Modelul European

Cuprins
INTRODUCERE.......................................................................................................................3
CAPITOLUL I.
FUNDAMENTAREA MODELULUI EUROPEAN...............................................................5
1.1. GLOBALIZAREA, O REALITATE DIVERSĂ............................................................................5
1.2. REGIONALIZAREA..............................................................................................................7
1.3. DEFINIŢII ŞI TEORII ALE INTEGRĂRII..................................................................................8
1.3.1. Integrarea economică europeană. Delimitări conceptuale......................................8
1.3.2. Teorii ale integrării economice...............................................................................10
1.4. STRATEGIA EUROPA 2020................................................................................................14
1.5. CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ.............................................................................................15
1.5.1. Evoluţia în timp a integrării europene....................................................................15
1.5.2. Modelul instituţional al Uniunii Europene..............................................................17
CAPITOLUL II.
CARACTERISTICILE ŞI PARTICULARITĂŢILE MODELULUI EUROPEAN.........21
2.1. PUTEREA LA HOBBES ŞI LA KANT – SUBSTRATUL A DOUĂ MODELE...............................21
2.2. COMPARAŢIE ÎNTRE MODELUL EUROPEAN ŞI ALTE MODELE...........................................21
2.2.1. Comparaţie între modelul european şi modelul american......................................22
2.2.2. Comparaţie între modelul european şi modelul asiatic..........................................24
2.3. O ANALIZĂ COMPARATIVĂ: VISUL EUROPEAN VERSUS VISUL AMERICAN..........................26
2.4. FUNCŢIONAREA MODELULUI EUROPEAN.........................................................................27
2.4.1. Specificul modelului european................................................................................27
2.4.2. Dezvoltarea regională.............................................................................................29
2.4.3. Politicile economice comune..................................................................................31
2.4.4. Spre o economie bazată pe cunoaştere...................................................................33
2.4.5. Dezvoltarea durabilă..............................................................................................35
2.4.6. Priorităţile Strategiei Europa 2020........................................................................36
2.5. CONVERGENŢA – PROCESUL DE CONSOLIDARE ŞI DE FUNCŢIONARE AL MODELULUI
EUROPEAN...............................................................................................................................38
2.5.1. Convergenţa nominală............................................................................................39
2.5.2. Convergenţa reală...................................................................................................41
2.6. STRUCTURA MODELULUI EUROPEAN...............................................................................42
2.6.1. Integrarea pozitivă şi integrarea negativă..............................................................42
2.6.2. Principiul subsidiarităţii şi politicile europene......................................................43
2.7. INSTRUMENETELE MODELULUI EUROPEAN......................................................................45
2.7.1. Pactul de Stabilitate şi Creştere..............................................................................45
1
CAPITOLUL III.
PROVOCĂRILE MODELULUI EUROPEAN....................................................................47
3.1. CRIZA FINANCIARĂ ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ .................................................................47
3.2. COMBATEREA SCHIMBĂRILOR CLIMATICE.......................................................................48
3.3. UN VIS EUROPEAN: O REŢEA ENERGETICĂ UNIFICATĂ.....................................................51
3.4. O EUROPĂ MAI PUTERNICĂ PE SCENA MONDIALĂ...........................................................52
3.5. SCENARIILE VIITORULUI..................................................................................................53
CONCLUZII............................................................................................................................56
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................58
INTRODUCERE
2
Pe noua scenă comercial-globală, din ce în ce mai complexă şi interconectată, oportunităţile
apar de cele mai multe ori în jurul unor vulnerabilităţi şi riscuri asumate în comun, şi
nicidecum strict în jurul interesului personal sau al riscurilor antreprenoriale individuale. Într-o
economie ce presupune acţiuni la nivel global, mulţi specialişti consideră că încrederea,
cooperarea şi reciprocitatea devin nişte componente mult mai importante pentru reuşită decât
individualismul şi comportamentul concurenţial îndârjit.
Tot aceiaşi factori globali care încurajează apariţia unui „nou model economic-cooperativ,
bazat pe arhitectura reţelei”1, influenţează şi scena politică. Statele-naţiune nu mai pot acţiona
şi funcţiona complet singure într-o lume tot mai interdependentă. Asemănător companiilor
transnaţionale, ele se reunesc în reţele cooperative pentru a oferii soluţii adecvate şi răspunsuri
coerente unei societăţi globalizate cu foarte multe riscuri.
După părerea mea, cel mai important exemplu al noului model de guvernare transnaţional este
Uniunea Europeană şi, pentru acest motiv, absolut toate succesele şi eşecurile sale sunt
urmărite cu mare atenţie în fiecare colţ al lumii, pe măsură ce conducătorii statelor-naţiune
regândesc modul în care va fi condusă lumea în noua era globală.
În această lucrare de disertaţie voi încerca să explic şi să analizez, pornind de la o bază

teoretică şi finalizând cu un suport practic, modul şi modelul după care functionează două
dintre cele mai mari puteri ale lumii la ora actuală, Uniunea Europeană, respectiv Statele Unite
ale Americii, urmând ca la final să ne putem da seama care dintre cele două modele se doveşte
a fi cel mai viabil sau cel mai bine pregătit pentru a face faţă schimbărilor şi provocărilor ce
vor urma pe scena globală.
Astfel, în primul capitol voi aborda şi voi prezenta aspectele teoretice şi funcţionale ale
modelului european, precum şi diferitele teorii ale integrării care stau la baza construcţiei
europene, etapele şi Tratatele fondatoare care au dus la formarea acesteia, precum şi aspecte
instituţionale legate de arhitectura instituţională a Uniunii Europene. În al doilea capitol, voi
analiza caracteristicile şi particularităţile modelului european prin comparaţie directă cu ale
modele, în special modelul american. Iar în al treilea capitol, voi încerca să ilustrez care sunt
noile provocări care au apărut sau vor apărea pe scena mondială şi modul în care Uniunea
Europeană ar trebui, după părerea mea, să răspundă acestor provocări.
Prin urmare, a şti ce lasă în urmă atât Uniunea Europeană, cât şi Statele Unite ale Americii,
este vital pentru a întelege încotro ne îndreptăm. Mai mult chiar, înţelegerea modului în care
au răspuns europenii şi americanii din generaţiile anterioare provocărilor unei alte ere şi cum
au ajuns să aleagă anumite repere filosofice, sociale, politice şi economice pentru a finaliza cu
succes tranziţia la modernitate, ne oferă cadrul şi baza teoretică necesară pentru a reuşi să
înţelegem modificările în profunzime ce apar în societatea actuală când întreaga umanitate
1
Rifkin, Jeremy, „Visul European. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră « visul american »”, Ed.
Polirom, Iaşi, 2006, p. 165
3
experimentează sau încearcă să dezvolte noi modele spaţio-temporale pentru secolul care
urmează.
Chiar dacă este mult prea devreme pentru a şti cu exactitate cât de mult succes va dobândi în
viitorul apropiat modelul european care tinde tot mai mult înspre „Statele Unite ale Europei”,
este totuşi clar faptul că nici un stat nu va mai putea să se dezvolte singur sau să facă faţă
noilor provocări în următorii ani de acum înainte. Uniunea Europeană pare a fi singura care a
înteles acest lucru şi, în consecinţă, a acţionat în conformitate cu realităţile în formare ale unei
lumi interdependente. Să sperăm că şi alte naţiuni îi va urma exemplul.
CAPITOLUL I
Fundamentarea modelului european
1.1. Globalizarea, o realitate diversă
4
Cu toate că globalizarea este un fenomen relativ recent, în doar câteva decenii, ea a cuprins
întreaga planetă. Cel puţin unul dintre motive este foarte clar: globalizarea ridică o serie de
dificultăţi legate de creştere economică, comerţ, rate de schimb, bună guvernare, iar oferirea
de soluţii în faţa acestor provocări necesită existenţa unor puternice parteneriate. De exemplu,
una dintre trăsăturile definitorii ale economiei globale în ultimul deceniu este creşterea
gradului de integrare şi de coeziune a economiei transatlantice.2
Prin urmare, globalizarea poate fi definită ca un rezultat al intensificării relaţiilor economice şi

sociale din întreaga lume, relaţii care leagă într-o asemenea manieră localităţile îndepărtate,
încât absolut orice eveniment care se petrece pe plan local este privit prin intermediul altor
evenimente similare, petrecute la mile depărtare.3
Mulţi specialişti percep însă globalizarea ca pe un concept abstract care nu se referă la o

