Politica Economică În Țările Dezvoltate. Studiu de Caz Germania

UNIVERSITATEA
FACULTATEA
SPECIALIZAREA
POLITICA ECONOMICĂ ÎN ȚĂRILE DEZVOLTATE.

STUDIU DE CAZ GERMANIA
Coordonator științific,
Absolvent(ă)
ORAȘ
2019
CUPRINS
1 INTRODUCERE.....................................................................................................................4
2 CAPITOLUL 1 EVOLUȚIA ȘI DINAMICA ECONOMIEI GLOBALE..............................7
2.1 Perspectivele economiei mondiale....................................................................................7

2.2 Predictibilitatea schimbărilor la nivel global..................................................................13
3 CAPITOLUL 2 POLITICI ECONOMICE............................................................................27
3.1 Politici monetare și de credit...........................................................................................27

3.2 Politici de cheltuieli publice............................................................................................30
3.3 Politici fiscale..................................................................................................................33
3.4 Resursele financiare ale statului. Bugetul.......................................................................36
4 CAPITOLUL 3 IMPACTUL POLITICILOR ECONOMICE..............................................41
4.1 Gradul de coordonare al politicilor economice la nivel regional....................................41
4.1.1 Politici economice în UE.........................................................................................41
4.2 Coordonarea politicilor economice la nivel global.........................................................50
4.2.1 Implicații ale globalizării.........................................................................................54
4.3 Ciclicitatea economică și gradul de predictibilitate la nivel global în contextul

globalizării.................................................................................................................................62
5 CAPITOLUL 4 POLITICA ECONOMICĂ ÎN GERMANIA..............................................72
5.1 Modelul economic german..............................................................................................76
5.1.1 Comerţul exterior.....................................................................................................76

5.1.2 Clasa de mijloc........................................................................................................77
5.1.3 Relaţii comerciale bilaterale Germania - România..................................................78
5.1.4 Repartizarea veniturilor populaţiei..........................................................................79
5.1.5 Infrastructura............................................................................................................81
5.1.6 Sistemul german de taxare.......................................................................................82
5.1.7 Perspective ale economiei germane.........................................................................82
6 CONCLUZII..........................................................................................................................87
7 BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................90
1 INTRODUCERE
Statul bunăstării, cunoscut și ca stat social, este un concept de guvernare în care statul
joacă un rol cheie în protejarea și promovarea bunăstării economice și sociale a cetățenilor săi. El
se bazează pe principiile egalității de șanse, pe distribuția echitabilă a resurselor și pe
responsabilitatea publică față de cei care nu-și pot asigura resursele minime pentru a duce o viață
mai bună. Termenul general poate acoperi o varietate de forme de organizare socială și
economică. Sociologul T. H. Marshall a descris statul modern al bunăstării ca o combinație
distinctă de democrație, bunăstare și capitalism.
În prezent, state moderne ale bunăstării sunt Germania, Franța, Marea Britanie și Țările de
Jos, precum și țările nordice precum Islanda, Suedia, Norvegia, Danemarca și Finlanda, care
utilizează un sistem cunoscut sub numele de modelul nordic. Esping-Andersen a clasificat cele
mai dezvoltate sisteme de stat al bunăstării în trei categorii: social-democrate, conservatoare și
liberale.
Statul bunăstării presupune un transfer de fonduri de la stat către serviciile publice.,
precum și direct către indivizi, și este finanțat prin impozitare. El este adesea menționat ca un tip
de economie mixtă. O astfel de impozitare, care include, de obicei, un impozit pe venit mai mare
pentru persoanele cu venituri mai mari, a fost numit impozitare progresivă. Susținătorii
argumentează adesea că aceasta contribuie la reducerea decalajului de venit dintre bogați și
săraci.
Cum s-a mai amintit, în calitate de aplicaţii ale unor corpuri doctrinale, politicile sociale
întreţin conexiuni strânse cu şi se clădesc pe anumite suporturi ideatice care le conferă substanţă,
orientare şi legitimare, dintre care, măcar pentru modernitatea târzie şi contemporaneitate, cel
mai influent se dovedeşte a fi modelul statului bunăstării. De altfel, tocmai în atare context
ideatic şi-a făcut apariţia conceptul major al securităţii sociale. Drept care, în această secţiune a
cursului, vom poposi asupra evoluţiei viziunilor teoretice care l-au aşezat în centrul reflecţiilor
lor, ca şi asupra practicilor ce s-au străduit să-l transpună în fapt.
O precizare se impune făcută: deşi originile sistemului datează încă din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, termenul ca atare. este relativ recent – anii ’40 ai veacului de curând
încheiat, legându-se de numele englezilor John Maynard Keynes şi William Henry Beveridge.
4
Aceştia au dat o replică hotărâtă structurilor instituţionale create în timpul războiului şi au
prefigurat evoluţia viitoare a democraţiilor occidentale. Considerând că a sosit momentul să se
abandoneze principiul laissez-faire, Keynes a pledat în favoarea politicilor guvernamentale
intervenţioniste, statului revenindu-i datoria de a se folosi de măsurile fiscale şi monetare ce-i
stau la îndemână spre a tempera efectele negative ale recesiunilor economice, precum inflaţia sau
şomajul. În proiectul de reformă socială pe care îl propune, lordul Beveridge insistă asupra
necesităţii ca fiecare persoană angajată în muncă să achite periodic o contribuţie la fondul
naţional de asigurări, de acesta urmănd a beneficia oamenii care sunt bolnavi, şomeri, pensionaţi
sau văduvi lipsiţi de mijloace de subzistenţă. A argumentat că un asemenea sistem ar asigura un
standard minimal – sub care nimănui nu i se va îngădui să decadă – de trai pentru cetăţeni şi că
vor fi eliminate din societate cele cinci uriaşe rele, anume lipsa, boala, ignoranţa, mizeria şi
trândăvia.
Şi o ultimă specificare terminologică: în Franţa, încă de pe vremea celui de Al Doilea
Imperiu condus de Napoleon al III-lea, a intrat în lexicul politic formula état-providence., primul
care a folosit-o fiind deputatul Émile Olivier în 1864, dar într-un sens contrar celui impus opt
decenii mai târziu. Adept al republicanismului şi liberalismului fără restricţii, deputatul francez
se îndoia de capacitatea aparatului etatic de a pune în funcţiune un sistem de solidaritate naţional
mai eficace decât structurile tradiţionale reprezentate de familii, comunităţi şi corporaţii. Cam tot
pe atunci, în Germania, începe să se întrebuinţeze cuvântul Wohlfahrtsstaat spre a desemna ideea
unui sistem de protecţie socială ce anunţă reformele bismarkiene. Mai recent, dincolo de
Atlantic, în mediile republicane ce frecventează ideologia Noii Drepte, s-a forjat vocabula
Workfare, prin care se înţelege dependenţa beneficiilor obţinute de munca depusă.
Sociologii, politologii, economiştii, istoricii şi alte categorii de specialişti sunt de acord că
nu este uşor de definit conceptul de stat al bunăstării, datorită multiplelor perspective din care
problematica sa poate fi abordată şi a coordonatelor avute în vedere, ca şi a formaţiei particulare
a cercetătorului. Un alt punct de convergenţă rezidă în ideea că statul bunăstării nu se confundă
cu statul-jandarm. teoretizat de către unii reprezentanţi ai liberalismului clasic.: în intenţia de a
limita prerogativele aparatului etatic, ei decretau că unicele funcţii pe care statul este îndreptăţit
să şi le aroge sunt cele legate de exercitarea monopolului asupra violenţei legitime, mai exact,
menţinerea ordinii şi dreptăţii publice, a siguranţei bunurilor şi persoanelor, apărarea şi
5
administrarea propriului teritoriu. Nimic mai mult, domenii precum investiţiile şi afacerile,
educaţia şi sănătatea rămânând exclusiv pe seama iniţiativei private. Dimpotrivă, partizanii
concepţiei bunăstării instituţionalizate acordă statului roluri dintre cele mai active în promovarea
creşterii economice şi corijarea inechităţilor ce ar rezulta din mecanismele pieţei libere, în
protejarea socială a cetăţenilor săi.
Dacă nu există o definiţie unanim acceptată, nu înseamnă că statul bunăstării n-ar putea fi
caracterizat prin câteva trăsături esenţiale şi admise cvasi-general. Bunăoară, el este un sistem de
organizare ce îngrădeşte manifestarea liberă a pieţei în trei modalităţi principale: prin
desemnarea unor categorii mai mult sau mai puţin vulnerabile. ale căror drepturi sunt garantate şi
al căror nivel minimal de trai este protejat de către comunitate; prin furnizarea unor servicii
precum îngrijirea medicală şi educaţia astfel încât nici un cetăţean să nu fie impiedicat să
beneficieze de acestea; prin transferul de beneficii care menţine veniturile personale sau familiale
inclusiv în intervale de timp excepţionale.
6
2 CAPITOLUL 1 EVOLUȚIA ȘI DINAMICA ECONOMIEI GLOBALE
2.1 Perspectivele economiei mondiale
La ora actuală, economia mondială este dominată de conceptul și perspectiva ciclicității, a

alternanței perioadelor de creștere cu cele de criză.12
În evoluţia societăţii, crizele pot fi definite ca fiind situaţii caracterizate de o instabilitate
pronunţată, însoţite de o volatilitate şi de o incertitudine în creştere, contradicţii economice,
politice, ideologice, militare etc. Criza economică reprezintă o fază a ciclului economic în care se
formează un surplus relativ de mărfuri în raport cu capacitatea de cumpărare limitată a
populaţiei, ceea ce duce la scăderea producţiei, la falimente, şomaj etc. În situaţii de criză ne
aflăm într-o permanentă stare de nelinişte şi de nesiguranţă legată de viitor, teamă sau chiar
panică, stare de dereglare a economiei, expresie a încălcării unor corelaţii necesare desfăşurării
activităţii economice. Declanşarea ei marchează şi momentul începerii unor schimbări calitative
ale economiei pentru o nouă fază ascendentă a activităţii economice. Până la începutul secolului
XIX au fost tipice crize de subproducţie, provocate de fenomene naturale (secetă, mari inundaţii)
sau împrejurări social-politice deosebite (epidemii, războaie). Economiilor de piaţă le sunt
caracteristice crize ciclice de supraproducţie, constând în aceea că oferta este mai mare decât
cererea, bunurile produse negăsind cumpărători solvabili, fapt care obligă pe ofertanţi să reducă
producţia.
National Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza ca fiind o scădere
semnificativă a activităţii economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea
veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a
consumului.3 Crizele economice pot lua forma unei stagflaţii, unei recesiuni sau unei depresii
economice, şi uneori pot duce la colaps economic.4
1
refnr6, p. 68
2
Cartea crizelor – O privire optimista, Dobrescu, Emilian M, coord., Bucuresti, Ed. Wolthers Kluwer, 2010, p. 141
3
refnr7, p. 157
4
Politici de revigorare economica a firmelor – strategii anticriza, Popescu-Bogdanesti, Cristian, Bucuresti, Ed.
Tribuna Economica, 2010, p. 108
7
Depresiunea economică este o formă severă de criză economică, o cădere susţinută a uneia
sau mai multor economii naţionale, o formă rară, dar extremă de recesiune, fiind caracterizată în
principal de o creştere neobişnuită a ratei şomajului, restricţionarea creditelor, restrângerea
majoră a producţiei industriale şi a investiţiilor, evaporarea lichidităţilor, deflaţia preţurilor,
hiperinflaţie, numeroase falimente bancare, schimburi comerciale semnificativ reduse, un curs
valutar foarte volatil şi impredictibil, în principal cu tendinţa de devalorizare şi se consideră că
apare când există un declin al produsului intern brut (PIB) mai mare de 10%. Vorbim de o
depresiune economică când există o creştere negativă a produsului intern brut (PIB) timp de cel
puţin două trimestre.
Unii specialişti clasifică aceste crize în crize sociale (inflaţie în creştere, şomaj, sărăcie), în
crize financiare (volatilitate accentuată pe pieţele de capital, căderea burselor şi revenirea lor
spectaculoasă), crize politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaţionale,
crize cauzate de dezastre naturale sau crize economice generalizate.
Este dificil să apreciem când o criză financiară devine una economică sau dacă o criză
economică generează o criză financiară sau invers.5 În principiu, vorbim întotdeauna de o criză
economică generată fie de cauze financiare, fie politice sau sociale. 6 Criza financiară este o
formă de manifestare a crizei economice care reflectă neîncredere în sistemul financiar, scăderea
semnificativă a volumului tranzacţiilor la bursă, dereglarea mecanismelor de piaţă, bursa fiind
barometrul economiei care tranzacţionează afaceri de diferite dimensiuni şi din diferite sectoare.
Criza financiară este o situaţie în care cererea de bani este mai mare decât oferta de bani
(disponibilul), adică lichiditatea este scăzută deoarece banii disponibili sunt retraşi din bănci,
forţând astfel băncile fie să vândă propriile active şi investiţii, pentru a-şi acoperi necesităţile, fie
să intre în colaps. Criza financiară poate duce la o criză economică.
În momentul în care piaţa suferă dereglări sau corecţii importante acestea se vor reflecta în
profitabilitatea afacerilor listate la bursă şi, implicit, în preţul activelor financiare (acţiuni sau
obligaţiuni) care depind direct de aşteptările investitorilor. Panica legată de economie nu face
altceva decât să accentueze amplitudinea acestor corecţii şi să inducă noi incertitudini în
5
refnr8, p. 63
6
Adaptarea firmelor la conditiile de criza – experienta europeana, Luca, Lia, Bucuresti, Ed. Tribuna, Economica,
2010, p. 117
8
economie. De aici şi până la reducerea apetitului pentru economisiri şi investiţii şi apoi la
creşterea dobânzilor pe piaţă nu este decât un pas.
Vorbim de o criză atunci când efectele acesteia se manifestă asupra unui număr foarte mare
de oameni/companii.7 Crizele pot exista însă într-o stare latentă. Crizele nu sunt greu de
previzionat (cauzele acestora fiind destul de clare).
Crizele economice nu se încadrează într-un anumit model. Teoriile economice moderne
resping ideea unei teoretizări generale a crizelor economicofinanciare, conform cărora acestea
pot fi încadrate într-un model general valabil, considerându-se că fiecare criză financiară este
unică, fiecare reprezentând de fapt un accident istoric, generat de factori specifici, într-o anumită
conjunctură social-economică şi politică. Conform acestor teorii crizele nu pot fi anticipate,
astfel încât efectele negative ale acestora să fie aduse la un nivel minim. Cu toate acestea, istoria
ne arată că, deşi crizele economico-financiare nu apar şi nu produc efecte în parametrii identici,
ele sunt strâns legate de caracterul ciclic al proceselor economice.
După cum am menţionat, ştiinţa economică a realizat un considerabil progres prin
construirea unor modele macroeconomice bazate pe rezultatele analizelor microeconomice. 8 În
aceste modele, se presupune că agenţii economici se comportă raţional, ceea ce înseamnă că
gospodăriile îşi maximizează utilitatea, iar întreprinderile, profitul. 9 Conjugându-se la scară
macroeconomică, aceste acţiuni determină, printr-un proces de ajustare a cererii, ofertei şi
preţurilor, starea şi evoluţia întregii economii. În modul acesta, studiul relaţiilor dintre variabilele
agregate (PIB, stoc de capital, număr de lucrători, rata inflaţiei, poziţia balanţei de plăţi etc.) se
întemeiază pe analiza comportamentelor individuale.
Încercarea de a explica procesele macroeconomice prin conjugarea comportamentelor
individuale a pus în faţa ştiinţei economice aşa-numita problemă a agregării. Această problemă
constă în dificultăţile teoretice şi empirice cu care se confruntă tratarea unei mărimi agregate ca
total sau medie a unor mărimi individuale, ce reflectă, de exemplu, comportamentul unui agent
individual, aşa cum este descris acesta de teoria microeconomică.
7
Criza e in noi - Costea, Carmen; Popescu, Constantin, Bucuresti, Ed. ASE, 2010, p. 62
8
Barkbu B., Eichengreen B., Mody A., Financial crises and the multilateral response: What the historical record
shows, Journal of International Economics, 2012, p. 154
9
Politici economice - Gheorghe Manolescu, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 64
9
În prezent, modul în care se face trecerea de la nivelul individual la nivelul agregat şi
erorile de compoziţie care se pot comite cu această ocazie sunt amplu discutate în literatură. 1011
Poziţia tradiţională a economiştilot în legătură cu aceste probleme a fost însă că funcţionarea
economiei este corect descrisă de modelele macroeconomice construite pe baza ipotezei că
agenţii economici au un comportament raţional, în sensul că urmăresc maximizarea utilităţii sau
a profitului. Această concepţie - cunoscută sub denumirea de economie walrasiană - se bazează,
aşadar, pe postulatul că indivizii au un comportament optimizant (homo oeconomicus), care se
manifestă inclusiv la nivel macroeconomic. În modul acesta, problema agregării este, de fapt,
eludată, deoarece mărimile agregate sunt tratate ca şi cum ar fi rezultatul unor decizii individuale
optime. Acest procedeu – vechi şi binecunoscut - nu este însă deloc justificat din punct de vedere
teoretic, ceea ce nu-i împiedică pe mulţi economişti să continue să-l folosească.
A doua abordare este aceea că explicarea relaţiilor semnificative dintre variabilele agregate
ale economiei trebuie să se facă independent de comportamentele individuale. Însă, şi
reprezentanţii acestei orientări consideră că agregatele respective pot fi tratate ca fiind o sumă
sau o medie a deciziilor individuale raţionale. Ca urmare, unii dintre ei se mulţumesc să specifice
relaţiile dintre variabilele agregate şi să le testeze econometric, fără a încerca să le explice prin
anumite comportamente individuale. Alţi autori continuă însă să invoce comportamentele
individuale pentru a-şi justifica presupunerile pe care le fac cu privire la relaţiile
macroeconomice. Astfel, în cel mai sofisticat model macroeconomic modern (Dynamic
Stochastic General Equilibrium), menţionat anterior, problema agregării nu este rezolvată, ci
tratată ca şi cum ar fi rezolvată.
Criza a arătat cu claritate că între comportamentul individual şi comportamentul sistemului
economic în ansamblu există deosebiri esenţiale şi că este necesară construirea unor modele care
să reflecte în mod explicit acest lucru.12 Ca urmare, după ce multă vreme a fost considerată
rezolvată, problema agregării a revenit în centrul atenţiei economiştilor.13 Din dezbaterile
recente pe această temă rezultă că punctul de vedere pe cale să se afirme este că dinamica unei
10
Romania 2009 – Starea economica in criza profunda, Anghelache, Constantin, Bucuresti, Ed. Economica, 2009, p.
154
11
BIS, Central bank governance and financial stability, May 2011 , p. 9
12
George Soros - Noua paradigma a pietelor financiare - criza creditelor din 2008 si implicatiile ei, Editura Litera,
2008, p. 9
10
mărimi agregate nu este reductibilă la comportamentul unui individ raţional. Ca urmare, pentru
explicarea evoluţiei mărimilor agregate, modelele macroeconomice bazate pe conceptul de agent
reprezentativ (Agent-Based Models) - care nu este decât varianta modernă a sintagmei homo
oeconomicus - nu sunt suficiente, ci sunt necesare modele care să reflecte economiile sau pieţele
ca sisteme adaptive complexe.
Rezultă că o problemă fundamentală a ştiinţei economice actuale provine din faptul că
teoria macroeconomică eludează problema agregării, tratând variabilele macroeconomice ca şi
cum ar exprima comportamente individuale raţionale, deşi acest lucru nu este justificat din punct
de vedere teoretic şi empiric. Aceasta este una din cauzele pentru care, deşi sofisticate, modelele
macroeoconomice moderne uneori nu se verifică.
Mai grav, majoritatea utilizatorilor modelelor macroeconomice menţionate respinge
chestionarea solidităţii fundamentelor microeconomice ale modelelor respective.
Principalul element al bazei microeconomice a modelelor macroeconomice moderne este
postulatul raţionalităţii.14 În ştiinţa economică, sensul cuvântului raţionalitate este însă diferit de
sensul comun.15 În limbajul obişnuit, raţionalitatea înseamnă a se acţiona cu judecată şi cu atât de
multe informaţii câte se pot obţine sau, în termeni ceva mai formali, a se utiliza în mod coerent
mijloace adecvate pentru a atinge obiective bine precizate. În ştiinţa economică, raţionalitatea
înseamnă a se alege în funcţie de un ordin de preferinţă complet şi tranzitiv, cu o informare
perfectă şi fără costuri; dacă veniturile viitoare sunt incerte, raţionalitatea înseamnă a se
maximiza utilitatea aşteptată, adică utilitatea unui venit ponderat cu probabilitatea de a-l obţine.
Impactul postulatului raţionalităţii asupra ştiinţei economice a fost atât de puternic şi de
invaziv încât s-a ajuns să se creadă că nu se poate construi o teorie economică ce nu se bazează
pe principiul maximizării utilităţii. Evident, această credinţă este greşită, deoarece teoria
keynesiană, bazată pe ipoteza fixităţii preţurilor, nu se întemeiază pe acest principiu şi doar cu
greu poate fi conciliată cu el: o generaţie întreagă de economişti a încercat să ofere baze
microeconomice macroeconomiei keynesiane, adică să pună de acord multiplicatorul keynesian
13
Cheung Y-W., Chinn M., Pascual A., Empirical Exchange Rate Models in the Nineties: Are they fit to Survive?,
NBER Working Paper, 9393, 2002 , p. 152
14
Warren Buffett, George Soros şi Paul Volcker - Criza economica si profetii ei, Editura Litera, 2010, p. 152
15
Clements M., Hendry D., An historical perspective on forecast errors, National Institute Economic Review,
vol.177, 2001 , p. 162
11
cu postulatul raţionalităţii, şi nici în prezent nu există unanimitate cu privire la rezultatul acestui
demers.
Pe de altă parte, economia marxistă, economia radicală şi instituţionalismul american evită
postulatul raţionalităţii şi ar fi absurd să se nege că acestea sunt analize economice.
Faptul că în anumite situaţii fiinţele umane au un comportament ce poate părea paradoxal
sau neraţional a fost semnalat încă de V.16 Pareto , care a descris comportamentul neraţional, ori
de H.17 Simon , care a introdus conceptul de raţionalitate limitată. De asemenea, aceste anomalii
au fost recunoscute în literatura referitoare la modelele de maximizare a utilităţii şi în economia
comportamentală (behavioral economics).
În fine, acest postulat este infirmat de psihologia experimentală, care arată că fiinţele
umane îl încalcă sistematic. De exemplu, experimentele, observaţiile şi studiile cu privire la
procesele neuronale implicate în adoptarea deciziilor sugerează că sintagma homo oeconomicus
nu exprimă riguros şi adecvat comportamentul uman.
Paradoxal, aceste rezultate nu au fost luate în considerare de teoreticienii
macroeconomiei.18 După cum arată B.19 Frey şi R. Eichenberger , reacţiile economiştilor
confruntaţi cu asemenea anomalii au fost diverse. În cazul în care anomaliile au privit
comportamentul individual, ele au fost ignorate sau respinse ca fiind provocate de natura
artificială a experimentului de laborator. În cazul în care nu a fost vorba de experimente de
laborator, ci de comportamente reale observate, s-a susţinut că anomaliile sunt repartizate
aleatoriu şi în medie se compensează, sau, mai frecvent, că fenomenul concurenţei tinde, pe
termen lung, să elimine anomaliile respective. În prezent există însă suficiente observaţii
empirice care arată că pieţele liber concurenţiale, inclusiv cele financiare, nu pot elimina la nivel
agregat toate anomaliile de la nivelul individual. Dimpotrivă, unii autori, cum ar fi G. Akerlof şi
R. Shiller , M. Pasquinelli etc., evidenţiază spiritul animalic ce se manifestă la acest nivel.
16
Louis Bachelier: Aux Origines de la Finance Mathématique, Presses Universitaires FrancComtoises, Paris, 2002 ,
p. 142
17
Robert Kiyosaki - Conspiratia celor bogati. Cele opt noi reguli ale banilor, Editura Curtea Veche, 2011, p. 162
18
Eichengreen B., Origins and responses to the current crisis, CESifo Forum 4/2008, p. 15
19
Paul Krugman - Opriti aceasta depresiune - ACUM!, Editura Publica, 2012, p. 142
12
În concluzie, o altă problemă nerezolvată cu care se confruntă ştiinţa economică este cea a
validităţii conceptului de agent reprezentativ, din moment ce acesta este considerat mult mai
raţional decât cei pe care îi reprezintă.
2.2 Predictibilitatea schimbărilor la nivel global
Chiar şi în condiţiile foarte restrictive impuse de postulatul raţionalităţii, nu există nici o

