Considerații privind apariția, evoluția și dezvoltarea Dreptului Român

Categoric despre un drept român, în sensul clasic al noțiunii, putem vorbi odată cu
formarea Principatelor Române. La fel de valabil este și faptul că până la momentul istoric de
mare însemnătate pentru nația română, Unirea de la 1859, au existat trei ”Țări Românești”,
majoritar populate de români și unde tradițiile și regulile cutumiare românești au influențat
evoluția și dezvoltarea acestor formațiuni statale. Citându-l pe Fl.Negoiță, autorii A.Tinu și
C.Boboc1 arată că dreptul aferent actualului teritoriu a tării noastre cunoaște șase etape,
după cum urmează: 1) dreptul monarhiei dacice, de la centralizarea statului dac și până la
momentul cuceririi romane;2) dualismul juridic în Dacia, de la cucerirea romană la
retragerea aureliană-271/274 d.Hr.;3) dreptul feudal, de la momentul ruralizării vieții pe
teritoriile vechii Dacii romane a ”Romaniilor Populare” și până la momentul revoluționar de
la 1821; 4) dreptul capitalist, cuprinzând in extenso perioada 1821-1947; 5) dreptul socialist
și 6) dreptul de tranziție, pornind de la momentul Decembrie 1989.
Aici se cuvine și adăugarea unei noi perioade care a debutat în anul 2007, odată cu
aderarea României la Uniunea Europeană. Este esențial de urmărit și analizat dreptul român
din această perspectivă și mai ales raportul dintre dreptul național și dreptul U.E., din mai
multe motive. De exemplu, dreptul național acordă prioritate normelor de drept european,
cu nuanțele de rigoare, apoi caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Europene a Drepturilor
Omului sau procedura denumită ”trimiterea preliminară în fața Curții de Justiție a Uniunii
Europene”, nemaivorbind de aspecte ce țin de statalitate și prin care o parte din
componentele ce țin de suveranitatea națională au fost cedate benevol unui subiect atipic
de drept internațional, denumit Uniunea Europeană. Precizăm că cele descrise mai sus sunt
de apanajul tuturor statelor care au aderat la Uniunea Europeană.
Dreptul român face parte din familia de drept romano-germanic, chiar din faza de
început a apariției sale, motivat de o primă împrejurare potrivit căreia populația daco-
romană, post cucerirea Daciei de către Imperiul Roman, aplica în paralel cutumele juridice
autohtone și principiile generale ale dreptului roman.

Considerații privind știința dreptului

Originea dreptului se regăseşte în cele mai vechi timpuri ale apariţiei şi

dezvoltării colectivităţilor umane, atunci când practicile şi regulile se îmbinau cu
tradiţia şi obişnuinţa, iar acestea din urmă guvernau relaţiile de înţelegere sau de
luptă dintre triburi. De aici, valabilitatea foarte cunoscutului adagiu latin: „ Ubi
societas, ibi jus”.
Dreptul apără şi promovează valorile sociale în orice stat de drept ca o
garanţie a respectării drepturilor individului. Dreptul modern are un profund caracter
normativ, el trebuie să fie dinamic şi apt să răspundă la nevoia socială cu
promptitudine. În acelaşi sens, într-un articol recent apărut se reţine în mod just
faptul că „ legea nu există şi nu se dezvoltă în mod abstract, ci se află într-o legătură
indisolubilă cu societatea care o influenţează în funcţie de propriile cerinţe” 2.
Calitatea dreptului ca ştiinţă a fost pusă la îndoială, ridicând întrebarea dacă
dreptul nu este numai o artă, o tehnică. După cum arată Pierre Pescatore citat de
profesor Sofia Popescu3 „ ... dreptul este şi ştiinţă şi artă. Dreptul, ca sistem normativ,
1
Andrei Tinu, Cătălin Boboc, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Hamangiu, București, 2018, p.4
2
O.C. Niemesch, Evoluţia unor instituţii juridice de la practica judecătorească la reglementarea în noul Cod
civil în Rolul Europei într-o societate polarizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 691.
3
S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 10.

1
poate fi cunoscut şi studiat şi din acest punct de vedere, putem vorbi despre ştiinţa
dreptului, dar înainte de toate dreptul, ca sistem normativ, trebuie transpus în
practică, în viaţa socială şi din acest al doilea punct de vedere, dreptul trebuie să
intervină ca artă şi ca tehnică, constând în ştiinţa practică de a face ( savoir faire) a
acelora care sunt chemaţi să elaboreze legi, adică despre tehnica legislativă şi
tehnica aplicării dreptului, adică practica judecătorească şi administrativă”.
Încercarea de a defini dreptul datează din cele mai vechi timpuri. Astfel: în
dreptul roman era definit jus est ars boni et aequi ( dreptul este arta binelui şi a
echităţii). Cicero, una dintre figurile proeminente ale culturii romane, consideră că
„ dreptul e stabilit prin lege, iar legea derivă din natura noastră care se conduce după
voinţa divină şi are în ea ceva nepieritor. Nu toate legile sunt juste, criteriul de
apreciere a justului fiind conştiinţa morală”. 4
Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute
de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea
comportamentului subiectelor de drept în cadrul celor mai importante relaţii
din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind
drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de
forţa coercitivă a statului.5

Dreptul în perioada daco-getă6

Daco-geţii, strămoşii noştri, care erau ramura nordică a tracilor au ocupat, începând
cu epoca fierului spaţiul carpato-danubiano-pontic. Este foarte bine ştiut că, triburile daco-
gete au populat un spaţiu mult mai mare, decât cel pe care îl ocupă România, în prezent.
Primele menţiuni în legătură cu acest brav popor datează din anul 514 Î.Hr., de la
istoricul Herodot. Apogeul statului daco-get a fost atins pe vermea lui Burebista, atunci când
statul daco-get se întindea din Carpaţii păduroşi până la munţii Haemus ( Balcani) şi de la
Dunărea de Mijloc, la Marea Neagră, litoralul pontic de la Olbic ( Bug), până la Apolonia
pontică ( Sozopol-Bulgaria). „Ajuns să fie temut şi de romani” ( Strabon), Burebista a
intervenit în războiul civil din statul roman.7
Odată cu formarea statului daco-get, apar şi norme juridice, unele din acestea
înlocuind obiceiurile din epoca democraţiei militare. Strabon şi Iordanes arată că, legile daco-
geţilor au fost adoptate pe vremea lui Burebista, fiind de inspiraţie divină. După cum arată
profesorii Emil Cernea şi Emil Molcuţ, ele au fost transmise din generaţie în generaţie, în
formă scrisă şi s-au păstrat până în vremurile lui Iordanes ( secolul VI î. Hr.). 8

Izvoarele formale ale dreptului în epoca statului geto-dac centralizat

4
A se vedea I. Hatmanu, Istoria doctrinelor juridice, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1993, p. 26.
5
C. Voicu, A.C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 46.
6
A se vedea și Mihail Niemesch,izvoare dreptului internațional și ale dreptului Uniunii Europene din
perspectiva Teoriei Generale a Dreptului, Ed.hamangiu, București, 2010, p.26-33
7
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p.32-33
8
Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de Editură şi Presă Şansa
SRL, Bucureşti, 1992, p. 15

2
 După cum arată autorul Cosmin Dariescu, „ În această epocă izvoarele formale ale
dreptului geto-dac sunt:
- cutuma, cristalizată încă din epoca anterioară şi care continuă să fie
principalul izvor juridic;
- legile scrise ( numite de geţi „ belagine”) care conţineau norme juridice
edictate de către autorităţile statului.”9
Comerţul în Dacia era extrem de dezvoltat, fiind puternic susţinut şi de coloniile
greceşti, aflate la malul Mării Negre: Tomis, Histria şi Callatis. Dinarul roman circula intens şi
de aceea, se presupune existenţa normelor juridice privind obligaţiile.
Cât priveşte dreptul penal, doctrinarii români arată că pedepsele geto-dacilor erau
extrem de aspre, principalele dispoziţii vizând apărarea statului şi a proprietăţii private 10, iar
ca pedepse, răzbunarea privată şi duelul judiciar.11
Este evident că, acest stat era organizat şi funcţiona pe baza unor reguli, a unor
norme stricte, menite a-i asigura stabilitatea. Concomitent cu formarea statului daco-get au
apărut şi norme juridice, unele obiceiuri fiind preluate şi sancţionate de către stat. În paralel,
corespunzător noilor cerinţe ale vieţii economice şi sociale, statul a stabilit noi reguli juridice
astfel că, pe lângă dreptul nescris existent sub forma obiceiurilor, în statul daco-get s-a
elaborat şi un sistem de legi care, cu toate că nu ne-au parvenit pe cale directă, sunt amintite
de vechii autori.12
Marele stat daco-get condus de Burebista a fost reformat și din punct de vedere
juridic. Astfel, după cum precizează Iordanes în Getica, pe vremea lui Burebista au fost
elaborate legile denumite Belagines. Din păcate textele acestor acte normative nu ne-au fost
transmise. Ceea ce este important însă este faptul că odată cu redactarea, aceste legi au
devenit drept pozitiv,comandamentele lor fiind sancționate de stat iar conduita descrisă în
cuprinsul acestor reguli a devenit obligatorie.
Odată cu dispariţia lui Burebista, statul daco-get a suferit un oarecare declin. Niciunul
din urmaşii săi, printre care Deceneu, Comosicus, Duras, nu s-au ridicat la performanţele
sale. O excepţie a existat totuşi în persoana regelui Decebal, a cărui formaţiune statală, deşi
mai restrânsă decât acea a lui Burebista, se bucura de respect şi consideraţie din partea
stăpânirii romane.
Tendinţele expansioniste ale Romei nu au putut fi eliminate nici de către Decebal, aşa
încât, în urma celor două crâncene războaie din 101-102 d.Hr. şi 105-106 d.Hr., Dacia a fost
transformată în provincie romană.

Izvoarele dreptului în Dacia romană

Odată cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia, alături de dreptul local nescris s-a
introdus şi dreptul roman scris. Potrivit concepţiei romane, cutuma locală putea fi aplicată,
în măsura în care nu venea în contradicţie cu principiile generale ale dreptului roman. 13
În timpul cuceririi romane, o dimensiune importantă a administraţiei publice în Dacia,
provincie romană a privit normele juridice ale dreptului roman şi autohton. Dreptul roman
apare în această provincie sub forma dreptului civil şi a dreptului ginţilor, dreptul aplicat în

9
Cosmin Dariescu, Istoria statului şi dreptului românesc din antichitate până la Marea Unire, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 8
10
Emil Cernea, Emil Molcuţ, op.cit., p. 16
11
Cosmin Dariescu, idem, p. 19
12
Elena Paraschiv, op.cit, p. 40
13
Emil Cernea, Emil Molcuţ, op.cit, p. 24

3
Dacia romană având un caracter statutar, în sensul că fiecare categorie de persoane avea un
statut juridic bine definit. Astfel, cetăţenii romani se bucurau de :
 ius civilae, plenitudinea drepturilor politice şi civile;
 ius commercii ( commercium), dreptul de a încheia acte juridice, potrivit
dreptului civil roman;
 ius cannubii ( cannubium), dreptul de a încheia o căsătorie, potrivit legilor
romane;
 ius militiae, dreptul de a fi înrolat în legiunile romane;
 ius sufragii, dreptul de a alege;
 ius honorum, dreptul de a candida la o magistratură în colonii.14
După cum am arătat şi statul dac, o puternică democraţie militară, era guvernat de
norme care se bucurau de respectul populaţiei autohtone. Desigur, în caz de nerespectare,
intervenea forţa coercitivă a statului. La început, imediat după ocuparea Daciei, cele două
rânduieli juridice au funcţionat în paralel, însă pe parcursul timpului, cele două sisteme au
fuzionat şi a apărut sistemul de drept daco-roman. Potrivit acestui sistem, în Dacia romană
existau mai multe forme de proprietate, şi anume:
1. proprietatea provincială, care era exercitată de către autohtoni asupra
terenurilor distribuite din „ ager publicus” ( ogorul public);
2. proprietatea quiritară era exercitată de cetăţenii romani care, pentru a
putea beneficia de această proprietate au creat ius italicum, un drept special,
în virtutea căruia solul aparţinând unor colonii din provincii era asimilat cu cel
din Italia şi era scutit de plata impozitului;
3. proprietatea peregrină era exercitată de către peregrini.15
Căsătoria şi familia cetăţenilor romani erau guvernate de reglementările romane.
Căsătoria şi familia geto-dacilor continuă să fie guvernate de cutumele geto-dace 16 , iar ius
connubii sau connubium era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane. 17
În provincia Dacia romană comerţul era înfloritor, iar o dovadă în acest sens o
conferă „ tripticele transilvane”. Acestea sunt tăbliţe cerate care datează din secolul II d. Hr.
şi care au fost descoperite în minele de aur de lângă Roşia Montană. Au fost descoperite
douăzecişicinci de bucăţi, dintre care patrusprezece sunt lizibile, iar cu adevărat
douăsprezece dintre ele sunt de interes pentru lucrarea de faţă, deoarece se referă la
anumite contracte.
Cele douăsprezece tăbliţe privind contractele indică aplicarea dreptului roman clasic,
dar în forme simplificate. În contractele de împrumut părţile folosesc o singură stipulaţie atât
pentru suma împrumutată, cât şi pentru dobândă, deşi dreptul clasic cerea două stipulaţii. În
contractul de închiriere a forţei de muncă , părţile stabilesc că riscul forţei majore cade în
sarcina lucrătorului şi nu în sarcina angajatorului ( ca în dreptul calsic). 18

