Curs 3 Dcip I

CAPITOLUL III
TEORIA STATULUI
3.1. Apariţia şi evoluţia conceptului de stat
Termenul „stat” îşi are originea în latinescul status, cu sensul de stare a unui lucru. Ulterior a căpătat
şi o semnificaţie juridică având sensul de situaţie juridică a unei persoane care face parte dintr-o
comunitate cu care are în comun un set de valori, apartenenţa conferindu-i anumite drepturi şi
obligaţii1.
Când termenul „status” a început să fie utilizat în expresii precum status rei romane şi status rei
publicae („starea lucrurilor publice” sau „situaţia conducerii vieţii publice”2) a dobândit şi o semnificaţie
politică.
Se consideră că termenul „stat” a fost utilizat pentru prima dată într-o accepţiune modernă – formă
de organizare a unei populaţii aşezate pe un anumit teritoriu şi cu o structură instituţionalizată,
independentă de persoanele care ocupă poziţiile supreme şi care exercită puterea suverană – în lucrarea
„Principele” de către Nicolo Machiavelli, lucrare în care autorul consideră că „toate statele, toate
stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor au fost şi sunt sau republici sau principate”3.
„Statul este organizarea politică ierarhizată a unei anumite societăţi omeneşti, aşezată pe un anumit
teritoriu determinat. Statul este o unitate juridică care se manifestă ca atare atât înăuntru, cât şi în afară”4.
Apariţia statului este un proces îndelungat şi complex.
Printre aspecte care au contribuit la apariţia şi formarea statului pot fi enumerate5:
- apariţia necesităţii unei autorităţi politice (conducere) în cadrul unei societăţi, fundamentată pe
ideea acceptării şi subordonării unei ordini legale sau cutumiare care supravieţuieşte indivizilor care o
deţin şi o exercită la un moment dat6;
- rolul jucat de Biserică în conservarea valorilor culturale eleno-romane şi prin faptul că, odată cu
căderea Imperiului Roman de Apus, aceasta şi-a asumat rolul de conducător al unui sistem de organizare
şi disciplinare socială (bazat pe supunerea spirituală a populaţiilor creştine);
- ca urmare a efortului Bisericii de a-şi menţine supremaţia într-o Europă divizată între Vest şi
Imperiul Roman de Răsărit, s-au intensificat alianţele în Europa Occidentală, ceea ce a permis apariţia
marelui imperiu a lui Carol cel Mare, structură susţinută prin administrare, gestionare financiară şi
armată;
- apariţia raporturilor de vasalitate (prestarea unor servicii de către vasal seniorului în schimbul unei
feude);
- stratificarea socială tot mai accentuată dintre aristocraţie şi burghezie şi apariţia „stărilor” ca forme
de organizare socială;
- apariţia adunărilor reprezentative;
- teritoriul nu a mai fost considerat proprietatea privată a unei persoane (monarhul), ci a unei entităţi
distincte, numită la început coroană, apoi stat7;
1
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 39.
2
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 40.
3
4
A se vedea Paul Negulescu, Principiile fundamentale ale Constituţiunei din 27 februarie 1938, p. 85.
5
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, pp. 48-57.
6
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 114.
7
1
- acţiunea de guvernare este delimitată tot mai clar de persoanele care guvernează sau în numele
cărora se guvernează;
- accentuarea diferenţelor dintre guvernanţi şi cei guvernaţi până la apariţia unui raport de
subordonare;
- fundamentarea legitimităţii absolute a monarhului şi impunerea guvernării centralizate;
- apariţia şi afirmarea unor teorii privind originea populară a suveranităţii puterii poporului;
- procesul de formare a naţiunilor şi conturarea sentimentului naţional.
3.2. Definiţia statului
Statul este o instituţie având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un anumit teritoriu delimitat,
capabilă de a-şi determina singură propria competenţă şi organizată în vederea exercitării unor
activităţi specifice care pot fi grupate în funcţiile: legislativă, executivă şi jurisdicţională8.
Caracterul instituţionalizat al statului rezultă din faptul că statul este o organizaţie umană ce are la
bază un ansamblu de reguli de drept (norme juridice), organizaţie în cadrul căreia se desfăşoară activităţi
în vederea realizării unor scopuri (interese) sociale generale şi determinate.
Ceea ce deosebeşte statul de alte instituţii este natura specifică a activităţii desfăşurate (legislativă,
executivă şi jurisdicţională) şi capacitatea de a-şi determina propria competenţă, în absenţa oricărei
intervenţii a vreunei autorităţi superioare, numită şi suveranitate9.
Indiferent de varietatea definiţiilor, se pot sesiza câteva „permanenţe”:

