UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

CATEDRA ECONOMIE, MARKETING ȘI TURISM

CHICIORMAN ALINA

MODELUL ECONOMIC FRANCEZ

Lucrul Individual

Conducător științific:
Hămuraru Maria

CHIȘINĂU-2018
 CUPRINS
Pag.
Lista abrevierilor………………………..……………………………………………………….………………….. 3
Introducere………………………………………………….…………………………………………………………..4
Sistemul economic francez…………………………………………………………………………………… 5-7
In ce consta, si partile negative ale modelului economic francez………………………………8
Capcane si bariere de afaceri a modelului economic francez………………….………..….9-10
Punctele forte ale economiei franceze …………………………………………………………..….11-12
Evoluții recente în economia franceza…………………………………………………………….....13-15
Concluzii………………………………………………………………………………………………………………….16
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………17
 LISTA ABREVIERILOR

PIB (Produsul Intern Brut)

OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică)
UE (Uniunea Europeană)
SUA (Statele Unite ale Americii )
UK (United Kingdom)
FMI (Fondul Monetar Internațional)
RER(Rețea Expres Regională)
IMD(International Institute for Management Development )

3
 INTRODUCERE

Rețeta pentru relansarea modelului francez constă într-un “nou pact social”, care să țină cont de
realitățile bugetare și de problemele de competitivitate ale țării. Francezii vor trebui să accepte o
piață a muncii mai flexibilă (așa cum au făcut-o și vecinii lor germani), o plasă de siguranță
mai subțire, toate acestea traducându-se prin taxe și impozite mai mici și o reducere a șomajului.
Desigur, un model ultra-liberal sau libertarian nu va funcționa în Franța: dieta de foie gras și
șampanie nu poate fi înlocuită de pe o zi pe altă cu pesmeți și apă. Însă o reducere a plasei de
siguranță și un mediu de afaceri mai prietenos sunt esențiale pentru menținerea pe viitor a
calității vieții de care francezii sunt atât de mândri.
Calea de urmat propusă pentru Franța seamană mai degrabă cu Suedia zilelor noastre decât cu
Marea Britanie a lui Margaret Thatcher. Statul suedez cheltuie, într-adevăr mult, dar reușește să
rămână sustenabil printr-un cadru economic competitiv care generează o creștere economică
robustă și implicit o bază de impozitare în continuă creștere, ca și printr-o cultură de business
care încurajează inovația și eficiența. Faimosul sistem al flexicurității înseamnă cultivarea unei
forte de muncă active și flexibile, pregătite să-și schimbe jobul și să se recalifice, în funcție de
cerințele în schimbare ale unei economii dinamice. În contrapartidă, statul oferă o plasă de
siguranță care înlesnește tranziția profesională celor care investesc în formare continuă și își
caută în mod activ un nou rol pe piața muncii. Suedia funcționează și este un model de succes
pentru că are o societate consensuală, coezivă, cu o economie eficientă și competitivă și un
sistem de finanțe publice sustenabil.
Oamenilor politici suedezi le place să spună că țara lor a avut criza subprime la 20 de ani
înaintea SUA. Soluția a fost introducerea responsabilității fiscale printr-un buget multianual pe
trei ani, obligativitatea menținerii unui excedent bugetar de minim 1% pe ciclu economic
(precursorul conceptului, atât de popular astăzi, al deficitului structural).
Prinsă între modelul francez și cel suedez, România încă bâjbâie, după patru ani de austeritate
cruntă, în căutarea soluției care să ducă la creșterea economică. Prima lecție din experiența
Franței este una pe care ne-am însușit-o foarte bine: nu se poate creștere sustenabilă fără
echilibru bugetar.
La nivel intelectual, ne pierdem în dialoguri ale surzilor. Dreapta înclină spre un model
libertarian de nișă rezultat din experiența unui stat discreționar și ineficient, în timp ce stânga
încearcă să schițeze un model post-marxist din umbra unor partide fanion care practică mai
degrabă un capitalism de cumetrie decât social-democrație europeană.
Pentru a depăși acest moment de criză a proiectului național, trebuie să facem o analiză lucidă
a problemelor care ne-au adus aici. Să definim un nou pact care să stea la baza unei strategii
agreate în egală măsură de stânga și de dreapta. Și să reexaminăm valoarea spațiului comunitar
ca element care să amplifice drepturile individuale.

