Istoria dreptului românesc (2).

Concluziile
Capitolului „Concepte”
22 noiembrie 2023 | Petre BUNECI, Cristian MOȘNEAGU

LinkedInFacebookWhatsAppMessengerEmailCopy Link

PrintFriendly

Petre Buneci

Cristian Moșneagu

« Istoria dreptului românesc (1)

Concluziile Capitolului 1 – Concepte

Istoria ca domeniu al cunoașterii are două valențe: istoria ca știință și istoria ca disciplină. În
prima situație istoria se supune doar adevărului care reiese din cercetarea obiectivă a surselor.
Cea de-a doua categorie se substituie anumitor interese, iar acest lucru duce la o
neconcordanță între ceea ce a fost și ceea ce știm noi astăzi că a fost.

Evoluţia dreptului românesc în decursul timpului este necesar a fi analizată în primul rând din
perspectiva conceptelor de timp şi spaţiu pentru a cunoaşte modul de aplicare al legilor într-o
perioadă istorică bine determinată. Tot ce s-a întâmplat din punct de vedere a dreptului într-o
perioadă istorică, s-a făcut pe un anumit teritoriu și pe o anumită perioadă de timp.

Statul este o realitate socială complexă având o istorie milenară începând cu Egipt, Babilon,
China, India fiind prezent și astăzi sub o formă modernă. Deşi există mai multe teorii cu
privire la înțelesul noțiunii de „stat”, precizăm că el cuprinde trei elemente constitutive care
intră în orice organizare statală, şi anume: teritoriul, puterea și populaţia.
Sub aspect juridic, „dreptul” înseamnă o totalitate a normelor juridice impuse prin sancţiuni în
cadrul raporturilor juridice ce au loc în societate, atât dintre membrii societăţii, cât și între
aceştia și stat.

Legile reprezintă garanţia libertăţii şi îşi găsesc suprema justificare în binele pe care îl fac
societăţii chiar dacă nu întotdeauna toate legile au fost perfecte deoarece ele reprezintă până la
urmă gândire juridică a unei comunităţi umane la un moment dat.

Conceptul de dreptate derivă din psihologia umană a fiecărui individ care trebuie să aibă un
simţ înnăscut al dreptăţii, iar dacă ne referim la spaţiul românesc considerăm că spiritul de
dreptate apare ca o moştenire genetică a poporului român.

Conceptul de nedreptate îşi are existenţa în opusul conceptului de dreptate, precum și între
ideea de bine și ideea de rău.

Libertatea este un drept fundamental al omului fiind prevăzut atât în Declaraţia Universală a
drepturilor omului cât şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Egalitatea are mai multe forme: poate reprezenta egalitatea caracteristicilor personale,
egalitatea în drepturi a fiecărui om de a avea și a exercita în mod egal toate drepturile
prevăzute prin legi sau egalitatea după modul de distribuire a bunurilor într-o societate anume.

Cele trei mari religii monoteiste: iudaism, creştinism şi islamism născute în aceiaşi regiune a
Orientului Apropiat prezintă aspecte ale naturii şi dezvoltării lor cu privire la universalism,
conceptul de rai, permisiunea divină pentru utilizarea violenţei, noţiunea de „aproape”
(seamăn) şi relaţia dintre biserică şi stat.

Evoluţia biologică a omului îl va face să comunice cu ceilalţi oameni prin exerciţiul graiului,
astfel că prin intermediul cuvintelor el va înţelege lumea şi va învăţa pe măsura puterilor sale
tot ce a adunat omenirea de veacuri.

Prof. univ. dr. Petre Buneci

Drd. Cristian Moșneagu

Istoria dreptului românesc (1). Introducere

6 noiembrie 2023 | Petre BUNECI, Cristian MOȘNEAGU
Secţiuni: Articole, Opinii, SELECTED
LinkedInFacebookWhatsAppMessengerEmailCopy Link

PrintFriendly

Petre Buneci

Cristian Moșneagu
Unul dintre cei mai revelatori psalmi ai Sfintei Scripturi ne spune că, indiferent de timpul
istoric, cei ce înfăptuiesc legea vor fi fericiți[1]. Această fericire se traduce prin faptul că
înfăptuitorii dreptății sunt blagosloviți și binecuvântați de Dumnezeu, căci Acesta, după cum
tot în Biblie scrie „iubeşte dreptatea”[2]. Cu alte cuvinte, dreptul reprezintă unul din
instrumentele Tatălui pe care, în infinita Sa Iubire, l-a oferit oamenilor pe pământ pentru ca
aceștia să poată trăi în armonie și pace. Poate că, prin faptul că legile la început, aveau un
caracter moralo-religios sau izvorau din regulile religioase este o consecință a acestui
deziderat.

Dacă așa stau lucrurile, noi, autorii acestei lucrări, am considerat că este de datoria noastră de
a încerca să reconstituim toate episoadele în care se vorbește despre dreptate în istoria noastră
și să aducem în atenția dumneavoastră modul cum a evoluat dreptul și toate principiile care se
desprind din el de-a lungul timpului și totodată cum acestea au influențat istoria acestui popor.

Un argument al demersului nostru poate fi foarte bine conturat de un postulat, care ne arată că
legitimitatea unui stat rezidă în pretenția sa de a face justiție. Încă de la formarea Principatelor
Române și continuând cu realizarea Marii Uniri, ansamblul legilor și al instanțelor
judecătorești a fost unul dintre stimulentele care au făcut să existe o continuitate și o unitate,
să legitimizeze ceea ce numim astăzi conștiința de neam și limbă.

De la începuturile istoriografiei române până în prezent au apărut un număr însemnat de

lucrări care tratează evoluția dreptului de pe meleagurile noastre. Primele demersuri, au fost
făcute de P.P. Negulescu (Studii de istoria dreptului roman, 1900) și Ștefan Gheorghe
Longinescu (Istoria dreptului românesc din vremile cele mai vechi până azi, 1908), Ion Peretz
(Istoria dreptului român, 1915), Dumitru Mototolescu (Jus valachichum în Polonia, 1916),
Victor Onisor (Istoria dreptului român, 1921), Ion Constantin Filitti și Ion Suchianu
(Contribuţii la istoria dreptului penal român, 1927). Demersurile au fost continuate de
Academicianul Andrei Rădulescu care a editat critic izvoarele dreptului românesc în deceniile
cinci și șase ale secolului trecut și Emil Cernea împreună cu Emil Molcuț ( Istoria statului și
dreptului românesc, 1976, reeditată în multe alte ediții), Romulus Voiculescu (Jus
Valachicum. Extinderea și instituțiile lui,1980). După anul 1989 au apărut mai multe lucrări
din care vom nominaliza Maria Dvoracek (Istoria dreptului românesc, 1992), Mihai
Oroveanu (Istoria Dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, 1992),
Gheorghe Bonciu (Istoria dreptului românesc, 2004), Ion Negru (Istoria dreptului românesc,
2014), Manuel Guțan (Istoria Dreptului românesc, 2017). Pe lângă lucrările menționate mai
sunt și altele (menționate în bibliografie ) care fac cinste acestui subiect iar noi, cu bucurie le-
am studiat și utilizat, așa cum era firesc în demersul noastră.

