UNIVERSITATEA DE STAT DIN REPUBLICA

MOLDOVA

DREPT ROMAN

Profesor coordonator:

1
Cuprins
Introducere................................................................................................3
Obiceiul (cutuma).....................................................................................7
Legea.......................................................................................................11
Legea celor XII Table.............................................................................13
Senatus-consultele..................................................................................22
Constituțiile imperiale.............................................................................23
Jurisprudenţa...........................................................................................27
Reproduceri ale celor XII table...............................................................38
Bibliografie.............................................................................................50

2
Introducere
Din momentul în care omul a înțeles că trebuie să se adapteze unei vieți sociale, a fost
nevoit să accepte realitatea că orice societate este creatoare de legi. Viața socială creează o serie
de îngrădiri, sub forma unor norme care impun individului sau grupului o anumită direcție de
acțiune, interzicând depășirea limitelor drumului prescris.

Absolut toate normele – juridice, religioase, morale, tehnice – au ca finalitate îngrădirea

direcției de mers, eventualele abateri fiind considerate anomalii care dăunează autorului, dar și
colegilor de viață socială.

Totalitatea de norme cu caracter juridic formează ceea ce numim DREPTUL. Un mare

spirit al școlii juridice clujene, Eugeniu Speranția, susținea că “Dreptul este o realitate de ordin
social și spiritual, ca și limba, ca și credințele (indiferent dacă sunt credințe adevărate sau
eronate) ca și literatura, ca și obiceiurile. Toate acestea sunt produse mintale, circulând de la o
conștiință la alta, legând astfel conștiințele între ele și figurând deasupra lor, ca element distinct,
viu și cohesiv”.

Dreptul, așadar, este un ansamblul de norme juridice ce se bucură de investirea cu putere

obligatorie.1

Regulile de drept roman ca manifestare a voinţei clasei dominante se materializează sau

se exprimă in anumite forme caracteristice, specifice, menite să dea celor dintâi putere
obligatorie, adică eficienţă juridică. Aceste forme –consacrate de puterea de stat- constituie
totodată un element care deosebeşte regulile juridice de celelalte norme de conduită socială. Ele
poartă denumirea de izvoare de drept sau juridice şi reprezintă pe plan structural manifestarea
condiţiilor economice proprii societăţii sclavigiste romane şi a intereselor stăpânilor de sclavi.2

Izvoarele dreptului în sens formal, desemnează totalitatea formelor necesare pentru

exprimarea normelor juridice. Pentru ca o normă socială să devină normă de drept sunt necesare
anumite procedee de adoptare, procedee care diferă de la o societate la alta. Prin urmare,

1
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, Roma. Cetatea și destinul ei juridic, 2009, p.63
2
Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Tratat, Bucureşti, Ed. Didactică şi pedagogică, 1977, p.63
3
totalitatea procedeelor utilizate in scopul transformării normelor sociale în norme juridice
constituie izvoarele formale ale dreptului.3

Izvoarele dreptului în sens material, desemnează ansamblul condiţiilor materiale de

existenţă, care genereaza o anumită reglementare juridcă. Aceste izvoare sunt denumite ”izvoare
reale” sau “surse”. Ele sunt concepute ca adevărate ”dat-uri” ale dreptului, incluzând factorii de
configurare ai dreptului, dreptul natural si raţiunea umană, conştiinţa juridică, starea economiei şi
izvoarele cultural-ideologice etc. 4 Deci, sunt acele elemente de care legiuitorul trebuie să ţină
cont în ceea ce numim activitatea de elaborare a dreptului.5

În lunga evoluţie a dreptului roman, izvoarele sale au aparut şi s-au transformat in mod
diferenţiat în raport cu fazele dezvoltării societăţii romane a cărei existenţă, de la întemeierea
cetăţii si până la codificarea lui Iustinian, s-a extins pe 12 secole.

În dreptul roman există şase izvoare formale: cutuma (obiceiul), legea, edictele
magistraţilor (ius honorarium), senatus-consultele, constituţiile imperiale şi jurisprudenţa,
înţeleasă în sensul roman al termenului, care semnifică “înţelepciunea dreptului”, ar fi
echivalentul de astăzi al doctrinei.6

Dreptul roman cunoaște patru importante perioade de dezvoltare, fiecare marcată de

trăsături caracteristice atât pe planul izvoarelor materiale, cât și pe planul izvoarelor formale. 7

Prima perioadă a dreptului roman debutează odată cu fondarea cetății Roma și se încheie
în anul 450 î. Cr., când apare prima lege scrisă – Lex duodecim Tabularum (Legea celor XII
table).

În această perioadă, dreptul roman era în exclusivitate consuetudinar (consuetudo –

obicei, mos, usus, mos majorum), caracterizat prin rigiditate și formalism, dar nu de natură a
împiedica încheierea raporturilor juridice și obstacularea inițiativelor, deoarece, la acea epocă,
acestea nu erau atât de extinse și intense. În fapt, la nivelul dezvoltării conștiinței din epocă,
dreptul roman urmărea protecția proprietății prin accentuarea importanței și atenționarea asupra
consecințelor patrimoniale ale actului juridic ce urma a fi încheiat. Deosebit, ceea ce diferențiază

3
E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, 1995, p.39
4
I. Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1995, p.161
5
Murzea, Cristinel, Drept roman, Ed. a II-a, Bucureşti, All Beck, 2003, p.44
6
Manuale Beck, Drept roman, Instituţii, izvoare, jurisdicţii, p.143.
7
Ciucă, Valerius M., Lecţii de drept roman, Vol I, Iaşi, Polirom, p. 29.
4
aceste acte juridice față de altele specifice altor epoci, este tocmai angajarea responsabilității
persoanei în executarea obligațiilor stipulate cu toate drepturile personale importante, cum ar fi
dreptul la libertate, sau, mai grav, dreptul la viață. Cu alte cuvinte, obligațiile nu erau garantate
doar cu activul patrimonial al persoanei, ci cu însuși persoana acesteia.

A doua mare perioadă în dezvoltarea dreptului roman o constituie epoca veche a

dreptului, cuprinsă între anul 450 î. Cr. și începutul primului secol î. Cr. (finele republicii).

Izvoarele acestui vechi drept roman sunt, prin excelență consuetudinare; dar, alături de
ele și în mod subsecvent, apare legea. Iată că alături de normele tradiționale și rigide,
obișnuielnice, se afirmă și dreptul scris, prin legi mai bine adaptate condițiilor social-economice
în plină transformare, deși păstrează un puternic caracter naționalist, fiind specific romane,
romanii înșiși desemnându-le cu numele semnificativ Jus civile sau, mai exact, Jus proprium
civium romanorum. Legile erau adoptate în adunările populare.

Utilitarist, pragmatic, vechiul drept roman constituie, la început, un apanaj al potentaților

vremii, dreptul de a-i interpreta normele fiind o prerogativă exclusivă a preoților patricieni
(pontifilor), ceea ce în fapt a constituit o permanentă sursă de tensiuni sociale, până când
categoria plebeilor bogați a reușit să obțină nu doar secularizarea dreptului și dreptului scris (jus
scriptum), dar și posibilitatea interpretării lui.

Perioada clasică a dreptului roman se întinde între anii de început ai secolului I î. Cr. și
sfârșitul domniei lui Dioclețian (305 d. Cr.). Transformările radicale din sistemul economic prin
trecerea de la o economie naturală, cu schimburi mult îngreunate de normele de drept formaliste,
la o economie a liberului schimb, de piață, pe baza consensualismului (consensus) și bunei-
credințe (bona-fides) nu puteau să nu se oglindească în planul dreptului și jurisprudenței.

Sfârșitul epocii, dominat de liberalism și filosofia greacă, apariția creștinismului, spirit

mistic oriental, înflorirea economică și comercială, masivele eliberări de sclavi, concomitent cu
preluarea de către liberți a variatelor și marilor afaceri economice, propensiunea tot mai scăzută a
vârfurilor societății romane asupra problemelor economice datorită interesului major față de
viața militară care îi solicită tot mai intens, astfel încât problemele economice erau lăsate mai
mult pe seama păturilor inferioare și a sclavilor, decadența moravurilor și moralei, altădată foarte
sobră și rigoristă – iată, în crochiu, câteva elemente ale tabloului societăţii romane, impregnate

5
puternic şi în caracteristicile dreptului din epoca clasică. Astfel, formalismul este înlocuit cu
consensualismul, primind acum, la încheierea actelor juridice, elementul volitiv, internaţional.

Apar, sau se dezvoltă noi izvoare de drept, prezenţa legii şi a cutumei fiind tot mai palidă.
Astfel, remarcăm:

 edictele pretoriene (un adevărat drept revoluţionar);

 hotărârile Senatului (senatus-consultele);
 deciziile împăratului (constituţiile imperiale);
 ştiinţa dreptului (jurisprudența).

Explicarea elementului novator, apărut adeseori în edictele pretoriene şi ştiinţa dreptului,

prin prisma ideii generoase de echitate (aequitas), a constituit o formă perfectă de apărare de
către jurisconsulţi a noilor principii de drept, adecvate condiţiilor concrete de existenţă, fără a
putea fi acuzaţi de lipsă de respect faţă de tradiţiile romane atât de venerate.

Epoca postclasică a dreptului roman cuprinde, în fapt, întreaga perioada a dominatului,

dar și domnia lui Justinian (deci, de la anul 305 d.Cr. –moartea lui Diocleţian, până la 565 d.Cr.-
moartea lui Justinian).

Degringolada generalizată a Imperiului atrage după sine o lipsă de respect pentru normele
juridice si puterea legii. De altfel, în această perioadă, ca efect al absolutismului monarhic,
singurul izvor de drept în fiinţă îl reprezentau constituţiile imperiale. În domeniul juridic,
practicismul îngust, înlocuieşte originalitatea, elaborarea creatoare, argumentaţia ştiinţifică.
Practic, şi sfera juridicului suferă acelaşi proces corosiv, decadent, ca şi alte sfere ale culturii,
spiritualităţii, ca literatura şi arta.

Pe acest fond, marea compilaţie justiniană, salvatoarea perenelor valori juridice romane,
reprezintă și un ultim act reflex de a încerca revigorarea unui imperiu defunct, ţel utopic, însă
apărat cu cerbicie de Justinian.

6
Obiceiul (cutuma)
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept roman, fiind totodată şi unicul izvor în epoca
regalităţii (până în secolul al V-lea, când a fost adoptată Legea celor XII Table, cutuma a fost
singurul izvor al dreptului roman)8. Poate fi definit ca fiind voinţa poporului exprimată prin
lucruri şi fapte „voluntas populi rebus et factis declarata”.9 El a existat în societatea gentilică,
dar conţinutul său avea caracter moral, iar nu juridic. Era bazat pe vechi și puternice tradiţii şi
avea rolul de a menţine ordinea în comunitate.10 Romanii îl denumeau consuetudo, usus, mos sau
mos maiorum.11

Obiceiul juridic era la Roma o regulă de drept nescrisă care îşi trăgea forţa din aceea că
se aplica mereu aceeaşi în cazuri identice şi, după un anumit timp, era considerată obligatorie.

