PRINCIPIUL

SEPARAŢIEI
PUTERILOR ÎN STAT
 SUMAR

1. Scurt istoric al principiului separaţiei

puterilor în stat
2. Concepţia lui Montesquieu privind separaţia
puterilor în stat
3. Principiul separaţiei puterilor în stat, dogmă
sau realitate. Critici aduse acestui principiu
4. Consideraţii privind aplicarea principiului
separaţiei puterilor în stat
5. Concluzii privind separaţia puterilor în stat
Scurt istoric al principiului
separaţiei puterilor în stat
 Principiul separaţiei puterilor în stat s-a impus în conştiinţa umanităţii
în momentul în
care s-a simţit nevoia instaurării regimului constituţional. El are o
semnificaţie incontestabilă pe continentul european şi pe cel american, aşa
încât, nu se poate vorbi despre crearea noilor societăţi democratice în
afara principiului separaţiei puterilor. Iar atunci când, odată cu regimul
constituţional , s-a ajuns la ideea statului de drept, principiul separaţiei
puterilor în stat a fost considerat ca singurul instrument capabil să-l
realizeze.
Pentru a contura cu şi mai multă rigoare rolul principiului separaţiei
puterilor în
fundamentarea statului modern, este necesară o incursiune în trecutul
istoriei, remarcând astfel că această idee s-a afirmat încă din antichitate.
Deşi pentru lumea veche principiul separaţiei puterilor în stat se
înfăţişează destul de confuz, trebuie evidenţiat faptul că au existat
preocupări pentru eficientizarea mecanismului statal. Astfel, Aristotel, în
 Aristotel considera că trebuie să se opteze în mod necesar pentru una
din căile
următoare: fie deciziile sunt încredinţate în întregime corpului politic, fie
cad în sarcina unei minorităţi. Filosoful avea în vedere înfiinţarea uneia
sau mai multor magistraturi speciale , pentru a degreva Adunarea
Generală de anumite funcţii, ori “a le împărţi şi a le încredinţa pe unele
tuturor cetăţenilor , iar pe altele numai unora din ei”.
Ideea a fost prezentă, în timpurile medievale, în tezele şcolii dreptului
natural,
prin lucrările lui Grotius, Wolf, Pufendorf, care au constatat existenţa
diferitelor atribuţii ale statului, fără a întrezări însă conceptul separaţiei.
În Franţa , principiul a fost formulat pentru prima dată , în secolul al
XVI-lea, de către scriitorul Jean Bodin. În lucrarea intitulată “Tratat
asupra Republicii”, autorul reflectă asupra împărţirii dreptăţii susţinând
că aceasta nu trebuie să fie supusă veleităţilor prinţilor ori fanteziei
 Filosofului şi juristului englez John Locke îi revine meritul de a fi
cercetat într-o nouă
lumină principiul separaţiei. Locke arată în lucrarea sa “Essay on civil
governement” că în orice stat există trei puteri: legislativă, executivă şi
federativă. În opinia lui , însă , doar funcţia legislativă şi cea executivă
trebuie să fie exercitate de titulari distincţi şi independenţi. Aceste două
funcţii trebuie să fie exercitate de organe separate întrucât funcţia legislativă
are un caracter permanent, odată ce legile trebuie interpretate fără
întrerupere.
Dacă funcţia legislativă ar fi deţinută de aceiaşi indivizi care şi aplică
legile , ei ar fi
tentaţi să le modifice ori de câte ori executarea acestora nu le este favorabilă.
În schimb, Locke insistă asupra indisolubilităţii funcţiei executive de funcţia
federativă. Iar argumentul contopirii celor două funcţii se înfăţişează prin
faptul că, în cazurile în care cele două organe distincte ar dispune de puterea
de constrângere a statului, diferendele ivite între ele ar putea degenera în
 Ideile lui Locke au o deosebită
importanţă pentru istoria
doctrinelor politice. Ele au fost
principala sursă ideologică din
care s-a inspirat Montesquieu
atunci când, în “Spiritul legilor ”, a
reluat şi adâncit problema
separaţiei puterilor statului.

John Locke
 Concepţia lui Montesquieu
privind separaţia puterilor în sta
Montesquieu
 Montesquieu este, fără îndoială, primul autor care vorbeşte despre putere
ca despre un
lucru separabil în drept şi în fapt. El încheie , astfel, procesul care a condus
spiritul modern să adune toate capacităţile prin care un om influenţează
comportamentul altor oameni sub conceptul şi vocabula unică de
“putere”.Poate că actul decisiv , în acest proces de simplificare, a fost
înfăptuit de Hobbes atunci când acesta a redus toate pasiunile, toate
motivaţiile umane la dorinţa de putere. “Pasiunile […] sunt mai ales dorinţa,
mai mult sau mai puţin pronunţată , de putere, de bogaţii, de cunoaştere şi
de onoare […] dar toate acestea se pot reduce la prima, adică la dorinţa de
putere”.