- existenţa concomitentă a celor trei elemente: o populaţie, un teritoriu şi o putere de stat;
- liantul dintre cele trei elemente: guvernarea (o acţiune de conducere socială prin impunerea unor
reguli generale);
- structura organizatorică;
- un scop: satisfacerea unor interese generale ale unei comunităţi de oameni.
3.3. Personalitatea juridică (morală) a statului
Prin “personalitate juridică”10 se înţelege aptitudinea de a avea calitatea de subiect de drept de sine
stătător şi de a putea încheia, în nume propriu, acte juridice în cadrul unor raporturi juridice, pentru
dobândirea unor drepturi subiective şi asumarea unor obligaţii juridice corelative.
Încă de la început, statul a fost considerat titular a unor drepturi subiective şi obligaţii corelative,
ceea ce presupune acceptarea ideii că statul este o persoană juridică având personalitate juridică11.
Au fost elaborate mai multe teorii12 care au încercat să justifice sau să nege existenţa personalităţii
juridice (morale) a statului, o entitate organizatorică lipsită de voinţă proprie şi acţionând prin
intermediul voinţelor agenţilor săi.
8
9
10
Personalitatea juridică presupune existenţa a trei elemente: organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu afectat desfăşurării
unei activităţi specifice şi un scop conform cu interesul general – a se vedea Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, p. 299.
11
Poate fi numită şi personalitate morală, dat fiind faptul că iniţial a fost utilizat termenul de persoană morală pentru ceea ce în
prezent numim persoană juridică.
12
Conform prezentării pe larg, în Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 121-126;
Lucian Chiriac, Drept administrativ – Partea generală, pp. 13 și 14.
2
I. Teoriile care neagă personalitatea juridică a statului susţin că statul nu are personalitate juridică
deoarece nu are voinţă proprie, aşa cum nu există nici conceptul de drepturi subiective. Singura realitate
este faptul că viaţa socială dă naştere unor reguli de conduită care, dacă nu sunt respectate, provoacă o
reacţie colectivă organizată în scopul restabilirii ordinii de drept.
II. Teoria ficţiunii – conform acestei teorii numai indivizii, adică persoanele fizice, au voinţă
proprie, iar faptul că persoanele juridice (deci şi statul) sunt considerate persoane şi sunt titulare de
drepturi subiective şi îşi pot asuma obligaţii juridice în cadrul unor raporturi juridice se datorează unei
ficţiuni (necesare).
III. Teoria personalităţii morale realitate naturală – conform acestei teorii, persoanele juridice au
o voinţă proprie care este suma voinţelor indivizilor care compun fiecare persoană juridică. Contopirea
voinţelor individuale dă naştere unei noi voinţe, distinctă şi proprie persoanei juridice, ceea ce îi permite
acesteia să dobândească drepturi subiective şi obligaţii corelative în cadrul unor raporturi juridice.
IV. Teoria personalităţii morale realitate juridică – promovează ideea că personalitatea juridică este
o creaţie a legii, necesară pentru a oferi posibilitatea de a dobândi drepturi subiective şi obligaţii
corelative, la fel ca în cazul persoanelor cărora, deşi statul nu le recunoaşte o voinţă proprie, le
recunoaşte şi le asigură posibilitatea de a dobândi drepturi subiective şi obligaţii corelative (de exemplu,
în cazul minorilor sau al persoanelor lipsite de capacitate, reprezentate în raporturi juridice de
reprezentanţii lor legali sau mandatari). Astfel, printr-un procedeu tehnico-juridic, statul, o entitate de
sine stătătoare distinctă de indivizii ce compun colectivitatea ce stă la bază lui, dobândeşte drepturi
subiective şi obligaţii corelative intrând în raporturi juridice prin intermediul persoanelor fizice (agenţii
statului).
3.4. Elementele constitutive ale statului
Se consideră că existenţa unui stat depinde de existenţa cumulativă a trei elemente fundamentale:
1. populaţia;
2. teritoriul;
3. puterea de stat.
Populaţia
Populaţia reprezintă comunitatea umană aşezată pe teritoriul unui stat şi asupra căreia statul îşi
exercită autoritatea.
Astfel, fac parte din populaţie toţi indivizii supuşi legislaţiei statului respectiv: cetăţenii statului,
cetăţenii străini (străinii13) şi apatrizii aflaţi la un moment dat pe teritoriul statului respectiv.
Astfel, apare evident faptul că populaţia nu trebuie confundată cu naţiunea, nici cu poporul14, deşi
între cele trei concepte există o anumită conectivitate.
Naţiunea este definită ca fiind acea comunitate umană omogenă, perenă şi distinctă de alte
colectivităţi, rezultată în urma unui proces istoric complex şi îndelungat, care are la bază comunitatea
de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri,
la care se adaugă un trecut istoric comun şi, mai ales, voinţa de a fi împreună15.
13
Cu privire la noţiunile de „străin” (este cetăţeanul aparţinând unui stat aflat pe teritoriul altui stat) şi „apatrid” (este persoana fără
cetăţenie) – a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I Teoria generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 195.
14
15
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, pp. 262 şi 263 – autorul
considerând că naţiunea este de fapt element constitutiv al statului, conceptul de naţiune exprimă concis şi dens aspectul calitativ sau
psihologic al dimensiunii demografice.
3
Naţiunea este ceea ce dă caracteristica fundamentală a unui stat, ceea ce îi asigură distinctibilitatea
şi permanenţa16; astfel, Constituţia României a statuat că statul român este un stat naţional, stat
fundamentat pe o naţiune, cea română.
Ideea de stat naţional nu exclude însă existenţa în cadrul populaţiei statului a persoanelor de altă
minoritate, principiu ce stă la baza recunoaşterii existenţei minorităţilor naţionale17, cărora Constituţia
le recunoaşte şi le garantează un drept la identitate (art. 6 din Constituţie18).
Noţiunea de popor are în vedere suma tuturor indivizilor care există la un moment dat pe teritoriul
unui stat, şi constituind, indiferent de naţionalitate, suportul demografic al statului19.
Teritoriul
Teritoriul este definit ca fiind acea parte din globul pământesc asupra căreia statul îşi exercită
suveranitatea20.
Delimitarea teritoriului se face prin stabilirea frontierelor statului.
Teritoriul este alcătuit din: sol, subsol, spaţiul acvatic, spaţiul aerian de deasupra solului şi apelor,
marea teritorială, platoul continental. Se consideră ca făcând parte din teritoriul statului şi zona
economică exclusivă, zona contiguă, navele şi aeronavele aflate sub pavilionul statului, spaţiul
misiunilor diplomatice şi consulare ale statului respectiv.
Solul este porţiunea de uscat din scoarţa terestră care oferă cadrul de desfăşurare a activităţii umane.
Subsolul este alcătuit din stratul aflat imediat dedesubtul solului şi al spaţiului acvatic, statul având
dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv, fără nicio îngrădire juridică internaţională.
Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, fluviilor, lacurilor, canalelor, apele porturilor (de
suprafaţă sau subterane)21.
Marea teritorială este porţiunea maritimă de o anumită lăţime situată de-a lungul litoralului unui
stat (urmând configuraţia acestuia), pe o distanţă care poate ajunge până la 200 de mile maritime de la
liniile de bază, stabilită prin convenţii internaţionale (în România, lăţimea mării teritoriale este de 12
mile marine)22.
Spaţiul aerian este coloana de aer de deasupra solului şi a spaţiului acvatic al unui stat, până la
înălţimea unde începe spaţiul cosmic.
Zona economică exclusivă este fâşia maritimă în lăţime de cel mult 200 de mile marine, situată în
prelungirea marii teritoriale, porţiune în care statele riverane pot revendica drepturi de exploatare,
conservare şi gestiune a resurselor naturale, biologice etc. sau îşi pot asuma un drept de jurisdicţie în
soluţionarea litigiilor privind construirea şi utilizarea unor instalaţii.
Platoul continental este format din fâşia de sol şi subsol adiacente ţărmului, dincolo de marea
teritorială, până la o adâncime de cel mult 200 de metri.
16
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 262 - naţiunea este mai
restrânsă decât populaţia, dar mai presus de ea.
17
Cu privire la definiţia noţiunii de minoritate naţională, a se vedea Laura-Maria Crăciuneanu, Discuţii referitoare la o definiţie legală
a sintagmei de „minoritate naţională”, în Revista „Dreptul” nr. 11/2012, pp. 130-151.
18
Art. 6 din Constituţia României, republicată - „(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. (2) Măsurile de protecţie luate
de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu
principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni român”.
19
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 262.
20
Într-o accepţiune mai largă, teritoriul poate fi definit şi ca „spaţiul” asupra căruia se exercită suveranitatea naţională - a se vedea
Mihai-Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, Introducere în dreptul constituţional, Ed. Hamangiu, 2006. p. 11.
21
A se vedea Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale
României, republicată în M. Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002.
22
Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue
ale României, republicată în M. Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002.
4
Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde în largul mării pe o
anumită distanţă (24 mile marine pentru România) şi în care statele riverane îşi pot rezerva dreptul de a
exercita controlul în vederea prevenirii şi reprimării săvârşirii pe teritoriul său a unor fapte ilegale (din
domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al trecerii frontierei de stat)23.
Art. 3 din Constituţia României reglementează cadrul general al teritoriului pe câteva coordonate:
- teritoriul României este inalienabil – nu poate fi înstrăinat altui stat sau abandonat ori pierdut24,
inalienabilitatea fiind una dintre trăsăturile fundamentale ale teritoriul;
- organizarea frontierelor se face prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme
general admise ale dreptului internaţional;
- organizarea administrativă a teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe,
comune);
- este interzisă orice formă de colonizare a teritoriului României cu populaţii străine. Această
prevedere o reiterează pe cea cuprinsă în art. 3 din Constituţia României din 192325.
Puterea de stat
Denumită şi „putere publică”, „autoritate publică” sau „autoritate de stat”, puterea de stat este cel
de-al treilea element constitutiv al statului. A fost mult timp identificată cu o singură persoană, ca în
cazul monarhiilor absolute (regele Franţei, Ludovic al XIV-lea, obişnuia să spună „Statul sunt eu”),
pentru ca ulterior, în democraţiile moderne, să apară ca un sistem de organe, uneori completat cu diferite
procedee de consultare directă a populaţiei, care exercită cele trei funcţii esențiale ale statului26.
Puterea de stat este definită ca fiind capacitatea de a lua, pe calea unor manifestări de voinţă
unilaterale şi în absenţa oricărei subordonări faţă de vreo autoritate superioară sau concurentă,
măsuri obligatorii, susceptibile de a fi impuse respectului general cu ajutorul forţei de constrângere
constituite în acest scop27.
Dreptul de a impune reguli obligatorii în numele colectivităţii şi de a supraveghea la respectarea lor
aparţine unui sistem de organe special constituit prin voinţa generală.
Puterea de stat are 2 componente principale: componenta funcțională (capacitatea decizională) și
componenta organică (sistemul de organe).
Puterea de stat poate fi exercitată doar în măsura în care este legitimă, iar deciziile luate exprimă
voinţa generală. Un act normativ al puterii publice nu este legitim prin el însuşi, prin simplu fapt că
emană de la o autoritate, ci numai dacă, prin conţinutul şi forma lui, este legal, conform regulii de
drept28.
Caracteristicile puterii de stat sunt29:
23
Art. 7 din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale
României, republicată în M. Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002
24
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 290.
25
Legiuitorul constituant al vremii a considerat necesară o asemenea prevedere pentru a proteja caracterul unitar național al
statului. „Colonizarea înseamnă fondarea unor orașe sau grupuri socială depărtate de metropolă” – a se vedea George Alexianu,
Dreptul Constituțional, Ed. Librăriei Socec&Co, București, 1926, p. 120.
26
27
28
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 77, 80 şi 211. Legitimitatea este
o judecată de valoare asupra unui sistem de guvernământ, reprezintă un dat social subiectiv, dependent de evoluţia concepţiilor şi a
sentimentelor dominante într-o colectivitate umană. Legalitatea reprezintă conformitatea cu legea aflată în vigoare, ceea ce presupune
obligaţia generală şi absolută de respectare a legii.
29
A se vedea: Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, pp. 299-302; Ioan Muraru,
Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, pp. 55-57; Ion Rusu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 1995, pp. 83-85; Ovidiu Ţinca, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
5
1. puterea de stat are un caracter social. Regulile generale de conduită sunt elaborate şi impuse
pentru a reglementa relaţii sociale între indivizi, precum şi între indivizi şi stat;
2. este o putere organizată. Exercitarea puterii de stat se face prin intermediul unui sistem de organe,
constituite şi organizate în acest scop;
3. puterea de stat este legitimă. Caracterul legitim se fundamentează pe normele de drept şi este o
consecinţă a constituirii puterii de stat prin intermediul alegerilor libere şi corecte, prin vot30;
4. puterea de stat este unică. Caracterul unic rezultă din faptul că singurul titular al puterii este
poporul;
5. puterea de stat este o putere coercitivă (de constrângere). Respectarea regulilor generale de
conduită, impuse prin norme juridice, poate fi asigurată, la nevoie, prin utilizarea de mijloace şi procedee
juridice de constrângere împotriva celor care nu se conformează de bunăvoie. Formele de constrângere
existente pot îmbrăca forma răspunderii juridice (disciplinară, administrativă, civilă, penală, comercială,
chiar constituţională);
6. puterea de stat este suverană – ceea ce înseamnă că are „vocaţia de a decide, fără nicio imixtiune,
în toate problemele interne şi externe, cu respectare suveranităţii celorlalte state, precum şi a principiilor
şi celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional”. Suveranitatea, ca trăsătură a puterii de
stat, presupune două componente: supremaţia şi independenţa.
● Supremaţia constă în capacitatea de a hotărî cu privire la toate aspectele vieţii societăţii prin
instituirea unor norme obligatorii, fără nicio îngrădire din partea altor „puteri” sociale, în toate probleme
economico-sociale, politice şi juridice.
● Independenţa constă în plenitudinea şi necondiţionarea aceloraşi prerogative pe plan extern.
În literatura de specialitate se face referire la cele două componente ale suveranităţii şi sub
denumirile de „suveranitate internă” şi „suveranitate externă”31.
Pe de altă parte, se discută despre: „suveranitatea poporului” şi „suveranitatea naţională”32:
- Teoria suveranităţii poporului statuează ideea că poporul este titularul suveranităţii, fundamentată
pe dreptul poporului de a-şi decide singur soarta. Fiecare individ deţine o cotă-parte din suveranitate,
ceea ce îi conferă dreptul de a participa la guvernare (prin intermediul dreptului de vot).
- Teoria suveranităţii naţionale este legată de conturarea conceptului de naţiune şi se fundamentează
pe ideea de naţiune privită ca entitate distinctă de indivizii care o compun şi cu voinţă proprie. Astfel,
suveranitatea aparţine naţiunii (privită ca o premisă a formării statului) şi este una indivizibilă,
inalienabilă şi imprescriptibilă.
Deseori se consideră că suveranitatea populară şi suveranitatea naţională conturează, de fapt, un tot
unitar atotcuprinzător33 şi anume suveranitatea ca trăsătură a puterii de stat. Se pare că pentru această
abordare a optat şi constituantul român, Constituţia României, republicată, stabilind că „suveranitatea
naţională aparţine poporului român” [art. 2 alin. (1) prima teză]34. Având în vedere contextul modern
Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995, pp. 47-53. Cu privire la particularităţile puterii politice, a se vedea Anton P. Parlagi, Consideraţii
juridice asupra conceptului de putere politică, în Revista de drept public nr. 2/2001, pp. 28-34.
30
Şi guvernele de fapt, rezultate în urma unei mişcări populare (violente sau nu), pot fi considerate legitime, urmând să fie şi legalizate
destul de uşor, prin convocarea corpului electoral pentru alegerea unei adunări constituante care să elaboreze o Constituţie, supusă eventual
votului. Astfel, guvernul de fapt legitim se transformă, în temeiul principiului suveranităţii naţionale, într-un guvern legal - a se vedea Tudor
Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 78.
31
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 204: suveranitatea internă, adică
însuşirea autorităţii publice de a-şi impune comandamentele tuturor persoanelor şi grupurilor umane de pe teritoriul său, fără a putea fi
mărginită în libertatea ei de acţiune de o autoritate superioară sau concurentă; suveranitatea externă, adică însuşirea autorităţii publice de a
reprezenta statul în raporturile sale cu alte subiecte de drept internaţional în condiţii de egalitate şi fără vreun amestec din afară, însuşire
care se manifestă în special în dreptul de a încheia convenţii şi tratate internaţionale, de a trimite şi primi reprezentanţi diplomatici etc.
32
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, pp. 55 şi 56.
33
34
Pentru amănunte despre suveranitatea naţională, a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Principiile constituţionale ale reglementării
suveranităţii naţionale (comentarii la art. 2 din Constituţia României), în Revista de drept public, nr. 3/2008, pp. 15-28.
6
extrem de complex al orânduirii sociale, acesta făcând imposibilă autoguvernarea, legea fundamentală
prevede în continuare că poporul român îşi exercită suveranitatea „prin organele sale reprezentative,
constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum” [art. 2 alin. (1) ultima
teză]. Prin organe reprezentative se va înţelege practic doar acele autorităţi publice care au „vocaţie
constituţională şi legitimitate electorală”, respectiv Parlamentul României şi Preşedintele României, având
în vedere faptul că, în primul rând, trebuie să fie organe alese de către întregul popor (corpul electoral) şi,
în al doilea rând, trebuie să fie reprezentative la nivel naţional35.
3.5. Funcţiile statului
Statul, prin menirea lui, desfăşoară o activitate specifică concretizată în trei funcţii esenţiale:
1. funcţia legislativă;
2. funcţia executivă;
3. funcţia jurisdicţională (sau judecătorească).
1. Funcţia legislativă
Funcţia legislativă constă în activitatea de stabilire a regulilor de conduită socială generale şi
impersonale, cu caracter obligatoriu şi susceptibile de a fi sancţionate, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului36.
Regulile de conduită au caracter general şi impersonal deoarece sunt formulate în abstract (prezintă
un mare grad de generalizare) şi se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţiile astfel reglementate.
Funcţia legislativă are un caracter originar deoarece apare ca o manifestare directă a suveranităţii
poporului. Regulile generale de conduită sunt expresia voinţei organului reprezentativ al poporului şi
astfel dobândesc forţă juridică superioară tuturor celorlalte norme juridice37.
Funcţia legislativă este încredinţată, ca regulă generală, unei adunări reprezentative constituite pe
baza votului corpului electoral, numită, de regulă, Parlament, Congres, Dietă etc. Regulile generale de
conduită astfel elaborate de Parlament îmbracă forma legilor.
Structura organizatorică (Parlamentul) şi activitatea specifică desfăşurată (legiferarea) formează
puterea legislativă a statului.
2. Funcţia executivă
Funcţia executivă (numită şi funcţie administrativă sau administrativ-executivă ori
guvernamentală) constă în activitatea de executare în concret a legii, de organizare a aplicării şi
executării la situaţii concrete a legii, de asigurare a bunei funcţionări a structurii organizatorice a
statului38.
Organele statului cărora le este încredinţată funcţia executivă acţionează prin emiterea de acte
normative şi individuale, pe baza legii şi în conformitate cu aceasta, sau prin efectuarea de operaţiuni,
prin care intervin în viaţa persoanelor prin reglementarea relaţiilor sociale şi prestarea diferitelor servicii.
35
A se vedea Cristian Ionescu, Constituţia României comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale,
titlul III – capitolul I - Parlamentul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 6-9.
36
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 213; Lucian Chiriac, Drept
administrativ - Partea generală, p. 23.
37
O altă definiţie a funcţiei legislative: „constă în adoptarea de către Parlament a regulilor de conduită obligatorii (având caracter general
şi impersonal), ce se adresează, prin urmare, tuturor persoanelor fizice şi juridice, existând şi activităţi pe teritoriul unui stat” – a se vedea
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 121.
38
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 214; Lucian Chiriac, Drept
administrativ - Partea generală, p. 23.
7
Actele normative şi individuale elaborate şi emise pentru realizarea funcţiei executive (numite, în
general, acte administrative) trebuie să fie conforme cu legea (ca o consecinţă a caracterului derivat al
funcţiei executive în raport cu funcţia legislativă a statului)39.
Activitatea specifică funcţiei executive şi ansamblul organele cărora le este încredinţată această
activitatea (Şeful statului şi Administraţia publică, condusă şi coordonată de Guvern) formează puterea
executivă a statului.
3. Funcţia jurisdicţională
Funcţia jurisdicţională constă în activitatea de soluţionare, cu putere de adevăr legal şi autoritate
a lucrului judecat, a conflictelor juridice apărute între persoane sau între acestea şi stat, prin
intermediul hotărârilor judecătoreşti40.
S-a exprimat şi opinia conform căreia funcţia jurisdicţională nu este altceva decât o formă de
executare în concret a legilor, astfel că nu ar putea fi privită ca o funcţie distinctă de cea executivă. Dar,
obiectul şi procedura de realizare a acestei funcţii sunt diferite faţă de cele utilizate pentru realizarea
funcţiei executive, prezentând o serie de particularităţi care susţin ideea unei funcţii judecătoreşti
distincte41.
Funcţia jurisdicţională este încredinţată organelor jurisdicţionale (instanţe judecătoreşti) care îşi
desfăşoară activitatea cu respectarea unei anumite proceduri, bazată pe contradictorialitate, independenţă,
oralitate şi motivare, în vederea asigurării imparţialităţii.
Prin putere de adevăr legal se înţelege prezumţia că actul de soluţionare a litigiului se bazează
exclusiv pe lege şi exprimă adevărul. Prin autoritate de lucru judecat se înţelege prezumţia că hotărârea
judecătorească, exprimând adevărul, este definitivă, şi astfel părţile şi autorităţile publice sunt obligate
să se conformeze şi să o pună în aplicare42. „Principiul potrivit căruia, după pronunțarea
hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra deciziei luate reprezintă o
componentă esențială a ideii de justiție, a asigurării autorității de lucru judecat și a
ocrotirii drepturilor procesuale ale părților, ca element fundamental al statului de
drept. Principiul autorității lucrului judecat (res judicata) se coroborează cu regula
că, odată pronunțată hotărârea definitivă, misiunea judecătorului care a participat
la judecată se încheie (lata sententia, judex desinit esse judex). Ca efect juridic al
acestei reguli, care ține de ordinea publică, pronunțarea hotărârii are și efect de
desistare a instanței, iar judecătorul care s-a pronunțat nu poate reveni asupra
părerii sale în respectiva cauză” (DCC nr. 543 din 14 septembrie 2021, publicată în
M.Of. nr. 1060 din 4 noiembrie 2021).
Organele jurisdicţionale şi activitatea specifică pe care o desfăşoară formează puterea
judecătorească43 a statului.
Atribuţii ale statului. Rolul statului modern