4
 Sistemul economic francez îmbină armonios liberalismul şi protecţionismul, libertăţile
economice şi centralismul statal, sistem numit convenţional "capitalism statal". Acest model
include un şir de elemente caracteristice celorlalte modele (american, japonez şi german), dar cu
o pronunţată tentă dirijistă (sectorului de stat îi revine 30-35% din volumul producţiei
industriale).
În cadrul modelului, se utilizează pe larg mecanismul planificării indicative şi orientative pe
baza prognozării curente şi a prognozării strategice. Imediat după al doilea război mondial (anul
1945), a fost elaborat primul plan de dezvoltare a ţării, în care erau fixaţi indicatorii de volum
cantitativi (oţel, energie electrică etc.), iar din anii 60 ai secolului trecut planificarea este
orientativă şi indicativă.
Statul investeşte substanţial în dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice în vederea majorării
productivităţii. Planificarea strategică are scopul de a susţine concurenţa, businessul mic şi
mijlociu, de a dirija preţurile şi procesul de control asupra sistemului fiscal şi a celui de
remunerare a muncii. Principalele instituţii ale modelului francez sunt băncile (capitalul bancar
este în proporţie de 50% la sută al statului) şi sistemul fiscal(peste 90 la sută din veniturile
bugetare).
Acest model oferă un exemplu de structură mixtă de capitalism dirijat şi liberal, care obţine
avantaje din constrângeri sau de pe urma insuficienţei de resurse pentru realizarea cu succes a
unui "capitalism statal".
Pot fi descrise şi alte modele ale economiei de piaţă contemporane (modelul englez, italian,
olandez, norvegian, austriac, chinez, grecesc, turcesc), dar aceasta nu modifică esenţial ceea ce a
fost descris deja în rândurile de mai sus.
Modelul francez de politici culturale, cu un puternic angajament al statului în susţinerea,
incitarea, coordonarea şi dezvoltarea creaţiei culturale, valorificarea patrimoniului şi a
industriilor culturale are o îndelungată tradiţie în Franţa.
În secolul al XX-lea, cel care a generat această tradiţie a fost André Malraux, ministru al
Culturii. Malraux trece drept părinte al descentralizării culturale, al politicilor fiscale inovatoare
în materie de renovare a patrimoniului. Ministrul a urmărit ca afacerile culturale să se bucure de
o susţinere consecventă de la buget. În Franţa, cu toţii ne amintim cum pleda în faţa deputaţilor
pentru primul buget cultural: în joc era o sumă care corespundea, după cum spunea el, costurilor
de construcţie pentru un kilometru de autostradă...
Acest sistem, încă actual, extins la mai multe domenii artistice şi întărit, în 1981, de ministrul
Jack Lang, care a cerut implicarea colectivităţilor locale în politicile culturale, a trebuit, încetul
cu încetul, să se predea evidenţelor şi să apeleze tot mai des şi la banii privaţi, prin sponsorizare.
Criza economică şi nevoia urgentă de a restrînge cheltuielile statului au impus această mutaţie;
însă mutaţia a fost generată mai ales de caracterul mondial al schimburilor " bunurile culturale
intrînd şi ele în acest joc " şi de dimensiunea economică şi socială a culturii, care e capabilă să
creeze locuri de muncă, bogăţie, identitate, o legătură socială etc.În anii ’80-’90, cinematografia
a făcut obiectul unei panoplii de măsuri fiscale care au fost apoi ameliorate şi extinse în
numeroase rînduri. Oricine recunoaşte acum efectul acestor măsuri: ele au permis
cinematografiei franceze să se plaseze pe locul doi în lume şi să se dezvolte într-o perioadă în
care alte mari cinematografii europene (Marea Britanie, Italia, Germania) se prăbuşeau.

5
 Astăzi, aceste ajutoare privesc toate domeniile: scenariu, producţie, distribuţie, exploatare.
Cinematografia este finanţată în cea mai mare parte prin credite specifice, dar şi prin Societăţile
de Finanţare pentru Cinema şi Audiovizual (SOFICA), care strîng laolaltă investitorii privaţi.O
altă lege, din august 2003, elaborată de ministrul Culturii, Jean-Jacques Aillagon, a contribuit în
mod decisiv la liberalizarea aportului din mecenat şi sponsorizare la politicile publice în
domeniul culturii.
Această lege, care priveşte cultura, sportul, dar şi mediul şi domeniul umanitar, instaurează o
fiscalitate foarte avantajoasă pentru donatori. Ea permite firmelor, dar şi persoanelor fizice să
deducă pînă la 66% din impozit într-o limită de pînă la 20% din veniturile impozabile şi chiar
pînă la 90% în cazul achiziţionării unui tezaur naţional.
Această lege organizează şi încurajează pentru toate companiile crearea de fundaţii: e vorba de
fundaţii de utilitate publică şi de fundaţii de întreprindere. Impactul acestei legi e considerabil: în
2002, întreprinderile franceze au oferit, cu titlul de mecenat, 343 de milioane de euro; în 2008,
cifra se ridică la 3,7 miliarde. Avînd în vedere aceste rezultate, se fac eforturi pentru a
omogeniza la nivel european legislaţia în ceea ce priveşte mecenatul; mai ales că acum, mai mult
ca oricînd, companiile lucrează la nivel continental şi chiar internaţional.
O asemenea perspectivă, care ar include bineînţeles şi România, nu ar putea decît să întărească
rolul decisiv, ba chiar indispensabil, pe care îl joacă banii privaţi în completarea şi dinamizarea
politicilor publice din domeniul culturii. Didier Montagné este consilier cultural, director adjunct
al Institutului Francez din Bucureşti.
Economia Franței este o combinație de multe întreprinderi private (peste 2,5 milioane
companii înregistrate) și de importante (dar în scădere) intervenții ale guvernului care păstrează o
influență puternică asupra anumitor sectoare economice fiind principalul acționar la numeroase
societăți considerate drept strategice (cale ferată, electricitate, contrucții de aeronave, etc.).
Totuși guvernul a început să își relaxeze controlul asupra anumitor sectoare și a început să vândă
o parte din acțiunile sale la anumite companii cum ar fi France Télécom, Air France, precum și
numeroase societăți din domeniul asigurărilor, finanțelor și din industria apărării.
Franța este membră din G8, grupul celor mai industrializate națiuni, fiind considerată în 2005
ca cea de a șasea economie mondială după Statele Unite, Japonia, Germania, China și Regatul
Unit. Franța este una dintre cele 11 țări din Uniunea Europeană care a lansat moneda Euro la 1
ianuarie 1999, aceasta înlocuind complet Francul Francez la începutul anului 2002.
Conform Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare, în anul 2004 Franța a fost
cel de al 5-lea exportator mondial și cel de al patrulea importator mondial de bunuri fabricate.
În 2003 Franța a fost cel de al doilea recipient de investiții străine direct dintre țările OCDE cu
47 miliarde dolari înaintea Statelor Unite, Japoiniei, Regatului Unit sau Germaniei, iar
companiile franceze au investit în același an 57,3 miliarde dolari, Franța fiind astfel al doilea cel
mai important investitor direct dintre țările OECD, după Statele Unite.
În 2005 raportul OCDE asupra țărilor G7 clasa Franța pe primul loc în ceea ce privește
productivitatea (măsurată ca PIB per oră lucrată). În 2004, PIB-ul per oră lucrată în Franța era de
47,7 dolari, mai mult decât în Statele Unite(46,3$), Germania (42,1$), Regatul Unit (39,6$) sau
Japonia (32,5$).
La Défense, Paris este principalul centru al economiei franceze.

