ANUL XVII • NR.
304 • 5 octombrie 2010
Ordoliberalism şi
economie socială
de piaţă în România
În aparență, un pariu cu miză preponderent
teoretică, în realitate, cu consecințe practice
importante: este posibilă preluarea unui model
economic și social de succes într-o țară cu o
experiență istorică total diferită, cu o mentalitate
diferită – dacă nu chiar diametral opusă - și care
sunt condițiile de posibilitate pentru o asemenea
încercare?
Iată întrebările pe care și le-au pus, la început de
drum, cu emoție, cu scepticism, dar și cu
sentimentul unei urgențe presante, membrii unui
grup de lucru reunit sub semnul dialogului, pentru a
defini condițiile în care ar putea fi transferat în
România modelul german al economiei sociale de
piață. Sub egida Fundației „Konrad Adenauer“ și a
Institutului de Studii Populare, în acest grup s-au
regăsit profesioniști din cele mai diverse domenii:
economiști, firește, dar și istorici, sociologi,
politologi, ziariști, juriști, filologi animați de speranța
că printr-o dezbatere neîngrădită de prejudecăți
sectare vor putea contribui la elaborarea unui proiect
societal pentru viitorul României. Din capul locului,
eram cu toții conștienți că un model societal nu
poate fi mutat ca atare dintr-o țară în alta, dintr-o
epocă în alta. Și atunci, o primă întrebare care s-a
ridicat a fost: cine suntem noi, de fapt? Ce înseamnă
astăzi a fi român? Aici dialogul a fost marcat de
considerațiile lui Max Weber privitoare la nașterea
capitalismului din spiritul protestant, dar și de
eterna opoziție din cultura română dintre
tradiționaliști și sincroniști. În acest punct, dialogul
nostru s-ar fi putut împotmoli, dar am realizat că
de-a lungul istoriei sale de peste 60 de ani însuși
conceptul de economie socială de piață a cunoscut
interpretări diferite și aplicații practice variate, astfel
încât se poate vorbi astăzi de o economie socială de
piață rigidă, opusă unei economii sociale de piață
flexibile. Decisiv este, în acest context, ce pondere
dobândește în aplicarea modelului atributul socială.
Așadar, nu este atât de important cine suntem, ci ce
vrem să devenim. Dincolo de aceste considerente de
etnopsihologie, rămâne certitudinea că principiile
economiei sociale de piață se pot constitui într-un
cadru adecvat, verificat istoric, pentru îmbinarea
creșterii economice cu echitatea socială.
Economia socială de piață, democrația și statul de
drept constituie un tot indisolubil. Deficiențele
dintr-un sector se repercutează cu rapiditate în
celelalte. Așa se explică de ce sarcina asumată de
grupul de lucru, autointitulat Ordoliberalism și
economia socială de piață, este atât de complexă:
chiar dacă punem între paranteze veșnica discuție
despre specificul național, nu vom putea face
abstracție de celelalte două componente ale modului
în care s-a configurat societatea după căderea
comunismului. Participanții la acest grup de lucru va
trebui să caute, nu spun să găsească, răspunsurile la
o serie de întrebări dificile.
Ce este economia socială de piață?
Ce fel de economie socială de piață ne dorim pentru
România?
Cum poate fi transferat acest model?
Cine sunt actorii principali pentru un asemenea
transfer?
Şi chiar dacă nu vor găsi răspunsurile la toate aceste
întrebări, cei implicați în căutarea lor vor deveni ei
înșiși agenți ai schimbării.
Notă: Grupul de lucru este o organizație deschisă,
bazată pe voluntariat. Cei care doresc să participe la
activitățile grupului sunt bineveniți.
THOMAS KLEININGER,
director executiv ISP
Institutul de Studii Populare
II
Principii directoare
pentru bunăstare, echitate socială
şi activitate economică durabilă
Depăşirea crizei financiare şi economice
mondiale necesită existenţa unor reguli
internaţionale. Economia socială de piaţă
poate să ofere cadrul necesar, având în
vedere că este un model de ordine,
verificat la nivel naţional. Prin Tratatul de
la Lisabona, statele Uniunii Europene se
obligă să acţioneze în direcţia unei
„economii sociale de piaţă cu grad
ridicat de competitivitate“. Instituţiile
Uniunii Europene, în special Parlamentul
European, au dovedit, mai ales în lunile
care au trecut, că ţin cont de această
misiune. Acum trebuie ca aceste principii
să fie valabile şi în plan internaţional.
Aspectele relevante în acest context au
fost incluse în liniile directoare,
prezentate mai jos, de către reprezentanţi
de vârf ai mediului politic şi ştiinţific din
Uniunea Europeană.
Preambul
Interdependenţa economică şi politică
sporită a condus, în multe ţări ale lumii,
la mai multă creştere şi concurenţă, la
îmbunătăţirea şanselor de pregătire, la
consolidarea infrastructurii sociale şi la
reducerea pauperităţii. Cu toate acestea,
pacea, libertatea şi dreptatea continuă să
fie ameninţate. Distribuţia neechitabilă a
prosperităţii contribuie la creşterea
tensiunilor politice şi sociale. Criza
financiară şi economică actuală poate fi
depăşită numai cu ajutorul unor reguli
internaţionale, aplicabile pieţelor
financiare. În acest scop, este necesară o
susţinere comună a economiei durabile.
Avem nevoie de consens internaţional,
pentru a asigura bunăstarea, echitatea
socială şi activitatea economică durabilă
în baza unor principii şi valori comune.
Iar efectele pozitive ale globalizării trebuie
ca, nici în perioade de criză, să nu fie
periclitate de protecţionism naţional sau
regional. Orientarea spre interesul
general, legitimitatea democratică şi
inviolabilitatea demnităţii umane
constituie fundamentul unui astfel de
consens, cu particularităţile culturale şi
sociale proprii.
Principii directoare
Solidaritatea şi subsidiaritatea sunt
principiile directoare. Solidaritatea este
cea care asigură condiţiile pentru ca
economia de piaţă să se relegitimeze,
orientându-se în funcţie de interesul
general. Iar subsidiaritatea creează şi
garantează spaţiul pentru responsabilitate
şi iniţiativă proprie.
1. Ordinea-cadru - statul de drept
Fundamentul acţiunii economice eficiente
şi durabile îl reprezintă un sistem de
drept funcţional, sigur, care beneficiază
de legitimitate democratică. Sunt create
astfel premisele pentru o economie
performantă, pentru o administraţie a
statului eficientă şi orientată spre
cetăţean, precum şi pentru luarea în
considerare a principiilor bunei
guvernanţe. Elementele regularizatoare şi
supravegherea consecventă asigură
controlul respectării normelor şi
sancţionarea comportamentelor
abnormale. Toate acestea nu reprezintă
doar un scop în sine. Regularizarea este
adecvată şi corectă, pentru ca
stimulentele din economia concurenţială
să fie astfel configurate încât acţiunea
descentralizată din mediul concurenţial să
conducă la rezultatele necesare, de ordin
socio-politic.
2. Proprietate şi ocupare
O structură economică eficientă şi
orientată spre durabilitate trebuie să se
bazeze pe proprietatea particulară,
aceasta fiind ordinea care asigură
condiţiile, pentru ca drepturile de
dispoziţie asupra bunurilor să fie în
mâinile întreprinderilor şi gospodăriilor
particulare. Existenţa proprietăţii
particulare este hotărâtoare pentru
obţinerea de câştiguri prin muncă şi
reprezintă baza pentru un patronat
inovativ. Numai ordinea economică
bazată pe proprietatea particulară asigură
ocuparea în mod durabil. Numai aşa
există răspundere proprie şi iniţiativă
proprie. Fără acestea ar fi de neimaginat
gestionarea eficientă a propriului
potenţial, a propriei educaţii, inovaţii,
creşteri şi prosperităţi. Proprietatea
particulară este specifică unei ordini
concurenţiale în care un număr mare de
firme mici şi mjilocii răspund cu
proprietatea personală pentru activitatea
lor. Proprietatea constituie şi o obligaţie
socială, folosirea sa trebuind să servească
binelui public, fiindcă, în acest fel, se
asigură o acţiune moderată, durabilă a
întreprinzătorului, cât şi protecţia faţă de
tendinţa de a obţine profituri unilaterale
şi pe termen scurt.
3. Concurenţa ca bază
Ordinea concurenţială mondială bazată pe
formarea liberă a preţurilor optimizează
alocarea de resurse limitate. Concurenţa
funcţională este motorul activităţii
economice durabile. Concurenţa
promovează eficienţa şi progresul,
întăreşte acţiunea responsabilă şi
împiedică apariţia unor forţe de piaţă
unilaterale. Ordinea concurenţială
presupune ca, la nivel naţional şi
internaţional, să existe pieţe deschise,
precum şi un control al statului şi al
comunităţii de state asupra forţei pieţei şi
a concentrărilor. Concurenţa se bazează
pe principiul performanţei şi al egalităţii
de şanse.
4. Aplicarea principiului resposabilităţii
antreprenoriale
Concurenţa liberă impune aplicarea
principiului responsabilităţii
antreprenoriale, aşa încât concurenţa
bazată pe performanţă să fie în strânsă
legătură cu răspunderea celor care
acţionează. Perspectiva profitului
stimulează competiţia. Iar răspunderea
personală în cazul pierderilor limitează
acţiunea iresponsabilă şi excesiv de
riscantă.
