UNIVERSITATEA „SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ADMINISTRATIVE

TEMA CERCETARE „ PERSONALITATEA JURIDICA A STATULUI „

MASTERAND : TUINEA ELENA DIANA

BUCUREȘTI
2021

1
Cuprins:

 Noţiune
 Teorii privind personalitatea juridică:
 Teoria ficţiunii
 Teoria personalitaţii morale, realitate naturală
 Teoria personalităţii morale, realitate juridică
 Teorii care neagă personalitatea morală a statului
 Concluzii

2
 1. Noţiune

Personalitatea juridică presupune existenta a trei elemente:

 organizare de sine stătătoare
 un patrimoniu propriu afectat desfaşurarii unei activitaţi specifice
 un scop conform interesului general

Prin personalitate juridică se înţelege aptitudinea de a avea calitatea de subiect de drept

de sine stătător şi de a putea încheia, în nume propriu, acte juridice în cadrul unor raporturi
juridice, pentru dobândirea unor drepturi subiective şi asumarea unor obligaţii juridice
corelative1.
Conceptul de stat a putut lua naştere în accepţiunea lui actuală abia din clipa în care
teritoriul ţării nu a mai fost socotit ca formând obiectul proprietăţii private a monarhului, ci, la
început, al coroanei, iar mai târziu al statului 2.
Astfel, chiar de la început statul apare pe planul vieţii juridice ca înzestrat cu anumite
drepturi subiective (proprietar al teritoriului ţării), ca persoană juridică.
Această afirmaţie face însă necesară lămurirea prealabilă a unor noţiuni la care face apel.
Se impune să se precizeze în primul rând în ce constă noţiunea de drept subiectiv şi care este
deosebirea între dreptul subiectiv şi cel obiectiv.
Prin drept obiectiv se înţelege totalitatea regulilor de conduită ce se impun la un moment
dat respectului general într-o colectivitate umană dată şi care sunt susceptibile de a fi
sancţionate prin forţa de constrângere a statului.
Prin aceste reguli de drept se prevăd fie anumite obligaţii în sarcina indivizilor (de
exemplu, cea de a plăti impozite), fie se garantează unor persoane puterea de a desfăşura
anumite activităţi (de exemplu, chiriaşul poate să locuiască în apartamentul închiriat), de a cere
altora îndeplinirea unor acţiuni (de exemplu, creditorului i se recunoaşte puterea de a cere
restituirea sumei împrumutate) sau o abstenţiune (de exemplu, proprietarul unui teren poate
cere terţilor să nu-l tulbure în posesiune).
Dreptul subiectiv este tocmai puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul
căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să
desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea
de la o anumită activitate. Garanţia legală a dreptului subiectiv constă în posibilitatea de a se
pune în mişcare la nevoie, recurgându-se la organele de stat competente, forţa de constrângere
a statului în vederea restabilirii ordinii juridice încălcate.
Numai puţine limbi au cuvinte diferite pentru cele două concepte: drept obiectiv şi drept
subiectiv. Limbile franceză, germană şi română nu cunosc decât cuvântul „drept". In schimb,
limbile engleză şi arabă au termeni diferiţi. Limba engleză are cuvântul „law" pentru dreptul
obiectiv şi cuvântul "right" pentru dreptul subiectiv; limba arabă desemnează prin cuvântul
„kanun" dreptul obiectiv şi prin „hak", dreptul subiectiv.

1
Daniela Valea “Drept Constituţional şi Instituţii Politice” p.28
2
Tudor Draganu “Drept Constitutional si Institutii Politice” p.119

3
 Dreptul subiectiv fiind puterea de a desfăşura o anumită activitate, de a cere unui terţ
îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate, presupune pentru exercitarea
lui un act de voinţă. De exemplu; X a împrumutat lui Y o sumă de bani. Potrivit codului civil,
creditorul X are puterea de a cere de la debitorul Y, Ia scadenţă, plata sumei împrumutate.
Creditorul este liber însă să nu ceară plata. Exercitarea acestei puteri de a cere este astfel
lăsată la libera alegere a creditorului. Pentru ca el să exercite această putere este necesar un
act de voinţă din partea sa. Iată de ce, în concepţia tradiţională, recunoaşterea unei anumite
puteri de a cere este indisolubil legată de existenţa unei persoane înzestrată cu voinţă, a unui
subiect de drept. Acesta este, de altfel, faptul care explică de ce această noţiune a fost
desemnată prin termenul de drept subiectiv.