anumită stare de fapt, ci cuprinde, mai degrabă, o multitudine de factori. De exemplu, Fondul
Monetar Internaţional defineşte globalizarea prin „creşterea în interdependenţă economică a
ţărilor din întreaga lume, prin creşterea volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi
servicii peste graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o
difuziune mai largă a tehnologiei.”4
Însă, foarte important este modul în care este percepută globalizarea. Astfel, ea trebuie vazută
ca un proces cu o amplă paletă de efecte benefice, atât pentru viitoarea dezvoltare a economiei
mondiale, cât şi pentru întreaga societate umană, dar în acelaşi timp şi ca un proces ireversibil
şi inevitabil. Dar de foarte multe ori, globalizarea a fost privită cu teamă, poate chiar cu
ostilitate, multă lume considerând că ea se află la baza producerii şomajului, la baza
inegalităţilor între naţiuni sau a creşterii inflaţiei. Adevărul este că întregul proces de
globalizare cuprinde atât aspecte pozitive, cât şi aspecte negative.
Referitor la părerile pro şi contra globalizare, Joseph Stiglitz susţinea că: „nu se mai pune
problema dacă globalizarea este bună sau rea; ea este o forţă care unora le-a adus numeroase
beneficii. Însă din cauza faptului că a fost prost gestionată, milioane de oameni nu s-au
bucurat de beneficiile aduse de ea, iar situaţia altor milioane de oameni chiar s-a înrăutăţit.
Problema care se pune în prezent este legată de reforma globalizării, de ce anume trebuie făcut
pentru ca ea să deservească nu numai bogaţilor şi ţărilor dezvoltate, ci şi săracilor şi ţărilor mai
puţin dezvoltate.”5
Chiar dacă oferă numeroase oportunităţi menite să conducă la o dezvoltare la nivel global,
globalizarea se manifestă prin intermediul unui proces inegal pe regiuni.
2
Le cercle des Economistes, Rencontres Economiques d’Aix-en-Provence, „L’Europe et les Etats-Unis : au
delà des idées convenues”, Descartes&Cie, Paris, 2006, p. 348
3
Giddens, Anthony, „The consequences of Modernity”, Cambridge, 1990, p. 23
4
Bugnar, Nicoleta, „Managementul tranzacţiilor economice internaţionale”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006,
p. 13
5
Stiglitz, Joseph, „Globalizarea, speranţe şi deziluzii”, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 417
5
De-a lungul istoriei, modul de constituire al ordinii globale a avut la baza funcţionării sale
principiul adversităţii, care a generat tendinţa ca o anumită parte a lumii să încerce să
controleze o altă parte a lumii, cât mai multe părţi sau chiar întregul.
Realitatea lumii de azi se structurează într-un alt mod. Fenomene din ce în ce mai vizibile se
manifestă în afara regulilor naţionale, intră în scenă forţe care sunt suprastatale sau
supranaţionale, iar problemele cu care se confruntă întrega omenire devin transnaţionale.
Regiuni întregi ale globului pământesc se ghidează după principii care lasă din ce în ce mai
puţin spaţiu de manevră deciziilor bazate pe o logică supranaţională. Sunt înfiinţate instituţii
cu competenţe ce permit coagularea mai multor state, având la bază principii de natură
integrativă. La rândul lor, acestea fac posibilă tendinţa de a acţiona după reguli ce au un
numitor comun, de a modifica în profunzime sistemul ordinii politice şi economice al lumii.6
Economistul francez Jebabdjian Gérard susţine faptul că însăşi Uniunea Europeană

experimentează un proces istoric de „regularizare a globalizării”7, proces foarte avansat în
lume. El afirmă faptul că „europenizarea” 8 este o formă particulară de globalizare, adică o
formă de integrare care nu se distinge strict sub plan economic de ceea ce noi numim
globalizare, ci mai degrabă printr-o diferenţă de grad, de nivel, şi nu neaparat de natură. Acest
aspect îl vom aborda mai pe larg în cadrul celui de-a doilea capitol.
Lumea se prezintă sub forma unei alte scene unde actorii sunt diferiţi la fel ca şi raportul de
forţe dintre ei. Lumea de azi, şi implicit societatea de azi, este una a competiţiei. Spre
exemplu, Uniunea Europeană se confruntă în momentul de faţă cu o concurenţă puternică atât
din partea unor state cu economii inovatoare, cum ar fi Statele Unite ale Americii, cât şi din
partea unor state mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, cum ar fi China sau
India. Însă, după părerea mai multor specialişti, aceasta este lumea globală care se datorează
procesului pe care îl numim „globalizare”.
1.2. Regionalizarea
Regionalizarea este procesul prin care statele aparţinând aceleiaşi regiuni geografice au
tendinţa de a se apropia pe plan economic şi chiar politic. Până în momentul de faţă, motivul
principal a fost, de cele mai multe ori, economic, el fiind pus în practică prin încheierea unor
acorduri regionale comerciale. Grupările regionale au dus la formarea unor blocuri regionale,
fapt ce induce ideea de unitate, solidaritate şi coeziune. Blocurile regionale sunt diverse,
pornind de la cea mai simplă formă, zona de liber schimb, până la cea mai complexă, uniunea
economică.
6
Marin Dinu, Socol Cristian, Marinaş Marius, „Economie europeană. O prezentare sinoptică”, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004, p. 22
7
Jebabdjian, Gérard, „Europe et globalisation”, L’Harmattan, Paris, 2006, p. 87
8
Marin Dinu, Socol Cristian, Marinaş Marius, „Economie europeană. O prezentare sinoptică”, Ed. Economică,
6
Astfel, în cadrul zonelor de liber schimb, cu toate că taxele vamale şi restricţiile cantitative
privind produsele comercializate sunt eliminate, fiecare stat are propia sa politică comercială.
Din această categorie fac parte: Acordul de Liber Schimb Nord-American (NAFTA), Asociaţia
Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific
(APEC), Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), Acordul de Liber Schimb din
Europa Centrală (CEFTA) etc.
În schimb, uniunea economică presupune pe lângă eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor

cantitative, şi existenţa unei politici comerciale unice, aplicabilă tuturor statelor membre.
Singura grupare regională de acest fel din lume este, în momentul de faţă, Uniunea Europeană.
În Europa, regionalizarea este cunoscută ca fiind un proces de integrare economică la nivel

continental. Practic, în cadrul construcţiei europene există o serie de sensuri şi de procese cu
totul diferite de alte modele de integrare la nivel regional (trei procese fundamentale)9 :
 Adâncirea integrării, adică procesul care face referire la perfecţionarea,

funcţionalizarea, instituţionalizarea a ceea ce reprezintă Uniunea Europeană;
 Lărgirea integrării, fiind înţeleasă ca o acceptare şi a altor domenii, precum şi problema
în setul de practici al Uniunii Europene;
 Extinderea Uniunii Europene, adică mobilitatea graniţelor Uniunii Europene.
Integrarea cunoaşte şi un alt proces care se numeşte „proces de aderare” şi care vizează
adoptarea progresivă a modelului aparte al Uniunii Europene de către ţările candidate.
În momentul de faţă, după părerea majorităţii specialiştilor, în lume există trei mari modele de
economie şi de societate: modelul american, modelul european şi modelul asiatic. Principala
diferenţă între modelul european şi modelul american asupra căreia literatura de specialitate
focalizează atenţia, se referă la faptul că dacă modelul european include atât creşterea
economică şi libertatea politică, cât şi coeziunea socială, modelul american include doar
creşterea economică şi libertatea politică.
Referitor la modelul european de regionalizare, unii autori subliniază încă două particularităţi
foarte importante. Prima ar fi aceea că regionalizarea europeană manifestă un puternic respect
faţă de autonomia pieţelor deoarece însăşi filosofia comunitară este aceea de a asigura pieţelor
un cadrul de funcţionare fără o distorsionare a concurenţei, iar a doua particularitate este aceea
conform căreia cooperarea se instituţionalizează cu preţul unei pierderi de suveranitate din
partea statelor membre. Din acest punct de vedere, se poate spune că originalitatea integrării
europene, faţă de alte forme de regionalizare, este procesul de pierdere cumulativă de
suveranitate în favoarea unor instanţe centrale, supranaţionale.10
9
Ibidem, p. 34
10
7
Aceste particilarităţi generează o serie de fenomene şi de procese de integrare economică şi de
decizie regională. Astfel, apar procesele de emergenţă şi de convergenţă regională, dar şi de
divergenţă interregională. Specifice modelului de integrare europeană sunt procesele de
convergenţă.11
1.3. Definiţii şi teorii ale integrării
1.3.1. Integrarea economică europeană. Delimitări conceptuale
Noţiunea de „integrare” provine din cuvintele de origine latină „integro-integrare” respectiv,