5. Stabilitatea condiţiilor-cadru
economice
Ordinea economiei de piaţă necesită o
politică economică pe termen lung şi
stabilitate macroeconomică maximă. În
special pentru pieţele financiare naţionale
şi internaţionale trebuie să fie întrunite
aceste condiţii. Investiţiile şi deciziile de
consum pe termen lung presupun
existenţa încrederii într-o anumită
ordine-cadru stabilă. În acest context,
trebuie respinse măsurile protecţioniste,
precum şi politica monetară orientată
spre obiective naţionale economice şi de
creştere, care sunt gândite pe termen
scurt.
6. Bunuri publice puse la dispoziţie de
stat
În economia de piaţă, statul este cel
chemat să asigure punerea la dispoziţie de
bunuri publice, dacă piaţa nu poate acest
lucru sau o face într-o măsură
insuficientă. Statul trebuie să se implice
în asigurarea unei infrastructuri
performante, a unor şanse esenţiale
pentru educaţie, precum şi a asistenţei
medicale cuprinzătoare. Efortul statului
va fi cu atât mai mare, cu cât există
indigenţă socială, însă intervenţiile
acestuia ar trebui să fie limitate.
7. Solidaritate şi securitate socială
Creşterea economică favorizează
combaterea pauperităţii. Economia de
piaţă nu poate împiedica apariţia
diferenţelor de venit şi a dezavantajării
unor părţi ale populaţiei. Din aceste
motive, în economia de piaţă sunt
necesare sisteme de securitate socială cu
larg impact şi conforme pieţei,
mecanisme de compensare regională şi un
sistem de control orientat spre
performanţă, aşa încât să poată fi
asigurată pacea socială, iar pături largi ale
populaţiei să aibă o participare
corespunzătoare la dezvoltarea economică
şi socială.
8. Compatibilitatea stimulentelor
Pentru finanţarea obligaţiilor statului în
economia de piaţă, este necesar un sistem
fiscal stimulator. Taxele nu trebuie să fie
atât de mari încât să reducă stimulentele
pentru performanţă sau să conducă la
distorsiuni prin efectuarea de alocări.
9. Durabilitate
Orice ordine economică trebuie să poată
fi măsurată în funcţie de rezultatele sale,
obţinute pe termen lung. Din punct de
vedere ecologic, social şi fiscal,
durabilitatea este unul dintre cele mai
importante criterii ale succesului, precum
şi expresia echităţii dintre generaţii. O
ordine de drept bazată pe responsabilitate
şi răspundere contribuie la consolidarea
5 octombrie 2010 // nr. 304 // 22 PLUS
durabilităţii. Practicarea unei politici
active în direcţia protecţiei climei
constituie o obligaţie economică şi morală
în scopul asigurării fundamentului
natural pentru viaţă al generaţiilor
viitoare.
10. Politica pieţelor deschise
Acţiunile izolate, naţionale nu constituie
un remediu în perioade de criză,
dimpotrivă: ele pot agrava efectele
mondiale ale crizei economice. De aceea,
este hotărâtor să existe o politică
coordonată a pieţelor libere şi să fie
respectate regulile corecte ale jocului.
Împotriva protecţionismului şi a
naţionalismului economic trebuie
continuată întărirea instituţiilor
internaţionale relevante.
Premise pentru succesul unei ordini
economice globale în spiritul economiei
de piaţă, cu orientare socială
O economie deschisă şi globală are nevoie
de un cadru internaţional. Trebuie ca şi la
nivel internaţional să fie aplicate
principiile şi regulile care s-au dovedit
eficiente la nivel naţional şi european în
cadrul unei ordini economice şi a
valorilor, orientată spre o economie de
piaţă socială. Aceste principii asigură
legătura dintre libertate şi
responsabilitate în folosul tuturor,
trebuind să fie îmbunătăţite în special în
domeniul pieţelor financiare şi întărite în
comerţul internaţional. Sunt necesare
extinderea legitimităţii, a capacităţii de
funcţionare, a cooperării aprofundate
dintre instituţiile internaţionale, precum
şi crearea de foruri de cooperare
integratoare. Baza pentru toate acestea o
reprezintă un sistem de drept autentic şi
o ordine democratică orientată spre
subsidiaritate. Competiţia politică şi
participarea politică în rândul naţiunilor
promovează dezvoltarea economică şi
stabilitatea ordinii sociale şi economice
internaţionale. Numai într-o astfel de
ordine poate fi asigurată informarea
necesară prin mass-media independente
şi prin asociaţii. Ca să putem avea
„prosperitate pentru toţi“ este nevoie de
consens şi de susţinerea actorilor politici,
economici şi sociali, pentru asigurarea
echilibrului intereselor la nivel naţional şi
internaţional.
Prof. dr. HANS-GERT PÖTTERING
Preşedintele Parlamentului European
JOSEPH DAUL
Preşedintele grupului PPE
în Parlamentul European
Dr. WILFRIED MARTENS
Preşedintele Partidului Popular
European (PPE)
Prof. Dr. BERNHARD VOGEL
Fost prim-ministru de land,
preşedintele Fundaţiei „Konrad Adenauer“
Prof. dr. CEES P. VEERMAN
Preşedintele Institutului Ştiinţific
al CDA, Olanda
22 PLUS // nr. 304 // 5 octombrie 2010
Economia socială de piață –
un model de consens
Discuţia despre modelul economiei sociale de piaţă ocupă un loc foarte important în filosofia
politică a Fundaţiei Konrad Adenauer.
Stabilitatea economică, politică şi socială
reprezintă condiţia iniţială pentru
creşterea economică şi pentru dezvoltarea
unei naţiuni. Distribuţia inegală şi
neechitabilă a bunurilor constituie un
factor de sporire a tensiunilor sociale. O
cale de rezolvare a problemelor de acest fel
este urmărirea consensului în sfera
socialului, a economicului, a politicului.
Acest efort cere însă din partea societăţii
un angajament explicit şi o activitate
economică sustenabilă.
Vitalitatea oricărei ordini sociale şi politice
se bazează pe activitatea economică a
naţiunii. Modelul economic socialist şi-a
dovedit incapacitatea de a se susţine pe o
perioadă îndelungată. Sistemul capitalist
pur este, la rândul lui, departe de a fi un
model de succes. Numai luând în
considerare diferenţele dintre categoriile
sociale şi nevoile diferite acestora,
gândindu-ne la binele comun, la
legitimitatea diplomatică şi la
inviolabilitatea demnităţii umane, putem
pune bazele unui consens în societate, care
să urmărească pacea, stabilitatea şi
prosperitatea atât în interiorul societăţii,
cât şi în relaţiile acesteia cu societăţile
vecine şi putem vorbi de o dezvoltare
economică globală. Un asemenea model de
consens a fost deja găsit şi se numeşte
„economia socială de piaţă“.
Economia socială de piaţă se distinge ca
sistem economic atât de socialism, cât şi
de laissez-faire-ul capitalist. Spre
deosebire de acesta din urmă, economia
socială de piaţă combină interesul
întreprinderilor private cu reglementările
statului în economie, într-o încercare de a
institui libera competiţie, un grad mare de
ocupare a forţei de muncă, adică şomaj
redus, un standard ridicat al vieţii şi
condiţii de muncă corespunzătoare. Într-o
economie socială de piaţă, negocierile
colective se poartă adeseori la nivel
naţional, între organizaţiile patronale şi
confederaţiile sindicale. (...)
Noi, germanii, suntem mândri de
economia noastră, susținută de principiile
economiei sociale de piaţă. Sistemul
dezvoltat după cel de-al doilea război
mondial în Germania de Vest include atât o
dimensiune materială, cât şi una socială.
Politica economică germană s-a bazat pe
conceptul de economie socială de piaţă.
Ideea centrală era păstrarea mecanismelor
pieţei libere, fără a afecta însă sectorul
social, cu scopul de a asigura echitatea
socială şi de a ne asigura că fiecare cetăţean
german va beneficia de pe urma creşterii
economice şi a sporirii avuţiei naţionale.
Piaţa germană funcţionează după
principiul „echilibrului dintre cerere şi
ofertă“. Acest echilibru determină
preţurile produselor şi serviciilor. Pentru a
asigura o funcţionare eficace a celor două
constante, cererea şi oferta, este important
să impunem acele reguli care garantează
libera competiţie şi împiedică abuzul de
putere pe piaţă. În felul acesta, şi prin
intermediul mecanismelor de piaţă, se pot
dezvolta oportunităţile de consum, se pot
motiva furnizorii în a realiza inovaţii şi a
promova avansul tehnologic, se poate
realiza distribuţia veniturilor şi profiturilor
în funcţie de realizările individuale. În
acelaşi timp, aceleaşi mecanisme
împiedică acumularea excesivă de putere
pe piaţă. Crearea unui cadru pentru
competiţia corectă şi eficientă este
responsabilitatea statului, care trebuie
totodată să stimuleze, prin măsuri
specifice, indivizii în acţiunile lor
independente şi să sprijine iniţiativa
privată. Instituţiile statului nu au voie să
fie prea insistente şi să intervină grav în
activitatea economică a indivizilor. De
aceea este important să nu se aloce prea
multă responsabilitate către instituţiile
statului. Prin natura lui, statul îşi asumă
un rol de colector de impozite şi taxe, care
pun o sarcină pe economie şi societate.