Izvoarele formale ale dreptului în formaţiunile statale româneşti

În lucrările de specialitate se precizează că retragerea pașnică a funcționarilor

”provinciali” și a legiunilor a însemnat pentru Dacia sfărșitul dominației imperiale romane,
14
Olimpiu Matichescu, Mihai -Dorin Voicilaş, Istoria statului, a dreptului şi a administraţiei publice româneşti,
Ed. Semne, Bucureşti, 2008, p.47
15
Olimpiu Matichescu, Mihai -Dorin Voicilaş, idem, p. 53
16
Vladimir Hanga, Istoria Dreptului românesc, Drept cutumiar, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, p.24
17
Emil Cernea, Emil Molcuţ,op.cit., p. 24
18
Cosmin Dariescu, op.cit., p. 19

4
fără ca acesteia să i se fi substituit o altă putere politică. Distrugerea aparatului de stat și a
sitemului legislativ instaurate de Roma în Dacia a pus în fața autohtonilor daci romanizați
necesitatea de a remedia acest gol politic și legislativ. Ambele obiective au fost înfăptuite
concomitent în condițiile transformărilor social-politice din perioada sec.III-VI și sub influența
marilor procese care au avut ca rezultat etnogeneza românilor, crețtinarea lor ți formarea
limbii române19
În privinţa statului român şi a apariţiei sale, precum şi a obiceiurilor şi a normelor
juridice la români vom face scurte precizări consultând izvoarele istorice. Profesorul Florin
Constantiniu arată că potrivit „ Gestahungarorum” ( Faptele ungurilor) populaţia maghiară a
întâlnit în secolul IX d.Hr. trei formaţiuni ale românilor, conduse de cnezi-voievozi, după cum
urmează:
- Menumorut care îşi avea reşedinţa în cetatea „ Byhor”, deci „ Ţara Crişurilor”;
- Gelu a cărui formaţiune este desemnată în documentul sus-menţionat cu
denumirea de „ Terra Ultrasilvana”, profesorul Constantiniu plasând acest cnezat
în podişul transilvan;
- Glad cu reşedinţa la Keve, în Banatul sârbesc.20
În privinţa acestui izvor istoric, marele savant Nicolae Iorga precizează că „ nimic nu
se poate păstra din această povestire decât că la intrarea în părţile de dincolo de Tisa,
ungurii au găsit o populaţie băştinaşă româno-slavă sau românească pe urma slavilor, având
voievozi în fruntea ei, ba chiar cnezi:”21
C.G. Dissescu în „ Originile dreptului român”, la întrebarea cum s-a format statul
nostru, preia mai multe opinii din care mi-am permis să mă opresc la cea a lui A.D. Xenopol,
adeptul opiniei că Radu Negru, principe din Făgăraş a întemeiat Muntenia. Acelaşi autor
susţine că, la baza întemeierii statelor româneşti se găsea apăsare ungaro-catolică.
C.G.Dissescu este de părere că, fundatorii statului român sunt assanizii, întemeietorii
imperiului româno-bulgar de la 1186.22
Acelaşi autor arată că vechile rânduieli juridice ale românilor sunt de două categorii:
scrise şi nescrise.
Legislaţiunea scrisă o formează pravilele şi legile, aceste cuvinte corespund la vorba
greacă „ nomakanon”. Pravilele răspund anume la noţiunea de kanones, adică legi bisericeşti
şi legea la cuvântul nomos, lege de caracter social-civil.
În doctrină se precizează că normele juridice obișnuielnice care s-au cristalizat în
perioada feudalismului timpuriu au format un ansamblu unitar care a fost numit de către
români Legea țării, în sensul de drept al unei societăți organizate politic în țări. În epoca
feudalismului dezvoltat Legea țării a fost principalul izvor de drept, dar în paralel s-a aplicat
și dreptul scris în forma pravilelor bisericești și laice sau a codificării unor obiceiuri juridice. 23
Cele mai importante pravile bisericeşti sunt cele din 1578- Mânăstirea Putna, 1618-
Mitropolia Suceava şi 1636- Mânăstirea Bistriţa.
După cum arată autoarea Elena Paraschiv, cele mai importante izvoare ale dreptului
nostru scris din epoca feudalismului au fost „ Cartea românească de învăţătură” şi
„Îndreptarea legii”. Alte izvoare de drept scris găsim în istoria provinciilor româneşti, după
cum urmează:

19
Emil Cernea, Legea țării(vechiul drept consuetudinar român),Ed. Universul Juridic, București 2008, p.47
20
Florin Constantiniu, op.cit., p.58
21
Nicolae Iorga citat de Florin Constantiniu, op.cit., p.59
22
A se vedea C.G.Dissescu, Originile dreptului român, Tipografia lucrătorilor asociaţi Marinescu & Şerban,
Bucureşti, 1899, p.12-13, 27 şi 57
23
Ion Craiovan, Filosofia dreptului sau dreptul ca filozofie, Ed.Universul Juridic, București 2010, p.83

5
  Pravila mică a lui Matei Basarab (1640);
 Pravila lui Vasile Lupu (1646);
 Pravila Mare a lui Matei Basarab (1652);
 Unio Trium Nationum (1540) fundament al dreptului public în Transilvania, act
discriminatoriu faţă de populaţia majoritar română şi prin care, reprezentanţii
acestei etnii erau excluşi din activităţile administraţiei.
După cum arată profesorul Dissescu, dreptul feudal consacra în ţările româneşti două
categorii de proprietăţi:
1. cele boiereşti concedate de domn;
2. cele libere ( alodiale) ale moşnenilor şi răzeşilor.
Perioada fanariotă în Ţara Românească şi Moldova nu a făcut altceva, decât să
continue opera legislativă începută de domnii autohtoni Matei Basarab, în Muntenia şi Vasile
Lupu, în Moldova. Aceşti doi domni, cu foarte multe realizări în beneficiul naţiei române, au
lăsat în urma lor un drept scris de inspiraţie bizantină. Precizăm că în continuare, se făcea şi
aplicaţiunea obiceiului pământului.
Pentru modernizarea justiţiei s-a introdus Protocolul care fixa în scris în Condica
Domnească judecata şi sentinţa domnului.24
Tot în perioada fanariotă, au apărut coduri de legi ample, sistematizate şi ancorate în
nevoile vremi. Astfel, în perioada lui Alexandru Ipsilanti a apărut în Ţara Românească
„Pravilniceasca Condică” catalogată de C.G. Dissescu ca fiind un „ codice civil”. Dar cel dintâi
manual de legi în limba română a fost făcut de Andronache Donici, vestit jurisconsult.
Această culegere prescurtată din legile împărăteşti, tipărită la Iaşi ( 1814), este un fel de
repertoriu al materiilor de jurisprudenţă, cu trimiteri la legile din Basilicale şi dreptul
roman.25
În anul 1818, în Ţara Românească, sub domnia voievodului Caragea apare Legiuirea
Caragea pe care putem să o calificăm ca un cod cu caracter general, deoarece cuprindea
patru coduri specializate, şi anume:
- civil ( părţile I-IV: Obraze, Lucruri, Tocmeli, Daruri);
- penal ( partea V Vini);
- procedura penală ( partea VI Ale Judecăţilor);
- procedura civilă ( partea VI Ale Judecăţilor).
Anumite dispoziţii ale Codului Caragea au fost aplicate până în anul 1943 de către
Curtea de Casaţie.
În Moldova, în anul 1817 se publică Codul de Legi al lui Calimach- Vodă. După cum
arată C.G. Dissescu, boierii într-o obştească adunare au găsit cu cale să se culeagă din cărţile
împărăteşti cele mai folositoare părţi ce se vor uni cu obiceiul pământului, pentru a forma o
condică de legi îmbunătăţită. Acest cod de legi, care a apărut la dorinţa domnului Scarlat
Calimach, avea următoarele surse de inspiraţie:
a. obiceiul românesc;
b. dreptul bizantin;
c. codul civil francez( 1804);
d. codul civil austriac ( 1811).

24
Florin Constantiniu, op.cit., p.175
25
A se vedea C.G.Dissescu, op.cit, p.62-63

6
 Codul Calimach, foloseşte ca principal model de inspiraţie, Codul civil austriac, ediţia
a II-a din 1811, fără a fi o traducere a acestuia, fiind caracterizat de către marele jurist
Zachariae von Lengenthal o legiuire simplă şi fidelă dreptului bizantin.26
În anul 1825, în Moldova, sub domnia lui Ioniţă Sturdza, a fost editat Codul Penal al
Moldovei.
Începând cu anul 1821 şi pe teritoriul Ţărilor Române asistăm la procesul
descompunerii feudalismului, concomitent cu începutul capitalismului. Evident că această
perioadă de tranziţie a evidenţiat alte trebuinţe ale societăţii care au fost reglementate prin
legi speciale şi coduri noi. De asemenea, întucât anumite reguli obişnuielnice corespundeau
încă nevoilor sociale, legiuitorii au dispus consacrarea lor în formă scrisă. Alte obiceiuri care
nu mai corespundeau trebuinţelor au fost înlăturate.
În ţările române, Moldova şi Muntenia, apare o nouă etapă a codificării normelor de
drept, sursele de inspiraţie fiind în mod special legislaţiile franceză, italiană, elveţiană etc.
În anul 1859, prin unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti sub domnia lui Alexandru Ioan
Cuza, o dată cu formarea statului naţional modern, a început şi marea operă legislativă. Sub
domnia acestui măreţ domnitor, au fost elaborate Codul civil, Codul penal şi Codurile de
procedură civilă şi penală. Codul civil a fost pus în aplicare în anul 1865. Codul civil român,
deşi luat pe de-a întregul de la un popor străin şi neadaptat mentalităţii şi necesităţilor
româneşti a fost totuşi asimilat de noi şi cea mai mare parte din instituţiile sale au dobândit
caracterul unor instituţii băştinaşe.27
- Codul de procedură civilă a fost inspirat din Codul cantonului Geneva-Elveţia şi a
fost promulgat în 1865;
- Codul penal apare în 1864;
- Codul de procedură penală apare în 1865,
- Codul comercial din 1887 a avut ca importantă sursă de inspiraţie Codul
comercial italian. Trebuie se precizăm că, anterior acestuia, în România a existat
şi un cod intitulat „ Condica de Comerciu” cu anexele ei. A intrat în vigoare la
1841 şi a fost inspirat de codul francez.
Ulterior domniei lui Alexandru Ioan Cuza, România parcurge o nouă etapă
înfloritoare, până în momentul instaurării regimului comunist. Mărturie în acest sens sunt
Constituţiile din 1866, 1923, 1938, legi fundamentale profund democratice şi extrem de
apreciate de specialiştii în drept din lumea civilizată. Referitor la Constituţia din anul 1938, în
doctrina românească recentă, deşi se recunoaşte întâietatea acordată socialului de către
această lege fundamentală, se reţine totuşi faptul că din cauza tendinţelor vădite de
concentrare a puterilor în mâinile monarhului, aceasta este inferioară Consituţiei anterioare
din anul 1923. Această Constituţie a fost, de altfel, suspendată în vara anului 1940. 28
Ţara noastră, odată cu ieşirea din perioada comunistă, adoptă în anul 1991 o
constituţie profund democratică, ulterior revizuită în anul 2003.

Raportul dintre dreptul național și dreptul U.E.