„integratio-integrationis”, care sunt utilizate cu sensul de a restabili, de a întregi sau de a
completa12. Cu alte cuvinte, punând la un loc mai multe părţi componente într-un tot unitar,
elementele constitutive sfârşesc prin a deveni părţi integrante.
Conform „Macmillan English Dictionary”, conceptul de integrare are în momentul de faţă trei
semnificaţii posibile. În primul rând, procesul prin care o persoană devine membru cu drepturi
depline şi complete în cadrul unui grup sau a unei societăţi, devenind astfel complet implicată
în activităţile acestora. În al doilea rând, procesul prin care toţi oamenii, indiferent de rasă, pot
să utilizeze un loc, o instituţie sau o organizaţie. Iar în al treilea rând, poate însemna procesul
prin care mai multe elemente se combină, într-o unitate mai mare sau într-un sistem unic.13
Oficial, termenul de „integrare economică” a fost utilizat pentru prima oară în documentaţia
Planului Marshall, Programul de Reconstrucţie Europeană, program care a fost întocmit de
către cei trei mari economişti americani: Charles P. Kindleberger, Harold Van B. Cleveland şi
Ben T. Moore : „coordonarea programului de reconstrucţie a Europei în vederea creării unei
Europe puternice şi integrate economic.”14
Gama largă de definiţii a conceptului de integrare economică scoate în evidenţă o serie de

întrebări. Totuşi, se pot delimita câteva elemente comune şi se pot formula două mari
concluzii.
Astfel, integrarea economică poate fi definită ca şi un proces (aceea situaţie în cadrul careia
componentele naţionale ale unei economii care este mai mare nu sunt separate prin frontiere
economice, ci mai degrabă funcţionează împreună ca şi o entitate) 15, dar şi ca o stare de fapt, la
care se va ajunge prin mai multe transformări.
11
Marin Dinu, Socol Cristian, Marinaş Marius, „Economie europeană. O prezentare sinoptică”, Ed.Economică,
12
Machlup, Fritz, „A History of Thought on Economic Integration”, Macmillan Press Ltd, 1977, London, p.10
13
Macmillan English Dictionary for advanced learnears, International student edition, 2002, p. 746
14
Miron, Dumitru (coordonator), „Economia Uniunii Europene”, Ed. Luceafărul, Bucuresti, 2002, p. 13
15
Molle, Wilhelm, „The Economics of European Integration”, Aldersshot Dartmouth, 1990, p. 10
8
O altă definiţie ar fi cea conform căreia, integrarea economică semnifică crearea unor
ansambluri economice mult mai vaste care să permită următoarele lucruri. În primul rând,
mărirea cadrului diviziunii muncii, dar şi a specializării la nivel local, sectorial, naţional,
regional, şi creşterea productivităţii. În al doilea rând, libertatea de mişcare a factorilor de
producţie, a serviciilor şi a bunurilor materiale. În al treilea rând, tratamentul comercial
diferenţiat sau discriminatoriu în ceea ce priveşte originea sau destinaţia bunurilor materiale, a
serviciilor şi a factorilor de producţie.
În concluzie, putem afirma faptul că integrarea economică este un proces amplu care cuprinde
un ansamblu bine definit de politici comune, libertatea de mişcare a bunurilor, serviciilor,
persoanelor şi capitalurilor, armonizarea legislaţiilor naţionale, dar şi o serie de instituţii
comune cărora ţările membre le transferă anumite competenţe de natură economică.
În practică însă, integrarea economică îmbracă mai multe forme. De exemplu, Bella Balassa se
referea la formele integrării economice ca şi la nişte etape ale integrării sau ca şi la nişte
obiective în cadrul unui proces a cărei finalitate este o uniune completă din punct de vedere
economic, monetar şi politic. Dacă analizăm din punct de vedere al avantajelor şi al
dezavantajelor pe care le au ţările participante la un astfel de proces de înlăturare completă a
barierelor care există în calea comerţului şi în calea mobilităţii factorilor de producţie, se pot
identifica următoarele forme de integrare: zona de comerţ liber, uniunea vamală, piaţa
comună, uniunea economică şi integrarea economică completă, aceasta din urmă reprezentând
etapa finală a procesului de integrare în care economiile naţionale se unesc, toate chestiunile
legate de politica economică, inclusiv politica fiscală şi monetară, sunt preluate de o autoritate
care este supranaţională şi ale cărei decizii sunt absolut obligatorii pentru statele membre.
Ali M. EI-Agraa adaugă o altă formă de integrare, şi anume „integrarea politică completă”, în
cadrul căreia participanţii devin o naţiune, iar „autoritatea centrală” „controlează nu numai
politicile monetare şi fiscale”, dar este şi direct „răspunzătoare în faţa unui parlament precum
guvernul unei naţiuni.”16
În cadrul Uniunii Europene, care reprezintă cea mai avansată şi mai complexă formă de
integrare economică regională până la ora actuală, sunt îmbinate elemente de federalism, de
exemplu împărţirea responsabilităţilor între instituţiile naţionale şi cele supranaţionale, cu
elemente de funcţionalism.
1.3.2. Teorii ale integrării economice
Teoria integrării economice a urmat dezvoltarea firească şi normală a procesului integrativ,

analizând toate transformările calitative şi cantitative care decurg din acest proces, cauzele
16
Dodescu, Anca şi Giurgiu, Adriana, „Economia integrării europene’’, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea,
2008, preluare după EI-Agraa, Ali M. „The economics of the European Community”, Fourth Edition, Harvester
Wheatsheaf, 1994, p. 2
9
care se află la baza acestuia, factorii care îl avantajează, efectele care decurg din el şi
obiectivele pe care le doreşte, ca o manifestare în plan teoretic a cunoştiintelor acumulate pe
parcursul anilor când integrarea, sub formele ei diferite, a devenit o realitate clară, reală şi
credibilă.
În momentul de faţă, Uniunea Europeană apare sub forma unei entităţi cu totul aparte. Ea se
prezintă ca un proces de integrare complex, dar care ridică, în acelaşi timp, foarte multe semne
de întrebare, mai ales în ceea ce priveşte forma finală la care se aspiră să se ajungă. De-a
lungul anilor s-au conturat o serie de teorii diferite cu privire la procesul de integrare
europeană: funcţionalism, neofuncţionalism, federalism, interguvernamentalism sau multi-
level governance.
Tocmai datorită caracterului neîncheiat al procesului intregraţionist, apare şi dificultatea de a

încadra proiectul european într-una dintre teoriile enumerate mai sus. După părerea mea,
modul în care Uniunea Europeană se va dezvolta în viitor depinde de deciziile care se iau în
momentul de faţă, dar şi de modul în care aceasta va şti să răspundă provocărilor care apar pe
scena mondială.
În acest moment Uniunea Europeană a trecut cu bine de etapa funcţionalistă, şi manifestă

anumite tendinţe care conduc spre federalizare. Deja Uniunea Europeană deţine câteva din
atributele unui stat, cel mai puternic dintre acestea fiind moneda unică europeană - euro.
Totuşi, chiar şi acum multe State Membre ale Uniunii Europene resping ideea unui suprastat.17
Metodele formulate de către „părinţii fondatori” constituie în mod constant şi neîntrerupt,

inclusiv în etapa actuală a Uniunii Europene, un punct de sprijin, dar şi de inspiraţie în întregul
proces de construcţie europeană. Alain Cotta remarcă faptul că „încă de la începuturile sale,
înainte chiar de a fi creată piaţa comună a cărbunelui şi oţelului, construcţia europeană a
progresat după căile şi metodele a ceea ce s-a convenit să se numească «sistemul Monnet»...
lent dar sigur, toate popoarele Europei occidentale să se contopească într-un nou şi mare stat
federal...”. Tot acest specialist evidenţiază că „sistemul Monnet” constă în „arta
diplomatică...de a găsi toate bunele motive pentru a creşte integrarea politică a Europei”, dar
„mai ales, de a nu dezvălui acest obiectiv, deturnând în mod constant atenţia pe teren
economic”.18
Cele mai importante teorii ale integrării europene rămân însă: federalismul,
interguvernamentalismul şi teoria guvernanţei multi-level (multi-level governance). Încă de la
începuturi, unele State Membre şi-au dorit structuri mai avansate din punct de vedere al
integrării, de exemplu Belgia, în timp ce alte State, ca de exemplu Marea Britanie, au dorit ca
integrarea europeană să ia forma unei cooperări mai strânse, dar realizată strict pe baze
17
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116-117/art9-gusilov.html, accesat în 08/04/2011, ora 15:51
18
Cotta, Allain, „Pour l'Europe, contre Maastricht”, 1992, Librairie Artheme Fayard, p. 22
10
interguvernamentale. Astfel, toată puterea ar rămâne în continuare în mâinile conducătorilor
ţărilor respective şi orice formă de cooperare ar trebui sa fie acceptată de toţi participanţii.
A. Federalismul
Federalismul / neofuncţionalismul are la baza existenţei şi funcţionării sale aportul teoretic al