Această sarcină cade în primul rând asupra
muncii şi limitează, în consecinţă,
Economia socială de piaţă se
distinge ca sistem economic atât de
socialism, cât şi de laissez-faire-ul
capitalist. Spre deosebire de acesta
din urmă, economia socială de piaţă
combină interesul întreprinderilor
private cu reglementările statului
în economie, într-o încercare de a
institui libera competiţie.
libertatea fiecăruia de a dispune de
veniturile proprii după dorinţă.
Ideea economiei sociale de piaţă a fost
elaborată de către un faimos politician
german, membru al Uniunii Creştin-
Democrate (CDU) şi cancelar federal între
1963 şi 1966, Ludwig Erhard. Acesta era un
reprezentant de vază al şcolii economice
ordoliberale – un liberalism economic
care acorda un rol-cheie statului în
societate. Principiul fundamental al
ordoliberalismului este protecţia tuturor
actorilor de pe piaţă, atât în calitate de
furnizori, cât şi în calitate de beneficiari.
Coinventator al conceptului a fost colegul
lui Erhard, Müller Armack, aflat din 1952
în poziţia de şef al Direcţiei generale
pentru politici economice fundamentale
din Mininsterul Economiei, care a fixat
pentru prima dată în scris termenul de
„economie socială de piaţă“, descriindu-l
ca un fenomen, o manifestare a economiei
de piaţă, care este dirijată cu intenţia de a
satisface priorităţile sociale.
Germania era, în urma regimului nazist, o
ţară în căutarea democraţiei, libertăţii şi
justiţiei în toate sferele sociale. Doream să
avem o economie liberă de intervenţia
statului şi ieşită de sub dominaţia acestuia.
Singurul rol pe care ni-l doream pentru
stat era acela de protector al mediului
competiţional în faţa tendinţelor
monopoliste şi oligarhice, inclusiv de
propria putere. Termenul de „social“
dorea să arate că Germania de Vest îşi
dorea o economie naţională nu doar în
interesul celor bogaţi şi puternici, ci şi spre
folosul muncitorilor şi al celorlalte
categorii sociale mai slabe, care poate nu
ar fi capabile să facă faţă cerinţelor de
competitivitate ale economiei de piaţă.
Termenul „social“ a fost ales în defavoarea
celui de „socialist“ pentru a distinge
sistemul propriu de acela în care statul îşi
păstra dreptul de a interveni şi de a
conduce economia.
În spatele principiilor economiei sociale de
piaţă stă un mai vechi concept german, de
ordine, în baza căruia o economie, o
societate, o politică ar trebui să fie
structurată, dar nu dictatorială. Fondatorii
economiei sociale de piaţă au insistat pe
faptul că a gândi în termeni de ordine este
esenţial pentru dezvoltare şi progres. În
afara termenului de ordine, Ludwig
Erhard foloseşte şi conceptual combinat de
„dreptul la ordine“, pentru a sublinia că
ordinea ar trebui să ţină de libera alegere a
fiecăruia şi să nu fie impusă nimănui prin
niciun mijloc.
De-a lungul timpului, termenul de
„social“ din economia socială de piaţă a
început să capete un destin propriu. A
III
adus economia Germaniei de Vest către un
foarte dezvoltat sistem providenţial, cel
mai scump şi mai de succes din lume. Mai
mult, guvernul federal şi landurile
componente au trecut la compensarea
iregularităţilor din ciclurile economice şi a
schimbărilor din structura producţiei
mondiale, prin protejarea şi sprijinirea
activă a unor ramuri economice. Guvernul
devenea un instrument de conservare a
unor industrii, pierzându-şi rolul de
arbitru. Începând cu anii ’70, statul a jucat
un rol din ce în ce mai important în
economie. Încercările cancelarului Helmut
Kohl de a reduce implicarea statului în
viaţa economică, în anii ’80, nu au avut
întotdeauna succes, el fiind nevoit să se
concentreze mai degrabă pe provocările
apărute odată cu reunificarea germană. În
condiţiile anilor ’90, statul a trebuit să-şi
asume o poziţie mai puterincă în
economie.
După definiţa proprie, economia germană
este atât conservatoare, cât şi dinamică.
Este conservatoare în sensul în care se
bazează parţial pe tradiţiile germane,
însemnând că noi, germanii, acordăm o
anumită importanţă rolului jucat de stat în
economie, că ne supunem regulilor şi că
suntem prudenţi atunci când e vorba să
facem o investiţie sau să ne asumăm
anumite riscuri antreprenoriale. Economia
germană este însă dinamică, în sensul în
care este orientată către creştere şi către
dezvoltare durabilă, chiar dacă această
dezvoltare ar putea fi mai lentă şi modestă,
nu rapidă şi spectaculoasă. Încercăm să
combinăm economia de piaţă cu un sistem
social de bunăstare.
Termenul de „economie socială de piaţă“
nu a fost niciodată folosit în legile germane
ca model economic, pentru că nu avem în
Constituţie un capitol separat care să
privească economia. Totuşi, elementele
centrale ale conceptului, precum
libertatea de asociere, libertatea
contractelor, libertatea alegerii profesiei şi
a locului de muncă, ancorate în
Constituţie, formează bazele economiei
sociale de piaţă şi exclud extremele
precum planificarea centralizată în
economie sau capitalismul nereglementat.
În mai 1990, Tratatul cu privire la
uniunea monetară, economică şi socială
între Republica Federală Germania şi fosta
Republică Democrată Germană creează
cadrul legal în care economia socială de
piaţă devine ordinea economică a
Germaniei unificate. (...)
NORBERT BECKMANN-DIERKES,
referent al Departamentului Europa Centrală și
de Est al Direcției Generale pentru Cooperare
Internaţională a Fundației „Konrad Adenauer“.
Oficialul KAS a fost prezent la sfârșitul lunii
aprilie în România la întâlnirea constitutivă a
grupului de lucru KAS-ISP „Economie socială
de piață și ordoliberalism“. Textul de față
reproduce ample pasaje din cuvântul
introductiv rostit atunci de către domnul
Norbert Beckmann-Dierkes.
Iv
Ce este ordoliberalismul
Ordoliberalismul este forma din Germania
a sintezei dintre doctrinele creştine,
secularismul antic şi contemporan şi
neoliberalismul economic, bazate pe
trăsăturile de caracter germanice. La
început, modelul german al economiei
sociale de piaţă a fost construit pe acest
curent doctrinar definit în perioada
interbelică. Apoi, pe măsura trecerii
timpului, au fost aduse în prim–planul
aplicării economiei sociale de piaţă
şi alte curente doctrinare. Practica
ordoliberalismului se poate vedea în
economia socială de piaţă a Germaniei
noi, democratice şi libere, de orientare
vest–europeană şi americană după 1948.
Este vorba de Germania anilor 1949 - 1999,
de aşa-numita „Republică de la Bonn“
(Die Bonner Republik), a doua republică
germană. „Republica de la Berlin“
(Die Berliner Republik), cea de-a treia
republică germană, care a luat fiinţă odată
cu mutarea în vara şi toamna anului 1999
a capitalei federale din Bonn, din vestul
franco–anglofon de pe valea Rinului, în
câmpia prusacă rusofonă de la Berlin, a
dus cu sine spre est modelul economiei
sociale de piaţă construit pe doctrina
ordoliberală.
Teoria ordoliberalismului este rezultatul
acţiunii concertate în perioada interbelică
a părinţilor economiei sociale de piaţă.
Preocupările ordoliberalismului sunt
poate cel mai bine sintetizate de ceea ce
a scris Franz Böhm. Ele sunt legate de
„… chestiunea puterii private într-o
societate liberă. Aceasta duce în mod
necesar la întrebarea despre cum anume
este realizată ordonarea unei economii
libere. De aici, se ajunge la întrebarea
despre ce tipuri şi posibilităţi de ordonări
economice există de fapt, ce rol joacă
puterea în fiecare dintre acestea, şi
anume atât puterea guvernului, cât
şi puterea persoanelor private şi a
grupurilor private, şi ce fel de distorsiuni
ale ordinii economice apar atunci când,
în interiorul statului şi societăţii, se
formează o altă împărţire a puterii decât
aceea care este conformă cu ordinea
respectivului sistem economic...“.
În acest flux de preocupări, gândirea
ordoliberală cu cele două curente ale
sale, adică cel al „Şcolii de la Freiburg“
şi cel al „Şcolii de la Köln“, ca şi cea
a ordoliberalilor în sens mai larg,
diferenţiază între cadrul instituţional
(ordonarea) în care se desfăşoară procesele
economiei de piaţă şi procesele însele
(libera formare a preţurilor). Cuvântul
latin „ordo“, desemna acel concept al
filosofiei antice romane care definea starea
ideală a unei societăţi civilizate; adică
cea în care milioanele de oameni liberi şi
de bună-credinţă pot să-şi urmărească
într-o linişte sigură şi cu grad mare de
previzibilitate treburile cotidiene. „Ordo“
era un cuvânt îndrăgit la Freiburg. El se
potriveşte de fapt bine spiritului german,
doritor să facă ordine şi să acţioneze în
claritate.