IMPACTUL JURISPRUDENȚEI CJUE ȘI CEDO ASUPRA DREPTULUI INTERN

26
Codul Calimach, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, p. 1, citat în Vladimir Hanga, Codul civil austriac şi
Codul Calimach, în Studii de drept românesc, an 10 (43), nr. 1-2(ianuarie-iunie)/1998, Editura Academiei
Române, Bucureşti, p. 13
27
Al. Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Ed Lumina Lex, 1999, p. 208-209
28
V.Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Drept constituţional comparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1996, p. 36-37

7
 Scurte consideraţii privind dreptul Uniunii Europene

Dreptul european este un concept generic. Dreptul european nu poate fi încă apreciat
ca un sistem de drept veritabil. Principalul efect al acestuia, față de dreptul intern, constă în
aceea că orice normă comunitară este superioară regulii interne de drept, a.î. normele
dreptului U.E. se vor aplica pe plan intern, cu prioritate. După cum se arată în doctrină,
...astăzi se vorbește și se acționează pentru preluarea și armonizarea acquis-ului comunitar
(sintagmă care reunește toate normele juridice ce reglementează activitatea Uniunii
Europene, acțiunile și politicile acesteia) cu dreptul intern. Desigur în aplicarea normelor
comunitare este nevoie de suplețe având în vedere realitățile culturale, economice, juridice,
sociale care sunt diferite de la o țară la alta. 29
Integrarea europeană este un „ proces prin care ţările membre ale Uniunii Europene
înţeleg să-şi transfere, în mod progresiv, de la nivel naţional la nivel supranaţional, o serie de
competenţe ce ţin de resortul suveranităţii naţionale, acceptând să le exercite în comun şi
cooperând în domeniile respective de activitate în scopul atingerii unor obiective de natură
politică, economică, socială şi culturală ce vizează progresul şi dezvoltarea acestor state.”30
Uniunea Europeană31 a avut ca principal ţel sfârşitul definitiv al marelui număr de
războaie sângeroase care au sfâşiat efectiv Europa. Prin anii ’50 un număr de state europene
încep un proces de unificare politico-economică, fapt consemnat prin încheierea celor trei
tratate originare. Cele şase state fondatoare sunt: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg.
Anii ’70 reprezintă anii în care apare şi primul val de aderare la Uniunea Europeană.
Astfel, în1973, Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie aderă la Uniunea Europeană, urmate
apoi de Grecia în 1981, de Spania şi Portugalia în 1986, de Austria, Finlanda şi Suedia în 1995,
de Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia şi Slovacia, Malta şi Cipru în 2004, de
România şi Bulgaria în 2007. Extinderea Uniunii Europene a continuat în 2013 cu Croaţia.
Alte state au statut de ţări candidat, şi anume: Islanda, Macedonia, Muntenegru şi Turcia.
În prima etapă a Uniunii Europene s-a pus accent pe consolidarea cooperării
economice: ţările implicate în schimburi comerciale devin interdependente din punct de

29
M. Albici, Despre drept ca fenomen complex al vieții sociale, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p.132.
30
I. Jinga, A. Popescu, Integrarea Europeană. Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p.113.
31
De la data de 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Tratatul de instituire a
Comunităţilor Europene este redenumit Tratat privind funcţionarea Uniunii Europene.

8
vedere economic şi astfel se evită riscul izbucnirii unui conflict. De atunci, Uniunea a evoluat
mult, transformându-se într-o piaţă unică imensă, cu o monedă comună, euro. Ceea ce a
început ca o uniune strict economică, a devenit treptat o entitate cu activităţi în nenumărate
domenii, de la ajutor pentru dezvoltare, până la politica de mediu. 32
Cele patru libertăţi consacrate la nivelul comunităţilor, iniţial, şi, ulterior, la nivelul
Uniunii Europene sunt:
- Libera circulaţie a mărfurilor „ ...dintr-un stat membru în alt stat membru, care
presupune armonizarea sistemelor de taxe vamale şi reglementări comune în domeniile
sănătăţii, protecţiei consumatorilor şi protecţiei mediului, la care se adaugă eliminarea
tuturor obstacolelor în calea schimburilor comerciale”. 33 După cum se precizează, dintre cele
patru libertăți pe care se întemeiază piața internă, libera circulație a mărfurilor este cea mai
influentă, din punctul de vedere al impactului asupra vieții cetățenilor din Uniunea
Europeană34;
- Libera circulaţie a persoanelor conform căreia „ Lucrătorii salariaţi, precum şi cei
independenţi din statele membre ale UE au dreptul de a se stabili şi lucra în oricare alt stat
membru, decât cel ai cărui cetăţeni sunt, beneficiind de avantajele sociale ale ţării de
reşedinţă în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelei ţări, fără nici o discriminare bazată pe
naţionalitate.” 35;
- Libera circulaţie a serviciilor, „ ... permite cetăţenilor Uniunii Europene să efectueze
prestaţii dincolo de frontierele propriei ţări, fără nici o restricţie fondată pe naţionalitate,
prin prestări de servicii înţelegând orice prestaţie de acest gen furnizată în cadrul unei
activităţi profesionale independente.”;
- Libera circulaţie a capitalurilor, adică „ ... mişcarea capitalurilor între ţări ale căror
monede naţionale sunt diferite.”36
Potrivit autorilor C. Voicu, A. şi C. Voicu37 Uniunea Europeană poate fi caracterizată ca „
federaţie de state-naţiuni”, în sensul unei structuri suprastatale care presupune conservarea

32
C. Jura, 271 de organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 369.
33
G. L. Ispas, Circulaţia persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene, în Curierul Juridic, nr. 9, septembrie 2011,
p. 7.
34
T. Ștefan, Introducere în dreptul comunitar,Ed. C.H. Beck, București 2006, p.100.
35
G. L. Ispas, op.cit., p. 7.
36
I. Jinga, A. Popescu, op. cit., pp.119-120.
37
C. Voicu, A. C. Voicu, Teoria generală a dreptului, ediţie revăzută şi actualizată, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, p. 292.

9
statului naţional membru, iar funcţionarea sa se întemeiază pe principiul egalităţii
cetăţenilor săi şi pe principiul democraţiei reprezentative.
Relativ la această opinie ne exprimăm rezerva, deoarece federaţiile de state presupun
fuziunea statelor componente într-o structură statală organizată de o asemenea manieră
încât exercită atributele suveranităţii atât pe plan intern, cât şi extern.
Uniunea Europeană nu a atins stadiul de federaţie, deoarece nu au încă, competenţele
obişnuite ale unei confederaţii: politica externă şi de apărare. În schimb, prin faptul că are
propria monedă, Uniunea Europeană a depăşit stadiul de federaţie, prin sistemul lor
instituţional şi, în special, prin posibilitatea luării deciziilor cu majoritate de voturi, prin
prezenţa unei Adunări alese de către cetăţenii europeni şi, mai ales, prin raporturile directe
pe care le întreţin cu cetăţenii statelor membre. Pe de altă parte, ele prezintă caracteristicile
unui stat federal ( împărţirea competențelor, aceleaşi interese, alegerea unei Adunări), însă
diferă foarte mult de acesta. Spre deosebire de statul federal, Uniunea nu deţine
competenţa generală sau puterea de a determina repartizarea competenţelor între ele şi
statele lor membre38.
Referitor la această problematică, s-a reţinut39 că Uniunea Europeană are atât trăsături
federale, cât şi trăsături confederale şi trăsături proprii.
Astfel, Uniunea Europeană are următoarele trăsături federale:
 Parlamentul este ales prin sufragiu general, la nivelul tuturor ţărilor membre,
şi are largi competenţe bugetare şi legislative;
 Curtea de Justiţie are competenţă în materia conflictelor între statele
membre;
 Legislaţia Uniunii Europene are prioritate în faţa legislaţiei naţionale;
 Există cetăţenia europeană, care se adaugă, dar nu înlocuieşte cetăţenia
statului membru.
Uniunea Europeană are următoarele trăsături confederale:
 Statele membre au competenţă asupra dreptului tratatelor;
 Uniunea Europeană are doar competenţă de atribuire;
 Domeniile vitale ( cu excepţia monedei) ţin de competenţa statelor sau se
stabilesc prin proceduri interguvernamentale.

38
A. Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală. Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 31.
39
G. L. Ispas, Uniunea Europeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 45.

10
 Originalitatea construcţiei comunitare se bazează şi pe un model propriu, bazat pe
metoda comunitară, cu anumite particularităţi:
 Comisia europeană nu este un guvern;
 Sistemul votului calificat din Consiliul Uniunii Europene presupune existenţa
unei majorităţi şi a unei minorităţi;
 Parlamentul European, deşi dispune de largi competenţe legislative şi
bugetare, trebuie să colaboreze cu Comisia şi cu Consiliul.
Trebuie precizat faptul că Uniunea îşi întemeiază existenţa pe tratatul privind Uniunea
Europeană ( TUE) şi pe Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene ( TFUE). Practic,
Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succede acesteia, dobândind personalitate
juridică potrivit art. 47 TUE.
În literatura de specialitate s-a afirmat40 că Uniunea europeană nu poate fi asimilată
organizaţiilor internaţionale obişnuite, de tip clasic. Independenţa instituţiilor lor în raport cu
statele, instituţionalizarea creării şi aplicării dreptului şi, mai ales, relaţiile directe cu
particularii, prin efectul direct oferit actului normativ comunitar, le deosebeşte de orice altă
organizaţie internaţională41.
Din această perspectivă, Uniunea Europeană apare ca un subiect de drept
internaţional, respectiv o organizaţie internaţională interguvernamentală cu caracter atipic.
Astfel, la nivelul Uniunii Europene pot fi identificate toate elementele constitutive impuse
organizaţiilor internaţionale42, şi anume: la respectiva asociere trebuie să participe statele în
calitatea de părţi contractante, actul constitutiv al organizaţiei trebuie să reflecte acordul de
voinţă al statelor membre fondatoare, asocierea statelor în organizaţii internaţionale
presupune urmărirea unor obiective şi scopuri comune, organizaţia internaţională trebuie să
aibă o structură instituţională proprie, asocierea dintre statele membre trebuie să se
stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de drept internaţional, să aibă personalitate
juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre şi, fiind creată pe baza acordului de
voinţă al statelor, organizaţia dobândeşte autonomie funcţională ce o transformă într-un
subiect aparte de drept internaţional.

40
A. Fuerea, op. cit., pp. 31-32.
41
G. L. Ispas, Forma de organizare a Uniunii Europene şi locul Parlamentului European, în Jurnalul de Studii
Juridice, număr special, decembrie 2010, p.102.
42
C. Jura, op.cit., pp. 5-6.

11
 Obiectivele Uniunii Europene.

Obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene pot fi sintetizate după cum urmează:
 Promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţii
economice în ansamblul Uniunii
 Creşterea durabilă şi neinflaţionistă
 Promovarea unui grad înalt de competitivitate şi de convergenţă a
performanţelor economice
 Un nivel de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială ridicat
 Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii
 Promovarea coeziunii economice şi sociale
 Promovarea solidarităţii între statele membre
 Egalitatea între bărbaţi şi femei
 Un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului.43
Mijloacele de realizare a acestor obiective sunt reprezentate de instituirea unei pieţe
comune şi a unei uniuni economice şi monetare şi de punerea în aplicare a politicilor sau
acţiunilor comune ale Uniunii Europene.

Izvoarele dreptului european. Clasificare și prezentare 44

Uniunea Europeană dispune de propria sa ordine juridică, distinctă de cea

internațională și integrată în sistemele juridice ale statelor membre. Ordinea juridică a
Uniunii se bazează pe izvoare de drept autonome. Izvoarele fiind de naturi diferite, a fost
necesară stabilirea unei ierarhii a acestora. În vârful ierarhiei se află legislația primară,
alcătuită din tratate și din principiile generale de drept, urmată de tratatele internaționale la
care Uniunea este parte și de legislația secundară, care se bazează pe tratate. 45
Când se ia în considerare dreptul comunitar european,... ansamblul analizat este
mult mai complex, deoarece ordinea juridică dezvoltată în materie se raportează nu numai la

43
Pentru o analiză detaliată a acestor obiective a se vedea O. Manolache, Tratat de drept comunitar, ediţia 5, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 79-81.
44
A se vedea pe larg, M.Niemesch, op.cit., pp.147-191.
45
http://www.europarl.europa.eu/

12
dispoziţiile unei convenţii internaţionale şi la soluţiile cu caracter judiciar şi extrajudiciar, ci,
de asemenea, la un ansamblu de norme originale, emanând de la organele comunitare. 46
Specialiştii în drept comunitar au stabilit că cea mai importantă clasificare a izvoarelor
de drept european ar fi :
 Izvoare primare
 Izvoare secundare
Dacă marea majoritate a autorilor sunt de acord cu existenţa în dreptul european a
izvoarelor primare şi a izvoarelor secundare, pentru celelalte categorii de izvoare există
diferenţe. Astfel, categorii identificate de unii doctrinari se suprapun peste numai o singură
categorie relevată de alţii.
O categorie aparte de izvoare o constituie cele care decurg din activitatea Uniunii pe
scena internaţională. 47
Conform opiniei autoarei Roxana Munteanu pot fi identificate următoarele categorii de
izvoare:
 Izvoare originare sau primare, în această categorie intrând tratatele
constitutive, precum şi instrumentele juridice care le-au fost anexate sau care le-au adus
modificări;
 Izvoare secundare, adică actele unilaterale ale instituţiilor ( n.a.-
comunitare);
 Acte convenţionale, care cuprind: dreptul complementar tratatelor şi
acordurile încheiate de Comunităţi cu statele terţe sau cu organizaţiile internaţionale ;
 Izvoare nescrise ale dreptului comunitar.48
Profesorul Augustin Fuerea49 împarte izvoarele în:
 Izvoare primare;
 Izvoare derivate,
 Norme de drept care provin din angajamente externe ale
Comunităţilor, izvoare complementare;
 Izvoare nescrise.

