribul
3
Voicu Costică, Amuza Ion, Stanciu Bogdan, Istoria statului şi drepului românesc, curs universitar, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2001, p. 67.

Page | 5
 Legăturile cu alte ginţi au contribuit la formarea de uniuni de ginţi, care afost denumită
“fratarie” în Grecia, “curie” în Roma.

Cîteva fratarii în măsura dezvoltării societăţii se uneau în triburi. Au existat şi uniuni de tribri. În
“fratarii” organizarea puterii se asemăna cu cea din gintă. În trib puterea socială se înfăptuia
deconsiliul tribului în care intrau reprezentanţii “fratariilor”:

- Capiteniile (şeful tribului, preoţii);

- Comandanţii de oşti;

- Slujitorii cultelor (sacerdoţii).

Tribul – este o formă de organizare economică și social-politică primitivă, constând dintr-o

grupare de mai multe ginți, comunitate etnică sau familii înrudite, care au limbă și credințe
comune, locuiesc pe același teritoriu și se supun autorității unui șef ales.4

În fruntea Tribului se afla Sfatul (bule), alcătuit din conducătorii ginţilor. Agora era
adunarea obştească. În timp de război, tribul avea conducător militar (basileus), care era după
spusele lui Aristotel, şef peste oamenii liberi.
În lucrarea „Bazele formării triburilor” publicată la Gottingen în anul 1956, Schleiser
prezintă următoarele reguli, specifice perioadei de formare a triburilor: interzicerea incestului
între frate şi soră; incestul cu mama eră considerat inacceptabil; se pedepsea raportul sexual cu
fiica ca şi contactul sexual cu fiica surorii mamei etc.

4
Alexandru Cuznețov, Vlad Vlaicu, Olga Tretiacov, Marcel Lungu, Alexandr Calenic, Dreptul Afacerilor, ediția a III-a,
Chișinău, 2020, p. 11

Page | 6
1.3. Lege a Talionului
Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în comunităţi aflate pe
treapta primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul că în aceste comunităţi raporturile
membrilor erau conduse pe baza unor comandamente ce exprimau nevoile elementare ale vieţii
în comun şi care erau cuprinse într-un sistem de norme sociale.
Îndelungata practică a acestor comunităţi, determină apariţia unor tabuuri,
corespunzătoare aşa numitului sistem al totemismului de clan5.
Acest sistem al totemismului de clan se apară printr-un set de reguli - oprelişti (tabuuri),
care vizau cele mai diverse domenii ale vieţii comunităţii. Spre exemplu, se întâlnesc reguli
privind ocrotirea căminului, a conducătorilor, a bătrânilor, copiilor, a armelor, a mijloacelor de
muncă mai importante. Existau oprelişti cu privire la atingerea anumitor animale sau plante.
Bolnavii, cadavrele, femeia în timpul menstruaţiei constituie, de asemenea, tabu.

Unele reguli6 - oprelişti prezintă uimitoare similitudini cu normele cuprinse în coduri

juridice.
Asemenea cercetări confirmă faptul că regulile sociale sunt indispensabile oricărei forme
de organizare socială; ele sunt determinate în mod necesar de evoluţia socială şi alcătuiesc „un
prim deziderat al oricărei ordini”.
La fel că în cazul sistemului totemisniului de clan şi aceste seturi normative se dezvoltă
treptat, odată cu schimbările sociale. Regulile simple de comportare, care înainte erau împletite
direct cu activitatea materială a comunităţii şi exprimau nemijlocit interesele acesteia, se îmbină
cu elemente de magie.
Totemismul, de asemenea, se îndepărtează treptat de originea lui, devenind un sistem
coerent de credinţe şi practici. În mod paradoxal, tocmai animalul sau planta devenită totem este,
mai târziu, interzisă a fi omorâtă sau consumată.
Rămâne de demonstrat caracterul juridic sau nejuridic al acestor norme. Suntem de
părere, că aceste norme sunt de natură obştească sau obisnuielnică, religioasă sau morală,
neexistând în această fază de dezvoltare istorică un aparat special care să le asigure din afară sau
de deasupra întregii colectivităţi obligativitatea.
Ele erau respectate ca deprinderi, forţa lor obligatorie fiind rezultatul unei reflectari în
planul conştiinţei individuale a convingerii utilităţii lor.