Văzând consecvența cu care a fost tratat acest subiect poate să apară din partea dragilor noștri
cititori următoarea întrebare: de ce o asemenea lucrare în acest moment? Răspunsul nu are
legătură cu faptul că ce s-a făcut până acum nu ar fi fost bine, ba din contră. El se regăsește în
două idei mari. Prima redă modul cum vedem noi lucrurile și cea de-a doua este rezultatul
dorinței de a lăsa ceva în urmă spre a fi de folos urmașilor noștri. Legat de prima idee putem
afirma că ne-am propus să aducem în fața dumneavoastră o lucrare a istoriei dreptului
românesc din cele mai vechi timpuri până în prezent (la zi), încercând nu doar să rezumăm
anumite aspecte, ci să creăm și o „poveste” în care să detaliem evenimente istorice efective,
care ascund și „ce-ul” și „de ce-ul” problemei istorice, din care cititorul să facă legătura direct
sau indirect cu o parte de „ideia de drept”. De asemenea, un lucru care ne-a ușurat munca de
cercetarea pentru realizarea aceste lucrări a fost reprezentat de consultarea arhivelor
electronice care ne-a permis să avem acces la lucrări și documente la care înaintași de-ai
noștri nu au avut acces. De aceea salutăm demersul Academiei Române de a digitaliza o mare
parte din documentele pe care le deține și totodată pe cel al Bibliotecii Digitale a
Bucureștilor, care a făcut în așa fel încât, cine dorește să aibă acces la anumite lucrări de o
valoare inestimabilă pentru istoria noastră, să poată avea acces într-un timp foarte scurt.

În strânsă legătură cu cea de-a doua idee, putem face o paralelă cu un aforism care ne spune
că „dând din lumina lumânării noastre altei lumânări, flacăra noastră nu se micșorează dar
intensitatea luminii va crește în jur”. Cu alte cuvinte, nici o altă nouă lucrare de acest fel, că
este a noastră sau a altcuiva nu prisosește, ci din contră ea va fi de folos oricui este interesat
de acest subiect. Ea va fi de folos, de asemenea, studenților, juriștilor și până la urmă
întregului popor, pentru că istoria dreptului reprezintă o „mlădiță” a istoriei noastre pe care
trebuie să o cunoaștem și care trebuie să devină un pod peste timp, astfel încât să facă legătura
între trecut și prezent, să ne facă să conștientizăm că dacă acest pod reprezentat de istorie ar
dispărea, urmașii noștri nu ar mai avea repere și nici viziunea unde să se îndrepte, iar atunci
vom fi condamnați să repetăm greșelile trecute sau să avem soarta altor popoare care au
dispărut.

În ceea ce privește demersul nostru de a realiza această lucrare, pentru început ne-am apucat a
strânge o bibliografie serioasă și să avem ca punct de început crearea unei viziuni de
ansamblu din studierea lucrărilor care au apărut până acum, pentru a vedea evoluția dreptului.
Ulterior, unul din cele mai importante demersuri a fost studierea aprofundată asupra
izvoarelor istorice din perioade mai puțin tratate în ceea ce privește istoria dreptului, adică
asupra acelor aspecte despre care s-a scris mai puțin. Totodată, după cum veți vedea, în
redactarea acestei lucrări am folosit toată pleiada de surse, care se cuvin redactării unei lucrări
științifice. Ne referim la izvoare primare, care se traduc prin documente inedite din fonduri de
arhivă, prin documentele editate de Academia Română, surse narative (cronici), instrumente
de lucru ale dreptului românesc (monitoare oficiale, legi, hotărâri guvernamentale, etc),
dicționare și enciclopedii. De asemenea, cum era și normal, lucrarea noastră a fost închegată
și prin utilizarea de lucrări generale care conțin studii și sinteze, precum și lucrări speciale.

Nu în ultimul rând, dorim să spunem că, pentru o expunere cât mai largă, această parte
introductivă, precum și concluziile aferente fiecărui subcapitol și capitol vor fi traduse în
limba engleză.

Scurtă sumarizare. Lucrarea noastră începe cu un capitol intitulat „concepte”, fiind urmat de
încă unsprezece capitole care acoperă întreaga parte cunoscută de la începutul istoriei (chiar și
câteva reflecții din preistorie) și până în prezent.

Primul capitol denumit „concepte” are menirea de a crea cititorului o imagine de ansamblu
completă și complexă asupra termenilor și principiilor directe sau conexe, cu care operează
dreptul și care se pliază unele peste altele; ele sunt prezentate în ordinea încadrării lor istorice.

Primul concept ilustrat este cel de istorie care poate fi considerat o înșiruire de evenimente ce
au legătură cu mediul geografic, biologic, economic și social. Acest concept este în strânsă
legătură cu condiţiile sociale la care individul se raportează fapt ce va duce la înțelegerea lui
ca fenomen.

Următorul concept definit în acest capitol este cel legat de „spațiu și timp” care reprezintă de
fapt cadrul general în care s-a petrecut evoluția dreptului românesc, concept care este
delimitat de „teritoriu” și „perioadă de timp”. Alt concept care se „pliază” peste cel
menționat, este cel al Statului care reprezintă de fapt un fenomen social complex, constituit
din trei elemente care nu se pot disocia niciodată și anume: teritoriul, puterea şi populaţia.
Unul din palierele care ajută la închegarea statului este dreptul, concept pe care îl putem
înțelege doar dacă îi vom căuta triplul sens de sorginte latină: „directus”, ceea ce înseamnă
linie dreaptă, drept și „dirigo-dirigere” care înseamnă „a îndrepta, a conduce”, iar adjectivul
„juridic” provine din latinescul „jus” (drept, dreptate, licit). Instrumentul cu care lucrează
dreptul și cu care se auto-prezervă de-a lungul timpului este definit de conceptul de lege, care
a fost definit și impus în mod spontan la început ca reguli de conviețuire sub forma unor
obiceiuri și tradiții. Fără aceste reguli de comportare care la început au avut un puternic
caracter religios, societatea nu putea evolua. Dreptului, cum era firesc, i se substituie
conceptul de dreptate, care la rândul lui poate avea foarte multe valențe. Ce trebuie să reținem
este că dreptatea este strâns legată de justiție, fiind de fapt rolul dreptului dintr-un stat și
anume acela de a soluționa litigiile care apar în mod corect și nepărtinitor. De asemenea,
opusul dreptății este nedreptatea, care are la bază ideea de bine și rău.

Dacă ar fi să ne referim la unul din idealurile pentru care luptă dreptul, cred că în capul listei
am putea pune libertatea, care reprezintă un concept flexibil cu mai multe înțelesuri acceptate
care vor fi explicate pe înțeles în acest capitol. Alt concept despre care am putea spune că
reprezintă un deziderat al dreptului este egalitatea, unde ne propunem să expunem un cadru
din care să reiasă că toți oamenii sunt egali.

Fiind vorba despre o istorie a dreptului care tratează acest subiect încă din antichitate, nu
avem cum să nu ne referim la legătura dintre religie și drept, prin urmare în această
subdiviziune vom arăta care este raportul dintre celor două în marile credințe și practici
religioase ale omenirii.