6
 În ciuda acestor cifre, PIB-ul per locuitor în Franța este semnificativ mai mic decât cele din
alte state din OECD, fiind comparabil cu cel al țărilor dezvoltate din UE, situat la aporximativ
30% din cel al Statelor Unite. Motivul este faptul că procentajul populației franceze în activitate
este mai mic decât cel din alte țări, astfel încât PIB-ul pe cap de locuitor este mai mic, în ciuda
productivității ridicate. Dintre țările OECD Franța are unul dintre cele mai mici procente de
populație lucrătoare cu vârtsta între 15 și 64 de ani, de doar 68.8% în 2004, față de 80% în
Japonia, 78,9% în Regatul Unit, 77,2% în SUA și 71% în Germania. Acest fenomen se datorează
șomajului relativ important: 9% din populația activă, posibilitatea facilă de a prelungii studiile și
ajutoarele din partea guvernului, din ce în ce mai rare în ultima vreme, pentru ca angajații din
anumite domenii să poată ieși la pensie mai repede.
Mulți economiști consideră că principala problemă a economiei franceze nu este
productivitatea, ci lipsa reformelor economice care să permită unui procentaj mai important din
populația activă să lucreze. Punctele de vedere de dreapta susțin că orele de muncă scurte și
greutatea de reformare a pieței muncii sunt punctele slabe, iar punctele de vedere de stânga
menționează lipsa politicilor guvernamentale de creare a justiției sociale. Încercări recente ale
guvernului de a modifica piața de muncă pentru tineri pentru a combate șomajul s-au lovit în
anul 2006 de o rezistență importantă manifestată prin proteste ample.
Cu peste 75 milioane de turiști străini în anul 2003, Franța este clasată ca prima destinație
turistică din lume. La aceasta se adaugă procentul important de francezi ce își petrec vacanțele în
diferite regiuni ale țării. Atractivitatea turistică se explică prin marea varietate de puncte de
interes și prin numărul lor foarte mare la care se adaugă diversitatea peisajelor, bogăția
patrimoniului și climatul temperat precum și facilităților de acces și a infrastructurii turistice și
de transport foarte bine dezvoltate. Parisul și împrejurimile sunt destinația cea mai importante
urmate de Castelele de pe Valea Loarei, Mont Saint-Michel, Coasta de Azur și stațiunile
montane din Alpi, pentru a enumera doar cele mai prestigioase destinații.
Chiar si in timpul unei recesiuni, francezii fac lucrurile diferit, planul lor de 26 de miliarde de
euro fiind destinat, in mare parte, proiectelor din infrastructura, inclusiv restaurarii
monumentelor, si nu salvarii unor companii sau stimularii consumului.
In ultimii ani, inainte de criza financiara, modelul francez a fost aspru criticat, pentru lipsa
capacitatii de a crea locuri de munca si de a genera o crestere sustinuta. De altfel, presedintele
francez, Nicolas Sarkozy, a fost ales si pentru faptul ca declarase ca acest model de capitalism
este "muribund", laudand modelul anglofon, scrie The Economist.
Inaintea lui Sarkozy, un fost director al Fondului Monetar International (FMI), Michel
Camdessus, si presedintele BNP Parisbas, Michel Pebereau, scrisesera rapoarte, in care se
demonstra ca 52% din produsul intern brut al Frantei reprezenta cheltuieli publice, fata de 45%
in Marea Britanie si 37% in SUA.
Desi economia franceza a fost si ea afectata de criza, nivelul somajului de 8,6% provocand un
val de proteste si sechestrarea directorilor unor companii multinationale, ce anuntasera
concedieri masive, efectele sunt mai putin grave decat in alte tari de acelasi nivel.
Este estimat ca produsul intern brut al tarii se va comprima cu 3%, in 2009, sub nivelul de
4,1%, in Marea Britanie, 4,4% in Italia sau 5,6% in Germania. De asemenea, deficitul va fi de
6,2% din PIB, fata de 13,6% in Statele Unite si 9,8% in Regatul Unit.

7
 Spre deosebire de alte natiuni, francezi economisesc mai mult si nu au luat credite, pe are nu le
mai pot plati. De asemenea, guvernul nu a fost nevoit sa intervina pentru a salva vreo institutie
financiara de la faliment, cum a fost cazul in SUA, iar diferenta de venituri dintre cei mai bogati
10% dintre francezi si cei mai saraci 10%, este mult mai scazuta fata de nivelul dintre americani
sau britanici.

