Teoriile privind dreptul divin, apărute către sfârşitul secolului al XVI-lea,

combinau trei teze esenţiale:

1) autoritatea monarhilor a fost rânduită de Dumnezeu spre binele omenirii;
2) suveranitatea lor este nelimitată şi indivizibilă (deşi moralmente ei sunt
datori să se conformeze legii divine);
3) orice împotrivire faţă de poruncile lor este nelegitimă.

Etienne de la Boétie (1530 – 1563)

În 1548, la 18 ani, el scrie un pamflet intitulat Discours de la servitude

volontaire, cunoscut şi sub numele de Contre’un. Lucrarea a cunoscut un succes
rapid în cercurile intelectuale ale epocii, fără a putea fi totuşi încadrat printre marile
analize şi încercări de reformare a sistemului politico-juridic din epocă. Situarea
istorică a textului este extrem de importantă, în această perioadă monarhia absolută
fiind puternic atacată pe continentul european. În 1525, revolta protestantă a ţăranilor
din Germania, condusă de Thomas Müntzer, discipol al lui Luther, fusese zdrobită,
iar conducătorul său executat. În cadrul acesteia fuseseră condamnate, în baza
rupturii fără echivoc impuse de Luther între cele două cetăţi concepute de Sfântul
Augustin, păcatul Romei de a fi dat girul dumnezeiesc abuzurilor lumeşti ale
suveranilor şi statelor şi confuzia creată de Biserica catolică între Regatul divin şi
autoritatea temporală. După eşuarea revoltei, în 1530, chiar anul naşterii lui La
Boétie, principii luterani ai Germaniei se aliaseră pentru a rezista în faţa împăratului,
oraşele opunându-se restaurării puterii imperiale efective. În anul 1541, Geneva
devenise o fortăreaţă calvinistă, unde supunerea în faţa legii crease un anumit tip de
egalitate civică, ferment al disoluţiei ierarhiilor tradiţionale. Principiile puterii unuia
singur, regulile de succesiune, puterea şi îndatoririle magistraţilor, dreptul la revoltă al
popoarelor erau chestiuni aprig dezbătute în epocă, pe fondul sângeroaselor lupte
dintre catolici şi protestanţi.
În acest peisaj, al tulburărilor politico-religioase care sfâşiau întreaga Europă,
al căutării unei modalităţi juste de împărţire a autorităţii lumeşti şi divine, La Boétie îşi
pune problema sursei şi principiului supunerii. Dincolo de drama care împărţea
Europa în două tabere, La Boétie îndrăzneşte să pună una dintre întrebările esenţiale
ale ştiinţei politice: de ce există supunerea? El este cuprins de o adâncă stupoare,
văzând oamenii nimicindu-se reciproc în numele unor principi şi chiar în numele lui
Dumnezeu, mirându-se cu aparentă stângăcie în faţa puterii unuia singur de a
menţine în sclavie şi a trimite la moarte atâţia semeni de-ai săi. Sunt multe subiecte
asupra cărora contemporanii săi dezbăteau la nesfârşit: legitimitatea, limitele,
originea şi natura puterii, meritele diferitelor politice… admiţând fără să ezite că
există puterea, instanţă separată, exterioară, care le spune oamenilor ce şi cum să
facă. În acest fel se uita foarte uşor că ordinul altuia presupune obedienţa celorlalţi.
Or, aceasta din urmă este de neconceput. Fiinţe lăsate libere de la natură şi de la
Dumnezeu - La Boétie nu este în nici un caz ateu –, oamenii caută să se aservească,
ei parcă îşi doresc şi îşi creează propriul călău. Societatea egalilor, îndatoririle
provenite din prietenie, ar trebui să le fie suficiente. Dar misterioasa fiinţă înzestrată
cu raţiune se lasă dominată. Nici teama, nici interesul, nici dispreţul nu pot justifica
acest blestem, viciu nemaiîntâlnit.
Singura explicaţie este aceea a fascinaţiei unuia, a căutării unui principiu
căruia să i se supună întreaga societate. Această soluţie vine numai în urma
angajării într-un artificiu filosofic, acela al presupunerii, atât de dragi celor ce iubesc
libertatea, existenţa unei stări iniţiale în care oamenii erau liberi, natură fundamentală
a fiinţei umane, coruptă prin diverse şiretlicuri, orbită de fast, distracţii şi de nevoia de
a avea o anumită siguranţă – oricât de iluzorie ar fi aceasta.