„părintelui fondator” - Jean Monnet. Federalismul pune accentul pe transferul unor
competenţe a Statelor Membre în favoarea unei autorităţi federale supranaţionale. Scenariul lui
Jean Monnet prevedea ca finalitate integrarea politică care conduce în cele din urmă la
conturarea unei federaţii europene.
Potrivit acestei teorii, integrarea este explicată ca fiind un proces de „contaminare” (spill-over)
care are un dublu caracter: funcţional şi politic. În centrul abordării neofuncţionaliste se află
procesul de „contaminare” funcţională, conform căruia integrarea într-un sector de activitate
va genera automat integrarea şi în alte sectoare. De exemplu, integrarea eforturilor de apărare
va necesita un control democratic, producând o „contaminare” care va conduce la integrarea în
sfera politică. În acest fel, ar trebui să fie posibilă folosirea unei strategii de „integrare pe
sector”.19
Metoda Monet prevede patru mari etape20:
 Integrarea va debuta în sectoare din cadrul zonei „low politics”, însă ele trebuie
să fie considerate strategice din punct de vedere economic;
 Se va institui o „înaltă autoritate” care să supravegheze întregul proces
integraţionist;
 Spill-over I: Integrarea unor sectoare anume ale economiei unei ţări va crea
presiuni pentru integrarea şi a altor tipuri de sectoare;
 Spill-over II: Loialităţile şi activitatea de lobby a grupurilor naţionale de
interese vor fi transferate către noul centru;
 Integrarea este percepută ca un proces care evoluează în mod continuu, fiind
rezultatul unei game largi şi variate de procese convergente. Deşi procesul a
debutat de la integrarea sectoarelor aflate în zona de „low politics”, el va ajunge
şi la sectoare considerate a fi esenţiale (politica externă şi de securitate
comună).
Succesul federalismului în Europa are la baza sa condiţiile favorabile şi voinţa politică. Însă o
anumită trecere înspre federalism va necesita noi eforturi şi noi mijloace de acţiune. Viitoarea
formă politică înspre care va evolua Uniunea Europeană depinde în primul rând de capacitatea
19
Nello, Susan Senoir, „The European Union: Economics, Policies and History”, Second Edition, Macgraw,
2009, p. 7
20
Dodescu, Anca şi Giurgiu, Adriana, „Economia integrării europene”, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea,
2008, p. 126
11
Statelor Membre de a se conforma cu noile realităţi, dar şi de modul în care acestea vor
răspunde noilor cerinţe.
B. Interguvernamentalismul
Această abordare a integrării se referă la faptul că Statele Membre ar trebui să îşi păstreze
suveranitatea, dar în acelaşi timp ar trebui să coopereze pentru a atinge anumite obiective
economice sau politice, ca, de exemplu, liberalizarea comerţului. Aceasta este ideea „Europei
patriilor” („Europe des patries”), bazată mai degrabă pe cooperarea interguvernamentală decât
pe un transfer de putere în favoarea unei autorităţi supranaţionale.
Argumentele în favoarea interguvernamentalismul se referă, în primul rând, la faptul că

suveranitatea aparţine în final statelor-naţiune, chiar dacă acestea pot decide în cele din urmă
exercitarea ei în comun. De asemenea, într-o încercare de a explica integrarea, contextul
naţional are o importanţă mai mare decât procesele şi actorii aflaţi la nivel european. Nu în
ultimul rând, conştiinţa naţională va fi mereu vitală în procesul decizional comunitar.
Ipotezele de la care porneşte însă interguvernamentalismul sunt următoarele21:
 suveranitatea naţională rezidă în statul-naţiune, chiar dacă acesta decide să o exercite

în cele din urmă, în comun la nivel european;
 guvernele naţionale vor avea mai multă importanţă decât actorii supranaţionali atunci
când se va decide viitorul Europei;
 integrarea economică nu va conduce la o integrare politică, dupa cum arată schema
neofuncţionalistă;
 dominarea interesului naţional şi a high politics va ieşi învingătoare în final;
 identitatea şi loialitatea naţională nu sunt predispuse întotdeauna la schimbare.
C. Multi-level governance
Datorită faptului că nici federalismul şi nici interguvernamentalismul nu mai corespund în

momentul de faţă noilor realităţi ale statului şi ale globalizării, o nouă teorie apare, şi anume
aceea a guvernanţei pe mai multe niveluri (multi-level governance).
Teoria „guvernanţa pe mai multe niveluri” este abordarea cea mai cunoscută şi se bucură de
reputaţia de a exprima cel mai bine transformarea Statului-naţiune sub impactul integrării
europene. Conform acestei teorii statul naţiune nu mai deţine autoritatea exclusivă în procesul
21
Ibidem., p. 135
12
de luare al deciziilor, ci o împarte cu instituţiile internaţionale şi supranaţionale, cât şi cu
actorii privaţi, constituindu-se în acest fel mai multe niveluri de guvernanţă.
Construcţia europeană, considerată un prototip al Statului post-modern reprezintă o formă

