Mielu Vlad Ionuț

Facultatea de Drept, anul I, IF

Referat la Drept constituțional și instituții politice II

PUTEREA ÎN STAT

În teoria și practica sistemelor constituționale termenul de categoria de putere apare în

diverse exprimări ca putere de stat, putere publică sau putere politică. Categoria de putere este în
strânsă legătură cu categoria de popor și națiune, uneori fiind exprimată și prin suveranitate.
Actuala Constituție a României, stabilește în art.2 că: „Suveranitatea națională aparține
poporului român, care o exercităprin organele sale reprezentative și prin referendum.”
Prima oară cand s-a realizat distincția între autoritate și putere a fost în Roma Antică,
acolo unde puterea (potestas) era a poporului, iar autoritatea o avea Senatul (Cum potestat in
popula auctoritas in Senatum sit). Astfel, puterea ca atribut al statului era identificată cu forța,
fiind denumită fortță publică ori putere de stat.
Puterea de stat are caracter politic, are o sferă generală de aplicare, are agenți specializați
care o realizează în caz de nevoie prin mijloace coercitive și este suverană. Dintre aceste
caracteristici se face remarcată în mod deosebit și la care în mod curent se fac referiri atunci când
este abordată problema statului este suveranitatea puterii.
Suveranitatea reprezintă dreptul statului de a conduce societatea și de a stabili raporturi
juridice cu alte statea, aceasta având două laturi: internă și externă.
Latura internă a suveranității statului se referă la puterea sa de comandă în interior și se
concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general și în urmărirea aplicării lor. Puterea
de stat stabilește regimul de funcționare a puterilor publice, statutul juridic al cetățeanului,
organiează cadrul legal al activității agenților economici și hotărăște dezvoltarea obiectivelor
economice de importanță strategică, astfel încât nicio altă putere socială nu este superioară
puterii statului, latura internă a suveranității fiind denuită și supremația puterii de stat. Latura
externă a suveranității statului privește raporturile statului cu celelalte state, acesta organizându-
și relațiile internaționale, fără nici un amestec din exterior, cu respectarea celorlalte state și în
considerarea principiilor normelor unanim acceptate ale dreptului internațional.
Noțiunea de stat cunoaște două accepțiuni: cea politică, reflectând suma a trei elemente:
teritoriul, populația și suveranitatea în sensul puterii statale, și una strict juridică, reprezentând
forma organizată a puterii poporului ca mecanism și aparat statal. Din această accepție rezultă
faptul că poporul deține puterea politică pe care o exercită prin stat, ansamblu de organe de stat,
numite autorități statale, autorități publice.
Termenul de putere de stat reprezintă forma de organizare statală a puterii poporului,
aceasta realizându-se prin mai multe categorii de organe de stat cu funcții clar definite și
caracterizate prin autonomie orgaizatorică și funcțională, precum și prin echilibru reciproc si
colaborare, astfel fiind stabilită separația puterilor în stat.
Principiul separației puterilor în stat guvernează într-un stat de drept, întreaga organizare
politică, și a fost enunțat pentru prima dată de Aristotel, în lucrarea sa Politica, dezvoltat mai
târziu de școala dreptului natural (Grotius, Wolff, Puffendorf), iar mai apoi de John Locke, însă
adevăratul teoretician al acestui principiu a fost Charles Montesquieu. Acesta a pornit de la ideea
că exista o înclinație naturală a omului care deține puterea de a abuza de ea, dezvoltând
principiul că „puterea trebuie să oprească puterea”.
Filosoful francez Jean Jacques Rousseau abordează o logică diferită privind principiul
separației puterilor, acesta considera că puterea legiuitoare se confundă cu suveranitatea, și astfel
nu poate fi exercitată decât de întreaga națiune. Puterea executivă este compententă doar să emită
acte particulare pentru aplicarea măsurilor adoptate de legislativ. acesta nu concepe independența
Mielu Vlad Ionuț
Facultatea de Drept, anul I, IF