garanţie că economia se menţine în starea de echilibru. 20 Căci, acest postulat este menit să
permită demonstrarea teoremelor de existenţă – teoreme care stipulează condiţiile în care un
sistem aflat în echilibru general are o soluţie unică -, nu a stabilităţii echilibrului, odată ce acesta
este atins..21
Într-adevăr, rezultatele fundamentale ale teoriei echilibrului general - elaborate în forma sa
modernă de K. Arrow şi G. Debreau -, sunt cele două teoreme ale economiei bunăstării (welfare
economics). Obţinute printr-o demonstraţie matematică, aceste teoreme leagă anumite ipoteze cu
privire la funcţionarea economiei (concurenţă pură şi perfectă, omogenitatea şi continuitatea
funcţiilor de producţie şi funcţiilor de cerere) de posibilitatea unei stări optime de alocare a
resurselor (optim în sensul lui Pareto). Prima teoremă (teorema de echivalenţă) spune că orice
stare de echilibru general în condiţii de concurenţă pură şi perfectă este optimă în sensul lui
Pareto. A doua teoremă spune că orice stare de optim în sensul lui Pareto poate fi obţinută ca o
stare de echilibru walrasian prin realocarea dotaţiilor cu resurse iniţiale.
Implicaţia primei teoreme este că starea de echilibru se caracterizează printr-o alocare
eficientă a resurselor. Ca urmare, dacă o economie aflată în echilibru iese din această stare, ea
tinde să revină la starea de echilibru printr-un proces de ajustare. 22 În mod tipic, acest proces este
un proces de tatonare, care duce la creşterea preţurilor bunurilor pentru care cererea este mai
mare decât oferta şi scăderea preţurilor bunurilor pentru care raportul cerere/ofertă este invers. 23
20
Johan A. Lybeck - Istoria globala a crizei financiare (2007-2010), Editura Polirom, 2012, p. 15
21
Farmer D., Geanakoplos J., The Virtues and Vices of Equilibrium and the Future of Financial Economics,
Complexity, vol.14, 2009 , p. 86
22
Föllmer H., Horst U., Kirman A., Equilibria in financial markets with heterogeneous agents: A probabilistic
perspective, Journal of Mathematical Economics, 41, 2005 , p. 171
23
Alex Berca - Crizele economice si ciclicitatea lor, Editura Institutul European, 2011, p. 86
13
Însă, după cum arată unii autori (H. Sonnenschein , R. Mantel , G. Debreu etc.), într-un model
construit pe principiul că indivizii satisfac cerinţele postulatului raţionalităţii, nu se poate
demonstra unicitatea şi stabilitatea stării de echilibru.
Semnificaţia acestui rezultat este adesea ignorată. Motivul este, probabil, acela că, dacă
starea de echilibru nu este nici unică şi nici stabilă, interesul intrinsec al analizei economice
bazate pe modelul de echilibru general nu poate fi decât extrem de limitat.
Astfel, unicitatea stării de echilibru este importantă în ceea ce se numeşte analiza
comparativă statică, în care o stare de echilibru se compară cu altă stare de echilibru obţinută
printr-o modificare a parametrilor primei stări. Or, existenţa unor echilibre multiple face ca acest
tip de analiză să fie lipsit de sens.24 De aceea, economiştii elimină, de regulă, această problemă
prin adoptarea amintitei ipoteze a agentului reprezentativ, care generează un echilibru unic,
caracterizat printr-o structură de preţuri pe care acesta nu doreşte să le modifice. Însă, după cum
arată A. Kirman şi T. Stoker , ipoteza agentului reprezentativ este susceptibilă de numeroase
critici, iar recursul la acest concept ridică problema fundamentală menţionată anterior: problema
agregării. Căci, nu există o legătură simplă între comportamentul individual şi evoluția mărimilor
economice agregate, iar afirmaţia că un nivel poate fi asimilat cu celălalt este pur şi simplu
greşită. 25
În fine, trebuie spus că cele arătate anterior învederează limitele modelului de echilibru
general, nu cauzele acestor limite. Aceste limite sunt date de caracteristica principală a acestui
model, care este formalizarea problemelor pur logice care se pun în cunoaşterea modului de
funcţionare a sistemelor economice, fără nici o preocupare pentru enunţarea de teoreme
susceptibile a fi infirmate cu privire la comportamentul economic real. Iar ceea ce este interesant
de remarcat este că cei care evidenţiază aceste limite sunt savanţi reputaţi din domeniul
economiei matematice, în timp ce economiştii care continuă să utilizeze acest aparat conceptual
şi analitic ca şi cum nu ar exista nici un fel de obiecţii la adresa sa sunt mai degrabă practicieni
din structurile guvernamentale, băncile centrale, instituţiile financiare internaţionale etc.
În paranteză, este de notat că varianta de bază a macromodelului unei economii de piaţă
arată că, în starea sa de echilibru, funcţionarea acestui tip de economie necesită relativ puţine
24
Paul Starobin - Sfarsitul secolului american si noile puteri mondiale, Editura Litera, 2011, p. 171
25
Fostel A., Geanakoplos J., Leverage Cycles and the Anxious Economy, American Economic Review, vol. 98,
2008 , p. 157
14
informaţii.26 Însă, aşa cum au demonstrat D. Saari şi C. Simon, dacă ar exista realmente un
mecanism de echilibrare a unei economiei, acesta ar necesita o cantitate de informaţii infinită.
Astfel, problema stabilităţii rămâne principial nerezolvabilă în contextul teoriei echilibrului
general. 27
O ipoteză importantă pe care se bazează teoria economică actuală este că pieţele financiare
sunt pieţe eficiente. Această ipoteză, formulată în termeni moderni de către E. Fama, afirmă că
pe o piaţă suficient de mare şi pe care informaţia se răspândeşte instantaneu, cum este piaţa
bursieră, operatorii reacţionează corect şi aproape imediat la informaţii, dacă au capacitatea
cognitivă de a le interpreta corect. Iar toate informaţiile pertinente referitoare la activele
financiare sunt conţinute în preţurile acestor active; dacă ar exista alte informaţii decât cele
cuprinse în preţuri, unii operatori ar încerca să profite de această situaţie prin efectuarea de
operaţiuni de arbitraj, ceea ce ar duce la alinierea preţurilor şi la dispariţia posibilităţilor de
câştig. Cu alte cuvinte, dacă un participant la piaţă deţine informaţii care permit anticiparea
modificării preţurilor unor active, el va încerca să obţină un câştig prin utilizarea acestor
informaţii. Astfel, concluzia este că modificările de preţuri trebuie să fie aleatoare (random walk)
şi că piaţa liber concurenţială, în special piaţa financiară, care este, în acest sens, o piaţă perfectă,
tinde să le confere acest caracter.
Ideea că preţurile conţin toate informaţiile existente este destul de ambiguă. 28 Întradevăr,
preţurile conţin toate informaţiile disponibile, dar, aceasta, deoarece informaţiile respective sunt
deja încorporate în cererea şi oferta emanate de la cei care deţin informaţiile respective; tocmai
de aceea, preţurile formate prin acţiunea cererii şi ofertei reflectă informaţiile existente. 29 Însă,
după cum au demonstrat S. Grossman şi J. Stiglitz , dacă toate informaţiile sunt cuprinse în
preţul unui activ, informaţiile respective nu ar avea nici o relevanţă şi, prin urmare, nimeni nu ar
acţiona pe baza lor; în consecinţă, informaţiile nu vor mai fi transmise de preţ.
26
Gai P., Kapadia S., Contagion in financial networks, Bank of England, Working Paper, No. 383, March 2010 , p.
78
27
Nouriel Roubini, Stephen Mihm - Economia crizelor Curs-fulger despre viitorul finantelor, Editura Publica, 2010,
p. 157
28
Charles R. Morris - Criza de un trilion de dolari, Editura Litera, 2011, p. 78
29
Geanakoplos J., The Leverage Cycle, Cowles Foundation Discussion Paper, no. 1715R, Yale University, 2010 , p.
190
15
Conceptul de piaţă aleatoare (random walk) a fost fundamentat încă la începutul secolului
XIX de L. Bachelier. Acesta a arătat că participanţii la piaţă observă în mod independent
şocurile care se produc în sistem şi că aceste constatări proprii constituie informaţia lor. Aceste
evenimente sunt mici şi aleatoare şi se produc după o lege de probabilitate normală (clopotul lui
Gauss), a cărei medie este zero. Ca urmare, suma micilor
şocuri observate independent de participanţii la piaţă duce la formarea unor preţuri care
evoluează aleatoriu. Ceea ce nu este clar în această analiză este modul în care se formează
preţurile astfel încât să se modifice doar întâmplător.30
Lucrarea lui Bachelier a rămas aproape necunoscută o lungă perioadă de timp, fiind apoi
redescoperită de economiştii contemporani şi pusă la baza teoriei moderne a pieţei financiare. 31
Cu toate acestea, chiar în epoca în care Bachelier şi-a publicat lucrarea, au existat unii autori
prestigioşi care au negat ideea că participanţii la piaţă decid independent şi la întâmplare şi că
această ipoteză poate sta la baza modelării pieţelor financiare. Astfel, deşi a făcut un referat
elogios cu privire la lucrarea lui Bachelier, marele matematician francez H. Poincaré a subliniat
că ideea amintită nu poate fi luată în serios, deoarece oamenii nu obţin informaţii şi nu
acţionează independent, ci se influenţează tot timpul unii pe alţii, fiind înclinaţi în mod constant
spre un comportament de turmă.
Avertismentul lui Poincaré a fost însă ignorat, iar aceasta, probabil, din cauza interesului
imens existent în epocă pentru tranzacţiile bursiere. Din diverse motive, cercetările cu privire la
piaţa financiară s-au dezvoltat totuşi destul de încet, fiind intensificate abia după criza din 1929-
1933. Astfel, o lucrare mai amplă în care se analizează consecinţele ipotezei eficienţei pieţei
apare doar în 1967.3249
Ulterior, cercetările bazate pe această ipoteză s-au amplificat şi diversificat, însă unele
dintre studiile efectuate au arătat, mai degrabă, că datele de observaţie sunt în contradicţie cu
predicţiile teoretice.50 De asemenea, s-a demonstrat că distribuţia randamentelor activelor
30
Joseph E. Stiglitz - In cadere libera - America, piata libera si prabusirea economiei mondiale, Editura Publica,
2010, p. 190
31
Goyal S., Connections: An Introduction to the Economics of Networks, Princeton University Press, Princeton,
2007 , p. 173
32
Bogdan Glavan - Impotriva curentului - Insemnari despre criza financiara actuala, Editura Universul Juridic, 2009,
p. 173
16
financiare prezintă caracteristici de vâscozitate şi de memorie pe termen lung şi că adoptarea
unor ipoteze cu privire la procesul stohastic respectiv diferite de ipoteza gaussiană a lui Bachelier
permite o mai bună explicare a comportamentului preţurilor acestor active.3351
În acest context, este interesant de observat că ceea ce pare a fi determinat renaşterea
interesului pentru noile abordări bazate pe ipoteza eficienţei pieţei a fost crahul bursier din
1987.52 Aceasta sugerează că, în general, în materie de teorie economică, schimbările
importante sunt determinate de crizele economice, care provoacă revoluţii ştiinţifice de tip
kuhnian.3453
În legătură cu această problemă, se impun două comentarii. În primul rând, este limpede că
marile crize economice stimulează cercetările cu privire la funcţionarea economiei. Istoria
faptelor şi a ideilor economice arată că, de regulă, crizele au fost urmate de negarea ortodoxiilor
existente şi de apariţia unei noi ortodoxii. 35 În prezent, la fel ca în anii ’30 ai secolului trecut,
absenţa unui acord cu privire la principiile fundamentale ale teoriei economice compromite
statutul ştiinţific al acestei discipline; există totodată puternice presiuni profesionale şi politice
pentru elaborarea unei noi teorii, care să se pronunţe autorizat cu privire la problemele
economice la ordinea zilei. Astfel, criza actuală a dus la contestarea celor doi piloni amintiți ai
teoriei economice standard: postulatul raţionalităţii şi postulatul pieţelor eficiente. Aceste
postulate au fost menţinute mult timp în baza axiomatică a ştiinţei economice, în pofida datelor
de observație, care le infirmă, însă au început să fie puse la îndoială după izbucnirea crizei. O
spectaculoasă schimbare de poziție în această privință este cea a lui A. Greenspan, fost
preşedinte al Fed, care a declarat în în 2008 în faţa Congresului SUA că în vara anului trecut,
întregul edificiu intelectual s-a prăbuşit.54
În al doilea rând, analiza legăturii dintre evoluţia teoriei economice şi crizele economice
arată că argumentele de ordin formal-analitic prevalează adesea faţă de dovezile
empirice.36 Cu alte cuvinte, practica se schimbă mai repede decât teoria, ceea ce produce
revoluții de tip kuhnian în știința economică.
33
Greenspan A., Testimony to House of Representatives Committee on Government Oversight and Reform, October
23rd, 2008 , p. 17
34
Liviu Luca, Roxana Dumitrache - Criza unui model de dezvoltare - romania 2010, Editura Topform, 2010, p. 17
35
Ivashina V., David S., Bank lending during the financial crisis of 2008, Journal of Financial Economics, Vol. 97,
September, 2010 , p. 188
17
După apariţia lucrării lui Bachelier, cele mai importante dezvoltări ale teoriei financiare au
fost teoria portofoliului optim, elaborată de Markowitz , şi formula BlackScholes.37
Modelul Markowitz (modelul de evaluare a activelor financiare, Capital Asset Pricing
Model) este o metodă de estimare a ratei randamentului aşteptat de piaţă pentru un activ
financiar, în funcţie de riscul său sistematic. 38 Formula Black-Scholes permite calculul preţului
unei opţiuni având suport acţiunile în funcţie de următorii parametrii: valoarea actuală a acţiunii
subiacente; timpul rămas până la scadenţă; prima de exercitare a opţiunii; rata dobânzii;
volatilitatea preţului acţiunii.
Ambele contribuţii menţionate şi importantele lor aplicaţii practice depind de ipoteza
repartiţiei normale (legii de probabilitate Gauss-Laplace). 39 Însă, în loc să ţină seama de
avertismentele că evidenţele empirice nu confirmă această ipoteză, dezvoltările teoretice
ulterioare ale modelului Markowitz şi ale formulei Black-Scholes, care stau la baza produselor
financiare sofisticate create în procesul de titrizare, au devenit tot mai dependente de ipoteza
respectivă. După cum arată Greenspan în depoziţia menţionată, în ultimele decenii, s-a dezvoltat
un vast sistem de management al riscurilor şi de fundamentare a preţurilor, care combină cele
mai avansate cunoştinţe ale matematicienilor şi specialiştilor din domeniul financiar şi care este
susţinut de progresele majore din tehnologia computerelor şi a comunicaţiilor. De asemenea, au
fost acordate mai multe premii Nobel pentru construirea unor modele de evaluare care au stat la
baza dezvoltării pieţei produselor derivative. Însă, paradigma sistemului modern de management
al riscului era veche de mai multe decenii.
De altfel, această inerție a teoriei financiare este similară cu cea a teoriei economice
generale. Astfel, în cazul acesteia din urmă, reexaminarea conceptului de echilibru general a fost
împiedicată nu numai de teoreticieni, ci şi de practicieni. 40 Într-adevăr, analiştii din
36
Durlauf S., Blume L.,(eds.), The New Palgrave Dictionary of Economics, (second edition), MacMillan Palgrave,
London, 2008, p. 76
37
Daniel Dăianu - Capitalismul incotro? Criza economica, mersul ideilor, institutii, Editura Polirom, 2009, p. 188
38
Keynes J. M., Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Editura Publica, Bucureşti,
2009 , p. 107
39
James Canton - Provocarile viitorului. Principalele tendinte care vor reconfigura lumea in urmatorii 5, 10, 20 de
ani, Editura Polirom, 2010, p. 76
40
Kuhn T., Structura revoluțiilor științifice, București, Humanitas, 2008 , p. 153
18
departamentele de studii ale guvernelor, băncilor centrale, instituţiilor financiare internaţionale
etc., au adoptat modelele macroeconomice amintite şi au depus mari eforturi pentru calibrarea
acestora, ceea ce a dat naştere unei puternice rezistenţe intelectuale împotriva chestionării valorii
lor cognitive şi operaţionale. Cu alte cuvinte, aşa cum afirmă M. Planck în citatul folosit drept
moto pentru această lucrare, dezvoltarea unei noi teorii a fost întârziată de adepţii unei teorii mai
vechi, care au preferat să o cosmetizeze, nu să-şi modifice paradigma.41
Oricum, la ora actuală, nu pare a exista alt motiv pentru utilizarea Modelului dinamic
stohastic de echilibru economic general şi a celorlalte modele menţionate decât că acestea sunt
relativ uşor de construit şi de calibrat, deși toate consideraţiunile teoretice şi econometrice ar
trebui să ducă la abandonarea instrumentelor analitice respective. 42 Căci, este limpede că
economiile suferă intermitent schimbări neaşteptate, care au efecte semnificative asupra stării
sistemului şi proceselor interne ale acestuia şi că modelele menţionate nu reflectă aceste
fenomene. Din acest punct de vedere, criza din 2007-2010 nu este decât cel mai recent şi mai
eclatant exemplu.
Totuşi, problema nu constă numai în dificultăţile pe care aceste caracteristici dinamice
complexe le creează participanţilor la viaţa economică, doritori, desigur, să facă previziuni
corecte. Mai grav este că trăsăturile amintite fac ca baza teoretică a modelelor macroeconomice
standard să fie inadecvată, ceea ce le subminează capacitatea de a descrie funcţionarea economiei
şi de a servi ca mijoace tehnice pentru conceperea unor politici economice adecvate. 43 Aceasta
înseamnă nu numai că ar fi nepotrivit pentru indivizi să-şi facă previziunile aşa cum se
presupune în teorie, ci şi că este foarte dificil pentru ei să înveţe să facă previziuni corecte într-un
mediu în continuă schimbare şi cu ajutorul aparatului conceptual şi analitic oferit de ştiinţa
economică actuală. Pe de altă parte, nici autorităţile nu pot folosi în deplină siguranţă acest
aparat pentru a-şi elabora şi aplica politicile.
Un alt element al bazei microeconomice a modelelor macroeconomice moderne este teoria
anticipaţiilor raţionale. Această teorie se bazează pe extensia postulatului raţionalităţii asupra
demersurilor subiective ale agenților economici, subdiacente acţiunilor lor economice propriu-
zise, cum ar fi obţinerea informaţiilor de care aceştia au nevoie în deciziile lor sau formularea de
41
Akerlof A., Shiller R., Spirite animale, Editura Publica, Bucureşti, 2010 , p. 17
42
43
Allen F., Gale D., Financial Contagion, The Journal of Political Economy, Vol. 108, Issue 1, 2000, p. 120
19
previziuni cu privire la evoluţiile economice viitoare. 44 Aceasta nu înseamnă că se consideră că
indivizii se comportă întotdeauna raţional în domeniul economic, căci, după cum am menţionat,
o asemenea afirmaţie poate fi uşor respinsă prin contra-exemple.45 Se afirmă doar că modul
raţional de a fi este cel mai frecvent întâlnit în toate manifestările fiinţei umane şi că, deci, poate
fi statuat ca principiu comportamental universal, aplicabil inclusiv în materie de formulare a
anticipaţiilor.46
Primele formulări ale teoriei anticipaţiilor raţionale aparţin lui J. F. Muth , E. Mills , J.
Sargent şi N. Walace etc. Ulterior, conceptul şi aparatul analitic respectiv au fost utilizate în
diverse analize micro şi macroeconomice, care formează conținutul a ceea ce se numește noua
economie clasică (noua macreconomie clasică, noua școală clasică, new classical
macroeconomics). Una din cele mai importante aplicaţii ale acestor analize este studiul
eficacităţii politicii economice.
Postulatul raţionalităţii implică informarea perfectă a agenţilor economici. 47 Această
informare perfectă se manifestă în următoarele trei planuri: 1) propriile preferinţe; 2)
constrângerile în materie de resurse la care sunt supuşi (restricţia bugetară); şi 3) pieţele pe care
acţionează (mediul de afaceri). 48 Ca urmare a informării perfecte, agenţii economici acţionează
într-o stare mentală de certitudine. Această stare de certitudine este presupusă în toate analizele
efectuate de reprezentanţii noii macroeconomii clasice, însă constituie totodată şi elementul cel
mai contestat de criticii acestei şcoli de gândire.
În aceste condiţii, indiferent că sunt formulate de specialişti sau de nespecialişti,
anticipaţiile sunt, în esenţă, identice cu previziunile bazate pe teoria economică pertinentă.
Agenţii economici cunosc, aşadar, la fel de bine ca savanţii sau autorităţile modul de funcţionare
al economiei - aşa cum este descris acesta de ştiinţa economică cea mai avansată , iar această
44
45
Uskali M., (ed.) Handbook of the Philosophy of Science, Vol. 13: Philosophy of Economics, Amsterdam:
Elsevier, 2010 , p. 96
46
47
Arrow K., Debreu G., The Existence of an Equilibrium for a Competitive Economy, Econometrica, vol. XXII,
265-290, 1954 , p. 63
48
20
descriere este corectă. Ca urmare, agenţii privaţi nu pot fi surprinşi uşor de iniţiativele
autorităţilor, ci, dimpotrivă, integrează în anticipaţiile lor acţiunile preconizate de guvern,
modificându-şi comportamentele în funcţie de schimbarea parametrilor politicii economice şi a
cadrului social – economic. De aici, problema incoerenţei temporale a politicii economice, care
constă în interacţiunea dintre comportamentele agenţilor economici, capabili să formuleze
anticipaţii raţionale, pe de o parte, şi acţiunea autorităţilor, animate de dorinţa de a realiza
propriile lor obiective, în condiţiile unui univers economic susceptibil să genereze şocuri.
Aceasta face ca eficacitatea unei anumite politici economice să depindă de caracterul său de
surpriză: de exemplu, o politică monetară expansionistă, menită să stimulze creșterea economică,
își produce efectele doar în măsura în care rata inflației nu este prevăzută de agenții economici
(inflație-surpriză).
Ipoteza că anticipaţiile se formează în mod raţional are două consecinţe: 1) nu există în
mod necesar erori de previzionare; şi 2) chiar dacă există asemenea erori, acestea sunt aleatoare
şi, deci, se compensează în medie între ele.
Se observă că, în această interpretare, raţional nu înseamnă exact, ci în medie adevărat. 49
Iar având în vedere că, pentru un număr suficient de mare de cazuri, media tinde spre
probabilitatea teoretică, s-ar mai putea spune şi că raţional înseamnă cel mai probabil adevărat.50
În mod evident, această manieră simplificată de definire a raţionalităţii anticipaţiilor are
avantajul că este echivalentă cu definiţia tehnică a speranţei matematice (probabilităţii teoretice)
condiţionate a unei variabile aleatoare. Mai precis, o anticipaţie raţională poate fi definită ca o
anticipaţie care coincide cu speranţa matematică (probabilitatea teoretică) a distribuţiei de
probabilitate a variabilei economice care face obiectul previzionării.66
Ideea că agenţii economici nu fac erori sistematice este valabilă, evident, doar într-o
economie staţionară.5152 În caz contrar, conceptul de eroare sistematică nu poate fi definit. În
49
Balzli B., Schiessl M., The Man Nobody Wanted to Hear: Global Banking Economist Warned of Coming Crisis,
Spiegel, Thursday, December 2, 2010 , p. 125
50
2010, p. 96
51
52
Barkbu B., Eichengreen B., Mody A., Financial crises and the multilateral response: What the historical record
shows, Journal of International Economics, 2012, p. 130
21
plus, nu se poate spune care este procesul de învăţare adecvat pe care trebuie să-l urmeze agenţii
economici pentru a nu comite decât erori aleatoare. Or, după cum a arătat M. Woodford, este
posibil ca agenţii economici să cadă de acord asupra unui model macroeconomic greşit, ceea ce
le viciază fundamental anticipaţiile.
Deşi succintă, prezentarea apariţiei şi derulării crizei și a evoluțiilor recente ale teoriei
economice arată că este vorba despre fenomene de interacţiune, interdependenţă, reţea, încredere
şi contagiune - fenomene nu sunt reflectate în modelele macroeconomice moderne.
O primă justificare oferită de economişti pentru această incompletitudine este că modelele
macroeconomice moderne nu se mai pot limita la sectorul real al economiei, ci trebuie să reflecte
pieţele financiare, care sunt complet diferite de restul economiei, chiar dacă reacţionează cu
celelalte sectoare.53
Argumentul nu rezistă, deoarece, indiferent că este vorba despre modele ale economiei
reale sau despre modele ale economiei financiare, ambele categorii de modele se bazează pe
aceleaşi ipoteze fundamentale şi ambele explică fenomenele macroeconomice prin
comportamentul individual; conform acestui individualism metodologic, tot ce trebuie făcut
pentru a deduce evoluţia variabilelor macroeconomice este adiţionarea variabilelor individuale. 54
Cu alte cuvinte, atât teoria economică, cât şi teoria financiară tratează evoluţia economiei şi a
diverselor pieţe ca şi cum ar fi comportamentul unui individ arhetipal (agent reprezentativ).
Trebuie însă spus că economiştii nu sunt singurii care îşi imaginează economia sau piaţa ca
o fiinţă vie, înzestrată cu raţiune, sentimente, virtuţi, vicii etc. Politicienii şi comentatorii afirmă
şi ei adesea că piaţa se teme de recesiune, prognoza privind creşterea economică publicată recent
a făcut ca piaţa să fie mai optimistă, piaţa este mai încrezătoare în supravieţuirea euro etc.55
Ideea de a explica panica sau exuberanţa colectivă (după expresia lui Greenspan) prin
comportamentul identic sau mediu al unor indivizi izolaţi, care nu au nici un contact unii cu alţii
şi care nu sunt conştienţi de existenţa semenilor lor, este cel puţin curioasă. 56 Un argument pentru
53
BIS, Central bank governance and financial stability, May 2011 , p. 57
54
55
Cheung Y-W., Chinn M., Pascual A., Empirical Exchange Rate Models in the Nineties: Are they fit to Survive?,
NBER Working Paper, 9393, 2002 , p. 60
56
130
22
acest procedeu ar fi că recentul colaps al sistemului bancar mondial a fost rezultatul conjugării
acţiunilor de maximizare a profitului întreprinse de fiecare bancă în parte, în mod izolat şi fără a
ţine seama de efectele comportamentului respectiv asupra sistemului bancar în ansamblul său.
Căci, este evident că băncile nu au urmărit în mod conştient prăbuşirea sistemului bancar. Cu
toate acestea, adevărul întreg este mai subtil. Pieţele - în general - şi pieţele financiare - în special
– nu sunt fiinţe raţionale, iraţionale, reticente, optimiste etc., ci sisteme sociale complexe, care
conţin un mare număr de participanţi, numeroase interacţiuni locale şi o mulţime de canale de
transmitere a informaţiilor, opiniilor, aşteptărilor ş.a.m.d. Ele au numeroase trăsături minunate
(sunt ordine, nu haos; realizează alocarea optimă a resurselor; determină recompensarea
factorilor de producţie în funcţie de productivitatea lor; etc.) însă raţionale nu sunt, nici măcar în
sensul economic al termenului.
Macrosistemele cu microcaracteristici de acest gen sunt studiate de mult timp în fizică,
biologie şi sociologie. În aceste ştiinţe, se cunoaşte că există sisteme care pot trece rapid de la o
stare la alta şi că aceste tranziţii de fază depind de organizarea lor internă, nu de anumite şocuri
exogene majore. Un exemplu clasic în acest sens este încălzirea apei, care, în momentul în care
ajunge la temperatura de fierbere, determină schimbarea bruscă a stării de agregare: apa trece din
starea lichidă în starea gazoasă.57 Deşi, până la atingerea punctului de fierbere, creşterea
temperaturii este continuă, în timpul fierberii, temperatura rămâne constantă, iar volumul apei se
modifică brusc. Astfel, deşi există un factor extern care declanşează tranziţia de fază,
modificarea acestui factor extern nu este principala cauză a fenomenului.
Sistemele economice par foarte îndepărtate de acest caz, însă aplicarea modelului Ising la
procesul electoral, de exemplu, arată că, la nivel fundamental, lucrurile nu sunt chiar atât de
diferite.58 În modelul de vot respectiv , se consideră că alegătorii sunt influenţaţi de vecinii lor: ei
ţin seama de opinia majorităţii vecinilor şi votează în consecinţă. Se demonstrează că sistemul
converge spre o stare bine definită, şi anume cea în care toţi alegătorii ar fi votat pentru aceiaşi
alternativă. În cazul în care se presupune că indivizii votează la fel ca vecinii lor doar cu o
anumită probabilitate, rezultatele obţinute cu ajutorul modelului determinist rămân valabile, cu
57
Clements M., Hendry D., An historical perspective on forecast errors, National Institute Economic Review,
vol.177, 2001 , p. 165
58
2008, p. 57
23
condiţia ca probabilitatea amintită să nu depăşească un anumit nivel critic. În momentul în care
acest punct critic este atins, alegătorii încep să aibă opinii eterogene şi extrem de volatile. Şi în
acest caz, tranziţia de fază este determinată, aşadar, de schimbări mici, a căror dimensiune nu are
prea mare legătură cu amploarea efectelor care se produc în cadrul sistemului.
Principala caracteristică a modelelor de acest gen este că nu presupun existenţa unei cauze
imediate majore a tranziţiei de fază. Or, această caracteristică este foarte importantă pentru
analiza macroeconomică, deoarece, adesea, schimbarea bruscă a stării economiei nu poate fi
pusă în seama unor factori responsabili uşor de identificat. 59 Păstrând analogia cu sistemele
fizice, se poate spune că, în domeniul social sau economic, în multe cazuri, pur şi simplu nu
există nici un indiciu care să avertizeze că sistemul va intra într-o tranziţie de fază şi, deci, nu
există nici un mijloc pentru a evita acest lucru. Şi, desigur, nu există nici soluţii simple pentru
ieşirea din criză.
O concepţie alternativă, care i-a tentat pe unii economişti, este cea inspirată de principiul
autoorganizării formulat de ciberneticianul britanic W. Ross Ashby.60 În această interpretare,
sistemul economic este un sistem dinamic, care se autoorganizează în aşa fel încât devine
vulnerabil la micile schimbări aleatore din mediul înconjurător. Un asemenea sistem tinde însă
întotdeauna să evolueze spre o stare de echilibru numită atractor.
Oricum ar fi, nici una din aceste două concepţii nu se reflectă în modelele macroeconomice
moderne.61 În aceste modele, relaţiile dintre variabile sunt, în esenţă, imuabile, iar sistemul
ajunge în starea de echilibru în mod automat. Singurul factor care poate perturba evoluţia
economiei este un şoc extern, pe care însă economia îl compensează, ceea ce-i permite să atingă
noua stare de echilibru. Procesul prin care se ajunge la acest nou echilibru nu constituie însă o
temă centrală a teoriei economice standard. La modul general, se consideră că procesul de
ajustare este un proces de tatonare, în care cererea, oferta şi preţurile se ajustează reciproc. După
cum a explicat L. Walras , totul se petrece ca şi cum un agent fictiv, licitatorul (commisaire-
priseur, auctioneer) colectează informaţiile cu privire la cantităţile de bunuri pe care vânzătorii şi
cumpărătorii doresc să le schimbe şi comunică acestora preţurile care reflectă raritatea diverselor
59
Louis Bachelier: Aux Origines de la Finance Mathématique, Presses Universitaires FrancComtoises, Paris, 2002 ,
p. 164
60
61
Eichengreen B., Origins and responses to the current crisis, CESifo Forum 4/2008, p. 119
24
bunuri. Printr-un proces de tatonare, adică de încercări şi erori, acest mecanism permite găsirea
preţului care asigură egalitatea cererii şi ofertei: acesta este preţul de echilibru. Cantităţile de
echilibru (cerute şi oferite) sunt cele pe care cumpărătorii şi vânzătorii le manifestă la acest preţ.
Însă, după cum arată M. Blaug şi D. Walker , conceptul walrasian de tatonare are lacune
grave, iar actualmente este imposibil să se arate că o stare de echilibru final al economiei în
întregul său este independentă de traseul urmat pentru atingerea acestei stări sau că, dintre
diverse trasee ce pot fi alese, cel care a fost efectiv adoptat trebuie să conveargă şi va converge
spre starea de echilibru.62 După cum recunoaşte deschis G. Debreau, laureat al premiului Nobel
pentru economie, analiza echilibrului dinamic este prea dificilă şi, de aceea, el, cel puţin, nu s-a
aventurat niciodată în această direcţie. Nu este surprinzător, deci, că cele mai interesante
caracteristici ale economiei văzute ca sistem complex şi interactiv lipsesc din modelele
macroeconomice bazate pe conceptul de echilibru general.
62
25
3 CAPITOLUL 2 POLITICI ECONOMICE
3.1 Politici monetare și de credit
Teoria Keynesiană a instabilităţii macroeconomice, este practic un mandat pentru