Prima formulare în clar şi în public a
ordoliberalismului german este făcută în
1936, prin publicarea de către Eucken,
Böhm şi Grossmann – Doerth a unui text
cunoscut ca Manifestul Ordo, sub titlul
Sarcina noastră (Unsere Aufgabe). Acest
text este o reacţie la eşecul şi dispariţia
Republicii democratice de la Weimar, ce
căzuse victimă luptei pentru putere între
monopolurile avide de profituri, cartele
industriale şi sindicate, în contextul
sărăciei generalizate. În Manifestul Ordo
este respins relativismul „Şcolii Istorice
Germane“, care nu admitea existenţa unor
valori primare şi a unor ţeluri finale, dar
şi fatalismul socialiştilor relativ la legile
inevitabile de dezvoltare din istorie.
Ordoliberalii dezvoltă o teorie sistemică
de sine stătătoare despre ceea ce trebuie
să facă statul pentru a feri libertatea şi
bunăstarea indivizilor de grupurile de
putere şi interese. Ei tind către acea
libertate a individului care există doar prin
domnia dreptăţii, inclusiv în economie,
şi se termină acolo unde încep drepturile
Ordoliberalii dezvoltă o teorie
sistemică de sine stătătoare
despre ceea ce trebuie să facă
statul pentru a feri libertatea
şi bunăstarea indivizilor de
grupurile de putere şi interese.
Ei tind către acea libertate a
individului care există doar prin
domnia dreptăţii, inclusiv în
economie, şi se termină acolo unde
încep drepturile celorlalţi.
celorlalţi. Totul se desfăşoară însă într-
un cadru finit, al graniţelor statale şi ale
unui mediu înconjurător (ecologic) cu
două dimensiuni: una umană şi cealaltă
a naturii fizice. Ordoliberalii constată că
între subsistemele unui sistem economic
există interdependenţe strânse, în
sensul „Interdependenţei ordinilor“
(Interdependenz der Ordnungen)
definit de Eucken. În consecinţă, orice
intervenţie exterioară asupra pieţei va
influenţa modul viitor de acţiune al
tuturor agenţilor economici, prin aceea că
aceştia îşi vor face planurile de acţiune în
mod diferit faţă de situaţia în care nu ar fi
existat intervenţia. Orice intervenţie într-
o parte se face simţită asupra celorlalte
părţi şi, ca urmare, activităţile economice
înregistrează o scădere a profitabilităţii şi
productivităţii, deoarece spaţiul previzibil
de linişte şi securitate din viitor este mai
mic, nimeni neputând de fapt şti când va
apărea o nouă intervenţie.
Autorii Manifestului Ordo introduc şi
cer implementarea în practica politicii
economice a conceptului de „Constituţie
economică“ (Wirtschaftsverfassung). Ea
este sistemul de reguli de comportament,
scrise dar şi nescrise, însă general
acceptate, prin a căror practicare
guvernul să asigure că agentul economic,
aflat în competiţie pe piaţă, ia decizii cu
adevărat libere, pe proprie răspundere
şi neperturbat de intervenţii ale statului.
Statul trebuie să fie suficient de puternic
pentru a nu fi obligat să treacă dincolo de
asigurarea şi aplicarea regulilor jocului
(ordinea), de a rezista presiunilor luptei
pentru putere economică şi politică dintre
grupurile de interese şi marii agenţi
economici. Aceştia, dacă ajung prea
puternici, respectiv ocupă un segment
prea mare de piaţă, vor putea până la urmă
să cumpere aproape totul, inclusiv statul,
prin „cumpărarea“ politicienilor.
Motivaţia tuturor ordoliberalilor, inclusiv
a celor ai Şcolii de la Köln, nu este în
primul rând economică în natura ei, ci
antropologică şi marcată de imaginea
creştină despre lume. Eucken cere în 1948
ca „… politica economică să realizeze
ordinea liberă şi naturală voită de
divinitate…“, care de fapt este, per se,
o ordine liberală şi ecologică. În centrul
acestei viziuni stă omul, în calitatea sa
de creaţie a divinităţii şi care poartă
răspundere pentru întreprinderile sale
din timpul vieţii terestre. Răspunderea
presupune însă existenţa apriorică a
libertăţii de a alege între alternativele
posibile, precum şi spaţiul de manevră
vizavi de ceilalţi actori, în condițiile în care
şi ei vor să se manifeste liber. Libertatea
individuală şi circumstanţele libere de
viaţă sunt aspecte indispensabile pentru
demnitatea umană. De fapt, libertatea
este o condiţie apriorică necesară pentru
existenţa şi manifestarea unei personalităţi
creştine. Aceasta din urmă, la rândul ei, se
bazează pe legătura omului cu divinitatea.
Vedem deci că libertatea şi creştinismul
sunt de fapt indisolubil legate între ele,
lucru afirmat şi de dogmele teologice, care
susţin că omul este liber să aleagă pentru
sau împotriva divinităţii.
Aceste moduri de a privi pot părea, la
prima vedere, neobişnuite omului de
ştiinţă sau de afaceri al anului 2010 din
România, dar ele sunt reale în statele
5 octombrie 2010 // nr. 304 // 22 PLUS
care împărtăşesc elementele principale
ale ordoliberalismului. Aceasta este baza
doctrinar-teoretică a succesului economic
naţional şi internaţional de până acum a
economiei sociale de piaţă în Germania,
care s-a reconstruit cu succes după
distrugerile de până în 1945.
Ordoliberalismul are mai multe merite.
El formulează coerent o teorie de
sine stătătoare, care critică principiul
planificării şi colectivismului în economia
Germaniei post-1933. Această reuşită pare
a fi nesemnificativă dacă o privim din
perspectiva anului 2010, când sistemul
economiei de piaţă este deja prezent pe
tot globul terestru, cu excepţia Coreei de
Nord, a Cubei, Irakului şi poate a altor
câtorva state. Însă, în contextul dictaturii
anilor 1930 şi 1940, când economia era una
de război, planificată, supercentralizată şi
obligatorie, realizarea este un act de curaj
şi considerabilă clarviziune.
Apoi, ordoliberalismul defineşte clar
rolul vital al funcţionării şi credibilităţii
instituţiilor în stabilirea regulilor de
joc din economie. Imediat după 1945,
el combate planificarea birocratică şi
statală din partea instituţiilor şi oferă o
alternativă reală la calea bătută de până
atunci în funcţionarea economiei unei ţări.
Acea cale credea că o competiţie haotică
între agenţii economici pe o piaţă lăsată
la voia întâmplării este curată sinucidere.
Acestei căi îi vine în întâmpinare
ordoliberalismul, arătând că din haos se
naşte totuşi un sistem stabil.
De asemenea, ordoliberalismul apără în
mod hotărât principiul libertăţii ca valoare
fundamentală. El afişează scepticism în cel
mai înalt grad cu privire la posibilitatea
dirijării proceselor de piaţă şi ajungerea
la rezultate pozitive pe această cale.
Ordoliberalii acordă o mare importanţă
interdependenţei diferitelor părţi ale
sistemului social, mai ales atunci când
este vorba de modelarea şi transformarea
instituţiilor.
Doctrina aduce şi contribuţii în teoria
ştiinţifică din domeniul definirii
efectelor acţiunii instituţiilor asupra
comportamentului uman. Ea afirmă că
orice reformă socială trebuie să înceapă
cu înnoirea instituţiilor şi cu limitarea
controlului pe care statul îl poate exercita
în mod arbitrar. Ordoliberalii se află
foarte aproape de ceea ce Milton Friedman
defineşte ca sarcini ale statului, şi anume:
păstrarea justiţiei şi ordinii; definirea
drepturilor de proprietate; garantarea
îndeplinirii clauzelor contractuale;
promovarea competiţiei; acţiunea pozitivă
împotriva monopolurilor; protejarea celor
slabi, minori sau handicapaţi.
În plan internaţional, ordoliberalismul,
mai ales cel de la Freiburg, luptă
împotriva pseudosocialismului opresiv,
aşa cum a fost el cunoscut după 1945 în
sfera de influenţă a URSS. Ordoliberalii
propovăduiesc ideea că libertatea politică
este inseparabilă de cea economică.
Franz Böhm se exprimă în repetate
rânduri împotriva existenţei oricărei
compatibilităţi între un stat democratic şi
un sistem economic socialist, centralizat şi
planificat.
În esenţă, principiile teoretice cu care
ordoliberalismul german contribuie la
crearea bazelor economiei sociale de piaţă
sunt: proprietatea privată; libertatea
22 PLUS // nr. 304 // 5 octombrie 2010
de a încheia contracte; răspunderea
pentru consimţământul dat şi pentru
acţiunile întreprinse; pieţele libere
(libertatea intrării şi ieşirii de pe piaţă);
dreptatea socială şi comunitatea; ecologia
şi moralitatea; şi, pentru asigurarea
capacităţii agenţilor economici de a-şi
planifica investiţiile pe termen cât mai
lung, stabilitatea monedei, adică inflaţie
mică, şi constanţa politicii economice.