Modificarea pe care Montesquieu o face acestei învăţături a lui Hobbes
este conţinută în
frazele următoare: “Hobbes greşeşte când atribuie oamenilor dorinţa de a se
subjuga din capul locului unii pe alţii. Ideea de stăpânire şi de dominaţie este
 Într - un stat, Montesquieu distinge trei puteri distinctive: legislativă,
executivă şi
judecătorească. El învederează că libertatea cetăţenilor nu poate exista dacă
atribuţiile suveranităţii sunt încredinţate unei singure persoane. De aceea,
cele trei puteri ale statului urmează a fi exercitate de persoane sau organe
separate şi independente unele de altele. Argumentarea acestei aserţiuni îşi
găseşte fundamentarea în faptul că o posibilă concentrare în mâinile unei
singure persoane a puterii legislative şi executive ar cauza grave îngrădiri
libertăţii, întrucât se poate genera teama că “acelaşi monarh sau acelaşi
senat să facă legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic”.
De asemenea, existenţa libertăţii este condiţionată de separarea puterii
judecătoreşti de
cea executivă şi legislativă. În situaţia în care puterea legislativă ar fi
asimilată cu puterea judecătorească, persoana judecătorului şi a
legiuitorului ar fi aceeaşi, ceea ce ar constitui un inevitabil impediment în
concretizarea libertăţii. Montesquieu subliniază că “este o experienţă eternă
 În ceea ce priveşte obiecţia clasică a absolutiştilor că trebuie ca cineva să
decidă în ultimă
instanţă şi acela deţine ,în mod necesar ,suveranitatea absolută,
Montesqueiu subliniază că deciziile trebuie luate, dar nu de o singură
putere. O decizie poate fi luată de două puteri care s-au pus de acord.
Într-un regim liber, cetăţenii nu sunt independenţi, ei pot face doar ceea
ce legile permit,
încercându-se astfel o anumită conciliere între independenţă şi supunerea
faţă de lege. Legea nu are putere decât în a impiedica extinderea puterii unui
cetăţean asupra unui alt cetăţean. Cetăţenii , cum nu mai exercită puterea
unii asupra altora, tind să se îndepărteze unii de alţii, să trăiască separaţi.,
Montesquieu subliniind:”oamenii , în această noţiune, ar fi mai curând
confederaţi decât concetăţeni.
Principiul separaţiei puterilor în stat
dogmă sau realitate.
Critici aduse acestui principiu
 Aşa cum apreciază Ion Deleanu, principiul separaţiei puterilor în stat
pare să fi devenit
virtute incontestabilă a democraţiilor liberale şi totodată garanţia
primordială a libertăţii sociale şi a securităţii individului în raportul lui cu
puterea. Autorul se întreabă dacă acest principiu este o simplă dogmă
politică constituţională sau el exprimă o indisolubilă realitate şi o stringentă
necesitate.
Realitatea nu confirmă multe exigenţe şi imperative, astfel că separaţia
puterilor în stat
excelează printr-un verbalism străin faptelor. În susţinerea acestei concepţii
sunt prezentate mai multe argumente.
În primul rând, puterea este una şi indivizibilă, ea aparţine unui titular
unic – poporul.
Ar trebui astfel să se admită “împărţirea” a ceea ce nu este de împărţit.
De altfel, principiul separaţiei puterilor în stat contravine principiului
 Funcţiile tradiţionale cedează locul unor funcţii noi care pun în discuţie
tripticul “clasic”
al separării puterilor. Spre exemplu, parlamentele exercită o funcţie de
deliberare şi de control asupra executivului. Montesquieu – cum apreciază
I.Deleanu – prezintă separaţia funcţiilor fundamentale în stat sub forma unei
metafore antropomorfice: la om, capul şi bratele reprezintă voinţa şi acţiune. În
cazul statului , puterea legislativă este “capul şi voinţa”, iar puterea executivă
“braţele şi acţiunea”. Ori, acţiunea e subordonată voinţei, executarea e
subordonată creaţiei.
În realitate, nu este vorba despre o “separare a puterilor”, de independenţa
şi echilibrul lor,
ci de o distribuire a funcţiilor fundamentale ale statului diferitelor categorii de
organe, de un mod de organizare a activităţii statale. Această afirmaţie pare a
fi îndreptăţită, cu atât mai mult cu cât delimitarea între puteri, mai ales între
cea legislativă şi cea executivă este cu totul convenţională – din moment ce pe
de o parte , parlamentul însuşi “aplică” legea, iar pe de altă parte, ramura
 Eroarea lui Montesquieu – scria Carre de Malberg – este cu siguranţă
aceea de a fi crezut
că este posibil să regleze jocul puterilor publice prin separarea lor mecanică.
Este greu de înţeles, spunea autorul, cum un mecanism poate funcţiona dacă
el este compus din piese izolate, funcţionând fiecare în vid.