intervenţia guvernului în economie. În concepţia Keynesiană, insuficienţa cererii globale
cauzează şomaj iar excesul cererii globale cauzează inflaţie.63
Întrucât piaţa nu corectează aceste dezechilibre, atunci trebuie să o facă guvernul, statul.
Keynes a fost de părere că, guvernul trebuie să intervină pentru a ţine sub control nivelul cererii
globale.
Principalele probleme pe care le comportă politica fiscală sunt următoarele: Pot cheltuielile
guvernamentale şi politicile legate de impozitare să contribuie la asigurarea ocupării depline? Ce
acţiuni de politică economică ajută la combaterea inflaţiei? Care sunt riscurile intervenţiei
guvernului în economie?
Cheltuielile guvernamentale diferă de ceea ce numim transferuri de venituri. 64 Transferurile
de venituri devin parte a cererii globale, numai în momentele în care beneficiarii transferurilor
decid să cheltuiască acel venit.
Prerogativele de impozitare şi cheltuială ale guvernului exercită o mare influenţă asupra
cererii globale.
Guvernul poate acţiona asupra nivelului cererii globale prin urmatoarele masuri:
cumpărarea unei cantităţi mai mari sau mai mici de bunuri şi servicii, creşterea sau scăderea
nivelului impozitelor, modificarea nivelului transferurilor de venituri
Politica fiscală vizează utilizarea acestor variate pârghii pentru influenţarea rezultatelor
macroeconomice.
Din perspectiva macroeconomiei, bugetul guvernamental este un instrument care poate
modifica cererea globală şi rezultatele macroeconomice.
Dacă abordarea keynesiană nu funcţionează, aceasta nu înseamnă că trebuie să abandonăm
politica fiscală.65 Figura ne spune doar că recomandarea de politică Keynesiană nu va contribui la
63
64
65
26
eliminarea şomajului. Figura ne sugerează de asemenea că o doză mai mare de stimulent fiscal ar
putea să rezolve problema.
În condiţiile în care curba ofertei globale este înclinată în sus trebuie să creştem cererea
globală cu o sumă mai mare decât mărimea deficitului PIB în scopul atingerii ocupării depline.
Insuficienţa cererii globale este nivelul adiţional al cererii globale necesar pentru a atinge
ocuparea deplină după ce s-a avut în vedere posibilitatea modificării nivelului preţurilor.
Pentru a ajunge acolo curba cererii globale trebuie să se deplaseze din CG1 în CG3. 66
Această a 3-a curbă a cererii globale trece de asemenea prin punctul e. Distanţa orizontală dintre
punctul A si punctul e măsoară insuficienţa cererii globale. Cererea globală trebuie să crească cu
cantitatea insuficienţei cererii globale în scopul atingerii ocupării depline. Astfel insuficienţa
cererii globale devine sarcina fiscală. În figură insuficienţa cererii globale (CG) este 0,8 mld.
Din cele mai vechi timpuri şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea banii au fost din metal
(aur şi argint) şi o varietate imensă de valute circulau în paralel. Fiecare monedă a fost definită
prin conţinutul său în metal preţios şi fiecare stăpân feudal încerca să controleze baterea de
monedă în forma sa mai des pentru că proprietatea feudală era o sursă cheie de venit.
Atunci când finanţele publice erau sub presiune, banii erau în mod frecvent devalorizaţi,
adică conţinutul metalic era redus fie prin aşchiere fie prin baterea de noi monede. Ratele de
schimb au fost valori relative ale unor monede diferite, iar mai multe monede circulau în fiecare
jurisdicţie politică creând mari confuzii. 67
Identificarea unui stat cu moneda lui s-a realizat abia în secolul al XIX-lea ca parte a
procesului de construcţie a statelor naţiunii.
Etaloanele metalice operau ca o uniune cvazimonetară. 68 Toate monedele bazate pe aur sau
argint au fost defapt subdiviziuni ale unei monede unice.
Uniunea monetară modernă din Europa a recreat vechiul mecanism bazat pe talonul aur. La
începutul secolului al XIX-lea cele mai multe ţări utilizau un standard bimetalic, adică monedele
de aur şi argint circulau paralel. Rata de schimb între aur şi argint a fluctuat în funcţie de
66
67
p. 50
68
27
descoperiri. În mod esenţial existau două monede de aur şi de argint şi deci două uniuni
monetare care nu aveau frontiere naţionale.
Marea Britanie a fost prima ţară care a abandonat argintul şi a adoptat etalonul aur. Pe
continent bimetalismul a supravieţuit mult timp Franţa fiind garantul cheie. 69 Unele ţări
( Germania, Olanda, ţările Scandinave) au favorizat argintul până când descoperirile de aur de la
jumătatea secolului al XIX –lea au dus la dispariţia banilor de argint în cea mai mare parte a
continentului.
Pentru a menţine bimetalismul Belgia, Franţa, Italia şi Elveţia au format în anul 1865
Uniunea Monetară a Europei Latine, care este un precursor al Uniunii Monetare de astăzi. Grecia
s-a alăturat în 1868.
Acest fapt a eşuat după războiul Franco-German din anii 1870-1871 când noul instaurat
imperiu German a renunţat la argint în favoarea aurului şi a slăbit finanţele Franţei impunând ca
reparaţiile de război să fie plătite în aur. Apoi descoperirile de argint din Nevada au împins preţul
argintului în jos având ca rezultat abandonarea în 1878 a Uniunii Monetare a Europei Latine şi
transformarea aurului în etalon standard.
A doua Uniune Monetară a implicat Danemarca, Norvegia şi Suedia (Uniunea Monetară
Scandinavă creată în 1873).70
Monedele acestor ţări circulau în mare măsură dintr-un teritoriu în altul ceea ce era un
proces destul de greoi. În plus într-o epocă în care naţionalismul se dezvolta în Europa Uniunea
Monetară Scandinavă a favorizat simbolul unei coroane comune.
La izbucnirea primului război mondial uniunea monetară scandinavă a încetat să
funcţioneze şi a dispărut cu totul în 1924.
Aceste precedente istorice au contribuit la armonizarea sistemului monetar, dar ele nu au
fost asociate cu nici un acord comercial şi mai important nu a existat o bancă centrală comună. 71
În plus a existat o coordonare foarte redusă între autorităţile monetare naţionale.
69
2010, p. 194
70
p. 53
71
28
3.2 Politici de cheltuieli publice
La realizarea politicilor de cheltuieli publice participă diferiți actori implicați în mod direct
sau indirect în activitatea de formulare, aprobare sau execuție a bugetului precum și diferite
grupuri de interes care sunt afectate într-o măsură oarecare de deciziile luate. Astfel, actorii
participanți direct sau indirect în realizarea politicilor bugetare sunt: – Alegătorii; – Politicienii; –
Partidele politice; – Grupurile de interese și grupurile de presiune; – Aparatul tehnic al
colectivităților locale și al administrației centrale. Alegătorii sunt cetățenii cu drept de vot, cei
care acționează neorganizat și transferă prin vot politicienilor și/sau partidelor politice diverse
atribuții legate de politicile bugetare.72 Aceștia votează politicianul și/sau partidul politic care
corespund dorințelor lor.
Politicienii sunt indivizi neorganizați, care sunt delegați prin vot în a lua decizii asupra
dimensiunii bugetului, a formării și alocării acestuia. Aceștia își exercită aceste atribuții fiind
direct interesați de problemele cetățenilor, creșterea standardului de viață al acestora, fie
realizează aceste activități fiind motivați doar de interesul personal în aceste acțiuni. Partidele
politice sunt organizații democratice care au scop politic, membrii acestora acționează în virtutea
unor valori comune și caută să își maximizeze sufragiul prin asociere.
În procesul bugetar acestea sunt intens implicate în toate fazele acestui proces, scopul lor
fiind de obicei implementarea politicilor bugetare agreate de partidul din care fac parte. 73
Grupurile de interese sunt cluburi de votanți formate pe baza unor interese economice și politice
comune care au rolul de a influența luarea deciziilor politice (privind politicile bugetare) care
corespund cel mai bine intereselor acestora.
Grupurile de presiune sunt organizații ale votanților, grupuri de interese care acționează
asupra partidelor politice și politicienilor cu scopul de a-i influența într-o decizie sau alta în
sensul dorit de aceștia. Aparatul tehnic din colectivitățile locale și administrațiile centrale este
reprezentat de funcționarii publici și personalul contractual implicat în procesul bugetar local și
central. Elaborarea bugetului presupune un anumit comportament al puterii politice, înseamnă
alegerea din mai multe opțiuni luând în considerare funcția de bunăstare colectivă. În funcție de
72
73
29
organizarea administrativ-teritorială și legislația fiscală a fiecărei țări fiecare dintre actorii
implicați participă în mod diferit la etapele elaborării și implementării politicilor bugetare.
De-a lungul timpului concepția cu privire la conținutul și rolul cheltuielilor publice a
evoluat (Semmler et al.74, 2011; Enkelmann și Leibrecht, 2013, pp. 128-132). Concepțiile clasice
consideră cheltuielile publice ca fiind punctul de plecare al întregii vieți financiare; statul întâi
cheltuiește și în funcție de acestea își determină nivelul de venituri necesare acoperirii
cheltuielilor. În concepția clasică, stabilirea structurii cheltuielilor publice nu este o problemă de
natură financiară ci una de alegere politică; ceea ce primează este volumul cheltuielilor și nu
conținutul lor.
În abordarea modernă, pe de altă parte, natura cheltuielilor este cea care primează, statul
trebuie mai întâi să-și determine veniturile pe care le poate mobiliza și abia apoi să-și
dimensioneze cheltuielile ținând cont de efectele economice și sociale pe care acestea le pot
genera. Finanțiștii clasici aveau o concepție esențialmente cantitativă cu privire la cheltuielile
publice, în timp ce finanțiștii moderni au o concepție esențialmente calitativă (Ferreiro, del Valle
și Gomez, 2012, pp. 633-659). Politicile cheltuielilor publice folosesc drept pârghii achizițiile,
comenzile de stat și investițiile. Achizițiile și comenzile sporesc în mod special în perioadele de
recesiune economică, procurând astfel o cerere care se repercutează prin efectul ei, asupra
agenților economici respectivi.
Cheltuielile publice au o natură eterogenă (Tridimas, 2001, pp. 299-316). 75 Dacă sunt
judecate după efectul lor în viața social-economică, atunci aceste cheltuieli ar putea fi ordonate în
trei grupe: cheltuieli negative, cheltuieli pozitive și cheltuieli neutre. Cheltuielile negative sunt
un consum efectiv și definitiv de venit național și nu au un efect ulterior asupra viitorului PIB;
acestea sunt reprezentate de cheltuielile cu întreținerea aparatului de stat, întreținerea și dotarea
armatei, dobânzile plătite la împrumuturile externe ale statului, etc., și se mai numesc și
cheltuieli reale.
Cheltuielile pozitive sunt cele realizate atât în domeniul economic (diverse investiții
efectuate de stat, subvenționarea anumitor activități ale agenților economici etc.) cât și dintre
cele realizate în domeniul social-cultural (cele care, într-un fel sau în altul, influențează creșterea
economică viitoare, chiar dacă efectele lor nu îmbracă o formă materială în viitorul imediat:
74
75
30
cheltuielile pentru învățământ sau cele din domeniul sănătății), care au efecte mai îndepărtate sau
mai apropiate asupra creșterii economice. Cheltuielile neutre nu reprezintă un consum efectiv de
PIB, dar nu au nicio influență asupra creșterii ulterioare a acestuia; aici regăsim diferite cheltuieli
sociale, dobânzile aferente datoriei publice interne etc. Cheltuielile publice sunt consecința
exercitării de către stat a funcțiilor sale. Cheltuielile publice se materializează în utilități publice
sub forma finanțării educației, a protecției sociale, apărării etc. Considerăm importantă abordarea
privind bunurile publice, întrucât serviciile publice oferă bunuri publice. Din punctul de vedere
al modului de acoperire cu resurse publice, bunurile se împart în: bunuri publice pure, bunuri
publice mixte și bunuri private mixte. Bunurile publice pure, în reprezentarea lor clasică, dețin
două proprietăți: non-rivalitatea beneficiilor și non-excluderea neplătitorilor (Sandler, 2003, p.
132). Bunurile publice pure pot fi definite ca acele bunuri pentru care doar dimensiunea publică
este importantă, sunt acele bunuri al căror consum individual nu generează de regulă sustragerea
de la consumul lor a altui individ (Shmanske,1991, p. 99).76
Bunurile publice pure sunt acele bunuri și servicii pentru care nu există nici o rivalitate în
consum și pentru care excluderea este imposibilă (Stiglitz, 2000, p. 128); consecința acestei non-
rivalități complete este faptul că nu există niciun cost suplimentar pentru un utilizator în plus.
Acest tip de bunuri este disponibil tuturor membrilor societății. O singură unitate de produs odată
produsă, furnizează mai multe unități pentru consum, care sunt oarecum identice.
Nonexcluderea se aplică într-un sens extrem: consumatori suplimentari pot fi adăugați la
un cost marginal zero. Aceasta definiție este restrictivă fiind criticată de o serie de economiști
(Buchanan, 1968, p.77 49). Apărarea națională, pacea, securitatea comunității, iluminatul public,
televiziunea publică (Musgrave, 1986, p. 49) sunt probabil cel mai bune exemple de bunuri
publice pure. Bunurile publice pot fi combinate cu alte tipuri de bunuri, rezultând bunuri publice
impure sau mixte (Trogen, 2005, pp. 189-199).
Un exemplu de acest gen sunt programele radio sau reclamele radio; programele radio sunt
atât nonrivale cât și non-exclusive. Acestea sunt non-rivale pentru că pot fi ascultate de toată
lumea fără a apărea diferite restricții de genul dacă o persoană ascultă un post, acest post nu
poate fi ascultat de alte persoane, iar non-excluse pentru că pot fi căutate și fără a plăti ceva în
76
77
31
schimb. Bunul mixt este creat dacă avem un bun care este privat pentru cei care fac reclamă și
public pentru ascultători. Indirect cei care fac reclamă plătesc pentru un bun public.
Bunuri private mixte sunt similare cu bunurile publice, dar încep ca niște bunuri private.
Daca ne gândim de exemplu la eradicarea unei boli prin vaccinare, este un bun privat deoarece
vaccinul este non-rival și non-exclus. Însă rezultatul acelui vaccin devine public deoarece acesta
este non-rival și non-exclus.78 Tehnicile de finanțare se deplasează de la bunurile publice pure
către bunurile private pure. Regimurile dobânzilor și al creditelor pot fi diferențiate dar și
reglementate, ceea ce poate conduce la avantajarea sau dezavantajarea unor sectoare sau ramuri
din economie. Politica în domeniul cheltuielilor trebuie să stabilească mărimea, destinația,
structura optimă a cheltuielilor, să stabilească obiectivele și să precizeze metodele și
instrumentele ce trebuie folosite, cu minim de efort financiar. Dimensionarea mărimii
cheltuielilor trebuie să aibă în vedere stabilirea mărimii absolute și relative a acestora. Politica
cheltuielilor țării noastre presupune menținerea cheltuielilor publice în limitele resurselor ce pot
fi mobilizate, fără a se apela la credite împovărătoare și nejustificate. Stabilirea destinației
cheltuielilor publice trebuie realizată luându-se în considerare nevoile reale ale societății, iar
utilizarea resurselor trebuie să fie făcută în condiții de eficiență maximă.
3.3 Politici fiscale
Politica fiscală reprezintă ansamblul deciziilor de natură fiscală pe care statul le adoptă în
vederea asigurării resurselor financiare necesare pentru realizarea atribuțiilor sale (Musgrave și
Musgrave,1984, pp.79 642-650; Paredea, Pedregal și Pérez, 2014). Vorbind de politica fiscală,
Dan Grosu Șaguna spunea că cea mai mare și mai prudentă știință a fiscalității promovată de
guvern este de a ști să asigure veniturile statului, ale societății, fără ca aceasta să însemne o
povară sau o vătămare gravă a intereselor private și a patrimoniului individual ale persoanelor
fizice și juridice(Șaguna,1996, p. 50). Politica fiscală are ca și pârghii impozitele și taxele
(Prahoveanu, 2002, pp. 283286; Ryu, 2014, pp. 229-237). Când este necesară relansarea
economică, se procedează la reducerea impozitelor și taxelor, acestea ducând la creșterea
78
2010, p. 26
79
32
veniturilor agenților economici, încurajând consumul și investițiile, iar în situația inversă se
procedează la creșterea impozitelor și taxelor.
Legătura dintre balanţa de plăţi şi masa monetară este instantanee, dar legătura dintre
oferta de bani şi nivelul preţurilor se face lent şi se manifestă prin creşteri prelungite şi recesiuni.
Linia ofertei orientată în jos din graficul II reprezintă piaţa monetară de creştere a masei
monetare determină o scădere a ratei dobânzii. Când rata dobânzii interne este sub rata i*
predominantă în exterior se plăteşte pentru a lua cu împrumut aur în ţara unde rata dobânzii este
scăzută şi se dă cu împrumut în exterior la o rată a dobânzii mai ridicată, contul financiar este în
echilibru când rata internă a dobânzii este egală cu rata dobânzii în exterior. 80 Peste această linie
contul financiar este excedentar, iar sub linie se înregistrează un deficit. Contul financiar este în
echilibru când masa monetară în aur este M2.
Dacă masa monetară în aur depăşeşte M2 rata dobânzii este mai mică decât i*, capitalul
iese din ţară, aurul se scurge în străinătate şi oferta de monedă se contractă generând o pantă
negativă.
Modificările în oferta masei monetare afectează ambele componente ale balanţei de plăţi
(contul curent şi contul financiar) în aceeaşi direcţie şi anume, o masă monetară mare înseamnă
un deficit extern şi un flux al aurului spre exterior. 81 Mişcarea fluxului de capital este foarte
rapidă în timp ce mişcarea comercială este mai lentă, dar ambele acţionează în aceeasi direcţie.
Revenirea automată a balanţei externe este principalul avantaj al etalonului aur. De
exemplu o ţară în deficit pierde aur. Pe măsură ce oferta de masă monetară scade, pe termen
scurt, ratele dobânzii cresc, ceea ce atrage capitalul şi ajută parţial la finanţarea deficitului de
cont curent. Peste un timp, depresiunea ofertei de bani generează o temperare a cererii interne,
scăderea creşterii economice şi creşterea şomajului. Aceasta înseamnă că există o presiune în jos,
atât asupra preţurilor cât şi asupra salariilor. Toate pieţele (financiară, de bunuri şi a muncii)
acţionează în direcţia eliminarii dezechilibrului extern, nefiind necesară intervenţia guvernului.
În acest caz practic nu există politică monetară.82
80
81
15
82
2008, p. 63
33
Această mişcare automată depinde de acceptarea a trei principii:
convertibilitatea totală a aurului la un preţ fixat al bacnotelor emise de băncile centrale.
acoperirea deplină – banca centrală deţine cel puţin tot atât aur cât a fost emis în bacnote. 83
În cazul intrărilor de aur, banca centrală bate moneda (emite bani), iar în cazul ieşirilor de aur, ea
retrage banii de hârtie creaţi anterior.
libertate completă de mişcare a mărfurilor şi a capitalurilor pentru a nu interfera cu cele
două elemente ale mecanismului de ajustare.
În practică, din diferite motive, există unele probleme de aplicare a acestei teorii. Scăderea
preţurilor şi a salariilor, poate fi un proces legal care implică recesiuni dureroase. În plus, oferta
mondială de masă monetară a crescut odată cu descoperirile de aur, în timp ce cererea de bani a
fost determinată de creşterea producţiei.84
Nu există nici un motiv pentru ca cele două să crească armonios împreună, iar când
descoperirile de aur se înmulţeau, declanşau inflaţia pe plan internaţional (chiar dacă rămânea
întotdeauna moderată). Când creşterea economică depăşea producţia de aur, banii erau rari, ceea
ce ducea la recesiuni prelungite, iar atunci avea loc suplimentarea banilor de aur cu banii de
hârtie, emişi de băncile centrale.
Uneori pentru a elimina lipsa de aur, au început să circule cambiile emise privat, înainte de
sfârşitul secolului al XVIII-lea. Această formă premodernă de bani a acţionat ca un tampon, dar a
atenuat asocierea cheie dintre oferta de bani şi balanţa de plăţi, deci mecanismul automat al
sistemului.85 Guvernele s-au confruntat cu mari deficite bugetare şi datorii publice ridicate şi prin
urmare fiind incapabile să rămână fidele disciplinei riguroase care le era impusă, au ales să nu
mai rămână în cadrul etalonului aur.
Lectiile etalonului aur
Funcţionarea uniunii monetare europene în prezent este foarte asemănătoare cu cea a
etalonului aur.86
Euro înlocuieşte aurul, deoarece băncile centrale europene nu mai sunt autorizate să emită
monedă naţională şi nu mai există rate de schimb.
83
84
85
86
34
În cadrul zonei euro, atunci când o ţară înregistrează un surplus al balanţei de plăţi,
primeşte un flux de euro şi invers, în cazul unui deficit.
Mecanismul lui David Hune lucrează în interiorul Euroland.
O ţară cu deficit nu mai poate utiliza cursul de schimb pentru a-şi restabili
competitivitatea.87 În schimb, ajustarea se va realiza prin intermediul preţurilor si a salariilor care
trebuie să crească mai încet decât în restul zonelor euro sau chiar să scadă. De asemenea, regulile
trebuie să fie strict respectate, dacă este ca dezechilibrele să fie corectate automat.
Încercarea de adaptare a regulilor ar destabiliza întreaga uniune monetară, deci, regulile
sunt parte integrantă a condiţiei de membru a zonei euro.
3.4 Resursele financiare ale statului. Bugetul
Politica bugetară este politica prin care se realizează relațiile economice în formă bănească
ce iau naștere în procesul de repartiție a produsului intern brut în legătură cu înfăptuirea
funcțiilor și sarcinilor statului.88 Prin intermediul politicii bugetare un segment important din
produsul intern brut este inclus în planificarea la nivel macroeconomic. Politica bugetară are un
rol important în realizarea politicilor economice și sociale, iar în plan financiar în mobilizarea și
dirijarea resurselor financiare necesare îndeplinirii funcțiilor și rolului statului. Politica bugetară
este o componentă importantă a politicilor economice în general. Trebuie precizat că politicile
bugetare au un rol determinant în procesul de alocare a resurselor cât și în cel de control al
cheltuielilor. Totodată, această politică poate reprezenta un stabilizator important al economiei,
contribuind la dezvoltarea economică și socială a societății în general. Fiecare stat are propriul
său sistem de politici economice și bugetare care răspunde cel mai bine necesităților și
oportunităților din țara respectivă. Principalul instrument al politicii bugetare este bugetul cu
componentele sale. Politica veniturilor se circumscrie la ansamblul deciziilor, pe care statul le ia
în vederea asigurării resurselor financiare necesare pentru realizarea atribuțiilor sale. Politica
cheltuielilor presupune menținerea cheltuielilor publice în limitele resurselor ce pot fi mobilizate
(Annicchiarico, 2012, pp. 111-130; Solomon, 2013, pp. 1-11). Bugetele statelor membre ale
Uniunii Europene trebuie să facă față atât cerințelor angajate în momentul aderării cât și noilor
87
88
35
provocări aduse odată cu aderarea de noi membri. În acest sens am avut în vedere și
reglementările Uniunii Europene cu privire la modalitățile de sprijinire a întreprinderilor de stat
la nivelul țărilor UE 27.
Prelevarea la buget a unor sume de bani a devenit odată cu creșterea intervenției statului în
economie, o pârghie economică, un mijloc de reglare și echilibrare a raportului cerere ofertă
pentru asigurarea unei creșteri economice relativ stabile. Politica fiscală (Axelrod, 1995, p. 82)
reprezintă un instrument important în reglarea activității economice interne și influențarea
relațiilor economice externe. În ceea ce privește rolul statului în economie, pot fi amintite două
mari abordări fiscale: menținerea rolului redus al statului în economie sau sporirea intervenției
statului în economie.
Prima abordare face referire la menținerea rolului redus al statului în economie prin
adoptarea unei fiscalități reduse prin care se consideră că orice formă suplimentară de impunere
înseamnă reducerea capacității private de decizie pentru investiție și consum (Friedman, 1962,
pp. 22-37; Fisher, 1999, p. 183). Această teorie a fost dezvoltată în perioada neoclasicismului
economic reprezentat în principal de Milton Friedman (Friedman și Friedman, 1980, pp. 2-14). O
altă abordare se referă la sporirea intervenției statului în economie. 89
Politicile fiscale (Musgrave și Musgrave, 1984, pp. 102-127) care acordă un rol important
sporirii intervenției statului atât în plan economic cât și în redistribuirea veniturilor au avut în
anumite perioade efecte favorabile: acestea sunt în general bine primite de organismul social și
chiar atenuează unele dezechilibre în structura consumului dacă sunt aplicate pe perioade limitate
de timp și urmează unei perioade mai lungi de aplicare a unor politici fiscale liberale. Rolul
economic al statului este important în special în ceea ce privește realizarea investițiilor de
infrastructură (prin finanțare parțială sau totală de la buget) și a acelor proiecte care necesită un
volum mare de investiții și cu efect economic multiplicator indirect (care se resimte asupra altor
activități economice și nu asupra investiției ca atare). Cele două teorii referitoare la rolul statului
în economie au fost criticate de literatura de specialitate atât din punct de vedere al efectelor lor
cât și cu privire la modalitatea de aplicare a acestora. Odată cu reformele fiscale ce au avut loc în
majoritatea statelor europene au apărut și primele comentarii legate de neajunsurile abordării
neoclasice. Acestea se axau în principal pe efectul reducerii fiscalității concretizat în reducerea
89
p. 37
36
veniturilor din impozite asupra deficitelor bugetare în sensul creșterii deficitului bugetar în
condițiile în care reducerea fiscalității nu putea fi corelată cu reducerea cheltuielilor bugetare.
Astfel, creșterea deficitelor bugetare are un impact negativ pe plan monetar, financiar și valutar.
Observațiile economiștilor neokeynesieni erau justificate.90 Cu toate acestea, problema de
fond era aceea că nu teoria fiscală ce propunea reducerea rolului statului în economie era
defectuoasă, ci aplicarea sa parțială numai asupra nivelului fiscalității fără corelarea cu reducerea
cheltuielilor publice. Particularitățile economiilor în tranziție impun o abordare mai radicală a
opțiunilor de politică a veniturilor.
Faptul că economiile în tranziție nu se află în situația de a fi acumulat într-o perioadă
anterioară resurse financiare reale, care să poată face obiectul unor politici de redistribuire cu
accent social, a condus la apariția unei arii de opțiuni deosebit de restrânse: (a) fie se optează
pentru stimularea dezvoltării economice cu sacrificarea temporară a socialului, până la obținerea
resurselor necesare pentru abordarea și a acestor aspecte, sau (b) fie se optează pentru menținerea
unor sisteme de protecție socială extensive, cu prețul reducerii vitezei economiei și cu efecte
directe în timp inclusiv asupra posibilităților de a susține sistemele de protecție socială.
În cazul unei economii aflate în recesiune și confruntate cu dezechilibre la nivelul
principalilor indicatori macroeconomici, rolul politicilor fiscale, în condițiile în care menținerea
unor deficite la niveluri finanțabile neinflaționiste, este acela de a fi un factor de stimulare a
dezvoltării și nu de a fi un mod de distribuire a veniturilor bugetului. Dimensionarea bazei
impozabile și implicațiile acesteia asupra repartizării sarcinii fiscale asupra subiecților impozabili
din economie are o importanță majoră asupra modului de constituire a veniturilor statului și
implicit asupra posibilităților de a cheltui în economiile de tranziție.91
Inexistența unor infrastructuri moderne aflate la dispoziția autorităților fiscale a făcut ca
adoptarea unor sisteme fiscale moderne, flexibile și care să permită lărgirea bazei de impozitare
să treneze mulți ani, în unele cazuri contribuind la adoptarea unei legislații fiscale fragmentate,
cu consecințe nefavorabile asupra creării unor sisteme fiscale neunitare, în cadrul cărora
pârghiile fiscale de influențare a comportamentului economic nu puteau fi adesea folosite la
capacitatea lor reală. Întârzierea adoptării unor sisteme fiscale care să permită lărgirea bazei
90
91
2010, p. 130
37
fiscale (Holcombe,1996, pp. 535-552) a condus în cazul multora din economiile în tranziție la
apariția unor sisteme fiscale în care sarcina fiscală era repartizată neuniform, greutatea specifică a
acesteia apăsând în principal asupra întreprinderilor și asupra populației salariate, cu consecințe
drastice asupra reducerii posibilităților de capitalizare și investiție internă, a reducerii consumului
individual și în final a nestimulării muncii creatoare și a blocării proceselor de dezvoltare
economică.
În plus, utilizarea unor asemenea sisteme fiscale a condus, în condițiile în care în multe țări
aflate în tranziție se promovau politici sociale declarativ redistributive, la imposibilitatea creării
unei clase de mijloc consistente ca număr și la adâncirea decalajelor între venituri, cu crearea
unei categorii sociale puțin numeroase cu venituri foarte mari și a unei majorități (în primul rând
categoriile salariale) cu o capacitate de consum redusă la acoperirea necesităților vitale. Acesta a
fost motivul pentru care mai multe țări cu o economie în tranziție și-au axat eforturile pentru a
putea genera sisteme fiscale cu grade de acoperire a bazei impozabile cât mai mari.
Necesitatea creării unei baze de capital interne ca motor al investițiilor și al dezvoltării,
necesitatea stimulării consumului individual de masă au fost considerate condiții esențiale pentru
stimularea ieșirii din criză economică specifică începutului de tranziție. 92 Acestea cereau însă o
reducere în termeni reali a sarcinii fiscale asupra întreprinderilor și asupra categoriilor salariale
cu venituri medii considerate atât din punct de vedere teoretic cât și practic motoarele oricărui
proces de dezvoltare economică echilibrată.
Faptul că, în paralel cu reducerea procentuală a impozitelor aplicate întreprinderilor și
categoriilor salariale, statul nu avea posibilitatea unei reduceri proporționale a cheltuielilor
bugetare (acestea nu puteau fi reduse peste nivelul la care organismul administrativ și social
înceta să mai funcționeze în parametrii normali) și că deficitele nu puteau depăși totuși limitele
finanțabile în mod neinflaționist, a condus la concentrarea eforturilor spre crearea
infrastructurilor necesare pentru lărgirea bazei de impozitare, care să compenseze pe partea de
venituri a bugetelor scăderile realizate prin reducerea sarcinii fiscale în seama subiecților care
reprezentau motorul dezvoltării economice.
92
p. 85
38
4 CAPITOLUL 3 IMPACTUL POLITICILOR ECONOMICE
4.1 Gradul de coordonare al politicilor economice la nivel regional
UE investește pe plan local prin politica sa regională. Aceasta vizează toate regiunile și
orașele din UE și conține măsuri de stimulare a creșterii economice, a numărului de locuri de
muncă și a calității vieții prin investiții strategice. 93 Datoriră solidarității UE, care ia în acest fel o
formă practică, oamenii din regiunile mai puțin dezvoltate pot începe să beneficieze de
avantajele pieței europene – cea mai mare piață din lume.
Prin politica sa regională, UE caută să aducă îmbunătățiri în 5 domenii:
investițiile în oameni, prin sprijinirea accesului la piața muncii, la educație și la
oportunitățile de incluziune socială
sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii
consolidarea cercetării și a inovării prin investiții și locuri de muncă legate de cercetare
calitatea mediului, prin proiecte majore de investiții
modernizarea transporturilor și a producției de energie, pentru a combate schimbările
climatice – cu accent pe energia din surse regenerabile și infrastructuri inovatoare de transport.
4.1.1 Politici economice în UE
BCE și băncile centrale naționale din toate statele membre ale UE formează Sistemul
European al Băncilor Centrale (SEBC). Obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității
prețurilor.94 Pentru a îndeplini acest obiectiv, Consiliul guvernatorilor BCE își întemeiază
Deciziile pe o strategie de politică monetară ce se bazează pe doi piloni și le pune în aplicare prin
intermediul măsurilor de politică monetară standard și neconvenționale. Principalele instrumente
ale politicii monetare standard sunt operațiunile pe piață, mecanismele permanente și constituirea
unor rezerve minime. Drept răspuns la criza financiară, BCE și-a modificat strategia de
comunicare, oferind orientări cu privire la evoluția politicii BCE privind ratele de schimb, care
depinde de perspectiva stabilității prețurilor, adoptând și o serie de măsuri de politică monetară
neconvenționale. Printre aceste măsuri se află cumpărarea de active și obligațiuni de stat pe piața
93
94
39
secundară, scopul fiind menținerea stabilității prețurilor și asigurarea eficacității mecanismului
de transmisie a politicii monetare.
Obiectivul principal al SEBC este, conform articolului 127 alineatul (1) din TFUE,
menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile
economice generale ale Uniunii, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii. SEBC
acționează în conformitate cu principiile unei economii de piață deschise în care concurența este
liberă, promovând o alocare eficientă a resurselor [articolul 127 alineatul (1) din TFUE].
Principiul de bază al independenței BCE este stabilit la articolul 130 din TFUE: În
exercitarea competențelor și în îndeplinirea misiunilor și îndatoririlor care le-au fost conferite
prin tratate și prin Statutul SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile centrale
naționale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita și nici accepta instrucțiuni din
partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a
oricărui alt organism.95 Independența BCE este asigurată și prin interdicțiile prevăzute la articolul
123 din TFUE, valabile și pentru băncile centrale naționale: se interzice acordarea de credite pe
descoperit de cont sau orice alt tip de facilitate de credit instituțiilor sau organelor Uniunii,
administrațiilor publice centrale, autorităților regionale sau locale, celorlalte autorități publice,
celorlalte organisme de drept public sau întreprinderilor publice din statele membre. În centrul
independenței BCE se află libera alegere a instrumentelor de politică monetară. Tratatul prevede
aplicarea instrumentelor tradiționale (articolele 18 și 19 din Statut) și permite Consiliului
guvernatorilor să decidă cu privire la utilizarea altor metode (articolul 20 din Statut).
Principiile răspunderii și transparenței BCE
Pentru a asigura credibilitatea BCE, articolul 284 din TFUE și articolul 15 din Statut
prevăd obligații de raportare.96 BCE elaborează și publică rapoarte privind activitatea SEBC, cel
puțin trimestrial. Se publică săptămânal o situație financiară consolidată a SEBC. De la începutul
activității sale, BCE publică buletine lunare care conțin o analiză detaliată a situației economice
și perspectivele privind evoluția prețurilor. În ianuarie 2015, Buletinul lunar a fost înlocuit printr-
un Buletin economic, de concepție nouă, care, având în vederea trecerea în ianuarie 2015 la o
periodicitate de șase săptămâni pentru reuniunile de politică monetară ale Consiliului
95
96
40
guvernatorilor, va fi publicat la două săptămâni după fiecare reuniune de politică monetară. La
19 februarie 2015, BCE a publicat pentru prima dată un raport privind reuniunea de politică
monetară a Consiliului guvernatorilor, aliniindu-se astfel la politica de comunicare a altor bănci
centrale importante. BCE prezintă Parlamentului European un raport anual privind activitatea
SEBC și politica monetară din anul precedent și din anul în curs. BCE răspunde în fața
Parlamentului European, iar membrii Comitetului executiv al BCE sunt adesea invitați la audieri
în Parlament.97
Regulile de vot din cadrul Consiliului guvernatorilor BCE [articolul 10 alineatul (2) din
Statut]
În Consiliul guvernatorilor se aplica principiul un membru, un vot. Însă conform tratatelor
privind UE, de îndată ce numărul țărilor a căror monedă este euro depășește 18, votul din cadrul
Consiliului guvernatorilor BCE trebuie să se bazeze pe un sistem de rotație. 9899 Acest sistem a
fost introdus începând cu 1 ianuarie 2015, când Lituania a aderat la zona euro. Sistemul de
rotație se impune pentru a se putea asigura eficacitatea procesului decizional din cadrul BCE
chiar și atunci când numărul participanților crește. Guvernatorii primelor cinci țări din zona euro,
clasate în funcție de dimensiunea economiilor lor și a sectoarelor lor financiare (acestea fiind în
prezent Germania, Franța, Italia, Spania și Țările de Jos), dețin în comun patru drepturi de vot.
Toți ceilalți (în prezent 14) dețin în comun 11 drepturi de vot. Guvernatorii folosesc pe rând
drepturile de vot, pe perioade de o lună. Membrii Comitetului executiv al BCE au drepturi de vot
permanente.
Strategia monetară a BCE
La 13 octombrie 1998, Consiliul guvernatorilor BCE a convenit asupra elementelor
principale ale strategiei sale de politică monetară, și anume: (i) o definiție cantitativă a stabilității
prețurilor, (ii) un rol important pentru monitorizarea creșterii masei monetare, identificată printr-
o valoare monetară agregată și (iii) o evaluare a perspectivelor evoluției prețurilor pe baza unei
serii ample de indicatori. BCE a optat pentru o strategie monetară bazată pe doi piloni (pilonul 1:
97
98
99
41
analiza economică, pilonul 2: analiza monetară), al căror rol a fost definit din nou, în mod precis,
în cadrul revizuirii strategiei monetare, la 8 mai 2003.
Stabilitatea prețurilor se definește ca asigurarea pe termen mediu a unei rate a inflației
[creșterea de la un an la altul a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) în zona euro]
de aproape 2%.100
Analiza economică identifică factorii determinanți ai evoluției prețurilor pe termen scurt și
mediu. Se pune accentul pe activitatea reală și pe situația financiară a economiei. Analiza
economică ține seama de faptul că evoluția prețurilor în perioadele menționate este influențată de
interacțiunea dintre cerere și ofertă pe piața bunurilor, a serviciilor și a factorilor de producție.
Pentru aceasta, BCE analizează periodic, printre altele, evoluția producției totale, a cererii și a
condițiilor de pe piața forței de muncă, o gamă largă de indicatori ai prețurilor și costurilor,
politica bugetară, balanța de plăți în zona euro și prețul activelor[1].
Analiza monetară se bazează pe legătura pe termen lung dintre bani și prețuri, servind în
principal pentru o verificare încrucișată a concluziilor privind politica monetară pe termen scurt
și mediu obținute în urma analizei economice.101 Analiza monetară constă în analiza detaliată a
evoluțiilor monetare și a celor în materie de credite, pentru a le aprecia efectul asupra inflației și
a creșterii economice în viitor.
Prin stabilirea dobânzilor la care băncile comerciale pot obține fonduri de la băncile
centrale, politica monetară a BCE acționează în mod indirect asupra ratelor dobânzilor din
întreaga economie a zonei euro, în special asupra dobânzilor pentru împrumuturile acordate de
băncile comerciale și asupra celor pentru depozitele de economii. Pentru punerea în aplicare a
politicii sale monetare, BCE are la dispoziție o serie de instrumente.
Operațiunile de piață monetară joacă un rol important în influențarea dobânzilor,
gestionarea situației lichidităților de pe piață și semnalarea orientării politicii monetare.
Operațiunile de piață monetară periodice din Eurosistem constau în operațiuni de asigurare cu
lichidități în euro prevăzute pentru o săptămână (operațiuni principale de refinanțare, respectiv
MRO) și pentru trei luni (operațiuni de refinanțare pe termen mai lung, respectiv LTRO). 102
100
2010, p. 22
101
102
42
MRO se aplică pentru a dirija dobânzile pe termen scurt, a gestiona situația lichidităților și a
semnala orientarea politicii monetare în zona euro, în timp ce LTRO asigură sectorul financiar cu
măsuri de refinanțare suplimentare, pe termen mai lung.
Operațiunile de reglaj fin și operațiunile structurale sunt aplicate pe piață cu o periodicitate
mai puțin strictă. Scopul operațiunilor de reglaj fin este de a contracara fluctuațiile neașteptate de
lichidități pe piață, în special pentru a reduce efectele suferite de ratele dobânzilor, iar
operațiunile structurale au ca scop principal ajustarea permanentă a poziției structurale a
Eurosistemului față de sectorul financiar.
Facilitățile permanente acordă sau absorb lichidități cu scadență overnight, iar EONIA
(rata medie a dobânzii overnight) măsoară rata efectivă a dobânzii de pe piața interbancară
overnight în euro.103 Eurosistemul pune la dispoziția instituțiilor de credit două facilități
permanente: facilitatea de creditare marginală, care permite obținerea de lichidități overnight de
la banca centrală în schimbul unor active eligibile în cantitate suficientă, și facilitatea de depozit,
care permite efectuarea de depozite overnight la banca centrală.
În conformitate cu articolul 19 alineatul (1) din Statut, BCE poate impune instituțiilor de
credit stabilite în statele membre obligația de a constitui rezerve minime la BCE și la băncile
centrale naționale. Rezervele minime se constituie pentru a stabiliza dobânzile pe termen scurt de
pe piață și a crea un deficit structural de lichidități în sistemul bancar față de Eurosistem (sau
pentru a mări acest deficit), ceea ce facilitează controlul dobânzilor de pe piața monetară prin
alocarea periodică de lichidități. Consiliul guvernatorilor adoptă normele privind metodele de
calcul și determinarea rezervelor minime obligatorii.
Începând din iulie 2013, BCE pune la dispoziție orientări prospective cu privire la evoluția
politicii ratelor dobânzilor.104 Comunicarea unor orientări prospective reprezintă o schimbare
substanțială în strategia de comunicare a BCE, deoarece se comunică nu numai cum apreciază
BCE condițiile economice curente și riscurile existente pentru stabilitatea prețurilor pe termen
mediu, ci și consecințele pe care le presupune această apreciere pentru orientarea politicii sale
monetare în viitor.
103
Romania 2009 – Starea economica in criza profunda, Anghelache, Constantin, Bucuresti, Ed. Economica, 2009,
p. 56
104
2008, p. 156
43
În plus, începând cu 2009, au fost puse în practică o serie de programe de achiziționare de
active pentru a menține creșterea în toată zona euro, ceea ce este coerent cu obiectivul de
menținere a ratei inflației aproape de 2% pe termen mediu. În 2009 și 2011, BCE a lansat două
programe de achiziționare de obligațiuni garantate (CBPP și CBPP2). În perioada 10 mai 2010-
februarie 2012, BCE a întreprins intervenții pe piața creditelor în cadrul programului pentru
piețele titlurilor de valoare (SMP). În august 2012, BCE a anunțat posibilitatea efectuării pe
piețele secundare de obligațiuni de stat a unor operațiuni de piață monetară (OMT) directe,
pentru a asigura transmisia adecvată a politicii monetare și a menține caracterul unitar al politicii
sale monetare.
În iulie 2014, BCE a anunțat o serie de operațiuni specifice de refinanțare pe termen lung
(TLTRO) cu scopul de a stimula acordarea de credite bancare sectorului privat nefinanciar din
zona euro, cu excepția împrumuturilor acordate gospodăriilor pentru achiziția unei locuințe,
vizând o perioadă de doi ani. În septembrie 2014, BCE a anunțat două programe de achiziții noi,
și anume programul de achiziționare de titluri de valoare garantate cu active (ABSPP) și cel de-al
treilea program de achiziționare de obligațiuni garantate (CBPP3), cu scopul de a îmbunătăți
transmisia politicii monetare, a sprijini acordarea de credite economiei din zona euro și, drept
rezultat, a asigura o orientare mai suplă a politicii monetare. 105 La 9 martie 2015, BCE a inițiat
cumpărarea, pe piețele secundare, în cadrul programului de cumpărare a activelor din sectorul
public (PSPP), de obligațiuni emise de guvernele din zona euro și de anumite agenții și instituții
internaționale sau supranaționale situate în zona euro. Toate împreună, ABSPP, CBPP3 și PSPP
constituie programul extins de achiziționare de active (EAPP), în cadrul căruia se efectuează
achiziții în valoare de 60 de miliarde EUR lunar. La 10 martie 2016, BCE a decis să mărească
achiziția lunară de active până la 80 de miliarde EUR, pentru a majora, de la 33% până la 50%,
limitele în ceea ce privește emisiunea și emitentul în cazul achiziției de titluri de valoare, a
include în lista activelor eligibile obligațiunile din categoria investiție exprimate în euro, emise
de întreprinderi nebancare stabilite în zona euro, și pentru a lansa o nouă serie de patru TLTRO,
începând din iunie 2016, fiecare având o scadență de patru ani. Aceste operațiuni noi au ca scop
consolidarea caracterului acomodativ al politicii monetare a BCE și îmbunătățirea transmisiei
politicii monetare prin stimularea mai activă a împrumuturilor bancare. Aceste programe
105
44
urmează să se desfășoare până când BCE va constata o ajustare durabilă a evoluției inflației,
coerentă cu obiectivul său de menținere a ratei inflației aproape de 2% pe termen mediu.
La 8 decembrie 2016, Consiliul guvernatorilor BCE a decis să mențină valoarea achizițiilor
lunare de active la 80 de miliarde EUR, până în martie 2017. Din aprilie 2017 până în decembrie
2017, iar dacă este necesar, dincolo de această dată, valoarea achizițiilor lunare se va situa la
nivelul a 60 de miliarde EUR. De asemenea, BCE a decis să ajusteze, începând cu ianuarie 2017,
unii dintre parametrii programului său de achiziționare de active: scadența reziduală minimă a
activelor eligibile pentru programul PSPP a fost redusă de la doi ani la un an, iar în cadrul EAPP
se permite, în măsura în care este necesar, achiziția de titluri de valoare cu un randament până la
scadență sub rata dobânzii a facilității de depozit a BCE.
4.1.1.1 Grad de coordonare și perspective
Comisia Europeană a prezentat în luna decembrie 2017 o foaie de parcurs privind

