ILIE ANDREEA – MIHAELA

DREPT, ANUL II

SILOGISMUL
Silogismul aristotelic reprezinta tipul clasic al rationamentului. Aristotel este cel care a
descoperit silogismul, l-a analizat, i-a determinat variantele si i-a scos in evidenta rolul
in procesul de cunoastere. Silogismul poate fi considerat ca o inferenta mediata.
Spre deosebire de inferentele imediate unde concluzia deriva nemijlocit din premise, in cazul
silogismului apare o a doua premisa care mijloceste obtinerea concluziei din prima
premisa.Cu alte cuvinte, silogismul este inferenta in care din doua propozitii categorice care
au un termen comun, se deduce drept concluzie o alta propozitie categorica, ai carei termeni
sunt termenii necomuni ai premiselor. In sens larg, silogismul poate fi considerat ca o
inferenta mediata deductiva. Rationamentul deductiv inseamna rationament riguros, strict,
cert, astfel ca premisele fiind date, concluzia sa derive cu necesitate. Premisele trebuie sa
formeze o conditie suficienta pentru derivarea concluziei, iar concluzia sa alcatuiasca o
consecinta necesara premiselor. De exemplu: Premisa majora: oamenii sunt muritori. Premisa
minora: Socrate este om. Concluzia: Socrate este muritor. Silogismul judiciar nu este neaparat
o metoda de a descoperi adevarul, ci mijlocul de verificare a solutiei ipotetice. Modificarea
hotararii judecatoresti aseaza pe portativul logical silogismului judiciar, solutia ipotetica si o
verifica astfel silogistic.
Parafrazandu-l pe Mircea Manolescu, prin silogism judiciar se intelege “acela folosit
finalmente de judecator ca o verificare a solutiei probabile, intrezarite de acesta”. Judecatorul
ajunge in felul acesta pana la urma sa dea solutia pornind de la adevarul judiciar, rezultat din
verificarea unei solutii probabile, a unei ipoteze, prin silogism, prin motivare. Deci, ipoteza
pe care a construit-o si averificat-o judecatorul, este o ipoteza care s-a nascut din cocnirea
intre alte doua ipoteze. Asa se naste hotararea judecatoreasca. Dreptul este facut pentru a fi
aplicat la spete. A spune ca furtul este interzis, de pilda nu poate sa insemne altceva decat ca
in fiecare caz particular in care el va fi constatat, se va aprecia ca fiind interzis. Dupa cum
orice notiune generala stabilita serveste drept ratiune logica cunostintelor care îi sunt
subordonate, tot astfel orice norma generala va servi drept ratiune logica fiecarei aprecieri
individuale.Se spune ca o persoana care a furat, a comis o actiune nedreapta, pentru ca orice
furt, in general este nedrept, si actiune acestei persoane reprezinta un furt. Se face astfel un
silogism (o deductie) luandu-se ca premise afirmatii considerate prin ipoteza ca sigure.
Premisa majora este propusa adevarata, iar premisa minora este produsul unei constatari.
Rationamentul logic presupune in felul acesta, un adevar general, probabil admis. Problema
care se pune aici este aceea de a sti cum se stabileste acest adevar, respectiv cum se poate
afirma in cazul din speta ca furtul este in general interzis. Daca nu s-ar fi constatat sau
imaginat un furt individual nu s-ar fi putut emite niciodata formula generala potrivit careia
furtul este interzis. Cu alte cuvinte, normele generale nu se formeaza de la sine, ci numai prin
experienta, prin constatari de actiuni sociale in viata reala. Judecatile individuale, uneori
cu prilejul unor actiuni omenesti bine determinate in concret, se afla la baza
oricarei generalizari juridice. Propozitiile generale ale logicii sunt majore de stricta
rigurozitate. Aceasta pe cand in drept, majora se intretine prin vointa legiuitorului sau
consacrarea jurisprudentei, chiar cand se dovedeste ca unul din cazurile, pe care a fost
intemeiata, nu corespunde ci chiar o contrazice, in logica ea devine caduca, daca se dovedeste
nevalabila, chiar pentru o singura imprejurare, dintr-un miliard de imprejurari. Premisa
minora afirma intotdeauna asemanarea intre un caz nou si cazuri deja cunoscute. De pilda,
asertiunea: “X e om” se aseamana cu majora:” Toti oamenii sunt muritori” si formeaza
minora rationamentului. Aceasta asemanare se face cu ajutorul termenului mediu “om” cu
toate atributele conotate de acesta.
In drept, pentru valabiliatea silogismului, trebuie sa avem grija ca minora, care
constituie cazul nou, sa semene cu majora care i-o subsemnam. Pentru aceasta, trebuie sa
ILIE ANDREEA – MIHAELA
DREPT, ANUL II