Un alt concept pe care îl prezentăm și despre care credem că este liantul tuturor celor
prezentate până acum este limba: atunci când la om apare comunicarea cu alţi oameni, putem
spune că el este construit din punct de vedere al limbajului. În viaţa socială ar fi imposibil că
aceasta să fie organizată, dacă nu ar exista rolul important al limbajului.

Conceptul proprietății este unul foarte important, de aceea este explicat în acest capitol.
Acesta reprezintă de fapt o consecință a dezvoltării societăţii omeneşti, care apare în
momentul în care omul a început să producă şi să acumuleze bunuri.

Această subdiviziune se încheie cu aducerea în atenție a obștilor sătești. Acest concept a fost
foarte bine detaliat și în alte capitole, dar am considerat că este necesar în a-l explica
cititorului de la bun început, pentru că este „resortul” care unește toate conceptele prezentate
mai sus în ceea ce privește dreptul românesc și mai mult de atât, din punctul nostru de vedere
este unul din cele mai bune argumente al continuității băștinașilor în spațiu carpato-danubian-
pontic, spațiu unde populația s-a folosit pentru continuitate de Obiceiul Pământului, adică de
dreptul nescris românesc.

Cel de-al doilea capitol tratează cronologic perioada de la sfârșitul preistoriei până la anul
105 d.Hr., când Imperiul Roman va cuceri statul dac al lui Decebal.

Acest capitol debutează cu posibila legătură dintre legile turtedanilor, vechi de peste 8000 de
ani și spațiul carpato-danubiano-pontic. El va urma cu expunerea teoriei, privind faptul că pe
plăcuțele de la Tărtăria – unde se găsește prima scriere cuneiformă a omenirii, sunt expuse
niște reguli de conviețuire. Va urma apoi o expunere a informațiilor istorico-mitologice, care
îl privesc pe Hermes Trismegistrus fiind prezentat ca unul dintre primii legiuitori ai Europei.

Un alt lucru care este prezentat în acest capitol este legat de Zamolxe, care a ar fi fost primul
reformator religios și legislator al Daciei. În același asentiment este prezentat și Anacharsis,
filozof care făcea parte din tribul agatârșilor și care ar fi scris un cod de legi, despre care
astăzi nu mai avem informații. De asemenea, acest capitol aduce dovezi în sprijinul faptului
că la baza legilor lui Solon stau și ideile acestui Anacharsis, considerat unul dintre cei șapte
înțelepți ai antichității.

O altă parte importantă a acestui capitol este legată de obiceiurile, cutumele și dreptul de
proprietate la traci, daco- geți, agatârși, sacii-galactofagi și sciți.

De asemenea, pe baza puținelor izvoare rămase până în prezent am încercat să arătăm care era
dreptul aplicat și care era forma statelor cetralizate din timpul lui Dromichates până la
Rubobostes. În continuare, în special pe baza celor două izvoare contemporane de atunci și ne
referim aici la relatările lui Strabon, dar și la sursa epigrafică a „Decretului lui Acornion” vom
vedea că Regatul lui Burebista reprezenta o congregaţie a triburilor geto-dace foarte
închegată, în care fiecare trib, respecta anumite legi impuse de la centru, dar aveau și dreptul
de autoguvernare. De la Ovidiu vom afla că geții din acea perioadă, în anumite cauze civile
sau penale, practicau duelul judiciar, fiind prima informație ce arată existența acestui tip de
procedură prin care se căuta dreptatea. De asemenea, această lucrare prezintă și perioada de
după Burebista până la Decebal, când statul dac se scindează în patru și apoi în cinci state mai
mici, unde cutumele de conducere se vor păstra în continuare.

Privind legile, organizarea socială precum şi organele centrale ale statului din timpul lui
Decebal acestea vor fi reconstituite pe baza surselor narative contemporane, cum ar fi cele ale
lui Dion Chrysostomos şi Criton de unde se poate vedea clar că exista o clasă aristocratică,
care beneficia de mai multe drepturi.

Cel de-al treilea capitol tratează perioada imediată cuceririi romane până pe la anul 275, când
administrația romană se va retrage la sud de Dunăre. Totodată această subdiviziune conține
două mari părți: dreptul și organizarea triburilor dacilor liberi și dreptul și legislaţia în Dacia
romană. În prima parte se arată o continuitate a organizării triburilor dacice, care nu intraseră
în componența imperiului roman, care era la fel ca în timpul lui Burebista când celula de bază
era Obștea Sătească, iar principalul rol legislativ ar fi aparținut Sfatului Bătrânilor. Cel mai
bun argument al acestei continuități este dat de relatarea lui Dio Cassius, care la anul 196 ne
releva una din practicile carpilor care respectau cutumele și vechile obiceiuri în ceea ce privea
pornirea sau nu a unui război.

Cea de-a doua parte începe cu arătarea delimitării geografice a noii provincii romane făcute
pe teritoriul Daciei după cucerirea statului lui Decebal. În continuare sunt prezentate cele mai
importante legi provinciale, compunerea administrației și a armatei. Un rol esențial în Dacia
Augusti l-a avut Conciliu Trium Daciarum, de aceea în această subdiviziune i-am acordat un
spațiu mai amplu, unde vom arăta că aceste manifestări nu aveau nimic în comun cu
parlamentele moderne, ci aveau scopul de combatere a abuzurilor create de guvernatori și
administrație. Dreptul asupra pământului în Dacia romană este un alt punct de interes detaliat
în acest capitol. După cucerirea Daciei de către romani noul teritoriu va intra în ager publicus,
adică domeniul public, iar împăratul avea dreptul de a-l administra după o Constituție a
provinciei. Un alt subiect atins a fost cel al edictelor, care au reprezentat în lumea romană
norme de drept sau formule de drept juridic, care se aplicau în timpul unui împărat sau în
mandatul unui guvernator al unei provincii. De fiecare dată când un guvernator ajungea în
Dacia, ca împuternicit al Romei acesta dădea un edict (ius edincendi) prin care stabilea
normele dreptului roman pentru cetăţenii aflaţi în Dacia, iar apoi drepturile care se aplicau
peregrinilor. Ultima parte a acestui capitol va trata viața socială, clasele sociale și drepturile
cetățenilor și locuitorilor din Dacia Augusti. În Imperiu cetăţenii (civitas romani) erau
împărţiți în două categorii: cei din Italia care erau scutiţi de impozite și cei din provincii care
erau obligaţi să plătească și doar în mod excepțional aveau parte de scutiri de taxe. Alături de
cetăţeni, în Dacia, îşi mai aveau sălaşul alte două categorii de locuitori: cives latini și
peregrinii. Dintre toate trei categoriile, cives latini erau cei care aveau toate drepturile în
societatea romană.

Al patrulea capitol al lucrării noastre începe cu prezentarea perioadei etnogenezei românilor.

Am considerat că este necesar a face această divagație istorică pentru a arăta că dreptul din
acea perioadă reprezenta o continuare a dreptului cutumiar practicat în obștile sătești ale
dacilor, peste care s-au presărat elemente de drept roman, precum și foarte puține elemente ale
migratorilor aflați în trecere pe actualul teritoriu al României.