consolidarea Uniunii economice și monetare (UEM), [COM (2017) 821], și mai multe măsuri
concrete, onorând astfel angajamentul asumat de președintele Jean-Claude Juncker, în discursul
său privind Starea Uniunii din 2017 și în Raportul celor cinci președinți din 2015, de a aprofunda
Uniunea economică și monetară a UE.
Pornind de la viziunea prezentată în Raportul celor cinci președinți din luna iunie 2015 și
în documentele de reflecție privind aprofundarea uniunii economice și monetare, respectiv
Viitorul finanțelor UE, din primăvara anului 2017, Comisia Europeană trasează o Foaie de
parcurs, care cuprinde și măsuri concrete care urmează să fie luate în următoarele 18 luni. În
cadrul pachetului publicat recent, sunt prezentate și o serie de inițiative importante. 106 Obiectivul
global este acela de a spori unitatea, eficiența și răspunderea democratică a UEM până în 2025.
În acest caz, președintele Juncker a declarat că: (…) Creșterea economică viguroasă din
acest moment ne încurajează să mergem înainte pentru a garanta că uniunea noastră economică și
monetară este mai unită, mai eficientă și mai democratică și că funcționează în folosul tuturor
cetățenilor noștri. Trebuie să batem fierul cât e cald. Aprofundarea UEM reprezintă un mijloc
pentru atingerea unui scop: mai multe locuri de muncă, creștere, investiții, echitate socială și
stabilitate macroeconomică.
106
45
Foaia de parcurs reflectă provocările rămase și trasează o cale de urmat. În plus față de
foaia de parcurs, pachetul prezentat de Comisia Europeană mai cuprinde patru inițiative majore:
O propunere de înființare a unui Fond Monetar European (FME), [COM (2017) 827],
având la bază cadrul juridic al UE și structura deja consacrată a Mecanismului european de
stabilitate (MES).107 În ultimii ani, MES a jucat un rol decisiv în garantarea stabilității zonei euro,
ajutând statele membre să își recapete sau să își mențină accesul pe piețele obligațiunilor
suverane. FME ar urma să se bazeze pe arhitectura actuală a MES, menținând, în esență,
structurile financiare și instituționale actuale ale MES, inclusiv în ceea ce privește rolul jucat de
parlamentele naționale. Astfel, acesta ar continua să sprijine statele membre din zona euro care
se confruntă cu dificultăți financiare.
În plus, FME ar oferi un mecanism comun de sprijin pentru Fondul unic de rezoluție
(FUR) și ar acționa în calitate de creditor de ultimă instanță pentru a facilita rezoluția ordonată a
băncilor aflate în curs de a intra în dificultate. Sunt prevăzute, de asemenea, măsuri care să
permită luarea mai rapidă a deciziilor în situații de urgență și o implicare mai directă în
gestionarea programelor de asistență financiară. În timp, FME ar putea să dezvolte, de asemenea,
noi instrumente financiare, pentru a sprijini o eventuală funcție de stabilizare macroeconomică.
Parlamentul European și Consiliul UE sunt invitate să adopte această propunere până la mijlocul
anului 2019.
O propunere, [COM (2017) 824], de integrare a dispozițiilor de fond ale Tratatului privind
stabilitatea, coordonarea și guvernanța (TSCG) în cadrul juridic al UE, ținând cont de marja de
flexibilitate adecvată prevăzută de Pactul de stabilitate și de creștere (PSC) și definită de Comisia
Europeană începând din ianuarie 2015.108 În 2012, un număr de 25 de state membre semnatare s-
au angajat din punct de vedere juridic să integreze fondul TSCG în dreptul UE la cinci ani după
intrarea în vigoare a acestuia, și anume la 1 ianuarie 2018. Parlamentul European a lansat, la
rândul său, un apel în acest sens. Propunerea încorporează în dreptul UE elementele principale
ale TSCG pentru a promova asigurarea unor cadre fiscal-bugetare solide la nivel național și este
pe deplin conformă cu normele în vigoare definite în legislația primară și secundară. Parlamentul
European și Consiliul UE sunt invitate să adopte această propunere până la mijlocul anului 2019.
107
108
46
O comunicare privind noi instrumente bugetare pentru o zonă euro stabilă în cadrul UE,
[COM(2017)822] care schițează o viziune asupra modului în care anumite funcții bugetare
esențiale pentru zona euro și pentru UE în ansamblu pot fi dezvoltate în cadrul finanțelor publice
ale UE. Comunicarea analizează patru funcții posibile: sprijin acordat statelor membre UE pentru
reforme structurale printr-un instrument de realizare a reformelor și prin asistență tehnică la
cererea acestora; un mecanism de convergență specific pentru statele membre UE care se
pregătesc să adere la zona euro (inclusiv România); un mecanism de sprijin pentru Uniunea
bancară, prin intermediul FME/MES, care urmează să fie convenit până la jumătatea anului 2018
și să devină operațional până în 2019; d) o funcție de stabilizare menită să mențină nivelul
investițiilor în eventualitatea înregistrării unor șocuri asimetrice majore.
În același sens, Comisia Europeană va prezenta inițiativele necesare în luna mai 2018, în
contextul propunerilor sale privind CFM de după 2020. Parlamentul European și Consiliul UE
vor fi apoi invitate să adopte aceste propuneri până la mijlocul anului 2019. Pentru perioada
2018-2020, Comisia Europeană propune, de asemenea, consolidarea Programului de sprijin
pentru reforme structurale, prin dublarea fondurilor disponibile pentru activități de asistență
tehnică, acestea urmând să atingă astfel nivelul de 300 de milioane euro până în 2020.109
Comisia Europeană propune, de asemenea, testarea noului instrument de realizare a
reformelor într-o fază-pilot. În acest sens, sunt propuse modificări punctuale ale Regulamentului
privind dispozițiile comune care reglementează fondurile structurale și de investiții europene
(ESI), în vederea extinderii posibilităților de a utiliza o parte din rezerva de performanță a
acestora în sprijinul reformelor convenite. Parlamentul European și Consiliul UE sunt invitate să
adopte cele două propuneri legislative menționate în cursul anului 2018.
O comunicare care precizează posibilele funcții ale unui ministru european al economiei și
finanțelor, [COM (2017) 823], care ar urma să ocupe postul de vicepreședinte al Comisiei
Europene și să prezideze Eurogrup-ul, această situație fiind permisă în temeiul tratatelor UE în
vigoare. Prin reunirea responsabilităților existente și a cunoștințelor de specialitate disponibile,
acest nou post ar îmbunătăți coerența, eficiența, transparența și răspunderea democratică a
procesului de elaborare a politicilor economice pentru UE și zona euro, cu respectarea deplină a
competențelor naționale.110 Ajungerea la o înțelegere comună privind rolul ministrului până la
109
110
47
jumătatea anului 2019 ar permite înființarea acestui post odată cu formarea următoarei Comisii
Europene. În momentul respectiv, Eurogrup-ul ar putea decide, de asemenea, să aleagă
respectivul ministru în funcția de președinte pentru două mandate consecutive, în vederea
alinierii mandatelor.
Comisia Europeană își fundamentează acest pachet de propuneri pe rezultatele unui nou
sondaj Eurobarometru Flash privind zona euro, (făcut public concomitent cu prezentarea
pachetului de comunicări), care indică faptul că 64 % dintre respondenți consideră că moneda
euro este un lucru bun pentru țara lor.
4.2 Coordonarea politicilor economice la nivel global
Marii economiști ai lumii, la timpul lor, au abordat anumite aspecte ale perspectivei
economiei mondiale care acum se adeveresc. De la David Ricardo, Adam Smith sau John
Maynard Keynes până la Friedrich Hayes, Douglass North sau Milton Friedman, deținătorul
premiului Nobel pentru economie, au prefi gurat globalizarea și efectele acesteia.
Acum, întrebarea este cum se poate face cel mai bine în condițiile de actuale. 111 Provocarea
este valabilă pentru orice națiune în care benefi ciile globalizării nu au avut efecte echitabile.
Creșterea economiilor emergente în ultimele decenii a condus la o reducere a inegalității
între națiuni, dar numai pe termen scurt. Aceasta s-a întâmplat în perioada în care piețele din
întreaga lume au devenit conexe prin comerț și investiții. Globalizarea a ajutat economiile
emergente să crească, deoarece au fost capabile să exporte și în America sau Europa de Vest,
benefi ciind, în același timp, de investiții.
Datorită creșterii mai rapide a economiilor emergente, inegalitatea între țări s-a atenuat. Cu
toate acestea, inegalitatea globală a veniturilor a rămas neschimbată. 112 Egalitatea nu a reușit să
se îmbunătățească, iar, în unele cazuri, chiar s-a agravat.
Reamintim faptul că Alfred Marshall a previzionat creșterea inegalității în America.
Inechitatea în America a crescut foarte mult în epoca actuală.
111
112
2010, p. 139
48
Inegalitatea este o problemă pentru multe națiuni, inclusiv Marea Britanie, unde
disparitățile economice au contribuit la crearea unei reacții împotriva globalizării și chiar
împotriva capitalismului însuși. Termenul creștere favorabilă incluziunii, care se referă la
creșterea economică ce aduce benefi cii tuturor, a fost clamată și în Regatul Unit. Acest slogan a
fost auzit în America, unde clasa de mijloc a suferit, iar salariile au stagnat. 113 Deși creșterea
inegalității veniturilor poate fi considerată ca efect al globalizării, aceasta nu conduce la
concluzia că remedierea se găsește doar în politica comercială. David Ricardo a precizat că, în
opinia sa, există anumite efecte aduse de comerț - unele grupuri vor câștiga, altele vor pierde -
chiar dacă economia globală va câștiga.
Dar există și alți factori de joc la joc. Este difi cil să se delimiteze efectele asupra
inegalității care provin din comerț, față de cele care apar din cauza schimbărilor tehnologice.
Deși există măsuri care pot fi incluse în acordurile comerciale pentru a se asigura că sunt
îndeplinite standardele adecvate pentru protecție, măsurile de politică internă, cum ar fi
redistribuirea și cheltuielile, au o probabilitate mai mare de a contribui la creșterea inegalităților.
O politică fi scală care poate ajuta la redistribuire și creștere economică este investiția
sprijinită de guvern, atât în infrastructură tare, cât și în infrastructură ușoară, după cum
precizează Keynes. De asemenea, Keynes preciza că investițiile în infrastructură ar putea genera
locuri de muncă bine plătite, cu califi cări medii. 114 O astfel de politică fi scală reglementată ar
putea genera venituri pentru anumite segmente ale populației. Îmbunătățirea infrastructurii și
creșterea veniturilor clasei de mijloc, care cuprinde cea mai mare parte a consumatorilor, sunt
susceptibile de a asigua creșterea.
Ajutând pe cei învinși de globalizare se apreciază că inegalitatea ar trebui să fi e, în primul
rând, o problemă internă, nu o problemă comercială pentru guverne. Reacția împotriva
globalizării se concentrează pe atenția factorilor politici asupra acordurilor comerciale, ceea ce
înseamnă că această evoluție este în plină desfășurare.
Adam Smith și David Ricardo consideră că dezvoltarea comerțului liber ar fi prima
prioritate. În epoca economiștilor clasici, care includea abrogarea legii privind porumbul,
economia deschisă a ajutat Marea Britanie să prospere. Țările ar dori să se concentreze asupra
113
Bogdan Glavan - Impotriva curentului - Insemnari despre criza financiara actuala, Editura Universul Juridic,
2009, p. 181
114
49
benefi ciilor globalizării.115 Pentru Karl Marx, cei bogați au câștigat din globalizare în timp ce
marea pătură de mijloc sau săracă a pierdut. Joan Robinson, care a susținut regimurile comuniste
din China și Coreea de Nord, ar putea avansa acest sentiment. Obiectivele lor ar include dorința
de a se vedea o schimbare radicală a instituțiilor, în special în ceea ce privește ocuparea forței de
muncă, pentru a elimina inechitățile.
În concordanță cu politicile sale de reducere a inegalității, Alfred Marshall ar cere
utilizarea redistribuirii impozitelor și transferurilor pentru a ajuta pe cei învinși din globalizare.
Acesta ar fi de acord că ar trebui să se pună accentul pe politicile interne și nu în principal
comerciale, pentru a elimia impactul distribuției din cauza globalizării.
Irving Fisher ar evidenția faptul că economiile majore ar spori riscul de a repeta anii 1930
(criza de supraproducție).116 Atunci, măsurile protecționiste (Legea Smoot-Hawley) au impus
tarife ridicate la importurile în Statele Unite, ceea ce a agravat Marea Depresiune. Fisher ar
monitoriza, de asemenea, impactul unei incertitudini economice accentuate care decurge din
creșterea sentimentului anti-globalizare asupra investitorilor internaționali care cumpără datorii
guvernamentale și determină costul de împrumut pentru cei mulți. Pentru John Maynard
Keynes, un guvern activ ar trebui să cheltuiască pentru a ajuta pe învinșii din globalizare. Acesta
ar susține creșterea investițiilor publice pentru a crea locuri de muncă cu califi cări la nivel
mediu, care au fost eliminate de procesul de globalizare. Cu siguranță, ar milita pentru
implementarea unei serii de politici interne pentru a stimula reacția împotriva globalizării.
Joseph Schumpeter ar sublinia necesitatea ca toate națiunile să privească atent
perspectivele globale. Piețele mai deschise și mai competitive duc la accelerarea procesului de
distrugere creativă. Așa a scris în timpul Marii Recesiuni și al războiului mondial, despre
deschiderea față de lume și a spus că devenise esențială pentru națiunile puternice.
Friedrich Hayek și Milton Friedman ar fi de acord cu opinia lui Schumpeter. 117 Ei ar
susține piețele libere, asigurând în special că evenimentele politice, cum ar fi politica Trump
America First și Brexit, înseamnă că SUA sau Marea Britanie s-au transformat în interior, dar au
compromis funcționarea pieței mondiale. Hayek a privit globalizarea ca o evoluție care a permis
115
116
117
50
unor țări să benefi cieze de pe urma creșterii economice prin imitarea națiunilor de succes. Ei ar
aplauda atât deschiderea multor piețe din întreaga lume, cât și o mai mare interconexiune a
tuturor națiunilor.
Douglass North ar solicita o examinare a situației în care actualele tranzacții comerciale nu
au reușit să satisfacă și preocupările celor învinși.
Acesta ar putea să sugereze cum să gestionăm Brexit-ul. Marea Britanie, care părăsește
Uniunea Europeană, prezintă o circumstanță total diferită de cea a unei țări care solicită din nou
un acord comercial.118 Pentru britanici există necesitatea vitală pentru formularea unei relații de
cooperare între Marea Britanie și Uniunea Europeană.
Așadar, marii învățați ai lumii ar putea, în condițiile tumultuase actuale, să sugereze soluții
mult mai viabile / rezonabile care să stopeze efectele negative ale globalizării pentru cei mici.
4.2.1 Implicații ale globalizării
Multe dintre întâmplările și evoluțiile economiei Române se înscriu într-un concept al așa-
zisei globalizări. Studiind evoluțiile pe plan mondial găsim multe similitudini cu ceea ce s-a
întâmplat și se va mai întâmpla în România.119
Așa cum există lichidatori plătiți pentru a elimina persoane incommode, există și
lichidatori de națiuni. Ei sunt armata secretă care acționează din umbră pe frontul razboiului
economic pentru ca țări întregi cu toate resursele și locuitorii lor să devină sclavii noii ordini
mondiale. Un nume important implicat în asemenea acțiuni a făcut o serie de dezvăluiri privind
misiunile la care a participat: afacerile cu petrol ale SUA in Ecuador, Venezuela și țările arabe,
razboiul din Irak, monopolul american asupra canalului Panama, schimbarea șahului Iranului ori
subminarea economiei a numeroase țări prin împrumuturi externe cât mai mari și mai difi cil de
rambursat.
În mod frecvent sunt depistate țările care au resurse, cum ar fi petrolul și apoi sunt dirijate
către un împrumut uriaș de la Banca Mondiala sau către una din celelalte organizații de acest tip.
Banii nu ajung niciodată in țara respectivă. 120 De fapt, ajung la marile corporații pentru a construi
proiecte de infrastructură in acea țară, cum ar fi centrale electrice, parcuri industriale, porturi sau
118
119
51
altele, de care să benefi cieze corporațiile străine pentru care lucrează și câțiva oameni bogați din
acea țară.
Oamenii sunt sărăciți de la o zi la alta și întreaga țară rămâne cu o datorie foarte mare. Este
o datorie atât de mare, încât nu poate să o plătească. La un moment dat, lichidatorii economici se
întorc în țara respectivă spunând: Ascultați! Ați pierdut mulți bani. Nu vă puteți plăti datoriile.
Așa că vindeți petrolul foarte ieftin la companiile noastre petroliere. Lăsați-ne să ne construim o
bază militară la voi în țară, trimiteți trupe și susțineți-le pe ale noastre într-un loc cum ar fi Irak
sau votați-ne la urmatoarele alegeri ONU.
Nu cumva așa s-a întâmplat și în România?! Petrolul românesc a fost înstrăinat și la
Constanța s-a amplasat deja o bază militară, iar guvernul român trimite trupe în Afganistan și în
alte teatre de razboi pentru a susține strategia Nato.
Se pare că este o teribilă asemănare.
Conducătorii tărilor vizate sunt indemnați să privatizeze compania de electricitate, sistemul
de apa și canalizare și să le vândă corporațiilor multinaționale. Din această sferă de infl uentă
există o adevărată rețea și este atât de tipic modul de acționare al FMI și al Băncii Mondiale. 121
Cele două organisme fi nanciare îndatorează o țară, datoria fi ind atat de mare încât nu poate să o
mai plătească. Apoi, se oferă să refi nanțeze datoria și trebuie ca țara să plătească o dobandă și
mai mare. Apoi cer o condiționalitate sau bune relații, care înseamnă de fapt că țara trebuie să-și
vândă resursele incluzând multe din serviciile sociale, companiile de utilitate, uneori sistemele
educaționale, penale, de asigurări catre corporații străine. Deci este vorba despre o lovitură
multiplă. Trebuie subliniat faptul că și in România, cel putin în orașele mari, servicile de apă și
canalizare sunt deja înstrăinate. Cele de asigurări au fost și ele, vândute și exemplele pot
continua.
Un alt exemplu este evoluția situației din Irak. S-a incercat coruperea guvernului pentru a
accepta împrumuturi uriașe pe care apoi să le folosească drept pârghie pentru a-i subordona.
Dacă nu au reușit, așa cum s-a întâmplat in Panama cu Omar Terrijos și in Ecuador cu Jaime
Roldos, care au refuzat să fi e corupți, dar au plătit.
120
121
2010, p. 105
52
In cazul Irakului, ambele linii de apărare au dat greș. 122 Lichidatorii economici nu au reușit
să îl convingă pe Sadam Husein deși au incercat de mai multe ori. Au urmărit să-l facă să accepte
ceva asemănător cu ceea ce a acceptat Arabia Saudită, dar au eșuat. Au fost trimiși lichidatori
pentru a-l elimina fi zic, dar nici aceștia nu au reușit. Securitatea lui Sadam Husein era foarte
bună. Garda sa de corp lucrase la un moment dat pentru CIA. Fusese angajată pentru a-l elimina
pe președintele anterior al Irakului.
Nu a reușit, dar cunoștea sistemul. In 1991 a fost utilizată varianta militară pentru a doborî
armata Irakului. In acel moment se presupunea că Sadam Husein se va răzgândi. Nu s-a dorit
înlăturarea acestuia, pentru că era destul de puternic. Își contola oamenii, care să-i țină pe
iranieni la graniță și să continue să pompeze petrol pentru corporațiile străine. Ca urmare a
pierderii confruntării, stăpânii lumii sperau că Sadam Husein să se răzgândească. Dacă ar fi
reușit, Sadam ar fi încă la putere și corporațiile i-ar fi vândut atâtea avioane de luptă câte și-ar fi
dorit.
Nici linia a doua de apărare nu a reușit să-l înlăture de la putere. Armata a fost trimisă din
nou.123 De această dată, trupele irakiene au fost zdrobite, Sadam a fost înlăturat și corporațiile au
preluat contracte de construcții foarte profi tabile pentru a reconstrui o țară pe care au distrus-o.
Este o afacere destul de bună dacă deții companii de construcții importante. Toate imperiile din
trecut au fost construite cu ajutorul armatei. Britanicii, francezii, germanii, românii, grecii erau
mândrii de asta. Întotdeauna aveau o scuză. Împrăstiau civilizație, împrăstiau o anumită religie
sau ceva de genul acesta.
Având in vedere cele expuse, mă gândesc cât de atractivă este România pentru imperiul
europeano-mondial pe drumul globalizării. Cât de puțin s-a îmbunătățit în ultimul timp nivelul de
trai al românilor. Cât de împovărătoare sunt facturile de energie electrică, gaz și apă ale
cetățeanului și cât de scump a ajuns litrul de combustibil pentru autoturisme.
Astăzi este mai multă sclavie în lume decât a fost vreo dată. 124 Trebuie să te întrebi dacă
este un imperiu, cine este împăratul? În mod evident, presedinții statelor respective nu sunt
122
123
124
p. 84
53
împărați. Împărat este cineva care nu este ales, nu are mandat limitat și nu raportează nimănui.
Deci nu putem considera presedinții in acest mod.
Dar avem ceea ce consideră a fi echivalentul împăratului. Este ceea ce numim corporație.
Corporația este un grup de indivizi care conduc cele mai mari multinaționale și se comportă ca
împărații acestui imperiu. Ei controlează masmedia fi e prin conducere directă, fi e prin
publicitate. Controlează majoritatea politicienilor, pentru că le fi nanțează campaniile, fi e prin
corporații, fi e prin contribuții personale, care provin tot din corporații.
Nu sunt aleși, nu au mandat limitat. 125 Nu raportează nimănui. În vârful corporației nu-ți
poți da seama dacă persoana lucrează pentru o corporație privată sau pentru un guvern pentru că
se mișcă tot timpul dintr-o parte în alta, deci ai un tip care într-un moment este președintele unei
mari corporații de construcții cum ar fi Ali Burton, iar în momentul următor este vicepreședinte
sau președintele implicați in afaceri cu petrol. Acest fapt se întâmplă indiferent dacă sunt la
conducere republicanii sau democrații. Se mișcă dintr-o parte în alta cu ușa care se-nvârte. Într-
un fel, guvernul este invizibil de cele mai multe ori.
Politicile lui sunt implementate de corporații pe un nivel sau altul și de fapt politicile
guvernului sunt create de corporație și prezentate guvernului. Este o relație foarte stransă. Acești
oameni nu trebuie să se întâlnească și să colaboreze deschis pentru a face ceea ce iși doresc. Cu
toții lucrează având un singur scop, maximizarea profi turilor. Indiferent de costurile asupra
societații și aspra mediului. Acest proces de manipulare de către corporație prin îndatorare,
mituire și orientare politică se numește de fapt globalizare. La fel cum rezerva federală menține
poporul intr-o poziție de servitudine înglobati în datorii perpetue, infl ație și dobandă, Banca
Mondială și FMI îndeplinesc acest aspect la o scară globală. Ideea de bază este simplă: -
îndatorează o țară fi e prin imprudența sa sau prin coruperea conducatorilor țării, apoi impune
condiții și politici de ajustare structurala care de regulă constau în:
devalorizarea monedei. Când moneda se devalorizează, se devalorizează toate bunurile și
serviciile.126 Asta face ca resursele indigene să fi e disponibile țărilor prădătoare la o fracțiune din
valoarea lor reală.
125
2008, p. 58
126
54
tăieri masive din fonduri pentru programele sociale. Acestea includ deseori educația,
sistemul sanitar compromitând bunăstarea și integritatea societații și lăsând oamenii vulnerabili
exploatării.
privatizarea intreprinderilor de stat. Aceasta înseamnă că sistemele importante social pot fi
cumpărate și reglementate de catre companii străine pentru profi t.
liberalizarea comerțului, sau deschiderea economiei prin eliminarea restricțiilor pentru
comerțul extern.127 Aceasta permite aducerea de către corporațiile transnaționale a produselor
mai ieftine subminând producția indigena și distrugând economiile locale.
Un exemplu este Jamaica, țara care, după ce a acceptat împrumuturi și condiții din partea
Bancii Mondiale a pierdut piețele pentru recoltele cele mai importante din cauza competiției cu
produsele din Vest. Astăzi, numeroși fermieri nu mai pot lucra pământul neputând concura cu
marile corporații. Altă variație este crearea a numeroase aparent neobservate, nereglementate,
inumane fabrici de îmbrăcăminte care profi tă de pe urma problemelor economice cum ar fi Polo
sau Tommy Hilfi ger. În plus, datorită lipsei de reglementări a producției, distrugerea mediului
este continuuă, in timp ce resursele țării sunt exploatate de către corporațiile indiferente care
produc intenționat mari cantități de poluanți.
Ne amintim că în România anului 1997, când guvernul Ciorbea abia instalat, a triplat
practic prețul la pompă al combustibilului și a scăpat din mână controlul infl ației. Oamenii iși
amanetau televizoarele și alte bunuri caznice pentru a face rost de bani. 128 Fondurile pentru
programele sociale au fost diminuate dramatic iar sistemul sanitar a fost pus la pământ. Tot în
acea perioadă a început privatizarea masivă a industriei românești. Cel mai mare combinat de
creșterea porcilor din judetul Timiș a fost închis. Au apărut hipermarketurile.
Fermierilor și agricultorilor români l-i s-au impus reguli greu de respectat astfel încat
producția autohtonă pentru hrană s-a diminuat dramatic, iar importurile au crescut masiv. Cel
mai mare combinat de ciment a fost vândut și prețul cimentului a crescut, sporind totodată
costurile construcțiilor. Resursele naturale sau zăcămintele de la Roșia Montana sunt de
asemenea apanajul marilor corporații. Defrișările masive ale padurilor românești de către
corporații străine sunt de asemenea susținute de liderii importanți. Pădurile noastre sunt vândute
127
128
55
prin metode oculte în piețele marilor puteri care apoi ne revând produsul fi nit la prețuri
exorbitante. Este vorba doar de o pură asemănare?!
Putem lua un alt exemplu.129 In 1999, Banca Mondială a insistat că guvernul bolivian să
vândă sistemul de apă al celui de-al treilea oraș ca mărime unei fi liale a corporației Bechtel.
Imediat ce s-a concretizat, facturile pentru apa potabilă au devenit foarte mari. Rezidenții erau
deja săraci. A fost nevoie de o revoltă din partea locuitorilor pentru a fi reziliat contractul.
Câtiva ani mai târziu, corporația Bechtel a venit și în România să construiască o autostradă de
450 km, la prețul de 2.5 miliarde de euro. Până la urmă contractul a căzut, a construit doar 52 de
km, a încasat 1.3 miliarde de euro și a dispărut. Ceea ce a făcut Bechtel in România, este tipic
corporatocrației. A lăsat lucrurile neterminate, dar a primit o gramadă de bani.
O altă speță are la bază faptul că cel mai important proces din istorie a fost pornit de catre
30.000 de oameni din Ecuador și Amazon împotriva Texaco, deținută acum de Sevron. Deci,
procesul este împotriva Sevron pentru acțiuni ale Texaco. Se estimează că poluarea este de 18 ori
mai mare decât cea cauzată de Exon pe tarâmul Alasciei. In cazul Ecuadorului nu a fost un
accident. Companiile petroliere au facut-o intenționat. Știau că o fac pentru a economisi bani în
loc să investească pentru eliminarea rezidurilor. În plus, o scurtă privire la raportul
performanțelor Bancii Mondiale, relevă faptul că instituția care pretinde public că, ajută
dezvoltarea țărilor sărace și eradicarea sărăciei, nu a făcut nimic altceva decât să mărească
saracia și să mărească decalajul, in timp ce profi turile corporaților sunt foarte mari.
În 1960, decalajul dintre venituri între cincimea de locuitori din țările cele mai bogate și
cincimea de locuitori din țările cele mai sărace era de 30 la 1. In 1998 era de 74 la 1. În timp ce
produsul național brut a crescut pe plan global cu 40% între 1970 și 1985, în țările sărace a
crescut cu doar 17%.130 Între 1985 și 2000, numărul celor care trăiesc cu mai putin de 1 dolar pe
zi a crescut cu 18%. Chiar și comitetul economic al congresului SUA a admis că există o rată de
succes de doar 40% pentru toate proiectele Bancii Mondiale.
La sfârșitul anilor 60, Banca Mondială a intervenit în Ecuador cu împrumuturi mari. În
următorii 30 de ani, sărăcia a crescut de la 50% la 70%. Subangajarea și șomajul au crescut de la
15% la 70%. Datoria țării a crescut de la 240 milioane de dolari la 16 miliarde de dolari în timp
129
130
56
ce cota de resurse alocată săracilor a scazut de la 20% la 6%. Până în anul 2000 s-a ajuns ca 50%
din bugetul național al Ecuadorului sa fi e alocat pentru plata datoriilor externe.
Este important faptul că, Banca Mondială este de fapt o bancă a stăpânilor lumii, ale căror
interese le sprijină.
SUA au drept de veto asupra decizilor deoarece aduce cel mai mult capital. 131 Și de unde a
luat acești bani?! Ați ghicit. I-a creat tot prin intermediul sistemului bancar. Nici România nu a
scăpat de această situație. Cetățenii români sunt îndatorați la bănci până peste cap. Marea
majoritate sunt acum sclavii băncilor. România s-a indatorat și ea an de an la marile instituții fi
nanciare ajungând la o datorie externă de aproape 90 de miliarde de euro. În mod evident această
datorie este atârnată de gâtul cetățenilor romîni, care în mod nejustifi cat sunt obligați la o viată
umilă și fară perspective.
Dintre primele 100 de economi mondiale clasate pe baza produsului intern brut, 51 sunt
corporații, iar 47 din cele 51 sunt din SUA. Walmart, GM si Exon sunt mai puternice economic
decât Arabia Saudită, Polonia, Norvegia, Africa de Sud, Finlanda, Indonezia și multe altele.
O dată ce barierele de comerț protectoare sunt înlăturate, banii aruncați împreună și
manipulați pe noi piețe și economiile statelor restaurate în favoarea competiției deschise din
capitalismul global, imperiul se extinde. În timp ce inegalitatea crește, din ce în ce mai mulți
oameni devin disperați. În timp ce companiile românești cu capital privat sunt obligate la plata
unor taxe uriașe, corporațiile cu sprijinul guvernanților iși transferă nestingherite profi turile în
țările lor. Investitorul român este hărțuit zilnic de instituțile statului. 132
Este considerat hoț și dacă nu este de acord să-și dea și cămașa de pe el, este dat organelor
de cercetare penală, ajungând în unele cazuri să-și pună capăt zilelor. Cu toate acestea,
investitorul român este cel care asigură 70% din produsul intern brut al țării pentru că nu iși
externalizează profi turile. Se poate observa cu usurință cum caracatița corporaților cu sprijinul
instituților statului duc o luptă la baionetă pentru distrugerea tuturor celor care îndrăznesc să
viseze că ideile lor ar putea schimba viața in România.
Dacă un guvern încearcă să ușureze povara companiilor românești și, în același timp,
anunță programe sociale pentru omul de rând, acesta este zguduit din temeli și înlăturat de la
131
132
p. 100
57
putere prin metode specifi ce: manifestații de stradă, decapitarea liderilor prin intermediul
justitiei și altele.133
Stabilimentul (sistemul) a găsit o nouă metodă de a acționa în cazul celor care se
împotrivesc sistemului. Așa s-a născut terorismul. Termenul terorist este o distincție goală care
desemnează orice persoană sau grup care alege să se împotrivească stabilimentului (sistemului).
Nu trebuie să fi e confundat cu fi ctionarul Al Kaida, care a fost de fapt numele unei baze de date
a mudjahidinilor susținuți de SUA în anii 80. Adevărul este că nu există o armată islamică sau un
grup terorist numit Al Kaida. Dar este o campanie de propagandă pentru a face publicul să
creadă în existența unei entitați identifi cate.
În anul 2007 departamentul de apărare al SUA a primit 161,8 miliarde de dolari pentru așa
zisul război global cu terorismul. Potrivit centrului național contra terorismului, în anul 2004,
aproximativ 2000 de persoane au fost omorâți în lume din cauza actelor teroriste. 134 Dintre aceste
persoane, 70 erau americani. Folosind acest număr ca medie general, este interesant de observat
că de două ori mai multe persoane mor anual din cauza alergiei la arahide decât din cauza actelor
teroriste. Bolile coronariene sunt cauza cea mai importante de decese în SUA afectând
aproximativ 450.000 de oameni în fi ecare an. În 2007, administrația SUA a alocat aproximativ 3
miliarde de dolari cercetării în acest domeniu, asta înseamnă că administrația SUA a alocat în
2007 de 54 de ori mai mult pentru prevenirea terorismului decât pentru prevenirea bolilor
coronariene care omoară de 6600 de ori mai multi oameni anual decât terorismul.
La mijlocul anilor 2008, procurorul general al SUA a propus ca congresul american să
declare în mod ofi cial război împotriva acestui global. Din iulie 2008 s-au adunat peste 1 milion
de persoane pe lista suspecților de terorism. Acestea nu au nimic de aface cu protecția socială .
Sentiment care este legitim fondat pentru expansiunea imperiului corporativ bazat pe lăcomie și
care exploatează lumea.
Are România șanse să scape din cleștele globalizării? Credem că România ar trebui să
aleagă dezvoltarea turismului și agricultura ecologică.
133
134
2010, p. 97
58
4.3 Ciclicitatea economică și gradul de predictibilitate la nivel global în
contextul globalizării
Ciclicitatea este forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice. Viaţa

