CURS I

Obiectul şi importanţa Dreptului Privat Roman

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la
obiectul şi importanţa dreptului privat roman.
1. Noţiuni introductive
Problema importanţei dreptului roman a stat la baza preocupărilor juriştilor,
din toate timpurile. Explicaţia constă în faptul că dreptul roman nu a rămas un simplu
document arheologic, ca alte legislaţii din antichitate, ci a depăşit limitele societăţii
care l-a generat, exercitând o influenţă majoră asupra dreptului de mai târziu.
Dreptul roman este expresia juridică generală şi abstractă a relaţiilor dintr-o
societate întemeiată pe proprietatea privată şi pe producţia de mărfuri.
Fenomenul juridic roman s-a zămislit în cadrul procesului de trecere, a
societăţii romane, de la societatea gentilică, la cea politică. Acest proces se
caracterizează prin confuzia dintre diferite categorii de norme sociale (juridice,
religioase şi morale), confuzie care cu timpul va fi depăşită, dovada constituind-o
faptul că, normele de drept erau desemnate prin termenul IUS, iar cele religioase prin
termenul de FAS.
2. Conţinut
În concepţia romanilor, dreptul cunoaşte două diviziuni fundamentale:
- dreptul public;
- dreptul privat.
Dacă dreptul public reglementează atât formele de organizare ale statului cât şi
raporturile create între stat şi particulari, dreptul privat reglementează numai
raporturile dintre particulari.
Faţă de specificul principalelor categorii de relaţii sociale, aflate sub incidenţa
normelor dreptului privat roman, cursul de faţă va analiza trei mari capitole:
- Izvoarele dreptului roman privat;
- Procedura civilă romană;
- Dreptul civil roman.
Dreptul privat roman, cu o puternică identitate, s-a constituit ca un sistem
de norme juridice, instituite şi sancţionate de către statul roman, norme care au
ca obiect de reglementare condiţia juridică a persoanei, relaţiile personale
patrimoniale şi soluţionarea litigiilor dintre persoane.
Aceste instituţii fundamentale ale dreptului privat roman s-au configurat în
condiţiile dezvoltării fără precedent a economiei de schimb, ca instrumente menite să
o apere şi să o consolideze.
La rândul său, dreptul privat se compune din trei părţi:
- dreptul civil;
- dreptul ginţilor;
- dreptul natural.
Ius civile (dreptul quiritar) era dreptul cetăţenilor romani, extrem de rigid şi de
formalist şi profund exclusivist, fiind înconjurat de forme solemne şi simboluri, de
natură să-l facă inaccesibil străinilor.
Ius gentium cuprindea normele juridice care se aplicau în raporturile dintre
cetăţeni şi străini, apărând ca o replică la dreptul civil, fiind mult mai evoluată decât
acesta, deoarece nu presupune forme solemne şi gesturi rituale, întemeindu-se pe
libera manifestare a voinţei persoanelor. De aceea se va impune ca un drept general,
înlăturând din viaţa juridică vechiul drept al cetăţenilor romani.
Ius naturae era un sistem de principii juridice valabil pentru toate popoarele şi
pentru toate timpurile.
Documentele dreptului roman
Aceste documente se împart în trei categorii: texte epigrafice, papyrii, texte
istorice şi literare.
Textele epigrafice îmbracă forma unor inscripţii, gravate pe table de marmură
şi de bronz, sau forma unor înscrisuri particulare, pe tăbliţe de lemn, acoperite cu ceară
(tăbliţe cerate - Tripticele din Transilvania).
Papyrii, la rândul lor, ne redau textele unor izvoare de drept importante pentru
cunoaşterea fizionomiei unor instituţii juridice.
Textele istorice şi literare furnizează adesea date importante privitoare la
anumite izvoare normative, la practica judiciară sau la unele momente din viaţa privată
cu implicaţii pe plan juridic.
Istoria dreptului privat roman este periodizată de către cei mai mulţi autori în
trei epoci: epoca veche, epoca clasică şi epoca postclasică.
Această periodizare are însă un caracter artificial, deoarece evoluţia ideilor şi
instituţiilor juridice nu poate fi clar delimitată. De aceea accentul se va pune pe stadiile
prin care au trecut aceste instituţii în evoluţia lor.
Epoca veche începe odată cu fondarea statului (mijlocul sec. al VI-lea) şi
durează până la fondarea principatului (27e.n.), ceea ce înseamnă că pe planul
organizării politice îi corespunde regalitatea în formă statală şi republica.
Epoca clasică începe cu fondarea principatului şi se încheie cu fondarea
dominatului (284e.n.), perioadă în care doctrina juridică atinge culmea strălucirii sale.
Epoca postclasică corespunde dominatului (284e.n.-565e.n.), perioadă în care
din cauza decăderii generale a societăţii romane, dreptul privat cunoaşte şi el un proces
de decădere.