1 Istoria ideilor şi a gândirii politice

 Elementul prin care La Boétie îşi demonstrează extraordinara originalitate este
abordarea fenomenului. Criticile monarhiei absolute, ale corupţiei instituţiilor
religioase, devenite aliate ale opresiunii, se găseau din abundenţă. La Boétie,
pornind de la premisa că orice monarhie, oricât de nobilă şi utilă la început, se
îndreaptă inevitabil către tiranie, se lansează într-o critică virulentă a poporului, a
aceluia care suferă („îndură” şi „suportă” sunt cuvinte folosite adesea) dominaţia
unuia. Cum supunerea este de natură psihologică, acolo trebuie căutată explicaţia, în
sufletul maselor care acceptă să îşi vândă libertatea. Privindu-le mai îndeaproape, ce
observăm? Că sunt fascinate de fastul cvasi-religios cu care se înconjoară puterea,
că sunt adormite cu pâine, vin şi circ, că le sunt stimulate cele mai joase vicii pentru a
se supune şi, ideal, a promova imaginea puterii supunându-i pe cei din jur.
Ieşirea din această prostraţie a speciei umane nu este dificilă, consideră La
Boétie. Este suficient să nu te mai supui. Nici măcar nu trebuie să pui mâna pe arme,
este de ajuns să nu mai serveşti, să-l laşi pe tiran fără supuşi, luându-i astfel chiar
raţiunea existenţei. De ce se lasă poporul condus de un tiran, atunci când ar fi
suficient să spună „nu”? Prin aceste consideraţiuni, La Boétie anticipează
controversele ce aveau să apară asupra dreptului la nesupunere civică, asupra
principiului conform căruia poporul poate şi chiar este dator să răstoarne un
conducător atunci când acesta lucrează contra intereselor sale.
Soluţia este aceea prin care oamenilor li se va reda gustul libertăţii şi
demnităţii lor. Ei trebuie să înţeleagă faptul că sunt fiinţe libere, create după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, destinate unui ţel nobil, iar nu servituţii.
Umanist în adevăratul sens al cuvântului, de confesiune catolică, La Boétie a
fost adoptat de calvinişti, care au reeditat, în 1574, Discursul sub titlul de Contr’un.

Jean Bodin (1530 – 1596)

Filosof şi scriitor politic francez.

Les six livres de la république (1576) este celebră pentru definiţia pe care o
dă suveranităţii ca putere neîngrădită şi unică de a emite legi cu caracter general. În
absenţa unei asemenea puteri, un stat nici nu se poate considera că există cu
adevărat, iar locul în care este plasată această putere legislativă supremă determină
caracterul monarhic, aristocratic sau democratic al statului. Această definiţie exclude
statele mixte, de tip aristotelic, şi marchează o distanţare semnificativă de accentul
tradiţional pus pe rege ca judecător şi de ideea derivată de aici că la raison d’être a
acestuia constă în administrarea dreptăţii. În concepţia lui Jean Bodin, suveranitatea
nu depinde de caracterul drept sau nedrept al legilor, ci de puterea de a le face. De
altfel, întrucât nu le recunoaşte supuşilor dreptul de a încuviinţa sau de a respinge
legile, în general se consideră că a furnizat unul dintre fundamentele ideologice
esenţiale ale absolutismului monarhic, care a culminat cu domnia lui Ludovic al XIV-
lea. În mod cert, Jean Bodin a dat impulsul pentru definirea conceptului laic şi utilitar
de suveranitate, familiar astăzi.
Recunoscând că opinia despre suveranitate a lui Jean Bodin s-a dovedit cea
mai durabilă dintre opiniile sale şi cu cele mai adânci implicaţii, nu trebuie să uităm că
Les six livres n-au fost un tratat despre suveranitate, ci descrierea şi apărarea unei
comunităţi statale. Pe aceasta, Jean Bodin o defineşte de la început ca fiind
„guvernarea dreaptă a mai multor familii şi a ceea ce le e comun, cu o puternică
suveranitate”. Accentul pus pe „guvernarea dreaptă” are însemnătatea lui şi nu
poate fi tratat pur şi simplu ca un aspect al discuţiei despre suveranitate. Dimpotrivă,
în analiza lui Jean Bodin, un loc central îl ocupă distincţia explicită şi fundamentală
dintre forma statului, determinată de locus-ul suveranităţii, şi forma de guvernământ:
un stat monarhic poate îmbrăca o formă tiranică, seniorială sau dreaptă, o