economică are o evoluţie ciclică, ondulatorie, în general ascendentă. 135 Nu există un model
general al ciclului economic şi nici două cicluri identice prin durata şi configuraţia fazelor, nici
în aceeaşi ţară, nici în ţări diferite. Evoluţiile (fluatuaţiile) ciclice sunt nuanţate şi complexe.
Evoluţia ciclică are o determinare obiectivă, dar agenţii economici şi guvernele
promovează măsuri pentru atenuarea undelor ciclului economic şi în special a recesiunii şi a
efectelor negative pe care aceasta le generează. Cauzele ciclicităţii sunt numeroase, dar rolul
determinant îl are modul specific de evoluţie a eficienţei (randamentului) utilizării factorilor de
producţie.
Ciclul economic reprezintă perioada de la începutul unei contracţii a activităţii economice
de ansamblu până la începutul celei următoare.
În cadrul mişcării ciclice se derulează următoarele faze:
expansiunea (boom economic), caracterizată prin creşterea producţiei, venitului naţional,
gradului de ocupare a forţei de muncă, a salariilor şi a profitului, afaceri prospere şi credit ieftin,
creşterea cursului titlurilor de valoare.136 În faza de expansiune are loc o creştere a eficienţei
economice, generată de introducerea în circuitul economic a unor inovaţii tehnologice
semnificative.
depresiunea, stare a conjuncturii economice caracterizată prin dezechilibre economice
(oferta > cerere), scăderea productivităţii, reducerea ratei profitului, fluctuaţia si scăderea
cursurilor titlurilor de valoare, scumpirea creditului, restrângerea creditelor şi investiţiilor.
Ieşirea din criză are loc prin modernizarea capitalului fix, creşterea capitalului circulant
fapt ce determină creşterea gradului de ocupare în ramurile ce produc bunuri de producţie,
ajungându-se implicit la creşterea cererii de bunurile de consum. Se iniţiază o nouă fază de
expansiune, urmată de o altă contracţie marcând trecerea la un nou ciclu economic, reprezentând
un progres faţă de cel precedent.
135
2009, p. 56
136
59
Ciclurile economice pot fi pe termen scurt, mediu şi lung.137
Ciclul scurt reprezintă o mişcare ondulatorie pe o durată de circa trei ani, se încadrează în
interiorul ciclului mediu şi cuprinde două faze: expansiunea şi contracţia influenţate de
mecanismul formării stocurilor şi de specificul pieţei şi formării ofertei produselor agricole.
Ciclul lung sintetizează undele lungi, pe perioade de 40-60 ani de evoluţie a vieţii
economice şi are două faze: ascendentă, descendentă.138 Prima fază se caracterizează prin
preponderenţa anilor de prosperitate şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional,
investiţiilor, producţiei şi vânzărilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai. În faza
descendentă are loc încetinirea ritmului de creştere economică accentuându-se persistenţa unor
fenomene negative în economie datorate modificărilor profunde în comportamentul agenţilor
economici, în structura ramurilor şi subramurilor, în structura consumului.
Principala cauză a ciclului secular o constituie evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi a
inovaţiei tehnologice.
Ciclul decanal cu o durată care variază de la 4-5 ani la 10-12 ani cuprinde patru faze:
expansiunea, punctul de cotitură superior, recesiunea (depresiunea) şi reluarea creşterii.139
Ciclurile decanale se derulează pe fondul celor seculare.
De-a lungul timpului economia mondială s-a confruntat cu numeroase crize economice.
Criza economică din 1929, ca amploare teritorială, durată şi efecte economice şi politice,
cunoscută şi sub denumirea de Marea Depresiune, s-a dovedit a fi cea mai severă. Declanşată în
Statele Unite ale Americii, precedată de o perioadă de 9 ani (între 1920 şi 1929) de dezvoltare
economică, a avut ca suport creşterea masei monetare în circulaţie de către Banca Centrală a
Americii – Federal Reserve (FED) precum şi o politică de relaxare a creditelor şi de reducere a
ratei dobânzilor.140
Ca urmare a acestei politici monetare şi financiare a FED, populaţia a cumpărat masiv
acţiuni, care au înregistrat o creştere constantă la bursă, până la momentul septembrie 1929, când
s-a produs marele crah bursier de pe Wall Street. FED intervine prin restrângerea masei
137
138
139
140
60
monetare şi prin restricţionarea creditelor, iar urmarea a fost producerea de falimente în toate
sectoarele economiei: agricultura, industrie, bănci. Producţia naţională a scăzut la jumătate şi a
crescut şomajul. Statele Unite ale Americii au adoptat o politică de restrângere a importurilor
prin măsuri protecţioniste, fapt care a condus la extinderea crizei şi în Europa. La rândul lor,
statele europene au adoptat măsuri prohibitive faţă de exportul american.
După cel de-al doilea război mondial şi până la începutul anilor ’70 – timp de 25 de ani –
economiile ţărilor industrializate au cunoscut o foarte puternică dezvoltare, ca urmare a unor
factori economici şi politici favorabili (menţinerea unui raport corect între cerere şi ofertă,
promovarea politicilor economice de ocupare completă a forţei de muncă, crearea unui cadru
instituţional internaţional stabil).
După această perioadă de puternică dezvoltare economică a majorităţii statelor lumii, la
începutul anilor ‘70 s-a declanşat o perioadă de recul, care a durat 10 ani, cunoscută sub
denumirea de Marea Stagflaţie, caracterizată prin creşterea inflaţiei şi scăderea creşterii
economice, precum şi a produsului intern brut. La baza acestor tulburări economice au stat o
serie de factori conjuncturali specifici perioadei respective: adoptarea de către SUA a unor
politici macroeconomice inflaţioniste, declanşarea în 1973 a primei crize a petrolului. În toată
această perioadă productivitatea muncii în ţările industrializate a scăzut şi a crescut şomajul, fapt
ce a avut ca efect reducerea consumului pe fondul diminuării veniturilor şi al creşterii
inflaţioniste a preţurilor. Perioada de recul a luat sfârşit odată cu triumful băncilor centrale
(americană, germană şi japoneză) care au promovat politici stricte antiinflaţie.
O altă criză financiară de proporţii internaţionale s-a produs la sfârşitul anilor 90 în Asia de
Sud-Est. Factorul determinant al acestei crize cu efecte economice şi financiare devastatoare l-a
constituit retragerea masivă a capitalului investitorilor străini, care la începutul anilor 90 au făcut
investiţii de miliarde de dolari pe această piaţă ca urmare a slăbirii încrederii investitorilor în
sistemul bancar şi financiar al ţărilor din această zonă. Efectele au fost devastatoare pentru toate
ţările din regiune: în 1998, de exemplu, PIB-ul Coreei de Sud a scăzut la 33% din PIB-ul din
anul 1997, PIB-ul/locuitor a scăzut în 1998 cu 42% în Indonezia, 21% în Tailanda.
Criza din Rusia (1998): a fost indusă, în opinia specialiştilor, de criza din Asia de Sud - Est
având drept cauze scăderea drastică a exporturilor de petrol şi gaz (şi alte materii prime) către
61
această regiune (de care Rusia era puternic dependentă), dar şi de neplata taxelor şi impozitelor
de către o parte însemnată de companii din sectorul energetic şi industriei prelucrătoare.
Toate aceste exemple arată că există o istorie a crizelor. Mai mult, criza actuală diferă prin
amploarea ei de aceste crize afectând în momentul de faţă un număr foarte mare de ţări. Dacă
până acum afectate erau cu precădere ţările în curs de dezvoltare, în actuala criză au fost
implicate şi cele mai dezvoltate ţări ale lumii.
Lipsa unei viziuni şi a unor puncte de vedere în consens a majorităţii economiştilor de
profesie în ceea ce priveşte problematica crizelor financiare şi economice explică de ce nu s-au
putut anticipa tulburările financiare din Asia de Sud - Est din anul 1997, şi mai ales cum a fost
posibilă producerea actualei crize financiare.141
Unii specialişti în economie au studiat problematica declanşării crizelor.
Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1976, promotor al
teoriilor cu privire la economia de piaţă şi la minimalizarea rolului statului în coordonarea
economiei, a susţinut că întrucât actorii economici sunt întotdeauna raţionali, într-o economie de
piaţă nu sunt posibile speculaţiile, iar aşa-numita speculaţie reprezintă încercarea investitorilor de
a se proteja împotriva acţiunilor iraţionale ale guvernelor.
Charles P.142 Kindleberger, în lucrarea sa Manii, panici şi crize: o istorie a crizelor
financiare, arată că şi dacă s-ar accepta raţionalitatea investitorului individual, istoria a
demonstrat în repetate rânduri că pieţele au un comportament uneori iraţional, cea mai bună
explicaţie a maniilor financiare fiind oferită de psihologia mulţimilor: cu toate că actorii
economici individuali pot fi raţionali, speculaţia financiară este un fenomen de masă, în care
acţiunea raţională a mai multor indivizi produce consecinţe iraţionale. Kindleberger consideră
crizele financiare ca fiind o trăsătura inerentă a capitalismului internaţional.
Hyman Minsky susţine teoria instabilităţii financiare ca factor de producere a crizelor
financiare. Conform acestei teorii, crizele financiare reprezintă o trăsătură inevitabilă a
sistemului capitalist şi urmează un curs previzibil. Primul semn care anunţă o viitoare criză
financiară îl constituie un şoc din exterior asupra economiei. Acest factor exogen puternic
141
142
62
conduce la creşterea şanselor de profit într-unul din sectoarele majore ale economiei şi reduce
oportunităţile economice din alte domenii.
Creşterea şanselor de profit într-un anumit sector economic atrage sursele de finanţare,
generând o explozie a investiţiilor. Febra investiţiilor este alimentată de creşterea substanţială a
creditului bancar, precum şi de atragerea fondurilor personale şi ale firmelor. Atragerea
creditelor conduce la creşterea impulsului de a specula, manifestat prin creşterea preţurilor la
activele şi bunurile cu mare căutare. 143 Într-o următoare etapă, o parte dintre investitori observă
că piaţa a atins un punct de maxim şi caută să-şi transforme activele supraevaluate în bani sau
active de calitate. Ulterior, tot mai mulţi investitori sesizează pericolul şi caută să-şi vândă
activele riscante şi supraevaluate, fapt care conduce la o prăbuşire a preţurilor.
După declanşarea crizei în investiţii urmează o criză a creditului provocată de faptul că
băncile nu mai acordă credite. Falimentele se declanşează în lanţ, iar economia poate intra în
recesiune sau chiar în depresiune economică. În final starea de panică se calmează, economia se
reface, iar piaţa revine la o stare de echilibru, dar cu plata unui preţ foarte mare.
Criza financiară actuală, declanşată în SUA, a izbucnit în anul 2007, la zece ani de la
ultima criză financiară de proporţii din Asia de Sud-Est.144 Ea reprezintă finalul unui ciclu
decenal (mediu) sau de afaceri.
Efectele crizei financiare internaţionale s-au extins şi asupra economiei României. Totuşi,
din punct de vedere al impactului direct, sistemul bancar a fost puţin afectat întrucât nu a fost
expus la active toxice, precum şi datorită măsurilor prudenţiale şi administrative adoptate de-a
lungul timpului de către Banca Naţională a României. Indirect însă, criza financiară
internaţională şi mai ales consecinţa ei evidentă – recesiunea din ţările dezvoltate – s-a extins
asupra economiei româneşti. În plan comercial, remarcăm reducerea exporturilor, iar în plan
financiar observăm limitarea accesului la finanţare externă, restrângerea volumului creditării,
care generează dificultăţi în serviciul datoriei externe private. Reducerea finanţărilor externe s-a
reflectat în deprecierea monedei naţionale.
Filozofia keynesiană şi politica fiscală anticiclică
143
2010, p. 27
144
63
În esenţă, obiectivul unei politici fiscale anticiclice este stabilizarea economiei prin
managementul cererii agregate, aşa după cum afirma John Maynard Keynes, economist britanic
din prima parte a secolului XX.
Turbulenţele din sectorul imobiliar, transferate în sectorul financiar, au dus la o diminuare
a investiţiilor, iar anticiparea unui nivel redus al cererii a dus la o diminuare a producţiei
industriale.145 Ca urmare a acestei situaţii, consumul s-a diminuat şi rata şomajului a crescut,
evenimente care au exacerbat căderea în spirală a cererii agregate. În condiţiile unei căderi a
activităţii economice sub nivelul său normal, teoria keynesiană susţine că în absenţa unei
intervenţii stabilizatoare a guvernului spirala descendentă se va amplifica până ce va atinge un
punct de echilibru mult inferior nivelului la care opera anterior.
Din acest motiv, o bună parte a guvernelor, atât din economiile dezvoltate, cât şi din
economiile emergente intrate în recesiune sau afectate de o încetinire a ritmului de creştere
economică au considerat că eforturile anticiclice de la nivelul politicii monetare trebuie dublate
de intervenţii robuste la nivel fiscal. În consecinţă, s-au adoptat o serie întreagă de programe
menite să stimuleze consumul şi investiţiile, fie prin cheltuieli publice (finanţate prin creşterea
deficitelor bugetare), fie printr-o reducere temporară a presiunii fiscale.
Impactul global al crizei financiare asupra economiei reale s-a resimţit puternic, iar
economia, în ansamblul său, a fost afectată de o încetinire substanţială a creşterii, care a afectat
populaţia, întreprinderile şi locurile de muncă.146
După explodarea bulei imobiliare americane, dezvoltarea economică a zonei euro a scăzut
cu o rată anualizată de circa 0,8%, cea mai mare scădere din 2001 până în prezent. Pe măsură ce
condiţiile de creditare au devenit mai stricte, europenii au devenit şi ei mai prudenţi, reducându-
şi investiţiile şi consumul; fiind ameninţaţi de şomaj, au preferat să economisească şi să îşi
protejeze veniturile prin menţinerea lor în afara sistemului financiar bancar. Unul dintre
principalii factori promotori ai dezvoltării economice, investiţia în capital, a fost oprită brusc.
Criza declanşată în America în anul 2007 a avut efecte complexe asupra economiilor
europene, resimţite puternic pe piaţa de capital, precum şi pe piaţa muncii. 147 În plan financiar s-
au materializat prin:
145
146
p. 150
64
efecte directe asupra instituţiilor financiare: falimente, restructurări de companii şi instituţii
financiare, preluări şi fuziuni, susţinere financiară directă cu fonduri importante;
efecte asupra volumului şi cotaţiilor bursiere: volumul tranzacţiilor bursiere a scăzut, însă
impactul cel mai puternic l-a avut criza asupra volatilităţii (riscului) şi asupra randamentelor
bursiere asociate mai ales instrumentelor cu venit variabil;
efecte asupra comportamentului investitorilor pe piaţă, care s-au îndepărtat tot mai mult de
piaţa de capital modificându-şi radical opţiunile investiţionale, fapt ce a avut impact direct asupra
costului capitalului şi dobânzilor financiare;
efecte asupra reglementărilor privind piaţa de capital (intensificarea controlului asupra
unor zone rămase în afara jurisdicţiei băncilor centrale sau comisiilor de supraveghere a pieţelor
de capital).
Pe piaţa muncii asistăm la o criză globală a locurilor de muncă, la o scădere dramatică a
veniturilor salariale, conform Raportului publicat de Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)
la sfârşitul lunii ianuarie 2010.148 Printre indicatorii macroeconomici, şomajul se reflectă direct în
viaţa cotidiană a cetăţenilor afectând nivelul de trai al acestora.
Încrederea consumatorilor şi a investitorilor a fost afectată, fapt ce a condus la adoptarea
unor măsuri pentru relansarea cererii pe piaţa internă şi stabilizarea pieţei forţei de muncă,
respectiv stoparea creşterii numărului de persoane disponibilizate, urmărindu-se sprijinirea
categoriilor sociale defavorizate.
În vederea susţinerii economiilor naţionale, statele lumii au apelat la contractarea de
împrumuturi pe pieţele interne şi externe, fapt ce a condus la explozia datoriilor publice.
Povara datoriei apasă în acelaşi timp asupra finanţelor publice şi asupra capacităţilor
băncilor de a împrumuta sectorul privat. Deşi în momentul de faţă popularitatea politicilor fiscale
expansioniste în rândul autorităţilor guvernamentale este greu de contestat, bazele acestora şi
şansele lor de reuşită sunt extrem de discutabile.149 Creşterea explozivă a deficitului bugetar pe
fondul reducerii veniturilor fiscale presupune atragerea unor finanţări masive din sectorul privat
intern sau extern. Această finanţare a deficitului s-a realizat prin împrumuturi de stat, interne sau
147
2008, p. 120
148
149
65
externe, fapt ce presupune o creştere a datoriei publice, o creştere a poverii fiscale viitoare pentru
contribuabili. Plata împrumuturilor în viitor va însemna o reducere a fondurilor destinate
investiţiilor şi o creştere economică mai redusă.
În privinţa politicii monetare, băncile centrale au urmărit protejarea sistemului de plăţi şi
prevenirea unei deflaţii ca urmare a prăbuşirii unor bănci sau instituţii financiare de credit. O
criză în sistemul bancar, ca urmare a falimentului unor mari instituţii financiare, ar avea ca efect
pierderea economiilor deponenţilor, drept pentru care majoritatea statelor lumii au crescut
garanţiile de stat asupra depozitelor.
Excesul monetar este doar una dintre erorile de politică monetară făcute de băncile centrale
în actuala criză. Evitarea unei deflaţii monetare presupune, în termenii ecuaţiei monetare
MV=PQ, menţinerea nivelului masei monetare M în condiţiile unei scăderi a vitezei de circulaţie
a banilor, V.150
Stabilizarea masei monetare constituie obiectul politicii monetare în condiţii de criză, iar
exercitarea acestuia nu trebuie să presupună răsplătirea ineficienţei unei instituţii financiare sau a
alteia. O anumită bancă poate intra în faliment, iar activele sale să fie preluate de alţi acţionari,
fără ca circulaţia monetară să sufere un şoc. Stabilitatea sistemului monetar nu este, în ultimă
instanţă, dependentă de soarta niciunei companii/bănci private, iar competitivitatea unei instituţii
financiare nu trebuie să depindă de exerciţiul discreţionar al politicii monetare. Acesta trebuie să
constituie cadrul relativ neutru în care se desfăşoară relaţiile de producţie şi schimb din economia
reală.
Cel mai important efect al intervenţiilor fiscale este blocarea risipei de capital realizată în
perioada premergătoare crizei.151
Soluţia ieşirii din criză constă în ajustări microeconomice realizate de autorităţile
guvernamentale, bazate pe optica agregată a modelelor macroeconomice.
Măsurile anticriză se fundamentează pe: adevărurile formulate de ştiinţa economică;
cunoaşterea interdependenţelor economice; informarea promptă şi reală asupra evoluţiei
activităţii.
Acestea vizează politica monetară, bugetară şi fiscală, bazându-se pe aplicarea diferenţiată
a acestora în cele două faze (stări) ale ciclului economic. În condiţii de boom prelungit, politica
150
151
66
monetară urmăreşte frânarea cererii de bunuri de consum şi a investiţiilor prin majorarea ratei
dobânzii, impunerea de restricţii la acordarea de credite, efectuarea unui control mai riguros al
masei băneşti.152 În faza de recesiune se urmăreşte stimularea producţiei şi a investiţiilor prin
reducerea ratei dobânzii, sporirea volumului de credite şi creşterea masei monetare.
Politica cheltuielilor publice constă în alocarea de la buget, în faza de recesiune, a unor
fonduri necesare impulsionării producţiei, creşterii cererii globale, care să permită ieşirea din
criză. Cheltuielile publice sunt orientate spre achiziţii de stat, investiţii cu caracter social-
cultural, investiţii în întreprinderile publice. Investiţiile realizate permit depăşirea depresiunii şi
trecerea la o nouă fază ascendentă a ciclului economic. În faza de boom cheltuielile publice
(bugetare) se reduc.
Cât priveşte politica fiscală, statul reduce presiunea fiscală în faza de recesiune, stimulând
astfel consumul şi investiţiile, iar în faza de boom, majorează fiscalitatea, în vederea constituirii
de fonduri la sistemul naţional de bugete.
152
67
5 CAPITOLUL 4 POLITICA ECONOMICĂ ÎN GERMANIA
Teoria şi modelele macroeconomice moderne nu acoperă, aşadar, unele aspecte esenţiale