Atribuţiile statului pot fi atribuţii esenţiale şi atribuţii accesorii44.
39
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 214. Funcţia executivă este definită
şi ca asigurarea sau organizarea legilor şi, de asemenea, adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi de administrare, pe
plan local şi central - a se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 122.
40
41
42
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 214 şi 215.
43
Chiar dacă Constituţia Românei foloseşte expresia de „autoritate judecătorească”, trebuie considerată ca fiind cea de-a treia putere
în stat.
44
8
Atribuţiile esenţiale ale statului sunt ansamblul prerogativelor care revin în exclusivitate statului şi
a căror neîndeplinire echivalează cu lipsa statalităţii. Sunt considerate atribuţii esenţiale ale statului:
- monopolul apărării şi al constrângerii sociale (armata şi poliţia);
- menţinerea cadrului juridic;
- conducerea relaţiilor internaţionale;
- emiterea monedei naţionale.
Atribuţiile accesorii ale statului nu au legătură nemijlocită cu exercitarea suveranităţii şi, ca atare,
în anumite condiţii, pot fi încredinţate şi unor persoane care nu au calitatea de autorităţi publice. De
exemplu:
- organizarea învăţământului;
- înfiinţarea şi organizarea unor organisme şi instituţii culturale, sportive, religioase, de sănătate
etc.;
- administrarea şi gestionarea unor bunuri, activităţi sau servicii aparţinând proprietăţii publice a
statului (prin concesionare etc.).
Rolul statului modern45