De asemenea, în această subdiviziune se prezintă situația de pe teritoriul Daciei de după anul

300, când, în partea de est a teritoriului actualei noastre țări, au apărut cei dintâi migratori
(goţii). Atunci străromânii erau oganizaţi în obşti săteşti de ţărani liberi, iar din acest punct,
până la formarea principatelor, timp de câteva sute de ani, românii organizaţi în obşti săteşti
au dus o luptă continuă pentru păstrarea libertăţilor, a fiinţei etnice, a propriei civilizaţii care
în perioada respectivă era agricolă. Dovezile arheologice arată că atunci a avut loc o amplă
ruralizare, cu alte cuvinte oraşele devin simple sate, unde organizarea era făcută după legea
strămoşească, iar legile aveau la bază vechile obiceiuri ale pământului. Perioada plecării
goţilor, coincide în linii mari, cu dispariţia folosirii termenului de dac sau get. Triburile
dacice, amestecate cu acei colonişti romani care au rămas pe teritoriul fostei Dacii Augusti,
vor fi consemnate de cronicari cu denumiri de anţi, ausoni și valahi mai târziu, fiind vorba
despre aceeaşi populaţie, doar că numele le vor fi date în conformitate cu anumite analogii pe
care le-au făcut cei care le-au consemnat. Într-un cuvânt, ausonii din Dacia, anţii şi valahii
sunt de fapt străromâni. Alături de consemnările lui Procopius şi Mauricius, descoperirile
arheologice din secolul al VI-lea ne ajută să ne facem o imagine de ansamblu mult mai clară a
străromânilor din acea perioadă. Tot în acea perioadă, obştile săteşti încep să se unească,
formând uniuni de obşti sau ţări, cum mai cunoaştem popular. Motivele apariţiilor unor astfel
de uniuni au fost făcute cu scopul ca oamenii să se ajute reciproc la lucrul pământului și la
creșterea animalelor, dar şi pentru apărarea populaţiei.

O altă parte a acestui capitol este dedicată exclusiv obștilor sătești, care au reprezentat
principala formă de organizare din perioada etnogenezei poporului român. Pe fostul teritoriu
ocupat de romani, precum şi în zona dacilor liberi erau formaţiuni politice mici, care erau de
fapt alcătuite prin alăturarea sau unirea mai multor obşti săteşti, iar obştea va reprezenta
punctul de legătură între orânduirea feudală şi ceea ce reprezenta înainte.

Capitolul se încheie cu prezentarea sistemului normativ al obştilor săteşti unde arătăm faptul
că, acele comunități săteşti aveau un sistem normativ elementar, pe care le putem numi norme
juridice vicinale. Acestea aveau la bază unele reguli juridice ale pământului peste care au mai
fost adăugate unele influenţe din dreptul roman aplicat înainte în Dacia Augusti, dar care au
fost adoptate conform cu contextul timpurilor respective.
Capitolul cinci are în partea introductivă o delimitare a perioadei în care a apărut, s-a
structurat și stratificat dreptul românesc. Se poate observa că evoluția dreptului, pe
meleagurile noastre, în linii mari este în strânsă legătură cu „delimitarea” epocilor istorice.
Am prezentat în continuare dovezi despre primele menționări în istorie ale românilor până la
formarea principatelor. Am considerat că este necesar a face acest lucru pentru a vedea, cum a
evoluat dreptul de la etnogeneză încoace ca argument al continuității instituției obștilor
sătești, care aveau ca aparat legislativ Sfatul Bătrânilor.

Prezentarea trecerii de la obştea sătească la cnezate și voievodate a reprezentat un alt punct pe

care l-am atins și detaliat, punând accent pe consemnările, săpăturile arheologice și pe sursele
narative din cronicile străine care ne-au ajutat a ne face o viziune de ansamblu unitară asupra
evoluției românilor din acea perioadă, inclusiv din punct de vedere al obiceiurilor și regulilor
cutumiare după care se ghidau.

De asemenea, datorită faptului că Transilvania a avut un parcurs diferit față de celelalte două
țări române, am tratat evoluția dreptului încadrată în timp, începând cu apariția voievodatelor
lui Glad, Gelu și Menumorut până la anul 1541, când Ungaria va fi transformată în Pașalâc,
iar Ardealul va intra într-o nouă eră materializată prin vasalitatea pe care o va avea față de
Imperiul Otoman. În continuare sunt aduse informații despre statutul juridic al Transilvaniei,
precum și despre împărțirea dreptății de către acesta. Un alt punct de interes pe care l-am
atins, este legat de districtele românești și statutul lor juridic. Am considerat că este necesar a
puncta acest aspect, deoarece pe baza surselor istorice de până în prezent s-au descoperit peste
60 de zone românești transilvănene plus voievodate exclusiv românești, și anume în zona
Maramureșului, unde românii au aplicat dreptatea după propriile norme interne. Am
prezentat, de asemenea, prin exemple punctuale, autonomia românească în interiorul
cnezatelor în ceea ce privește judecata propriilor pricini. Din prezentarea acestor exemple a
mai rezultat clar că autoritățile maghiare nu se amestecau.

Ultima parte a acestui capitol este dedicată vechiului drept românesc nescris. În această
subdiviziune sunt arătate dovezi ale faptului că obiceiul pământului era unitar peste tot pe
unde existau enclave românești (valahe) în centrul și sud estul Europei. Sunt prezentate, de
asemenea, originea și izvoarele Obiceiului pământului, fiind expuse ideile și teoriile marilor
noștrii istorici de până acum, care au tratat acest subiect. Am arătat, de asemenea, care a fost
primul demers de strângere a informațiilor în ceea ce privește jus valachicus, demers care îl
are ca inițiator pe Bogdan Petriceicu Hașdeu. În acest capitol alt punct de interes pe care l-am
tratat este legat de prezentarea obștii sătești ca instituție a desăvârşirii vechiului drept nescris
românesc. Acest capitol se încheie cu o subdiviziune intitulată „Dimensiuni istorice ale Jus
Valahicum”, unde aducem argumente în ceea ce privește asemănările dintre vechiul drept
românesc nescris, „Legile celor douăsprezece tabele”, Lex Romana Utinensis.

În capitolul șase al acestei lucrări alocăm un spațiu destul de întins principalei instituții ce
împărțea dreptatea și veghea la respectarea normelor de drept cuprinde în Obiceiul
Pământului și apoi în Pravile și anume la instituția Domniei. În această subdiviziune, se
tratează pe larg numirea domnului de către Poartă, ritualul de înscăunare în țară, sunt arătate
pe larg care sunt prerogativele domnului și, nu în ultimul rând, cea mai importantă parte este
dedicată activității de judecată a domnului. Aici se arată faptul că Imperiul Otoman nu avea
niciun fel de implicare în deciziile pe care domnul le lua în țară. Se mai arată cum era
organizată judecata și care era procedura de judecată.
De asemenea, în acest capitol am detaliat câteva aspecte generale ale celei de-a doua instituții
a statului și anume a Sfatului Domnesc, care erau atribuțiile acestei instituții, precum și ce rol
avea în judecata cauzelor.

Adunarea de Stări care reprezenta cea de-a treia instituție a țării era un alt organism care este
tratat în acest capitol. După cum se poate vedea, ea avea și atribuții politico-judecătorești, însă
acestea sunt secundare din punct de vedere a puterii de decizie, pe care le putea lua în
comparație cu instituția domniei.

