UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TG-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA: DREPT, ID
ANUL I, GRUPA: 311
STUDENT: PREJBEANU ALEXANDRA MARIA

REGLEMENTAREA CONSTITUȚIONALĂ A SEPARAȚIEI

PUTERILOR ÎN STAT
1. Introducere
2. Notiunea de putere
3. Ideea de separare a puterilor
4. Funcționarea principiului separării puterilor
5. Înscrierea în constituție a principiului separării puterilor în stat

1. Introducere
Teoria separatiei puterilor a avut un rol decisiv in aparitia și promovarea
sistemelor reprezentative, in organizarea si functionarea statalä a puterii politice, in
garantiile exercitärii drepturilor si libertä!ilor fundamentale.
Principiul separaţiei puterilor în stat este larg recunoscut ca fiind imanent
regimurilor politice democratice, indiferent de natura lor parlamentară, prezidenţială
sau diferite combinaţii ale acestora. Evoluţia pe care a cunoscut-o acesta de-a lungul
timpului, în doctrină şi practică, s-a concretizat în apariţia unor elemente noi care,
astfel cum s-a arătat , pun într-o ecuaţie dacă nu total nouă, în orice caz reevaluată,
clasica teorie enunţată de Montesquieu. Astfel, dificultăţile constatate în
funcţionarea unui model pur, al separaţiei rigide a puterilor, au orientat atenţia şi au
deplasat centrul de greutate al teoriei clasice către ideea de echilibru şi de colaborare
între puterile statului, colaborare care trebuie să fie guvernată de respect reciproc şi
loialitate constituţională.
Acesta este, de altfel, unul dintre sensurile interpretării pe care Curtea
Constituţională a României a dat-o, în jurisprudenţa sa, principiului separaţiei
puterilor în stat, în special după anul 2003, când Constituţia a fost revizuită, cu
consecinţa consacrării unei atribuţii noi a Curţii Constituţionale, de soluţionare a
conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. Astfel,
potrivit art. 146 lit. e) din Constituţia României, Curtea Constituţională
„soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice,
la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”. Cu
precădere pe calea sesizărilor de soluţionare a unor astfel de conflicte, Curtea
Constituţională a constatat conduite ale reprezentanţilor celor trei puteri care, deşi
se încadrau formal în litera Constituţiei, erau totuşi de natură să determine un
dezechilibru sub aspectul regimului de separaţie a puterilor în stat sau să creeze
blocaje instituţionale, ceea ce a impus identificarea unor remedii.

2.Notiunea de putere
Categoria de „putere”conform părerilor doctrinare este „cheia” organizării și
fiłncționării statului. A fost îndelung analizată și concluzia a fost aceea că ar fi
susceptibilă de două sensuri.
În sens larg, este percepută ca „putere de stat", „putere politică” și „putere
publică". Sensul restrâns este dominat de interesul de „suveranitate". Asupra acestor
noțiuni terminologice și-au exprimat opinia și Leon Duguit și Nicolae Popa. Duguit
susține că noțiunea de „putere” ar trebui înlocuită cu cea de „colaborare".Nu acceptă
ideea de putere deoarece nu crede în existența unei voințe creatoare. Nicolae Popa
definește puterea de stat ca pe o „formă istoricește determinată și o variabila a
autorității." Ideea această de putere se regăsește și în structurile antice, referindu-ne
la situația din Ronła, unde puterea, denułnită și „potestas” aparținea popolului, iar
autoritatea,cunoscută și sub numele de ..auctoritas” aparținea Senatului.
O altă precizare esențială pe care doctrina o face cu referire la aspectele
terminologice, este aceea că statul este o a puterii, iar puterea nu este o străină de
drept. Ca urmare, puterea și dreptul nu pot fi eterogene prin raportarea uneia față de
cealaltă. Rolul lor este acela de a se conłpleta și de a se ajuta reciproc.