46
François Terré, Introduction générale au droit, 2 e édition, Dalloz, Paris, 1994, p. 171.
47
Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 116.
48
A se vedea Roxana Munteanu, Drept european. Evoluţie-Instituţii-Ordine juridică, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1996, p. 273.
49
A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pp.122-124.

13
 Din analiza acestor clasificări rezultă o suprapunere între ceea ce unii autori identifică
din perspectiva „ actelor convenţionale” ale Comunităţii şi ceea ce alţi autori, din perspectiva
angajamentelor externe ale Comunităţii şi, cumulat, a izvoarelor complementare.
Profesorul Octavian Manolache relevă că „ o altă distincţie care a mai fost făcută s-a
referit la izvoare interne ( tratate constitutive, principii generale ale dreptului, legislaţia
secundară) şi la izvoare externe (acordurile internaţionale).”50
Într-o altă opinie51, izvoarele dreptului european pot fi structurate sub forma unei
piramide la care vârful constituie elementul cel ai important. Acestea sunt:
- Tratatele de constituire a Comunităţilor Europene, Actul Unic European,
Tratatele de aderare a unor noi membri, Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam ( Legislaţia
primară);
- Normele create de instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor ce le
sunt atribuite prin Tratate: regulamente, directive, decizii, recomandări, opinii ( Legislaţia
secundară);
- Acordurile internaţionale la care Comunitatea Europeană este parte;
- Principiile generale de drept;
- Convenţiile între statele membre ale UE care creează norme uniform
aplicabile pe teritoriul comunitar.

Tratatul de Aderare a Bulgariei şi României la Uniunea Europeană

Prin Tratatul de Aderare a Bulgariei şi României la Uniunea Europeană semnat la 25

aprilie 2005 şi intrat în vigoare la 01 ianuarie 2007 ţara noastră a aderat la Uniunea
Europeană.
Conform art. 2 din tratat „ În cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituţii
pentru Europa nu este în vigoare la data aderării, Republica Bulgaria şi România devin părţi
la tratatele pe care se întemeiază Uniunea, astfel cum sunt acestea modificate sau
completate....”52
50
Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 20.
51
Ion Jinga, Andrei Popescu, op. cit., pp. 91-92.
52
A se vedea art. 2 din Tratatul de Aderare a Bulgariei şi României la Uniunea Europeană în „Tratatele Uniunii
Europene. Versiunea consolidată.”, ediţie îngrijită de Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 184. Interesantă, sub acest aspect, este şi opinia profesorului Ion M. Anghel cu

14
 Tratatul de aderare prevede că, dacă există deficienţe grave în transpunerea şi
punerea în aplicare a acquis-ului în domeniile economic, piaţa internă şi, respectiv, justiţie şi
afaceri interne, pot fi adoptate măsuri de salvgardare într-un termen de până la trei ani de la
data aderării.
Aderarea României a fost însoţită şi de o serie de măsuri de acompaniere specifice,
instituite pentru a preveni sau pentru a remedia deficienţele în domeniile siguranţei
alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei.
Pentru ultimele două componente a fost stabilit un mecanism de cooperare şi
verificare, cu scopul de a îmbunătăţi funcţionarea sistemului legislativ, administrativ şi
judiciar şi de a remedia deficienţele grave în lupta împotriva corupţiei.
În literatura de specialitate românească53 s-a afirmat că Tratatul de aderare a României
la Uniunea Europeană este documentul politico-juridic care va marca întreaga dezvoltare a
societăţii româneşti. Cunoaşterea lui, a tratatelor constitutive şi a reglementărilor
comunitare derivate, adică a întregului acquis comunitar, este cel puţin la fel de necesară, ca
şi cunoaşterea dreptului intern, pentru că dreptul comunitar, în mod frecvent şi în anumite
condiţii, se aplică direct, imediat, înainte şi în locul dreptului naţional; în spaţiul în care un
stat membru al Uniunii Europene îşi exercită jurisdicţia, regulile comunitare se aplică cu titlu
propriu şi înseşi legile interne ale acestuia trebuie să fie în armonie cu ele.

Principiile generale de drept și rolul principiilor Uniunii Europene în dreptul intern

Chiar dacă, dreptul european este prin esenţă un drept scris, în doctrină, principiile
generale de drept au fost recunoscute ca „ izvoare nescrise” ale dreptului comunitar. 54 Chiar
dacă toate ramurile de drept apelează ca izvoare juridice la principiile general valabile, în
analiza principiilor generale de drept şi a caracterului lor de izvor de drept pentru dreptul
comunitar, trebuie avut în vedere modalitatea specifică de apariţie a dreptului comunitar,

privire la calitatea României de a fi parte la Tratatul Constituţional, opinie mai sus amintită şi exprimată în Ion
M. Anghel, op.cit., p.163.
53
Ion. M. Anghel, Andrei Popescu, Dumitru Ţâncu, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, în
DREPTUL mai presus de toate ( ubi societas, ibi ius), Editura Junimea Iaşi, 2008, pp. 210-211.
54
În cadrul „ izvoarelor nescrise” ale dreptului comunitar, pe lângă principiile generale de drept, profesorul Guy
Isaac includea şi metodele de interpretare ale Curţii Europene de Justiţie, în timp ce autorul Gyula Fábián
cuprinde în categoria izvoarelor nescrise ale dreptului comunitar, nu numai cutuma şi principiile generale de
drept, ci şi jurisprudenţa. A se vedea, în acest sens, Guy Isaac, op.cit., pp. 150-153 şi Gyula Fábián, op.cit.,
pp.142-143.

15
evoluţia sa determinată de realităţile sociale de după al doilea război mondial, dar şi
caracterul inovator al acestei ramuri de drept.
Astfel cum arată autorii Tudorel Ştefan şi Beatrice Andreşan-Grigoriu „respectarea
unor reguli nescrise în Tratate, ca principii generale de drept comunitar, este creaţia Curţii
de Justiţie”.55
Categorii de principii, în funcţie de rolul pe care ar trebui să-l aibă în ordinea
comunitară:
- „ principii juridice obligatorii care sunt o moştenire juridică ce este comună
vestului Europei, ca o formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt
încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;
- principii de reglementare comune legislaţiei statelor membre, cu sau fără
elemente de echitate şi imparţialitate; ele îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice,
produsă de-a lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală
sensibil egal ( o astfel de situaţie este, în fapt, o condiţie a dobândirii calităţii de membru al
Uniunii Europene);
- reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate,
independent de ordinea juridică naţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare
( inclusiv a Curţii de Justiţie), ca urmare a interpretărilor şi motivărilor legale, care sunt
repetabile, pot lua conturul unor principii generale.”56
În doctrina românească57, principiile generale de drept au fost grupate în:
 principii juridice obligatorii ( o formă a dreptului natural, o moştenire
comună a Europei occidentale);
 principii comune legislaţiei statelor membre;
 principii care decurg din regulile generale ale ordinii comunitare.
Într-o altă opinie, principiile se clasifică în:
a. drepturile fundamentale ale persoanelor care constituie o
supralegalitate comunitară;

55
Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, op.cit., p. 135.
56
H.G. Schermeres, D. Waelbroeck, Judicial protection in the European Communities, 5-th, Kluwer Law and
Taxation Publishers, Deventer-Boston, 1992, p. 27-29 citat în Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 24.
57
Octavian Manolache, op.cit., p. 24.

16
 b. principii cu caracter fundamental prin care Curtea de Justiţie
impune respectul instituţiilor comunitare (de exemplu, principiul
securităţii juridice, principiul dreptului la apărare etc.);
c. principii cu caracter tehnic, care nu au decât valoare supletivă ( de
exemplu, principiul responsabilităţii extracontractuale a Comunităţilor,
principiul retragerii retroactive a actelor ilegale etc.). 58
Principiile generale de drept îşi au sursele în dreptul naţional al statelor membre şi în
dreptul internaţional public.59
Dintre principiile generale de drept comunitar putem enumera:
 principiul protejării drepturilor fundamentale ale omului
 principiul respectării dreptului la apărare
 principiul certitudinii ( siguranţei) raporturilor juridice
 principiul nediscriminării ( sau al egalităţii)
 principiul proporţionalităţii
 principiul protecţiei aşteptărilor legitime
 principiul legalităţii60
După cum arată autoarea Roxana Munteanu „ Din examinarea jurisprudenţei Curţii de
Justiţie rezultă că aceasta a dat dovadă de circumspecţie faţă de principiile de drept
internaţional, înlăturând orice principiu considerat incompatibil cu natura juridică şi
structura instituţională a Comunităţilor.
Curtea a acceptat totuşi să primească principiile originare de drept internaţional când
acestea se conciliază cu exigenţele proprii dreptului comunitar.”61
Din punctul de vedere al ierarhizării normelor juridice comunitare, principiile de drept
au o forţă juridică superioară actelor comunitare şi acordurilor internaţionale, dar se
subordonează tratatelor comunitare.
În final, remarcăm opinia profesorului Octavian Manolache referitoare la rolul Curţii de
Justiţie în recunoaşterea şi dezvoltarea principiilor generale ale dreptului comunitar, opinie

58
Augustin Fuerea, op.cit., p.163.
59
Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, op.cit., pp.135-136.
60
Pentru o analiză amplă a principiilor, a se vedea Roxana Munteanu, op.cit., p.328-333; Octavian Manolache,
op.cit., p.24-49; Marin Voicu, op.cit., pp. 50-56.
61
Roxana Munteanu, op.cit., pp. 327-328.

17
potrivit căreia „ Curtea a recunoscut şi dezvoltat principiile generale de drept comunitar,
realizând un act creativ de legislaţie judiciară.”62
Același autor, citat de Dan Vătăman, arată că printre principiile generale de drept
reținute de Curtea de Justiție în practică sa pot fi amintite:
 principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului;
 principiul respectării dreptului la apărare;
 principiul autorității de lucru judecat;
 principiul egalității;
 principiul proporționalității;
 principiul loialității.63

Referitor la această opinie, autoarea Steluţa Ionescu arată că „ La prima vedere, o

astfel de asociere este alăturarea a doi termeni care se exclud prin semnificaţie. Căci
legislaţia nu poate proveni decât de la legiuitor; caracterul judiciar este indisolubil legat de
funcţia corespunzătoare. Pentru a nu da o înţelegere exclusivistă, conceptul propus de autor
nu face decât să fixeze, o dată în plus, rolul major conferit Curţii de Justiţie, acela de a se
pronunţa în orice chestiune supusă dezbaterii, chiar şi atunci când norma nu îi aduce, în mod
direct, soluţia.”64
Principiile generale capătă autoritate in cadrul dreptului european prin intermediul
practicii jurisprudenţiale, însă se bazează întotdeauna pe consacrarea lor într-un sistem
juridic organizat fie la nivelul statelor membre (sistem unic), fie comun statelor membre sau
rezultând din natura Comunităţilor Europene.65

Jurisprudenţa Uniunii Europene (izvor terțiar) și evoluția acesteia către noțiunea de

izvor formal în sens modern

Deşi Curtea de Justiţie este organizată după sistemele de drept continental, în cadrul
cărora nu se recunoaşte caracterul de izvor de drept al jurisprudenţei, totuşi în timp, ca
62
Octavian Manolache, op. cit, p. 50.
63
Octavian Manolache,op.cit, pp.24-45, citat de Dan Vătăman, op.cit., p.18.
64
Steluţa Ionescu, Justiţie şi Jurisprudenţă în statul de drept, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 329.
65
Alis Pătlăgeanu, Rodica Procop, Interpretarea CJCE cu privire la recunoaşterea principiilor generale de
drept la nivel comunitar, sursa internet, site-ul www. juridice.ro.