In ce consta modelul francez

Modelul francez a fost laudat, in ultimele luni, de liderii din toata lumea, inclusiv de
presedintele american, Barack Obama, si premierul britanic, Gordon Brown, dar si de presa.
Aproximativ 5,2 milioane de persoane, adica 21% dintre cei care au un serviciu, lucreaza
pentru sectorul public. Daca adaugam cei 49% de persoane ale caror venituri nu sunt expuse
ciclului economic si masurile sociale, gen indemnizatiile pentru nou-nascuti, se poate observa ca
francezii sunt destul de bine paziti de recesiune.
Mai mult, sistemul de sanatate din Franta, un amestec intre finantare publica si privata,
reuseste sa garanteze asigurare totala, pastrand populatia sanatoasa pentru jumatate din costurile
per persoana din Statele Unite, de exemplu.
Una din principalale trasaturi ale modelului francez il reprezinta rolul statului drept furnizor,
asigurand bunastarea cetatenilor, redistribuind bogatia si sprijinind cererea in timpurile rele.
De asemenea, unul dintre punctele forte este planificarea pe termen lung, mai ales in ceea ce
priveste infrastructura. In timp ce, in Londra, de abia se fac planurile pentru constructia unor linii
de cale ferata, care sa traverseze metropola, in Paris, un astfel de sistem, numit RER,
functioneaza inca din anii 1960.
In urma crizei energetice din anii 1970 si a lipsei resurselor de acest gen pe teritoriul sau,
Franta a dezvoltat centrale nucleare, ce furnizeaza, in acest moment, 78% din totalul energiei
necesare.
Statul francez joaca si rol de reglementare: sunt impuse reguli despre cate farmacii poate detine
un farmacist, cate taxiuri pot exista in Paris sau cand au voie retailerii sa faca reduceri.
Toate aceste reguli au impiedicat companiile, dar si institutiile financiare sa exagereze, fiind
astfel salvate de faliment, in timpul crizei.

Partile negative
Chiar daca, la prima vedere, ar parea ca Franta a gasit solutia perfecta, modelul sau are si multe
neajunsuri. Potrivit analistilor, rezultatele macroeconomice ale tarii sunt dezamagitoare,
cresterea fiind prea mica, iar numarul somerilor prea mare.
Din cauza ajutoarelor sociale, exista mai putine persoane care au un loc de munca. Unul dintre
motivele pentru care productivitatea per angajat este mai mare decat in America este faptul ca
angajeaza mai putini oameni. Astfel, rata somajului nu scade niciodata prea mult sub 8%, nici
macar in vremurile de boom economic.
In randul tinerilor sub 25 de ani rata somajului este chiar alarmanta: peste 21%.
Desi societatea este egalitara, acest lucru nu garanteaza calitatea, lucru vizibil la nivelul
universitatilor: exista institutii de invatamant superior foarte bune, accesibile doar unei elite, si
universitati de mana a doua, pentru mase.

8
 Din cauza rolului de reglementare jucat de stat, economia tarii este mult mai stabila in timpul
unei crize, insa ii lipseste flexibilitatea. O economie stabila inseamna o dinamica mai scazuta si
mai putina inovatie in domeniu.
Din acest motiv, chiar daca trece mai usor prin recesiune, expertii sunt de parere ca nu poate
creste destul de mult pentru a se auto-sustine, pe termen lung.

Capcanele modelului economic francez

În ianuarie, președintele francez François Hollande a avertizat că țara sa se confruntă cu o
"urgență economică și socială". În trecut, Hollande a declarat că lupta țării cu șomajul, care se
ridică la peste 10,5%, este la fel de gravă ca și problemele cu terorismul. Franța sa străduit să se
recupereze din punct de vedere economic în anii de după criza financiară din 2008. Creșterea a
fost lentă, PIB-ul crescând cu doar 0,2% în 2014 și 1,1% în 2015. Pentru Hollande, care se
confruntă cu alegeri în 2017, șomajul și creșterea scăzută sunt într-adevăr o preocupare
principală.
Cu toate acestea, aceste provocări sunt un produs secundar al punctelor slabe ale modelului
economic al Franței. Fără alte reforme, acest model va limita perspectivele de creștere
economică ale Franței. De asemenea, va contribui la continuarea eroziunii relațiilor de la Paris cu
guvernul german și cu Uniunea Europeană. După cum a subliniat Future-urile geopolitice
săptămâna trecută, alianța franceză-germană se prabuseste pe măsură ce modelele economice ale
țărilor se deosebesc.
Cu fiecare nouă criză din UE, coeziunea blocului se erodează în continuare. Dezacordurile
legate de modul în care trebuie abordate problemele financiare ale zonei euro sunt unul dintre ele
cele mai puternice împărțiri, determinând nu numai fricțiunea, ci adoptarea politicilor ad-hoc și,
din ce în ce mai mult, țările care conduc să dispute și ignoră anumite reguli ale UE.
Franța este o țară între Atlantic și Marea Mediterană, între nordul și sudul Europei. Economia
sa este împărțită în mod similar. În esență, modelul francez combină caracteristicile extrem de
diversificate și avansate ale economiilor germane, britanice și americane cu unele dintre
rigiditățile și ineficiențele constatate în multe economii din sudul Europei. Ca urmare, Franța este
o țară bogată, dar foarte centralizată și birocratică.

Bariere pentru afaceri

Franța a realizat în mod constant mult mai rău decât colegii precum Germania, UK și S.U.A. în
studiile de competitivitate de-a lungul anilor. Un studiu realizat de Camera de Comerț
Americană din Franța și Bain & Company în 2014 a constatat că numai 12% dintre companiile
americane care operează în Franța evaluează pozitiv.
Un motiv pentru această discrepanță este concentrarea economiei franceze asupra cheltuielilor
publice ridicate și a ratelor ridicate ale impozitelor. După cel de-al doilea război mondial, Franța
ca majoritatea statelor europene - a dezvoltat un model de stat social, un contract social cu
cetățenii săi, prin care statul a devenit responsabil pentru asigurarea stabilității și protejarea
bunăstării cetățenilor printr-o rețea de servicii sociale și reglementări privind ocuparea forței de
muncă.

