Caracteristicile statului de drept

Cătălin Dumitru, doctorand ULIM

Recenzent: Victor Popa, doctor habilitat în drept, profesor universitar

Legal state is a system of organization in which all social and political relations are subordina-
ted to the right, is the state in which power is subordinated to the law, is the legal hierarchical
and systematic system.

Conceptul de stat de drept condensează o viziune a raporturilor dintre stat şi

drept, care în ochii filosofilor prinde imaginea unui stat care se supune el însuşi legii,
organizează bine societatea într‑un cadru juridic şi protejează drepturile omului1.
Statul de drept este „anti-Leviathanul“ în care puterea statului este legată şi obligată
prin exigenţa respectării drepturilor individului. Această viziune depăşeşte vechea
teorie a statului de drept de la începutul secolului XX, ea este prelungirea concepţiei
substanţiale care s‑a impus după al doilea război mondial.
Statul de drept este exprimat din perspective diferite, sugerând astfel premisele
şi mecanismele fenomenului statal pe care acest concept îl identifică.
Statul de drept are diferite conotaţii dictate de raporturile şi realităţile sociale,
politice, economice, culturale şi de tradiţiile din diferite ţări.
Doctrina juridică a statului de drept se bazează pe tradiţia engleză şi americană,
pe şcoala juridico-filosofică din Germania şi pe teoria dreptului din Franţa. Statul de
drept este un sistem de organizare în care ansamblul raporturilor sociale şi politice
sunt subordonate dreptului, este statul în care puterea este subordonată dreptului,
este ordinea juridică ierarhizată şi sistematizată.
Mai recent în doctrina noastră, cu referire doar la statul care îmbracă forma
democraţiei reprezentative, statul de drept este considerat acel stat care organizat pe
baza principiului separaţiei puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte
o reală independenţă şi urmărind prin legislaţie să promoveze drepturile inerente
naturii umane asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul
organelor lui în întreaga lor activitate2.
Preocuparea pentru stabilirea exigenţelor statului de drept a demarat odată cu
închegarea teoriei şi continuă şi astăzi. Primul imperativ, formulat este cel privind

1 Mircea Tutunaru,
2 T. Drăganu — Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura dacia, Cluj Napoca,
1992 p 9‑10

303
subordonarea statului faţă de drept şi organizarea autorităţilor publice astfel încât
statutul lor juridic să fie foarte clar, strict determinat de lege, competenţa lor exercitân-
du‑se în limitele stabilite de drept1. Credem că ar fi justificate câteva constatări.
a) datorită complexităţii şi implicaţiilor sale statul de drept nu se lasă “ constrâns“
într‑o definiţie rigidă şi exhaustivă. Accentul în unele dintre definiţiile statului
de drept este pe premisele acestuia, în altele însă pe mecanismele lui.
În definirea statului de drept este evocată relaţia acestuia cu „legea“ în sens
restrâns sau în sens larg, uneori este evocată relaţia acestuia cu conştiinţa. Statul de
drept este definit ca stat formal, alteori însă e identificat cu statul liberal.
b) în orice caz două elemente sunt totdeauna prezente: relaţia dintre stat şi drept;
subordonarea statului faţă de drept.
Nici o ţară nu‑şi poate atribui prioritatea absolută şi monopolul exclusiv al fun-
damentării conceptului statului de drept, în fizionomia pe care acesta o are astăzi. Aşa
cum susţine profesorul Cristian Ionescu “ conţinutul actual al acestui concept include
într‑o sinteză filosofică, juridică, politologică, trăsăturile esenţiale ce i s‑au conferit în
diverse şcoli naţionale de drept pe parcursul unui îndelungat proces istoric2.
Statul de drept este o concepţie globală cu privire la organizarea societăţii civile
şi statului, cu privire la raporturile dinte ele, precum şi dintre stat şi drept, o relaţie
univocă de subordonare.
În Documentul Final al Reuniunii de la Copenhaga, finalizat la 29 iunie 19903,
s‑a precizat că statul de drept nu înseamnă pur şi simplu o legalitate formală, iar în
Carta de la Paris din 21 noiembrie 19904, statul de drept este prefigurat nu doar în
raport cu drepturile omului, ci şi cu democraţia “ ca unic sistem de guvernământ
al naţiunilor semnatare“.
c) concepţia cu privire la geneza statului şi rolului acestuia în societatea civilă
constituie una din premisele statului de drept.
Ideea cea mai generoasă şi mai fertilă pentru a explica statul de drept pare a fi
aceea cu privire la natura voluntară a fenomenului statal.
Ideea asigurării convenţionale a statului implică, de asemenea rezolvarea într‑un
alt mod a originii suveranităţii, valoarea drepturilor individuale, situaţia individu-
lui în raport cu statul etc. Indiferent de nuanţele ei doctrina originii consensuale a
statului are meritul de a face din stat un produs al voinţei umane şi mai ales de a‑l
face responsabil în faţa acelora care l‑au produs. Statul nu se identifică cu societatea
civilă, societatea civilă nu se reduce la stat şi nici nu se exprimă prin intermediul
acestuia. Pentru societatea civilă statul este o instituţie exterioară şi superioară ei. Pe
de altă parte statul, este scopul imanent al societăţii civile indivizii având datorii şi