deosebit de elaborată al acestui sistem de guvernanţă pe mai multe niveluri (supranaţional,
transnaţional, euroregional, naţional, regional, local etc.), al pluralismului actorilor implicaţi în
procesul decizional (actori supranaţionali - Comisia Europeană, Parlamentul European,
Consiliul European şi Consiliul Uniunii Europene; actori naţionali - Statele membre UE; actori
subnaţionali - autorităţile regionale şi locale; actori privaţi - grupuri de interese şi de lobby;
societatea civilă) şi al competenţelor partajate.
Foarte frecvent „guvernanţa pe mai multe niveluri” este criticată pentru accentul predominant
asupra componentei „niveluri” (cu referire la relaţiile dintre nivelurile teritoriale de guvernare)
în defavoarea componentei „guvernanţă” (cu referire la interacţiunea guvernării cu mediul
său, la relaţiile dintre sferele publică şi privată). Se consideră că utilizarea termenului „nivel”
implică o ierarhizare, recomandându-se termenul „locaţie”, care răspunde mai bine procesului
de elaborare al politicilor în Uniunea Europeană.22
1.4. Strategia Europa 2020
Europa 2020 reprezintă strategia de creştere economică a Uniunii Europene pentru următorii
zece ani. Într-o lume care se află într-o permanentă schimbare, Uniunea Europeană aspiră să
devină o economie durabilă, inteligentă şi în acelaşi timp favorabilă incluziunii sociale. Aceste
trei priorităţi se completează reciproc şi sunt capabile să ofere statelor membre suportul
necesar pentru a obţine un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, de productivitate, dar şi
de coeziune socială.
Uniunea Europeană a stabilit deja cinci obiective considerate a fi majore (ocuparea forţei de
muncă, inovarea, educaţia, incluziunea socială şi mediul/energia) care urmează să fie duse la
îndeplinire până în anul 2020. Bineînţeles că statele membre îşi vor stabili propriile lor
obiective naţionale pentru a atinge aceste obiective. Diverse acţiuni atât la nivel european, cât
şi la nivel naţional vor veni în sprijinul noii Strategii 2020.
Dar, după cum însăşi Comisia Europeană precizează, pentru ca aceste obiective să fie duse la
îndeplinire, este vital ca Uniunea Europeană să iasă din criza actuală în care încă se mai află.
Însă, fără a încuraja creşterea economică nu se poate ieşi din criză. Astfel, strategia Europa
2020 ar trebui să valorifice potenţialul de creştere al Europei prin următoarele metode23:
22
Wallace, H.; Wallace, W., „Policy Making in the European Union”, Oxford: Oxford University Press, 2000,
p.80
23
http://ec.europa.eu/europe2020/index_ro.htm, accesat în 08/04/2011, ora 23:18
13
 În primul rând, trebuie eliminate obstacolele care există pe piaţa internă pentru a uşura
şi totodată îmbunătăţi mobilitatea persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor;
 În al doilea rând, este absolut necesar realizarea reformelor structurale mult aşteptate
pentru a combate rigiditatea pieţelor muncii, stagnarea producţiei etc.);
 În al treilea rând, trebuie să se investească în sectoare-cheie ale economiei care vor
genera creştere economică şi locuri de muncă mai multe şi mai bune.
De aceea, în acest moment, priorităţile Uniunii Europene sunt relansarea creşterii economice şi
crearea unor mecanisme eficiente de reglementare a pieţelor financiare în Europa şi la nivel
internaţional. Mai mult, pentru a-şi putea consolida sistemul de guvernanţă economică,
Uniunea Europeană este nevoită să înveţe din propriile greşeli, greşeli care au pus în
pericol întreaga stabilitate financiară a zonei euro.
1.5. Construcţia europeană
1.5.1. Evoluţia în timp a integrării europene
Victoria aliaţilor împotriva Germaniei naziste a lăsat în urmă o Europă în ruine şi săracă. Dar,
într-un discurs ţinut la Zurich pe data de 19 septembrie 1946, Winston Churchill propune
crearea „Statelor Unite ale Europei”. Ulterior, la data de 9 mai 1950, Robert Schuman,
ministrul francez al afacerilor externe, propune punerea în comun a producţiei de cărbune şi
oţel prin creerea unei organizaţii europene între Franţa şi Germania care să fie deschisă tuturor
ţărilor Europei şi care să fie condusă de către o „Înaltă Autoritate”. Astfel, în 8 aprilie 1951 are
loc semnarea la Paris a Tratatului privind crearea CECO (Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi a Oţelului) de către Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Misiunea CECO era construirea unei pieţe comune sectoriale în domeniul cărbunelui şi al
oţelului, fără distorsiuni ale concurenţei şi fără bariere la frontiere.
Dar istoria modului în care a fost creată Uniunea Europeană are, după părerea economistului şi
politicianului francez Jean-Paul Baquiast, şi alte faţete. Mulţi se întreabă de ce construcţia
europeană, un proiect politic unic în lume şi care ar trebui să provoace atâta entuziam,
provoacă nu de puţine ori reticenţe sau chiar revolte.
De fapt, susţine acest autor, contrucţia europeană ascunde un mare secret. Ea nu ar fi fost
concepută doar pentru a face din cetăţenii europeni actorii unei istorii ambiţioase în care
Europa, redevenind o putere serioasă, ar putea face faţă celorlalte superputeri pe scena
14
mondială. Astfel, adevăraţii „părinţi fondatori” ai Uniunii Europene nu au fost doar Robert
Schuman sau Konrad Adenauer, ci şi strategii de la Pentagon, de la Departamentul de Stat şi
de la Casa Albă. Iar ei au susţinut construcţia Europei comunitare şi pentru binele Statelor
Unite ale Americii. SUA a văzut pericolul sovietic care îi ameninţă pentru că o Europă distrusă
putea fi uşor cucerită de către Rusia sovietică. În acest caz însăşi statutul de superputere
mondială al SUA era pus în pericol. Deci, pentru a-şi asigura statutul, era necesar ca Europa să
rămână unită, era necesar ca nivelul de trai al europenilor să se îmbunătăţească şi ca influenţa
partidelor comuniste să fie diminunată considerabil. Ceea ce SUA nu şi-ar fi închipuit însă,
este că Europa va deveni o putere serioasă atât pe plan diplomatic, cât şi pe plan economic.
Ceea ce îşi dorea SUA de fapt, era o Europă unită, dar sub sfera sa de influenţă, o piaţă de
desfacere fără bariere deschisă intereselor sale industriale, financiare şi militare, dar şi
manipulărilor serviciilor secrete americane.24
A doua mare etapă în cadrul construcţiei europene a reprezentat-o semnarea la data de 25

martie 1957 a Tratatelor de la Roma de către cele şase state membre ale CECO. Tratatele de la
Roma privind crearea unei Comunităţi Economice Europene (CEE), dar şi a unei Comunităţi
Europene a Energiei Atomice (EURATOM), alături de Tratatul privind crearea CECO,
constitue împreună Carta Europei Comunitare. Toate aceste tratate au intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958, iar în primavara aceluiaşi an, se înfinţează şi Comisia şi Consiliul care reunea
miniştrii statelor membre. Mai mult chiar, Curtea de Justiţie şi Adunarea Europeană devin
instituţii comune celor trei Comunităţi CECO, CEE şi EURATOM.
Cel mai important obiectiv al Tratatului CEE a fost constituirea unei uniuni vamale care să
garanteze libera circulaţie a bunurilor între statele membre, eliminarea tuturor contingentelor
şi a barierelor care se află în calea schimburilor comerciale, dar şi libera circulaţie a
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Cât priveşte Tratatul EURATOM , acesta se referea la
crearea şi dezvoltarea în comun şi în scopuri exclusiv paşnice a energiei nucleare.
În 1962 apare politica agricolă comună (PAC) care viza crearea unei pieţe unice şi stabilirea
unor preţuri unice pentru aproape toate produsele agricole, iar la 1 ianuarie 1968 intră în
vigoare Uniunea Vamală prin care toate taxele vamale între ţările membre sunt abolite, iar faţă
de statele terţe, Comunitatea adoptă un tarif vamal comun.
Urmează apoi şi primele valuri de extindere. Astfel că, la 1 ianuarie 1973 are loc aderarea a
trei noi state, şi anume, Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda. În 1 ianuarie 1981 aderă Grecia,
iar la 1 ianuarie 1986 Spania şi Portugalia. Aceste extinderi transformă „Europa celor 6” în
„Europa celor 9”.
Actul Unic European (AUE), adoptat în 1986 de către şefii de stat şi de guvern ai ţărilor
membre, reprezintă a treia mare etapă în evoluţia construcţiei Europei Comunitare. Acesta
24
Baquiast Jean Paul, „L’Europe et le vide de puissance”, Editions Jean-Paul Bayol, Paris, 2008, p. 10
15
avea ca şi obiectiv principal construirea pieţei interne unice, respectiv a unui „spaţiu fără
frontiere interioare în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor
este asigurată”. Acest obiectiv măreţ a devenit posibil doar în etapa următoare, adică în 1993,
deoarece această etapă era marcată de inexistenţa unei monede unice europene şi de
eterogenitatea politicilor economice ale ţărilor membre.
Raportul prezentat în 17 aprilie 1989 de către Comitetul Délors prevedea un plan care să
conducă la realizarea Uniunii Economice şi Monetare prin realizarea Sistemului European de
Bănci Centrale (SEBC). Mulţi specialişti consideră acest raport ca unul dintre cele mai
importante rezultate obţinute în urma dezbaterilor politice asupra uniunii monetare.
A patra mare etapă a procesului de integrare are loc în 7 februarie 1992, odată cu semnarea la
Maastricht a Tratatului asupra Uniunii Europene care reprezintă reforma cea mai amplă şi
complexă a Tratatelor de la Roma. Obiectivul major era realizarea Uniunii Economice şi
Monetare (UEM), dar şi crearea unei monede unice europene, şi anume, euro.
Marea inovaţie a Tratatului de la Maastricht a fost crearea unei organizaţii şi a unei structuri
noi şi anume, Uniunea Europeană, care se bazează pe trei piloni. Primul pilon îl reprezintă
domeniul comunitar (unde intră cea mai mare parte a domeniilor de politici comune), al doilea
pilon îl constitue politica externă şi de securitate comună, iar al treilea pilon cooperarea în
domeniul justiţiei şi al politicii interne.
Urmează şi al patrulea val de extindere odată cu aderarea la Uniunea Europeană a Austriei,