5
Negoiţă Florin, Istoria Statului şi Dreptului Romanesc, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p.
49-50.
6
Burcin Octavian, Ungureanu David, Chipăilă Silvia-Alexandra, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura
Sitech, Craiova, 2009, p. 25.

Page | 7
 Nu există încă nici „ierarhia jurisdicţională”. Aceasta este, în esenţă, un fenomen juridico
- administrativ, fenomen neconturat încă în aceste momente ale dezvoltării social-istorice.
Sancţiunile7, în cazul nerespectării opreliştilor stabilite în conţinutul normelor, erau aplicate de
comunitate, putând să se dispună chiar alungarea din trib. Se practică răzbunarea sângelui (dinte
pentru dinte, ochi pentru ochi).
Societatea gentilico-tribală cunoaşte, odată cu trecerea timpului, semnificative schimbări
în structura proprie de organizare, în funcţionarea puterii sociale şi a normelor ce asigurau
consolidarea acestei puteri.
Conducătorii militari ai uniunilor de triburi capătă treptat un rol important, se desprind
din punct de vedere al puterii de comandă şi al forţei financiare de restul populaţiei şi hotărăsc
fără a se mai consulta cu adunările obşeşti.
Încă pe treaptă înaltă a dezvoltării societăţilor gentilice, paralel cu trecerea la agricultură
şi creşterea vitelor, avusese loc o diferenţiere a intereselor sociale, diferenţiere ce s-a reflectat şi
în plan normativ.
Astfel, alături de prelucrarea unora dintre vechile norme de obicei şi sancţionarea lor
(recunoaşterea lor) că norme statale, dreptul apare şi sub formă unor legi noi, edictate de nouă
putere.
În concluzie, vechile norme ale comunităţilor gentilice se bazau pe obiceiuri şi tradiţii,
ele erau nemijlocit integrate în viaţa ginţii şi chiar dacă au cunoscut uneori un proces de
deformare, îmbrăcând forme mistice, ele se impuneau prin faptul că reprezentau interesul general
(sau considerat general) al comunităţii. Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa
productivă a dus la apariţia unor situaţii calitativ noi.
Această putere enormă a statului, de a crea dreptul şi a garanta realizarea lui, trebuie să
fie ţărmurită de anumite principii: echitatea, asigurarea drepturilor fundamentale ale omului,
dreptatea socială, progresul social.

7
Cernea Emil, Molcuţ E., Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Editura Edit Press Mihaela SRL, Bucureşti, 2001.

Page | 8
 CAPITOLUL II
PREMISELE APARIȚIEI STATULUI ȘI DREPTULUI
Datorită tuturor factorilor și schimbărilor asupra unităților gentilice se formează un grup
de triburi numit – Stat.
Statul reprezintă instrumentul principal de organizare politică și administrativă prin
intermediul căruia se exercită funcționalitatea sistemului social și sunt reglementate relațiile
dintre oameni. Nu se mai întemeiază pe bază de rudenie, ci are o altă natură.
Cercetătorul american Luis Morgan a împarțit perioada istoriei în 3 părți :
1. I perioadă – era caracterizată de sălbaticie,din cauza prezenței turmei umane, în cadrul
căreia relațiile nu erau reglementate.
2. II perioadă – perioada barbariei, se caracteriza prin formarea primelor ginți(familii)
matriarhale(presupunea cultul femeii ,deci,femeia se considera supremă
bărbatului).Odată cu reglementarea relațiilor s-au creat premise pentru formarea
triburilor.
3. III perioadă – perioada civilizației. Criza societății tribale a creat premise pentru
formarea primelor state ,astfel începe civilizația.