2 Istoria ideilor şi a gândirii politice

aristocraţie poate fi condusă într-o manieră populară, după cum un stat democratic
poate utiliza metode aristocratice.
Jean Bodin simţea că modelul optim de guvernare era cel francez, pe care îl
caracteriza ca fiind o „monarhie dreaptă”, pentru că în acest sistem puterea absolută
a monarhului era temperată de nevoia de a cunoaşte forţa dreptului natural şi a celui
divin. Întocmai cum Dumnezeu este conducătorul atotputernic al universului, regele
era atotputernic în sfera sa; dar, asemenea lui Dumnezeu, a cărui imagine era, el
trebuia să-şi tempereze puterea prin dreptate. Deşi regele avea dreptul de a emite
legi fără consimţământul altcuiva, de a trece peste cutume şi chiar de a ignora legile
existente, el nu trebuia, subliniază Jean Bodin, să se folosească de aceste drepturi
fără grija şi respectul cuvenite binelui supuşilor săi. Dacă se ivea nevoia unor
schimbări, el trebuia „să imite şi să urmeze pe Dumnezeul cel mare al naturii care pe
toate le face simplu şi puţin câte puţin”. În practică, aceasta însemna o recunoaştere
a rolului acelor indivizi şi instituţii care iau parte la procesul de guvernare. Jean Bodin
credea nu numai că regele trebuie să-şi consulte sfetnicii chiar şi în chestiuni de mică
însemnătate, ci insista totodată că „legitimitatea şi poziţia monarhiei drepte nu
sunt mai sigure decât cele ale Stărilor poporului, ale comunităţilor,
corporaţiilor şi breslelor”. O „comunitate politică nu se poate menţine fără
senat, întocmai cum trupul nu poate trăi fără suflet sau omul fără raţiune”. Deşi
minimaliza capacitatea oamenilor de rând de a se autoguverna, Jean Bodin era
conştient că tiranii nu fac decât să strice ordinea naturală, provocând teamă, ură şi
nesupunere. Iar „scopul principal al comunităţii politice este de a prospera în evlavie,
dreptate, vitejie, cinste şi virtute”.
Deşi o comunitate politică nu poate exista fără „acele măsuri obişnuite ce
privesc menţinerea bunăstării poporului, măsuri cum sunt administrarea şi
înfăptuirea justiţiei, asigurarea hranei" şi aşa mai departe, acestea constituie doar
începuturile ei; odată ce un om şi-a satisfăcut nevoile materiale de bază, el este
capabil să trăiască mai virtuos şi să se gândească întâi la „schimbările, creşterea şi
declinul statelor”, iar apoi la frumuseţea şi armonia ordinii naturale. În sfârşit, prin
dezvoltarea virtuţilor intelectuale – a înţelepciunii, cunoaşterii şi religiei – comunitatea
politică îşi poate atinge ţelul ultim, acela de a-i aduce pe oameni la „contemplaţia
divină a celor mai frumoase şi măreţe lucruri din câte se pot imagina sau
realiza”.
Les six livres de la république se înscrie într-o teleologie religioasă foarte
tradiţională; menirea ei este de a-i face pe oameni să trăiască în armonie cu legile
naturii şi să pătrundă cu mintea cauzalitatea divină prezentă în întregul cosmos. La
rândul ei, înţelegerea acestei divinităţi îi face pe oameni capabili să organizeze statul
pe o bază care, tocmai pentru că reflectă armonia universală şi contribuie la ea, îi va
asigura dăinuirea. Pentru susţinerea acestei poziţii, Jean Bodin se folosea de
imageria convenţională a lanţului fiinţei. Omul, în parte muritor şi în parte nemuritor,
îşi află locul firesc între animale şi îngeri. Societatea civilă însăşi este formată din
cele trei clase tradiţionale – clericii, războinicii şi oamenii de rând – fiecare cu funcţiile
şi însuşirile sale specifice; în această comunitate bine întocmită se poate vedea un
reflex al naturii proprii a omului, în care intelectul deţine „locul de căpetenie,
raţiunea locul următor, puterea agresivă şi însetată de răzbunare locul al
treilea, iar pofta şi dorinţa animalică, ultimul”. Ordinea este menţinută printr-un
echilibru prudent al forţelor contrare în care capetele fiecărui element din lanţul
universal al fiinţei se leagă de celelalte prin trepte intermediare. În mod similar, cea
mai bună formă de dreptate este cea care îmbină recunoaşterea inegalităţii naturale
dintre oameni cu ideea de echitate, unind astfel principii opuse şi creând, ca în
muzică, armonie din dezacorduri potenţiale.

3 Istoria ideilor şi a gândirii politice