Finlandei şi Danemarcei la data de 1 ianuarie 1995, „Europa celor 9” devenind astfel „Europa
celor 12”.
Şi, în final, a cincea mare etapă a procesului de integrare a reprezentat-o obiectivul extinderii
spre Est şi al uniunii politice care cuprinde Tratatul de la Amsterdam (1997), Tratatul de la
Nisa (2000), Tratatul Constituţional (2004) şi Tratatul de la Lisabona (2007).
Cât priveşte Tratatul de la Amsterdam, acesta a venit să completeze Trataul de la Maastricht,

precum şi Tratatele de creare a Comunităţii Europene. În contextul extinderii puternice a
Uniunii Europene către Europa Centrală şi de Est, o serie de reforme erau necesare la nivelul
structurilor instituţionale ale UE. Acestea au fost realizate prin negocierea Tratatului de la Nisa
care a intrat în vigoare în 2003.
Al cincilea val de extindere a avut loc la 1 ianuarie 2004 prin aderarea Poloniei, Sloveniei,
Ungariei, Maltei, Ciprului, Letoniei, Estoniei, Lituaniei, Cehiei şi Slovaciei, iar al şaselea val a
avut loc odată cu aderarea României şi a Bulgariei la 1 ianuarie 2007.
Foarte importante sunt şi obiectivele Stategiei de la Lisabona (2007) care îşi dorea ca
economia UE „să devină cea mai competitivă şi mai dinamică economie, bazată pe cunoaştere,
capabilă de o creştere economică sustenabilă cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi cu o
16
coeziune socială mai mare, precum şi cu un mediu înconjurător sustenabil.” 25 Realizarea
acestor obiective era prevazută în perspectiva anului 2010, însă concretizarea sau
neconcretizarea lor se observă cel mai bine analizând actuala stare în care se află Uniunea
Europeană. Despre acest lucru vom vorbi însă în al doilea şi al treilea capitol.
1.5.2. Modelul instituţional al Uniunii Europene
Conform părerii mai multor specialişti, marea originalitate a integrării europene este tocmai
procesul de pierdere de suveranitate a statelor membre în favoarea unor instanţe centrale,
supranaţionale, instanţe care până la urmă stabilesc orientările politice, economice sau juridice
ale Uniunii Europene pe scena mondială.
De aceea, o bună cunoaştere a instituţiilor europene şi a modului în care acestea funcţionează

sunt extrem de importante atât pentru Statele Membre, cât şi pentru cetăţenii europeni sau
pentru statele terţe. Doar prin cunoaşterea modului de funcţionare şi de luare a deciziilor a
diverselor instituţii, este posibilă cuplarea la întregul mecanism pe care îl reprezintă UE şi de
ce nu, promovarea propriilor interese.
În continuare voi face o scurtă prezentare a principalelor instituţii ale UE, urmând ca la finalul
acestui subcapitol să va prezint noul model de guvernare spre care se pare că evoluează
Uniunea Europeană.
Astfel, una dintre cele mai importante instituţii ale UE este Consiliul de Miniştri sau Consiliul
Uniunii Europene, acesta fiind principalul organ decizional. Acesta a fost creat în 1950 prin
Tratatele fondatoare, iar în prezent el reprezintă Statele Membre. Este compus dintr-un
reprezentant al fiecărui stat membru, iar preşedenţia sa este asigurată prin rotaţie, de fiecare
stat membru al UE pe o durată egală cu şase luni. Principalele sale responsabilităţi sunt26:
 adoptarea legislaţiei europene;

 coordonarea orientărilor politicilor ţărilor membre;
 încheierea unor acorduri internaţionale şi aprobarea bugetului uniunii;
 definirea politicii externe şi de securitate comună;
 coordonarea cooperării între organele de poliţie naţională şi instanţele judiciare în
materie penală.
Al doilea organism important este Comisia Europeană, care este aceea instituţie europeană
care apără interesele UE în ansamblul său şi care este independentă din punct de vedere
politic. La fel ca şi Consiliul de Miniştri, ea a fost înfiinţată în 1950. Comisia are 20 de
25
Berinde Mihai, „Uniunea Europeană şi integrarea economică europeană”, Ed. Tribuna Economică,
26
Ibidem., pp. 81-82
17
membri, aleşi pentru o perioadă de cinci ani şi este împărţită în 24 de directive. Principalele
sale responsabilităţi sunt: elaborarea propunerilor legislative, aplicarea dreptului comunitar,
punerea în aplicare a politicilor şi a bugetului UE şi reprezentarea UE pe scena internaţională.
Parlamentul European este instituţia care a fost înfiinţată tot în anul 1950 şi în cadrul căreia
deputaţii sunt aleşi prin vot universal direct de către cetăţenii europeni. Parlamentul reprezintă
popoarele statelor membre, iar alegerile parlamentare au loc la fiecare cinci ani. Competenţele
sale principale sunt legate de puterea legislativă, controlul democractic şi puterea financiară.
A patra instituţie importantă este Curtea Europeană de Justiţie a Uniunii Europene, înfiinţată
prin Tratatul de la Paris în anul 1952 şi compusă dintr-un judecător din fiecare stat membru.
Aceasta urmăreşte aplicarea şi interpretarea corecta şi uniformă a legislaţiei europene în cadrul
fiecărui stat membru. Principalele sale competenţe sunt: trimiterea judiciară, recursul în
absenţă, recursul în anulare şi recursul în carenţă.27
Curtea Europeană de Conturi a fost creată prin Tratatul de la Bruxelles din 1975 şi a fost
ridicată la rangul de instituţie a UE abia în anul 1993. Curtea de Conturi este o instituţie
independentă care asigură gestiunea financiară eficace a organismelor europene.
Urmează apoi o serie de instituţii complementare: Consiliul European, Comitetul Economic şi

Social, Comitetul Regiunilor, Banca Europeană de Investiţii, Mediatorul European şi Banca
Central Europeană.
Consiliul European este alcătuit din şefii de stat şi de guvern şi din preşedintele Comisiei
Europene, care sunt asistaţi de către miniştrii de externe la care se adaugă un membru al
Comisiei. Rolul său major este acela de a încuraja procesul de integrare şi de a oferi indicaţii
politice generale. Referitor la Comitetul Economic şi Social, acesta are ca şi principală
atribuţie formularea unor avize asupra diferitelor probleme transmise de către Comisia
Europeană Consiliului. De asemenea, Comitetul Regiunilor este aceea instituţie care face
cunoscute punctele de vedere ale autorităţilor locale şi regionale asupra legislaţiei europene.
Cât priveşte Banca Central Europeană, ea are rolul de a menţine stabilitatea preţurilor în zona
euro.
Comisia Europeana a publicat în anul 1994 un raport care se intitula „Drumul Europei către o
societate informaţională: un plan de acţiune”. Acest raport propunea o gamă largă de propuneri
pentru a transforma Uniunea Europeană în prima societate informaţională integrată pe plan
mondial. Planul sugera integrarea unor activităţi transfrontaliere în cadrul unor reţele
interactive şi conţinea sugestii pentru crearea unei reţele de universităţi şi centre de cercetare,
a unei reţele de învăţare la distanţă, a unei reţele de control al traficului aerian şi rutier, a unei
reţele de îngrijire a sănătăţii şi bineînţeles a unei reţele de admistraţie publică transeuropeană.
Dar cel mai important este faptul că UE a început să-şi modernizeze stilul de guvernare pentru
27
Ibidem., pp. 88
18
a se putea adapta numeroaselor schimbări propuse pentru a conduce către o societate
informaţională.28
An de an, o parte tot mai mare a activităţilor din cadrul modului de guvernare al UE este
transferată către reţelele informale de participanţi, ceea ce schimbă chiar modul în care este
concepută guvernarea. Prin urmare, vechiul model de guvernare de sus în jos şi centralizat,
cedează încet locul unui alt tip de guvernare. A devenit chiar un obicei să se vorbească despre
guvernarea „policentrică” şi nu despre modelul de guvernare tradiţional. Stilul de guvernare
policentric se caracterizează printr-un dialog deschis între absolut toţi participanţii din cadrul
multiplelor reţele care definesc sfera sa de influenţă socială, politică şi economică aflată în
continuă schimbare. Rolul noului lider politic este mai mult unul de mediator decât de
comandant militar.29
Tocmai din aceste motive, tot mai multi specialişti consideră Uniunea Europeană drept o
instituţie politică postmodernă, aflată într-o continuă schimbare.
28
29
Ibidem, p. 188
19
CAPITOLUL II
Caracteristicile şi particularităţile modelului european
2.1. Puterea la Hobbes şi la Kant – substratul a două modele
Thomas Hobbes (1588-1679), filosof englez a făcut cunoscută noţiunea conform căreia „Omul
este un lup pentru om”. În consecinţă, singurul mijloc al păcii constă în a alege o putere
comună pentru toţi, care se va impune în faţa marii comunităţi politice şi astfel va instaura
ordinea. Aceasta semnifică că, print-un fel de contract, cetăţenii vor renunţa să se guverneze ei
înşişi şi vor lăsa puterea în mâinile unui singur suveran. Acesta va dispune de o putere
absolută şi indivizibilă, permiţând astfel menţinerea unei ordini pacifice în stat. Hobbes este
considerat un precursor al concepţiei laice şi democratice al statului fondat pe consimţământ şi
pe delegare.
Emanuil Kant (1724-1804), filosof german al secolului „Luminilor”, consideră că, conform
unui plan ascuns al naturii, specia umană trebuie să înfiinţeze o societate civilă având la baza
funcţionării sale dreptul, altfel spus, o societate a Naţiunilor care să garanteze existenţa unui
stat al păcii. Pentru Kant, fiinţele umane trebuie considerate finalităţi şi nu mijloace ale unor
finalităţi arbitrare.
În cartea „La puissance et la faiblesse, les Etats-Unis et l’Europe dans le nouvel ordre
mondial”, 2003, Robert Kagan consideră că Statele Unite ale Americii continuă „să-şi
exerseze puterea într-o lume anarhică, aşa cum o descria Hobbes, în care legile şi regulile
internaţionale sunt prea slabe” şi „unde adevărata securitate” depinde „întotdeauna de detenţie
şi de utilizarea forţei militare”. Cât despre Uniunea Europeană, aceasta se înscrie mai degrabă
într-o logică kantiană şi încearcă să construiască „o lume bazată pe legi, reguli ale negocierii şi
ale cooperării internaţionale”. Paradoxul, după părerea sa, constă în faptul că europenii nu pot
dezvolta acest demers pentru că sunt protejaţi de umbrela „hobbesiană” a puterii americane.30
2.2. Comparaţie între modelul european şi alte modele