În literatura juridică din epoca clasică şi din timpul lui Justinian s-au păstrat diferite
definiţii ale obiceiului juridic:

Salvius Iulianus (D.1, 3, 32, 1): „Consuetudinea străveche este respectată pe drept
cuvânt ca şi legea şi acesta este dreptul despre care se spune că a fost instituit de obiceiuri”
(Inveterata consuetudo pro lege non immerito custoditur, et hoc est ius quod dicitur moribus
constitutum).

Ulpian (Regulae, 4): obiceiul se bazează pe consimţământul tacit al poporului, consacrat

de un uzaj îndelungat (Mores sunt tacitus consensus populi, longa consuetudine inveteratus).

Institutele lui Iustinian (1, 2, 9): „ Ius este un drept nescris. Căci obiceiurile practicate
zilnic, aprobate de consensul celor care se folosesc de ele, seamănă cu legea” (Et non scripto ius
venit, quod usus comprobavit. Nam diuturni mores, consensum utentium comprobati legem
imitantur).

Obiceiul juridic, (prima şi cea mai importantă sursă de ius civile) îşi are izvorul într-o
soluţie dată într-un caz de speţă. Din timpurile arhaice, un corp restrâns de specialişti, pontifii,
preoţi posedând monopolul tehnicii procesului, o tehnică cu totul rudimentară, formulau,
cunoşteau şi interpretau regulile precise, simple și teoretic imuabile, care introduceau și

8
Manuale Beck, Drept roman, Instituţii, izvoare, jurisdicţii, p.149
9
Sâmbrian, Teodor, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman, Bucureşti,1994, p.13
10
Cocoş, Ştefan, Drept roman, Bucureşti, Universul Juridic, 2003, p.27
11
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, op.cit., p.64
7
mențineau o ordine în cetatea care abia se înfiripa. Metoda lor de lucru consta în răspunsuri date
pentru fiecare caz în parte. Răspunsul era valabil numai pentru părţile litigiante şi numai pentru
cazul expus. Când soluţia era potrivită, ea se repeta totdeauna aceeaşi în cazuri identice. Dacă ea
se aplica un timp suficient de îndelungat, magistraţii, judecătorii şi particularii o considerau
obligatorie. Aplicarea constantă si necontestată a unei soluţii constituia o confirmare permanentă
a validităţii ei. Longa, diurna, inveterata consuetudo definesc în limba latină obiceiul juridic.

Pomponius, în manualul său de introducere în studiul dreptului (Enchiridion, în D.1,2,

2,1), ne descrie situaţia de la începuturile cetăţii: nu exista o lege, nu exista un drept cert (sine
certa lege, sine iure certo populus primum agere constituit). Regele (mai apoi consulii, în
primele momente după proclamarea republicii, în 509 î. H.) menţineau ordinea în cetate şi
conduceau în baza puterii lor de a comanda. Cu alte cuvinte, conduceau cetatea după cugetul şi
chibzuinţa lor.12

Obiceiurile juridice erau ţinute în secret de către pontifi, iar aceştia pretindeau că le-au
fost încredinţate de către zei, în scopul de a acredita originea divină a dreptului. Mai mult, în
epoca foarte veche nu exista o delimitare clară între normele de drept (ius) şi cele religioase
(fas). Pontifii, ca exponenţi ai intereselor patricienilor, erau interesaţi să menţină această
confuzie deoarece ea justifica asocierea influenţei religioase la constrângerea fizică în procesul
de aplicare a dreptului.13 Dreptul apărea ca o revelaţie a divinităţii şi, în consecinţă, consuetudo
îşi găseşte justificare în voinţa zeilor, sancţiunea fiind de cele mai multe ori de natură religioasă
(pedeapsa cu moartea era considerată un sacrificiu oferit divinităţii ofensate de crima comisă).14

Un avantaj în planul reglării raporturilor sociale pe care îl poartă cu sine cutuma este,
tocmai, capacitatea adaptativă, flexibilitatea în raport cu nevoile propriu-zise ale părţilor.
Dezavantajele se vădeau mai cu seamă în raporturile litigioase, când norma cutumiară, în
flexibilitatea sa, favoriza neexecutarea corespunzătoare a convenţiilor, potrivit voinţei
contractuale a părţilor sau abuzurile judecătorilor.15

Pentru ca obiceiul să devină un adevărat izvor de drept, trebuia să îndeplinească anumite

condiţii:

12
Jakotă, Mihai Vasile, Drept roman, Iaşi, „Chemarea”, 1993, pp. 71-73.
13
E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti,1997, p.40
14
Manuale Beck, op. cit., p. 149
15
Ciucă, Valerius M., op. cit., p.31
8
-să existe o inveterata consuetudo, adică să fie un obicei străvechi, ce a fost instituit de strămoşi;

-să se bucure de tenaciter servata, adică să fie aplicat cu stăruinţă, cu tenacitate;

-să existe opinio necessitatis, adică tendinţa obligativităţii sale;

-să existe o tacita conventio populi, adică consimţământul tacit, general, adeziunea unanimă a
poporului roman.

Pentru a fi considerată stabilă, cutuma trebuie să suporte proba timpului, fără a exista un
interval determinat, dar suficient de lung pentru ca existenţa sa să nu fie pusă la îndoială.
Expresia: „din timpuri imemoriale”, „din timpuri străvechi” semnifică originea indepărtată a
cutumei şi inexistenţa unei norme contrare.

Cutuma a cunoscut patru moduri de manifestare. În primul rând, prin mares gentis,
obiceiurile grupurilor familiale care reglementează organizarea obiceiurilor familiei. Odată cu
formarea coeziunii Cetăţii, pentru a reglementa organizarea acesteia, se afirmă mores civitatis
(de pildă, dreptul de viaţă şi de moarte pe care îl avea pater familias asupra membrilor familiei
sale). Mores civitatis desemnează în cel mai înalt grad cutuma de origine pur romană. În al
treilea rând, cutuma se manifestă prin dreptul popoarelor cucerite, acestea fiind autorizate să-şi
păstreze propriul sistem juridic. În ultimul rând, este vorba despre dreptul vulgar: dreptul roman
vulgarizat, adaptat particularităţilor locale.

Dacă în epocile dominate de economia naturală obiceiul era perfect adaptat respectivelor
condiţii (ritm de dezvoltare lent, organizare statală în forme incipiente, spirit tradiţionalist
pregnant), odată cu accelerarea vieţii economice şi social politice, spre finele Republicii şi mai
ales după războaiele punice economia naturală este înlocuită cu o producţie de mărfuri activă şi
cu un schimb comercial bazat pe o intensă circulaţie monetară. Confruntat cu noul proces
economic, obiceiul rămâne în urma evoluţiei sociale şi, în consecinţă, în imposibilitatea de a
reglementa în mod corespunzător şi fără întârziere noile raporturi social-economice generate de
poziţia dobândită de Roma în bazinul Mării Mediterane, devenită Marea Nostrum, adică marea
supusă dominaţiei şi puterii „Cetăţii eterne”. Aşa se explică de ce obiceiul cedează pasul altor
izvoare de drept: legii, edictului pretorian, interpretării jurisconsulţilor, senatus-consultelor.

Situaţia se schimbă în epoca postclasică si bizantină când economia naturală începe

treptat - ca un simptom timpuriu al feudalismului - să înlocuiască pe cea zdrunciunată de
9
fenomenul din ce în ce mai acut al inflaţiei, generată la rândul ei de imposibilitatea reproducţiei
lărgite a forţei de producţie sclavagiste din cadrul economiei Imperiului roman. Datorită acestui
fapt, cutumele încep să-şi reia rolul lor de odinioară, pentru ca în orânduirea feudală, sub
denumirea de „obiceiul pământului”, să devină cel mai de seamă şi uneori singurul izvor de
drept.

Un alt factor care a contribuit la consolidarea cutumelor a fost lărgirea graniţelor

Imperiului; statul roman înglobase, în urma războaielor de cucerire, numeroase popoare cu
tradiţii vechi şi puternice. Cutumele acestor popoare, în măsura în care nu contraveneau
intereselor romane, au continuat să rămână în vigoare şi să se aplice şi după cucerire, dar faţă de
obiceiurile provinciale, potrivnice legilor romane, împăraţii nu au rămas indiferenţi.16 În epoca
Dominatului împăratului Constantin rânduieşte, printr-o constituţie din 319, că obiceiurile locale
nu se puteau aplica în cazul în care contraveneau legilor romane. Din text rezultă însă că regula
nu avea valabilitate în întregul Imperiu, ci numai în câteva provincii orientale: Egipt, Siria,
Arabia etc.17 Împăratul Iulian acordă acestei reguli o formulare generală, stabilind principiul că
obiceiurile nu pot contrazice ordinea publică sclavagistă.

Cutumele aveau efect abrogatoriu. Cu alte cuvinte, dacă o cutumă nouă cuprindea o
reglementare opusă celei cuprinse într-o lege veche, aceasta se considera ca abrogată. Regula a
fost formulată de jurisconsultul Iulian şi apoi acceptată de compilatorii lui Justinian.18 Rezultă de
aici că obiceiul avea vocaţia de a crea drept, după cum avea vocaţia de a înlătura normele ce nu
mai corespundeau principiilor de drept și legilor romane.19

Începând cu dreptul clasic, cutuma nu mai beneficiază de forţă obligatorie, având un rol
subsidiar. Jurisconsulţii au considerat consimţământul tacit al poporului ca fundament juridic al
cutumei, fundamentul religios dispare: Mores sunt tacitus consensus populi longa consuetudine
inveteratus (Ulpian).20

Este normal ca, din punct de vedere cronologic, cutuma să fie cea dintâi sursă a dreptului.
Societatea tradiţională romană acorda strămoşilor un loc de cinste, comportamentele acestora

16
De pildă, împăratul Traian restabileşte în provincia Bithynia legea romană ajunsă în conflict cu cutuma locală
17
Împăratul afirma că puterea obiceiului nu este de nesocotit (non vilis auctoritas), dar nu se îngăduie ca aplicarea
acestuia să înfrângă raţiunea umană sau legea (rationem aut legem).
18
Hanga, Vladimir, op.cit., pp. 64-66.
19
Burghelea, Dumitru, Drept privat roman,Ed. Alfa, 2004, Iaşi, p.48.
20
Apud C. Hamangiu, M.G. Nicolau, Dreptul roman, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec, 1930, pp. 53-54.
10
având o valoare imperativă. Constrângerile sociale apăsau cu greutate asupra unei comunităţi
mici, limitată în spaţiu, controlul reciproc al comportamentelor fiind uşor.21

Legea
Prin „lex” romanii înţelegeau o convenţie obligatorie pentru părţi. Când acordul de voinţă
intervenea între două persoane cuvântul „lex” avea sensul de contract, iar atunci când acordul de
voinţă intervenea între magistrat şi popor, cuvântul „lex” avea sensul de lege.22

Gaius defineste legea ca fiind o hotărâre a poporului: lex est quod populus iubet atque
constituit. Iar Institutele lui Justinian (1,2,4) spun în esenţă acelaşi lucru: legea este ceea ce
poporul horărăşte la propunerea unui magistrat (lex est quod populus romanus senatore
magistratu interrogante, veluti consule, constituebat). Nici pe timpul lui Gaius (în jurul anilor
161), nici când au fost scrise Institutele lui Justinian, definiţia nu corespundea realităţii. Poporul
roman nu mai era consultat în privinţa legilor din sec. I. Definiţiile vădesc influenţa literaturii
greceşti ori amintesc de ceea ce fusese odinioară.23

Clasificarea legilor se făcea după criterii diferite cum ar fi organul de la care acestea
emană sau din punct de vedere al sancţiunii.