Alte două instituții despre care se vorbește în acest capitol sunt Armata și Biserica, ce au
reprezentat doi factori catalizatori în consolidarea Principatelor Române.

Pentru a avea o viziune de ansamblu mai completă. aducem informații despre organizarea
administrativă, dregători și despre statutul juridic al târgurilor și orașelor. Strâns legat de cel
de-al doilea aspect, am tratat pe larg care erau prerogativele judecătorești ale județului și
șoltuzului.

Având în vedere că în acea perioadă principatele se aflau sub influența Porții, am considerat
normal să aducem câteva informații despre statutul politico-juridic al Principatelor Române pe
care le avea în raport cu Imperiul Otoman. Aici se arată că obligația financiară a principatelor
va evolua în raport direct cu gradul de dependență față de turci, evoluție care va fi destul de
grea pentru ambele Principate.

Dreptul de proprietate este un alt aspect pe care l-am detaliat în acest capitol. Am arătat care
erau drepturile Domnului și ale Bisericii, precum și cele ale claselor sociale: boierii, moșnenii,
țăranii dependenți și țiganii robi. Se poate observa aici că principalele drepturi aparțineau
boierilor, dar și faptul că țăranii dependenți nu erau lipsiți total de drepturi, ei erau stăpâni pe
uneltele agricole și aveau dreptul (până la legarea de glie – în timpul lui Mihai Viteazul) să se
strămute de pe o moșie pe alta, precum și la unele scutiri care erau date de domn.

Cum era și normal, un alt aspect tratat în acest capitol este legat de instituția familiei. Vom
vedea cum era definită căsătoria în acea perioadă și aspectele legate de divorț și cum erau
văzute relațiile de rudenie, dar și cea a instituției nașului care era una extrem de importantă în
acea perioadă. Pentru că unele aspecte privind partea de drept civil legată de raporturile de
familie sunt comune cu perioada următoare, am tratat acest subiect pe larg în capitolul
următor, dedicat în mare parte epocii fanariote.

Ultima parte a acestui capitol este dedicată apariției dreptului scris. Sunt redate sumarizat
primele informații din cronicile străine, privind dreptul scris din principate și se va trata pe
larg prima legislație scrisă care aparține lui Alexandru cel Bun. Deoarece, de-a lungul
timpului, au existat cercetători, care au pus la îndoială existența acestui cod de legi scrise ne-
am propus să aducem dovezi (tratate obiectiv) care să întărească existența lor. Această parte
de capitol prezintă cronologic apariția pravilelor scrise, care sunt tipărite la început în limba
slavonă și greacă apoi în limba română cu caractere chirilice. Capitolul se încheie cu
prezentarea Pravilei Mici de la Govora, care este prima lucrare ce face o delimitare serioasă
între dreptul canonic și cel laic, precum și primele legiuiri scrise ale lui Vasile Lupu și Matei
Basarab.
Capitolul șapte tratează dreptul românesc încadrat în unele din cele mai încercate perioade ale
istoriei noastre, și anume perioada fanariotă, și, de asemenea, perioada post-fanariotă până la
anul 1859, unde ca punct esențial putem aminti apariția Regulamentelor Organice.

Acest capitol începe cu prezentarea unei viziuni de ansamblu asupra Principatelor Române
din timpul fanarioților, având ca aspect important modul cum au ajuns fanarioții să conducă
cele două țări românești, precum și care erau raporturile cu Imperiul Otoman în acea perioadă.

Având în vedere că este perioada războaielor ruso-austro-otomane, iar Principatele se aflau în

sfera de influență a acestor puteri, am considerat că este impetuos necesar să prezentăm
principalele tratate internaționale dintre cele două imperii cu punerea accentului pe
reglementările juridice, care vizau Principatele Române. Din această secțiune, prin
informațiile expuse, reiese faptul că acest conflict exterior a avut unele mici efecte benefice
asupra principatelor, dar au provocat și pierderi de teritorii, consecințele lor facilitând apariția
și reglementarea unor noi coduri de legi interne.

Prezentarea Regulamentelor Organice – consecința tratatului de la Adrianopol, este un alt

punct important dezbătut pe larg în lucrare. Sunt expuși, în acest sens, pașii care au fost făcuți
până la adoptarea acestor pseudo-constituții.

O altă parte importantă a acestui capitol tratează condiția și dreptul persoanelor în cadrul
instituțiilor de drept civil. Am pus accent pe statutul juridic al claselor sociale, precum și a
străinilor veniți atunci în cele două țări române. În ceea ce privește clasele sociale am adus
completări informațiilor prezentate în capitolul precedent, completări care au legături cu
modificările aduse odată cu noua administrație fanariotă.

Întrucât în această perioadă apar și coduri de legi bine definite, am avut posibilitatea să vedem
și să prezentăm care a fost sistemul de reglementare juridică a bunurilor. Ne-am axat în a
prezenta cum era definit dreptul de proprietate în aceste legislații, care erau obligațiile și
prevederile contractuale și am tratat, de asemenea, aspectul privind vânzările și schimburile și,
nu în ultimul rând, dreptul de moștenire.

Instituția familiei prezentată în această perioadă vine ca o continuare a ceea ce am redat

anterior. Izvoarele istorice de acum, precum și codurile de legi scrise apărute, ne-au permis să
putem creiona o imagine a statutului familiei și individului, să redăm care au fost principalele
măsuri juridice luate pentru estomparea căsătoriei timpurie și să vedem, de asemenea, care au
fost principalele motive de divorț. Se poate observa, în această perioadă, o continuitate a ceea
ce s-a petrecut în secolele precedente, unde tribunalul ecleziastic avea un rol esențial în
judecarea pricinilor care priveau familia, tribunal care nu tolera devierile de la morala
tradițională.

De asemenea, tot pe baza izvoarelor și legislației de atunci, am putut creiona o viziune de

ansamblu în ceea ce privește dreptul penal și procedura de judecată de atunci, punând accent
pe infracțiuni și pedepse.

Ultima parte a acestui capitol tratează dreptul scris din acea epocă și vine ca o continuitate a
informațiilor expuse în subdiviziunea similară a capitolului precedent. Sunt detaliate pe larg
cele nouă coduri de legi apărute în perioada fanariotă, mai precis între anii 1730-1818 care
debutează cu încercarea de legislație a lui Gheorghe din Tapezunt și se încheie cu Codul
Calimach și legiuirea lui Caragea. Acestea au fost la vremea respectivă primele coduri de legi
laice construite pe baza celorlalte legiuiri scrise de până atunci, dar luând în calcul și cutumele
ce aparțineau Obiceiului Pământului.

Capitolul opt este compus din două părți mari: dreptul în România și dreptul în Transilvania.
Prima parte debutează în contextul evenimentelor care vor evolua din punct de vedere al
dreptului, cu explicarea conceptului de Constituție și cu reglementarea pentru prima dată după
unirea principatelor a principiului separării puterilor în stat.

Următoarea subdiviziune tratează statutul juridic internațional al României după Unirea de la

1859, precum și toți pașii care au urmat din momentul Unirii, până în momentul în care
Marile Puteri europene au recunoscut acest just deziderat.