18
urmare a influenţei sistemului Common Law, Curtea a citat pasaje întregi din deciziile sale
anterioare, făcând referire la jurisprudenţa sa anterioară, iar hotărârile pronunţate de
Curtea de Justiţie au început să constituie un izvor de drept european. Pe de altă parte, dacă
apreciază că speța dedusă judecății conține aspecte care o diferențiază față de linia
constantă a propriilor decizii anterior pronunțate în domeniul respectiv, Curtea de Justiție
prezintă ratio decidendi a hotărârilor anterioare, identificând elementele care disting noua
speță față de cele deja soluționate și motivează în fapt și în drept ce o determină să ajungă la
o concluzie diferită.
În opinia profesorului Louis Cartou, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie constituie
un izvor esenţial de drept comunitar.66
Profesorul Emil Moroianu 67 arată că practica comunitară acordă jurisprudenţei unei
curţi internaţionale ( Curţii Europene de Justiţie-n.a.) semnificaţia unui izvor de drept direct
şi oficial, premieră în dreptul continental.
În afara situaţiilor în care, Curtea face trimitere în mod expres la propriile hotărâri
anterioare pentru fundamentarea noilor hotărâri, în concret, în unele domenii ale dreptului
comunitar jurisprudenţa Curţii a putut fi considerată ca un important izvor de drept, având
în vedere lipsa reglementării sau reglementarea lacunară. 68
Despre jurisprudenţa instanţelor comunitare se mai afirmă în doctrină 69 că, în
principiu, ea nu poate constitui un izvor al dreptului în sensul clasic, soluţiile instanţelor
comunitare neavând efect erga omnes. Cu toate acestea, fără a considera dreptul comunitar
un case law, totuşi este esenţial de subliniat rolul său principal, acela de a veghea la
interpretarea şi aplicarea dreptului, conform tratatelor institutive.
Actul de justiţie pe care îl săvârşeşte instanţa europeană ( Curtea Europeană a
Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie) presupune neîndoielnic, ca orice act de aplicare a
dreptului, o operaţiune premergătoare şi inevitabilă, interpretarea textului de aplicat. 70
Pentru ca dreptul european să fie aplicat uniform, Curtea de Justiţie a fost investită cu
misiunea interpretării „ autentice”, atât a dreptului originar, cât şi a dreptului derivat,

66
Louis Cartou, op. cit., p. 136.
67
Emil Moroianu, Raportul dintre norma juridică externă şi norma juridică internă, în Studii de drept românesc,
an 8 (41), nr. 1-2 (ianuarie-iunie)/1996, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 39.
68
Octavian Manolache, op.cit., p. 50.
69
Steluţa Ionescu, , idem, p. 322.
70
Steluţa Ionescu, idem, p. 330.

19
misiune al cărei monopol îl deţine, în sensul că, numai interpretările sale constituie puncte
de vedere, juridic obligatorii.71
Potrivit opiniei profesorului François Terré 72 în analiza dezvoltărilor actuale ale justiţiei
statele membre se va ţine seama şi de implicaţiile pe care le poate avea aplicarea în dreptul
intern a deciziilor jurisdicţiilor internaţionale, precum Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Din această perspectivă, ne interesează modalitatea mediată de sesizare a CEJ, de
către jurisdicţiile naţionale care, trebuind să se pronunţe într-o problemă de drept
comunitar, suspendă judecarea cauzei şi decid să se adrese Curţii, de o manieră incidentală,
prin intermediul unei întrebări preliminare.73
Curtea de Justiție(CJUE) interpretează legislația UE pentru a se asigura că aceasta se
aplică în același mod în toate țările membre. și soluționează litigiile juridice dintre guvernele
naționale și instituțiile europene. În concluzie, CJUE urmărește aplicarea unitară a dreptului
european
În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice, întreprinderi
sau organizații care doresc să intenteze o acțiune împotriva unei instituții UE pe care o
suspectează că le-a încălcat drepturile.

Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele mai
frecvente tipuri de cauze sunt:
 acțiuni izvorâte din neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de legislația europeană ;

 garantarea unei acțiuni a UE (acțiuni în constatarea abținerii de a acționa) -

Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații.
Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte instituții ale UE și (în anumite
condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta o plângere Curții;
 sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice persoană sau
întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea
instituțiilor UE sau a angajaților acestora poate intenta o acțiune împotriva lor prin
intermediul Curții.

71
Roxana Munteanu, op.cit., p. 341.
72
François Terré, op.cit., p. 78.
73
François Terré, idem, p. 171.

20
 Componența CJUE

 Curtea de Justiție - se ocupă de solicitările privind pronunțarea unor hotărâri

preliminare adresate de instanțele naționale și de anumite acțiuni în anulare și recursuri.
 Tribunalul - se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice,
întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică, această instanță se ocupă în
principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat, comerțul, agricultura, mărcile
comerciale.
 Tribunalul Funcției Publice - se pronunță asupra disputelor dintre instituțiile UE și
personalul lor.
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de către statele membre, de comun acord,
pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorii din cadrul fiecărei instanțe aleg
un președinte, pentru un mandat de 3 ani care poate fi reînnoit.

Influența practicii judecătorești a CJUE asupra hotărârilor pronunțate de instanțele

române
Relația dintre Curtea de Justiție de la Luxembourg și instanțele naționale sunt relații
de cooperare și vizează în primul rând aplicarea unitară a dreptului Uniunii. Premisa de la
care trebuie să pornim, este aceea că în afara ordinii juridice naționale, specifice fiecărui stat
membru al U.E., în cadrul Uniunii mai funcționează o altă ordine juridică superioară și cu
aplicare directă și care influențează dreptul intern al țărilor membre.
Astfel, pentru prima dată, Curtea de Justiție, în celebra cauză denumită pe scurt ”Van
Gend& Loos”, unde Societatea N. V. Algemene Transport- en Expeditie Onderneming van
Gend & Loos, cu sediul în Utrecht s-a judecat în contradictoriu cu Nederlandse Administratie
der belastingen (administrația fiscală olandeză) 74, a statuat prin hotărârea din 5.feb.1963, în
sensul superiorității ordinii juridice comunitare față de ordinea juridică națională. Temeiul de
drept al cererii de chemare în judecată îl reprezenta încălcarea art. 12 din Tratatul de
instituire a C.E.E., prin care se interzicea introducerea unor taxe vamale sau majorarea
taxelor vamale existente în Piața Comună(denumire existentă la acel moment), societatea

74
Sursa internet, http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009-05/tra-doc-ro-arret-c-0026-1962-
200802142-05_00.pdf

21
reclamantă motivând în fapt că, Administrația Vamală Olandeză, a perceput o taxă vamală
majorată pentru un produs chimic ce provenea din R.F.G.(fosta Germanie de Vest), această
taxă majorată fiind în realitate o încălcare a ordinii juridice comunitare. Precizăm că
pretențiile deduse judecății au fost găsite de către Curtea de Justiție, întemeiate. Foarte
important de remarcat este și faptul că această instanță a stabilit că subiectele de drept
comunitar sunt nu numai statele dar și cetățenii cât și orice persoană juridică.
Având in vedere speța mai sus prezentată, precizez că evoluția jurisprudențială
comunitară/europeană a mers până acolo încât s-a statuat că normele comunitare sunt
superioare celor naționale chiar dacă acestea din urmă au un caracter constituțional. Evoc în
acest sens, Hotărârea Curţii din 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft mbH
c. Einfuhr und Vorratsstelle fuer Getreide und Futtermittel, C-11/7075.
In speță, prin expunerea de motive se reține că:
întrucât într-adevăr, dreptul născut din tratat, izvor de drept autonom, nu poate, prin
natura sa, să fie înlăturat de normele de drept naţional, oricare ar fi acestea, fără a-şi pierde
caracterul comunitar şi fără a pune în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii însăşi;
întrucât, prin urmare, invocarea atingerilor aduse fie drepturilor fundamentale, astfel cum
sunt prevăzute de Constituţia unui stat membru, fie principiilor unei structuri constituţionale
naţionale, nu poate afecta validitatea unui act al Comunităţii sau efectul acestuia pe
teritoriul respectivului stat;
În cauza Costa vs. Enel, din 1964, Curtea de justiție a statuat că Tratatul C.E.E.
reprezintă și o ordine juridică proprie ce a fost adoptată de statele membre ale tratatului.
Această situație atrage după sine imposibilitatea aplicării cu prioritate a normelor de drept
intern, în contra dispozițiilor europene anterior adoptate și integrate în sistemele naționale
de drept. După cum se precizează, ordinea juridică comunitară/a dreptului european
„...reprezintă un ansamblu organizat și structurat de norme juridice, având izvoare proprii,
dotat cu organe și proceduri apte să le adopte, să le interpreteze și să sancționeze violarea
lor.”76
În prezent jurisprudența comunitară a evoluat și este statuată prioritatea dreptului
comunitar asupra celui național, indiferent dacă norma naţională este anterioară sau
posterioară normei comunitare. Este elocventă în acest sens, hotărârea din 19 martie 1978,

75
Sursa Internet, site-ul www.EUR-lex.europa.eu
76
O.Ţinca, Drept comunitar general, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1999, p.200.

22
Amministrazione delle finanze dello Stato c. Simmenthal, C-107/7777. După cum se precizează
in literatura de specialitate „ În baza principiului supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile
Tratatului şi actele cu efect direct ale instituţiilor comunitare, în raporturile lor cu dreptul
intern al statelor membre şi ca urmare a intrării lor în vigoare, lipsesc de efecte, potrivit legii,
orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale existente, şi, de asemenea, deoarece aceste
dispoziţii fac parte integrantă, având forţă juridică superioară, din ordinea juridică naţională
a fiecăruia din statele membre împiedică adoptarea valabilă a unor noi acte normative
naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu dreptul comunitar. .... Judecătorul
naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are
obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei
dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta
eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de instanţa de contencios
constituţional.”78
Este evident că ordinea de drept a Uniunii Europene este una aparte de ordinea
juridică internă. După cum se arată în literatura de specialitate, dreptul comunitar generează
o ordine juridică comunitară, în favoarea căreia statele membre ale comunităților și-au
limitat o parte a competențelor lor, în anumite domenii. 79 În România, cu siguranță și în
celelalte țări ale U.E., are loc un proces de integrare a dreptului U.E. Principiile generale ale
dreptului sunt de mare ajutor pentru acest demers, mai ales că izvoarele primare ale
dreptului U.E. îl reprezintă tratatele de bază, ce necesită interpretare și posibile completări.
Cooperarea dintre instanța de la Luxembourg și instanțele naționale trebuie să
acționeze ca un ”pendul”. Pe de o parte CJUE trebuie să ghideze la momentul potrivit
instanța națională cu privire la modul de interpretare a normei interne, în consonanță cu
regula europeană, pe de altă parte, instanța națională trebuie să aplice principiul
interpretării conforme, în sensul concilierii normei interne cu prevederile dreptului pozitiv al
U.E.
Noua ordine juridică europeană tinde spre o ordine constituțională. Este lesne de
observat faptul că UE are atribuții, competențe în domeniile specifice suveranității
etatice(domeniul monetar, buget-finanțe, apărare, siguranță și securitate internă,
externe(U.E. având posibilitatea de a încheia tratate). Prof. Bădescu precizează că noua
77
Sursa internet- http://curia.europa.eu/en/content/juris/c1_juris.htm
78
A se vedea Georgiana Tudor, Dragoş Călin, op. cit., vol. I, pp. 124-131.
79
M. Bădescu, Teoria Generală a dreptului, Ed. Sitech, Craiova, 2013, p.78.

23
constituție juridică vizează existența unei voințe autonome care comandă procesul
decizional juridic, voință-care nu reprezintă o simplă aritmetică a voințelor individuale ale
statelor. În acest proces, statele se angajează să se supună unei voințe juridice distincte de a
lor.80
Totuși, în prezent, se aplică la nivel național dreptul intern cu condiția ca normele
acestuia să nu contravină dreptului U.E. Ar fi însă utopic să credem că la nivelul organelor
jurisdicționale ale U.E., normele contrare ale tuturor statelor membre sunt cunoscute.
Acesta este și motivul existenței acțiunii în interpretare. Pe plan intern, există obligația
autorității de a informa subiectele de drept cu privire la neaplicare normei de drept.
Hotărârile preliminare ale CJUE au și un rol esențial în ghidarea dreptului intern și în modul
în care instanțele judecătorești de drept intern trebuie să aplice dreptul. Judecătorului
național îi revine misiunea de a da eficiență juridică dreptului european, în integralitatea sa.

Întrebarea preliminară în fața instanței naționale

Pentru a asigura interpretarea uniformă, unitară a reglementărilor comunitare,

Tratatul Comunității Europene(TCE) a adoptat o soluție originală, cel puțin parțial diferită de
cea practicată în cadrul unui stat centralizat sau în cadrul unei federații de state. Astfel, dacă
în aceste din urmă cazuri se instituie una sau mai multe instanțe supreme pentru a veghea la
aplicarea unitară a dreptului în toate domeniile, autorii tratatelor europene au fost obligați
să inventeze o soluție care să fie în acord cu structura particulară a comunității, respectiv o
soluție care să aibă la bază recunoașterea suveranității instanțelor naționale în cea ce
privește propria lor competență. In aceste condiții nu se putea avea în vedere modelul mai
sus arătat, și anume acela de a-i conferi Curții Europene de Justiție un control direct, prin
intermediul unei căi de atac, asupra modului de aplicare a dreptului comunitar de către
instanțele naționale.81
Soluția o regăsim în actualul art. 267 al TFUE(ex. articolul 234 al TCE) unde se prevede :
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu
preliminar, cu privire la:

80
M. Bădescu, ibidem.
81
Gh. Buta, Întrebarea preliminară în fața instanței de ultim grad, articol publicat în vol. de comunicări al
Academiei Române-Institutul de Cercetări juridice”Andrei Rădulescu”, sesiunea științifică a Institutului de
Cercetări Juridice 2009, Ed. Hamangiu, București 2009, p. 202.