3. Ideea de separare a puterilor

Separarea puterilor în stat este un termen politic, apărut în Franţa în perioade
iluminismului, care descrie un model de guvernare democratic utilizat de majoritatea
statelor democratice din ziua de azi. Acest principiu a fost formulat de către baronul
de Montesquieu în lucrarea sa “Spiritul legilor”, apărută în 1748. Ulterior, el a fost
dezvoltat de către John Locke. Astfel, conform acestui principiu, puterea statului de
drept trebuie să fie împărţită în mai multe compartimente diferite, fiecare cu propriile
responsabilităţi şi puteri independente. Cea mai des utilizată formă de separare a
puterilor în stat este cea tripartită, care împarte puterea în putere legislativă, putere
judiciară, şi putere executivă, cele trei neavând voie să fie deţinute de aceeaşi
persoană sau instituţie. De obicei, puterile sunt împărţite între Guvern, Parlament,
administraţia publică şi judecătorii independenţi. În acest fel apare un echilibru al
puterilor, menţinut prin controale reciproce, menite să îi protejeze pe cetăţeni de
eventuale acţiuni despotice din partea statului. Bineînţeles, practic, această separare
nu este niciodată absolută, aşa cum nu există la celălalt capăt al spectrului nici un
stat în care puterile să fie perfect integrate. În România, puterea este împărţită între
trei “actori” politici.
Puterea executivă este bicefală, regăsindu-se în doi centri de putere. Primul
este preşedintele, care are rolul de a reprezenta ţara în chestiunile ce ţin de politica
externă şi este comandantul suprem al forţelor armate. Al doilea este Guvernul, care
este condus de un prim ministru; în general, primul ministru este liderul partidului
ce deţine majoritatea în Parlament, fiind responsabil cu desemnarea cabinetului care
îl va ajuta la guvernare.
Puterea legislativă se află în mâinile unui Parlament bicameral, compus din
Senat şi Camera Deputaţilor.
Puterea judecătorească este deţinută în principal de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, căreia îi sunt subordonate toate curţile de apel, tribunalele şi judecătoriile
din ţară. Mai există şi o Curte Constituţională, însărcinată cu păstrarea echilibrului
de putere în interiorul sistemului de guvernământ. Aceasta nu face parte din puterea
judecătorească, fiind un organism politico-jurisdicţional numit de preşedinte şi de
cele două Camere ale Parlamentului.
Este interesant de notat că, în România, principiul separării puterilor în stat a
fost adăugat explicit în Constituţie doar la revizuirea acesteia în 2003. În Constituţia
din 1991 el era implicit, fără a se fi considerat necesar să fie şi menţionat.
Separația puterilor în stat, care constituie unul dintre principiile esențiale ale
statului de drept, se regăsește în conținutul oricărei constituții, apreciindu-se că
niciun om, pentru ca ceilalți să poată fi liberi, nu trebuie să concentreze prea multă
putere.
Din punct de vedere istoric, cel căruia îi revine meritul de a cerceta și afirma
metodic principiul separării puterilor în stat ca principiu de organizare a statului a
fost filosoful englez John Locke (1632-1704). De la ideile acestuia a
pornit Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755), atunci când,
în cartea sa Spiritul legilor, a reluat și aprofundat problema separării puterilor
statului. În orice stat, apreciază acesta, există trei puteri distincte: puterea legislativă,
puterea executivă și puterea judecătorească. Puterea executivă era încredințată
monarhului care avea dreptul să declare război sau să încheie pace, să trimită sau să
primească solii, să ia măsuri de securitate etc. Puterea legislativă era exercitată de
monarh și de un corp legislativ care trebuiau să adopte legi noi, să le îndrepte sau să
le abroge pe cele existente. Cei care reprezentau puterea judecătorească aveau ca
obiective pedepsirea infracțiunilor și judecarea litigiilor dintre particulari. Aceste
puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate și independente unele de altele
pentru că, scria Montesquieu, „orice om care are o putere este înclinat să abuzeze
de ea”.
 4. Funcționarea principiului separării puterilor
Statele democratice sunt cele în care puterea legislativă, puterea
executivă și puterea judecătorească sunt separate. În consecință, cele trei puteri sunt
exercitate de autorități publice distincte, fiecare cu organizare proprie și atribuții
specifice. Astfel, legile sunt adoptate de puterea legislativă, ele sunt puse în
aplicare de puterea executivă, iar „apărarea” legilor este asigurată de către puterea
judecătorească. Acest principiu este principalul obstacol pe care Constituția îl pune
în calea celor care ar dori să concentreze puterea doar în mâinile proprii sau pentru
un grup restrâns de persoane.
Pentru a împiedica abuzul de putere, atribuțiile în stat sunt împărțite între mai
multe centre de putere, dar fără a se înclina balanța către una dintre puteri. Între
puteri trebuie să existe un echilibru care să permită tuturor cetățenilor să trăiască în
demnitate, să le fie garantate drepturile și libertățile fundamentale.
Totodată, între aceste forme ale puterii politice nu putem stabili o
ierarhie, nicio autoritate nu se subordonează alteia și nici nu poate să-și asume
prerogative ce revin altei autorități. În plus, autoritățile publice nu sunt izolate,
ci interdependente, existând un control reciproc. De exemplu, legile sunt adoptate
de către Parlament și sunt obligatorii pentru celelalte autorități ale statului din
momentul promulgării de către Președinte. Dar acesta poate să ceară reexaminarea
legii în măsura în care apreciază că ea nu reglementează în mod adecvat sau chiar să
ceară Curții Constituționale să verifice constituționalitatea sa.