Cum era și normal, având în vedere că a reprezentat una dintre cele mai importante măsuri
luate de domnul Alexandru Ioan Cuza, în această parte este expus modul cum s-a adoptat
legea secularizării averilor mânăstirești, precum și argumentele care au fost avute în vedere la
adoptarea acesteia.

Consiliul de Stat și Legea Domnului sunt alte două aspecte importante tratate aici. Astfel,
Consiliul s-a arătat că era făcut după modelul francez, având ca atribuții elaborarea proiectelor
de legi. Legea administrației locale a fost un alt punct atins, punându-se accent pe definirea
„comunei urbane”, „comunei rurale” și pe instituția „primarului comunei.”

Una dintre cele mai importante legi pe care am dezbătut-o în acest capitol privește adoptarea
legii electorale, unde se definește modul cum se aleg deputații Adunării elective. O altă
măsură importantă luată de Alexandru Ioan Cuza pe care a prezentat-o, este legea rurală care
a reglementat inadvertențele relațiilor de proprietate, cu privire la pământ cât și vechilor
drepturi feudale pe care le deţineau boierii cu privire la obligaţiile ţăranilor de a efectua claca,
dijma etc.

Odată cu apariția noului stat român, una din cele mai importate măsuri luate de Cuza a fost
elaborarea unui Cod Penal și a unui Cod de Procedură Penală. Se arată aici că acest demers a
fost unul mai mult decât necesar pentru funcționarea noului stat (noile coduri menţionate au
avut în mare parte o influenţă franceză).

Una dintre ultimele măsuri luate de Alexandru Ioan Cuza, pe care am prezentat-o în acest
capitol, a fost adoptarea Codului Civil și a Codului de Procedură Civilă. Această măsură a
fost luată din necesitatea rezolvării raporturilor juridice dintre cetățeni, care să oglindească
sistemul social din perioada respectivă.

Cum era și normal, în acest capitol s-a detaliat despre actul juridic și politic fundamental al
României, și anume Constituția din anul 1866 apărută după abdicarea lui Alexandru Ioan
Cuza. S-au prezentat în acest sens caracteristicile constituției, precum și modificările care i-au
fost aduse până în anul 1923 când a intrat în vigoare o altă constituție.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestui capitol este reprezentat de prezentarea
statutului juridic al României din această perioada în vâltoarea evenimentelor, care au dus la
independența României, crearea Regatului României, precum și Marea Unire de la 1918.

Cea de-a doua parte a acestui capitol tratează Dreptul din Transilvania de la crearea
dualismului austro-ungar până la Unirea din 1918. În această subdiviziune s-a pus accent pe
statutul românilor de dinainte de revoluțiile de la 1848 și de după, pe organizarea Statală și
Administrativă a Transilvaniei. Va fi prezentat dreptul civil, dreptul procesual și organizarea
judecătorească, punându-se accent pe implicațiile pe care le aveau asupra românilor. Un alt
aspect foarte important care a fost prezentat, este legat de legislația de deznaționalizare care a
reprezentat un instrument adoptat de parlamentul de la Budapesta, pentru a maghiariza cu
forța populațiile conlocuitoare din Transilvania printre care și pe românii care erau majoritari.

Cel de-al nouălea capitol tratează dreptul românesc, începând cu anul 1920 (cu perioada de
după Trianon când este recunoscută la nivel internațional România Mare) și până în anul 1938
(până la constituția adoptată de regele Carol al II-lea).

Pentru început este prezentat cel mai important demers făcut de regele Ferdinand I de după
Prima conflagrație Mondială și anume reforma agrară, transpusă prin împroprietărirea a peste
șase milioane de țărani ce a reprezentat de fapt o promisiune făcută de rege soldaților pentru
a-i motiva în războiul de reîntregire. Concret, în această subdiviziune sunt prezentate cele
cinci decrete-lege, ce compun această reformă care vizează toate marile provincii istorice ale
României Mari.

Un alt mare demers făcut în timpul Regelui Ferdinand I, care este prezentat în acest capitol,
este reprezentat de Adoptarea Constituției din anul 1923. Este prezentată necesitatea apariției
acestei noi constituții în contextul unei țări mult mai mari, în care partea socială a devenit
mult mai complexă și totodată sunt prezentate sumarizat toate cele opt părți ale acestei
constituții: Despre teritoriul României, Despre drepturile românilor, Despre puterile statului,
Despre finanțe, Despre puterea armată, Dispozițiuni generale, Despre revizuirea constituției,
Dispoziții tranzitorii și suplimentare.

Următoarea mare reformă, care este prezentată în acest capitol este reprezentată de legea
electorală din 1926. Se va arăta aici că dispozițiile cuprinse în această lege, fac referire la
listele electorale, cărțile de alegător, exercițiul dreptului de vot, birourile electorale județene și
atribuțiile acestora, operațiunile electorale privind declarațiile de candidatură, buletinele de
vot, votul și procedura votării, penalitățile ce se aplicau cu privire la neexercitarea votului sau
exercitarea acestuia în anumite condiții.

Legea administrativă adoptată în 1925 este un alt punct de interes pe care l-am tratat.
Constituirea României Mari prin unirea la Vechiul Regat a Ardealului, Basarabiei, Bucovinei
și Banatului a condus și la o unificare administrativă, întrucât existau mai multe legi de
organizare, cum ar fi atât cea a comunelor urbane din iulie 1894 în vechea Românie, cât și alte
legi privind administrația din celelalte regiuni, astfel că o unificare administrativă a durat până
în 1926, dar și după aceea.

Acest capitol se începe cu prezentarea modificărilor aduse Codului penal și a Codului de

procedură penală. Acest demers a reprezentat o necesitate petru a asigura unitatea legislativă
a tuturor provinciilor istorice ce au intrat în componența României Mari.

Cel de-al zecelea capitol tratează evoluția dreptului, începând cu domnia lui Carol al II-lea și
până la ajungerea la putere a comuniștilor în anul 1948.

Unul dintre cele mai importante puncte prezentate în acest capitol este legat de Constituția
adoptată de Carol al II-lea, care a fost publicată printr-un decret regal la data de 20 februarie
1938. Se arată aici că formal, această constituție era asemănătoare celei din 1923, fiind
alcătuită tot din 8 titluri cu aceeași denumire marginală (cuprinzând 100 de articole față de
138 ale celei din 1923), cu excepția titlului II unde, în loc de „Despre drepturile românilor”,
era intitulată „Despre datoriile și drepturile românilor”.

Este prezentată, de asemenea, o scurtă viziune de ansamblu asupra evenimentelor petrecute în

timpul celui de-al doilea Război Mondial și rolul României în această conflagrație.

Următoarea parte a acestui capitol prezintă decretele și legile despre care am considerat că
sunt acte normative cu o valoare constituțională din perioada anilor 1944 – 1948.

Ultima parte a acestui capitol arată cum au ajuns comuniștii la putere și ce măsuri au luat
pentru a părea cât mai legitimă instaurarea acestei noi forme de conducere. Punctul culminant,
așa cum este prezentat în lucrare, este reprezentat de întrevederea din 30 decembrie 1947
dinte Regele Mihai și Petru Groza, acesta din urmă, printr-un șantaj grosolan va reuși să îl
înduplece pe rege să abdice și să părăsească țara.