ale modului de funcţionare a economiei. 153 Printre acestea figurează şi problema care intrigă
multă lume-mai ales pe economiştii formaţi în spiritul dogmei planificării economiei-, şi anume
modul în care nenumăratele activităţi economice disparate, care au loc în orice sistem economic,
se coordonează între ele. Într-adevăr, economia modernă este alcătuită din milioane şi milioane
de agenţi, care desfăşoară milioane şi miliarde de activităţi economice şi care interacţionează
direct sau indirect unii cu alţii.154
Fiecare din aceşti participanţi la viaţa economică cunoaşte, desigur, activitatea pe care o
desfăşoară el însuşi şi, de asemenea, ştie destul de multe lucruri despre oamenii cu care intră în
contact. Cu unii dintre aceşti oameni (furnizori, clienţi, creditori, debitori, funcţionari ai fiscului
etc.), el interacţionează direct şi intensiv, iar cu alţii, indirect şi mai slab. Indiferent de gradul de
apropiere de semenii săi, orice actor economic are, de regulă, un număr relativ mare de
informaţii locale, însă nu ştie şi nici nu-l interesează prea mult situaţia întregii economii. În
pofida faptului că majoritatea indivizilor care alcătuiesc un sistem economic nu este conştientă
de existenţa celorlalţi participanţi, ori de situaţia şi evoluţia întregii economii, ansamblul
activităţilor lor este totuși remarcabil de ordonat. Iar aceasta, fără un centru planificator, care să
efectueze calcule, să dea sarcini obligatorii, să controleze îndeplinirea acestora ş.a.m.d.
Problema cu adevărat fascinantă este cum se autoorganizează toţi aceşti indivizi, fiecare cu
deprinderi şi cunoştinţe specifice, într-un mod care este, în cea mai mare parte a timpului,
coerent şi previzibil. Acest proces de auto-organizare constituie, cu siguranţă, una din
problemele fundamentale ale ştiinţei economice, deoarece face ca sistemele economice să fie
rezultate ale acţiunii umane, nu ale unui proiect uman. De aceea, procesul respectiv i-a preocupat
în permanenţă pe marii economişti, de la A. Smith la L. Walras, L. Mises şi F. Hayek. După
cum demonstrează acesta din urmă, proprietăţile emergente ale unei economii (preţuri, structură,
creştere etc.) sunt rezultatele scopurilor diverse şi disparate ale indivizilor dintr-o anumită
153
154
Farmer D., Geanakoplos J., The Virtues and Vices of Equilibrium and the Future of Financial Economics,
Complexity, vol.14, 2009 , p. 195
68
comunitate. În general, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup
social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de complex. 155
Se pune totuşi problema cauzelor pentru care un asemenea sistem trece periodic prin
transformări majore. După părerea noastră, această problemă, mai degrabă decât cea a eficienţei
acţiunii statului pentru a provoca sau a împiedica tranziţia de fază a economiei, este o problemă
crucială a ştiinţei economice moderne.156 Într-adevăr, sistemul economic – în general – şi
sistemul financiar – în particular – par adesea să funcţioneze absolut normal o lungă perioadă de
timp şi, totuşi, din când în când, trec, fără nici un semn prevestitor, într-o stare complet diferită.
Aceste transformări sunt, subliniem, intrinseci, nu apărute din cauza unor şocuri exogene: ele se
produc ca urmare a acţiunilor conştiente ale indivizilor care alcătuiesc sistemul, fără ca aceştia să
urmărească sau să fie responsabili de schimbările pe care le suferă economia în ansamblul său.
Statul modern, cu uriaşa sa forţă coercitivă, poate favoriza sau împiedica schimbările, însă, după
cum ştim acum, mai ales după eşecul istoric al economiei planificate, realizează acest lucru cu
preţul creării unor noi distorsiuni economice şi, încă și mai grav, al încălcării drepturilor omului.
Astfel, se constată frecvent că chiar dacă structura economiei este robustă, sistemul
evoluează şi trece ocazional prin schimbări foarte mari, care nu pot fi considerate nici forme de
echilibru static şi nici forme de echilibru dinamic. 157 În plus, aceste transformări nu sunt eficiente
în nici un sens al termenului; o mare parte din ele se realizează în mod coordonat, însă, după cum
arată J. Schumpeter , cel mai adesea, schimbările sunt rezultatul distrugerii creatoare; aceste acte
de distrugere creatoare (inovare) au loc în permanenţă şi în mod necoordonat, deoarece, aproape
întotdeauna, se poate îmbunătăţi ceva, deși descoperirea și mai ales realizarea acestui lucru sunt
absolut întâmplătoare.
Criza actuală constituie o ilustrare perfectă a acestei interpretări. De la o situaţie în care
cele mai multe componente ale sale păreau a fi relativ stabile, economia mondială a intrat brusc
în ceea ce este considerată cea mai gravă criză de după cea din 1929-1933. După cum se arată în
vasta literatură consacrată descrierii crizei, izbucnirea acesteia nu a fost provocată de anumite
155
p. 31
156
Föllmer H., Horst U., Kirman A., Equilibria in financial markets with heterogeneous agents: A probabilistic
perspective, Journal of Mathematical Economics, 41, 2005 , p. 180
157
69
şocuri majore sau de producerea unor evenimente neprevăzute. Astfel, crahul burselor de valori
americane nu a fost determinat de anumiţi factori intempestivi exogeni, ci, mai degrabă, de
acumularea lentă de schimbări endogene, în raport cu care evenimentele exogene au avut doar
rolul unor factori declanşatori. Se confirmă astfel ideea că, în general, crizele sunt rezultatul
apariţiei spontane a unor evenimente extreme în sistemele complexe cu autoorganizare. 158
Această interpretare este în perfectă concordanţă nu numai cu amintitele demonstraţii
consacrate ale lui L. Mises şi F. 159 Hayek, ci şi cu reflecţiile recente ale lui H. Minsky cu privire
la procesele perturbatoare interne, care au loc în economiile financiare moderne. Întradevăr,
conform acestui din urmă autor, schimbările interne, care s-au produs în mod spontan în
economiile contemporane în perioada premergătoare crizei, au constat în anumite modificări ale
regulilor de creditare. Aceste inovaţii au apărut fără ca indivizii implicaţi în tranzacţiile
respective să fie conştienţi de consecinţele macroeconomice ale schimbărilor pe care le-au făcut
sau acceptat. Astfel, la început, regulile jocului au fost uşor modificate în planul relaţiilor dintre
bănci şi clienţii lor. Ca urmare a acestor mici inovații, băncile au acceptat să acorde credite unor
persoane care aveau puţine şanse să-şi poată rambursa împrumuturile. De asemenea, ele au
început să utilizeze din ce în ce mai mult amintitul efect de levier şi să-şi mascheze creanţele
îndoielnice în produse derivative - toate acestea, cu speranța că îşi diversifică riscurile.
În realitate, avantajele diversificării riscurilor depind de distribuirea veniturilor pe care le
aduc plasamentele efectuate prin achiziţionarea activelor respective. 160 Însă, practicile inovatoare
amintite s-au răspândit până la a deveni comune nu pentru că băncile şi celelalte instituţii
financiare şi-ar fi reevaluat propriul portofoliu de titluri şi şi-ar fi modificat estimaţiile cu privire
la riscuri, ci pentru că fiecare participant la piaţă a văzut că ceilalţi procedează la fel şi că au
succes şi, prin urmare, fiecare a încercat să imite comportamentul celorlalţi. Iar aceste schimbări
lente şi aproape imperceptibile ale comportamentelor individuale au fost la originea crizei. În
primul rând, în condiţiile în care preţurile caselor creşteau în permanenţă, amplificarea volumului
158
Fostel A., Geanakoplos J., Leverage Cycles and the Anxious Economy, American Economic Review, vol. 98,
2008 , p. 50
159
2010, p. 109
160
Gai P., Kapadia S., Contagion in financial networks, Bank of England, Working Paper, No. 383, March 2010 , p.
139
70
creditelor riscante nu a fost considerată o problemă reală. În al doilea rând, practicile amintite au
devenit o procedură standard, ceea ce, la nivel microeconomic, le-a făcut întrutotul acceptabile.
În fine, prin dispersia riscurilor cu ajutorul produselor derivative la scara sistemului bancar
mondial, nici riscul sistemic nu părea a fi o ameninţare: de aceea, băncile centrale şi autorităţile
de reglementare și supraveghere nu i-au acordat atenţie.
Nu numai că indivizii şi factorii de decizie din bănci nu au fost conştienţi de faptul că
creşterea interdependenţei dintre situaţiile lor financiare ameninţă stabilitatea întregului sistem,
ci chiar s-au considerat mai bine protejaţi prin aceea că s-au asigurat reciproc. Şi, desigur, nu a
existat nici o minte centrală care să înţeleagă cum stau lucrurile. Dimpotrivă, după prăbuşirea
comunismului şi a economiei sale de comandă şi după ce F. 161 Hayek a demonstrat încă o dată,
dacă mai era nevoie, chiar în ajunul acestui eveniment istoric, că sistemul economiei de piaţă
este capabil să se autoorganizeze, în timp ce, într-un sistem cu planificare centrală, calculul
economic şi alocarea raţională a resurselor sunt imposibile, aproape nimeni nu a mai crezut în
posibilitatea şi necesitatea unei autorităţi centrale omniştiente.
Cu toate acestea, autoorganizare nu înseamnă stabilizare. A fost suficient un mic declin al
preţurilor de pe piaţa imobiliară pentru ca băncile să înceapă să fie preocupate de plasamentele
lor riscante.162 Şi de îndată ce acest lucru s-a întâmplat, băncile au încetat să mai acorde noi
credite, iar piaţa creditelor interbancare s-a blocat. Aceasta a dus, la rândul său, la reducerea
volumului creditelor acordate firmelor şi persoanelor fizice. Criza a fost provocată, aşadar, nu de
anumite evenimente specifice, cu caracter excepţional, ci de o serie întreagă de mici evenimente
conexe, care s-au produs fără ca actorii implicaţi să prevadă rezultatul colectiv al acţiunilor lor
individuale. Căci, deşi nu sunt dominaţi de spirit animalic sau de forţe malefice, ei sunt
preocupaţi în primul rând de activitatea pe care o desfăşoară şi de foloasele pe care le obţin din
acesta şi mai puţin sau deloc de consecinţele faptelor lor asupra ansamblului economiei.
161
2009, p. 132
162
Geanakoplos J., The Leverage Cycle, Cowles Foundation Discussion Paper, no. 1715R, Yale University, 2010 ,
p. 194
71
5.1 Modelul economic german
Germania este una dintre cele mai dezvoltate economii, a treia din lume ca mărime, după
Statele Unite și Japonia, a cincea din lume în ceea ce privește puterea de cumpărare și prima din
Uniunea Europeană. Este o mare putere, plasându-se pe locul patru după economia PIB nominal
și a cincea după PPC. Este cel mai mare exportator și al doilea importator de bunuri.
Economia țării depinde in mare măsură de industrie. Aceasta s-a dezvoltat pe baza unor
resurse de subsol foarte importante: cărbuni (lignit-locul I pe glob- și huilă), sare, minereu de
fier- și pe baza combustibililor și materiilor prim importate. Germania este a doua producătoare
europeană după Rusia de energie electrică, obținută mai ales in termocentrale si atomocentrale.
Pe baza minereurilor importate, Germania produce cantități uriașe (locul V in lume) de
oțel, cupru și aluminiu. Aceste metale sunt prelucrate in cadrul industriei constructoare de
mașini, care produce: automobile, locomotive, aparatură electronică, utilaje și multe altele.
PIB-ul nominal al Germaniei a scăzut în al doilea și al treilea sfert din 2008, având ca
rezultat o recesiune tehnică, urmată apoi de un ciclu de recesiune globală și europeană.[8] În
ianuarie 2009, guvernul german sub conducerea Angelei Merkel a aprobat un plan de stimulare
economică în valoare de 50 de miliarde de euro (70 miliarde $) pentru a proteja mai multe
sectoare dintr-o recesiune și prevenirea creșterii ulterioare a ratei șomajului.[9] În anul 2009,
economia germană s-a comprimat cu 5%, aceasta fiind cea mai slabă performanță de după Al
Doilea Război Mondial.[10]
5.1.1 Comerţul exterior
Circa trei sferturi din exporturile de bunuri Made in Germany au fost livrate în ţările
europene. Exporturile totale din Germania au atins în 2017 valoarea de 1.279 mld. EUR.
Principalele ţări de destinaţie pentru produsele germane au fost, SUA (111,5 mld. EUR) Franţa,
cu 105,2 mld. EUR şi China (86,2 mld. EUR). Acestea au fost urmate de Marea Britanie și
Olanda.
China (100,5 mld. EUR) şi Olanda (91,4 mld. EUR) au fost cei mai importanţi parteneri de
import ai Germaniei, fiind urmate de Franța (64,2 mld. EUR), SUA (61,1 mld. EUR), Italia
(55,09 mld. EUR).
72
Germania a încheiat anul 2017 cu un excedent comercial de 244 mld. EUR.
Indicatori 20 201 201 20 20 20