În aceste condiţii, este limpede că indivizii având o voinţă proprie vor putea fi subiecte de
drepturi si obligatii, adica persoane din punctul de vedere al dreptului, termenul de „persoană"
fiind utilizat în acest caz pentru a desemna pe cei care au capacitatea de a avea drepturi
subiective şi obligaţii. Utilizarea în acest sens a cuvântului „persoană" îşi are originea în dreptul
roman. În limba latină, cuvântul „persona" a desemnat la început masca cu care actorii îşi
acopereau faţa când jucau tragedii sau comedii. Prin analogie, indivizilor care joacă un rol în
viaţa juridică, având drepturi şi obligaţii, dreptul roman le-a făcut aplicaţia cuvântului „persona".
Dar, în afară de diferiţi indivizi, persoane fizice, viaţa socială cunoaşte un foarte mare
număr de grupări umane, cum sunt: statul, diferite asociaţii cu scop cultural sau de binefacere,
societăţi comerciale, sindicate etc. Deşi lipsite de o voinţă proprie, acestor grupări li se
recunoaşte, în condiţiile legii, capacitatea de a avea drepturi subiective şi obligaţii.
Acesta este şi cazul statului, căruia, aşa cum s-a arătat mai sus, i s-a recunoscut încă din
primul moment un drept asupra teritoriului său, iar astăzi i se atribuie prin diferite legi o
capacitate juridică foarte amplă.
Doctrina consideră că elementele personalităţii juridice sunt: a) organizare de sine
stătătoare; b) independenţa patrimonială; c) scop în acord cu interesele generale ale societăţii.
Astfel, art. 25 din Decretul nr. 31/1954 prevede că statul este persoană juridică în raporturile în
care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel
de raporturi prin Ministrul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în
acest scop.3
Întrucât statul este conceput ca persoană juridică (sau, într-o alta terminologie, ca
persoană morală), întrebarea care s-a pus a fost aceea de a şti cum se explică faptul că el, deşi
nu are o voinţă proprie şi trebuie să recurga pentru a-şi realiza scopurile, la intermediul unor
persoane fizice, este înzestrat totuşi cu drepturi şi obligaţii.
Mai multe teorii au fost formulate pentru a răspunde la aceasta întrebare.

3
Cristian Ionescu “Drept Constitutional si Institutii Politice” p.91

4
 2. Teoria ficţiunii
Susţinătorii acestei teorii pleacă de la ideea că numai indivizii pot fi consideraţi persoane
în adevăratul sens al cuvântului, căci numai ei au voinţa proprie reală.
În vederea înfăptuirii unor scopuri, care presupun un efort comun, indivizii alcătuiesc însă
asociaţii care, pentru a putea funcţiona, este adesea necesar să fie tratate din punctul de vedere
al raporturilor lor juridice cu tertii ca o singură entitate, distinctă de indivizii care o compun.
Pentru a răspunde acestei nevoi, deşi aceste asociaţii, printre care se numără şi statul, nu
au în realitate o voinţă proprie, ele sunt totuşi considerate ca şi când ar fi adevărate persoane.
Dat fiind însă că personalitatea acestor asociaţii nu are nimic real la bază, ea nu poate fi socotită
decât produsul unei ficţiuni, ea nu este în ultimă analiză decât un fel de a vorbi care permite să
se evite lungi şi plicticoase circumlocuţiuni.

3. Teoria personalităţii morale, realitate naturală

Această teorie, în singura variantă care merită să fíe discutată, afirmă că din combinarea
voinţelor indivizilor care alcătuiesc asociaţia se formează o voinţă nouă, care are caractere
distincte de cele ale voinţelor particulare (Zitclmann, Gierke). Pentru a se putea pune de acord,
voinţele indivizilor trebuie să se modeleze unele după celelalte. Ele pierd astfel particularităţile
lor pentru a se topi într-o singură unitate cu caractere comune, într-o voinţă nouă. Astfel,
diferitele asociaţii nu au, aşa cum susţine teoria anterioară, o personalitate juridică fictivă, ci sunt
persoane reale, înzestrate cu o voinţă proprie.

4. Teoria personalităţii morale, realitate juridică

Această teorie, care se înfăţişează la rândul ei în mai multe variante, a fost susţinută de
G. Jellinek, Michoud şi Carré de Malberg.
După Michoud, atunci când cercetăm această problemă, trebuie să plecăm de la
constatarea că drepturi subiective pot să aibă şi indivizii lipsiţi de voinţă. Astfel, un minor sau un
dement pot avea drepturi şi obligaţii, dar ei nu le pot exercita decât prin intermediul unor terţi
însărcinaţi să-i reprezinte în aceste condiţii, este evident că elementul „voinţă" nu este atât de
indispensabil personalităţii juridice, pe cât se afirmă în teoria ficţiunii. De aceea, nu există nici o
piedică de a se recunoaşte capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii unor grupări umane, care
nu au voinţă proprie, ori de câte ori anumite interese colective cer ca ele să fie tratate ca o
singură persoană. Bineînţeles, exercitarea drepturilor acestor persoane morale nu se va putea
face decât prin intermediul unor persoane fizice, înzestrate cu voinţă proprie. Aceasta pentru că
după cum s-a arătat, în fapt exercitarea unui drept subiectiv presupune întotdeauna un act de
voinţă.
În conformitate cu această teorie, statul nu are o voinţă proprie, cum susţine teoria
realităţii naturale. Numai persoanele fizice, chemate să reprezinte statul, au voinţă. De aceea,
statul nu există ca persoană reală, ci personalitatea sa este o creaţie a ordinii juridice care a dus