În decursul evoluţiei sale statul şi-a extins din ce în ce mai mult sfera de activitate, ceea ce a
determinat şi o schimbarea a rolului său. Astfel, se poate vorbi, în funcţie de etapele parcurse:
1. statul-jandarm (secolul al XIX-lea) care se limita în a interveni în domeniul poliţiei, apărării şi
în domeniul relaţiilor internaţionale;
2. statul-antreprenor (anii ’40 ai secolului al XX-lea) – începe să intervină şi să se manifeste în
domeniul industriei şi al economiei, prin înfiinţarea de agenţi economici ai statului;
3. statul-providenţă – are un rol omniprezent, intervenind în toate sectoarele de activitate;
4. statul-garant este statul care are obligaţia de a reglementa un cadru larg de drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, de a asigura progresul şi de a garanta afirmarea condiţiei umane.
3.6. Principiul separaţiei puterilor în stat
3.6.1. Concept şi evoluţie istorică
Principiul separaţiei puterilor în stat reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale dreptului
constituţional şi una dintre premisele statului de drept.
Principiul este strâns legat de ideea unui regim reprezentativ în care este eliminat pericolul tiraniei46
şi al îngrădirii şi încălcării abuzive a drepturilor şi libertăţilor individuale. El s-a conturat în viaţa statului
în măsura în care s-a simţit nevoia instaurării regimului constituţional. Iată de ce majoritatea
constituţiilor moderne consacră, cu diferite nuanţe, acest principiu47.
Separaţia puterilor statului presupune încredinţarea şi exercitarea diferitelor funcţii ale statului
unor organe distincte şi independente unul faţă de altul48.
Apariţia controlului de constituţionalitate a legilor, implicarea partidelor politice din ce în ce mai
mult în desemnarea factorilor de decizie politică importanţi (adunări legislative, guverne) şi conturarea
unui nou raport de putere, cel între majoritatea parlamentară şi opoziţie, conturarea procedurii delegării
45
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, pp. 130 şi 131.
46
A se vedea Oxford – Dicţionar de politică, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 363.
47
A se vedea Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, vol. II, ed. a II-a, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 938.
48
9
legislative, raţionalizarea puterii legislative, dar şi eforturile de a contrabalansa deprecierea forului
legiuitor au influenţat evoluţia şi conţinutul teoriei separaţiei puterilor în stat49.
3.6.2. Consacrarea instituţională a principiului separaţiei puterilor în stat

Pentru prima dată50, consacrarea constituţională şi punerea în practică a principiului separaţiei
puterilor în stat s-au realizat prin Constituţia S.U.A., teoria separaţiei puterilor în stat fiind astfel ridicată
la rang de principiu constituţional.
Constituţia S.U.A., adoptată în 1787, a stabilit o separare rigidă a celor trei puteri şi o independenţă
strictă între acestea. Astfel, puterea legislativă a fost încredinţată unui Congres bicameral51, puterea
executivă şefului statului52, iar puterea judecătorească instanţei supreme şi judecătoriilor53.
3.6.3. Consacrarea principiului separaţiei puterilor în stat în sistemul constituţional român
Principiul separaţiei puterii în stat poate fi legat, pentru prima dată54, de Regulamentele Organice
din 1831 (în Ţara Românească), respectiv 1832 (în Moldova). Ulterior, acest principiu este pus, în
aproape toate actele cu valoare constituţională sau Constituţiile româneşti, la baza organizării şi
funcţionării statului: Convenţia de la Paris din 7 august 1858, Constituţia României din 1866 (art. 32,
art. 35, art. 36), Constituţia României din 1923 (art. 34, art. 39, art. 40), Constituţia României din 1991.
Constituţia României din 1991, iniţial, nu conţinea o menţiune expresă privind principiul separaţiei
puterilor în stat, dar, aşa cum s-a susţinut frecvent în doctrină, îl recunoştea şi îl consacra55 implicit56.
În primul rând, art. 80 alin. (2) din Constituţia României consacră rolul de mediator al Preşedintelui
României între puterile statului57. În al doilea rând, faptul că principiului separaţiei puterilor este o
realitate de necontestat rezultată din ansamblul reglementărilor constituţionale privind organizarea,
funcţionarea şi relaţiile dintre instituţiile politice fundamentale ale statului. Mai mult, Curtea
Constituţională, în mod constant, a statuat că România este organizată şi funcţionează pe baza
principiului separaţiei puterilor în stat chiar dacă „Constituţia nu consacră în niciun text al său,
expressis verbis, acest principiu rezultând „din modul în care Legea fundamentală reglementează
autorităţile publice şi competenţele ce revin acestora”58.
Doar prin Legea de revizuire a Constituţiei59 s-a introdus expres în Legea fundamentală română, în
art. 1 alin. (4), prevederea potrivit căreia „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
49
50
Trebuie menţionat că, de fapt, primele acte constituţionale în care a fost prevăzută regula separării puterii în stat sunt Constituţiile
fostelor colonii britanice în America de Nord, Massasuchetts, Meryland, New Hampshire, Virginia etc. - a se vedea Cristian Ionescu, Tratat
de drept constituţional contemporan, p. 241.
51
Art. I paragraful 1 din Constituţie prevede că „toate puterile legislative acordate prin această Constituţie vor fi exercitate de către
un congres al Statelor Unite, care va fi alcătuit din Senat şi Camera Reprezentaţilor”.
52
Art. II paragraful 1: „Puterea executivă va fi încredinţată unui Preşedintele al Statelor Unite ale Americii”.
53
Art. III paragraful 1: „Puterea judecătorească a Statelor Unite revine unei Curţi Supreme şi unor curţi inferioare, a căror înfiinţare
va fi ordonată de către Congres”.
54
O organizare politico-statală având la baza separaţia puterilor în stat a fost concepută şi prin proiectul „Constituţiei Cărvunarilor”
(1822), dar actul nu a fost niciodată adoptat formal – a se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 480.
55
A se vedea Camelia-Rodica Tomescu, Raporturile dintre Guvern şi Parlament, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 12.
56
S-a susţinut că nici nu este nevoie de o prevedere expresă în Legea fundamentală, ci este suficient ca, din ansamblul dispoziţiilor
ei, să rezulte că ea urmăreşte ca principalele organe pe care le creează să se bucure de o independenţă bine definită unul faţă de altul în
îndeplinirea atribuţiilor ce le revin – a se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 265.
57
A se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept., p. 28.
58
Decizia Curţii Constituţionale nr. 27 din 25 mai 1993, publicată în M. Of. nr. 163 din 15 iulie 1993; Decizia Curţii Constituţionale
nr. 209 din 17 februarie 2009, publicată în M. Of. nr. 76 din 21 februarie 2009.
59
Publicată în M. Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003.
10
echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”. Astfel, acest principiu apare menţionat expressis verbis pentru prima dată.
Se insistă asupra necesitării realizării unui echilibru între cele trei puteri, realizat prin colaborarea
şi controlul reciproc. Astfel, în România s-a optat pentru o separare suplă a puterilor în stat, spre
deosebire de S.U.A..
Principiul separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul
democrației constituționale, așa cum este prevăzut expres în art. 1 alin. 4 din Constituția României
republicată presupune, nu numai o departajare clară între competențele fiecărei puteri, ci și o „cooperare
loială între autoritățile și instituțiile publice” în scopul „creării unui ansamblu statal echilibrat și
funcțional”60.
Punerea în practică a principiului separaţiei puterilor s-a făcut în diferite variante, în funcţie şi de
„expresia modurilor specifice de dezvoltare a fiecărei comunităţi”61, având astfel rol de criterii de
clasificare a regimurilor politice (prezidenţial, parlamentar, semi-prezidenţial, regim directorial,
guvernământul de adunare)62.
Principalele modalităţi de realizarea a colaborării şi controlului între puterile statului sunt:

- delegarea legislativă;
- atribuţia Preşedintelui României de a promulga legile adoptate de Parlament;
- atribuţia Preşedintelui României de a dizolva Parlamentul;
- posibilitatea Parlamentului de a propune suspendarea din funcţie, în vederea demiterii, a
Preşedintelui României;
- posibilitatea Parlamentului de a demite Guvernul (prin adoptarea unei moţiuni de cenzură);
- dreptul de iniţiativă legislativă a Guvernului (marea majoritatea a proiectelor legislative provin de
la Guvern);
- independenţa justiţiei;
- controlul parlamentar;
- controlul constituţionalităţii legilor;
- controlul legalităţii exercitat de instanţele judecătoreşti asupra activităţii desfăşurate de autorităţile
executive etc.
3.6.4. Critica principiului separaţiei puterilor în stat
Principiul separaţie puterilor nu a fost însă scutit de critici63:

- teoria separaţiei puterilor statului a fost considerată periculoasă, fracţionând puterea de stat şi astfel
putând provoca o slăbire a autorităţii statului, punând în primejdie existenţa lui mai ales în situaţii de
criză;
- teoria separaţiei puterilor statului pleacă de la o concepţie greşită. Organele statului nu pot
funcţiona izolat;
- statul are doar două funcţii importante: funcţia legislativă, care are ca obiect elaborarea de reguli
de conduită generale şi obligatorii, şi funcţia executivă, care are ca obiect aplicarea legilor la cazurile
individuale;
60
Decizia Curții Constituționale nr. 504 din 18 septembrie 2019, publicată în M.Of. nr. 801 din 3 octombrie 2019.
61
A se vedea Florin Vasilescu, Separaţia puterilor în regimurile politice contemporane, în Revista „Dreptul” nr. 8/1990, p. 8.
62
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 266-274.
63
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 255-265; Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, pp. 8-10; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul
comparat şi în dreptul român, pp. 49-52.
11
- contravine principiului indivizibilităţii suveranităţii;
- apariţia partidelor politice în lumea modernă duce la consecinţa că problema separaţiei puterilor
statului şi-a pierdut importanţa;
- pe lângă funcţiile tradiţionale (adică funcţia legislativă, executivă şi judecătorească), statul ar avea
şi alte funcţii noi, cum este controlul constituţionalităţii legilor şi a ordonanţelor, controlul exercitat de
parlament asupra guvernului, controlul judecătoresc al legalităţii actelor administrative;
- aplicarea ei nu a dus nicicând la stabilirea unui echilibru real între Parlament, Guvern şi Justiţie
pentru că „este absurd să se creadă că «a face legea» este egal cu «a o executa»”.
„Soarta” principiului este viu disputată: pe când unii cer înlăturarea lui ca fiind „arhaic” şi
„perimat”, iar alţii pledează pentru o „tinereţe fără bătrâneţe” a principiului, alţii optează pentru
„adecvarea” sau „modernizarea” lui64.
Astfel, cu toate criticile formulate şi mutaţiile intervenite, rămâne o constantă a constituţiilor actuale
şi o necesitate a sistemelor constituţionale contemporane. Mai ales, dacă se acceptă că, așa cum s-a
susținut în doctrină, „valoarea ... practică nu stă în impunerea unor granițe organizatorice și
funcționale între Legislativ, Executiv și autoritățile puterii judecătorești, ci în obligarea acestora să
colaboreze între ele”65.
„Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor statului constă în fantastica sa rezonanţă socială,
politică şi morală”66.
3.7. Forma de stat - structura de stat, forma de guvernământ, regimul politic
Prin forma de stat se înţelege modalitatea de organizare şi exercitare a puterii de stat constituite
care îşi exercită autoritatea asupra unei populaţii şi a unui teritoriu67.
Sintagma formă de stat68 este una complexă şi include abordarea, cel puţin, a următoarelor aspecte
importante: structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic.
3.7.1. Structura de stat
Prin structura de stat se înţelege modalitatea concretă de organizare şi exercitare a puterii de stat în
raport cu teritoriul asupra căruia îşi exercită autoritatea69.
Din acest punct de vedere, statele se împart în state unitare şi state compuse.
Statul unitar (numit deseori şi stat simplu) se caracterizează prin următoarele aspecte70:
64
65
Ioan Chelaru, Cristian Ionescu, Constituția României comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare și jurisprudența Curții
Constituționale. Titlu V Curtea Constituțională, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 324.
66
67
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 98; Ştefan Deaconu, Instituţii politice, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012, p. 93; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 94.
68
Despre sfera şi conţinutul formei de stat a se vedea şi Dumitru Brezoianu, Consideraţii cu referire la forma de stat, în Revista
„Dreptul” nr. 2/2013, pp. 89-102.
69
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 61.
70
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 223; Ioan Muraru, Elena Simina
Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 61; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în
dreptul român, p. 90; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 98; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia
Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 94.
12
- puterea de stat se exercită asupra întregului teritoriu şi a populaţiei în mod direct şi uniform, prin
intermediul unui singur sistem de organe (un Parlament, un şef de stat, un Guvern şi o administraţie
publică (centrală şi locală), un sistem jurisdicţional, o Curte de Conturi etc.), având configuraţie
piramidală, în cadrul unui sistem constituţional unic (construit pe o singură Constituţie);
- în relaţiile internaţionale acţionează ca unic subiect de drept;
- în general, are o singură limbă oficială şi o singură cetăţenie;
- dreptul este aplicat uniform asupra întregului teritoriu;
- de regulă, are, ca suport, o singură naţiune.
Exemple de state unitare: România, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Suedia, Spania etc.
Statul compus este format prin unirea a două sau mai multe state (care devin astfel state membre
ale noii entităţi statele) şi acceptă să renunţe la o parte a suveranităţii lor71.
Formele statului compus în funcţie de relaţiile care se stabilesc între statele membre ale noii entităţi
statale72 sunt:
1. asociaţii de state73: uniuni personale (singurul element comun al celor două sau mai multe state
este şeful de stat, monarh sau preşedinte); uniuni reale (asociaţia de state care se bazează pe un şef de
stat comun şi alte câteva organe de stat comune cu competenţe mai ales în domeniul politicii externe,
de apărare şi securitate, finanţe etc.); confederaţii de state (asociaţie de state între care există relaţii
strânse de colaborare, stabilite de regulă printr-un tratat, dar în cadrul asociaţiei, statele membre îşi
păstrează suveranitatea, nedând naştere unei noi entităţi statale); state federale;
2. ierarhii de state: statul vasal, statul protejat, dominioanele britanice (putând fi considerate forme
istorice), la care se pot adăuga teritoriile sub mandat74 şi statele sub tutelă internaţională.
Dintre formele de stat compus, astăzi, cea mai des întâlnită este cea a statului federal75.
Caracteristicile statului federal sunt următoarele76:
- există două niveluri ale structurilor de putere: la nivel federal (șeful de stat, Parlamentul federal,
Guvernul federal etc.) şi la nivelul fiecărui stat membru (Parlament, Guvern, instanţe judecătoreşti etc.),
în cadrul a două sisteme constituţionale complementare (primul, bazat pe Constituţia federală şi cel
de-al doilea bazat pe Constituţia fiecărui stat membru)77;
71
72
73
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 100; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia
74
Conform DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 595 – teritoriul sub mandat este un teritoriu administrat de o ţară străină în baza hotărârii unui for
internaţional.
75
Hans Kelsen consideră că singura diferenţă dintre o confederaţie şi o federaţie este gradul diferit de (des)centralizare, statul federal
fiind o uniune pur şi simplu mai „consolidată” sau mai „centralizată” decât confederaţia – a se vedea Hans Kelsen, Das Problem des
Souveränität und die Theorie des Völkerrechts, Mokf, 1920, p. 195 apud Robert Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, p.
56.
76
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 224; Ioan Muraru, Elena Simina
Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, pp. 62 şi 63; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat
şi în dreptul român, p. 92; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 99; Maria Năstase Georgescu, Simona Th.
Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 96.
77
Conform teoriei lui Carl Schmitt, uniunea federală are „o voinţă comună şi, ca atare, propria sa existenţă politică” şi spre deosebire
de statul unitar, federaţia se caracterizează prin dualism politic („În fiecare uniune federală coexistă două tipuri de organisme politice:
existenţa întregii federaţii şi existenţa individuală a fiecărui membru federal. Ambele tipuri de existenţă politică trebuie să rămână
coordonate pentru ca uniunea federală să rămână vie”) - a se vedea Carl Schmitt, Verfassungslehre (Duncker&Humbolt, 2003), partea a
IV-a: Verfassungslehre des Bundes, p. 371 apud Robert Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, p. 57.
13
- există două sisteme legislative: la nivelul federaţiei (reglementând domeniile cele mai importante
de interese ale federaţiei) şi la nivelul fiecărui stat membru, acesta fiind competent să-şi elaboreze
propria legislaţie, în limitele competenţei stabilite78;
- populaţia are două cetăţenii, dar care se implică reciproc: cetăţenia statului federal şi cetăţenia
statului membru, dacă statele nu au decis altfel;
- în relaţiile internaţionale, subiect de drept este federaţia, dar în anumite condiţii poate fi şi statul
federat.
Exemple: S.U.A., Germania, India, Elveţia.
Pot fi întâlnite şi forme hibride79 de state, ca de exemplu Marea Britanie, care este caracterizată ca
fiind un stat unitar complex80. Marea Britanie este compusă din Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia. Marea
Britanie, alături de Irlanda de Nord, formează Regatul Unit. Parlamentul britanic adoptă atât o legislaţie
unică pentru întreg teritoriul, cât şi legi speciale aplicabile doar anumitor zone geografice, rezultând
astfel sisteme de drept distincte (chiar dacă nu foarte diferite). Mai mult, Guvernul Blair a acordat
Scoţiei, Ţării Galilor şi Irlandei de Nord dreptul de a-şi alege adunări reprezentative proprii şi de a-şi
constitui guverne locale, sub controlul guvernului central81.
Cu privire la natura Uniunii Europene, teoriile şi punctele de vedere formulate glisează de la