Cel de-al unsprezecelea capitol al lucrării noastre tratează istoria dreptului românesc pe
perioada regimului comunist (1948-1989). Acesta debutează cu prezentarea Constituției noii
Republici Populare Române adoptate în anul 1948. Sunt expuse detaliat cele 10 titluri care
compun această lege fundamentală. Acestea sunt: Republica Populară Română, Structura
social-economică, Dreptul și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, Organul suprem al
puterii de Stat, Organele administrației de stat: Consiliul de Miniștrii și ministerele, Organele
locale ale puterii de Stat, Organele judecătorești și parchetul, Stema, Sigiliul, Drapelul și
Capitala, Modificarea constituției, Dispozițiuni transitorii. Totodată sunt prezentate și
măsurile politice luate de după anul 1948 materializate prin nașterea Partidului Muncitoresc
Român, arestarea și decimarea principalilor adversari politici și de asemenea constituirea
Prezidiului Marii Adunări Naţionale din România.

Expunerea amănuntelor celor mai importante despre Constituția din anul 1952 este următorul
punct de interes expus în acest capitol. De asemenea, se expune o scurtă prezentare a
perioadei 1965-1989, perioadă care coincide cu ajungerea la conducerea țării a lui Nicolae
Ceaușescu, unde vom face o scurtă expunere despre apariția cultului personalității
conducătorului.

În ultima parte a acestui capitol, se menționează apariția Constituției din 1965, care din punct
de vedere formal a reprezentat un pas înainte față de ultimele două constituții, însă și aceasta
servea interesele regimului din perioada respectivă. Se va reintroduce în Titlul I – Republica
Socialistă România – articolul 1 că teritoriul este inalienabil și indivizibil și că întreaga putere
a republicii ar aparține poporului, liber și stăpân pe soarta sa.

Ultimul capitol tratează perioada aferentă căderii regimului comunist din anul 1989 până în
prezent. Pentru început am prezentat contextul evenimentelor care au dus la schimbarea de
regim de atunci. Am pus accent pe părerea istoricilor care tratează această perioadă în ceea ce
privește semnificația acestui eveniment pentru istoria contemporană a României.

Sunt prezentate apoi principalele măsuri cu caracter legislativ, dar și politic luate imediat după
evenimentele din 1989, iar în acest sens putem nominaliza modificările care au fost făcute
Constituitei din 1965, apariția Decretului lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea și
funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului
Salvării Naționale, Legea nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului
României, lege ce a fost în vigoare până în 2001 când a fost înlocuită prin Legea nr. 90/2001.

Un alt punct de interes care este expus în acest ultim capitol este reprezentat de prezentarea
instituțiilor: Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ și Curtea Constituțională a României. De
asemenea, o altă parte importantă și inedită a acestui capitol este prezentarea influențelor
obligatorii pe care le are dreptul Uniunii Europene asupra dreptului intern.

În ultima parte a acestui capitol, ne-am referit la normele care conțin dispoziții civile ce
guvernează raporturile dintre oameni, adoptarea unei legi organice cum este Codul Civil care
reflectă ca într-o oglindă realitatea unui sistem social, Codul de procedură civilă sau Codul
penal și Codul de procedură penală.

Cu ce vine inedit lucrarea noastră? În strânsă legătură cu cele enunțate la început, vom
prezenta în continuare cu ce vine nou această lucrare în peisajul istoric al dreptului românesc.
Cu smerenie, am considerat că este necesar acest lucru, nu pentru a ne face un titlu de glorie,
ci din simplul motiv că acela care va folosi această lucrare ca sursă bibliografică a vreunui
studiu personal să se poată ajuta mai ușor de informațiile cu caracter de noutate pe care le
aducem.

Este prima lucrare ce caută rădăcinile dreptului în hățișul a ceea ce denumim noi astăzi
preistorie. Departe de noi de a caută rădăcinile dacilor acum 8000 de ani în urmă și de a spune
că a existat o continuitate de atunci, totuși regulile morale care apar, rămân ca un egregor pe
pământul unde s-au născut și s-au transmis din generație în generație. Astfel, putem lega de
acest teritoriu al țării noastre Legile Tutedanilor, plasate cu aproximativ 6000 de ani înainte de
Hristos, zonă care reprezenta ținutul cel mai propice din Europa pentru dezvoltarea unei
civilizații, implicit și pentru apariția unor reguli cu caracter moral.

De asemenea, prin expunerea teoriilor privind inscripțiile de pe plăcuțele de lut descoperite în

localitatea Tărtăria datate în 5300 î.Hr., lucrarea noastră aduce în atenția cititorului ipoteza că
acea scriere redă reguli de conviețuire între oameni.

O altă ipoteză demnă de atenție este aceea legată de legiuitorul Hermes care capătă denumirea
de Trismegistus, deoarece este regăsit cu numele de Mercur la romani și Toth la Egipteni. Din
izvoarele grecești locul nașterii acestuia este plasat în zona Traciei, este considerat tot de către
greci ca fiind cel care a dat primul set de reguli oamenilor din acea zonă. Am considerat că
este necesar a aminti despre el, chiar dacă informația este una cu conotație legendaro-
mitologică, deoarece există dovezi clare că el ar fi fost venerat de către daci și însăși
denumirea cetății Sarmizegetusa își are originea în denumirea lui: Sarmis-Armis-Hermes. Mai
mult de atât, Herodot, în cartea a VII-a a monumentalei sale lucrări, ne spune clar că regii și
nobilii geți îl venerau pe Hermes și cum în acea perioadă legile aveau un caracter moralo-
religios, nu este greșit a afirma că primele legi ale geților erau cele ale lui Hermes.

Amintirea dovezilor din sursele narative grecești ale vremii despre Zamolxe ca legiuitor al
traco-geto-dacilor este o altă informație importantă expusă. De asemenea, un alt lucru
important pe care l-am demonstrat a fost că Zamolxe nu a fost cel care a adus Legile Belagine
la daci, ci el este primul mare reformator al lor, iar aceste legi s-au transmis mai departe din
generație în generație, după ele ghidându-se toți marii regi daci și întinzându-se până în evul
mediu în unele țări nordice, care le-au preluat de la geți pe filieră gotică.
O altă premieră pentru o lucrare de istoria dreptului este dată de prezentarea lui Anacharsis,
unul dintre cei șapte înțelepți ai antichității. Prinț fiind, din neamul dacizat al agatârșilor el va
merge la Atena și îl va ajuta pe Solon la crearea legilor, după care s-au ghidat ulterior și
atenielii așa cum ne informează Plutarch. Tot de la acest mare învățat grec aflăm că
Anacharsis a publicat un cod de legi și în „țara sa natală”. De aici tragem concluzia că acesta
a fost unul dintre primii mari legislatori de pe actualul teritoriu al României despre care însă
se vorbește atât de puțin.