30
Letessier Jean-Yves, Silvano Jacques, Soin Robert, „L’Europe économique et son avenir”, Colin Armand,
Paris, 2008, pp. 80-81
20
Consider că una dintre cele mai eficiente metode pentru a înţelege caracteristicile şi
particularităţile modelului european este comparaţia, mai exact comparaţia cu alte modele
existente în lume la ora actuală. Astfel, în momentul de faţă, în lume, se confruntă trei mari
modele de economie, dar şi de societate: modelul european, modelul american şi modelul
asiatic. În analiza care va urma, voi pune accentul mai ales pe asemănările şi diferenţele care
există între modelul european şi modelul american, întrucât cele mai mari puteri ale lumii sunt,
în acest moment, Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii.
2.2.1. Comparaţie între modelul european şi modelul american
Înainte de a prezenta în ce anume constă diferenţa între modelul european şi modelul

american, aş dori să explic ce anume înţelege economistul John Nye, profesor american
specializat în economia politică internaţională, prin noţiunile de „hard power” şi „soft power”
şi cu care puteri ale scenei mondiale le aseamănă.
Astfel, pentru John Nye un „hard power” este un actor mondial capabil să recurgă la forţă şi la
constrângere, în timp ce un „soft power” este un actor mondial capabil să-i convingă pe ceilalţi
actori de a-i accepta propriile preferinţe. Un „hard power” inspiră teamă, iar un „soft power”
seduce, atrage fără a inspira frică. Evident, autorul aseamănă Uniunea Europeană cu un „soft
power”, iar Statele Unite ale Americii cu un „hard power”. Iată şi un tabel care redă cel mai
bine esenţa celor două noţiuni31:
Tabelul nr. 2.1 : Hard power versus Soft power
Tipul de putere Hard power Soft Power
Conduită Comandă, coerciţie Incitare, atracţie, cooperare
Resurse Recurs la forţă, sancţiune Instituţii, valori,

cultură politică
Sursa: J. Nye, „Soft Power. The mean to succes in world politics”
Chiar dacă este deseori asemănată cu un „soft power”, Uniunea Europeană, explică acelaşi
autor, poate fi asemănată şi cu un „hard power” în anumite situaţii, de exemplu în cadrul unor
instanţe internaţionale precum Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul Mondial
Internaţional sau Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, prin intermediul
succesului propriilor sale proiecte ştiinţifice sau industriale: ARIANE, AIRBUS sau
GALILEO.
31
Ibidem, p. 70
21
Analiza noastră asupra globalizării şi regionalizării de la începutul capitolului I, ne-a condus la
descoperirea existenţei a două mari modele regionale: modelul european şi modelul american.
Astfel, cele două modele nu sunt doar două entităţi geografice, ci şi două forme particulare de
globalizare regională. Dacă modelul european include creşterea economică, libertatea politică
şi coeziunea socială, modelul american include doar creşterea economică şi libertatea politică.
Figura nr. 2.1 Modelul european versus modelul american
Creştere economică include exclude

MODELUL AMERICAN
Coeziune socială
Libertate politică
Creştere economică
MODELUL EUROPEAN
Libertate politică
Coeziune socială
Sursa: Realizat de autor
Analizând însă în profunzime cele două modele putem observa următoarele lucruri. Modelul
european de economie este cel al unei economii sociale de piaţă concurenţială, este un model
incluziv, bazat pe o economie socială de piaţă puternic concurenţială. Acesta este semideschis,
având intrări condiţionate şi ieşiri liberalizate, şi pune accentul pe mâna de lucru ieftină şi pe
capitalul scump. Modelul european de economie „acceptă drept componentă strategică, alături
de cea randamentală, pe cea a transferurilor cu finalitate ori coeziunea socială. Modul este
bivalent, economic şi social, şi, totodată, pluridirecţional, vizând şi ceea ce sa află dincolo şi
dincoace de piaţă. Simbolic vorbind, tipul european de economie pare ca un exerciţiu de
performanţă la trapez, în care atletul evoluează deasupra unei plase de siguranţă ce-l
protejează de accidente.”32
Cât priveşte sistemul de valori, modelul european pune accentul pe economia reală care
conduce la stabilitatea şi soliditatea economiei nominale. Economia europeană, care este o
economie a produsului, este fundamentată pe relaţia câştig-productivitate, iar orice risc este
calculat şi diminuat la maxim. Credibilitatea sa este dată de însăşi stabilitatea modelului şi
preferinţa sa pentru multilateralism în soluţionarea diferendelor comerciale sau de altă natură.
Referitor la modelul european de regionalizare, unii autori din literatura de specialitate

subliniază încă două particularităţi foarte importante. Prima ar fi aceea că regionalizarea
32
Marin Dinu, Socol Cristian, Marinaş Marius, „Economie europeană. O prezentare sinoptică”, Ed.
Economică, Bucureşti, 2004, p. 30
22
europeană manifestă un puternic respect faţă de autonomia pieţelor deoarece însăşi filosofia
comunitară este aceea de a asigura pieţelor un cadrul de funcţionare fără o distorsionare a
concurenţei. Iar a doua particularitate este aceea conform căreia cooperarea se
instituţionalizează cu preţul unei pierderi de suveranitate din partea Statelor Membre. Din
acest punct de vedere, se poate spune că marea originalitate a integrării europene faţă de alte
forme de regionalizare este procesul de pierdere cumulativă de suveranitate în favoarea unor
instanţe centrale, supranaţionale.33
După părerea mea, modelul european, care îşi găseşte aplicabilitatea cu precădere în Europa,
are puţine şanse să cunoască o dezvoltare internaţională importantă deoarece el presupune nu
numai o convergenţă crescută atât în domeniul economic, cât şi în domeniul social-politic, ci
şi existenţa unei mari dorinţe de integrare politică, dorinţă care nu se regăseşte momentan în
alte părţi ale lumii.
Cât priveşte modelul american de economie, este important de ştiut că acesta este, spre
deosebire de modelul european, caracterizat prin excluziune, este un model neoliberal care
pune accentul pe virtuţile pieţei şi este, prin excelenţă, deschis. Modelul american este cel al
unei economii de piaţă de tipul „laissez-faire” şi se caracterizează prin folosirea unei forţe de
muncă scumpe şi a unui capital ieftin. Modelul este unidirecţional, adică orientat doar înspre
randament, profit şi câştig. Simbolic vorbind, modelul american de economie „pare un
exerciţiu de performanţă cunoscut drept « zidul mortii », în care motociclistul are, pentru a
supravieţui, o singură alternativă: să menţină viteza pentru a nu se prăbuşi, el neavând plasă de
siguranţă.”34
Referitor la sistemul de valori, economia americană este o economie a banului pentru care
riscul face întotdeauna regula jocului. Atractivitatea sa este conferită şi de stabilitatea dolarului
ca şi monedă de rezervă.
2.2.2. Comparaţie între modelul european şi modelul asiatic
Înainte de a trece la prezentarea modelului asiatic de economie, aş dori să mai precizez faptul
că atractivitatea modelului european este oferită şi de cooperarea internaţională
supranaţională. Bruxelles a devenit capitală mondială în ceea ce priveşte protecţia mediului
înconjurător, securitatea socială, protecţia consumatorului, a normelor industriale, comerciale
şi tehnologice. Această atractivitate a modelului european valorifică politicile cele mai eficace
în relaţiile exterioare ale UE: politica europeană de vecinătate şi politica de extindere. Deja
UE îşi ia angajamente în mai multe sectoare precum controlul frontierelor, redefinirea
dreptului la azil politic, lupta contra imigraţiei clandestine.
33
34
23
Aşa cum am menţionat în subcapitolul precedent, modelul european include creşterea
economică, libertatea politică şi coeziunea socială. Modelul asiatic, de această dată, include
creşterea economică şi coeziunea socială, dar exclude libertatea politică. Într-o schemă
sugestivă, acest lucru poate fi redat în felul următor:
Figura nr. 2.2 Modelul european versus modelul asiatic
MODELUL EUROPEAN
Libertate politică
Coeziune socială
include MODELUL ASIATIC exclude Libertate politică
Coeziune socială
În completarea modelului asiatic de economie, aş mai adăuga faptul că, la fel ca şi modelul
american, acesta este un model caracterizat prin excluziune, puternic socialist unde accentul
este pus pe controlul deciziei, al resurselor şi al libertăţilor politice. Mai mult chiar, modelul
asiatic este postautarhic, având intrări şi ieşiri controlate. El se bazează pe forţa de muncă
ieftină, dar şi pe capitalul ieftin, iar marea majoritate a întreprinderilor care activează în
economie sunt mici şi mijlocii.
Multi specialişti consideră că modelul asiatic de economie doreşte obţinerea de performanţă