9
 Potrivit datelor furnizate de Fondul Monetar Internațional (FMI), cheltuielile sociale publice în
Franța au atins 32% din PIB în 2014, constituind cel mai înalt raport dintre toate țările din
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). În mod similar, cheltuielile cu
pensiile sunt cele mai mari din OCDE, iar salariile din sectorul public ale țării sunt una dintre
cele mai ridicate din Europa.
Acest nivel ridicat al cheltuielilor sociale a condus la unele dintre cele mai ridicate cote de
impozitare din Europa, cu impact asupra perspectivelor de afaceri. Ratele ridicate ale impozitelor
sunt comune în Europa, dar sistemul fiscal francez este deosebit de împovărător pentru
angajatori. În Franța și Germania, impozitul pe venit - diferența dintre costul total al forței de
muncă față de angajator și salariul net la domiciliu - este aproape același, însă suma pe care
angajatorii trebuie să o plătească pentru beneficiile angajaților este diferită. Potrivit OCDE, în
Franța, contribuțiile la asigurările sociale ale angajatorilor au fost de 27,7% din costurile totale
ale forței de muncă în 2014, însă numai 16,2% în Germania. Pentru comparație, contribuția
angajatorului a fost de 9,7% în Marea Britanie.
În același timp, birocrația și barierele în calea concurenței reprezintă, de asemenea, o provocare
semnificativă pentru întreprinderile franceze. În vara trecută, sub conducerea ministrului
Economiei, Emmanuel Macron, a fost introdusă o nouă legislație pentru a încerca să ușureze
barierele pentru întreprinderi și pentru stimularea ocupării forței de muncă. Așa-numita Lege
Macron a extins numărul de magazine de duminici, poate fi deschisă și a facilitat angajarea și
concedierea angajaților, printre alte schimbări. Cu toate acestea, aceste reforme sunt doar o mică
schimbare: reglementările greoaie și barierele în calea concurenței, în special în sectorul
serviciilor, continuă să împiedice creșterea economică semnificativă și crearea de locuri de
muncă.
Problemele economice ale Franței provin adesea din străinătate, dar barierele interne pentru
afaceri sunt factorii principali care încetinesc procesul de redresare. Criza financiară din 2008 și
consecințele acesteia au reprezentat un șoc economic extern pentru Franța: nivelurile de export
inițial au scăzut pe măsură ce partenerii comerciali ai Franței s-au retras din criză, iar nivelul
investițiilor străine directe a scăzut, ajungând la un prag de 27 ani în 2013. Dar, în timp ce unii
dintre colegii săi s-au redresat într-o oarecare măsură și se bucură acum de rate de creștere mai
mari, politicile interne rigide ale Franței părăsesc țară cu rate scăzute de creștere și șomaj ridicat.

Impactul apartenenței la zona euro

Franța are cea mai mare economie din zona euro, sectorul serviciilor reprezentând aproape
80% din PIB, similar cu cel din S.U.A. și Cetățenii francezi se bucură de un nivel înalt de viață,
deși nu la fel de mare ca și germanii : PIB pe cap de locuitor în 2014, la 42.732 dolari, a fost cu
aproximativ 5.000 de dolari mai puțin decât în Germania, potrivit datelor Băncii Mondiale.
Franța este foarte integrată în zona euro și, în general, statutul de membru al blocului beneficiază
de Franța. Conform datelor , peste 40 la sută din exporturile franceze au fost trimise țărilor din
zona euro în 2014. Banca financiară și financiară din Franța sectoarele sunt strâns legate de
restul zonei euro. În anii 1980, francul francez a suferit mai multe runde de devalorizare, iar după
aderarea la zona euro, Franța sa bucurat de avantajele unei monede stabile.

10
 Cu toate acestea, ei apartenența la uniunea monetară a determinat, de asemenea, o pierdere a
controlului asupra politicii monetare și, prin urmare, a capacității de a devaloriza moneda sa
pentru a face produsele franceze mai competitive sau pentru a aborda dezechilibrele economice.

Mai mult, aderarea la zona euro înseamnă că Franța este obligată din punct de vedere legal să
respecte politicile fiscale ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, în special în ceea ce privește
cheltuielile și nivelul datoriei publice, modelul francez este adesea incompatibil cu obiectivele și
interesele instituțiilor UE. Cel mai important, Germania consideră modelul francez ca
nesustenabil și problematic pentru viitorul zonei euro.