5
la formarea statului. Nu este mai puţin adevărat că această creaţie juridică are la bază o
realitate foarte concretă: existenţa unei grupări umane determinate. Astfel, ideea de
personalitate juridică a statului nu este decât un procedeu tehnic-juridic menit „a traduce
juridiceşte acest fapt că milioane de indivizi nu formează toţi împreună decât o fiinţă organic
unificată" (Carre de Malberg).
Personalitatea morală este o realitate juridică pentru că ea are la bază o grupare umană,
care din punct de vedere juridic, constituie o singură entitate, o persoană distinctă de indivizii
care o compun. După cum minorul sub 14 ani, deşi nu are capacitatea de exerciţiu, este o
realitate şi, de aceea, legea îi dă dreptul de a fi reprezentat, tot aşa gruparea umană, care stă la
baza persoanei juridice este şi ea o realitate. Printr-un procedeu tehnic-juridic, acestei realităţi
umane, deşi lipsită de o voinţă proprie, i se recunoaşte posibilitatea de a participa în raporturi
juridice prin intermediul unor persoane fizice, abilitate să voiască în numele ei şi pentru ea.
Acest procedeu tehnic-juridic, care face apel la ideea de personalitate morală, se
adaptează foarte bine nevoilor sociale mai ales în domeniul dreptului privat pentru a permite
conjugarea unor eforturi în schimburile economice.

5. Teorii care neagă personalitatea morală a statului

Spre deosebire de teoriile cercetate mai înainte, autori ca Vareilles-Sommieres sau L.

Duguit consideră că statul nu poate fi conceput ca persoană juridică, întrucât această idee nu
găseşte nici un sprijin în realitate.
În opinia acestor autori,, examinarea pozitivă a faptelor nu ne arată existenţa unei voinţe
comune a indivizilor care alcătuiesc un stat. Existente sunt numai voinţele şi interesele
singuraticilor indivizi. De aceea, în cazul statului, ca şi în cel al celorlalte asociaţii umane, nu
poate fi vorba de o persoană nouă, suprapusă indivizilor care o formează. Pornind de la această
constatare, Vareilles-Sommieres crede că nu asociaţia are un drept de proprietate asupra
bunurilor sociale, ci asociaţii sunt coproprietarii acestor bunuri. Ei nu-şi exercită însă acest drept
conform normelor obişnuite aplicabile în materie de proprietate, ci respectând anumite reguli
speciale.
Mergând mai departe, L. Duguit contestă însăşi valoarea şi utilitatea noţiunii de drept
subiectiv. După părerea lui este neştiinţific să se vorbescă despre personalitatea juridică a
statului, după cum este incorect să se vorbească de drepturi subiective. Singura realitate,
susţine el, este faptul că viaţa socială dă naştere unor reguli de conduită care, dacă nu sunt
respectate, provoacă o reacţie colectivă organizată în scopul restabilirii ordinii de drept violate.
Aceste reguli obligă pe indivizi la anumite acţiuni sau la păstrarea unei atitudini de abstenţiune.
Aceste obligaţii create de lege sunt singura realitate, astfel încât noţiunile de drept subiectiv şi
de persoană juridică devin cu totul inutile. Un act al unui individ nu este legitim fiindcă este
conform unui drept subiectiv, ci fiindcă este autorizat de regula de drept. Conceptul de drept
subiectiv neputând fi inteles decât ca puterea unei voinţe individuale de a se impune altei voinţe
nu poate fi admis din punct de vedere ştiinţific. Aceasta pentru că voinţele indivizilor care aparţin
unui grup social sunt egale unele cu altele şi au aceeaşi natură, astfel încât nu există nici un
motiv ca uneia să i se recunoască puterea de a se impune alteia.

6
 6. Concluzii

În prezenţa acestor teorii atat de contradictorii, trebuie să constatăm că în nici un caz

teoria, care vede în stat o persoană reală, nu poate fi acceptată 4. Argumentele în acest sens ale
diferiţilor autori expuse mai sus sunt decisive într-adevăr, singura realitate, care poate fi
verificată din punct de vedere ştiinţific, este existenţa diferitelor voinţe individuale. Nimeni şi
nimic nu poate dovedi că din amalgamarea acestor voinţe rezultă o voinţă nouă: voinţa unităţii
statale. Astfel, statul nu este o persoană reală, înzestrată cu o voinţă proprie. Ceea ce se
numeşte „personalitatea morală" a statului este numai un procedeu tehnic-juridic, menit să facă
cu putinţă ca din anumite puncte de vedere această masă de oameni, care este organizată pe
un teritoriu determinat, să fie tratată ca o singură unitate.