1. După organul de la care acestea emană:

În adoptarea unei legi, magistratul şi poporul constituit în comiţii aveau atribuţii bine
delimitate. Magistratul făcea cunoscut poporului printr-un edict conţinutul proiectului de lege.
După un anumit termen, magistratul convoca poporul pentru a-l consulta asupra acestui proiect.
Poporul nu avea posibilitatea să aducă amendamente la propunerea magistratului. Fară a putea
discuta proiectul de lege, poporul răspundea cu da (utirogas) sau nu (antigo).

În epoca veche după ce legea era votată de către popor pentru a intra în vigoare, trebuia
să fie ratificată de către senat. Textul legii era depus în tezaurul statului. Mai multe copii de legi
erau difuzate pentru ca dispoziţiile lor să fie cunoscute de către cetăţeni. Legea purta numele
magistratului care a propus-o. Legile adoptate de către popor conform procedurii arătate mai sus
se numeau „leges rogatae”.

21
Manuale Beck, op.cit., p.151.
22
Sâmbrian, Teodor, op.cit., p.14.
23
Hanga, Vladimir, op.cit., pp.80-81.
11
 Magistraţii având dreptul de a convoca adunarea poporului (ius agendi cun populo)
spuneau despre aporbarea propunerilor de lege (rogare, rogationes), punând o întrebare
sacramentală: „Vă întreb cetăţeni, vreţi, ordonaţi, ca ceea ce am spus aşa să fie ?” (Rogo vos
cives, velitis, iubeatisne haec ita ut dixi?) După aceasta, poporul trecea la vot, care, spre finele
republicii, era secret. Rolul adunării era redus. Legea era propusă de consuli, de un trib, un
dictator sau un pretor. Legile propuse de consuli purtau numele celor doi magistraţi (legea Aelia
Sentia); legile propuse de dictator, de trib sau de pretor purtau numele celor care o propusese
(legea Aebutia) Magistratul putea să retragă propunerea sa. Poporul nu avea iniţiativă legislativă.
După vot, legea urma să primească auctoritas din partea senatului. În felul acesta, senatorii
aveau puterea de a examina oportunitatea legii şi eventual, conformitatea ei cu anumite principii
fundamentale ale dreptului cetăţii (ius civile). Spre finele republicii s-a decis ca auctoritas să se
dea înainte ca legea să fie supusă la vot.24

Romanii au cunoscut şi o altă categorie de legi numite leges datae care erau promulgate
de magistrați fără consultarea poporului; suveranitatea acestuia din urmă se presupunea a fi
delegată inițiatorului. Aceste legi vizau anumite probleme speciale privind organizarea unei
provincii, a unei cetăţi, acordarea cetăţeniei, etc.

Legea romană cuprindea, de obicei trei părţi:

a). Praescriptio constituia partea din lege care cuprindea numele magistratului care a propus-o,
ziua şi locul unde a fost votată, numele comisiilor şi ordinea votării în cadrul acestora.

b). Rogatio constituia partea din lege care cuprindea textul de lege, dispoziţiile acesteia împărţite
în capitole şi paragrafe. Rogatio este de fapt legea în sine şi poartă numele magistratului care a
propus-o.

c). Sanctio constituia partea din lege ce cuprindea măsurile de pedepsire a celor care încălcau
dispoziţiile prevăzute în rogatio.25

2. Din punct de vedere al sancţiunii:

24
Jacotă, Mihai Vasile, op.cit., p.81.
25
Cocoş, Ştefan, op.cit., p.30.
12
 Leges perfectae – legea este perfectă atunci când în sanctio se prevede că orice act făcut
împotriva dispoziţiilor sale va fi anulat. De exemplu: Lex Aelia Sentia prevede că dezrobirile în
paguba creditorilor sunt lovite de nulitate.

Leges minus quam perfectae – legea mai puţin perfectă, fără a anula actele contrare
prevederilor sale. De exemplu: Lex Furia testamentaria care interzicea să se facă legate mai mari
de 1000 de aşi, sancţiona pe cel care primise un legat mai mai de 1000 de aşi cu quadruplum,
adică trebuia să restituie de patru ori cât a primit. Alt exemplu: văduva care s-a căsătorit
înlăuntrul anului de doliu era sancţiontă cu infamia.

Leges imperfectae – legea imperfectă nu prevede nicio sancţiune în cazul încălcarii

prevederilor sale. De exemplu: Lex cincia de donis et muneribus (204 i.e.n.) opreşte donaţiile
mai mari de un anumit cuantum – ultra modum - fără să stabilească că astfel de donaţii sunt
anulabile sau să prevadă vreo sancţiune împotriva celor care încalcă legea. Astfel, dacă Primus se
obligă, călcând normele legii Cincia, faţă de Secundus, sa-i doneze bani sau bunuri, şi dacă
Secundus va acţiona pe Primus în judecată pentru ca acesta să-şi execute prestaţia la care s-a
îndatorat, Primus va putea, întemeindu-se pe legea Cincia să respinga pretenţia lui Secundus.
Totuşi, în fapt, dispoziţiile legii nu erau lipsite de eficacitate, ele fiind respectate în mod indirect
pe calea unei excepţii.26

Trebuie să menţionăm că majoritatea legilor romane au fost perfectae, celelalte două

categorii reprezentând excepţii.

Legea celor XII Table.

Adoptarea Legii celor XII Table, s-a înfăptuit pe terenul luptei dintre plebi şi patricieni şi
constituie un succes al plebei, care pe această cale a smuls normele de drept de sub monopolul
pontifilor şi le-a făcut cunoscute întregului popor. Lupta plebei a fost condusă de către celebrul
tribun Terentillius Arsa care a cerut vreme de zece ani ca normele cutumiare să fie publicate spre
a fi cunoscute de către toţi.

În anul 451 î.e.n. o comisie formată din zece persoane, decemvri legibus scribundibus, a
sistematizat normele de drept şi le-a publicat în forum pe zece table. („În faţa marii nerăbdări a
oamenilor, ei – decemvirii - au prezentat zece Table publicului, au convocat poporul în adunare

26
Sâmbrian, Teodor, op.cit., p.15.
13
şi l-au invitat să meargă să citească legile ce i-au fost propuse, ceea ce va fi bun, favorabil şi
fericit pentru senat, pentru ei înşişi si pentru copii lor. Din partea lor, atât cât a putut să prevadă
competenţa celor zece oameni puternici şi umili, toţi au primit un drept egal; dar talentul şi
perspicacitatea celor mulţi au avut mai multă putere. Ca ei să examineze personal fiecare
problemă, ei să le discute apoi între ei şi să le supună unei dezbateri publice pe de-a întregul, ar
putea părea fie excesiv, fie insuficient. Dar în acest fel poporul roman ar avea legi care să pară
născute din voinţa spontană a tuturor, şi nu doar simplu ratificate de el, după ce i-au fost supuse.
Dacă fiecare şi-a exprimat opinia asupra diferitelor articole ale legii şi acestea au părut suficient
îmbunătăţite, zece Table ale legii au fost adoptate de comisiile centuriate: ele constituie şi astăzi,
în această mulţime de legi îngrămădite unele peste altele, izvorul întregului drept public şi
privat(…)”.27 Faţă de protestele plebilor, nemulţumiţi de cuprinsul legii, s-a ales o nouă comisie
în componenţa căreia de data aceasta intrau şi reprezentanţi ai plebilor. În noua formă, adoptată
în anul 449 î.e.n. legea a fost publicată pe 12 table de bronz.

Prin cuprinsul ei, Legea celor XII Table reprezintă o codificare a vechiului drept
cutumiar. Prevederile sale sunt extrem de variate, cuprinzând materia dreptului public şi privat.
În realitate, Legea celor XII Table este un adevărat cod, fapt ce l-a determinat pe Cicero să
afirme că ea este izvorul a tuturor legilor. În concepţia lui Cicero, legile adoptate mai târziu s-au
mărginit să dezvolte principiile stabilite de către Legea celor XII Table.

Legea celor XII Table începea cu formula: „ si in ius vocatito” (cel chemat în judecată să
se prezinte). Statul roman prin autorităţile sale nu lua măsuri pentru chemarea unei persoane în
faţa magistratului, aceasta sarcină revenind părţii ce avusese iniţiativa procesului. Procedura
după care se soluţionau litigiile dintre cetăţenii romani era aceea a legisacţiunii, o procedură
greoaie, formalistă, rigidă şi anevoioasă spre valorificarea drepturilor subiective litigioase.
Imperfecţiuni avea şi sistemul de executare al rentinţei, fapt de natură să creeze numeroase
disfuncţii în procesul de administrare al justiţiei.28

Dispoziţiile legii reglementează în mod amănunţit regimul bunurilor şi în special

proprietatea asupra solului. Un loc deosebit de important este rezervat proprietăţii quiritare
forma juridică de organizare a stăpânirii private în epoca veche a dreptului roman.

27
Manuale Beck, op.cit., pp.168-170.
28
Murzea, Cristinel, op.cit.,p.46.
14
 Reglementările privitoare la materia obligaţiilor sunt puţine, fapt explicabil prin aceea că
în epoca adoptării Legii celor XII Table, romanii erau un popor de agricultori ce trăia în
condiţiile economiei închise, întrucât schimburile de mărfuri erau accidentale, nici instrumentele
juridice destinate să asigure aceste operaţii nu erau numeroase.Astfel se explică de ce Legea
celor XII Table menţioneaza un singur contract.

Mult mai numeroase erau dispoziţiile privitoare la organizarea familiei, organizare

întemeiată pe ideea de putere. Şeful familiei exercita o putere nelimitată atât asupra persoanelor
cât şi asupra bunurilor. Soţia, copiii, sclavii şi toate celelalte bunuri se aflau sub puterea lui pater
familias putere desemnată la origine prin termenul de manus.

Textul original al legii nu s-a păstrat, întrucât cele 12 Table de bronz au fost distruse
încă din anul 390 î.e.n., când Roma a fost incendiată de către gali. Cu toate acestea, dispoziţiile
sale ne sunt cunoscute, graţie numeroaselor încercări de reconstituire care s-au făcut. Pentru
reconstituirea dispoziţiilor legii, cele mai importante izvoare au fost unele opere juridice şi
literare elaborate spre sfârşitul republicii şi în epoca principatului.

Deşi a fost expusă mai puţin de un secol, lege a intrat pentru totdeauna în cunoştinţa
romanilor, care vedeau în ea un simbol al modului lor de viaţă, o cucerire care dădea identitate
proprie civilizaţiei romane. Astfel Cicero ne spune că în epoca sa, la aproape patru secole după
adoptarea legii, învăţarea ei pe dinafară era o lecţie obligatorie (carmen necessarium).