Punctele forte ale economiei franceze

Paradoxal, gradul de implicare a statului francez în economie sa dovedit a fi una dintre
principalele sale deficiențe, precum și unul dintre principalele sale puncte forte. În ultimele
decenii, dezvoltarea favorurilor și ajutoarelor de stat în anumite sectoare economice, împreună
cu costul programelor majore de infrastructură și al serviciilor sociale, au dus la o creștere uriașă
a bugetului statului francez. Pentru a-și finanța programele, guvernul francez, ca toți ceilalți, a
trebuit să recurgă la o impozitare sporită; dar în Franța, o proporție mai mare decât cea obișnuită
a acestei impozitări a scăzut mai degrabă asupra afacerilor decât asupra particularilor.
Afacerile franceze sunt în prezent împovărate de cel mai înalt nivel al impozitelor pe salarii
(cotisations sociales), care, la 43%, sunt cu mult mai mari decât în orice altă țară. Următoarele
rate mai mari se regăsesc în Spania și Republica Cehă (30%), în timp ce întreprinderile din
Marea Britanie plătesc un impozit pe salarii (contribuții NI) de doar 11%, iar cele din SUA doar
5%. Într-o economie din ce în ce mai globală, această discrepanță este dăunătoare industriei
franceze și este una dintre cauzele percepute de șomaj endemic ridicat în Franța. De asemenea, a
determinat economia franceză să sufere din cauza offshoring-ului, exportului de locuri de muncă
și a capacității de producție către țările cu salarii mici.
 Cu toate acestea, problema nivelului impozitelor pe salarii nu este la fel de simplă cum ar dori
niște oameni să-și imagineze. Până de curând taxele de salarizare de aproape patru ori mai mari
în Franța decât în Marea Britanie nu au afectat industria franceză în modul în care susținătorii
impozitelor reduse de salarizare ar dori să-și imagineze; dar costul ridicat al forței de muncă în
Franța și-a luat amploarea. În 2012, gigantul francez de automobile Peugeot a anunțat un
program masiv de reducere a forței de muncă, inclusiv înlăturarea a 8000 de locuri de muncă în
Franța: costul total al forței de muncă pe oră în Franța, care se ridică la 34,2 EUR pe oră, printre
cele mai ridicate din Europa (sursa Eurostat) alte mari economii industrializate, perspectivele nu
sunt bune. Președintele Macron sa angajat să facă din nou Franța competitivă.
Poverile fiscale mari sunt resimțite în special de întreprinderile mici. Cu toate acestea,
numeroase contramăsuri au fost introduse de guverne succesive pentru a compensa efectul
acestora; acestea includ niveluri mai scăzute ale impozitului pe salarii pentru lucrătorii plătiți cu
salariul minim, pauzele de impozitare pentru angajarea tinerilor angajați sau a ucenicilor,
ajutoare pentru angajatori în anumite domenii de mare șomaj și multe altele. În toate acestea,
există zeci de forme de ajutor disponibile companiilor - și aceasta este o problemă în sine,
deoarece găsirea unui drum în jurul labirintului poate fi o sarcină descurajantă. Sistemul trebuie
să angajeze sute de funcționari publici doar pentru administrație. "Simplificarea" este una dintre
cele mai frecvente solicitări ale întreprinderilor mici din Franța.
 11
Nivelul ridicat al impozitării corporațiilor în Franța este, logic, o altă cauză principală a
scăderii competitivității industriei franceze pe piața mondială și a deficitului comercial în
creștere. Acestea, la rândul lor, contribuie la problema sistemică a Franței de șomaj ridicat.
    Drepturile angajaților - deși un mare avantaj din punctul de vedere al angajatului - sunt văzute
ca o altă slăbiciune a sistemului francez, în special de către angajatori. Multe aspecte ale
sistemelor sociale ale Franței sunt pilotate prin aranjamente complexe de management care
implică statul, conducerea și sindicatele - denumite în mod colectiv "les partenaires sociaux".
Deși mai puțin de 10% din lucrătorii din Franța aparțin sindicatelor (mult mai puțin decât în
Regatul Unit sau în SUA), sindicatele exercită o putere considerabilă prin rolul lor de societate
partenere. Astfel, de-a lungul anilor, guvernele franceze succesive, atât din stânga, cât și din
dreapta, au dat cererile sindicale pentru a-și procura stabilitatea și popularitatea.
Rezultatul este un sistem prin care angajații din Franța se bucură de un nivel ridicat de
protecție a locurilor de muncă și de niveluri salariale garantate. În marile corporații acest lucru
nu este prea mult o problemă; dar în întreprinderile mici angajatorii ezită frecvent să creeze
locuri de muncă din teama de a nu fi în stare să-i înlăture pe noii angajați fără sancțiuni
considerabile. Alternativ, acestea externalizează munca pentru furnizori străini, în loc să
angajeze personal local sau să recurgă la contracte temporare, în loc să ofere locuri de muncă
permanente permanente. Această situație reduce și salariile.
Toate acestea sunt rele pentru ocuparea forței de muncă, deoarece în toate economiile
dezvoltate întreprinderile mici creează majoritatea noilor locuri de muncă.

Mituri despre economia franceză

În sfârșit, venim la aceste două mituri despre economia franceză;
a) că francezii sunt mereu în grevă
b) că francezii lucrează mult mai puțin decât alte națiuni.
     Dacă muncitorii unei națiuni erau mereu în grevă, acesta ar fi un handicap economic grav; din
fericire, acest lucru nu este cazul în Franța, iar comentatorii care sugerează altfel doar fac
lucrurile. Potrivit sondajului IMD din 2008, Franța a pierdut mai puține zile la greve la 1000 de
locuitori (3,67 zile) decât în Regatul Unit (10,06) sau în SUA (5,67). Problema din Franța este că
grevele sunt foarte vizibile, deoarece acestea tind să fie concentrate în mari servicii publice și
dau naștere unor proteste și demonstrații majore în Paris ... în câteva sute de metri de birouri ale
multor dintre principalele posturi de televiziune din lume , agenții de presă, corespondenți de
ziare și alți furnizori de știri. Când funcționarii publici francezi lovesc, lumea știe totul despre
asta. Dimpotrivă, lumea nu aude prea mult despre marea majoritate a angajaților din Franța care
nu intră niciodată în grevă.
În ceea ce privește percepția că lucrătorii francezi lucrează mult mai puțin decât omologii lor
din alte țări, acest lucru nu este întotdeauna cazul. Este cu siguranță adevărat în anumite sectoare,
în special în sectorul public și în marile industrii; dar nu este deloc adevărat în altele. Potrivit
Organizației Internaționale a Muncii, angajații la nivel de conducere din Franța lucrează printre
cele mai lungi ore din Europa (cu aproape 10% mai mult decât în Regatul Unit), în timp ce forța
de muncă lucrează puțin sub media europeană, mai mult decât lucrătorii din Țările de Jos,
Norvegia sau Danemarca.
 12
Rezultatele cifrelor OCDE (2012) arată, de asemenea, că productivitatea muncii în Franța, în
termeni de PIB pe oră lucrat, este printre cele mai ridicate din Europa (depășită doar de țările
Benelux și Irlanda), și numai fracționat mai mică decât în SUA. Datorită acestui fapt, Franța a
reușit până acum să rămână o națiune exportatoare majoră și una dintre primele șase economii
din lume - deși menținerea acestei poziții nu va fi ușoară, iar exporturile franceze de fabrică scad
în prezent cu o rată alarmantă.
   În cele din urmă, poate principala slăbiciune percepută a economiei franceze este că ea nu se
desfășoară pe același model ca cele despre care se referă francezii ca fiind economiile "anglo-
saxone". Acest lucru nu-l face în mod inerent mai puțin reușit, doar diferit, deși nu atât de diferit.
Franța găzduiește multe corporații la scară mondială; are milionarii și antreprenorii săi, câteva
dintre cele mai bune școli de afaceri din Europa, bogatele și cele sărace. Cu toate acestea,
decalajul dintre bogați și săraci nu este la fel de flagrant ca în multe alte țări, iar francezii vor să
o păstreze în acest fel. Francezii - ca națiune - cred în intervenții puternice de stat și de stat. Deși
se plâng de o impozitare ridicată, fac mai puțin decât cei din alte țări și acceptă în general că este
o necesitate necesară pentru a-și plăti statul de bunăstare excelent. De exemplu, ele s-ar ridica în
răzvrătire (cum ar fi cetățenii din Marea Britanie sau practic orice altă națiune occidentală), dacă
vreun guvern a sugerat reducerea sistemului public de sănătate pentru a reduce impozitele.