Este însă acest procedeu tehnic-juridic este oportun şi necesar?

În cazul în care se admite că statul este o persoană morală, în mod firesc se ajunge la
concluzia că această persoană este titulara unor drepturi subiective, care pot fi de două
categorii: pe de o parte, drepturi subiective în cadrul cărora statul se manifestă ca putere
publică, cum ar fi posibilitatea recunoscută de lege de a comanda indivizilor aşezaţi pe teritoriul
naţional, iar pe de altă parte, drepturi subiective private, pe care statul le exercită în aceleaşi
condiţii ca un simplu particular, cum este, de pildă, dreptul de proprietate a statului asupra
domeniului său privat.
În prima ipoteză, cea în care statul apare ca ordonând indivizilor prin manifestări de voinţă
unilaterale anumite acţiuni sau abstenţiuni, credem că nimic nu face necesar ca el să fie
considerat o persoană morală, pentru simplul motiv ca, neputand fi vorba de un drept al lui de a
comanda indivizilor de pe teritoriul său, nu există nici o utilitate de a concepe statul, din acest
punct de vedere, ca subiect de drept.
Într-adevăr, cercetarea pozitivă şi strict ştiinţifică a realităţii nu ne arată existenţa unui
asemenea drept subiectiv al statului, deşi unii autori se referă în mod curent la el. Ceea ce
realitatea ne arată este faptul că unor organe ale statului li se încredinţează diferite funcţii
(reprezentanţei naţionale, bunăoară, i se atribuie funcţia legislativă; tribunalelor, funcţia
jurisdicţională etc). Nu statul ca ansamblu organizat este chemat să exercite aceste atribuţii, ci
diferitele lui organe constituite în acest scop.

Nu se poate susţine că statul are un drept subiectiv de a comanda indivizilor aşezaţi pe

teritoriul său, cel mult s-ar putea susţine că un asemenea drept subiectiv aparţine acestor
singuratice organe, care ar deveni astfel fiecare o persoană juridică de drept public.
În aceste condiţii, nu poate fi vorba de un drept subiectiv al statului de a comanda, ci
numai că prin anumite reguli de drept se atribuie unor organe ale statului funcţia de a legifera,
de a aplica legile sau de a distribui justiţia. Aceste organe nu au un drept subiectiv de a
comanda, ci ele exercită numai anumite funcţii ce le-au fost încredinţate de dreptul obiectiv sau,
mai precis, numai o competenţă. De altfel, cea mai bună dovadă că este aşa o constituie faptul
4
Tudor Draganu “Drept Constitutional si Institutii Politice” p.124

7
că, atunci când reglementează organizarea şi funcţionarea diferitelor autorităţi publice, nici
Constituţia, nici legile în vigoare nu vorbesc despre drepturile lor, ci despre atribuţiile ce li dau în
competenţă.
Dar concepţia care vede în stat o persoană morală înzestrată cu un drept subiectiv de
comandă nu poate fi acceptată şi pentru faptul că ea este o simplă construcţie teoretică, fără nici
un sprijin în realitatea legislativă a diferitelor state. Nici o constituţie în vigoare nu concepe
suveranitatea ca un drept subiectiv al statului, ci ca o prerogativă inalienabilă a naţiunii. Astfel,
Constituţia noastră din 1923, continuând tradiţia franceză transmisă nouă prin intermediul
Constituţiei belgiene din 1831, declara că suveranitatea aparţine naţiunii, care o exercită prin
delegaţie. Aceeaşi idee stă la baza articolului 2 al Constituţiei ţării noastre din 1991, care
prevede că: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele
sale reprezentative şi prin referendum". În aceste condiţii, este evident că concepţia care vede
în stat o persoană morală înzestrată cu un drept subiectiv de suveranitate este o simplă
construcţie teoretică fără nici o valoare practică.

8
Bibliografie:

1. Cristian Ionescu “Drept Constitutional si Institutii Politice” Vol. 1, Lumina

Lex, 2000
2. Daniela Valea “Drept Constituţional şi Instituţii Politice”, 2008
3. Ioan Muraru Simina Tanasescu, “Drept Constitutional si Institutii Politice”
Ed. a IX-a Lumina Lex, 2001
4. Tudor Draganu “Drept Constitutional si Institutii Politice” Vol. 1, Lumina
Lex 2000