statutul de „organizaţie internaţională”82 la cel de „federaţie” sau structură cu „caracter federal”
(discutându-se din ce în ce mai des de un federalismul activ al Uniunii), intersectându-se şi cu cel de
structură „supranaţională” ori „uniune de state ... şi nu un stat fundamentat pe poporul unei singure
naţiuni europene (conform Deciziei „Maastricht” a Curţii Constituţionale a Germaniei)” sau „un caz
clasic de federalism fără federaţie”, „cu trăsături federale, însă nu o federaţie”. Ca principale
argumente pentru negarea unei posibile structuri (naturi) federale a Uniunii Europene sunt prezentate:
lipsa unui „popor european”, lipsa unei „constituţii” europene, lipsa „suveranității” proprii83 şi lipsa
„constituţionalismului” propriu (toate aceste „lipsuri” având ca fundament teoria indivizibilităţii
suveranităţii).
La polul opus, opinia conform căreia Uniunea Europeană poate fi considerată o federaţie de state
este fundamentată pe o teorie a divizibilităţii suveranităţii84. În plus, în favoarea teoriei este prezentat și
argumentul conform căruia Uniunea Europeană întrunește trei din caracteristicile unui stat federal:
existența unui executiv central (Comisia Europeană care asigură protejarea intereselor comunitare),
contrabalansat de un organism care reprezintă intereselor Statelor Membre (Consiliul) și, pe de altă
parte, există o adunare (Parlamentul ales prin vot universal direct). Sistemul instituțional este completat
de Consiliul european (echivalentul instituției șefului de stat în sistemele naționale), un organ
78
De exemplu, cu privire la Statele Unite ale Americii şi la relaţia dintre ordinea federală şi cea de la nivelul statelor membre s-a spus
că (J. Madison) „puterile delegate de Constituţia propusă regimului federal sunt puţine şi determinate”, pe când „acelea care rămân în
competenţa statelor sunt numeroase şi nedefinite” – a se vedea A. Hamilton, J. Madison şi J. Jay în The Federalist nr. 45, (T. Ball ed.,
Cambridge University Press, 2003, p. 189, 227) apud Robert Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, p. 50.
79
Termenul de „hibrid” a fost utilizat şi pentru a caracteriza în perioada „clasică a dreptului european” (Robert Schütze) Uniunea
Europeană ca fiind „aşezată între dreptul naţional şi dreptul internaţional” - a se vedea C. Sasse, The Common Market: Between
International and Municipal Law, în Yale Law Journal, (vol. 75, 1965-1966, p. 695) apud Robert Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii
Europene, p. 58.
80
A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, p. 102.
81
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional român, p. 107 şi Regimuri politice contemporane, p. 103.
82
A se vedea Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, p. 93.
83
A se vedea Marie-Claire Ponthoreau, Droit(s) Constitutionnel(s) Comparé(s), Ed. Economica, Paris, 2010, p. 184; Francis
Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, pp.92 și 93 .
84
Pentru detalii, argumente şi analiză – a se vedea pe larg Robert Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, pp. 61- 78.
S-a susţinut şi că Uniunea Europeană este „o formă specială de confederaţie” – a se vedea Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia
14
jurisdicțional (Curtea de Justiție a Uniunii Europene). În plus, Uniunea Europeană exercită o sferă largă
de atribuții mai ales în domenii importante precum politica monetară și de schimb. Și nu în ultimul rând,
dreptul comunitar (european) se impune direct în sistemul de drept intern al Statelor Membre85.
3.7.2. Forma de guvernământ
Forma de guvernământ este un concept folosit în două sensuri.

I. În primul sens, prin forma de guvernământ86 se înţelege modul în care sunt constituite şi
funcţionează organele care exercită puterea de stat (sau regimul politic87). Se are în vedere, în mod
special, instituţia şefului statului (dobândirea şi exercitarea calităţii) şi relaţiile dintre acesta şi autoritatea
parlamentară. Luând în considerare aceste criterii, formele de guvernământ sunt: monarhia şi republica.
II. În al doilea sens, se are în vedere numărul persoanelor care exercită puterea de stat şi pot fi avute
în vedere trei tipuri ale formei de guvernământ: monocraţia, oligarhia şi democraţia88.
I.1. Monarhia
În cadrul monarhiei, funcţia de şef al statului este deţinută de un monarh (indiferent de denumire:
rege, prinţ, împărat, emir), funcţie dobândită ereditar sau prin alt procedeu specific (ereditar-electiv). În
general, funcţia de şef al statului este şi viageră (de exemplu, sunt monarhii state precum Marea Britanie,
Spania, Belgia, Japonia etc.)
Monarhia este cea mai veche formă de guvernământ şi a fost cea mai răspândită, pentru o lungă
perioadă de timp. În funcţie de relaţiile dintre monarh şi puterea legislativă, pot fi avute în vedere mai
multe tipuri de monarhie89:
- monarhia absolută – formă nemaiîntâlnită astăzi, caracterizată prin faptul că monarhul deţinea
puterea absolută în stat, pe care o exercita în mod discreţionar. Voinţa puterii se confunda foarte uşor
cu voinţă personală a monarhului. În general, adunarea sau adunările reprezentative aveau doar rolul de
a confirma sau întări deciziile monarhului;
- monarhia limitată (constituţională) – se caracterizează prin faptul că puterile monarhului sunt
limitate prin Constituţie, deşi monarhul păstrează mare parte din prerogativele puterii în defavoarea
Parlamentului;
- monarhia parlamentară dualistă – se caracterizează prin poziţiile egale pe care le ocupă monarhul
şi Parlamentul;
- monarhia parlamentară contemporană – formă întâlnită astăzi şi caracterizată prin faptul că
monarhul nu mai ocupă poziţia dominantă în stat, nefiind nici măcar pe poziţie egală cu Parlamentul.
Monarhul este doar o figură simbolică, deşi păstrează o serie de atribuţii importante, dar pe care este
foarte puţin probabil să le şi exercite (de exemplu, dreptul de a dizolva Parlamentul, dreptul de veto etc.)
sau cu un rol extrem de restrâns90 (de exemplu, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Japonia etc.).
I.2. Republica
85
A se vedea Marie-Claire Ponthoreau, Droit(s) Constitutionnel(s) Comparé(s), p. 184.
86
Conform prezentării detaliate în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 58 şi 59.
87
A se vedea Genoveva Vrabie, O posibilă revizuire a Constituţiei. Regim politic parlamentar în România postdecembristă?, în
Revista de drept public nr. 2/2007, p. 95. Cele două sintagme au înţeles asemănător mai ales în sistemul constituţional nord-american – a
se vedea Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane. Forme de guvernare în 29 de state, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 9 (nota
nr. 4).
88
A se vedea, pentru amănunte, Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 230-233, 235
şi 236.
89
90
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 102.
15
Republica este forma de guvernământ în care şeful statului (denumit, de obicei, preşedinte, dar în
mod cu totul special poate fi şi un organ colegial91) este ales prin vot universal, direct sau indirect, şi îşi
exercită atribuţiile pe o perioadă determinată de timp, numită mandat92.
În funcţie de modalitatea de alegere a şefului statului şi de relaţiile dintre acesta şi autoritatea
reprezentativă legislativă (acesta fiind şi unul dintre criteriile care permit clasificarea regimurilor
politice), republica poate fi:
- republică parlamentară – în care şeful statului este ales de către Parlament, fapt care îi conferă o
poziţie inferioară acestuia şi care îl face răspunzător în faţa adunării legislative (de exemplu: Italia,
Austria, Germania, Grecia, Israel, Turcia etc.);
- republică prezidenţială – în care şeful statului este ales de corpul electoral fie direct, prin vot
universal, direct, secret, egal şi liber exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale (într-o
primă fază, membrii colegiilor electorale - electorii - sunt aleşi de corpul electoral, după care electorii îl
aleg pe Preşedinte). Datorită modalităţii de dobândire a funcţiei, şeful statului are o poziţie egală cu a
Parlamentului şi de obicei nu este răspunzător în faţa acestuia (de exemplu: S.U.A., diferite state
sud-americane).
Există însă şi forme mixte, în cazul republicii semiprezidenţiale, în care şeful statului, deşi ales de
întreg corpul electoral prin vot universal, direct, secret, egal şi liber exprimat, răspunde în faţa
Parlamentul (de exemplu: Franţa, România, deşi, având în vedere regimul constituţional şi politic
specific României postdecembriste, există o diversitate de puncte de vedere cu privire la tipul de
caracterizare a regimul politic, precum şi propuneri de îndreptare către un regim parlamentar93).
II.1. Monocraţia
Monocraţia este acea formă de guvernământ caracterizată prin faptul că puterea publică este
deţinută şi exercitată de o singură persoană (este de obicei asociată cu regimurile totalitare sau
tiranice)94.
II.2. Oligarhia
Oligarhia este acea formă de guvernământ în care puterea de stat este deţinută de un grup restrâns
de persoane, criteriile care stau la baza selecţiei acestora fiind diverse: vârstă (gerontocraţie), avere
(plutocraţie), naştere (aristocraţie)95, merit (meritocraţie), competenţe specializate (tehnocraţie) etc.
II.3. Democraţia
91
În mod cu totul special, instituţia şefului statului poate îmbrăca şi forma unui organ colegial [de exemplu, în Confederaţia Helvetică
(Elveţia)] – este vorba de către Consiliul Federal, format din 7 membri aleşi de către Adunarea legislativă şi fiecare dintre cei 7 membri
devine pentru o perioadă de un an, prin rotaţie, Preşedinte al Confederaţiei Elveţiene. Deoarece fiecare membru al Consiliului Federal
conduce câte un departament (minister), Consiliul cumulează atât funcţia de şef de stat, cât şi cea de Guvern – a se vedea Ioan Alexandru,
Claudia Gilia, Ivan-Vasile Ivanoff, Sisteme politico-administrative europene, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 197.
92
Cu privire la puterile conferite unui Preşedinte de Republică, a se vedea Alexandrina Şerban, Puterile Preşedintelui Republicii în
cadrul executivului, în Revista de drept public nr. 4/2008, pp. 14-26.
93
Revista de drept public nr. 2/2007, pp. 95-103. Pentru o caracterizare a regimului politic din România, a se vedea şi Florin Vasilescu,
Consideration sur le régime politique actuel de la Roumanie, în Revue Française de Droit constitutionnel nr. 23/1995, pp. 151-181.
94
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 231; Ion Deleanu, Instituţii şi
proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, pp. 119-122.
95
proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, pp. 122 şi 123.
16
Democraţia este acea formă de guvernământ în care puterea de stat aparţine poporului, care o
exercită fie direct (democraţie directă), fie indirect, prin intermediul reprezentanţilor legal desemnaţi
(democraţie indirectă sau reprezentativă)96.
3.7.3. Regimul politic
În doctrină, conceptul de „regimul politic” a fost definit într-o varietate de sensuri.