Evoluții recente în economia franceză.

Din 2007, Franța, ca și alte țări, a trebuit să se adapteze la noile realități economice globale.
Acest lucru se realizează prin măsuri menite să modernizeze economia; dar modernizarea în
Franța este adesea un proces dificil. Guvernul Sarkozy a devenit profund nepopular, în parte (dar
nu exclusiv) prin programele sale de "reformă", care nu au coborât bine cu mulți alegători
francezi, în special cei care s-au văzut pierduți. Franța a suferit mai puțin decât Marea Britanie și
multe alte economii majore de la încetinirea creșterii economice în 2007; dar trei ani mai târziu a
fost și mai lent în revenirea înapoi. Guvernul Sarkozy, deși a întreprins anumite reforme, cum ar
fi creșterea vârstei de pensionare, nu a reușit să abordeze în mod serios problemele cele mai
presante ale economiei franceze: în primul rând un nivel excesiv de ridicat al impozitării și, în al
doilea rând - în mare măsură rezultatul primei probleme - scăderea competitivității afacerilor
franceze pe piața internațională.
 La jumătatea anului 2012, când guvernul socialist a început să lucreze, economia a fost lentă,
iar deficitele au rămas ridicate. Președintele François Hollande sa angajat să echilibreze bugetul
până în 2017, dar datoria națională a Franței a continuat să crească și scepticismul a existat între
analiști în ceea ce privește posibilitatea de a face față lui Hollande provocării.
Măsurile inițiale anunțate de noul guvern, cum ar fi redistribuirea parțială a vârstei de pensionare
la 60 de ani pentru cei care au lucrat 41 de ani și crearea de noi locuri de muncă în sectorul
educației publice, au fost văzute în multe părți ca fiind mai susceptibile de a economie decât
stimularea acesteia.
 13

   Cinci ani mai târziu, Hollande nu a reușit să ia măsuri radicale pentru a restabili
competitivitatea franceză. Reducerea timidă a cheltuielilor publice care a fost anunțată, deși a
provocat turbulențe asupra "stângii de taxe și cheltuieli" a lui Hollande, nu a putut genera
stimulul necesar economiei franceze.
   Pentru a încerca să readucă din nou economia, Hollande a ales un fost bancher al lui
Rothschild, Emmanuel Macron, în funcția de ministru al economiei, cu misiunea de a relua
economia Franței pe șine. Propunerile lui Macron au provocat strigăte de protest din partea celor
din stânga și trebuiau să fie împinși în lege, în ciuda parlamentului; dar ele au devenit lege, chiar
dacă au fost puțin umezite. Apoi, în 2016, au fost adoptate noi legi ale muncii, din nou fără
consimțământul parlamentului - așa cum este posibil în temeiul constituției franceze.
   A fost un început, iar cifrele economice pentru ultimele luni ale administrației Hollande au fost
ceva mai bune decât în anii precedenți ... se mișcă ușor în direcția cea bună, deși nu sunt încă
bine. În ceea ce privește măsurarea esențială a șomajului, până în mai 2017 a scăzut în cele din
urmă sub 10% ... la nivelul la care Hollande și-a asumat funcția în 2012. Industria franceză
continuă să sufere.
  Cu toate acestea, dacă lăstarii verzi de recuperare rămân foarte puțini și departe, există semne
mai încurajatoare decât au existat. Macron, acum președinte, sa angajat să readucă economia și a
început o reformă fundamentală a economiei franceze. Este probabil să fie amplificată în a doua
jumătate a anului 2017 și în 2018.
Președinții din trecut, din moment ce Mitterrand, au ajuns la durere pe pietrele opiniei publice,
impunând măsuri economice necesare, dar nepopulare, în fața opoziției din partea sindicatelor,
studenților, oponenților politici, mass-media și practic tuturor cu un topor.
 Există motive să credem că, în sfârșit, în 2017, Franța are un președinte care va fi dispus și
capabil să împiedice reformele dureroase care sunt necesare în cazul în care economia franceză
trebuie să decoleze din nou.
În cazul în care modelul francez și-a adăpostit în mare măsură populația de excesul de bani
alimentat de credite, a menținut capacitatea de a gestiona cererea și inegalitățile și a livrat clădiri
bine clătite și paturi de flori înflorite, aceasta înseamnă că modelul funcționează? Sau ce este
captura? Răspunsul constă într-o performanță macroeconomică în general dezamăgitoare, cu o
creștere scăzută și o rată ridicată a șomajului, și se explică prin prăbușirea fiecăruia dintre cele
trei roluri pe care modelul francez le alocă statului.
În primul rând, ca furnizor, guvernul impozitează angajatorii și angajații cu astfel de contribuții
sociale atât de mari încât să plătească pentru sănătate și bunăstare, încât, în cele din urmă,
determina firmele să creeze locuri de muncă. Unul dintre motivele pentru care lucrătorii francezi
sunt mai productivi pe oră decât americanii este că firmele angajează atât de puține dintre ele.
Mulți folosesc pe scară largă stagiarii care se rotesc. Un șef de fast-food spune că el echipează
aceleași restaurante din Franța cu două treimi din numerele angajate în Marea Britanie. Rata
șomajului din Franța (8,6%) poate fi acum aceeași cu cea a Americii (8,5%). Dar, spre deosebire
de America, nu scade niciodată sub 8% chiar în vremuri bune
 14