1 Genoveva Vrabrie Organizarea politico‑ etatică a României, Drept Constituţional şi

Instituţii Publice, Iaşi Editura Virginia, Iaşi, 1995
2 Cristian Ionescu — Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale Bucureşti ,
Lumina Lex, 1997, p 227
3 Documentul Final al Reuniunii de la Copenhaga, finalizat la 29 iunie 1990
4 Carta de la Paris din 21 noiembrie 1990

304
drepturi în raporturile lor cu statul1. Societatea civilă este entitatea în care prepon-
derenţa drepturilor aparţine individului şi nu „societăţii politice“
Statul, odată creat nu poate să rămână un simplu decor pentru societatea civilă,
el trebuie să intervină în societate însă numai în măsura necesităţii şi prin mijloace
adecvate susceptibile de control în condiţiile dreptului. Existenţa statului şi mani-
festarea lui implică un statut al puterii, care să‑i creeze limite , să o împiedice să
devină o prerogativă la discreţia celor care o exercită.
Formele statului de drept diferă de la o ţară la alta şi de la o etapa de dezvolta-
re a societăţii la alta. Caracteristicile concret istorice şi formele de manifestare ale
statului de drept în viziunea lui Cristian Ionescu2 pot fi sintetizate în următoarele
componente:
a) componenta politică;
b) componenta economică
c) componenta socială
Pe plan politic statul de drept se manifestă prin:
a) instituţionalizarea prin norme constituţionale a principiului separaţiei pute-
rilor şi funcţionarea eficientă şi controlată a acestuia, factorii de control fiind
însăşi structurile celor trei puteri, precum şi partidele şi formaţiile politice,
sindicatele, presa ONG‑urile, cetăţenii;
b) exercitarea completă, de către fiecare putere a prerogativelor cu care a fost investită;
c) crearea unui mecanism de sancţionare a puterii, care şi‑ar depăşi prerogativele,
încercând să‑şi subsumeze atribute ale altei puteri;
d) funcţionarea legală, corectă a opoziţiei în Parlament;
e) stabilirea şi funcţionarea unui sistem electoral democratic, care să permită
votul universal şi egalitatea de şanse partidelor şi celor aflaţi în competiţie;
f) formarea guvernelor ca rezultat al alegerilor electorale;
g) crearea mecanismului prin care cetăţenii să aibă acces la informaţii privind
modul de aplicare a programului guvernamental;
h) stabilirea duratei mandatului încredinţat fiecăruia dintre membrii celor trei
puteri;
i) crearea şi aplicarea unui sistem juridic corelat cu cerinţele şi realităţile soci-
al‑istorice existente în societate şi asigurarea supremaţiei legii.
Pe plan economic statul de drept îşi propune :
a) aplicarea corectă a mecanismelor economiei de piaţă;
b) respectarea şi garantarea proprietăţii private;
c) stimularea întreprinzătorilor particulari şi a iniţiativei private.
Pe plan social statul de drept presupune:
a) garantarea tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane;

1 Hegel — Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei Bucureşti 1969, p 286

2 Cristian Ionescu op.cit.p.228‑229

305
 b) lichidarea privilegiilor sociale şi instituirea unei reale egalităţi între toţi indivizii
c) asumarea de către stat a responsabilităţii faţă de cetăţeni şi ocrotirea de către
acesta a drepturilor şi intereselor lor legitime;
d) înfăptuirea principiului conform căruia în viaţa socială este permis tot ceea
ce nu este interzis expres de lege;
e) înfăptuirea justiţiei în numele legii şi elaborarea unei legislaţii penale care să
garanteze exercitarea principiului apărării persoanelor în toate fazele proce-
sului penal şi a prezumţiei de nevinovăţie.
f) asigurarea respectării constituţiei în activitatea de adoptare a actelor normative
prin controlul constituţionalităţii legilor.
g) sancţionarea încălcării de către organele executive a drepturilor şi intereselor
persoanelor fizice şi repunerea acestora în drepturile încălcate(prin conten-
ciosul administrativ);
h) garantarea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor instanţelor judecă-
toreşti nelegale sau netemeinice;
i) obligarea constituţională a organelor de stat precum şi a tuturor cetăţenilor,
la respectarea strictă a legilor în vigoare;
j) consolidarea autorităţii organelor statului, îndeosebi a celor abilitate să asigure
şi să apere stabilitatea, ordinea socială, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
Geneza consensuală a statului, implicarea lui în societatea civilă, instituţiona-
lizarea puterii şi limitarea ei prin drept mai presus de toate printr‑un statut consti-
tuţional — justifică în mod logic şi necesar principiul responsabilităţii statului. In
prezent conceptele statului de drept le găsim bine implementate în documentele de
drept internaţional. de pildă în Documentul Reuniunii de la Copenhaga din iunie
1990 se menţionează expres că „statul de drept nu înseamnă numai o legalitate
formală, care asigură regularitatea şi coerenţa în instaurarea şi punerea în aplicare
a ordinii democratice, ci o justiţie bazată pe recunoaşterea şi deplina acceptare a
valorii supreme a persoanei umane garantată de instituţiile care oferă un cadru
pentru exprimarea sa cea mai complexă1
Începând cu decembrie 1989 România a păşit pe o cale nouă, democratică.
Constituţia elaborată şi intrată în vigoare din 8 decembrie 1991 garantează tuturor
cetăţenilor săi egalitatea în faţa legii, precum şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale.
Scopul principal al societăţii româneşti, al procesului de democratizare este
constituirea statului de drept, care să respecte demnitatea umană şi alte valori perene
ale acestuia. Deşi au întâmpinat o serie de greutăţi în tranziţia spre edificarea statului
de drept (funcţionarea greoaie a economiei, creşterea numărului de şomeri, etc.) atât
România cât şi Republica Moldova s‑au înscris pe traiectoria ţărilor cu un regim
democratic unde funcţionează pluralismul politic, pluripartitismul, separaţia (echi-