Deci,principalele cauze de apariție a statului au fost reprezentate de :

1. Pericolul din exterior

2. Stabilirea unor reguli pentru a centraliza conducerea .

2.1. Premisele de creare a statului erau împarțite în două blocuri:

I bloc de premise interne :

                1) economică – odată cu trecerea  de la economia de consum la economia de

producere  se creează piața arhaică, adică teritoriile se unifică economic.

                2) socială – dezvoltarea economică provoacă diferențierea de avere, astfel are loc
diferențierea socială. Se creează categorii care se deosebesc după drepturi și obligații(se
deosebesc după statut). (persoane privilegiate,oameni liberi și sclavi)

  3)politică – pătura privilegiată dorește garanții pentru statul statutul         său și

monopolizarea(a pune stăpînire pe un domeniu,sau drept exclusiv asupra unui domeniu).

             4)culturală – comunitatea are aceeași religie,limbă și obiceiuri.

Page | 9
II bloc de premise externe:

1) existența pericolului militar                                                 

 2) existența unui stat vecin.

Deci,reese că obligatorii sunt premisele interne,ca fundament al statului,însă cele externe pot
grăbi acest proces de constituire a statului .

2.2. O civilizație în antichitate putea fi caracterizată prin:

1. Existența statului
2. Existența unei religii uniforme
3. Existența scrisului

În antichitate s-au format două focare de civilizație:

-Orientul cu centrele situate în Egipt,Mesopotamia,India,China.

-Continentul European cu 2 centre Grecia,Roma.

În Orient civilizațiile se numeau fluvial deoarece statele s-au format în văile rîurilor. Forma de
organizare politică a fost despotismul,forma laică și religioasă.

Iar în lumea Greco-romană statele au avut o formă de guvernare diversă începînd cu regat,oraș-
polis democratic și Imperiu.

Page | 10
 Capitolul III
Primele legiuiri
Istoria Dreptului este la fel de fascinantă ca şi istoria întregii civilizaţii şi culturi
universale; este, în fond, o secvenţă la fel de tulburătoare şi impresionantă ca şi istoria statului,
ca şi istoria militară, arta şi cultura popoarelor lumii. Dreptul dobândeşte prestigiu şi autoritate
prin dimensiunea sa istorică, el are o vârstă absolut respectabilă, el a evoluat firesc în conjuncţie
cu aspiraţiile umanităţii.

Dreptul s-a născut în Orientul Antic8

Prima mare civilizaţie a antinchităţii s-a format în teritoriul roditor, mărginit de fluviile
Tigru şi Eufrat, în Mesopotamia (teritoriul aproximativ al Irakului de azi), unde s-au întretăiat
trei popoare; sumerienii, akkadienii şi asirienii. Trei mii de ani au coexistat şi s-au împletiti
aceste trei culturi ce şi-au găsit sinteza în civilizaţia mesopotamiană (aproximativ acum 6000 de
ani).
Civilizaţia şi cultura mesopotamiană cunoaşte apogeul său, timp de aproape 2000 de ani,
în cei mai important centru economic, politic şi cultural din Orient: Babilonul.9
Cel mai ilustru reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi (1728 -
1686 Î.H.) care a rămas în istoria civilizaţiei prin celebrul COD de LEGI (Codul lui
Hammurabi)10, conservat ca printr-o minune şi descoperit în anul 1901 la Sousa.
Acest cod conţine atât norme cu caracter strict juridic, cât şi norme morale, religioase, pe
care le regăsim în cele 282 articole referitoare la norme de drept civil şi penal, de drept
administrativ, comercial şi al familiei.
Codul lui Hammurabi prezintă, pentru civilizaţia umană, un document de o excepţională
valoare documentară sub aspect juridic, al legislaţiei epocii respective.

8
Voicu Costică, Amuza Ion, Stanciu Bogdan, Istoria statului şi drepului românesc, curs universitar, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2001, p. 32.
9
Burcin Octavian, Ungureanu David, Chipăilă Silvia-Alexandra, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura
Sitech, Craiova, 2009, p. 45.
10
Negoiţă Florin, Istoria Statului şi Dreptului Romanesc, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p.
27.