Acestă lege care stă la temelia uriaşului edificiu al dreptului roman nu a fost abrogată
niciodată. Supravieţuirea aceste legi într-o epocă în care dispoziţiile sale nu mai corespundeau,
se explică în bună măsură prin dorinţa jurisconsulţilor, ca şi a deţinătorilor puterii politice, de a
demonstra că dreptul este imuabil şi insensibil la transformările sociale. Această limită legitimă a
romanilor a avut şi o consecinţă pozitivă. Nevoia de a asigura o finalitate nouă unor dispoziţii
juridice vechi, i-a silit pe jurisconsulţi să caute în permanenţă noi formule de tehnică juridică,
pentru ca în final să realizeze performanţa de a reformula şi regenera întrega configuraţie a
fenomenului juridic.29

I. Edictele magistraţilor

29
Burghelea, Dumitru, op.cit.,pp.51-52
15
 Romanii au cunoscut un număr mare de magistraturi și multe categorii de magistrați.30

În exercitarea atribuțiilor lor, începând cu secolul IV î.Cr. (odată cu procesul de laicizare

a dreptului), unii dintre magistrați erau investiți cu jurisdictio, respectiv posibilitatea de a
reglementa prin edicte (programe anuale – de regulă – de activitate) anumite raporturi juridice,
prin acordarea unor acțiuni, excepții, apărări celor îndreptățiți din cadrul raporturilor juridice
concrete. Astfel la Roma erau investiți cu jurisdictio:

- pretorul urban;
- edilii curuli (cei ocupați cu poliția piețelor);
- cenzorii (ocupați cu efectuarea recensământului și cu evoluția și supravegherea
moravurilor);
- pretorii peregrini (care, din anul 241 î.Cr., erau însărcinați cu organizarea instanțelor
dintre peregrini – străini - și cetățeni).
În provincie, această abilitate era deținută de guvernatorii de provincie și cvestorii lor
(quaestores).31

Magistraţii superiori erau înzestraţi cu ius edicendi în virtutea căruia la intrarea în

funcţiune dădeau un edict, valabil pe timp de un an, prin care arătau cum înţeleg să-şi exercite
funcţia şi ce mijloace juridice vor utilize în acest scop.

La origine edictele se dădeau în formă orală, fapt ce explică etimologia cuvântului (ex.
dico, dicere) pentru ca mai târziu, probabil din secolul III î.e.n. să se afişeze pe anumite table din
lemn vopsit în alb (album). Pe lângă edictele publicate la începutul magistraturii, care îşi păstrau
valabilitatea pe întregul an, magistraţii mai dădeau şi unele edicte ocazionale.32 Din punct de
vedere al întinderii în timp a valabilității lor, edictele pretoriene erau de două feluri:

1. edictum perpetuum, adică edictul ce rămânea valabil pe toată durata magistraturii (un
an);

30
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, op.cit., p.71

31
Ciucă, Valerius M., op.cit., p. 33
32
Burghelea, Dumitru, op.cit., p.53
16
 2. edictum repentina, adică edictul promulgat de magistrat în situații speciale, pentru cazuri
neprevăzute;33
Pentru dreptul roman, între edictele celorlalţi magistraţi, edictul pretorului prezintă o
semnificaţie specială. Într-adevăr, la început, pretorul urban, apoi şi cel peregrin în virtutea
competenţei lor, organizau judecarea proceselor şi erau chemaţi să pună la dispoziţia părţilor,
mijloacele juridice corespunzătoare pentru valorificarea drepturilor lor.

În cazul în care pretorul nu găsea în domeniul dreptului civil un procedeu adecvat pentru
apărarea unui interes legitim al unui cetăţean, era chemat să introducă procedee juridice noi. Pe
această cale edictul pretorului a exercitat o influenţă remarcabilă asupra instituţiilor de drept
civil, adaptându-le, completându-le sau chiar înlăturând unele din ele. Rolul pretorului a crescut
în mod vădit după adoptarea Legii Aebutia (149-126 î.e.n.), lege prin care s-a introdus un sistem
procedural nou, în cadrul căruia pretorul dădea prin intermediul unei formule, instrucţiuni
obligatorii pentru judecător, privind soluţionarea procesului. Dacă până la adoptarea acestei legi,
rolul pretorului se limita la a observa dacă părţile respectă sau nu formele solemne, de acum
activitatea sa devine creatoare în sensul că poate introduce procedee şi reguli juridice noi, pentru
a soluţiona noile situaţii.34 După cum s-a exprimat foarte plastic romanistul Grigore Dumitrescu :
“De unde, până atunci, el era un simplu asistent la cearta dintre părți, formulată într-un chip
strict legal, el devine întrucâtva actor în litigiu”. Dintre mijloacele tehnice pe care le-a folosit
pretorul în vederea îmbunătățirii dreptului, amintim: exceptiones (excepțiile); restitution in
integrum (repunerea în starea anterioară); acțiunile ficticii (acțiunile fictive); acțiunile in factum
(acțiuni derivând dintr-o stare de fapt) ș.a.

Exceptiones. La romani partea contractantă care și-a asumat o obligație, chiar sub
amenințarea cu moartea sau suferind un dol, va fi obligată să o execute conform lui ius civile,
pentru simplul motiv că s-a angajat în acest sens. Această dispoziție, rigidă și intransigentă până
la absurd, a fost anihilată de pretor printr-o excepție prin care obligația asumată era nulă dacă a
fost urmarea dolului sau a violenței.

Restitutio in integrum era un procedeu prin care o persoană era repusă în starea inițială
încheierii unui act. Așa de exemplu, dacă o persoană independentă și-a asumat o obligație, iar

33
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, op.cit., p.71
34
Burghelea, Dumitru, op.cit., p.53
17
după aceea a fost abrogată, conform lui ius civile, datoriile contractate dispăreau. O asemenea
dispoziție inechitabilă a fost amendată de pretor printr-o repunere în starea anterioară a celui
abrogat, obligându-l totodată și la plata datoriei asumate.

Acțiunile ficticii erau acțiuni copiate după cele prevăzute de ius civile și acordate cuiva
pe baza unei ficțiuni creată de popor. Așa bunăoară, vechiul drept privat roman era aplicabil doar
cetățenilor romani. Furtul săvârșit de către un necetățean nu era pedepsit pentru simplul motiv că
legea nu făcea referire la un asemenea autor. Prin ficțiunea creată de pretor, hoțul era considerat
cetățean și supus rigorilor legii.

Acțiuni in factum sunt acțiuni create de pretor atunci când în ius civile nu era prevăzut o
asemenea acțiune. Se întâmplă să apară o nouă stare de fapt care impunea mijloace juridice noi,
neprevăzute în vechiul drept. Amintim, cu titlu de exemplu cazul ipotecii, care nu a fost
cunoscută și reglementată de ius civile, dar a fost sancționată mai târziu de pretor printr-o action
hypotecaria.35

Activitatea creatoare a pretorilor şi-a atins apogeul în epoca situată între adoptarea Legii
Aebutia şi epoca lui Cicero, epocă în care economia de schimb s-a impus într-un ritm deosebit de
alert, iar organizarea politică a societăţii continua să fie demografică. Acest context economic şi
politic reprezenta climatul optim pentru afirmarea rolului creator al pretorilor. După instaurarea
principatului însă, activitatea pretorului îşi pierde treptat din importanţă, pentru ca în vremea lui
Hadrian să înceteze de a mai contribui la elaborarea dreptului roman.

Întrucât edictele pretorilor erau valabile pe un singur an, dispoziţiile lor îşi pierdeau
caracterul obligatoriu la intrarea în funcţie a noului pretor. Cu toate acestea, pretorul următor
obişnuia să preia din edictul anterior acele dispoziţii care se dovediseră utile. În felul acesta, prin
preluarea succesivă de la un pretor la altul a anumitor prevederi, se statornicesc definitiv în edict,
stare de lucruri ce se reflectă în fizionomia edictului. Partea veche a edictului, moştenită de la
predecesori se numea edictum retus sau translaticium, iar noile dispoziţii purtau numele de pars
nova sau edictum novum.

Sistematizarea edictului pretorului. Din ordinul împăratului Hadrian, jurisconsultul

roman Salvius Iulianus a redactat edictul pretorului urban într-o formă definitivă. Textul
35
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, op.cit., pp.73-74
18
edictului, aşa cum a fost el redactat de către Salvius Iulianus s-a numit edictum perpetuum, în
sensul de edict permanent, de la a cărui dispoziţii pretorii următori nu se mai puteau abate.

După sistematizarea edictului, pretorii şi-au păstrat ius edicendi, dar în noile condiţii
dreptul lor se mărginea la a propune edictul spre aplicare fără a mai avea posibilitatea să-i aducă
modificări. Ca urmare a acestei măsuri, activitatea pretorilor a încetat să influenţeze evoluţia
dreptului roman, echivalând cu interdicţia pentru pretori de a crea dreptul.

Sistematizarea edictului pretorului apare ca o expresie a tendinţei împăratului de a

concentra în mâinile sale întreaga putere politică. Teoria potrivit căreia împăratul a ordonat
redactarea în formă definitivă a edictului, întrucât acesta atinsese limita maximă a dezvoltării şi
nu mai putea fi practic îmbunătăţit, nu poate fi acceptată. Realitatea este că în epoca
principatului, pînă la împăratul Hadrian, dreptul pretorian a evoluat timid nu pentru că ar fi ajuns
la perfecţiune, ci datorită condiţiilor politice noi, în care vechile magistraturi erau împinse tot
mai mult la marginea vieţii politice romane.

Introducerea edictului perpetuu şi prin aceasta îngrădirea activităţii pretorului, a avut sub
aspect politic, semnificaţia unuia din elementele esenţiale ale mecanismului şi spiritului
republicii romane.

Expresia de sistematizare a edictului pretorului este oarecum metaforică, deoarece practic

Salvius Iulianus a introdus puţine modificări. O intervenţie importantă în materie ar fi avut grave
consecinţe pentru ordinea juridică romană, în cadrul căreia dreptul pretorian reprezenta prin
elasticitatea sa, principalul element de echilibru.