Astfel, în concepţia unui autor regimul politic reprezintă „ansamblul unitar şi coerent structurat al
normelor juridice şi al mecanismelor constituţionale, politice, social-economice, ideologice, prin
intermediul cărora se înfăptuieşte actul de guvernare sau, altfel spus, se realizează puterea politică”97.
Definiţia pune accent pe modul în care se exercită puterea98.
Acelaşi autor clasifică regimurile politice (având în vedere mai multe criterii: principiul separaţiei,
natura raporturilor dintre guvernanţi şi cei guvernaţi, jocul politic între instituţiile guvernante, caracterul
real al opoziţiei) în99:
1. regimuri politice pluraliste – caracterizate de existenţa şi respectarea pluralismului politic care
permite conturarea unui cadru general de disputare a luptei politice pentru cucerirea şi exercitarea
puterii. Inerent, pluralismul politic presupune o serie de principii şi norme precum: egalitatea juridică
între partide, dialogul şi consensul politic. Specific regimurilor pluraliste este şi: existenţa unor autorităţi
publice diferite, fiecare exercitând o anumită putere (legislativă, executivă şi judecătorească); principiul
participării poporului la exercitarea puterii politice (participare directă sau indirectă);
2. regimuri politice dictatoriale sau totalitare – caracterizate de anularea sau diminuarea substanţială
a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; lichidarea opoziţiei şi a adversarilor politici; impunerea unei
doctrine oficiale; manipularea opiniei publice prin discurs ideologic demagogic; întărirea aparatului
represiv; monopolul conducerii exercitate de un lider despotic care concentrează prerogativele puterii
şi ale autorităţii publice;
3. regimuri politice mixte – caracterizate prin faptul că întrunesc atât trăsături specifice regimurilor
politice pluraliste, cât şi trăsături ale celor autoritare sau totalitare, combinaţie care se materializează de
obicei în coexistenţa libertăţilor publice cu metode de guvernare autoritară.
Este de observat că acelaşi criteriu, organizarea puterilor în stat sub forma diferitelor variante ale
teoriei separaţiei puterilor în stat, este folosit pentru clasificarea fie a regimurilor politice100, fie a
regimurilor101 (sistemelor102) constituţionale contemporane sau chiar a formelor de guvernare103.
Astfel, în funcţie de raporturile existente între puterea legislativă şi puterea executivă, îndeosebi
între Parlament şi şeful statului, se distinge între: sisteme constituţionale prezidenţiale; sisteme
constituţionale parlamentare şi sisteme constituţionale semi-prezidenţiale. Dar şi între regimuri politice
96
97
98
99
A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, pp. 81-92.
100
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, pp. 126-137;
Camelia-Rodica Tomescu, Raporturile dintre Guvern şi Parlament, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 19-39; Ioan Alexandru, Claudia
Gilia, Ivan-Vasile Ivanoff, Sisteme politico-administrative europene, pp. 42-48.
101
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, pp. 183-185.
102
103
Revista de drept public nr. 2/2007, p. 95.
17
prezidenţiale, parlamentare şi mixte (semi-prezidenţiale). La acestea mai sunt adăugate, de regulă,
regimul dictatorial, guvernământul de adunare104.
Deşi noţiunile sunt adeseori folosite ca sinonime, trebuie avute în vedere totuşi anumite nuanţări.
Astfel, prin sistem politic se înţelege „modul de organizare şi exercitare a puterii politice de către
autorităţile statale în concordanţă cu un set de valori şi idei, programe ale partidelor politice”. Iar
regimul politic reprezintă „metodele de exercitare a puterii folosite de instituţiile publice ale
statului”105.
Sistemul constituţional este definit, într-un sens restrâns, ca fiind „ansamblul coerent şi armonios
structurat al instituţiilor politice şi al mecanismelor de guvernare consfinţite în Constituţie, prin
intermediul cărora se realizează procesul de conducere socială” 106.
3.8. Caracterele fundamentale ale statului român
Prin caracter al statului se înţelege o trăsătură definitorie care îi conferă o individualitate proprie,
graţie căreia se deosebeşte de alt stat107.
Conform Constituţiei României republicate108, statul român este:
1. stat naţional;
2. stat suveran şi independent;
3. stat unitar şi indivizibil;
4. stat republican;
5. stat democratic;
6. stat de drept;
7. stat social;
8. stat pluralist.
Stat naţional
Caracterul naţional statuat prin legea fundamentală [art. 1 alin. (1) din Constituţia României,
republicată] materializează ideea conform căreia la baza statului român modern stă o naţiune, cea
română. Este un caracter care scoate în evidenţă legătura indisolubilă între statul român şi naţiunea
română, formarea statului român şi formarea naţiunii române fiind două elemente integrate ale aceluiaşi
proces istoric. Astfel, prin includerea acestui caracter expres în textul Legii fundamentale este, de fapt,
subliniată originea comună a statului şi naţiunii române109.
Caracterul naţional al statului român nu exclude însă existenţa, în cadrul populaţiei statului, a
persoanelor de altă minoritate. Statul român recunoaşte existenţa minorităţilor naţionale, cărora
Constituţia şi legislaţia secundară, le recunosc şi le garantează un drept la identitate (prevăzut în art. 6
din Constituţie), le acordă drepturi egale, interzicând orice formă de discriminare pe considerente de
origine etnică sau naţionalitate [art. 4 alin. (1) din Constituţie].
Stat suveran şi independent
104
A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, p. 5; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice,
p. 183; Camelia-Rodica Tomescu, Raporturile dintre Guvern şi Parlament, pp. 19-39; Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane.
Forme de guvernare în 29 de state, pp. 22 şi 23.
105
106
A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, p.5.
107
108
Art. 1 din Constituţia României din 1991, republicată.
109
A se vedea şi Ştefan Deaconu, Instituţii politice, p. 101.
18
Caracterul suveran al statului român [art. 1 alin. (1) din Constituţia României, republicată]
presupune capacitatea acestuia de a decide singur, fără nicio intervenţie din partea vreunei puteri străine
sau concurente, în toate problemele interne şi externe. Conceptul de suveranitate implică cele două
aspecte: supremaţia şi independenţa110, astfel că, menţionarea separată a caracterului independent poate
apărea ca un pleonasm111. S-a considerat că este totuşi necesar să fie scos în evidenţă şi caracterul
independent al României, în considerarea îndelungatei perioade istorice în care statul român –
Principatele Române – au fost lipsite de dreptul de decizie în relaţiile internaţionale, aşa cum alte multe
state, deşi se bucurau de unele prerogative ale suveranităţii, au fost lipsite, într-o mai mică sau mai mare
măsură, de independenţă112.
Constituţia României republicată, în art. 2, stabileşte că suveranitatea naţională aparţine poporului,
care o exercită prin organele sale reprezentative. Caracterul reprezentativ este conferit doar prin voinţa
populară, astfel că aceste organe trebuie să fie rezultatul exprimării voinţei corpului electoral, prin
alegeri sau prin referendum113.
Suveranitatea este un atribut exclusiv al poporului român, este inalienabilă, astfel că nu poate fi
divizată şi împărţită pentru a fi exercitată doar de un grup sau de o persoană în nume propriu [conform
art. 2 alin. (2) din Constituţia României republicată].
Stat unitar şi indivizibil