24
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile
Uniunii;
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru,
această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este
necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această
chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe
naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această
instanță este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe
judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea
hotărăște în cel mai scurt termen.82
În concluzie, se observă că ”în creuzetul normativ” al U.E, s-a găsit o soluție legală,
fiindcă pe de o parte nu este afectată independența sistemelor judiciare ale țărilor membre
ale Uniunii, dar în același timp, este respectat și principiul primordialității dreptului
european. Nu în ultimul rând se poate constat că această soluție rezonabilă este și extrem de
eficientă în obținerea dezideratului aplicării uniforme și unitare a reglementărilor U.E.

Referitor la procedura de trimitere în vederea interpretării normei de drept, consider

că judecătorul național este obligat să aibă o atitudine adaptată importanței sociale a
profesiei, în sensul că solicitarea de interpretare a normei de drept nu trebuie să fie una
abuzivă și fără ca să conțină explicațiile pentru care apreciază că interpretarea cerută este
absolut necesară soluționării cauzei deduse judecății. În concluzie, judecătorului român îi
incumbă sarcina unei atitudini active(exercitarea rolului activ în aflarea adevărului) atitudine
însoțită de o cercetare amănunțită, sub aspect faptic și juridic a chestiunilor incidente ce țin
de speța respectivă. Deși întrebările judecătorului nu trebuie să respecte o anumită formă,
acestea trebuie să fie bine fundamentate și întemeiate.
Procedura întrebărilor preliminare este menită a încuraja cooperarea la nivel
european, între organele de jurisdicționale în vederea asigurării unei aplicări și interpretări
corecte a dreptului european, fapt care conduce la uniformizarea acestuia.

82
a se vedea: http://iaduer.ro/?p=791

25
 După cum se arată, practica a demonstrat că o trimitere prematură din partea
instanței naționale, poate în anumite împrejurări să afecteze dreptul la apărare, iar dacă
decizia de trimitere intervine după închiderea procedurii la instanța de trimitere, Curtea de
Justiție nu mai este competentă de a se pronunța cu titlu preliminar. 83

Procedura întrebărilor preliminare face parte din procedurile care pot fi exercitate în
fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Această procedură este deschisă
judecătorilor naționali ai statelor membre. Aceștia din urmă pot adresa Curții întrebări cu
privire la interpretarea sau valabilitatea dreptului european într-o cauză pendinte.
Spre deosebire de alte proceduri judiciare, procedura întrebărilor preliminare nu este
o acțiune împotriva unui act european sau național, ci o întrebare adresată privind aplicarea
dreptului european.
Procedura întrebărilor preliminare favorizează astfel cooperarea activă între instanțele
naționale și Curtea de Justiție și aplicarea uniformă a dreptului european în întreaga UE.
În 2012, Curtea de Justiție a emis recomandări adresate instanțelor naționale, care,
fără a avea caracter obligatoriu, au ca obiectiv suplimentarea Regulamentului de Procedură
al Curții (articolele 93-118). Aceste recomandări sunt menite, de asemenea, să orienteze
instanțele statelor membre cu privire la oportunitatea efectuării unei trimiteri preliminare,
precum și să le furnizeze indicații practice în ceea ce privește forma și efectele unei astfel de
trimiteri.
Caracterul procedurii întrebărilor preliminare
Orice instanță națională sesizată cu privire la un litigiu în care aplicarea unei norme de
drept european ridică întrebări (litigiu principal) poate decide să consulte Curtea de Justiție
pentru a le soluționa. Există două tipuri de procedură a întrebărilor preliminare:
 trimiterea în vederea interpretării normei europene (de drept primar și drept
secundar): judecătorul național îi solicită Curții de Justiție să precizeze un punct de
interpretare a dreptului european, pentru a putea să-l aplice în mod corect;
 trimiterea în vederea aprecierii validității unei norme europene de drept
secundar: judecătorul național îi solicită Curții de Justiție să controleze validitatea unui act
al dreptului european.

83
A.D. Bobaru, Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene în procesul de interpretare și aplicare uniformă a
dreptului Uniunii Europene, Ed. Universitară, București 2011, p.149.

26
 Procedura întrebărilor preliminare reprezintă așadar o trimitere de la judecător la
judecător. Deși aceasta poate fi solicitată de una dintre părțile la litigiu, instanța națională
este cea care ia decizia de a o trimite în fața Curții de Justiție.
În acest sens, articolul 267 din Tratatul privind funcționarea UE (TFUE) precizează că
instanțele naționale care se pronunță în ultimă instanță, și anume ale căror decizii nu pot
face obiectul unei căi de atac, au obligația de a efectua o trimitere preliminară la Curtea de
Justiție, cu excepția cazului în care există deja o jurisprudență în materia respectivă sau a
cazului în care interpretarea normei de drept a UE în cauză este evidentă.
În schimb, instanțele naționale care nu se pronunță în ultimă instanță nu au obligația
de a exercita această trimitere, chiar dacă una dintre părți solicită acest lucru.
În orice caz, toate instanțele naționale pot să sesizeze spontan Curtea în cazul în care
există îndoieli cu privire la interpretarea unei dispoziții europene. Instanțele trebuie însă să
adreseze Curții o cerere de decizie preliminară în situația în care au îndoieli cu privire la
validitatea unui act emis de o instituție, un organ, un oficiu sau o agenției a Uniunii.
Curtea de Justiție se pronunță numai cu privire la elementele constitutive ale
procedurii întrebărilor preliminare pentru care este sesizată. Instanța națională își menține
așadar competențe depline privind litigiul principal.
În principiu, Curtea de Justiție trebuie să răspundă la întrebarea ridicată. Ea nu poate
refuza să răspundă la aceasta pe motiv că răspunsul nu ar fi nici pertinent, nici oportun în
ceea ce privește litigiul principal. În schimb, ea poate să refuze răspunsul, dacă întrebarea nu
este de competența sa.84
Se arată în doctrină că trebuie să se acorde o atenție mult mai mare, în primul rând
textelor de drept ale Uniunii, care sunt redactate în mai multe limbi și diverselor versiuni
lingvistice, care fac dificilă interpretarea, astfel că, în final, adoptarea unei dispoziții de drept
al Uniunii trebuie să aibă în vedere și o comparare a versiunilor lingvistice. Mai trebuie
reținut că, dreptul Uniunii utilizează o terminologie proprie, chiar și atunci când există o
concordanță exactă a versiunilor lingvistice. De altfel, se remarcă faptul că noțiunile juridice
nu au în mod necesar același conținut în dreptul Uniunii și în diferite drepturi naționale. 85

84
A se vedea sursa internet: http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:l14552
85
A.D. Bobaru, op.cit, p.153.

27
 Drepturile omului și deciziile CEDO, factori de influențare a jurisprudenței românești
Nu putem vorbi astăzi despre drept, despre sisteme de drept, despre aplicarea
dreptului, fără a ne referi la drepturile omului. Se vorbește astăzi despre o ”cultură” a
drepturilor omului, despre o ”filozofie”a acestora. Indiferent însă de epitete, este o realitate
că în ultimele decenii problematica drepturilor omului a devenit o temă politică și socială de
interes major.86
Cu certitudine,drepturile omului se confundă cu istoria modernă a omenirii. O cercetare
mai profundă ne arată însă o preocupare a umanității spre ideea de libertăți individuale, încă
din antichitate. Drepturile omului reprezintă azi cel mai important factor de configurare a
dreptului întrucât acesta este un factor complex ce conține și surse morale, religioase, pe
care de altfel le și protejează legal.

Scurtă în incursiune în istorie, evoluția conceptului de Drepturile omului

Practica istorică demonstrează că, la orice popor și în orice timp, există un sistem
regulator, care rezultă din condițiile materiale ale vieții lor, precum și din elementele psihice
ale oamenilor conviețuitori și care desemnează, pentru fiecare, sfera proprie de
activitate,legând pe unul de altul, printr-o serie de relații bilaterale și reciproce, în așa fel
încât pretențiile și obligațiile să corespundă și să se poată converti.87
În mod paradoxal și de neacceptat in societatea modernă, Grecia Antică în care au trăit
mari gânditori ce au contribuit la formarea conceptului de drepturile omului, permitea
sclavajul. Totuși, Platon, Protagoras din Abdera, Solon, Sofocle, și alți mari filosofi din
Peloponez considerau că oamenii beneficiază de drepturi anterioare oricărei legi și că
acestea sunt specifice naturii umane. Aceste idei nobile și însemnate au făcut ca "zoon
politikon" să fie azi o ființă superioară care așează in miezul oricărei legi drepturile și
libertățile fundamentale ale individului, ca o garanție a statului de drept.

După cum arată cunoscuții doctrinari Irina Moroianu Zlătescu şi Radu C. Demetrescu,
gânditorii greci considerau drepturile omului ca fiind acele drepturi fundamentale, eterne şi
imuabile, pe care orice societate omenească trebuie să le respecte, cu alte cuvinte, sunt
drepturi care izvorăsc din natura lucrurilor, iar legea nu este decât expresia acestei

86
M.Albici, op.cit, p.135.
87
D. Mazilu, Echitate și justiție, Ed. Științifică, București, 1972, p. 32.

28
naturi,dreptul natural fiind, fără îndoială, cea mai veche orientare în domeniul dreptului 88. În
acest fel, drepturile omului izvorăsc din dreptul natural, sunt drepturi naturale, drepturi
fireşti.89
Solon (640-558 î.Hr.)

Solon a fost unul dintre cei mai mari legiuitori ai tuturor timpurilor. Personalitate
complexă, Solon a fost în același timp poet, strateg, politician, legiuitor și unul dintre părinții
democrației.90
Putem spune că a promovat dreptul la apărare și liberul acces la justiție și supremația
dreptului, care, în vremurile noastre, sunt specifice oricărui stat de drept. Astfel, după cum
arată prof. univ. C. Stroe și N. Culic, constituția lui Solon consacra..”dreptul acordat oricărui
cetățean de a se constitui în fața instanțelor ca apărător al celor nedreptățiți.. și sursa
principală a puterii democrației...dreptul de a apela(la orice hotărâre a unei autorități) la
tribunalul popular”.91
Heraclit din Efes(cca.535-475 î.Hr.)

A fost un filozof grec presocratic, descendent dintr-o familie de regi sacerdoți din Efes.
Realizând efectul pozitiv al actelor normative în viața polisurilor, rolul acestora de menținere
a ordinii sociale, Heraclit a fost un promotor al respectului față de legi, susținând practic
supremația actelor normative, fapt însușit de orice stat democratic modern.
După cum se arată în doctrina relativ recentă, conform filosofiei lui Heraclit, existența
este într-o neîntreruptă schimbare și transformare...gândirea funcționează în conformitate
cu anumite legi...la fel se întâmplă și în viața socială..încălcarea legilor sociale, a legilor
societății distruge societatea, cetatea. Legea este un arbitru a cărui supremație nu trebuie
încălcată de nimeni.92
Socrate(469-399 î.Hr.)
Importantă personalitate a lumii antice și a culturii universale,Socrate nu a lăsat nici
un rând scris pentru generațiile viitoare, dar concepțiile și gândurile sale prin care

88
C.D. Butculescu, Considerații privind dreptul natural în spațiul anglo-saxon, în volumul Dinamica dreptului
românesc după aderarea la Uniunea Europeană, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 601.
89
I. Moroianu Zlătescu, R.C. Demetrescu, Din istoria drepturilor omului, ed. 2-a, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Regia Autonoma Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, p.9.
90
A se vedea Ph. Malaurie, Antologia gândirii juridice, Ed. Humanitas, București, 1997, p.18 și urm.
91
C. Stroe, N. Culic,Momente din istoria filosofiei dreptului, Ed. Ministerului de Interne, București, 1994, p.36.
92
C. Stroe, N. Culic, op.cit., p.40.

29
propovăduia extrem de viguros ideea de dreptate, înfierând injustiția, au fost consemnate de
alți care au reușit să înfățișeze minunata figură a unui om de o rară modestie care
afirma:"Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic".
Aristotel(384-322 î.Hr.)

Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul), un oraș din
peninsula Chalcidica, în nordul Mării Egee. Tatăl său, Nicomah, a fost medicul regelui
Macedoniei, Midas al II-lea, tatăl lui Filip al II-lea și bunicul lui Alexandru Macedon. Mama sa,
pe nume Phaestis, provenea din familie aristocratică.
Rămas orfan de copil, Aristotel își petrece primii ani la Stagira și Pella, iar la 17 ani
intră în Academia lui Platon, unde rămâne 20 ani, mai întâi ca elev apoi ca profesor. Om de o
vastă cultură, Aristotel este considerat printre altele întemeietorul logicii sau al psihologiei.
Aristotel promovează principiul egalității intre oameni, pentru acesta noțiunea de
”drept” echivalează cu ideea de legalitate și egalitate, iar dreptatea trebuie percepută ca o
virtute supremă, perfectă ce trebuie exercitată în favoarea altuia. 93
Desigur, nu putem omite din rândul marilor filozofi ai Greciei antice pe Democrit care
considera că justiția trebuie să dea satisfacție tuturor oamenilor, cu atât mai puțin pe Platon,
pentru care justiția reprezenta supunerea față de legi, iar injustiția echivala cu nefericirea.
Pentru filozofii din anticul Peloponez nimic din ceea ce este legat de drept şi
instituţiile sale nu are voie să păşească în afara sferei binelui, echităţii şi moralei. Aceștia
visau la un stat ideal, unde oamenii sa poată fi egali și să se supună doar legilor și dreptății.
Dreptul nu poate fi conceput în afara sferei drepturilor fundamentale ale individului care
garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor.
Statul de drept este garantul suprem al protecţiei drepturilor omului, prin promovarea
şi protejarea echităţii sociale şi a separaţiei puterilor. În literatura de specialitate, unii autori
consideră că nu putem concepe statul fără drept sau dreptul fără stat, în măsura în care
statul ,,creează” sau ,,etatizează” normele generale de conduită în societate, transformându-
le în ,,drept” iar dreptul – la rândul său - ,,normativizează” statul conferindu-i o anumită
structură instituțională, atribuții și funcții bine determinate 94.
Consacrarea drepturilor şi libertăţilor individului care se vor transforma în noţiunea
de drepturi ale omului, au apărut ca o formă de luptă împotriva absolutismului feudal şi a
93
A se vedea M. Tutunaru, Filosofia dreptului, Ed. Măiastra, Târgu Jiu, 2012, p.18-19
94
M. C. Paul, Elemente de drept. Suport de curs, Ed. Renaissance, București, 2011, p. 79.

30
diverselor forme de abuz etatic. În acest sens, primul text cunoscut de istorie este Magna
Carta-1215 d.c. apărut in Anglia, proclamat de Ioan fără de Ţară şi prin care se enumeră
privilegiile acordate bisericii, oraşului Londra, negustorilor şi demnitarilor feudali. Esenţial
este faptul că acest document statuează că „nici un om liber nu va fi arestat, întemniţat, scos
în afara legii sau exilat şi nu i se va cauza nici o pagubă, decât în temeiul unei judecăţi legale
făcute de semenii săi sau în temeiul legii ţării.” Prevederi asemănătoare regăsim în Bill of
Rights sau Habeas Corpus Act, apărute in sec. XVII d.c., ambele consacrând libertăţile
persoanei inculpate sau deţinute precum şi necesitatea unei judecăţi juste aferente privind
legalitatea măsurii.
Meritul de a ridica demnitatea umană la rang de valoare socială, revine Școlii
dreptului natural, caracterizată de ideea că dreptul este un mijloc de realizare a dreptăţii şi
echităţii. Potrivit jusnaturaliştilor, oamenii sunt fiinţe sociabile prin natura lor, se nasc liberi
își organizează viaţa in baza unui contract social prin care limitează puterile statului. Statul
are ca principala misiune, respectarea legilor şi asigurarea egalităţii şi libertăţii cetăţenilor.
Întemeietorul teoriei dreptului natural a fost Hugo Grotius care a evidenţiat ideea că oamenii
au drepturi şi obligaţii ce rezultă din natura lor umană. In miezul cercetării sale asupra
dreptului natural, regăsim ideile lui Aristotel potrivit căruia omul este bun prin natura sa, iar
nevoia normei de drept, a regulii de conduită rezultă din nevoia instinctivă a omului de a trăi
in societate.
Ulterior iluminiştii elaborează conceptele ce au lansat valorile Revoluţiei franceze,
Montesquieu vede în separaţia puterilor etatice cea mai buna garanţie a respectării
libertăţilor oamenilor de către stat, Voltaire foloseşte pentru prima dată noţiunea de
“drepturile omului”, susţinând ca a fi liber echivalează cu a cunoaşte drepturile omului, iar
cunoaşterea lor obligă la apărarea lor.
Istoria ne arată că noţiunea de drepturi ale omului au fost consacrate pe fondul
revoluţiilor franceză şi americană.
Preambulul Declaraţiei revoluţiei franceze din anul 1789 proclamă ca „ignorarea,
uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor
publice...oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”.
Declaraţia statului Virginia din 12 iunie 1776 proclamă că „toţi oamenii se nasc egali,
liberi şi independenţi; ei au drepturi inerente de care nu pot, atunci când intră în raporturi
sociale, să fie privaţi nici deposedaţi prin vreun contract, şi anume: dreptul de a se bucura de

31
viaţă şi de libertate, cu posibilitatea achiziţionării şi stăpânirii de bunuri şi de a căuta şi a
obţine fericirea şi siguranţa personală”.
În preambulul Declaraţiei de independenţă a Statelor Unite din 04 iulie 1776,
redactată de T. Jefferson şi revăzută de B. Franklin şi J. Adams, se arată: “Considerăm
evidente prin ele însele următoarele adevăruri:toţi oamenii sunt creaţi egali, ei sunt dotaţi
de Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre aceste drepturi se găsesc viaţa,
libertatea şi căutarea fericirii. Guvernele sunt stabilite de oameni pentru garantarea acestor
drepturi, iar puterea lor legală emană prin consimţământul celor guvernaţi”.
În anul 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului, reţine că “ignorarea şi
dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revolta conştiinţa
oamenilor”.
Preocuparea oamenilor pentru protejarea şi afirmarea drepturilor omului95 a crescut
constant după cel de al doilea război mondial ca ripostă la ororile celei de a doua conflagraţii
mondiale.
Odată cu cerințele tot mai mari de apărare a valorilor și intereselor comune ale
comunității internaționale, cristalizarea noțiunii de infracțiune internațională a fost
determinată de trecerea în sfera internaționalului a unor infracțiuni care, în perioada clasică
a dreptului internațional public, erau de competența exclusivă a statelor. 96
Preocuparea societăţii umane pe această temă a fost şi este una firească așa încât azi
putem vorbi de un Drept Internaţional al Omului, o dovada vie a rangului extrem de înalt pe
care îl joacă in conștiința noastră această valoare umană eternă.
Dreptul modern naţional şi internaţional este influenţat, în ce priveşte arhitectura sa
de ansamblu, de problematica respectării de către autorităţile statelor de drepturile
fundamentale ale omului. Dimensiunea umană a dreptului tinde să se internaționalizeze,
situaţie care modifică relaţiile economice şi politice dintre state.97 Ideea centrală pe care se
bazează întreaga analiză este aceea că dreptul internațional trebuie să se concentreze, în
primul rând, asupra protejării individului și a omului ca specie. Se subliniază astfel corelația

95
E.Ciongaru, Human rights and multiculturalism, în volumul International Conference on Innovation within
Libraries – BIBLIO 2012, Transylvania University from Brasov Publishing House, Braşov, 2012, pp. 189-190.
96
D.Barbu, Genocidul, infracțiunile contra umanității și cele de război. Repere în Codul penal român în raport
cu Statutul de la Roma, Ed. Lumen, Iași, 2015, p.13.
97
C.Voicu, A.C.Voicu, Teoria Generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,2013, p. 59.

32
 individ - stat- relații internaționale, corelație care are ca scop modelarea rolului individului în
tripla sa dimensiune: ca actor direct, ca actor prin intermediul statului și ca entitate fizică. 98
Fundamentul Dreptului Internaţional al Omului îl reprezintă Carta Internaţionala a
Drepturilor Omului şi care cuprinde:
a. Declarația Universala a Drepturilor Omului,
            b. cele doua Pacte internaționale privind drepturile omului,
c. Protocolul facultativ la Pactul privind drepturile civile si politice și
d.  Protocolul facultativ la pactul de mai sus, referitor la abolirea pedepsei cu
moartea.
Prin acest act fundamental al umanităţii sunt consacrate drepturi si libertăţi civile,
drepturi sociale, economice, politice etc. Drepturile proclamate, nu sunt absolute, declarația
permițând statelor sa adopte legi prin care să se stabilească anumite limite în exercitarea
acestor drepturi in scopul respectării drepturilor terţilor in vederea asigurării, intr-o
societate democratică, a cerinţelor moralei, ordinii publice si bunăstării tuturor persoanelor.
Prin internaţionalizarea drepturilor omului s-a conferit respectului faţă de fiinţa umană
o dimensiune universală, iar decidenţilor-instituţii, guverne, organizaţii internaţionalele
revine misiunea de a promova şi proteja destinele oamenilor prin promovarea demnităţii
umane, a egalităţii,a libertăţilor fundamentale.
După cum arată prof. C.L. Popescu, drepturile omului, consacrate şi garantate
internaţional, sunt drepturi ale fiinţei umane, adică drepturi individuale. Ele nu se confundă
cu ale noţiuni din dreptul internaţional public, şi anume drepturile popoarelor şi drepturile
minorităţilor, care sunt drepturi colective.99 Acelaşi autor mai arată că,drepturile omului sunt
esenţiale pentru fiinţa umană şi ele decurg direct din existenţa fiinţei umane, din demnitatea
omului, independent de formalizarea lor juridică internaţională. Normele internaţionale nu
fac decât să consacre şi să garanteze drepturile omului, indisociabile de acesta. 100 Aşa cum s-
a arătat în doctrină101, elementele ce compun diversitatea culturală par a fi infinite în
combinaţii; cu toate acestea, conceptul de garantare a drepturilor omului trebuie să apară ca
un întreg unitar, mai ales în unele regiuni ale lumii, care împărtăşesc valori comune, aşa cum
este cazul Uniunii Europene.
98
D. Barbu, Răspunderea persoanei fizice în dreptul internațional penal, Ed. Lumen, Iași, 2015, p. 292.
99
C.L.Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 5.
100
C.L.Popescu, op.cit., p. 7.
101
A. F. Măgureanu, Recunoaşterea şi garantarea drepturilor fundamentale. Dificultăţi şi posibile ameninţări, în
Justiţie, stat de drept şi cultură juridică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 333.

33
 Afirmarea drepturilor omului, consacrarea acestui concept se bucură la nivel european
de cea mai înaltă apreciere, astfel încât prin art. 3 al statului Consiliului Europei se prevede în
esenţă că trebuie acceptate principiile statului de drept şi principiul pe temeiul căruia fiecare
persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului. Iar în prezent, ca urmare a Tratatului de la Lisabona s-a modificat
Tratatul privind Uniunea Europeană şi în sensul că drepturile fundamentale, astfel cum sunt
garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre,
reprezintă principii generale ale dreptului Uniunii.102

Deciziile CEDO și influența asupra dreptului intern

Din această perspectivă trebuie urmărit şi efectul jurisprudenţei CEDO asupra

dreptului intern raportat la jurisprudenţa CJUE şi la principiul supremaţiei dreptului
european. Principiile dreptului european încep sa capete însemnătate din ce în ce mai mare,
să se cristalizeze ca şi comandamente în spaţiul U.E.
Intr-o lucrare extrem de recentă103, „Principiile generale ale dreptului civil al Uniunii
Europene”, profesorul german Norbert Reich, fost decan al facultăţii de drept din Hamburg,
profesor emerit al Universităţii din Bremen, arată că dreptul european este caracterizat
printr-o distincţie între reguli şi principii, cele dintâi fiind dispoziţiile de drept pozitiv ale UE,
iar celelalte reprezentând concepte mai generale care îndrumă interpretarea şi aplicarea
dreptului.
Şi pe plan naţional observăm fără putinţă de tăgadă faptul că ţara noastră a aşezat
drepturile omului la loc bine meritat. De la cel mai înalt nivel al administraţiei statale prin
Min. Afacerilor Externe, ţara noastră afirmă că: „Respectul drepturilor omului reprezintă
pentru România, ca şi pentru Uniunea Europeană, o prioritate a politicii externe.
Conform Constituţiei României, România este stat de drept, democratic şi social, în
care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor

102
A se vedea M. Tutunaru, Dreptul Uniunii Europene, ediţia a 2-a revizuită, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
2014, pp.34-35
103
N.Reich, Principiile generale ale dreptului civil al Uniunii Europene, Ed. Universitară, Bucureşti, 2014, p. 4.