Deşi textul edictului pretorului nu ne-a parvenit, s-au făcut numeroase încercări de
reconstituire, pe baza comentariilor ample pe care jurisconsulţii romani le-au făcut asupra sa.
Numeroase fragmente ale acestor comentarii au ajuns până la noi, prin intermediul digestelor lui
Justinian, astfel încât punând toate aceste fragmente într-o anumită ordine, se poate ajunge la
reconstituirea aproximativă a edictului perpetuu. Se pare că cea mai reuşită reconstituire a fost
realizată de Otto Lenel în lucrarea Edictum Perpetuum, apărută la sfârşitul secolului trecut.
Conform acestei reconstituiri edictul perpetuu era alcătuit din patru părţi. Partea întâi se referă la

19
organizarea proceselor, partea a doua la mijloacele procedurale de drept civil, partea a treia la
mijloacele procedurale create de către pretor, iar ultima parte la executarea sentinţei.36

Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian. Prin edictul său pretorul aduce
modificări importante dreptului în vigoare. Prin “restitutiones in integrum” (repunerile în starea
anterioară), de pildă, erau paralizate anumite reguli ale dreptului civil, în timp ce, prin
stipulațiunile pretoriene erau sancționate situații noi care nu fuseseră prevăzute de dreptul civil.
În modul acesta pretorul a constituit ceea ce se numește dreptul pretorian, adeseori pus în
opoziție cu dreptul civil.37

Raportul dintre cele două rânduieli juridice romane este exprimat printr-o celebră
definiție cuprinsă în Digeste: “Ius praetorium est, quod praetors introduxerunt adiuvandi vel
supplendi vel corrigenda iuris civilis gratia propter utilitatem republicam” (Dreptul pretorian
este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l
completa şi îmbunătăţi, conform binelui public).

Așa cum rezultă din această definiție, cel puțin în sens formal, pretorul nu are dreptul de a
crea drept, activitatea sa mărginindu-se la influența pe care o exercită asupra dreptului civil. În
realitate, edictul pretorului este un veritabil izvor de drept, dar are o funcționalitate specifică.
Specificul dreptului pretorian se exprimă prin aceea că-și găsește identitatea proprie numai în
raport cu dreptul civil. În acest sens, Marcianus afirmă că dreptul pretorian este vocea vie a
dreptului civil (nam et ipsum ius honorarium viva vox est iuris civilis).38

Această relaţie generatoare de inovaţii în reglementarea juridică a fost rezultatul

conservatorismului legislatorilor, interesaţi să convingă poporul de caracterul imuabil al
dreptului. Adevărul este că în materia dreptului privat, romanii au adoptat un număr relativ mic
de legi. Reţinerea lor de a legifera în această materie era expresia politicii generale a celor bogaţi,
interesaţi să perpetueze anumite relaţii economice, ca şi formula juridică a acestora.

36
Burghelea, Dumitru, op.cit., pp.54-55
37
Sâmbrian, Teodor., op.cit., p.17
38
E. Molcuț, D. Oancea, op.cit., p.45

20
 Abrogarea unor dispoziţii ale Legii celor XII Table, pe care vârfurile politice încercau să
o prezinte ca pe un simbol al ordinii juridice veşnice, ar fi încurajat tendinţele poporului de a
solicita reglementări mai favorabile pentru el. Aşadar, interesul de a păstra aparenţa caracterului
veşnic al dreptului roman, apărea ca un reflex al interesului de a apăra natura relaţiilor
economice de tip sclavagist.

Pe de altă parte, noua configuraţie a societăţii romane de la sfârşitul republicii, reclama

reglementări juridice noi. Soluţia tehnică a fost edictul pretorului. Prin măsurile pe care le lua în
legătură cu organizarea procesului, pretorul facilita valorificarea unor drepturi ale părţilor, fie
simplificând mijloacele procedurale bazate pe dreptul civil, fie creând noi instrumente
procedurale. La început activitatea pretorului s-a limitat la adoptarea unor măsuri prin care să se
înlesnească aplicarea dispoziţiilor dreptului civil. În acest caz pretorul procedează iuris civis
adiuvandi gratia.

Cu timpul pretorii îşi extind sfera de activitate şi adoptă anumite măsuri de natură să
completeze dispoziţiile dreptului civil. Menţionăm în acest sens exception legis Plaetoriae. Prin
legea Plaetoria s-a creat o acţiune contra celui care înşelase un minor cu ocazia încheierii unui
act. Această acţiune, mijloc procedural de drept civil, nu avea ca obiect anularea actului ci numai
aplicarea unei amenzi împotriva celui care l-a înşelat pe minor. Rezultă de aici că potrivit
dreptului civil, în cazul unui asemenea act, minorul trebuia să-şi execute obligaţia. Procedând la
completarea legii Plaetoria, pe baza unor principii deduse din chiar cuprinsul său, pretorul a creat
o excepţie prin care permitea minorului să refuze executarea actului pe care l-a încheiat în
condiţiile arătate mai sus. În acest caz pretorul a procedat iuris civilis supplendi gratia.

În fine atunci când unele dispoziţii ale dreptului civil erau în mod vizibil depăşite,
pretorul modifica pur şi simplu dispoziţiile dreptului civil, procedând iuris civilis corrigenda
gratia.

Cu timpul, în procesul unificării şi abstractizării instituţiilor juridice, dreptul civil şi

dreptul pretorian s-au apropiat până la contopire. Astfel în epoca legislativă a lui Justinian, apar
instituţii juridice noi, care nu ţin nici de dreptul civil, nici de cel pretorian şi care în realitate
reprezintă sinteza celor două rânduielei juridice, cândva bine delimitate între ele.39

39
Burghelea, Dumitru, op.cit., pp.56-57
21
Senatus-consultele
Termenul de senatus-consult semnifică o hotărâre a senatului. Gaius defineşte senatus-
consultul ca fiind „ceea ce impune și dispune Senatul”.40

Hotărârile senatului nu au fost întotdeauna izoare de drept. Astfel în perioada republicană

senatul, neavând nicio iniţiativă legislativă şi nici dreptul de a vota legile, nu putea fi implicat în
procesul de legiferare. În schimb, potrivit regulilor constituţionale, senatului îi revenea dreptul de
a interpreta legile, de a le declara nule, dacă contraveneau tradiţiei romane (ea lege non videri
populum teneri) sau incapabile în cazuri speciale, când interesele de stat cercetau acest lucru. În
asemenea caz propunerea senatului urma a fi ratificată de adunările populare, ceea ce cu timpul a
devenit o simplă formalitate.

Deşi hotărârile senatului nu constituiau izvoare de drept, căci potrivit unei formule
tradiţionale senatul doar „sfătuieşte, opinează şi recomandă” totuşi indicaţiile „maturului corp”
puteau deveni uneori în mod indirect, izvoare de drept. Într-adevăr, Senatul putea da
magistraţilor, şi mai ales pretorilor, anumite directive pe care aceştia, la rândul lor, le puteau
insera în edict, transformându-le astfel în norme juridice. În acest chip indicaţiile senatului
încorporate în edictele magistraţilor se transformau pe cale ocolită în reguli de drept.

Senatus-consultele devin izvoare de drept numai pe vremea împăratului Hadrian. Acesta

stabileşte că senatus-consultele au putere de lege, dar că ele nu vor putea fi votate de senat decât
la propunerea împăratului.41 Sporirea competenţelor legislative ale senatului, în plină epocă a
principatului, este numai o aparenţă. În fapt, la acea dată senatul devine un instrument docil în
mâinile împăratului, prin care acesta legifera după cum dorea, sub masca unor instituţii

40
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, op.cit., p76.
41
Hanga, Vladimir, op.cit., p76.
22
democratice. Propunerea esra adusă în faţa senatului de un magistrat superior sau chiar de către
împărat. Adeseori această propunere era precedată de o expunere de motive numită oratio.

În secolul III, senatul devine un simplu instrument de înregistrare a voinţei împăratului,

iar hotărârile sale sunt desemnate prin termenul Ciu de orationes, după numele acelor expuneri
de motive. La sfârşitul secolului III, când politica absolutistă devine făţişă, senatus-consultele
încetează să mai fie izvoare de drept.42

Constituțiile imperiale
Îndată după instaurarea Principatului, împărații au început a lua hotărâri ce urmau a fi
aplicate pe tot teritoriul statului roman. Multe din aceste hotărâri aveau caracter legislativ. Deși
din punct de vedere constituțional împărații nu aveau încă dreptul de a legifera, totuși, în fapt,
nimeni nu îndrăznea să discute deciziile și măsurile imperiale. Întemeietorul imperiului,
Augustus, refuzase chiar propunerea ce-i fusese făcută “de a se îngriji de legi și de obiceiuri”
(cura legum et morum), gestul său fiind pe drept interpretat ca o manevră, ca o măsură de
prudență politică, menită să menajeze susceptibilitățile păturilor republicane, care nu vedeau cu
simpatie instaurarea dictaturii imperiale. Gestul său se voia „republican”, dar în fapt era tot atât
de “republican” ca și regimul politic pe care îl întemeiase și care nu avea, în afara unor palide
aparențe nimic comun cu republica romană pentru care luptaseră Gracchii, Cato și Cicero. Cu
toate acestea împăratul Augustus și urmașii săi din secolul I e.n. au luat numeroase măsuri
legislative, fie direct în domeniul dreptului public, în special cu privire la statutele orășenești sau
dreptul de cetățenie, fie oarecum în mod indirect pe calea edictelor. Luându-și la urcare pe tron
titlul de pretor, împăratul putea da în această caliatate, edicte valabile pe toată durata domniei și
peste tot Imperiul roman. În asemenea situații, măsurile luate de împărat erau decretate nu în
calitatea sa de șef al statului, ci de magistrat „republican”. Formal împăratul nu putea legifera în
calitatea sa de împărat, ci în calitatea sa de pretor, fapt care în realitate însemna o încercare abilă
de a camufla noua dictatură ce se instaurase odată cu domnia lui Augustus. Pe calea edictelor
împărații au intervenit în soluționarea a numeroase probleme de drept civil, penal, administrativ
etc.43 Astfel edictele afișate de împărați aveau un regim similar cu cel al edictelor magistraților.

42
Burghelea, Dumitru, op.cit., pp. 67-68
43
Hanga, Vladimir, op.cit., pp.77-78
23
Dispozițiile erau valabile numai pe timpul vieții împăratului care le-a dat, iar dacă împărații
următori doreau să le mențină, era necesar să le introducă într-un edict. Începând cu împăratul
Hadrian, hotărârile împăratului numite constitutiones, capătă putere de lege.44 „Constituția
princiară – spune Gaius – este ceea ce hotărăște împăratul prin decret sau epistolă; și niciodată
n-a fost pus la îndoială faptul că aceasta nu avea putere de lege, de vreme ce împăratul însuși
primește această putere prin lege”. Ultima afirmație din definiția lui Gaius nu-și găsește
acoperire decât dacă interpretăm legea la care se face trimitere ca fiind legea de investitură (lex
curiata de imperio).45

Constituțiunile imperiale erau de patru feluri: edicta, mandata, decreta și rescripta.

Edictele (edicta) conțineau dispozițiuni juridice cu caracter general pe care împăratul le

dădea la început în virtutea lui ius edicendi, iar după Hadrian, în calitate de veritabil legiuitor.
Ele erau aduse la cunoștință prin afișare.46 Multe din aceste edicte, de interes general, erau
menținute și de împărații ulteriori, creându-se astfel un drept civil permanent.47

Mandatele (mandata) erau instrucțiuni cu caracter administrativ pe care împărații le

dădeau înalților funcționari imperiali, ca și celor din provinciile senatoriale. Mandatele sunt
considerate izvoare de drept, întrucât unele din dispozițiile administrative pe care le cuprind au
căpătat un caracter permanent devenind reguli sau principii juridice. Astfel s-a stipulat nulitatea
absolută a căsătoriei încheiate de către guvernatorii provinciilor cu femeile autohtone.48

Decretele (decreta) erau hotărârile judecătorești date de către împărat. Deciziile

împăraților se bucurau de un prestigiu deosebit, întrucât erau pronunțate după consultarea unor
jurisconsulți eminenți. Uneori împăratul nu se limita să soluționeze litigiul dintre doi particulari,
ci în hotărârea pe care o dădea introducea o regulă nouă, care din acel moment devenea general
obligatorie.