S-a considerat că statul este o instituţie organică şi pentru a funcţiona,
organele lui
trebuie să acţioneze de acord sub impulsul unei conduceri unitare.
De asemenea, pe de o parte, această teorie este periculoasă deoarece
fracţionarea puterile
statului mic între mai multe organe duce la slăbirea autorităţii statului,
periclitându-i existenţa, mai ales în situaţii de criză. Pe de altă parte,
fărâmiţarea ei între mai multe puteri face imposibilă asigurarea unei
responsabilitaţi efective a funcţionarilor care exercită diferite funcţii ale
statului, întrucât organele create vor arunca răspunderea unul asupra
 În realitate, este cert că separarea puterii statului constituie o condiţie a
stimulării
spiritului de responsabilitate în activitatea statului, un asemenea spirit
neputând să se afirme atunci când puterea este concentrată în mâinile unui
singur organ. (ex. perioada comunistă)
Critica potrivit căreia separaţia puterilor ar însemna izolarea lor a fost
infirmată de
realităţile istorice. Chiar şi în statele ale căror constituţii au consacrat o
separaţie riguroasă a puterilor, nu s-a ajuns la izolarea acestora şi a fost
posibil, în funcţie de împrejurările istorice, ca balanţa să încline fie în
avantajul uneia, fie a alteia dintre puteri.
O altă critică se referă la faptul că , în epoca contemporană, organele
statului nu mai
îndeplinesc doar funcţiile tradiţionale, ci şi unele funcţii noi precum
controlul exercitat de Parlament asupra activităţii guvernului, controlul
Consideraţii privind aplicarea
principiului
separaţiei puterilor în stat
 Cea dintâi aplicare practică a principiului separaţiei puterilor a fost
realizată de statele
americane care, în secolul al XVIII-lea, se găseau în plină revoluţie
constituţională. Începând cu anul 1780, primele constituţii ale statelor
Massachusetts, Maryland, Virginia, New Hampshire introduc acest principiu.
Ulterior, Constituţia Statelor Unite ale Americii adoptă principiul separaţiei
puterilor sub forma întreită de putere legislativă, executiva şi judecătorească.
În anul 1789, Revoluţia Franceză introduce acest principiu în “Declaraţia
Drepturilor
Omului şi ale Cetăţeanului”, care, la art.16 menţiona că:”Orice societate în
care garanţia drepturilor nu-i asigurată şi nici separaţia puterilor
determinată, nu are Constituţie”.
Ulterior, principiul separaţiei puterilor s-a aflat la baza organizării
tuturor statelor
democratice, el fiind consacrat în constituţiile acestor state.
 Convenţia de la Paris (1858) stabilea că puterea legislativă aparţine
hospodarului ,
Adunării Elective şi Comisiei Centrale de la Focşani, puterea executivă
revenea hospodarului, iar puterea judecătorească Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie cu sediul la Focşani.
Conform Constituţiei de la 1866, prima noastră constituţie, puterea
legislativă se exercită
de către domn şi parlament, puterea executivă este încredinţată domnului şi
guvernului, iar cea judecătorească cade în sarcina instanţelor de judecată
(curţi, tribunale). În ceea ce priveşte Constituţia din 1923, aceasta
reglementează rosturile aceloraşi puteri. Ambele constituţii admit ,deci,
principiul separaţiei puterilor în stat şi îl traduc în sensul unei colaborări a
puterilor.
În perioada regimului comunist, organizarea exercitării puterilor în stat
se realizează
potrivit unei concepţii care înlătură ca “neştiinţifică” teoria separaţiei
 Concluzii privind
separaţia puterilor în stat
 În esenţa sa, valoarea principiului rezidă în cunoaşterea eternă şi
profundă a naturii umane. În acelaşi timp, el este un principiu politic,
util libertăţii individului, pe care are menirea să o asigure. De
asemenea, acest principiu este indisolubil legat de forma de
guvernământ a statului democratic. În realitate, un stat democratic nu
poate exista fără consacrarea constituţională şi aplicarea principiului
separaţiei puterilor.
 Bibliografie:
1.Deleanu,I., Separaţia puterilor în stat – dogmă sau realitate, în
“Dreptul”, 1991, nr.2-3
2. Oroveanu T.M., Constituţia României din 1991 şi istoria dreptului
public românesc, Editura Cerma, Bucureşti, 1998
3.Caproşu, R., Hanganu, A., Principiul separaţiei puterilor în stat, în
“Variante”, anul II, nr.6, Bacău, 2004
3.Ciupercă.I., Cozma, E., Istorie, manual pentru clasa a XI-a,
Editura
Corint, Bucureşti, 2006
4. Barnea, Al.,(coord.), Manea.,V., Palade., E., Petrescu, F.,
Teodorescu,B., Istorie, manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint,
Bucureşti, 2006
6. www.wikipedia.ro.
SFÂRŞIT