34
democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt
garantate.
România a ratificat majoritatea tratatelor universale şi europene privind drepturile
omului. Conform articolului 20 al Constituţiei României: „Dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. 
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile.”
De altfel, conform prevederilor articolului 11 din Constituție, se statuează la nivel de
principiu, obligația satului român de îndeplini în totalitate și cu bună credință obligațiile ce-i
revin conform tratatelor la care este parte. După cum se știe tratatele ratificate de
Parlament fac parte din dreptul intern. Acest text face aplicarea principiului pancta sunt
sevanda , care printre altele, conduce la includerea în dreptul intern a normelor dreptului
internațional. Integrarea normelor de drept internațional în sistemul juridic intern se
realizează prin ratificarea instrumentelor juridice internaționale. Prin intermediul acestui
mecanism norma de drept internațional dobândește prin intermediul Parlamentului, forță
juridică obligatorie, știut fiind faptul că ratificarea se face prin lege.
In concluzie, din interpretarea sistematica a prevederilor articolelor 11 și 20 din
Constituția Românie rezultă că prin integrarea în dreptul intern a Convenției Europene a
Drepturilor Omului, inclusiv a protocoalelor și actelor adiționale, C.E.D.O. a devenit izvor de
drept intern, obligatoriu și prioritar. De aici rezultă pentru Statul Român două obligații
majore. Astfel, pe plan intern, s-a impus obligativitatea aplicării imediate de către instanțele
naționale a normelor de drept intern, iar pe plan internațional, acceptarea controlului Curții
Europene a Drepturilor Omului a hotărârilor judecătorești naționale. Pe cale de consecință,
jurisprudența CEDO, s-a transformat într-un veritabil izvor de drept. Se cuvine a preciza că
jurisdicția obligatorie a Curții Europene si caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, reprezintă
o condiție de a fi membru al Consiliului Europei. Hotărârile Curții sunt clare și precise,
predictibile în privința interpretării drepturilor și libertăților fundamentale. Prevederile
C.E.D.O., ale protocoalelor sale și a actelor adiționale nu pot fi interpretate și aplicate corect,
decât prin prisma jurisprudenței Curții.

35
 După cum se arată în literatura de specialitate, influența autorității hotărârilor Curții
Europene se poate manifesta în primul rând prin intermediul reformelor legislative care
rezultă dintr-o condamnare a statului contractant pronunțată de instanța europeană. În
cazul Belgiei, legea adoptată la 31 martie 1987 privind modificarea a numeroase dispoziții
privind filiația este rezultatul asumării consecințelor care decurg din hotărârea ”Marckx”.
pentru Franța, votul legii din 10 iulie 1991 privind secretul corespondenței transmise pe cale
telecomunicațiilor este urmarea hotărârilor ”Kruslin” și respectiv ”Hrevig” contra
Franța(1990) etc.104
Referitor la influență Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar și a Curții
Europene în România, vom preciza că la ora actuală practica judecătorească abundă în
argumentațiile privind soluțiile pronunțate, în referiri la Convenție și la practica Curții
Europene.
De pildă,
în decizia penală nr. 412/R/19.05.2010, a Curții de Apel Cluj 105, instanța de
control judiciar, face referire în considerentele deciziei, pe de o parte la: articolele
6,7,41 din C.E.D.O., la protocolul nr. 7, iar pe de altă parte sunt avute în vedere și
decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv: cauza Boldea c. României,
cauza Comingersoll c. Portugaliei sau cauza Ernestina Zullo c. Italiei;
Curtea de Apel Craiova, prin decizia 449/19.01.2012, judecând în recurs
dosarul 867/183/2011, având în vedere soluțiile anterior pronunțate în aceeași
pricină, respectiv. sentința civilă 861/11.04.2011-în fond și decizia civilă
449/07.10.2011-în apel, pronunțate de Judecătoria Băilești, respectiv Tribunalul Dolj,
a apelat în motivare la legislația CEDO dar și la jurisprudența U.E., evocând în acest
sens: ”... Chiar dacă în anumite condiţii, aşa cum susţine recurenta pentru
îndeplinirea obligaţiei de plată, se prelungeşte procedura de executare a titlului, iar
Curtea Constituţională a observat că în jurisprudenţa CEDO, cauza Burdov c. Rusiei,
hotărârea din 7 mai 2002, a statuat că, deşi o autoritate statală nu ar putea să invoce
lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, excepţional
se admite că acea întârziere se justifică în circumstanţe speciale, în cauză nu se poate

104
Titus Corlățean, Executarea hotărîrilor Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed. Universul Juridic,
București 2011, p.111
105
Sursa internet, http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta/sectia%20penala/Penal%20trim.%20II
%202010.pdf

36
reţine existenţa unor circumstanţe speciale. Amintim în acest sens, jurisprudenţa
constantă a CEDO, (cauza Hornby c. Greciei, hotărârea din 13 martie
1997(camera),Culegere 1997-II) potrivit căreia: “nu ar fi de înţeles ca art.6 parag.1, să
descrie în detaliu garanţiile procedurii-echitate, publicitate şi celeritate acordate
părţilor şi să nu apere punerea în aplicare a deciziilor judecătoreşti;dacă acest articol
ar fi considerat că priveşte exclusiv accesul la judecător şi desfăşurarea instanţei,
aceasta ar risca să creeze nişte situaţii incompatibile cu principiile preeminenţei
dreptului, pe care statele contractante s-au angajat să le respecte atunci când au
ratificat Convenţia. Executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent cărei
jurisdicţii ar aparţine, trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă din proces,
în sensul art.6; de altfel, Curtea a şi recunoscut acest lucru în cauzele privind durata
procedurii. Or, protecţia efectivă a justiţiabililor şi restabilirea legalităţii implică
pentru administraţie, obligaţia de a se supune unei sentinţe sau hotărâri pronunţate
de astfel de jurisdicţii. Curtea reaminteşte în această privinţă că administraţia
constituie un element al statului de drept şi că interesul acesteia se identifică cu cel al
unei bune administrări a justiţiei. Dacă administraţia refuză sau omite să se execute
sau dacă ea întârzie să o facă, garanţiile art.6 de care a beneficiat justiţiabilul în
timpul fazei judiciare a procedurii şi-ar pierde orice raţiune de a fi.“ De asemenea, în
cauza Burdov c. Rusiei, menţionată şi de recurentă”Curtea reaminteşte că executarea
unei sentinţe sau hotărâri a oricărei jurisdicţii trebuie să fie considerată ca făcând
parte integrantă din proces, în scopul îndeplinirii cerinţei cu privire la dreptul de a fi
ascultat, care este consacrat în art.6.O autoritate a statului nu poate folosi pretextul
lipsei creditelor pentru a nu–şi onora datoria. „(Hotărârea din 7 mai 2002, secţia I,
CEDO, 2002-III). Nu în ultimul rând, trebuie amintit caracterul absolut al principiului
primordialităţii dreptului comunitar care semnifică preeminenţa, atât a dispoziţiilor
din tratatele constitutive, cât şi a normelor de drept derivat emise de instituţiile
comunitare faţă de orice normă de drept intern a statelor membre, inclusiv în raport
de dispoziţiile constituţionale. Curtea de Justiţie a statuat primordialitatea dreptului
comunitar, îndeosebi când statele membre au invocat dispoziţii constituţionale, în
sprijinul neaplicării unor norme comunitare. Judecătorul naţional devine judecător

37
 comunitar de drept comun, interpretând în mod firesc, dreptul comunitar, aşa cum
era interpret al dreptului său naţional şi ocazional al dreptului internaţional...”106

În legislația națională, este statuată prioritatea dreptului U.E. și deci a mecanismelor

procedurale și jurisdicționale impuse de U.E. De pildă art. 20 din Constituție (evocat și redat
anterior) dar și prevăzut art. 5 cod civil unde se statuează că:

In materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii

Europene se aplica in mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul
parților. 

Se constată că normele C.E.D.O. se află în vârful piramidei legislației interne, căci

orice soluție jurisdicțională internă care ar da întâietate unei norme interne, ar fi o soluție
nelegală, câtă vreme Constituția, în articolul 11 alineatul 1, obligă Statul Român prin
instituțiile sale să îndeplinească întocmai și cu bună credință pactele internaționale la care
este parte(deci inclusiv și mai ales pe cele din domeniul drepturilor omului).
La nivelul U.E., deci și în România, protecția drepturilor omului se realizează atât cu
sprijinul formei scrise (Convenția europeană) dar și cu sprijinul jurisprudenței Curții
Europene, încât acest sistem mixt, evidențiază coabitarea a două sisteme juridice diferite, cel
continental(romano-germanic) și cel al precedentului judiciar(anglo-saxon). Astfel, se
constată că și jurisprudența CEDO, la fel ca și Convenția europeană, are forță
constituțională, fapt care întărește calitatea jurisprudenței CEDO de izvor de drept, atât la
nivel european, cât si național. În opinia noastră, faptul că jurisprudența CEDO acoperă
domeniul drepturilor și libertăților fundamentale, nu reprezintă un fapt de luat în calcul
asupra chestiunii de a fi sau nu izvor de drept în adevăratul sens al cuvântului. În fond,
drepturi și libertăți fundamentale există în orice domeniu al vieții sociale, muncă, educație,
învățământ etc.
Alegerea normei juridice reprezintă o importantă etapă a procesului de aplicare a
dreptului. În cadrul acestei etape, misiunea organului competent este de a stabili norma
juridică aplicabilă situaţiei de fapt corect reţinute. Operaţiunea respectivă se desfăşoară cu

106
Sursa internet, http://www.curteadeapelcraiova.eu/wp-content/uploads/2013/05/Culegere-jurisprudenta-
2012.pdf

38
respectarea principiului legalităţii. Activităţile specifice organului de aplicare constau în:
desemnarea regulii de drept incidente, constatarea valabilităţii normei juridice, corelaţia şi,
eventual, coroborarea cu alte norme de drept. Și în această etapă, organul îndrituit este
obligat să țină seama de legislația privind drepturile omului.
De pildă, art. 4 cod civil statuează că în materiile reglementate de prezentul cod,
dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte
tratate la care România este parte. In acest sens, doctrinarii 107 arată că potrivit jurisprudenței
C.E.D.O., statele U.E. au obligația să interpreteze și să aplice propria legislație în
conformitate cu prevederile C.E.D.O. Reiterăm că în caz de conflict legislativ, se va da
întâietate actelor internaționale privind drepturile omului, potrivit principiului priorității
reglementărilor internaționale și a dreptului comunitar în materie. Există și o excepție, și
anume cea prevăzută de art.4(2) cod civil, conform căreia se va da prioritate legii interne
dacă aceasta este mai favorabilă.
Se cuvin a fi făcute și câteva precizări cu privire la importanța Cartei Europene a
Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene și cu privire la conținutul acestui tratat,
care prin prevederile sale este de natură a influența ordinea juridică din România și din
celelalte state ale U.E.
Astfel, Curtea de Justiție a U.E., consacrând principiul respectării dreptului omului,
transpune în dreptul pozitiv al U.E. obligativitatea garantării și protejării acestora. Inițial,în
cadrul hotărârilor pronunțate, CJUE a făcut referire la prevederile constituționale, în materie,
dar și la C.E.D.O.
Carta Drepturilor fundamentale ale U.E. a devenit drept pozitiv concomitent cu
intrarea în vigoare a Tratatului de Reformă de la Lisabona, ș.a. la data de 01.XII.2009.
Aceasta este anexată Tratatului de la Lisabona și conține un preambul și 54 de articole,
grupate în șapte capitole:
 capitolul I: demnitatea (demnitate umană, dreptul la viață, dreptul la
integritate al persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate);

107
A se vedea Fl.Baias, E.Chelaru, R.Constantinovici, I.Macovei (coordonatori), Noul Cod civil comentariu pe
articole, Ed. C. H. Beck, București, 2012, p. 5.

39
  capitolul II: libertățile (dreptul la libertate și la siguranță, respectarea vieții
private și de familie, protecția datelor, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o
familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare și de
informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la
educație, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o
activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecția în caz de
strămutare, expulzare sau extrădare);
 capitolul III: egalitatea (egalitatea în fața legii, nediscriminarea, diversitatea
culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între bărbați și femei, drepturile copilului,
drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap);
 capitolul IV: solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în
cadrul întreprinderii, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la
serviciile de plasament, protecția în cadrul concedierii nejustificate, condiții de muncă
echitabile și corecte, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă,
viața de familie și viața profesională, securitatea socială și asistența socială, protecția
sănătății, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția
consumatorilor);
 capitolul V: drepturile cetățenilor (dreptul de a alege și de a fi ales în
Parlamentul European, dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la
bună administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European, dreptul de
petiționare, libertatea de circulație și de ședere, protecția diplomatică și consulară);
 capitolul VI: justiția (dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil,
prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității
infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru
aceeași infracțiune);
 capitolul VII: dispoziții generale.

În final precizarea că această Cartă face parte integrantă din dreptul pozitiv român și
că se află, potrivit Constituției României, în vârful ierarhiei actelor normative. Pe cale de
consecință, nici o regulă de drept și nici o hotărâre judecătorească, nu pot produce efecte
juridice dacă încalcă prevederile acestui tratat.
Vă mulțumesc!

40
41