44
Burghelea Dumitru, op.cit., p.68
45
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, op.cit., p.78
46
Burghelea Dumitru, op.cit., p.68
47
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, op.cit., p.79
48
Murzea C., op.cit., p.50
24
 Ca exemplu putem da “Decretus Marci” dat în timpul împăratului Marc Aureliu în
virtutea căruia creditorul este decăzut din dreptul său dacă se folosește de mijloace violente
împotriva debitorului său.49

Rescriptele (rescripta) erau consultații juridice date de către împărat, la solicitarea

magistraților sau a unor particulari. Când consultația era acordată unui magistrat, îmbrăca forma
unei scrisori separate (epistola), iar când era acordată unui particular, rezoluția era scrisă chiar
sub textul cererii, pentru ca răspunsul să nu poată fi utilizat în alte scopuri.50 Rescriptele care
introduceau reguli noi erau înregistrate într-un „liber libellorum rescriptorum et propositorum”.51

Atât rescriptele, cât și decretele erau păstrate în cancelaria imperială condusă de un

magister libellorum, calitate pe care au deținut-o iluștri juriști precum Ulpian sau Paul,
cancelarie menită să elibereze părților interesate copii, dacă acestea dețineau reguli de drept.52

Constituțiile imperiale, în asamblul lor, evoluează sub aspectul importanței, astfel încât,
drept consecință a consolidării monarhiei absolute, în perioada Dominatului ajung principalul
izvor de drept. Ele constituiau, astfel, pe plan legislativ, oglinda fidelă a ceea ce monarhul
absolut reprezanta pe plan social și politic – Dominus et Deu. 53 Constituțiile imperiale încep a fi
numite „legi”, și faptul nu poate surprinde.54 În momentul în care autoritatea politică în stat
aparține numai împăratului – numit “stăpân și zeu” – voința sa devine oricând și pentru oricine
lege. Sub aspectul formei lor juridice cele mai multe constituții sânt acum edicte, denumite “legi
edictale” (leges edictales); în schimb, numărul mandatelor scade ca o consecință a procesului de
unificare politico-teritorială a Imperiului Roman ce pune pe același plan peninsula italică cu
provinciile, iar rescriptele și decretele dispar în epoca lui Dioclețian, fiind înlocuite cu așa-zisele
„rezoluții” (adnotationes), puse de împărat pe cererile ce-i erau adresate de către părți sau
magistrați.

Numărul constituțiilor devine în epoca Dominatului tot mai mare, deoarece împărații
urmăreau să reglementeze, în interesul clasei pe care o reprezentau multiplele probleme ale unei
49
Murzea, Cristinel, op.cit., p.50
50
Burghelea, Dumitru, op.cit., pp.68-69
51
Sâmbrian ,Teodor, op.cit., p.19
52
Murzea, Cristinel, op.cit., p.50
53
Ciucă, Valerius M., op.cit., p. 35
54
(cf. Ulpian, D. 1,4,1 = I. 1,2,6): quod principi placuit legis habet vigorem. Împăratul Constantin este acela care-și
arogă și puterea exclusivă de a interpreta legea(CTh 2, 39, 1).
25
societăți confruntate mereu cu dificultăți interne și externe tot mai amenințătoare. La colecțiile
private de constituții din vremea Principatului se adaugă acum o culegere oficială terminată în
anul 438 de către o comisie fixată de împăratul Theodosie al II-lea. Lucrările pentru întocmirea
codului au durat 3 ani (435-438). Intrat în vigoare la 1 ianuarie 439, Codex Theodosianus
cuprinde constituțiile imperiale edictate începând din timpul domniei împăratului Constantin,
mai exact din anul 313 și până în 437. Codul este împărțit în 16 cărți, iar acestea în titluri; în
cadrul titlurilor, constituțiile erau rânduite, fără prea multă metodă, în ordine cronologică. Multe
din ele au fost modificate sau abreviate pentru a fi puse de acord cu realitățile social-politice ale
epocii. Acest cod a ajuns până la noi în manuscrise lacunare care însă au putut fi întregite printr-
un extras al codului ce fusese inserat într-o operă posterioară, și anume legea romană a
vizigoților.55

Ca urmare a multitudinii constituțiilor imperiale, a nesistematizării acestora pe materii și

a principiului că după moartea împăraților ele nu își pierdeau valabilitatea, deci supraviețuiau
dincolo de dispariția promotorilor lor, administrația centrală și cea provincială întâmpinau „mari
neajunsuri” în utilizarea cu claritate și siguranță a acestora. Este, credem, o rațiune a urgentării
codificării (strângerea în culegeri) a acestora, sens în care amintim: Codul Gregorian gerian
(293-294 d. Cr.), realizate din inițiativă particulară, spre deosebire de Codex Theodosianus (ce
cuprinde constituții imperiale din timpul împăratului Constantin, până în anul 438 d. Cr.; în
vremea împăratului Theodosie al II-lea), realizat din dispoziție oficială.56

Jurisprudenţa
Termenul de jurisprudenţă desemnează ştiinţa dreptului, elaborată de către jurisconsulţii
romani, pe calea interpretării dispoziţiilor din lege. Jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă cu un
statut social sui generis, cunoscători neîntrecuţi ai dreptului (iuris-prudentes, iuris-consulti) în
măsură să valorifice cu o impresionantă ingniozitate şi subtilitate dispoziţiile normelor de drept
ce urmau să se aplice unor cazuri concrete.

La origine activitatea jurisconsulţilor se mărginea la a preciza ce norme juridice se aplică

unui anumit caz, ce forme solemne trebuiesc observate, ce cuvinte trebuie să pronunţe părţile
pentru ajunge la rezultatul dorit. Cu timpul, în condiţiile diversificării raporturilor sociale, ca
55
Hanga, Vladimir, op.cit., p.80
56
Ciucă, Valerius M., op.cit., p.35
26
urmare a dezvoltării economiei de schimb, rolul jurisprudenţei a sporit tot mai mult, conţinutul
său îmbogăţindu-se cu noi elemente. Creşterea rolului jurisprudenţei a apărut ca o consecinţă a
faptului că situaţiile noi nu puteau fi soluţionate pe baza unor texte elaborate în condiţii total
diferite şi pe care romanii nu voiau să le modifice sau să le abroge. Faţă de acestă situaţie,
jurisconsulţii s-au străduit să găsească în textele vechilor legi, mijloacele care printr-o subtilă
interpretare să poată asigura soluţionarea unor cazuri noi, cazuri pe care vechile dispoziţii nu le
avuseseră în vedere în momentul adoptării lor. De multe ori, rezultatul intrepretării se îndepărta
mult de sensul dispoziţiilor legilor, iar uneori este chiar opus acestora.

Pe această cale, sub aparenţa interpretării şi aplicării vechiului drept jurisconsulţii au

creat un drept nou, corespunzător noii fizionomii a societăţii romane.57

Jurisprudenţa sacrală. La început numai pontifii au fost în măsură să interpreteze

dreptul în scopul aplicării sale. Această stare de lucruri decurge din faptul că multă vreme
pontifii, preoţi ai cultului păgân roman, erau singurele persoane la curent cu normele procedurii
de judecată. Aici este momentul să precizăm că în Legea celor XII Table nu s-au publicat decât
normele dreptului material. Pentru ca părţile să-şi valorifice drepturile prevăzute în lege, trebuiau
să cunoască zilele faste, singurele în care se puteau intenta procese, să cunoască formele solemne
ce trebuiau pronunţate, precum şi anumite gesturi rituale, diferite de la un tip de proces la altul.
Ca urmare, părţile erau nevoite să se adreseze pontifilor, pentru a afla ce forme trebuie observate
cu ocazia judecării litigiului dintre ele, întrucât aşa cum arătam, numai ei erau în măsură să dea
asemenea lămuriri.58

Privitor la conţinutul jurisprudenţei, în această epocă, este de remarcat faptul că pontifii

interpretau pentru poporul roman nu numai normele cu conţinut juridic (ius) ci şi normele
religioase (fas). Acest rol de interpreţi ai celor mai importante norme sociale de atunci, era de
natură să ducă măcar pe cale indirectă, la confuzia dintre drept şi religie, confuzie pe care pontifii
aveau tot interesul să o întreţină. În aceste condiţii, ca o consecinţă firească, jurisprudenţa poartă
amprenta unui spirit profund conservator.59

57
Burghelea, Dumitru, op.cit., pp.57-58
58
Ibidem, p.58
59
Ibidem, p.58
27
 Câtă vreme jurisprudenţa a avut un caracter religios, aflându-se sub semnul spiritului
conservator și părtinitor al pontifilor, nu a putut face progrese notabile.60

Jurisprudenţa laică în epoca veche. În anul 301 î.e.n. Gnaeus Flavius, libertul lui
Appius Claudius Caecus, a divulgat formele solemne de judecată precum şi zilele faste, prin
afişarea lor în forum. Dreptul procedural astfel divulgat s-a numit ius Flavianum.

Publicarea normelor procedurale este uneori prezentată ca un „furt” al dreptului de către

cei impilaţi de patricieni, deşi Gnaeus Flavius a acţionat din ordinul lui Appius Claudius, un
patrician luminat, care însă din motive lesne de înţeles, a preferat să se ascundă în spatele
libertului său.

Din acest moment, procedura de judecată a încetat să mai fie un monopol al pontifilor,
orice persoană particulară având acces la formulele în temeiul cărora se interpretau normele de
drept, în vederea aplicării lor la cazuri practice. Aria persoanelor preocupate de cercetarea
problemelor juridice se lărgeşte tot mai mult, cuprinzând cetăţeni din cele mai diverse categorii
sociale, aşa încât la scurtă vreme după divulgarea „dreptului”, se afirmă jurisconsultul plebeu
Tiberius Coruncanius, care pentru prima dată a oferit consultaţii juridice în public. Tododată se
schimbă şi optica jurisconsulţilor, care nu se mai limitează la interpretarea dreptului, ci
desfăşoară o activitate creatoare, adaptând dispoziţiile Legii celor XII Table la necesităţile
mereu schimbătoare ale vieţii. El creează instituţii juridice noi, schimbând finalitatea vechilor
reglementări, printr-o subtilă utilizare a tehnicii juridice.

Jurisconsulţii au introdus încă din epoca veche, călăuziţi de principiile echităţii, în care
vedeau scopul social al dreptului, un mare număr de norme juridice noi, făcând din jurisprudenţă
un izvor formal de drept. Cu toate că a adus o contribuţie însemnată la dezvoltarea dreptului prin
introducerea unor norme, idei şi instituţii noi, jurisprudenţa nu dobândise în epoca veche un
caracter cu adevărat ştiinţific. Jurisconsulţii nu se preocupau de extragerea unor principii
generale sau de elaborarea unor lucrări sistematice. Soluțiile de speță, la care ajungeau
jurisconsulții erau difuzate fie prin scrieri, fie prin prelegeri oferite celor care doreau să le
asculte.