Aceste principii se regăsesc atât în
Constituţie, în legislaţie, în instituţii, cât şi
în politica economică internă şi externă a
Germaniei federale contemporane.
Două școli:
Freiburg și Köln
Pe măsură ce aprofundăm construcţia
ordoliberală, constatăm că motivaţiile
ordoliberalilor diverg totuşi între ele. În
interiorul grupului „Ordoliberalilor în
sens mai larg“ (Ordoliberale im weiteren
Sinne), grup în care toţi sunt consideraţi
„părinţi“ ai economiei sociale de piaţă,
există două direcţii doctrinare diferite: a
ordoliberalismului în sens mai restrâns, al
lui Eucken şi Böhm (Şcoala de la Freiburg),
mai apropiat de neoliberalismul lui von
Hayek și a ordoliberalilor corporatişti,
Erhard şi Müller–Armack (Şcoala de la
Köln).
Pe de-o parte, Şcoala de la Freiburg
face, prin Eucken, Böhm şi von Hayek,
joncţiunea dintre neoliberalismul german
şi neoliberalismul economic anglo–saxon,
devenit, după 1945, o doctrină mondială.
Gândirea Şcolii de la Freiburg, s-a format
în contextul istoric interbelic al dispariţiei
sistemului democratic al Republicii de la
Weimar, al apariţiei naţional–socialismului
şi al învingerii Germaniei în al doilea
război mondial, adică între 1920 şi 1950.
Ulterior, după 1962, poziţia Freiburgului
între marile şcoli europene de economie,
precum London School of Economics,
a fost întărită în mod substanţial de
von Hayek. Şcoala de la Freiburg se
ocupă în primul rând cu obţinerea unui
răspuns la întrebarea asupra instituţiilor
fundamentale necesare asigurării
unui cadru stabil şi credibil pentru ca
procesele de creştere economică să
decurgă fluent. În viziunea acestei şcoli,
menirea statului este ca, având ajutorul
justiţiei independente, să asigure, pentru
fiecare individ, exercitarea dreptului la
proprietate privată şi în acelaşi timp să îl
oblige la asumarea răspunderii efectelor
alegerilor sale libere, chiar dacă, în cazul
activităţilor economice, acestea îl duc,
uneori, prin etape de faliment. Apoi,
la nivel macroeconomic, se doreşte
asigurarea competiţiei şi a stabilităţii
monedei.
Doctrina Şcolii de la Freiburg are un grad
redus de socialism şi chiar de corporatism.
Eucken şi Röpke atacă cu vehemenţă,
imediat după sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, tendinţele tuturor
guvernelor, indiferent de orientarea
lor, conservatoare sau socialistă, de
a duce politici de redistribuire în stil
egalitarist a veniturilor, precum şi
principiul subvenţiilor. Ei avertizează
despre pericolul transformării statului
într-un transferator instituţionalizat de
venituri, de la unii la alţii. Eucken explică
contradicţia ce există între o politică
statală de redistribuire a veniturilor şi o
politică statală de menţinere a unei ordini
competiţionale. În timp ce prima absolvă
individul de o bună parte a răspunderii
proprii pentru acţiunile întreprinse, cea
de-a doua pune pe prim plan răspunderea
personală a indivizilor în contextul în care
se aplică aceleaşi condiţii–cadru pentru
toţi. Crezul fundamental al celor de la
Freiburg este că, în interesul creşterii
economice generale, spre binele tuturor
indivizilor din societate, regulile ordinii
competiţionale sunt cele ce trebuie
respectate cu toată stricteţea, indiferent
de posibilele urmări ce pot apărea pentru
indivizi sau grupuri. Se are în vedere
asigurarea dreptăţii sociale din punctul de
vedere al condiţiilor–cadru.
Şcoala de la Köln, pe de altă parte,
condusă de Müller–Armack, cu care
simpatizează şi Rüstow, are o orientare
mai socialistă şi corporatistă. Ea face
joncţiunea cu gândirea economică
germană cu tendinţe spre corporatism şi
social, fiind oarecum mai „catolică“. Poate
nici nu este de mirare, dacă ne gândim
că ea a apărut în „fortăreaţa catolică“
(katholische Hochburg) a Germaniei de
nord: arhidieceza romano–catolică de
la Köln, este, după arhidieceza nord–
americană de Chicago, a doua din lume
ca volum al contribuţiilor financiare la
subvenţionarea Vaticanului. Müller–
Armack, Rüstow şi Erhard acţionează
pentru ca statului să îi revină rolul de a
corecta prin acţiuni pozitive efectele de
inegalitate ce rezultă prin acţiunea legilor
Ordoliberalismul apără în mod
hotărât principiul libertăţii ca
valoare fundamentală. El afişează
scepticism în cel mai înalt grad
cu privire la posibilitatea dirijării
proceselor de piaţă şi ajungerea
la rezultate pozitive pe această
cale. Ordoliberalii acordă o mare
importanţă interdependenţei
diferitelor părţi ale sistemului
social.
pieţei libere. Astfel, Şcoala socioliberală
de la Köln aplică dreptatea socială de fapt
stării materiale a entităţilor societăţii, şi
nu condiţiilor-cadru. La începutul anilor
1970, fenomenul de imixtiune a statului
în interiorul proceselor economice,
prin programe guvernamentale de
investiţii, subvenţii şi prin redistribuire
impozitară, chiar capătă amploare în
politica economică practică. Alte elemente
introduse de Şcoala de la Köln sunt
„principiul ecologic şi moral“, inspirat
din gândirea creştină. Ecologia este
privită ca o parte a răspunderii pe care o
are individul faţă de mediul înconjurător
natural. Moralitatea faţă de mediul
înconjurător uman este cealaltă faţetă
a răspunderii faţă de universul creat.
Erhard se află, datorită gândirii sale, dar şi
funcţiilor politice avute, la intersecția atât
a curentelor interne germane, cât şi a celor
internaționale.
Economia socială de piață
– linii directoare
Din 1948 până în prezent, economia
socială de piaţă are o filosofie
esenţialmente liberală, bazându-se pe
teoria filosofică denumită ordoliberalism.
Economia socială de piaţă cuprinde şi
captează în mare măsură esenţa spiritului
şi a popoarelor de la nord de Alpi şi dintre
coasta franceză a Atlanticului şi linia râului
Vistula.
Economia socială de piaţă integrează
performanța economică, securitatea
publică, echitatea socială şi dialogul
dintre partenerii sociali. Economia socială
de piaţă reface şi rezolvă pozitiv rolul
economic al statului într-o economie cu
iniţiativă privată. În prezent, economia
socială de piaţă asigură consensul
societăţii gemane, rezolvând în mod
demn problemele sociale ale majorităţii
cetăţenilor şi determinând succesul
economiei în plan intern şi internaţional.
Economia socială de piaţă este un exemplu
de sistem economic şi social a cărui
studiere extinde orizontul de cunoaştere
şi, în unele privinţe, dă o imagine de
ansamblu despre multele interdependenţe
ce există între politic, economic, naţional
şi internaţional. Afirmaţia este valabilă mai
ales în perioada actuală, în care în România
se caută modele de sistem economic şi
social potrivite cu interesele naţionale
şi cu specificul structurii sufleteşti
româneşti. Economia socială de piaţă a
devenit cunoscută în lumea economiştilor
şi a universitarilor occidentali, odată cu
miracolul economic german din perioada
1948-1966.
În prezent, este sistemul economic şi
social al Germaniei, cea de-a cincea putere
economică din lume şi prima din Europa,
în clasificarea făcută după contribuţia la
formarea totalului PIB-ului mondial. Părţi
ale sale se mai aplică în Olanda, Austria,
Suedia, Elveţia şi Franţa. Acest model
influenţează considerabil evoluţia Uniunii
Europene ca organism internaţional.
Economia socială de piaţă este sistemul
economic şi social care a făcut posibil
miracolul renaşterii multor economii şi
state europene şi, în special, a Germaniei
din starea de putere înfrântă în cel de-al
doilea război mondial şi dezorientată prin
excesele din timpul dictaturii naţional-
socialiste.
Pe scurt explicat, economia socială de piaţă
este un model de organizare economico-
socială ale cărui baze teoretice au fost puse
în statele riverane Rinului în Europa de
Vest şi în unele ţări scandinave, în perioada
industrializării de după anii 1880 şi până
înspre 1945. Economia socială de piaţă nu
v
este nici economie liberă dereglementată
de piaţă de tip anglo-american şi nici
economie socialistă; este a treia cale în
economie. Din punct de vedere doctrinar,
nu este bazată nici pe neoliberalism şi
nici pe socialism, ci pe ceea ce se numeşte
ordoliberalism. După 1945, acest model
teoretic de economie s-a implementat
practic în legislaţie şi în instituţii în
Germania, scoțând țara din criză şi din
marasmul efectelor războiului, ducând
la miracolul economic german dintre
1948-1970. Astfel, s-a creat un nou reper
în politica economică. E vorba de ceea ce
acum se numeşte „Economia socială de
piaţă. Modelul German“.