Mulți folosesc pe scară largă stagiarii care se rotesc. Un șef de fast-food spune că el echipează
aceleași restaurante din Franța cu două treimi din numerele angajate în Marea Britanie. Rata
șomajului din Franța (8,6%) poate fi acum aceeași cu cea a Americii (8,5%). Dar, spre deosebire
de America, nu scade niciodată sub 8% chiar în vremuri bune.
Rezultatul este o piață divizată a forței de muncă. Pe de o parte, locuri de muncă decente
permanente, protejate prin convenții la nivel de industrie negociate de sindicate. Pe de altă parte,
munca pe termen scurt neprotejată - sau deloc. Tinerii sunt în mod special excluși: șomajul
pentru persoanele sub 25 de ani este de 21%. Pe unele proiecte de locuințe în banlieues
musulmani, rata este dublă.
Statul, în calitate de planificator, are și defectele sale. Politica industrială franceză a evoluat și
nu mai este doar despre avioane, trenuri și mașini. Există, de exemplu, un nou credit generos de
impozitare pentru întreprinderi, destinat să stimuleze inovarea în industrie, în special în
sectoarele carbon-light și high-tech. Un nou sistem "auto-antreprenor" care încurajează
desfășurarea unei activități independente și care se desfășoară pe baza "nici unui profit câștigat,
fără impozit datorat", a atras un număr de 145.000 de persoane, de când a fost lansat în ianuarie,
cu mult înainte de așteptările oficiale. "Oricine spune că francezii doresc doar să fie funcționari
publici și nu antreprenori nu a primit-o", declară doamna Lagarde.
Dar, după cum subliniază un oficial francez, cultura de inginerie colbertistă este în general
mult mai bună la elaborarea și gestionarea proiectelor planificate mari decât la abordarea ideilor
de jos în sus și a piețelor incerte. Franța nu are start-up-uri, iar firmele mici au dificultăți în
creștere. Aproape nici una dintre cele mai mari companii listate la bursa de la Paris nu a fost
fondată în ultimii 50 de ani. Mai mult, politica veche de alegere a campionilor naționali a avut,
cel mai bine, un record mixt. Firmele de transport și de utilități pot fi un lucru. În alte sectoare,
inclusiv calculatoarele (amintiți-vă Groupe Bull) sau bancare (cred că Crédit Lyonnais este
deținută de stat), a fost un dezastru. Chiar și francezii au dezlegat mizele publice în întreprinderi
private în ultimii 15 ani. Nu a existat o naționalizare larg răspândită pentru mai mult de un sfert
de secol.
Nici impulsul egalitar nu este în mod necesar un garant al calității, așa cum demonstrează
universitățile franceze. În realitate, Franța are o educație superioară pe două nivele: grandele
écoles din clasa sa mondială servesc la o mică elită, iar universitățile sale în ansamblu nu cad în
mase. Învățământul la universități este gratuit. Nu există o selecție de licență la intrare.
Reformele recente au început să injecteze un element de concurență și ar putea produce centre de
excelență în timp. Dar, pentru rest, o neîncredere în concurență și selecție a dus la amfiteatre
supraaglomerate, o supradozare a studenților de filosofie și sociologie și la rate mari de abandon
școlar. În clasamentul mondial al universității din Shanghai Jiao Tong, nici o universitate
franceză nu se află în topul celor 40 de țări.
În ceea ce privește statul ca autoritate de s-ar putea să fi protejat economia franceză de
volatilitatea extremă, dar acest lucru este valabil și pentru partea superioară. O economie mai
stabilă într-o recesiune înseamnă, de asemenea, o economie mai puțin dinamică și mai puțin
inovatoare în vremuri bune. Pentru toate elementele sale pozitive, modelul francez nu a
încorporat încă suficientă flexibilitate, lăsându-l sarcina de a asigura solidaritatea, dar nu și
creșterea dinamică necesară pentru a o susține pe termen lung.

15
 Concluzie
Economia franceză nu este, așa cum susține Hollande, în criză. La fel cum Franța este prinsă
între nord și sud, perspectivele sale economice sunt amestecate. Franța nu se confruntă cu genul
de perturbări economice semnificative pe care le vedem în Grecia sau chiar provocări similar cu
problemele bancare din Italia.
Dar Franța nu a reușit să stimuleze creșterea până la nivelul vecinilor săi din nordul Europei.
Reformele semnificative rămân departe, mai ales cu ocazia alegerilor care va veni anul viitor și
a încercării partidului socialist de guvernământ rămâneți în funcție. Măsurile de stimulare ad-hoc
pot îmbunătăți performanța Franței, dar fără reforme structurale profunde, perspectivele de
creștere ale țării vor rămâne limitate, iar Parisul va continua să se lupte cu Berlinul și Bruxelles-
ul pentru politica economic.

16
 BIBLIOGRAFIE

1. http://www.ziare.com/economie/stiri-economice/modelul-francez-bun-de-pus-la-criza-
744843
2. https://biblioteca.regielive.ro/referate/economie/economia-frantei-243662.html

3. https://conspecte.com/Teoria-econamica/modelele-economice.html

4. https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/modelul-francez-1

17