Page | 11
 Câteva reglementări din Cod sunt reprezentative pentru statul de tip sclavagist11:
- sclava care dăruia stăpânului său un copil devenea liberă (art.146);
- sclavului îi era îngăduit să se căsătorească cu fiica unui om liber, fără ca fiii din acestă
căsătorie să devină sclavii stăpânului acelui sclav-tată (art.175);
- dacă sclavul a dat o palmă unui om liber, să i se taie o ureche (art. 205);
- o căsătorie încheiată fără un act scris nu este considerată valabilă (art. 128);
- când soţia nu este în stare să conducă un menaj, soţul o putea repudia sau obliga să
rămână ca sclavă (art. 141).
Pe de altă parte însă Codul asigura femeii unele drepturi, situaţie care pune în evidenţă
gradul ridicat de evoluţie a dreptului pentru acea perioadă şi explică influenţa pe care Codul a
avut-o asupra altor state.
Astfel, în privinţa regimului juridic al bunurilor, art. 138 stipulează faptul că „bărbatul
care îşi repudiază fără motiv soţia de la care nu are nici un copil, trebuie să-i restituie integral
zestrea, plus o parte din averea agonisită împreună”.
Deşi egiptenii nu au elaborat un cod de legi, de natura Codului Hammurabi, justiţia
constituia o funcţie distinctă dar fără să fie încredinţată unui corp aparte, separat de cel al
administraţiei.
Statul egiptean şi construcţia lui juridică impresionează prin, modul riguros de organizare
administrativ şi judecătorească.
Egiptenii au avut despre familie o concepţie modernă12. Femeia deţinea o poziţie de o
demnitate pe care nu o regăsim la alte state din lumea antică.
Ea era numită „stăpâna casei”, iar văduvă fiind devenea de drept capul familiei. I se
respecta dreptul de proprietate şi de zestre, avea dreptul de a ocupa funcţii publice, îndeplinind
chiar funcţii de preotese ale templelor.
Civilizaţia egipteană rămâne în istorie nu numai prin ceea ce arheologii vor scoate al
iveală după multe secole, ci prin influenţa pe care a exercitat-o asupra popoarelor din lumea
antică.
Aristotel afirma că organizarea statului şi legile scrise au fost create de egipteni.
Evreii, care au trăit în Egipt câteva secole, păstrează în cultura lor elemente fundamentale
ale civilizaţiei egiptene (numele de Egipt este menţionat de 680 de ori în Biblie).

11
Cernea Emil şi Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006, p. 71.
12
Cernea Emil şi Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006, p. 72.

Page | 12
 Dreptul ebraic13 din acestă perioadă este profund original, în sensul că Vechiul
Testament (veritabil cod juridic) reglementează dreptul de proprietate, statutul juridic al femeii şi
scavului, protecţia străinilor, a văduvelor, a copiilor şi a săracilor.
Începând cu secolul II de după Hristos, reglementările de drept civil şi drept penal sunt
cuprinse în Talmudul (învăţătură) - o adevărată enciclopedie a evreilor, considerat codul de viaţă
al poporului evreu.
Dreptul persan, constiuie sistemul de norme juridice, caracteristic civilizaţiei originale
create în spaţiul geografic, cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi
Oceanul Indian, teritoriul corespunzător Iranului de astăzi.
Începuturile imperiului persan sunt legate de numele regelui Darius (522-486 Î.H.), cel
care cucereşte Egiptul încoronându-se ca faraon, încearcă, fără succes, să-i învingă pe sciţii din
Drobrogea noastră (anul 513 Î.H.), încorporează Macedonia, iar în anul 490 Î.H. eşte zdrobit de
greci la Marathon.
Dreptul persan consfinţeşte faptul că regele era unica sursă a dreptului. Hotărârile regelui
constituiau legi imuabile, „inspirate” de zeul suprem Ahura Mazda.
Urmare acestei situaţii, nu a existat un cod de legi compact şi organic. Darius s-a inspirat
din Codul Hammurabi: textele legilor hotărâte de rege erau redactate de preoţi, care multă vreme
au îndeplinit şi funcţia de judecători. Judecătorul suprem era regele. Oricine putea face apel la
rege. Acesta ţinea, în faţa poporului, scaun de judecată de două ori pe an.
În Îndia antică noţiunea de drept şi cea de cult se confundau. O normă religioasă
devenea şi o normă care reglementa juridic raporturile sociale.
Legile lui Manu au fost redactate între secolele II Î.H. şi II d.H., cuprind 5370 de versuri
şi se referă la norme juridice de drept public şi privat, drept penal şi drept civil. Cauzele penale
erau judecate de brahmani, iar cele civile de către magistraţi laici.
Dreptul chinez din epoca sclavagistă se rezumă la codul penal care viza aproape excusiv
reprimarea crimelor. Cauzele civile se judecau după reguli nescrise, specifice obiceiurilor locale.
Primele coduri de legi au fost redactate în secolul V-IV Î.H., dar dreptul cutumiar era
superior legii scrise.
În Europa primele legiuiri sunt: Legile lui Lycurg în Sparta (sec. X-IX Î.H,), Legile lui
Dracon şi Spion în Atena (sec. VI-V Î.H.), Legea celor XII Table la romani (sec V Î.H.).