În acest model economic al economiei
sociale de piaţă, individului trebuie să i
se ofere protecţie, prin intermediul unor
instituţii de stat, de abuzurile ce i se
pot face de către acumularea de putere
economică. Atât de abuzurile puterii
private din economia liberă (patroni şi
firme prea puternice), cât şi de abuzurile
puterii de stat (guvern şi instituţii oarbe).
În economia socială de piaţă, chiar dacă
realizarea de profit este principalul factor
motivator al creativităţii şi competitivităţii
economice, profitul nu este destinat
pentru a fi folosit doar în beneficiul
privat, individual al companiilor care îl
realizează, cum este în cazul modelului
economiei neoliberale de piaţă, ci şi in
interesul public, al binelui comun. În
economia socială de piaţă, scopul pieţei
şi al companiilor are şi valenţe sociale cu
rădăcini în concepte culturale, teologice şi
istorice.
În economia socială de piaţă din UE are
şi România un „input“ indirect: este
vorba de adoptarea în acest document
de politică economică a ideilor părintelui
creştin-democraţiei italiene: preotul
romano-catolic Luigi Sturzo, originar
din România, descendent al familiei
princiare Sturza. Ideile lui Sturzo au fost
adoptate chiar în preambulul declaraţiei,
alături de şi în completarea celor ale
cancelarului german (1963-1966) şi
ministrului federal al Economiei (1948-
1963) Ludwig Erhard, creatorul economiei
sociale de piaţă în Germania.
Dacă Erhard a caracterizat esenţa şi
spiritul economiei sociale de piaţă prin
propoziţiile: „Vreau să mă întreţin din
propriile resurse, vreau să iau propriile
mele decizii în viaţă şi să preiau
responsabilitatea pentru destinul meu.
Din partea statului, aştept doar ca el să
asigure precondiţiile care să-mi permită
să trăiesc în acest fel“, Luigi Sturzo a
completat ideile lui Erhard, spunând:
„Apărarea iniţiativei private este bazată
pe crezul că o economie planificată de
stat nu este numai o politică economică
proastă, ci sufocă în acelaşi timp
liberatea şi este nocivă binefacerii
sociale“.
SORIN MUREŞAN
Sorin Mureşan, născut în 1965 la Cluj, a fost
diplomat de carieră în Direcţia de diplomaţie
economică a MAE, la Ambasada României
de la Bonn, Germania (1998-2000 şi 2007-
2008), precum şi consilier parlamentar la
Camera Deputaţilor în perioada 1994-1997.
Este doctor în ştiinţe economice al Univesităţii
Babeş-Bolyai din Cluj şi master în studii
diplomatice al Universităţii Westminster din
Londra. Are 7 volume publicate în română,
engleză şi germană pe teme de politică
economică, politică externă, istorie şi relaţii
parlamentare internaţionale. În prezent este
director al firmei de consultanţă economică şi
politică şi de business development East-West
Europe al The Diplomatic Economist Ltd.
vI
Ortodoxie şi ordoliberalism:
câteva reflecţii
O întâlnire necesară
Spre deosebire de romano-catolicism,
creştinismul răsăritean n-a produs o
foarte bogată reflecţie sistematică asupra
condiţiei spirituale a omului în contextul
social şi politic al modernității. Ortodoxiei
pare să-i fie caracteristic mai degrabă
discursul sub specie aeternitatis, atras
de promisiunea veşniciei şi mai puţin
interesat de complicaţiile istoriei terestre.
Această trăsătură a Bisericilor orientale
a fost observată chiar de Alfred Müller–
Armack — important sociolog al religiilor
şi unul dintre fondatorii ordoliberalismului
german1. Contemplativitatea şi „instinctul
eshatologic“ al ortodoxiei furnizează
garanţiile unei stabilităţi ferme (mai ales
pe terenul eticii, al esteticii liturgice şi al
teologiei dogmatice), dar şi riscurile unor
confuzii practice şi teoretice (pe terenul
disputelor ideologice găzduite în agora
cetăţii).
Care este atitudinea ortodoxiei
contemporane faţă de realităţi presante
precum: proprietatea individuală, piaţa
liberă, solidaritatea intracomunitară,
sărăcia cronică, șomajul, politicile fiscale
ale statului, etc.? Pentru a afla răspunsul
la aceste dileme, apelul la documentele
sinodale recente (cum ar fi „doctrina
socială“ a Bisericii Ortodoxe Ruse,
aprobată oficial în 2000) nu va fi suficient2.
Absenţa unor structuri centraliste în
ecleziologia ortodoxă face inutilă căutarea
unor răspunsuri standardizate la toate
problemele de ordin social, economic şi
politic cu care se confruntă ţările de pe
întreg mapamondul.
De aceea, o perspectivă ortodoxă asupra
ordinii sociale va rezulta mai ales dintr-
o asimilare a viziunii patristice despre
om, univers şi comunitate, precum şi din
interiorizarea principiilor etice formulate
de Biserica apostolică. Cercetătorii vor
descoperi un anumit eclectism doctrinar
în chestiuni care privesc dezbaterile
economice contemporane. Răspunsurile
ortodoxiei la probleme istorice concrete
rămân deschise. Doctrina socială și
economică a ortodoxiei este dinamică şi
dialogică, deși păstrează nemodificate
anumite constante.
Relaţia între ortodoxie şi ordoliberalism
nu poate fi neglijată, plecând chiar de
la angajamentul religios profund al
gânditorilor economiei sociale de piaţă3.
Ordine politică
şi organizare socială
Atât pentru creştinism, cât şi pentru
doctrinarii economiei sociale de piaţă,
noţiunea de ordine este fundamentală.
În toate marile civilizaţii, spunea Eric
Voegelin, oamenii caută un tip de ordine
cosmologică, politică şi sufletească. Istoria
umanităţii poate fi descrisă drept un
conflict între mai multe viziuni despre
ordine – modernitatea seculară fiind
„tranşată“ de fundamentala diferenţă
dintre ordinea bazată pe libertate
individuală şi ordinea paternalistă a
statului.
Toate activităţile omeneşti sunt ritmate
în raport cu ordinea temporală (marcată
de calendar) şi cu ordinea spaţială
(structurată prin măsurători similare).
În absenţa unei înţelegeri asupra ordinii
transcendentale, organizarea socială şi
politică rămâne deficitară. Absenţa ordinii
produce alienare, haos, violenţă. În
civilizaţia europeană, ordinea metafizică
structurează şi articulează simbolic
realitatea, plecând de la căutarea ubicuă
şi recunoaşterea sacrului. Ordinea
metafizică intersectează apoi ordinea
cetăţii, consacrată prin trecerea de la
nomadismul vânătoresc la sedentarismul
agrar şi prin naşterea primelor structuri
stabile de reprezentare pe relaţia individ-
comunitate.
Întregul angrenaj politic, social şi
economic implică vieţile personale
O perspectivă ortodoxă asupra
ordinii sociale va rezulta mai
ales dintr-o asimilare a viziunii
patristice despre om, univers
şi comunitate, precum şi din
interiorizarea principiilor
etice formulate de Biserica
apostolică. Cercetătorii vor
descoperi un anumit eclectism
doctrinar în chestiuni care
privesc dezbaterile economice
contemporane. Răspunsurile
ortodoxiei la probleme istorice
concrete rămân deschise. Doctrina
socială și economică a ortodoxiei
este dinamică şi dialogică, deși
păstrează nemodificate anumite
constante.
ale oamenilor într-un vast sistem de
interdependenţe şi determinări care, în
ultimă instanţă, reprezintă binele comun.
Contractele economice, munca, datoriile
asumate în plan militar, practicile de
ordin cultural-simbolic şi viaţa spirituală
– toate aduc un plus de coerenţă în viaţa
individizilor ameninţaţi, altminteri, de
spectrul anomiei4.
Teologia politică a creştinismului
răsăritean (de la Eusebiu al Cezareei5
până la Vladimir Soloviov6) porneşte de
la câteva observaţii acute echivalenţa
între rău şi anarhie. Atât în planul ordinii
sociale, cât şi în sfera angajamentelor
existenţiale, lipsa organizării reprezintă
un deficit major. Definiţia ordinii variază
în funcţie de epoca istorică şi situarea
culturală a unei naţiuni. Dar, aproape în
orice împrejurare, noţiunea de ordine va
presupune existenţa unui început (arche)
– adică a unei temelii fondatoare – şi a
unui sens final (telos), adică a unui orizont
de împlinire pentru oameni. Edmund
Burke (1729–1797) a introdus în gândirea
politică noţiunea de „contract veşnic“
între cei care au fost, cei care sunt şi cei
încă nenăscuţi. Ordinea politică trebuie
să menţină această comunicare între
trecut, prezent şi viitor, făcând posibilă
utilizarea celor mai trainice forme de
inteligenţă, ingeniozitate şi înţelepciune
venite din tradiţie. Între incipit şi finis,
există evident instanţe intermediare care
reglează şi armonizează interacţiunea
dintre individ şi societate. Cu acest
sentiment al unei slujiri pasagere, omul
politic se poate consacra efortului de
limitare a entropiei sociale şi a tendinţelor
anarhice din viaţa comunităţii.