60
E. Molcuț, D. Oancea, op.cit., p.47
28
 Cu toate că nu erau jurişti în sensul propriu al cuvântului, jurisconsulţii desfăşurau şi o
activitate practică, desemnată prin termenii: respondere, cavere şi agere.61 În sfera lui
respondere intrau consultațiile juridice date cetățenilor în cele mai variate domenii; cavere
desemnează explicațiile date cetățenilor în legătură cu forma actelor juridice, iar agere se referă
la îndrumările date judecătorilor cu privire la felul în care trebuie condus un proces.62

Date despre activitatea celor mai importanţi jurisconsulţi din epoca veche (veteres),
precum şi despre unii jurisconsulţi de mai târziu ne-au parvenit printr-un fragment din lucrarea
lui Pompilius (Liber singularis enchiridii), cuprins în Digestele lui Justinian.

Sectus Aelius Paetus Catus, consul în anul 201 î.e.n. a scris un comentariu al Legii celor
XII Table, intitulat Tripertita. Mai târziu această lucrare a fost socotită de către jurisconsulţi ca
un leagăn al dreptului.

Quintus Mucius Scaevola, consul în anul 82 î.e.n. este socotit cel mai mare jurisconsult al
vremii sale. Lucrări mai importante: Liber singularis, cuprinzând mai multe definiţii care au fost
un model pentru jurisconsulţii de mai târziu şi un Ius civile, în 18 cărţi, foarte apreciat în epoca
clasică.

Aquilius Gallus, prieten cu Cicero şi consul în anul 66 î.e.n., a creat în spiritul echităţii o
acţiune foarte importantă Actio de dolo.

Servius Sulpicius Rufus, consul în anul 51 î.e.n. era un foarte apreciat comentator al
edictului pretorului, datorită în primul rând spiritului său didactic. Aulus Ofilius, prieten apropiat
al lui Caesar, a scris de asemenea un amplu comentariu asupra edictului pretorului.

Alfenus Varus, consul în anul 39 î.e.n. a scris o lucrare intitulată Digeste, în 40 de cărţi.
El s-a remarcat printr-un iscusit spirit analitic în soluţionarea cazurilor practice.63
Jurisprudenţa în epoca clasică. În epoca clasică, activitatea ştiinţifică a jurisconsulţilor
atinge culmea strălucirii sale. Fizionomia ştiinţei clasice a dreptului roman se deosebeşte profund
de cea a ştiinţei juridice moderne întrucât în elaborarea sa nu s-au făcut nici incursiuni istorice şi
nici consideraţii de ordin teoretic. Pornind de la anumite cazuri practice, jurisconsulţii au

61
Burghelea, Dumitru, op.cit., p.59
62
I. Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, p.50
63
Burghelea, Dumitru, op.cit., p.60
29
constatat existenţa unor elemente comune, în temeiul cărora printr-o puternică sinteză, au reuşit
să formuleze reguli şi principii juridice.

Capacitatea de generalizare a jurisconsulţilor romani nu era neapărat expresia unei

înzestrări spirituale aparte, ci consecinţa firească a felului în care abordau cercetarea
fenomenului juridic. Pentru a duce o regulă de drept până la ultimile sale consecinţe ei combinau
anumite cazuri, creând speţe dintre cele mai complicate. În felul acesta un principiu sau o regulă
de drept erau recunoscute ca atare numai în măsura în care ofereau soluţii pentru toate cazurile
imaginabile într-un domeniu sau altul. Permanenta raportare a principiilor juridice la realităţile
sociale, a prilejuit o cristalizare a lor în funcţie de cerinţele practicii. Prin această tehnică de
elaborare a dreptului, jurisprudenţa a devenit expresia cea mai adecvată a echităţii, înţeleasă ca
scop al dreptului mereu altul sub unele aspecte concrete şi totuşi constant în esenţa sa.

Crearea unor figuri juridice simetrice, a unor categorii abstracte, efectuarea unor ample
sinteze, formularea unor reguli generale şi sistematizarea materiei pe baza lor, reprezintă o operă
dinamică decurgînd din preocuparea jurisconsulţilor de a da cea mai adecvată expresie juridică
unor realităţi sociale în continuă schimbare. În aceasta găsim, aşa cum spuneam şi în altă parte
explicaţia vitalităţii excepţionale a unor instituţii ale dreptului roman.

La începutul epocii principatului ca urmare a dezvoltării jurisprudenţei, se formează două

şcoli de drept, mai degrabă două curente juridice deosebite prin aceea că recurgeau la criterii
diferite în rezolvarea unor controverse.64

Școala proculiană, poartă această denumire după numele unuia dintre juriștii ei,
Proculus. Întemeietorul școlii a fost însă celebrul Marcus Antistius Labeo. Acesta era de origine
plebeiană, fiu de jurisconsult, iar din punct de vedere principial, legat de instituțiile Republicane
și democratice vechi, neînclinat puterii imperiale. Printre alți reprezentanți proculieni amintim pe
Nerva, tatăl și fiul, Pegasus, Iuventius Celsus, tată și fiu, Priscus Neratius, Longinus ș.a.65

Școala sabiniană poartă numele juristului Masurius Sabinus, dar întemeietorul ei a fost
Caius Atelus Capito, jurist valoros dar obedient puterii imperiale, raliindu-se politicii lui
Augustus și fiind întotdeauna un apărător al instituțiilor imperiale. Tacit spunea despre el că era

64
Ibidem, p.61
65
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, op.cit., p.83
30
lingușitor și întotdeauna în relații bune cu puternicii epocii. Dintre sabinieni mai amintim pe
Caius Cassius Longinus, Iavolenus Priscus, Salvius Iulianus, iar după unii autori chiar și pe
Pomponius și Gaius.

Distincția dintre cele 2 școli rămâne cel puțin în parte, o problemă controversată.

În opinia lui Gr. Dimitrescu distincția există, dar nu știm precis în ce constă. Conform
celor susținute de către I. C. Cătuneanu, deosebire între cele 2 școli ar fi existat, „dar nu s-a
întemeiat pe concepții fundamentale diferite, ci poate au avut mai mult un caracter subiectiv”.

Din punct de vedere al prof. V. Hanga „criteriul de distincție între cele 2 școli îl
constituie modul de folosire a tehnicii juridice”. Școala proculiană se caracterizează prin
folosirea largă și conștientă a tehnicii juridice, pe când cea sabiniană folosește numai rar și
accidental astfel de procedee, și de importanța lor nu este conștientă.

Tehnicitatea proculienilor nu este întâmplătoare. Proculienii reprezentau interesele

democrației, pe când sabinienii erau partizani ai dictaturii imperiale. Tehnica juridică constituie
pentru proculieni un mijloc de realizare a acestui scop (adică a realizării înnoirilor – nota noastră
G.R.), tehnicitatea sabinienilor fiind tocmai dovada concretă a pozițiilor potrivnică înnoirilor.66

Întrucât cele două şcoli nu aveau o organizare bine conturată şi se identificau mai mult
prin unitate de metodă şi idei, pe la jumătatea secolului II e.n. ele au dispărut.

Jurisconsulţii clasici, cei încadraţi în cele două şcoli de drept, ca şi cei de mai târziu, s-au
remarcat printr-o activitate deosebit de laborioasă, prin calităţi intelectuale impresionante
exprimate în capacitatea lor de analiză şi sinteză de generalizare şi sistematizare, prin logica
neîntrecută cu care rezolvau diferite controverse, prin raţionamentul juridic limpede şi elegant
precum şi prin precizia cu care fixau sensul conceptelor juridice.

Între cei mai importanţi jurisconsulţi clasici se află în primul rând Capito şi Labeo,
fondatorii celor 2 şcoli, precum şi unii dintre elevii lor. Astfel Massurius Sabinus a scris lucrarea
Libri tres iuris civilis, celebră în acea epocă, asupra căreia în special Paul şi Ulpian au scris

66
Ibidem, p.84
31
comentarii valoroase intitulate “Ad Sabinum”. Un mare număr de fragmente din aceste
comentarii ne-au parvenit prin intermediul „Digestelor” lui Justinian.67

Nerva tatăl, mai cunoscut şi mai apreciat decât fiul său şi el jurisconsult, a fost unul din
succesorii lui Labeo. Deşi este adeseori citat, lucrările sale nu sunt cunoscute.

Caius Cassius Longinus a fost elevul lui Massarius Sabinus şi s-a bucurat de un înalt
prestigiu, dovadă că la un moment dat, şcoala fondată de Capito şi căreia îi aparţinea, era numită
Şcoala cassiană. Lucrarea sa cea mai importantă Libri iuris civili este cunoscută numai în parte,
prin intermediul citărilor jurisconsulţilor de mai târziu.

Iavolenus Priscus a fost unul din fruntaşii şcolii sabiniene şi a scris două rezumate asupra
operei postume a lui Labeo. Din opera sa, Libri ad Plautium, s-au păstrat unele fragmente în
“Digestele” lui Justinian.

Salvius Iulianus a trăit în vremea lui Hadrian şi a făcut din ordinul acestuia, aşa cum s-a
văzut, sistematizarea edictului pretorului. “Digestele” sale, cuprinzând 90 de cărţi, urmează în
cea mai mare parte planul edictului perpetuu.

Pomponius care a trăit în vremea lui Antonin Pius, a scris între altele numeroase lucrări şi
“Liber singularis enchiridii”, o lucrare foarte importantă pentru cunoaşterea dreptului roman şi
în special pentru cunoaşterea activităţii jurisconsulţilor vechi şi a celor clasici de până la el. Aşa
cum arătam, un fragment al acestei opere ne-a fost transmis prin “Digeste”. Deşi foarte valoros
în sine, fragmentul conţine o serie de erori, căci nu a fost extras din lucrarea originală, ci dintr-un
rezumat de mai târziu.

Gaius este unul din jurisconsulţii de cea mai mare importanţă, nu atât pentru valoarea
operei sale, cît pentru faptul că principala sa lucrare a ajuns până la noi, furnizându-se date
esenţiale pentru cunoaşterea dreptului roman. Întrucât nu se ştie nimic precis despre viaţa sa, au
fost emise numeroase ipoteze. Astfel profesorul Ştefan Longinescu a susţinut într-o lucrare de
răsunet, că Gaius ar fi una şi aceeaşi persoană cu Caius Cassius Longinus, opinie însuşită de
către unii romanişti celebri ai acelei epoci. De mai mult credit se bucură ideea că Gaius ar fi de
origine din partea greacă a imperiului. Ipoteza lansată mai recent, că Gaius ar fi dac de origine,
67
Burghelea, Dumitru, op.cit., pp.61-62

32
trebuie luată şi ea în considerare. Cert este că jurisconsulţii clasici nu fac nici o referire la opera
sa pentru a constata că în secolul V se bucura de un mare prestigiu. Din textele sale se poate
deduce că a trăit în vremea lui Hadrian şi Antoniu Pius. Lucrarea sa capitală, “Institutiones”,
cunoscută astăzi sub numele de “Institutele” lui Gaius, un manual de drept scris probabil in anul
61 e.n. este compusă din 4 părţi. Prima parte cuprinde o expunere asupra izvoarelor, apoi tratează
despre persoane, lucruri şi acţiuni. Modelul Institutelor lui Gaius a fost utilizat şi cu ocazia
elaborării “Institutelor” lui Justinian. Aceeaşi sistematizare o vom întîlni şi mult mai tîrziu cu
ocazia Codului civil francez (1801) şi a Codului civil austriac (1811). Codul civil roman din
1865 a preluat şi el sistemul “Institutelor” lui Gaius, desigur nu în conţinutul său ci numai în
privinţa ordinii materiilor.