13
Cernea Emil şi Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006, p. 78.

Page | 13
 CONCLUZII

Prin obiectul de investigaţie, disciplina mai sus precizată se încadrează armonic în domeniul
ştiinţelor sociale şi are ca obiect studiul statului şi dreptului existente pe actualul teritoriu al ţării
noastre, din momentul creării şi până astăzi.
Afirm fară emfază sau afecţiune că obiectul de studiu „Dreptul afacerilor”, pentru
studenţii Facultăţilor de Științe Economice, este de o importanţă cardinală, ce poate fi ilustrată
din mai multe puncte de vedere.
1. Mai întâi, pentru că, dintr-un suprem unghi de vedere, se pune problema istoriei
poporului nostru şi, în mod deosebit, a istoriei antice şi medievale, care explică
etnogeneza poporului român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se
împleteşte organic cu viaţa social-economică şi, mai ales, cu cea politică,
indiferent de forma sa evolutivă-cutumiară ori legislativă, ceea ce ilustrează
istoria în toată intimitatea sa. Ce poate fi mai important decât cunoaşterea istoriei
poporului nostru? Un popor care nu-şi cunoaşte istoria ori nu vrea să şi-o cunoască,
indiferent cum este ea, aproape că nu poate fi imaginat.

2. Un al doilea motiv pentru studierea dreptului este că fără a cunoaşte evoluţia

istorică a instituţiilor de drept, nu pot fi înţelese în toată plenitudinea şi temeinicia
lor aceste instituţii. Exemple se pot da multe, dar sunt de prisos.

3. În fine, această disciplină relevă în mare măsură specificul naţional al dreptul

roman, istoria dreptului românesc vă va descifra singularul şi particularul din
generalul universal.

Page | 14
 BIBLIOGRAFIE

1. Albici Mihail, Despre drept şi ştiinţa dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005.
2. Alexandru Cuznețov, Vlad Vlaicu, Olga Tretiacov, Marcel Lungu,
Alexandr Calenic, Dreptul Afacerilor, ediția a III-a, Chișinău, 2020
3. Burcin Octavian, Ungureanu David, Chipăilă Silvia-Alexandra, Istoria
statului şi dreptului românesc, Editura Sitech, Craiova, 2009.
4. Cernea Emil şi Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie
revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
5. Cernea Emil, Molcuţ E., Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Editura
Edit Press Mihaela SRL, Bucureşti, 2001.
6. Negoiţă Florin, Istoria Statului şi Dreptului Romanesc, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2000.
7. Voicu Costică, Amuza Ion, Stanciu Bogdan, Istoria statului şi drepului
românesc, curs universitar, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001.

Page | 15