cercetam, daca are o punte de legatura, adica din punct de vedere logic, un termen mediu
comun amandurora. Termenul mediu este in drept, calea prin care faptele comunica cu
juridicitatea. Orice constructie pretinsa juridica, lipsita de punctul mediu de aplicare la
realitate, este o simpla inchipuire, dupa cum orice fapt lipsit de termenul mediu de aplicare la
realitate este o simpla inchipuire; dupa cum orice fapt lipsit de termenul mediu in ceea ce
priveste reclamarea lui juridicitatii nu intereseaza dreptul ci apartine altor domenii sau pur si
simplu materiei. In civil, terrnenul mediu se numeste elementul juridic al silogismului. In
afara acestora, silogismul judiciar afirmativ nu se poate constitui valabil si nu se poate trage o
concluzie de condamnare. Concluzia intr-un silogism nu este altceva decat aplicarea formulei
generale, cuprinsa in majora, la cazul particular din minora. Acest lucru este valabil atat in
logica pura cat si in drept.
Concluzia, urmand sa se conformeze schemei oricarui silogism, trebuie sa
continatermenul mic si termenul mare, necuprinzand nimic altceva decat s-a afirmat in
premise. In logica juridica, concluzia prezinta urmatoarele caracteristici:
1.Este necesara, in sensul ca decurge in mod regulat din premise. Fundamentul logic al
concluziei, sau mai precis fundamentul juridic se afla in majora fiindca numai aceasta ne
autorizeaza sa luam aceasta dispozitie pentru cazurile particulare ca si pentru clasa de cazuri
asemanatoare prevazute in ea;
2.Este legala, intrucat majora care o autorizeaza este un text de lege, sau legitima,
atunci cand majora pe care se intemeiaza este un principiu de drept;
3. Este fireasca sau normala, in sensul ca ea nu trebuie sa contrazica constatarile de
fapt din minora si felul cum ele se leaga de majora prin termenul mediu.
Legile logicii juridice isi gasesc aplicare si in materie de judecata si daca aceste legi
sunt incalcate, hotararea este viciata si nu poate fi mentinuta numai pe motivul ca este
expresia convingerii intime a judecatorului care a pronuntat-o. Functionarea consecintei in
silogismul judiciar: Consecinta este evidentiata in judecata noastra de tragere a concluziei.
Functionarea consecintei are un caracter demonstrativ in gandire. Restul silogismului apartine
in mare parte intuitiei. Din punct de vedere logic, nimic nu este mai important decat a
conchide. A interpreta o propozitie universala, un text, un principiu, o conventie, inseamna a
extrage consecinte din ele. Aici este vorba de respectarea riguroasa a regulilor silogismului si
mai ales a celor referitoare la tehnica consecintei. De aici porneste cenzura exercitata asupra
modului cum gandim si asupra manierei in care conchidem. In drept, in cea mai mare parte,
controlul instantei de casare se raporteaza, in exclusivitate, la calitatea consecintei in
hotararile judecatoresti, consecinta care este bine cenzurabila, avand in vedere faptul ca
trebuie sa se supuna unei tehnici precise, unor reguli definitiv stabilite.Astfel s-a remarcat ca
interventia instantei de control judiciar se rezuma la urmatoarele: controlul normalitatii
judecatilor, verificarea consecintei in motivare si concluzii, in laturarea arbitrariului. Ceea ce
se cerceteaza de fapt este justetea normala a intuitiei principi1ilor si faptelor. Cenzura
activitatii judecatoresti nu se face de dragul silogismului, ci din vointa de a se infaptui
dreptatea. De aceea, atunci cand solutia instantei de fond este dreapta, dar motivarea nu este
juridica in raport cu faptele constatate, instanta de recurs este indrituita ca mentinand solutia
instantei de fond, sa-si gaseasca o alta motivare (cea adevarata) si sa dea calificarea corecta
faptelor constatate ale procesului. Din punct de vedere legico-juridic, instanta de control
trebuie sa intervina numai in urmatoarele situatii: - in caz de eroare de fapt (cazul minorei) -
in caz de gresita calificare (incadrarea minorei) - in caz de gresita consecinta (concluzia ce
trebuie trasa dupa incadrarea minorei in corpul silogismului sub majora adecvata); In aceasta
situatie, motivele de desfintare sau de casare constau in violarea legii si in gresita interpretare.
ILIE ANDREEA – MIHAELA
DREPT, ANUL II

In plus, lipsa totala de motivare constituie de asemenea, un apel sau de recurs. In general,
sesizarea minorei este lasata suveranei aprecieri a instantelor de fond, cu exceptiile cunoscute.
In ceea ce priveste concluzia, atat violarea legii cat si gresita interpretare sunt numai doua
cazuri particulare ale unei eronate consecinte. Pentru o mai buna sistematizare, motivele de
apel sau de recurs nu pot fi decat: nemotivarea, defectuoasa sesizare, gresita consecinta.
Expunerea silogistica nu este esentiala cugetarii noastre. Daca o facem totusi uneori, aceasta
este numai pentru un mai bun control al cugetarii. Ne aducand nimic nou in spiritul nostru,
neimbogatind cunoasterea cu nimic, logica poate totusi sa descopere in procesul de crestere
catre obiect al acesteia, eroarea, sofismul si iluziile.
In acest sens, produsul logic al silogismului va indeplini un rol secundar, de
verificator. Obligatia judecatorilor de a dezvolta silogistic rezultatul convingerilor asupra
conflictelor dintre particulari sau dintre particulari si colectivitate, devine o garantie
ca judecata lor nu este un act arbitrar, nemotivarea, adica neexpunerea deductiva a hotararilor
nereprezentand un motiv legal de desfintare sau de casare a lor.

Bibliografie: 
 1.M. I.Manolescu “Logica judiciara” in “Teoria si practica dreptului”, Bucuresti, 1946
2. M. Manolescu, “Silogismul judiciar”, Bucuresti, 1946
3.Gheorghe Mateut, “Elemente de logica juridica”, Ed. Fundatiei “ Chemarea” Iasi, 1994
 4. Horia Ciocan, “Logica juridical-note de curs”, Ed. Universitatii din Oradea, 2011