Institutele au fost descoperite de către romanistul german Neibuhr în biblioteca

episcopală de la Verona în anul 1816, într-un manuscris palimpsest. Prin secolul VIII textul
original a fost şters şi în locul său a fost scrisă o lucrare religioasă. Pentru a se putea descifra
textul său, s-au aplicat anumite reactive care însă au deteriorat manuscrisul. În anul 1933 s-au
descoperit în Egipt noi fragmente ale Institutelor, cunoscute sub numele de Gaius din Egipt.
Aceste fragmente aduc elemente noi față de manuscrisul din Verona, de unde rezultă că textul
descoperit de Neibuhr era o copie incompletă facută probabil prin secolul V. 68

Aemilius Papinianus a trăit la sfîrşitul secolului II şi începutul secolului III, epocă în care
jurisprudenţa a ajuns la apogeu. Opera sa, strâns legată de practica judiciară, este elaborată într-
un ascuţit spirit critic, cu numeroase referiri la jurisconsulţii anteriori, pe care îi cunoaşte în
profunzime şi îi valorifică cu mult discernământ. Papinian a fost considerat de către
contemporani ca cel mai mare jurisconsult roman (primus omnium), părere însuşită şi de către
cercetătorii moderni. Rigurozitatea gândirii şi precizia metodei sale de cercetare, se afirmă cu
rezultate strălucite în Quaestiones şi Responsa, lucrări cu caracter cazuistic.

Iulius Paulus contemporan cu Papinian, cel mai productiv dintre jurisconsulţi, a scris o
operă imensă. Este citat în Digeste cu peste 2000 de fragmente. Scrierile sale principale sânt
Libri ad edictum şi Libri ad Sabinum.

68
Ibidem, pp.63-64
33
 Ulpiu Domitius nu se remarcă prin originalitate, spre deosebire de contemporanul şi
rivalul său Paul, dar se impune printr-un stil concis şi clar, deosebit de accesibil, pentru care
motiv opera sa a fost utilizată cu precădere la alcătuirea Digestelor lui Justinian.

Ultimul jurisconsult clasic a fost Herrenius Modestinus, care a trăit pe la jumătatea

secolului III.

În epoca postclasică asistăm la decăderea jurisprudenţei, ca urmare a decăderii economice

şi a sistemului politic absolutist, în care voinţa împăratului era singurul izvor de drept. În noua
situaţie nu se mai simte nevoia elaborării unor lucrări originale, creatoare de noi forme juridice,
câtă vreme împăraţii nu se mai sfiesc să promoveze făţis un sistem politic de tipul despoţiilor
orientale. Activitatea jurisconsulţilor se rezumă la compilaţii sau la alcătuirea unor extrase din
lucrările jurisconsulţilor clasici.69

Ius publice respondendi. Acordarea unor consultaţii juridice orale sau scrise unor
persoane particulare sau chiar judecătorilor, intra în practica jurisconsulţilor încă din epoca
republicii.

Împăratul Octavian Augustus, în sprijinul politicii sale de concentrare a puterii, inclusiv

pe planul elaborării dreptului, a creat Ius publice respondendi, prin care a dat un caracter oficial
acestei instituţii. Anumiţii jurisconsulţi, în special cei ataşaţi politicii imperiale, erau investiţi cu
Ius publice respondendi, dreptul de a da consultaţii oficiale, în numele împăratului (ex autoritate
principis). Asemenea consultaţii erau acordate judecătorilor şi purtau sigiliul jurisconsultului
respectiv, în scopul de a se garanta autentificarea lor. Judecătorii erau obligaţi să ţină cont de
răspunsul jurisconsultului ca şi de o decizie a împăratului, dar numai pentru speţa în discuţie.
Soluţia dată de jurisconsult privea numai problemele de drept, cu alte cuvinte încadrarea juridică
a unei stări de fapt o stabilea în mod liber judecătorul.

Împăratul Hadrian a mers mai departe, hotărând că soluţia dată de către jurisconsulţii
investiţi cu Ius publice respondendi este obligatorie nu numai pentru speţa în care a fost dată, ci
şi pentru toate cazurile similare cu condiţia că această soluţie să nu fie controversată. În cazul
unor controverse între jurisconsulţi privind soluţia cauzei, judecătorul era liber să aleagă soluţia
pe care o considera întemeiată. Unii autori au dat o altă intrepretare rescriptului lui Hadrian
69
Ibidem, p.64
34
privitor la Ius publice respondendi şi suţin că el se referă nu la consultaţiile date de jurisconsulţi
în anumite speţe ci la opera lor în general. Conform acestei interpretări, toate opiniile cuprinse în
operele acestor jurisconsulţi dobândeau sancţiune juridică, devenind obligatorii pentru
judecători. Opinia nu s-a bucurat însă de prea multă consideraţie, întrucât era în contradicţie atât
cu litera cât şi cu spiritul rescriptului lui Hadrian, care urmărea să simplifice soluţionarea
cauzelor şi nu să o complice. Deşi se pare că numărul jurisconsulţilor care s-au bucurat de Ius
publice respondendi a fost mare textele nu-i menţionează în acest sens decât pe Massurius
Sabinus şi pe Innocetius, care au trăit în vremea lui Diocletian.70

Operele jurisconsulţilor clasici. Lucrările jurisconsulţilor clasici ne sunt cunoscute numai în

parte, întrucât din cele mai multe dintre ele ne-au parvenit numai fragmente, graţie digestelor lui
Justinian.

Deşi foarte numeroase şi foarte variate în conţinul lor, aceste lucrări au fost clasificate pe
anumite categorii:

 Institutiones sunt manualele elementare de drept în cuprinsul cărora sunt expuse concis
şi clar instituţiile dreptului civil şli pretorian (Gaius, Ulpian).
 Colecţiile de questiones sunt scrieri cu caracter cazuistic care prezintă anumite speţe
imaginare, create în scopul de avalorifica în cel mai înalt grad subtilitatea gândirii
juridice (Salvius Iulianus, Papinian).
 Sententiae sunt lucrări utilizate atât în învăţământ cât şi în practică (Papinian, Paul,
Ulpian).
 Comentariile ad edictum se referă în special la edictul pretorului şi al edililor curuli. În
mod inevitabil uneori sânt abordate unele probleme de drept civil.
 Digestele sunt lucrări cu caracter enciclopedic, cuprinzând drept civil şi drept pretorian şi
chiar unele probleme de drept public (Salvius Iulianus, Ulpius Marcellus).71
Legea citaţiilor. În epoca postclasică datorită decăderii ştiinţei dreptului, practicienii se
rezumau să caute în lucrările jurisconsulţilor clasici texte care să le justifice opiniile. De multe
ori, în dorinţa de a se obţine o anumită soluţionare a cauzei se citau în faţa judecătorilor texte
falsificate. Asemenea practici erau favorizate de faptul că jurisprudența clasică era imensă şi nici
70
Ibidem, pp.64-65
71
Ibidem, p.66
35
un judecător nu putea cunoaşte în amănunt textele originale. Pentru a pune capăt acestor practici,
împăratul Valentinian al III-lea a dat în 426 e.n. o importantă constituţie, cunoscută sub numele
de Legea citaţiilor. Prin dispoziţiile sale se confirmă autoritatea a 5 jurisconsulţi, arătându-se că
numai ei puteau fi citaţi în faţa judecătorilor. Aceştia erau Papinianus, Paulus, Gaius, Ulpianus şi
Modestinus. S-a apreciat că lucrările lor erau cunoscute în amănunt, fie datorită valorii ştiinţifice,
fie datorită stilului foarte accesibil, fapte de natură să faciliteze depistarea falsificatorilor de
texte. Puteau fi invocate în faţa instanţelor şi texte din alţi jurisconsulţi, cu condiţia să fie citaţi
de către unul din cei 5 şi să se facă compararea manuscriselor (Colatio Codicum). Conform
acestui procedeu se aducea manuscrisul operei citate şi se făcea comparaţia între paragraful citat
de către unul din cei 5 jurisconsulţi şi textul corespunzător din lucrarea citată. În măsura în care
corespundeau, părerea jurisconsultului citat va avea forţă obligatorie. Celelalte paragrafe din
lucrarea acelui jurisconsult, adică cele ce n-au fost citate, nu aveau însă nici o autoritate.

Legea mai prevedea că în cazul unor păreri contrarii, judecătorul va urma părerea majorităţii.
În caz de paritate, ceea ce se întâmplă, atunci când doi jurisconsulţi sunt de o părere, doi de altă
părere, iar unul din ei nu se pronunţă, judecătorul va urma părerea lui Papinian. Dacă tocmai
Papinian este cel ce nu se pronunţă judecătorul este liber să aleagă.

În fine legea citaţiunilor reproducea Constituţia imperială dată în anul 321 e.n. de către
Constantin cel Mare, prin care sunt desfiinţate observaţiile lui Paulus şi Ulpianus asupra operei
lui Papinianus. Prin repetarea acestor dispoziţii s-a subliniat încă odată autoritatea lui Papinian,
cel mai important dintre jurisconsulţii clasici. Legea a rămas în vigoare circa 100 de ani, fiind
abrogată de Justinian.72

72
Ibidem, pp.66-67
36
37
Reproduceri ale celor XII table

38
39
40
41
42
43
44
45
46
47
48
49
Bibliografie

1. Ciucă, Valerius M., Lecţii de drept roman, Vol.I, Iaşi, Polirom, 1998.
2. Cocoş, Ştefan, Drept roman, Bucureşti, Universul Juridic, 2003.
3. Hamangiu,Constantin, M.G. Nicolau, Dreptul roman, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec, 1930.
4. Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Tratat, Bucureşti, Ed. Didactică şi pedagogic, 1977.
5. Jakotă, Mihai Vasile, Drept roman, Iaşi, „Chemarea”, 1993.
6. Murzea, Cristinel, Drept roman, Ed. a II-a, Bucureşti, All Beck, 2003.
7. I. Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1995
8. E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, 1995
9. Roma- Cetatea si destinul ei juridic,Ed. Galaxia Gutemberg, 2009.
10. Manuale Beck, Drept roman, Instituţii, izvoare, jurisdicţii.
11. Sâmbrian, Teodor, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman, Bucureşti,1994.
12. Burghelea, Dumitru, Drept privat roman,Ed. Alfa, 2004, Iaşi.
13. Craiovan, Ion, Tratat de teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009

50