Un alt lucru care apare în premieră într-o lucrare de istorie a dreptului este legat de modul
cum era aplicat dreptul cutumiar pe actualul teritoriu al României în antichitate. Toate
cutumele și regulile despre care aveam cunoștință până acum au fost atribuite grosso-modo
traco-geților. În realitate lucrurile au stat altfel. Pe teritoriul nostru au dăinuit populații diferite
cu reguli diferite. De aceea în urma studierii izvoarelor, am reușit să încadrăm cinci mari
„categorii”: geto-daci, sciți, agatârși, saci-galactofaci și traci. Fiecare dintre acestea avea
reguli diferite după care se ghidau. Izvoarele păstrate până în prezent ne-au permis să
identificăm cutume, în ceea ce privește proprietatea și instituția familiei.

De asemenea, în perioada de la Dromichates până la Rubobostes, prin dovezile expuse am

arătat că celula de bază era formată de obște, în care un rol însemnat îl avea Sfatul bătrânilor
sau înțelepților, forma de conducere era democrația militară, iar toate deciziile erau dezbătute
și luate în baza unor cutume transmise din generație în generație.

Din perioada dintre Burebista și Decebal, aflăm că regele avea ca mână dreaptă un preot ce
era și legislator. Totodată, triburile care făceau parte din regat sau micile regate ulterior după
moartea lui Burebista, în afară de respectarea unui număr restrâns de legi venite de la centru,
se ghidau după propriile cutume.

Un alt lucru cu caracter de noutate expus într-o lucrare de istoria dreptului, pe baza
informațiilor pe care ni le-a oferit Ovidius în momentul în care a fost renegat la Tomis, este că
geții practicau duelul judiciar în care își făceau dreptate în urma unei confruntări. Scrierea lui
Ovidiu este primul izvor care atestă duelul judiciar.

Un alt aspect inedit expus este legat de legile pe care le practicau dacii liberi în perioada
cuceririi romane. După cum Dio Cassius ne spune, Carpii se ghidau în continuare după legile
cu caracter moralo-religios pe care le întâlnim chiar în timpul lui Burebista, unde celula de
bază era obștea sătească, iar principalul organ legislativ era Sfatul bătrânilor. De asemenea,
cea mai mare parte a populației dacice din interiorul provinciei Daciei Augusti se ghidau după
aceste reguli. Argumentele pe care ne ajută să ne dăm seama de acest lucru este că ei trăiau
izolați de restul locuitorilor veniți și mai mult de atât, ei nu vor deveni cetățeni ai imperiului
după noua constituție a lui Caracalla din anul 212. Ca atare, setul de legi impuse de romani
face ca aceștia să trăiască izolați de restul populațiilor.

În perioada de după retragerea aureliană, cea mai importantă sursă, pe care o prezentăm în
premieră într-o lucrare de istoria dreptului, este aceea a împăratului bizantin Flavius
Mauricius Tiberius Augustus (539- 602 d.Hr.), care ne arată clar că străromânii respectau
multe dintre cutumele moștenite de la strămoșii lor daci. Cunoscând și faptul că odată cu
apariția marilor invazii a existat o ruralizare masivă, rezultă că dreptul s-a transmis și s-a
conturat prin sfatul bătrânilor – principalul organ legislativ al obștii sătești. De asemenea,
prin dovezile arheologice pe care le-am prezentat indirect, vom vedea că acest drept cutumiar
era uniform în toate comunitățile de valahi. Aceștia nu s-au amestecat cu migratorii care erau
vremelnici și duceau doar o politică de rechiziție a bunurilor și a alimentelor necesare, fără a
fi interesați de a stabili pe acest teritoriu.

De asemenea, un alt aspect inedit prezentat în această lucrare era reprezentat de detalierea
vechiului drept nescris românesc cunoscut și cu numele de Obiceiul Pământului sau Jus
Vlalachicus. Prin unele argumente aduse în premieră, arătăm omogenitatea legilor nescrise
după care se ghidau românii chiar și în enclavele din zona Balcanilor, Ungaria sau Polonia.

O altă perspectivă inedită expusă este legată de asemănările dintre Jus Valachicus și alte
legiuiri vechi, cum ar fi Legile celor douăsprezece tabele sau Lex Romana Utinensis.

Inedit mai ales este faptul că în lucrare a fost tratată perioada de după formarea Principatelor
Române până la perioada fanariotă. Cercetând cu atenție izvoarele editate ale Academiei
Române am reușit să facem câteva diferențe de nuanțe în ceea ce privește modul cum se
aplica dreptatea. În primul rând pe baza documentelor descoperite de Ștefan Pascu în arhivele
Vaticanului și ne referim aici la acea însemnare a italianului Franco Sivori, care era mâna
dreaptă a principalului judecător al țării și anume a domnului (în cazul de față Petru Cercel)
vedem că la sfârșitul secolului al XVI-lea se aplica încă vechiul drept românesc nescris, chiar
dacă începuseră să apară primele pravile. Tot conform documentelor vom vedea că, diferit
până în acest moment exista diferențe între diferitele taxe aplicate judecății sau survenite în
urma judecății și ne referim aici la Zaveasca, Ferie sau Gloabă. De asemenea, cu titlu inedit,
am expus care au fost motivele ce au stat la luarea deciziei de legarea de glie a țăranilor din
Moldova și Țara Românească.

Un alt lucru nou cu care vine lucrarea noastră este legată de prezentarea dovezilor, cum că
prima legiuire scrisă a apărut în Moldova în timpul lui Alexandru Cel Bun. De asemenea,
privind apariția dreptului scris, pe baza manuscriselor inedite care se regăsesc în Șcheii
Brașovului, venim cu informații despre câteva pravile nestudiate până în momentul de față,
precum și despre copiile unora care existau deja, dar despre care nu aveam cunoștință că s-ar
fi făcut mai multe copii în Transilvania, iar în acest sens ne referim la codul de legi al lui
Matei Basarab.

De asemenea, aferent perioadei fanarioților, venim cu informații noi pentru o lucrare de istoria
dreptului în ceea ce privește măsurile de prevenție, a căsătoriei timpurii, a principalelor
motive de divorț precum și care era rolul adevărat al Tribunalului Eclezeiastic.

Privind partea de sfârșit de istorie modernă și întreaga istorie contemporană am detaliat pe

larg principalele aspecte care au dus la evoluția dreptului. Am detaliat în acest sens măsurile
luate de Alexandru Ioan Cuza în ceea ce privește codurile de legi menite a desăvârși opera
Unirii de la 1859. Totodată, în paralel, am detaliat măsurile și legile de deznaționalizare,
prezentate în ceea ce privește pe românii din Transilvania.

Detalierea Constituțiilor apărute în 1923, 1938, 1948, 1952, 1965 pe baza instrumentelor de
lucru directe la care am avut acces, creând o imagine cât mai transparentă a dreptului a
reprezentat unul dintre lucrurile propuse și atinse ale lucrării noastre.

Nu în cele din urmă, propunându-ne să ajungem cât mai aproape de dreptul de zi cu zi, am
expus detaliat modul în care dreptul Uniunii Europene influențează dreptul nostru intern.
[1]
Biblia, Psalmi, 106:3.“ Ferice de cei ce păzesc Legea, de cei ce înfăptuiesc dreptatea în orice vreme!”
[2]
Biblia, Psalmi 11:7. „Căci Domnul este drept, iubeşte dreptatea, şi cei neprihăniţi privesc Faţa Lui.”

Prof. univ. dr. Petre Buneci

Drd. Cristian Moșneagu