macroeconomici 12 3 4 15 16 17
PIB (mld. EUR) 2.75 2.82 2.91 3.0 3.1 3.2

4,860 0,820 5,650 32,8 33,9 63,4
Creştere economică 0,4 0,3 1,6 1,7 1,9 2,2

% % % % % %
Rata inflaţiei la sfârşit de 2,0 1,5 0,9 0,3 0,4 1,8

an % % % % 9% %
Rata şomajului 6.8 6.8 6.2 4.3 6,1 5,7

% % % % % %
Exporturi (mld. EUR) 1.09 1.28 1.12 1.19 1.20 1.27

2,627 0,127 3,746 3,555 7,602 8,935
Importuri (mld. EUR) 899 890 910 949 954 1.03

405 393 145 245 917 5,491
5.1.2 Clasa de mijloc
Clasa de mijloc din Germania este denumirea comună pentru întreprinderile mici şi
mijlocii, cu un număr maxim de 500 de angajaţi şi o cifră de afaceri de max. 50 mil. EUR. În
plus faţă de această definiţie cantitativă, există, de asemenea, o definiţie calitativă, care impune
unitatea de proprietate şi de management.
Baza actualei clase de mijloc o constituie firmele de familie care datează din Evul Mediu.
Cea mai veche dintre acestea este hotelul german Pilgrim-Haus în Renania de Nord Westfalia
NRW, care a fost înfiinţat în 1304 şi care a rămas proprietate de familie.
O creştere rapidă au înregistrat firmele de familie şi clasa de mijloc la sfârşitul secolului al
XIXlea după înfiinţarea Imperiului German. Evoluţiile tehnice din această perioadă, dorinţa de
progres a împăratului şi apărarea extraordinară a Imperiului German au încurajat clasa de mijloc
73
enorm. După Primul Război Mondial, subvenţionarea clasei de mijloc a fost introdusă şi în
Constituţia Republicii de la Weimar.
După ce al Doilea Război Mondial distrusese o mare parte a industriei germane, domneau
sărăcia şi şomajul. Atunci a fost creat (în 1948) Grupul Bancar KfW (Kreditanstalt für
Wiederaufbau – Banca pentru Reconstrucţie). Grupul bancar trebuia să acorde împrumuturi
IMM-urilor, pentru a permite oamenilor să iasă prin muncă proprie din criză, fără a fi o povară
pentru stat.
De atunci clasa de mijloc este puternic susţinută de toate guvernele şi este adesea privită ca
piatra de temelie a industriei germane. Cu pachetele de stimulare economică I şi II guvernele
federale finanţează reducerile fiscale ale IMM-urilor prin reducerea impozitelor si posibilităţi
mai atractive de deductibilitate. În plus statul oferă credite, deoarece clasa se mijloc se finanţează
aproximativ 80% din credite.
Punctele forte ale IMM-urilor includ punerea în aplicare rapidă a produselor competitive,
orientarea lor internaţională, un grad înalt de specializare şi capacitatea de a ocupa poziţii de nişă
pe piaţă. Aceste caracteristici fac din multe companii mijlocii din Germania lideri mondiali de
piaţă în domeniul lor. Sectorul IMM-urilor generează aproximativ 38,3% din totalul vânzărilor şi
cuprinde circa 83,0% din personalul în formare (Auszubildende).
Dacă avem în vedere numai firmele de familie, adică clasa de mijloc după criterii
calitative, importanţa macroeconomică arată în cifre, după cum urmează: circa 95% din
companiile germane sunt afaceri de familie. Ele contribuie cu o pondere de aproximativ 41,5%
din vânzările tuturor companiilor şi oferă 57% din locurile de muncă.
Pe lângă responsabilitatea economică pe care o au, firmele de familie au în Germania o
mare responsabilitate socială. Ele depind de o existenţă pe termen lung, de aceea le oferă
angajaţilor mai multă siguranţă şi servicii sociale. În plus, familiile contribuie la dezvoltarea
sectoarelor sociale prin donaţii pentru muzee, universităţi si spitale.
5.1.3 Relaţii comerciale bilaterale Germania - România
Comerțul cu Germania a evoluat și în 2017 foarte bine. Germania rămâne partenerul

comercial nr. 1 al României și se situează pe locul al doilea în ce privește investițiile străine în
România. De la aderarea României la Uniunea Europeană (2007) schimburile comerciale au
74
crescut cu peste 50%. Peste 10% din firmele străine înregistrate în România sunt companii
germane, respectiv cu participație germană. În România sunt active circa 7.500 de firme cu
participație germană la capital. Relațiile economice româno-germane vor continua să evolueze
pozitiv, schimburile comerciale vor continua să crească, iar companiile germane deja prezente în
România vor continua să se extindă. Potențial există, pe lângă domeniile tradiționale, și în
domeniile GreenTech, mediu, energie, agricultură și alimentație, dar și în sectorul IT&C. Pe
fondul creșterii veniturilor, există și pentru comerț șanse bune de afaceri în România.
Exporturi germane către România în 2017: 15.140,9 mil. EUR
Germania a exportat în 2017 produse în valoare de 15.140,9 mil. EUR către România. Cele
mai importante produse au fost: maşini şi echipamente electronice (37,6%), urmate de vehicule
(14,9%) şi cauciuc și mase plastice (9,3%).
Importuri germane din România în 2017: 14. 357 mil. EUR
Germania a importat în 2017 din România mărfuri în valoare de 14.357 mil. EUR. Dintre
acestea: 42,41% maşini şi echipamente electronice, urmate de vehicule (25,47%) şi de metale
(6,05%).
Importuri germane din România în 2017

1,49% 0 ,19% 3,28%
0 ,25% 0,42% 0,71%
1,00% Maşini si echipamente electronice
5,69% Vehicule
4,99%
1,60% Metale
42,41%
4,96% Cauciuc şi mase plastice
6,05%
Produse chimice
Textile şi îmbrăcăminte
25,47% Optică, aparate foto, instrumente
muzicale şi medicale
Alimente, băuturi, tutun
Animale vii
Sursa: Biroul National de Statistica (www.insse.ro)
75
5.1.4 Repartizarea veniturilor populaţiei
Pentru oricine vrea să vândă bunuri de consum, puterea de cumpărare a grupului ţintă, în
acest caz populaţia Germaniei, este un indicator relevant. Venitul mediu brut lunar pe gospodărie
este în Germania de 3 771 EUR. Aproximativ 55% dintre cetăţenii germani câştigă mai mult de
1.000 EUR.
Rata de economisire în Germania se situează în mod tradiţional la limita superioară
nivelului tipic ţărilor industrializate din vest. Între 1991 şi 2006 a variat între 9 şi 13 procente, iar
începând cu anul 2000 este într-o continuă creştere. Aceste rezerve garantează şi în viitor
cheltuieli de consum constante care nu sunt acoperite, ca în alte ţări, prin împrumuturi.
Structura cheltuielilor de consum pentru gospodăriile private (2017)
76
Produse alimentare, bături,
produse din tutun
7,2
13,8 Îmbrăcăminte și încățaminte
3,6
5,7 Loncuința, apa, electricitate, gaze
4,4 șsi alți combustibili
Mobilier, dotarea și întreținerea
10,4 locuinței
Transport
Recreere și cultura
13,5
35,3 Hoteluri, cafenele și restaurante
6,1 Diverse produse și serviciu
Altele
5.1.5 Infrastructura
Germania are una dintre cele mai dense reţele de autostrăzi din lume; cu mai mult de 12
900 km este cea de-a treia reţea de autostrăzi după SUA şi China. În comparaţie: România are
644 km de autostradă.
De asemenea, unic în Europa, în Germania nu există, în principiu, limită de viteză pe
autostrăzi, dar este recomandat să rulaţi cu o viteza între 100 şi 130 km / oră. Pe drumurile
naţionale limita de viteză este de 80-100 km / h, iar în oraşe 50 km / h. Astfel, transportul de
mărfuri este foarte flexibil şi rapid. După căderea Zidului, reţeaua de drumuri din fostul RDG a
fost şi ea extinsă.
În Germania există 40 de aeroporturi, dintre care 29 sunt aeroporturi internaţionale. Cele
mai mari aeroporturi sunt Frankfurt / Main, München, Düsseldorf, Berlin Tegel. Aeroportul din
Frankfurt este al treilea după Heathrow din Londra şi Charles de Gaulle din Paris în ce priveşte
numărul de pasageri. Pe locul al treilea sa află aeroportul din München, care este cel mai bun
aeroport din lume, din punctul de vedere al serviciilor şi al competenţei.
77
Deutsche Bahn AG (Compania de căi ferate) este principala companie de transport şi
logistică ce operează în peste 130 de ţări. Baza companiei sunt căile ferate. În fiecare zi, în
Germania circulă 24.840 de trenuri locale şi internaţionale şi 4.742 de trenuri de marfă. De
asemenea, transportul rutier în Germania este bine dezvoltat, iar trenurile regionale sunt o
alternativă a traficului de zi cu zi. Autostrăzile, aeroporturile, feriboturile şi traficul feroviar
asigură în Germania mobilitatea persoanelor.
5.1.6 Sistemul german de taxare
Creşterea constantă a volumului mărfurilor transportate a avut un impact negativ