Dezordinea în absenţa unei temelii morale
şi a unei finalităţi transcendente, care să
depăşească egoismul de primă instanţă al
invidiului rupt de exigenţa comunicării
şi a interacţiunii solidare cu semenii,
tradusă estetic, produce urâtul şi alungă
muzicalitatea; în termeni etici, dezordinea
facilitează viciul şi inhibă virtutea; sub
raport epistemologic, dezordinea naşte
5 octombrie 2010 // nr. 304 // 22 PLUS
sofismul, înlocuind astfel adevărul
cu falsul; în plan juridic, dezordinea
favorizează nedreptatea şi corupţia;
dezordinea, în fine, poate coincide cu
un plus de violenţă, criminalitate sau
infracţionalitate stradală.
Creştinismul recunoaşte în dezordine
un factor ostil libertăţii spirituale şi
prosperităţii materiale a omului. Ordinea,
pe de altă parte, nu poate fi creată
artificial, prin mijloace exclusiv politice
de supraveghere şi normare centralistă
a vieţii cetăţenilor. Din raţiuni istorice,
teologii şi gânditorii patristici nu puteau
fi familiarizaţi – precum reprezentanţii
Şcolii de la Salamanca în secolul XVI
– cu noţiunea de ordine autoconstituită
a pieţei. Nici ordinea neplanificată a
capitalismului n-a putut fi un subiect
serios de reflecţie în societăţile feudale
ale Estului european. Totuşi, patristica
apreciază noţiunea de ordine naturală,
în contrast cu orice hybris antropologic
(construit după modelul Babel). Ordinea
artificială, care ignoră finitudinea
condiţiei umane, eşuează. Accentul pus pe
moderaţie şi pe economia la scară umană
nu poate surprinde o sensibilitate creştină.
Atât ordoliberalismul, cât şi creştinismul
răsăritean converg în respingerea
elanurilor progresist-revoluţionare, care
tind să abolească instituţiile, valorile
şi etosul cultivat de „vechiul regim“
(îndeobşte, regimurile care tind să
recunoască valoarea tradiţiei iudeo-
creştine şi impactul valorilor religioase
asupra culturii euro-atlantice). Roepke &
co. au criticat tropismele revoluţionare
ale regimurilor fasciste sau comuniste din
Europa secolului XX, deplângând căderea
într-o „stare de excepţie“ în raport cu
exigenţa ordinii politice şi a legii naturale.
MIHAIL NEAMŢU
1. Alfred Müller–Armack, Zur
Religionssoziologie des europäischen
Ostens, Weltwirtschaftliches Archiv,
vol. 61 (1945), reluat în Religion und
Wirtschaft. Geistesgeschichtliches
Hintergründe unserer europäischen
Lebensform, Stuttgart, 1959.
2. Pentru un compendiu util pe această
temă, vezi volumul coordonat de Ioan I.
Ică Jr. & Germano Marani (ed.), Gândirea
socială a Bisericii. Fundamente —
documente — analize — perspective, Ed.
Deisis, Sibiu, 2002.
3. Peter Hartz, Deutsche
Wirtschaftsordnung: Ersonnen hinter
Klostermauern (26.06.2008),http://
www.wiwo.de/politik-weltwirtschaft/
deutsche-wirtschaftsordnung-ersonnen-
hinter-klostermauern-297838/3/ (accesat
1 iulie 2010).
4. W. Eucken, Grundsätze der
Wirtschaftspolitik, Tübingen, J.C.B.
Mohr, 1952, p. 332 a vorbit despre
„interdependenţa ordinilor“ (apud
Samuel Gregg, An Ordered Liberty.
A Treatise on the Free Society, 2009,
Lexington Books, Lanham MD, p. 12).
5. Eusebiu al Cezareei, Historia
Ecclesiastica.
6. Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea
binelui, trad. rom.: Nina Nicolaeva, cuvânt
înainte de Ion Ianoşi, Ed. Humanitas,
1994.
22 PLUS // nr. 304 // 5 octombrie 2010
Un experiment interesant
la Bucureşti
Economia mondială trece prin criză. Ştim
asta. Dar avem convingerea că ştiinţa
economică – adică setul de instrumente
intelectuale prin care analizăm şi
explicăm ordinea şi dezordinea
economică – este bine mersi. Că
economiştii sunt în posesia aparatului
tehnic necesar pentru a ne spune cu
exactitate ce şi cum. Discursul economic
e în regulă – economia e problema. Dar
stau lucrurile chiar aşa? Modul în care
este reflectată problematica economică în
dezbaterea publică şi mass media – nu
numai la noi, dar peste tot în lume –
ridică nişte semne de întrebare.
Să privim la SUA – ţară cu cei mai mulţi
nobelişti în economie şi locul cu cele mai
puternice programe de studii economice.
Predicţiile macroeconomiştilor au ajuns
obiect de ironie publică. Ba ieşim, ba nu
ieşim din criză. Curba ieşirii din criză are
formă când de U, când de V, când de W,
când de L. De câte ori se anunţă public un
indicator relevant pentru monitorizarea
crizei, mantra este „indicatorul cutare
surprinde din nou experţii care
prevăzuseră că acesta va arăta cutare şi
cutare, pe când el arată altceva“. Totul
pare mai mare, mai mic sau în altă
direcţie decât prevăd aceştia.
Poate e nedrept, dar aceasta e impresia pe
care o lasă. Dovada: glumele mai mult sau
mai puţin sărate care circulă pe seama
macroeconomiştilor. (O echipă compusă
din trei macroeconomişti merge la un
concurs de vânătoare. Apare un iepure.
Trage primul. Pe lângă. Trage al doilea. Pe
lângă. Al treilea nu mai trage de loc, cade
în genunchi, ridică mâinile spre cer şi
începe să strige triumfător: l-au nimerit!
L-au nimerit! Echipa noastră a învins!)
Exemple şi întrebări
Alt exemplu, tot în SUA. Sub impactul
crizei recente are loc o resuscitare a
retoricii keynesiste, idei vechi de peste o
jumătate de secol, îmbrăcate în haină
nouă. Problema este că, în momentul în
care se invocă principiile keynesiste, se
formează imediat două tabere. Prima
tabără susţine că în economie este
inevitabil ca investitorii să facă erori, iar
economia trebuie lăsată să se cureţe
singură de acestea. Criza nu este altceva
decât nota de plată a deciziilor greşite,
etapă în care sistemul se curăţă de balast.
Cealaltă tabără keynesistă susţine că
statul trebuie să intervină. În perspectivă
keynesiană, a aştepta ca economia să se
cureţe de toxine şi să-şi revină pe cale
naturală este prea costisitor şi riscant.
Statul trebuie să facă ceva, chiar dacă nu
e foarte clar cu ce efect.
Pentru discuţia de faţă nu contează cine
are dreptate. Ceea ce contează este că,
într-o chestiune de asemenea importanţă
practică, disciplina economică este
scindată. Ne spune şi una, şi contrariul ei,
folosind argumente lansate cu decenii şi
secole în urmă. Şi o face cu atitudinea că
toată chestiunea este una pur ştiinţifică,
bazată pe cifre şi formule complicate, pe
care numai iniţiaţii le pot judeca cu
adevărat.
Ce ne spun însă toate acestea despre
ştiinţa economică? Cu aparenţa sa de
precizie, cu jargonul său intimidant, cu
statisticile şi formulele sale matematice,
ea şi-a câştigat un loc respectat în
imaginarul public. Dar este meritat, într-
adevăr, acest loc? Poate ea prezice şi
explica, aşa cum pretind adepţii săi? Nu
vom încerca un răspuns aici. Doar o
observaţie: este tot mai evident că,
pentru a-şi menţine credibilitatea şi
legitimitatea, discursul şi retorica publică
privind fenomenul economic au nevoie de
o ajustare în pretenţii şi ton. Mai mult, se
pare că mare atenţie trebuie acordată
unui nivel chiar şi mai elementar, deloc
sofisticat. Este vorba de cel al înseşi
semnificaţiei termenilor vehiculaţi.
Economia socială de piaţă
Să luăm ca exemplu arhicunoscutul
termen de „economie socială de piaţă“.
Toată lumea – politicieni, experţi, mass-
media - foloseşte termenul în mod
abundent. Şi toţi se comportă ca şi cum
ar avea un înţeles lipsit de ambiguităţi.
Dar lucrurile nu stau astfel. Ce este totuşi
În goana după iluzia exactităţii
tehnice şi statistice, ştiinţa
economică pare a pierde mult
din acea elementară claritate
conceptuală, care, atunci când
este prezentă, poate să o facă
atât de utilă publicului. Această
claritate, ce este întotdeauna
însoţită de o mai bună focalizare
pe aspectele publice şi practice
ale discursului economic, poate
fi însă recuperată. Şi aici, rolul
unor iniţiative modeste, dar
cu mize ce transcend graniţele
laboratorului naţional în care
sunt experimentate, precum cea
a Fundaţiei „Konrad Adenauer“,
poate fi decisiv.
economia socială de piaţă? Acea formă de
etatism şi intervenţionism criticată, nu de
mult, de V. Klaus? Sau o formă modernă
de liberalism economic, aşa cum o
prezentau părinţii ordoliberali ai noţiunii?