5. Înscrierea în constituție a principiului separării puterilor în stat

Puține state reglementează în mod expres principiul separării puterilor în stat,
iar România se regăsește printre acele state, după revizuirea din 2003. Acest lucru
este vizibil prin implicarea autorităților care denotă nu doar separare, ci și colaborare
și control.
Implicarea Parlamentului în activitatea Șefului de Stat este reglementată în
articolele 8284. 89. 91-95,
Implicarea Parlamentului în activitatea executivului face referire la
compatibilitatea calității de parlamentar cu cea de membru al Guvernului.
Implicarea Executivului în activitatea Parlamentului se traduce prin acțiunile
pe care le poate întreprinde Șeful Statului. El poate promulga legi, le poate da spre
reexaminare doar o singură dată, poate dizolva Parlamentul și își angajează
răspunderea în fața Parlamentului pentru proiecte de lege.
Implicarea Parlamentului în activitatea jurisdicțională pleacă de la prevederea
conform căreia judecătorii se supun doar legii. Organizarea și funcționarea
instanțelor de judecată este de asenłenea prevăzută alături de inamovibilitatea
judecătorilor.
 În articolul 80, aliniatul (2) Constituția reglementează relațiile ce se stabilesc
între organele statului, dar și între acestea și societatea civilă. Tot Constituția
prevede că există câteva instituții care asigură respectarea drepturilor și libertăților
cetățenești. Printre acestea se număra: Avocatul Poporului, Curtea Constituțională
și Curtea de Conturi.
Teoria separației puterilor apărea în acele condiții ca expresie a luptei pentru
putere ce se ducea între monarh, aristocrație și brughezie. Ea urłnărea înlaturarea
despotismului, echilibrarea și armonizarea forțelor sociale în luptă. Din punct de
vedere istoric , principiul separării se înfățișa că principiu al suveranității naționale,
că o armă de război dirijată de ideologiile burgheziei împotriva puterii absolute a
łnonarhului. Din punct de vedere politic , principiul separării puterilor a fost
considerat ca generator de libertăți politice, prin echilibrul și colaborarea puterilor
separate.
Această teorie a avut un puternic rol în promovarea sistełnului reprezentativ,
adică în valorificarea democratică a relației dintre deținătorul suveran al puterii,
poporul, națiunea, și organizarea statală a puterii politice, a granițelor exercitării
drepturilor omului și cetățeanului.
Este o teorie care a stat la baza elaborării constituțiilor, afirmațiile din
Declarația drepturilor omului și cetăteanului, 1 789 Franța, stând mărturie în acest
sens. Experiența din totdeauna ne arată că orice om care deține o putere este înclinat
să abuzeze de ea, deci puterea trebuie divizată pentru a nu degenera în arbitrar.
Totodată aceste constituții au prevăzut că fiecare din funcțiile statului sunt
încredintate unor organe distincte și independente unele față de celelalte, în sensul
că fiecare acționează fără vreun anłestec din partea unui alt organ de stat.
Constituțiile care au pus la baza lor principiul separației puterilor statului au
fbst preocupate să găsească nu numai modalități de menținere a unui echilibru între
aceste puteri, dar și diverse frâne și contragreutăți chemate să înlăture pericolul unei
alunecări spre adoptarea de măsuri tiranice. Acestea pot fi diferite după cum
constituțiile respective aplică mai mult sau mai puțin tranșant principiul separației
puterilor , dar ele sunt prezente în toate sistemele construite pe această bază. Unele
din ele urmează să fie mânuite de executiv pentru a împiedica eventuale legiferări
grăbite sau nepotrivite, iar altele de adunările legiuitoare ca łnijloace de control a
activității executive.
După momentul în care principiul separației puterilor a fost instituționalizat
în constituții, se va crea ceea ce doctrina numeste „checks and balances”, adică
supravegherea reciprocă a celor trei puteri pentru reechilibrarea raportului dintre ele.
O ultimă mutație suferită de teoria separației puterilor în stat este aceea din
nłomentul în care au aparut partidele politice. Din acel nu a mai existat o separație
si niciun echilibru ce se putea realiza între funcțiile statului, ci raportul a căzut asupra
partidelor politice, încercându-se să se realizeze un echilibru între partidul de la
conducere si opoziție. Rolul opoziției fiind foarte important pentru ca acestea să aibă
un rol constructiv.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

➢ Muraru I., E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe

articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
➢ Muraru I., M. Constantinescu, Rolul Curţii Constituţionale în asigurarea
echilibrului puterilor în stat, Zilele constituţionale franco-române, a IV-a
ediţie, Bucureşti, 28 mai-2 iunie 1996
➢ Gheorghe Iancu , Drept constitutional si institutii politice, Ediția a II-a, Titlul X,
Editura C.H.Beck. București, 201 1 , pp.299-318
➢ Ioan Muraru, Drept constituțional si instituții politice, vol.l, Editura AII Beck,
București, 2003
➢ Tudor Drăganu, Drept constituțional si instituții politice, vol. II, Universitatea
Ecologică „Dimitrie Cantemir", Facultatea de Drept, Târgu Mureș, 1995
➢ Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, București, 2008
➢ https://www.juridice.ro/434781/scurte-reflectii-asupra-dimensiunii-morale-a-
principiului-separatiei-puterilor-in-stat-despre-respectul-intra-si-
interinstitutional-i.html