Caracterul unitar şi indivizibil este prevăzut în art. 1 alin. (1) din Constituţia României, republicată.
România este un stat unitar, în care puterea publică suverană (organizată într-un singur sistem
unitar) se exercită asupra întregului teritoriu prin intermediul aceluiaşi sistem omogen de organe de stat,
cu o legislaţie unitară aplicabilă întregului teritoriu şi un singur sistem jurisdicţional. Caracterul unitar
nu exclude însă organizarea unei administraţii publice locale pe baza principiilor descentralizării şi
autonomiei administrative, în limitele stabilite de lege114.
Caracterul indivizibil implică faptul că statul român, privit în ansamblu, ori fiecare dintre cele trei
elemente ale statului nu pot fi divizate pentru a fi cedate sau încredinţate vreunui alt stat sau vreunei alte
puteri115. Caracterul indivizibil se referă în primul rând la teritoriul statului român, statuând principiul
că acesta este inalienabil [art. 3 alin. (1) din Constituţia României, republicată], nu poate fi înstrăinat
sau cedat, în tot sau în parte, suveranităţii altui stat.
Stat republican
Forma de guvernământ a României este republica [menţionată expres în art. 1 alin. (2) din
Constituţia României republicată], statul român având ca şef de stat un preşedinte ales direct de corpul
electoral prin vot universal şi pentru un mandat de 5 ani (deci pentru o perioadă determinată şi limitată).
Deşi este la fel de reprezentativ ca şi Parlamentul prin modalitatea de alegere, prin atribuţiile care îi sunt
conferite Preşedintele României nu are o poziţie egală cu a Parlamentului, cu atât mai puţin superioară,
ceea ce a permis doctrinei (cel puţin a unei părţi) să concluzioneze că România este o republică
semiprezidenţială.
Cu privire la tipul de republică, în funcţie de regimul politic conturat, în doctrina românească au
fost elaborate mai multe puncte de vedere care ar putea fi sistematizate în câteva mari opţiuni: regim
110
Prezentate supra, cap. 3, subcap. 3.4., pp. 31 şi 32.
111
Sau chiar o greşeală – a se vedea Ştefan Deaconu, Instituţii politice, p. 103.
112
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 300; Ioan Muraru,
Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 72.
113
Despre relaţia dintre „suveranitate” şi „stat” – în sensul că apariţia suveranităţii este strâns legată de apariţia statului – a se vedea, pe
larg, Bogdan Aurescu, Noua suveranitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 12-17.
114
115
19
semiprezidenţial116; regim politic parlamentar prezidenţializat sau parlamentar prezidenţial117; regim
semiprezidenţial accentuat118; regim semiprezidenţial cu tendinţe prezidenţiale sau cu vocaţie
prezidenţială119; regim politic semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat120.
Stat democratic
Caracterul de stat democratic [art. 1 alin. (3) din Constituţia României, republicată] presupune, în
esenţă, un regim politic de esenţa căruia este participarea poporului la guvernare.
Constituţia este cea care stabileşte cadrul general - democraţia constituţională - al participării
poporului la guvernare. Este vorba de o participare indirectă, realizată prin câteva instrumente precum:
- deşi poporul este titularul puterii suverane, o exercită indirect, prin intermediul organelor
reprezentative alese prin alegeri libere, corecte şi periodice;
- prin referendum (obligatoriu pentru adoptarea Constituţiei sau a unei legi de revizuire a
Constituţiei);
- cetăţenii au drept de iniţiativă legislativă şi au dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei.
Caracterul democratic al statului presupune, de asemenea, şi alte trăsături: proclamarea egalităţii în
faţa legii a tuturor cetăţenilor; recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale;
asigurarea pluralismului politic; instituirea unui control al constituţionalităţii legilor şi al legalităţii
actelor şi activităţii autorităţilor publice; afirmarea şi realizarea principiului accesului liber la justiţie şi
al independenţei acesteia121.
Pluralismul politic, ca o garanţie şi valoare supremă a democraţiei [rezultând din prevederile art. 1
alin. (3) din Constituţia României, republicată] presupune existenţa şi funcţionarea a mai multor factori
politici (partide politice), ca o „condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale” [art. 8 alin. (1) din
Constituţia României].
Prin pluralism se înţelege „existenţa diversităţii partidelor, forţelor şi grupărilor politice, a
ideologiilor, opiniilor şi intereselor politice”. În acest context, partidele politice trebuie privite ca
„entităţi individualizate, întemeiate şi călăuzite de principii şi norme proprii de organizare şi
funcţionare, ale căror programe sau obiective sunt determinate de voinţa subiectivă a unor grupuri
sociale sau a unor lideri” 122.
Partidele politice sunt privite ca intermediari între stat şi societate, chemate să contribuie la
definirea, prin convingere, a voinţei politice a cetăţenilor şi la exprimarea ei prin vot123, cu respectarea
suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei [art. 8 alin.
(2) din Constituția României, republicată]. Un partid politic poate fi declarat neconstituţional în
condiţiile în care, prin scopurile şi activitatea sa, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor
statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii teritoriale sau independenţei României [art. 40 alin. (2)
din Constituţia României, republicată].
116
A se vedea Ştefan Deaconu, Instituţii politice, p. 253; Ioan Alexandru, Claudia Gilia, Ivan-Vasile Ivanoff, Sisteme
politico-administrative europene, p. 47.
117
A se vedea Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane. Forme de guvernare în 29 de state, p. 162.
118
A se vedea Bogdan Dima, Raporturile dintre şeful statului şi primul-ministru din România. O abordare comparativă, în Revista
de drept public nr. 3/2006, p. 97.
119
A se vedea Cristian Ionescu, Raporturile Parlamentului cu Guvernul şi Preşedintele. Comentarii constituţionale, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, p. 356.
120
A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia
României – comentată şi adnotată, R.A. “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p. 184.
121
A se vedea Ştefan Deaconu, Instituţii politice, p. 105; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 194.
122
A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, 2004, p. 81.
123
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită –
comentarii şi explicaţii, p. 10.
20
Stat de drept124
Conform art. 1 alin. (3) din Constituţia României republicată, statul român este un stat de drept.
Respectiv, este „statul domniei legii”, în cadrul căruia întreaga activitate, atât a statului şi a organelor
sale, cât şi a populaţiei, este reglementată exclusiv de lege. Astfel, Constituţia României republicată
prevede în art. 16 alin. (2) că „nimeni nu este mai presus de lege”.
Statul de drept poate fi definit ca statul organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat şi
urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi a libertăţilor inerente naturii umane, care asigură
stricta respectare a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga activitate125.
Teoria statului de drept a apărut pe un teren fertil (atât ideologic, cât şi ancorat la o realizate socială
şi politică) şi presupune o viziune despre stat (entitate abstractă şi colectivă distinctă de „societatea
civilă”) şi drept (perceput ca exprimând idealul de „justiţie”). Statul de drept se bazează pe o concepţie
despre putere şi libertăţile individuale care s-a cristalizat în Franţa în perioada Revoluţiei şi se consideră
că a venit în întâmpinarea nevoii de a recurge la noi mecanisme de reglare, raportat în primul rând la
ideologia liberală. Astfel, statul de drept apare ca „o organizare politică şi socială destinată să pună în
operă principiile democraţiei liberale”126.
Mecanismele şi garanţiile juridice realizării statului de drept sunt127:
- procedura riguroasă de modificare a Constituţiei;
- controlul constituţionalităţii legilor;
- controlul jurisdicţional al legalităţii activităţii administraţiei publice;
- organizarea unei justiţii independente;
- restrângerea drepturilor şi a libertăţilor oamenilor poate fi făcută doar temporar şi doar prin
lege. Este interzisă suprimarea drepturilor şi a libertăţilor indivizilor;
- garantarea accesului liber la justiţie.
Stat social
Caracterul social al statului român, statuat în art. 1 alin. (3) din Constituţia României, republicată,
scoate în evidenţă rolul - şi obligaţia -, din ce în ce mai pregnant, al implicării statului în activitatea
social-economică (organizarea economiei naţionale, sistemul de protecţie socială etc.), în scopul
realizării „binelui comun” şi de a asigura tuturor cetăţenilor o participare activă şi echilibrată la
beneficiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale128. Prin aceasta, statul social este „formula normativă
prin care, cuplând la realităţile concrete ale vieţii, constituantul tinde să contracareze imanenta şi
naturala tendinţă de inegalitatea care se manifestă în societate în contextul libertăţii. Ca tare, instaurarea
şi conservarea unei egalităţi acceptabile socialmente reclamă intervenţie normativă”129. Pot fi
considerate modalităţi de realizare a rolului de stat social: impunerea normativă a unui salariu minim pe
economie, recunoaşterea şi garantarea unor drepturi social-economice (dreptul la muncă, dreptul la
învăţătură, dreptul la protecţia socială a muncii etc.); impunerea unor forme de protecţie socială (ajutor
social, pensii de stat); asigurarea unui nivel de trai decent; impunerea unor obligaţii fiscale echitabile;
protecţia sănătăţii publice; dreptul la un mediu sănătos etc.130.
124
După prezentarea în amănunt în Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 288-291.
125
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 290
126
A se vedea J. Habermas, Droit et démocratie,1992, Gallimard, 1997: studiu fundamental despre relaţiile între drept şi democraţie,
citat în Jacques Chevallier, Statul de drept, Ed. Universul Juridic şi Ed. Universitară Craiova, 2012, p. 51.
127
proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 317.
128
129
A se vedea Nicolae Scutea, Principiul constituţional al statului de drept şi postulatul dreptăţii sociale, articol în Revista de drept
public nr. 4/2007, p. 73.
130
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 75; Ştefan Deaconu, Instituţii
politice, p. 105; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 194;
21
22

Curs 3 Dcip I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 3 Dcip I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL III

3.1. Apariţia şi evoluţia conceptului de stat

3.2. Definiţia statului

Indiferent de varietatea definiţiilor, se pot sesiza câteva „permanenţe”:

3.3. Personalitatea juridică (morală) a statului

3.4. Elementele constitutive ale statului

3.5. Funcţiile statului

Atribuţii ale statului. Rolul statului modern

Rolul statului modern45

3.6. Principiul separaţiei puterilor în stat

3.6.1. Concept şi evoluţie istorică

3.6.2. Consacrarea instituţională a principiului separaţiei puterilor în stat

3.6.3. Consacrarea principiului separaţiei puterilor în stat în sistemul constituţional român

Principalele modalităţi de realizarea a colaborării şi controlului între puterile statului sunt:

3.6.4. Critica principiului separaţiei puterilor în stat

Principiul separaţie puterilor nu a fost însă scutit de critici63:

3.7. Forma de stat - structura de stat, forma de guvernământ, regimul politic

3.7.1. Structura de stat

Cu privire la natura Uniunii Europene, teoriile şi punctele de vedere formulate glisează de la

3.7.2. Forma de guvernământ

Forma de guvernământ este un concept folosit în două sensuri.

3.7.3. Regimul politic

În doctrină, conceptul de „regimul politic” a fost definit într-o varietate de sensuri.

3.8. Caracterele fundamentale ale statului român

Stat suveran şi independent

Stat unitar şi indivizibil

S-ar putea să vă placă și