semnificativ asupra autostrăzilor germane, acesta presupunând investiţii importante pentru
extinderea şi întreţinerea reţelei rutiere. Pentru repartizarea acestor cheltuieli aflate în continuă
creştere guvernul german a hotărât introducerea unei taxe kilometrice pentru toate autoutilitarele
cu tonaj de peste 12 tone, indiferent de ţara de origine a utilizatorului.
Începând cu data de 01.01.2005 Republica Federală Germană percepe o taxă de drum
pentru utilizarea autostrăzilor federale cu autovehicule utilitare de mare tonaj, conform
prevederilor din legea cu privire la încasarea de taxe de drum pentru utilizarea autostrăzilor
federale cu autovehicule utilitare de mare tonaj. La ordinul guvernului german, firma Toll
Collect a realizat un sistem de colectare a taxei, care calculează şi percepe taxele exact după
kilometrii parcurşi pe autostrăzi şi pe anumite şosele naţionale. Plata taxei, care se poate efectua
manual sau electronic prin intermediul OBU (dispozitivul de la bordul mașinii), este verificata de
către unități mobile de control și ori de câte ori vehiculul trece pe sub instalațiile speciale
montate pe drum.
5.1.7 Perspective ale economiei germane
Deși executivul de la Berlin și-a înjumătățit prognoza de creștere economică pentru 2019,
la 0,5% din PIB, Guvernul Germaniei nu consideră că cea mai mare economie din Europa ar
avea nevoie de un pachet de stimulente fiscale.
SUA, dar și oficiali ai FMI, au dat de înțeles că statele cu excedent bugetar ar trebui să își
folosească aceste resurse bugetare pentru a veni în sprijinul economiei mondiale.
78
Avem o politică bugetară foarte solidă, a declarat un purtător de cuvânt al Guvernului
german, adăugând că bugetul din acest an cuprinde o alocare în creștere la capitolul investiții
publice, iar acestea vor îmbunătăți, în următorii ani, climatul necesar unei creșteri economice
sustenabile.
Germania, Coreea de Sud și Australia au fost indicate, în raportul anul prezentat recent de
Fondul Monetar Internațional, drept potențiale state de unde ar putea veni un stimul fiscal menit
să contrabalanseze încetinirea creșterii economice de la nivel mondial, notează Wall Street
Journal.
FMI, susținut de SUA a făcut presiuni asupra Germaniei și asupra altor state cu excedent
bugetar pentru a reduce taxele sau a crește cheltuielile publice pentru a sprijini creșterea
economică. Țările cu excedent bugetar ar trebui, cu siguranță, să se folosească de acesta și să
aibă suficient spațiu pentru investiții, așa încât să participe la dezvoltarea și creșterea economică,
a spus directorul general al FMI, Christine Lagarde, adăugând că nu s-a făcut suficient pe acest
front.
State precum Germania au adoptat însă o filosofie conservatoare atunci când vine vorba
despre finanțele publice.
Olaf Scholz, ministrul german de Finanțe, a punctat că statul și-a majorat investițiile
publice, are taxe mici și sprijină familiile cu venituri reduse. Ne-ați face un foarte mare serviciu
dacă ați putea spune lumii că cere ceva ce am făcut deja, le-a spus Scholz ziariștilor, vineri, în
cadrul unei conferințe de presă.
Finanțele publice stabile ale Germaniei au plasat statul într-o poziție mai bună de a
răspunde următoarei recesiuni, a adăugat ministrul german, punctând că actualele riscuri globale
nu sunt generate de bugetul celei mai mari economii din zona euro, ci de disputele comerciale și
Brexit.
Coreea are în prezent excedent bugetar, iar Australia anticipează că va trece pe plus în anii
următori. Spre deosebire de statele europene, aceste economii nu par a avea nevoie de
stimulente, băncile lor centrale având spațiu pentru reducerea dobânzilor-cheie, la nevoie.
Germania folosește excedentele bugetare pentru reducerea datoriilor publice și pentru a se
pregăti pentru dificultățile ce vor rezulta din subțierea forței de muncă și creșterea numărului de
pensionari.
79
Economia dependentă de exporturi a Germaniei s-a contractat în al treilea trimestru al
anului trecut, iar în ultimul a înregistrat o creștere modestă. Datele privind industria prelucrătoare
sugerează că PIB-ul s-ar putea reduce și în prima jumătate a acestui an, notează Wall Street
Journal.
Încetinirea economiei chineze a lovit puternic economia germană și există motive
întemeiate în favoarea introducerii unor stimulente fiscale care să ajusteze creșterea, este de
părere Ken Rogoff, profesor la Harvard. Datoria publică a Germaniei este de circa 60% din PIB
și care ar urma să scadă, potrivit proiecțiilor FMI, la 50% din PIB în 2022, în condițiile în care
executivul de la Berlin înregistrează excedente bugetare din 2014.
Germania a evitat o recesiune, în ultimul trimestru al anului trecut, înregistrând o creştere
zero, conform Biroului Federal de Statistică, după ce economia ei a stagnat în ultimul trimestru
al anului 2018.
Cifrele oficiale arată că nu a mai apărut nicio modificare în PIB-ul al celei mai puternice
economii europene, după o contracţie înregistrată în cele trei luni anterioare.
Rezultatul este urmarea performaţelor slabe din comerţ, precum şi al cheltuielilor de
consum scăzute. Creşterea zero înregistrată în perioada octombrie-decembrie vine după o
contracţie de 0,2% în trimestrul precedent. Motivele încetinirii economice de anul trecut includ
slaba performanţă a economiei mondiale şi un rezultate mai slabe în sectorul auto, consumatorii
germani fiind mai puţin dispuşi să cumpere maşini noi, pe fondul confuziei legate de noile
standarde de emisii.
În plus, nivelurile scăzute ale apelor, în special ale Rinului, au afectat transporturile de
bunuri, mai notează BBC. Analiştii vorbesc de o încetinire a consumului, de o scădere a
investiţiilor în afaceri, dar şi de reducerea exporturilor. Această situaţie apărută în economia
germană reflectă evenimentele internaţionale. Încetinirea dezvoltării economice a Chinei şi
tensiunile din comerţul internaţional, au avut un impact asupra vânzărilor Germaniei. Efectele nu
au zdruncinat totuşi această putere economică europeană. Întreaga regiune a înregistrat o
scădere a dezvoltării economice la finalul anului 2018. Italia, care din motive proprii a avut
probleme la început, a încheiat 2018 în recesiune.
Profeții catastrofelor nu o duc prea rău. An de an vin cu cele mai drastice scenarii, iar când
lucrurile chiar se prăbușesc, atunci sărbătoresc și le spun tuturor cum au prevăzut ei totul! Merg
80
din loc în loc și sperie oamenii cu scenariile lor apocaliptice, își vând cărțile și își promovează
fondurile de investiții, atunci când le au, ca pe un fel de asigurări de viață.
Dar, în acest moment, dacă analizăm starea actuală a economiei globale, atunci chiar
putem conchide că în 2019 vine mult temutul crash! Probleme nerezolvate peste tot. Haosul cu
Brexit, populiștii Italiei, războiul comercial SUA-China. De îndată ce se ițește o speranță cât de
mică, se întâmplă imediat ceva care o stinge în fașă.
Nimeni nu ar vrea să-și imagineze măcar ce s-ar putea întâmpla dacă UE va intra în
recesiune. BCE și-a consumat deja muniția, a aplicat sub conducerea lui Draghi politica dobânzii
de referință zero și nu pare să mai fie capabilă să iasă din acest model. Inacțiunea lui Draghi a
pregătit practic terenul pentru următoarea criză.
Este deja un semnal clar când cea mai mare firmă de administrare a averilor Blackrock își
sfătuiește clienții să evite piața europeană de acțiuni. Riscurile ar fi prea mari, șansele de creștere
prea slabe. Ar trebui să fie îngrijorătoare tendința investitorilor de a-și plasa banii în obligațiuni
de stat americane, care ar urma să dea un randament sigur. Este însă un semnal de alarmă atunci
când randamentele pentru obligațiunile pe termen lung sunt mai slabe decât cele la obligațiunile
pe termen scurt. Mai mereu când acest lucru s-a întâmplat, a urmat și o cădere economică.
Cele mai mari îngrijorări ar trebui să le suscite însă imensul munte global de datorii.
Acesta a crescut cu 42% față de 2007 (anul în care a început ultima criză financiară globală).
Aceste datorii totale se ridică la (atenție, vine un număr cu adevărat mare) 237 de mii de miliarde
de dolari. Sigur că băncile centrale au inundat piețele cu bani după ultima criză financiară, iar cu
acești bani împrumutați s-au construit locuințe, s-au finanțat investiții imobiliare sau speculații
cu acțiuni. Investitorii au doar pe Wall Street 670 de miliarde de dolari în joc. Speculează cu bani
împrumutați. O bombă cu ceas!
Lumea este azi și mai cufundată în datorii decât înaintea crizei financiare, cu 225%,
respectiv cu 245%, în funcție de sursa acestor informații, din PIB-ul mondial. Ca să ne dăm
seama ce înseamnă acest lucru: în zona euro, lumea se supără de îndată ce îndatorarea atinge
pragul de 60% din PIB. Îndatorarea globală crește mai repede decât avântul economic mondial.
Toată creșterea economică frumoasă din ultimii ani? A fost generată doar cu bani împrumutați!
Când această bulă se va sparge (ceea ce se va întâmpla fără îndoială), atunci se vor putea
bucura doar cei cu temele făcute. Pentru toți ceilalți, va fi un drum lung și greu! Pentru că un
81
lucru este clar: statele supraîndatorate nu vor mai avea de unde să procure pachete de salvare de
miliarde de euro iar bancheri ca Mario Draghi nu vor mai avea unde să scadă dobânzile de
referință pentru a stimula creșterea economică.
Vine furtuna, dar adăposturile sunt foarte slabe. Va lovi SUA, unde efectele cadourilor
fiscale făcute de Trump își vor pierde din impact, și va lovi și Europa. Americanii vor plăti
scump faptul că acumulează datorii ca și cum nu ar mai exista ziua de mâine. Europenii vor
suferi pentru că s-au lăsat păcăliți de creșterile economice din anii trecuți. Europa nu este în
niciun caz o fortăreață imună la crize economice.
82
6 CONCLUZII
După cum am arătat, cel puţin în ceea ce priveşte problema lichidităţii, situaţia a fost
salvată temporar prin injecţii masive de monedă (primară). Aceste măsuri nu au eliminat
problemele de solvabilitate cu care s-au confruntat unele bănci, care, până la urmă, au dat
faliment, afectând, desigur, şi economia reală.163 Însă, ceea ce trebuie subliniat este că măsurile
adoptate au fost concepute într-un mod pur pragmatic şi adesea contrar soluţiilor sugerate de
teorie sau de convingerile ideologice. Singura explicaţie dată de autorităţi a fost că în împrejurări
excepţionale sunt necesare măsuri excepţionale, însă este greu de crezut în corectitudinea unor
decizii fără nici o fundamentare teoretică şi care nu se încadrează într-o strategie de politică
economică bine definită.
De aceea, problema cu care se confruntă actualmente economia mondială este triplă. În
primul rând, cu excepţia unei relansări economice viguroase în SUA şi în Europa, de care
majoritatea economiştilor încă se îndoiesc că va avea loc în viitorul apropiat, economiile
occidentale par a fi ameninţate mai degrabă de deflaţie, decât de inflaţie. În al doilea rând, la
nivel internaţional, există totuşi un mare volum de lichidităţi, alimentat de economiile emergente,
ceea ce face să subziste un risc ridicat de instabilitate financiară sub forma bulelor preţurilor
activelor financiare şi a fragilităţii băncilor şi celorlalţi intermediari financiari.164
În fine, dezechilibrele macroeconomice şi financiare, care nu au fost absorbite nici până în
la ora actuală, riscă să se repercuteze asupra cursurilor de schimb ale principalelor monede,
generând o instabilitate monetară generalizată.86
În această lumină, deciziile amintite sugerează mai degrabă că cei care le-au luat înţeleg
prea puţin modul în care funcţionează economiile contemporane şi că modelele pe care le
folosesc ei sau consilierii lor sunt pur şi simplu rupte de realitate. Astfel, în vremuri grele, teoria
este lăsată deoparte şi înlocuită cu considerente strict practice: inter arma silent leges.
Analiza evoluţiei actuale a economiei permite conturarea unor direcţii în care teoria
economică se va dezvolta, probabil, în viitor. În primul rând, este evident că economia şi
163
164
Goyal S., Connections: An Introduction to the Economics of Networks, Princeton University Press, Princeton,
2007 , p. 53
83
sistemul financiar au devenit sisteme extrem de interdependente. 165 Această caracteristică nu se
reflectă însă în structura modelelor macroeconomice moderne. În al doilea rând şi în mod
paradoxal, sistemul financiar a încetat să-şi mai îndeplinească rolul esenţial de alocare a acestei
resurse rare care este capitalul într-un mod transparent şi eficient din punct de vedere
informaţional. Într-adevăr, blocarea diverselor segmente ale pieţelor financiare şi imobiliare şi
încetinirea tranzacţiilor cu produse derivative mai mult ocultează informaţiile, decât le dezvăluie.
Diversificarea şi reîmpachetarea activelor respective fac şi mai dificilă estimarea adevăratelor
riscuri implicate de tranzacţiile financiare, iar dependenţa de evoluţia preţurilor pieţei financiare
arată că există o corelaţie puternică între riscurile sistemice şi riscurile individuale. Mai mult,
atunci când piaţa imobiliară a intrat în declin, modul în care au fost concepute produsele
derivative a făcut ca creditorii să nu-şi poată restructura cu uşurinţă creditele într-un mod
avantajos pentru ambele părţi: bănci şi debitori. Astfel, sistemul financiar, deşi cu
autoorganizare, a pregătit propria sa prăbuşire, ducând totodată la o schimbare radicală a situaţiei
de ansamblu a economiei. Iar aceasta, printr-un proces intern, care cuprinde interacţiuni,
interdependenţe şi fenomene de pierdere a încrederii desfăşurate în cursul timpului, nu prin
exercitarea unui şoc extern asupra unei pieţe stabile.
În acest context, este important de subliniat că lipsa unei linii de demarcaţie clare între
economia financiară şi economia reală a exacerbat situaţia băncilor cu probleme.
Astfel, blocarea pieţei creditului a fost provocată, în mare măsură, de marile corporaţii,
care se finanţează, de regulă, prin linii de credit deschise de bănci. După cum arată V. Ivashina și
D.166 Scharfstein, tragerile efectuate de marile firme în cadrul acestor linii de credit au constituit
un important factor care a împins băncile în criză. Căci, spre deosebire de vechile modalităţi de
creditare, care se bazau pe resurse de creditare constituite de bănci prin atragerea de depozite la
termen, noile tehnici au permis băncilor să utilizeze inclusiv depozitele la vedere pentru a acorda
credite pe termen mediu şi lung, ceea ce a creat problemele de lichiditate şi solvabilitate amintite.
La rândul lor, problemele cu care s-au confruntat unele bănci i-au făcut pe agenţii nebancari să se
165
Greenspan A., Testimony to House of Representatives Committee on Government Oversight and Reform,
October 23rd, 2008 , p. 108
166
Ivashina V., David S., Bank lending during the financial crisis of 2008, Journal of Financial Economics, Vol. 97,
September, 2010 , p. 27
84
comporte într-un mod care a agravat criza. În modul acesta, desfăşurarea crizei a adâncit şi mai
mult interdependenţa dintre economia reală şi sectorul financiar şi a complicat ieşirea din criză.
Având în vedere aceste procese interne, N. Roubini afirmă, într-un interviu acordat
cotidianului Wall Street Journal, că Marx a avut dreptate, spunând că sistemul capitalist se va
autodistruge. Această redescoperire a tezei marxiste a prăbuşirii capitalismului ca urmare a
contradicţiilor sale interne de către unul din cei mai lucizi şi responsabili economişti
contemporani este surprinzătoare. Căci, profetul crizei pare a ignora faptul că cel care s-a
prăbuşit a fost nu capitalismul, ci comunismul preconizat de Marx şi instaurat şi menţinut de
urmaşii săi cu preţul a zeci de milioane de victime.
După părerea noastră, criza actuală constituie mai degrabă dovada empirică a valididităţii
teoriei ciclurilor economice elaborată de şcoala austriacă.167 Transpusă în contextul actual,
această teorie relevă că principala cauză a crizei economice este expansiunea artificială a
creditului şi a ofertei de monedă pe care o produce inevitabil un sistem bancar cu bancă centrală
şi rezerve fracţionare. Efectul creării de credite ex nihilo este distorsionarea structurii reale de
producţie (în sensul şcolii austriece: complex economic multi-sectorial). O altă consecinţă, la fel
de gravă, este umflarea preţurilor activelor financiare, fără nici o legătură cu evoluţia variabilelor
economice fundamentale. De asemenea, creşterea artificială a volumului creditelor bancare şi a
ofertei de monedă permite efectuarea unor cheltuieli private şi publice anormal de ridicate. Toate
aceste dezechilibrele se corectează prin modificări bruşte ale producţiei şi ocupării mâinii de
lucru.
167
Durlauf S., Blume L.,(eds.), The New Palgrave Dictionary of Economics, (second edition), MacMillan Palgrave,
London, 2008, p. 197
85
7 BIBLIOGRAFIE
1. Adaptarea firmelor la conditiile de criza – experienta europeana, Luca, Lia, Bucuresti,

Ed. Tribuna, Economica, 2010
2. Akerlof A., Shiller R., Spirite animale, Editura Publica, Bucureşti, 2010
3. Alex Berca - Crizele economice si ciclicitatea lor, Editura Institutul European, 2011
4. Allen F., Gale D., Financial Contagion, The Journal of Political Economy, Vol. 108,
Issue 1, 2000
5. Arrow K., Debreu G., The Existence of an Equilibrium for a Competitive Economy,
Econometrica, vol. XXII, 265-290, 1954
6. Balzli B., Schiessl M., The Man Nobody Wanted to Hear: Global Banking Economist
Warned of Coming Crisis, Spiegel, Thursday, December 2, 2010
7. Barkbu B., Eichengreen B., Mody A., Financial crises and the multilateral response:
What the historical record shows, Journal of International Economics, 2012
8. BIS, Central bank governance and financial stability, May 2011
9. Bogdan Glavan - Impotriva curentului - Insemnari despre criza financiara actuala, Editura
Universul Juridic, 2009
10. Cartea crizelor – O privire optimista, Dobrescu, Emilian M, coord., Bucuresti, Ed.
Wolthers Kluwer, 2010
11. Charles R. Morris - Criza de un trilion de dolari, Editura Litera, 2011
12. Cheung Y-W., Chinn M., Pascual A., Empirical Exchange Rate Models in the Nineties:
Are they fit to Survive?, NBER Working Paper, 9393, 2002
13. Clements M., Hendry D., An historical perspective on forecast errors, National Institute
Economic Review, vol.177, 2001
14. Criza e in noi - Costea, Carmen; Popescu, Constantin, Bucuresti, Ed. ASE, 2010
15. Daniel Dăianu - Capitalismul incotro? Criza economica, mersul ideilor, institutii, Editura
Polirom, 2009
16. Durlauf S., Blume L.,(eds.), The New Palgrave Dictionary of Economics, (second
edition), MacMillan Palgrave, London, 2008
17. Eichengreen B., Origins and responses to the current crisis, CESifo Forum 4/2008
86
18. Failure and Market Crashes, Document de Travail n°2010-55, GREQAM, December
2010
19. Farmer D., Geanakoplos J., The Virtues and Vices of Equilibrium and the Future of
Financial Economics, Complexity, vol.14, 2009
20. Föllmer H., Horst U., Kirman A., Equilibria in financial markets with heterogeneous
agents: A probabilistic perspective, Journal of Mathematical Economics, 41, 2005
21. Fostel A., Geanakoplos J., Leverage Cycles and the Anxious Economy, American
Economic Review, vol. 98, 2008
22. Gai P., Kapadia S., Contagion in financial networks, Bank of England, Working Paper,
No. 383, March 2010
23. Geanakoplos J., The Leverage Cycle, Cowles Foundation Discussion Paper, no. 1715R,
Yale University, 2010
24. George Soros - Noua paradigma a pietelor financiare - criza creditelor din 2008 si
implicatiile ei, Editura Litera, 2008
25. Goyal S., Connections: An Introduction to the Economics of Networks, Princeton
University Press, Princeton, 2007
26. Greenspan A., Testimony to House of Representatives Committee on Government
Oversight and Reform, October 23rd, 2008
27. Ivashina V., David S., Bank lending during the financial crisis of 2008, Journal of
Financial Economics, Vol. 97, September, 2010
28. James Canton - Provocarile viitorului. Principalele tendinte care vor reconfigura lumea in
urmatorii 5, 10, 20 de ani, Editura Polirom, 2010
29. Johan A. Lybeck - Istoria globala a crizei financiare (2007-2010), Editura Polirom, 2012
30. Joseph E. Stiglitz - In cadere libera - America, piata libera si prabusirea economiei
mondiale, Editura Publica, 2010
31. Keynes J. M., Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Editura
Publica, Bucureşti, 2009
32. Kuhn T., Structura revoluțiilor științifice, București, Humanitas, 2008
33. Liviu Luca, Roxana Dumitrache - Criza unui model de dezvoltare - romania 2010,
Editura Topform, 2010
87
34. Louis Bachelier: Aux Origines de la Finance Mathématique, Presses Universitaires
FrancComtoises, Paris, 2002
35. May R., Arinaminpathy N., Systemic risk: the dynamics of model banking systems,
Journal of the Royal Society Interface, 7(46), 2009
36. Minsky H., Cum stabilizăm o economie instabilă, Editura Publica, Bucureşti, 2011
37. Nier E., Yang J., Yorulmazer T., Alentorn A., Network models and financial stability,
Journal of Economic Dynamics and Control, vol. 31, 2007
38. Nouriel Roubini, Stephen Mihm - Economia crizelor Curs-fulger despre viitorul
finantelor, Editura Publica, 2010
39. Pasquinelli M., Animal Spirits: A Bestiary of the Commons, Rotterdam: NAi Publishers,
2008.
40. Paul Krugman - Opriti aceasta depresiune - ACUM!, Editura Publica, 2012
41. Paul Starobin - Sfarsitul secolului american si noile puteri mondiale, Editura Litera, 2011
42. Politici de revigorare economica a firmelor – strategii anticriza, Popescu-Bogdanesti,
Cristian, Bucuresti, Ed. Tribuna Economica, 2010
43. Politici economice - Gheorghe Manolescu, Editura Economică, Bucureşti, 1997
44. Reinhart C., Rogoff K., This Time is Different: Eight Centuries of Financial Folly,
Princeton University Press, Princeton, 2009
45. Robert Kiyosaki - Conspiratia celor bogati. Cele opt noi reguli ale banilor, Editura Curtea
Veche, 2011
46. Romania 2009 – Starea economica in criza profunda, Anghelache, Constantin, Bucuresti,
Ed. Economica, 2009
47. Roubini N., Mihm S., Economia crizelor. Curs fulger despre viitorul finanţelor,
Bucureşti, 2010
48. Uskali M., (ed.) Handbook of the Philosophy of Science, Vol. 13: Philosophy of
Economics, Amsterdam: Elsevier, 2010
49. Warren Buffett, George Soros şi Paul Volcker - Criza economica si profetii ei, Editura
Litera, 2010
88

Politica Economică În Țările Dezvoltate. Studiu de Caz Germania

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Politica Economică În Țările Dezvoltate. Studiu de Caz Germania

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA

POLITICA ECONOMICĂ ÎN ȚĂRILE DEZVOLTATE.

2.1 Perspectivele economiei mondiale....................................................................................7

3 CAPITOLUL 2 POLITICI ECONOMICE............................................................................27

3.1 Politici monetare și de credit...........................................................................................27

4 CAPITOLUL 3 IMPACTUL POLITICILOR ECONOMICE..............................................41

4.1 Gradul de coordonare al politicilor economice la nivel regional....................................41

4.1.1 Politici economice în UE.........................................................................................41

4.2 Coordonarea politicilor economice la nivel global.........................................................50

4.2.1 Implicații ale globalizării.........................................................................................54

4.3 Ciclicitatea economică și gradul de predictibilitate la nivel global în contextul

5 CAPITOLUL 4 POLITICA ECONOMICĂ ÎN GERMANIA..............................................72

5.1 Modelul economic german..............................................................................................76

5.1.1 Comerţul exterior.....................................................................................................76

La ora actuală, economia mondială este dominată de conceptul și perspectiva ciclicității, a

2.2 Predictibilitatea schimbărilor la nivel global

Chiar şi în condiţiile foarte restrictive impuse de postulatul raţionalităţii, nu există nici o

Teoria Keynesiană a instabilităţii macroeconomice, este practic un mandat pentru

3.3 Politici fiscale

3.4 Resursele financiare ale statului. Bugetul

4.1.1 Politici economice în UE

4.1.1.1 Grad de coordonare și perspective

Comisia Europeană a prezentat în luna decembrie 2017 o foaie de parcurs privind

4.2 Coordonarea politicilor economice la nivel global

4.2.1 Implicații ale globalizării

Ciclicitatea este forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice. Viaţa

Teoria şi modelele macroeconomice moderne nu acoperă, aşadar, unele aspecte esenţiale

5.1.1 Comerţul exterior

Indicatori 20 201 201 20 20 20

PIB (mld. EUR) 2.75 2.82 2.91 3.0 3.1 3.2

Creştere economică 0,4 0,3 1,6 1,7 1,9 2,2

Rata inflaţiei la sfârşit de 2,0 1,5 0,9 0,3 0,4 1,8

Rata şomajului 6.8 6.8 6.2 4.3 6,1 5,7

Exporturi (mld. EUR) 1.09 1.28 1.12 1.19 1.20 1.27

Importuri (mld. EUR) 899 890 910 949 954 1.03

5.1.2 Clasa de mijloc

5.1.3 Relaţii comerciale bilaterale Germania - România

Comerțul cu Germania a evoluat și în 2017 foarte bine. Germania rămâne partenerul

Importuri germane din România în 2017

Sursa: Biroul National de Statistica (www.insse.ro)

Structura cheltuielilor de consum pentru gospodăriile private (2017)

6,1 Diverse produse și serviciu

5.1.6 Sistemul german de taxare

Creşterea constantă a volumului mărfurilor transportate a avut un impact negativ

5.1.7 Perspective ale economiei germane

1. Adaptarea firmelor la conditiile de criza – experienta europeana, Luca, Lia, Bucuresti,

S-ar putea să vă placă și