1 Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti
1998, p.99‑109

306
librul) puterilor în stat, economia de piaţă. Chiar dacă nivelul de trai al oamenilor
din cele două stat este mai scăzut în comparaţie cu ţările occidentale, totuşi au loc o
serie de prefaceri structurale economice şi politice. Prin urmare pentru a exista un
stat de drept nu este suficient să se instituie un mecanism juridic care să garanteze
respectarea riguroasă a legii, ci este totodată necesar ca acestei legi să i se dea un
anumit conţinut, inspirat de ideea promovării drepturilor şi libertăţilor umane.
Despre perioadele grele prin care trec popoarele, P.P. Negulescu spunea:“ prefa-
cerile mari politice şi sociale prin care trec uneori popoarele, trezesc în conştiinţa lor
nevoi puternice de lămurire teoretică. Ele voiesc să înţeleagă cum au ajuns unde se află
şi mai ales, să ştie pe ce căi mai bune urmează să‑şi îndrepte paşii fie spre a împlini
cât mai repede lipsurile trecutului, fie spre a clădi cât mai temeinic viitorul.1
Democraţia statului de drept în România nu s‑a manifestat în deplină măsură
nu şi‑a demonstrat pe deplin avantajele. Doar democraţia este forma, de guvernare
care asigură fiecăruia nu numai dreptul şi posibilitatea de a‑şi exprima opinia, dar
şi garanţia că această opinie va fi auzită şi luată în consideraţie.
Aşa cum opinează Cristian Ionescu, la a cărui opinie ne raliem, conceptul sta-
tului de drept, transpus la noile condiţii de dezvoltare politică a statelor reprezintă
în prezent forma de organizare statală, întemeiată pe principiul supremaţiei legii,
al separaţiei celor trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească), pe asumarea
de către stat a responsabilităţii faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, concretizată în consfinţirea constituţională a drepturilor omului şi în
garantarea juridică a exercitării neîngrădite a acestora2.
După cum precizează Cristian Ionescu, caracteristicile statului de drept sunt:
a) regimul constituţional, adică stabilirea în Constituţie a principiilor funda-
mentale de organizare şi exercitare a celor trei puteri. Cu alte cuvinte, sursa formală
a puterii este Constituţia care prevede de asemenea şi cadrul de exercitare a acesteia.
Orice depăşire a cadrului respectiv are caracter neconstituţional;
a) legitimitatea populară (directă sau indirectă) a autorităţilor publice;
b) egalitatea tuturor persoanelor fizice şi juridice în faţa legii şi a justiţiei;
c) neretroactivitatea legii;
d) legea să exprime cu adevărat voinţa suverană a poporului şi să fie adoptată
prin procedura consacrată în Constituţie şi de regulamentele Camerelor.
e) asigurarea supremaţiei Constituţiei printr‑un control politic (preventiv) sau
jurisdicţional (sau prin îmbinarea celor două modalităţi), ca şi asigurarea
supremaţiei legii faţă de actele normative ce i se subordonează;
f) instituţionalizarea şi funcţionalitatea contenciosului administrativ;
g) dreptul de apărare bazat pe prezumţia legală de nevinovăţie, corelat cu inde-
pendenţa şi imparţialitatea justiţiei;

1 Petre Paul Negulescu, Partidele politice, Bucureşti, Cultura naţională 1926, p.3
2 Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Bucureşti,
Editura Lumina lex, 1997, p. 231

307
 h) înfăptuirea reală a unei democraţii autentice, pluraliste şi în cadrul acesteia,
afirmarea pluralismului politic;
i) alegeri libere organizate la anumite intervale, prin vot universal, egal, direct
şi secret.
j) garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti consfinţite în constituţie1
Menţionăm că respectarea acestor caracteristici va contribui la edificarea unui
stat de drept autentic, capabil să apere drepturile omului, să contribuie la prospe-
rarea societăţii.

1 Ididem, p. 223

308