puterii executive, întrucât aceasta este supusă puterii legislative, al cărei ordine le execută ți care
o supraveghează penru a vedea cum îsi îndeplineste atributiile fixate de aceasta.
În regimurile politice prezidențiale executivul nu răspunde politic în fața parlamentului,
însă pentru a-și îndeplinii atribuțiile trebuie să îî cearp autorizații, avize. În regimurile politice
semiprezidențiale șeful statului nu răspunde politic în fața parlamentului, însă guvernul trebuie să
aibă încrederea parlmentului și să fie aprobat de acesta. În regimurile politice parlamentare
funționează principiul egalității dintre parlament și executiv, realizându-se echilibrul dintre
acestea. În regimurile politice de adunare parlamentul este superior guvernului pe care îl poate
ușor înlocui, putându-se astfel crea instabilitate guvernamentală.
În România principiul separației puterilor a părut prima dată în Regulamentele Organice
(1831 – Țara Românească și 1832 Moldova) iar mai apoi a fost consacrat în Statutul lui Cuza și
de prevederile constituțiilor din 1866, 1923 și 1938. Convenția de la Paris din 1858 întărește
existența separației celor trei puteri, însă Constituția de la 1866 reglementa prin art.1 cu puterile
sunt încredințate Domnului, unei Adunari Ponderatice și Adunării Elective, putere
judecătorească rămânând separata de cele două. Constituția de la 1923 a fost cea mai avansată,
aceasta instituit controlul constituționalității legilor, a reglementat inamovibilitatea judecătorilor,
răspunderea miniștrilor, a organizat contenciosul administrativ și s-a introdus recursul în casație
(în interesul legii). Din anul 1940 separația puterilor a fost înlăturată iar Ion Antonescu a fost
investit cu ptueri depline pentru conducerea statului. Actele normative emise din 1944 până în
1947 mențin principiul separației puterilor în stat întrucât în această perioadă s-a repus în vigoare
la Constituția din 1923.
Prin Legea 363/1947 principiul separației puterilor în stat dispare, întrucâr prin art.2 al
acestei legi prevedea „Constituția din 1866 cu modificcările din 29 martie 1923, din 2
septembrie 1944 și următoarele se abrogă”. Nici constituțiile din 1948, 1952 și 1965 nu au mai
reglementat principiul separației, întrucât era considerat contrar organizării statale din acea
perioadă.
Regimul constituțional instaurat la 22 decembrie 1989 a reintrodus principiul separației
puterilor, însă Constituția din 8 decembrie 1991 nu a reglementat expres acest lucru, dar prin
Legea 429/2003, ca urmare a revizuirii Constituției din 1991, acest principiu a fost prevăzut
expres în Constituția României în art.1, alin (4).

CONCLUZIE

Consider că statul de drept s-a dezvoltat în cadrul preocupărilor de determinare a unei

relații dintre stat și drept, de natură să garanteze exercitarea drepturilor indivizilor la adăpost de
abuzurile guvernanților, și evocă o construcție juridică de interes științific, cu o istorie ce avea să
mențină vie preocuparea pentru cercetare, timp de câteva secole, însă actualitatea incontestabilă a
subiectului rezidă, de fapt, în actualitatea nevoii de a căuta mijloacele concrete pentru a face din
concept o realitate. Căutând permanent o cale de a restrânge puterea și sfera de acțiune a statului
în favoare libertâții individului, statul de drept trebuie privit dincolo de planul pur teoretic, acesta
fiind mecanismul prin care să se poată asigura primatul dreptului în raport cu politicul. Statul de
drept a fost invocat atunci când s-a căutat o protecție reală și un mijloc de opoziție față de
excesul puterii, și nu poate fi decât forma de organizare socială în care domnesc justul, ideea de
dreptate, spiritul echitabil și binele în toate forlemele lui.