Când spunem „economie socială de
piaţă“, ne referim la ideea fondatoare sau
la modul în care această idee a evoluat şi
s-a metamorfozat în ultima jumătate de
secol? Este economia socială de piaţă o
idee de dreapta (cum spun liberalii clasici
şi creştin-democraţii)? Sau de stânga
(cum sugerează social-democraţii)?
Ambele tabere par să o revendice.
Iată deci că o noţiune mult vehiculată şi
influentă nu este totuşi deloc clară. Nu
toţi înţelegem acelaşi lucru când spunem
„economie socială de piaţă“. Şi atunci
întrebarea este: ce criticăm şi ce susţinem
când ne pronunţăm cu privire la aceasta?!
Avem aici un exemplu elementar de
confuzie flagrantă în discursul public
economic.
Un demers interesant
Acesta este contextul în care trebuie să
privim un recent demers al Fundaţiei
„Konrad Adenauer“. Fundaţia, a cărei
misiune organizaţională presupune, la loc
central, răspândirea şi dezvoltarea ideii de
economie socială de piaţă, încearcă acum
un demers menit să confrunte această
problemă. Şi, în mod interesant, o va face
printr-un experiment sau proiect pilot, ce
se desfăşoară în România, în parteneriat
cu Institutul de Studii Populare.
Pe scurt, Fundaţia „Konrad Adenauer“
lucrează pentru consolidarea unui grup
de lucru la Bucureşti, pe tema
Ordoliberalism şi economie socială de
piaţă. Timp de un an şi jumătate acesta
va funcţiona ca un poligon de încercare
pentru un proiect exploratoriu, care va
răspunde implicit întrebărilor de mai sus.
viI
Obiectivul explicit este triplu: 1) studierea
ideilor economice ordoliberale şi a
economiei sociale de piaţă (origine,
evoluţie şi implementare), cu un accent
special pe relavanţa lor pentru secolul
XXI şi pentru situaţia ţării noastre şi UE;
2) propagarea acestor idei în sfera mass-
media, academică şi politică în România
şi 3) studierea şi evaluarea oportunităţii şi
mijloacelor de adoptare practică în ţări
precum România a formulelor de
organizare economică inspirate de
principiile economiei sociale de piaţă.
Grupul e alcătuit din specialişti din
mediul universitar şi al cercetării, experţi
din sectorul public şi de stat,
reprezentanţi ai societăţii civile şi ai
mediului de afaceri, jurnalişti, politicieni
şi studenţi. Vor fi traduse principalele
lucrări de referinţă din bibliografia temei,
vor fi organizate câteva conferinţe, vor fi
încurajate studiile aplicate. Se va tatona şi
posibilitatea trecerii de la principii şi
teorii la schiţarea de politici publice
inspirate de acestea. Este un experiment.
Un laborator din care şi partea română, şi
partea germană vor învăţa. Primii, despre
relevanţa şi aplicabilitatea unor idei.
Ceilalţi, despre replicabilitatea şi
potenţialul extinderii acestui tip de
experiment în clarificare şi edificare.
Modestie şi credibilitate
Evident că un demers precum cel al
Fundaţiei „Konrad Adenauer“, eventual
replicat în alte şi alte contexte, nu este
decât o contribuţie modestă la rezolvarea
marii probleme a discursului economic de
azi. Nu poţi aştepta miracole. Dar este un
început. Dacă economia nu este chiar
ştiinţa predictivă ce se pretinde a fi, mai
multă moderaţie nu ar strica. Şi atunci,
poate că o reconsiderare a tipului de
atitudine, mai modestă, propus de autori
precum fondatorii ordoliberali ai ideii de
economie socială de piaţă, ar putea
contribui cu ceva la ameliorarea actualei
situaţii în care aşteptările publicului,
ridicate şi întreţinute de pretenţiile de
ştiinţificitate, sunt constant şi inevitabil
dezamăgite.
În goana după iluzia exactităţii tehnice şi
statistice, ştiinţa economică pare a pierde
mult din acea elementară claritate
conceptuală, care, atunci când este
prezentă, poate să o facă atât de utilă
publicului. Această claritate, ce este
întotdeauna însoţită de o mai bună
focalizare pe aspectele publice şi practice
ale discursului economic, poate fi însă
recuperată. Şi aici, rolul unor iniţiative
modeste, dar cu mize ce transcend
graniţele laboratorului naţional în care
sunt experimentate, precum cea a
Fundaţiei „Konrad Adenauer“, poate fi
decisiv.
La toate cele de mai sus, ar mai fi ceva de
adăugat. Un astfel de demers, în context
românesc, are o semnificaţie specială. El
fixează un necesar jalon în spaţiul confuz
al dezbaterii noastre publice privind
modelele şi politicile economice relevante
economiei româneşti. Fie şi numai pentru
aceasta, este un efort ce trebuie aplaudat
şi susţinut.
DRAGOŞ PAUL ALIGICĂ
vIII 5 octombrie 2010 // nr. 304 // 22 PLUS

Proiect KAS-ISP. Detalii

• Economie socială de piață și
ortdoliberalism este numele unui proiect
de anvergură pe care Fundația „Konrad
Adenauer“ (KAS), în parteneriat cu
Institutul de Studii Populare (ISP) îl
desfășoară în România pe durata unui an
și jumătate.
• Momentul inaugural al acestui proiect
s-a consumat în data de 27 aprilie 2010,
în București.
• Obiectivele principale ale acestui
proiect exploratoriu sunt în număr de
trei: 1) se studiază ideile economice
ordoliberale şi ale economiei sociale de
piaţă (origine, evoluţie şi implementare),
cu un accent special pe relavanţa lor
pentru secolul XXI şi pentru situaţia ţării
noastre şi UE; 2) se încearcă propagarea
acestor idei în sfera mass-media,
academică şi politică în România şi 3) se
studiază şi se evaluează oportunităţile şi
mijloacele de adoptare practică în ţări,
precum România a formulelor de
organizare economică inspirate de
principiile economiei sociale de piaţă.
• Grupul de lucru KAS-ISP angrenat în
proiectul Economie socială de piață și
ordoliberalism are o componență
diversificată. Din el fac parte specialişti
din mediul universitar şi al cercetării,
experţi din sectorul public şi de stat,
reprezentanţi ai societăţii civile şi
mediului de afaceri, jurnalişti, politicieni
şi studenţi.
• La ședința inaugurală au fost
aproximativ 30 de participanți. Din partea
română au fost reprezentanţi ai mai
multor instituţii centrale ale statului
român (preşedinţie, ministere), ai unor
agenţii guvernamentale cu competenţe în
domeniul reglementării economice,
reprezentaţi ai mediului academic de
profil economic din România şi SUA,
reprezentanţi ai patronatelor,
sindicatelor, ai mass-media, ai unor
organizaţii neguvernamentale cu profil
politic şi ai Camerei de Comerţ şi
Industrie a României. Notabilă a fost
prezenţa chiar a unor foşti miniştri din
domeniul privatizării din România, a unui
diplomat al Chinei, ca stat din Asia
interesat de drumul de mijloc dintre
„capitalismul neoliberal“ şi „socialism“,
precum și a unui diplomat rus. Din partea
germană au fost de față reprezentanţi ai
centralei Fundaţiei „Konrad Adenauer“
din Berlin, ai sucursalei din Bucureşti,
precum şi ai unor companii private de
consultanţă din Bavaria.
• La prima întrunire s-a convenit, de
asemenea, ca primă etapă crearea unui
proiect în planul teoretic al principiilor
filosofiei politice şi economice care stau la
baza doctrinei ordoliberale şi în baza
cărora se promulgă legislaţia şi se creează
instituţiile economico-sociale. Astfel, ca
paşi de parcurs în această primă etapă s-a
constatat mai întâi necesitatea creării
unei baze de documentare pentru planul
teoretic prin traducerea de cărţi, articole
şi documente oficiale din limba germană
şi din alte limbi de circulaţie, dacă este
necesar, în limba română.
• Ca a doua etapă a activităţii grupului
de lucru s-a convenit crearea de grupuri
tematice practice legate de nivelurile
concrete de activitate în care aceste
doctrine economice se pot transpune din
planul teoretic în practica politică
legislativă şi instituţională cotidiană,
adică a politicilor publice.
S-a menţionat explicit de către unii
participanţi interesul special în formarea
unui grup de discuţii pe teme financiare
relevante pentru economia socială de
piaţă.
• Întâlnirile ulterioare, derulate într-un
cadru mai restrâns, au limpezit direcțiile
strategice ale acestui proiect.
• A fost agreată ideea că Grupul de
„Economie socială de piață și
ortodliberalism“ va avea ieșiri în spațiul
public în mai multe direcții: pe zona
editorială, cu pachete de politici publice
(în special în domeniul economic), în
mediul online, în dezbateri publice.

Supliment apărut cu sprijinul

Fundaţiei Konrad Adenauer
şi al Institutului de Studii Populare

Responsabili de proiect: Rodica Palade,

Cristian Pătrăşconiu;
Responsabil de număr: Octavian Manea;
Tehnoredactare: Nicolae Rusu
Corectură: Mara Ştefan, Bernard Noghiu;
Secretariat: Cristina Spătărelu;
Institutul de Studii Populare Contabilitate: Iulia Todie.