economică, dar nu şi liberalism politic. „Cumva mecanic, modelul este vitregit de feed-back-ul
transformaţional al sistemelor cu autoreglare, eminamente deschis. Simbolic vorbind, tipul
asiatic de economie pare un exerciţiu de piramidă umană, formată de un grup de atleţi agăţaţi
de scripeţi cu corzi de protecţie şi care evoluează pe un cablu suspendat deasupra unei
piramide de nisip.”35
Cât despre sistemul de valori, se spune că economia asiatică este de fapt o economie a muncii.
Totuşi, schimbări şi reforme pot fi întreprinse pentru a îmbunătăţi modelul, dar acest lucru
depinde numai şi numai de deschiderea înspre noutate a statelor asiatice. Economia asiatică
35
Ibidem, p. 30
24
deja manifestă rate mari de creştere economică, iar demersuri concrete sunt întreprinse în acest
sens. Mai rămâne însă necesară şi o schimbare în plan social, dar mai ales în plan politic.
2.3. O analiză comparativă: visul european versus visul american
Cu toţii am auzit vorbindu-se de-a lungul timpului despre celebrul vis american care pune
accentul pe dreptul fiecărei persoane de a-şi căuta fericirea şi pe acumularea individuală a
bogăţiei într-o societate guvernată în mod democratic. Dar câţi dintre noi am auzit vorbindu-se
despre noul vis european pe cale de apariţie şi despre ce anume promite acest vis, ce înseamnă
el, dar mai ales ce speră să realizeze. Într-o scurtă prezentare, voi încerca să redau esenţa celor
două vise, cel american şi cel european.
Visul american, care a reprezentat odată idealul lumii întregi, a dus Statele Unite ale Americii
în impasul lor actual. Acest vis are la baza sa oportunitatea fără limite a fiecărui individ de a
urmări succesul care, în accepţiunea americanilor, semnifică, mai ales, succes financiar. Visul
american este într-o mare măsură axat pe progresul material, în detrimentul bunăstării relaţiilor
sociale.
În timp ce visul american stagnează, un nou vis apare: visul european. În accord cu Jeremy
Rifkin, visul european este un vis mai potrivit pentru următoarea etapă spre care evoluează
omenirea; este un vis care doreşte să conducă omenirea înspre o conştiinţă globală, mai
potrivită unei societăţi interconectate, interdependente şi globalizate. În cadrul visului
european au prioritate „relaţiile comunitare în raport cu autonomia individuală, diversitatea
culturală în raport cu asimilarea, calitatea vieţii faţă de acumularea de bogaţie, dezvoltarea
durabilă în raport cu dezvoltarea materială nelimitată, recreerea faţă de munca necontenită,
drepturile universale ale omului şi drepturile naturii în raport cu dreptul la proprietate şi
cooperarea la nivel global faţă de exerciţiul unilateral al puterii.”36
De asemenea, în accord cu Jeremy Rifkin, dacă poporul american ar redirecţiona simţul

responsabilităţii personale şi ar evita punerea unui accent foarte puternic pe acumularea de
bogăţii individuale, atunci poate visul american ar putea fi remodelat într-o formă mai
compatibilă cu noile realităţi ale secolului XXI.
După cum a indicat sondajul Pew realizat în 2008, o pondere semnificativă din populaţia
fiecărei ţări europene „crede că este mai important ca guvernul să se asigure că nimeni nu
trăieşte în sărăcie, decât ca indivizii să fie liberi să-şi urmărească scopurile fără intervenţia
guvernului.”37 În schimb în SUA, 58% dintre cetăţeni consideră că pentru ei este mult mai
importantă libertatea oricărei persoane de a-şi atinge obiectivele fără intervenţia guvernului, în
36
Polirom, Iaşi, 2006, pp. 12-13
37
Ibidem., p. 312
25
timp ce doar 34% sunt de părere că este mai important ca guvernul „să aibă o abordare
proactivă pentru a garanta că nimeni nu trăieşte în sărăcie.”38
Europenii muncesc pentru a trăi şi nu trăiesc ca să muncească. Chiar dacă locul de muncă este
o parte importantă din viaţa lor, acesta nu înseamnă totul. Pentru europeni relaţiile umane,
coeziunea socială şi calitatea vieţii vor fi, cu precădere, înaintea carierei.
Visul european sugerează începutul unei noi ere. Ce este important în noua viziune europeană
este transformarea individului şi nu acumularea materială. Noul vis european pune accentul pe
spiritului uman. El „scoate omenirea din închisoarea materialiastă, în care a fost prizonieră din
primele zile ale Iluminismului din secolul al XVIII-lea, la lumina unui nou viitor motivat de
idealism.”39
2.4. Funcţionarea modelului european
2.4.1. Specificul modelului european
Creşterea economică şi coeziunea socială sunt nişte procese complementare ale modelului
european de economie. Politicile macroeconomice şi politicile de coeziune stau la baza unei
creşteri economice susţinute. Dar, în acelaşi timp, un ritm mai accelerat de creştere economică
poate conduce la coeziune socială şi stabilitate economică pe termen lung. Prin urmare,
creşterea economică rapidă este baza sustenabilităţii modelului european.
Conform modelului european, instituţiile şi politicile de reglementare ale pieţei sunt esenţiale
pentru realizarea unei creşteri economice susţinute. Conform lui Dinu Marin pentru a genera o
serie de efecte de coeziune şi de creştere economică în cadrul modelului, mai întâi trebuie
asigurată o corelare între creşterea producţiei-sporirea productivităţii-intensificarea inovării-
creşterea competitivităţii-libertatea de mişcare a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor. În acest
mod, se va genera o creştere a exporturilor şi o creştere a investiţiilor, ceea ce conduce în mod
automat la relansarea creşterii economice, iar ulterior la dezvoltare şi coeziune socială.
Conform literaturii de specialitate, coeziunea socială, în sens larg, se referă la acele elemente
care unesc societăţile deoarece toate sunt rezultatul unei interacţiuni între diferite forţe. Nu de
multe ori, lucrurile care aduc oamenii împreună sunt acelea care îi şi despart. Conflictele, în
final, sunt o realitate curentă a vieţii în societate, iar provocarea apare în momentul în care
trebuie create societăţi sau sisteme care să poată gestiona conflictul şi, de ce nu, să îl
transforme într-un element constructiv şi creativ. Istoria şi experienţa contemporană din
Europa ne demonstrează acest lucru.
38
Ibidem., p. 312
39
Ibidem., p. 16
26
Mai întâi însă, trebuie identificaţi factorii care divizează societatea, iar apoi trebuie construite
şi îmbunătăţite mecanismele, procesele şi instituţiile care diminuează şi chiar înlătură influenţa
acestor factori. Statele europene au ajuns la concluzia conform careia diversitatea etnică,
religioasă sau culturală nu trebuie să constituie un obstacol în calea coeziunii sociale, ci
dimpotrivă ea trebuie să fie o sursă de dinamism şi adaptabilitate. Acest lucru înseamnă
deschiderea unei lupte continue şi susţinute împotriva diferitelor forme de discriminare,
(rasiale, etnice, religioase etc.), dar şi punerea în practică a unor politici de integrare a
minorităţilor şi a emigranţilor într-o societate care respectă drepturile omului şi diferenţele
culturale. Din nou, şi în acest caz, Uniunea Europeană este un model pozitiv în acest, prin
însăşi deviza ei „unitate în diversitate”.
După momentul în care Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare (1993) şi piaţa unică a fost
creată, s-a pus problema dezvoltării echilibrate a tuturor regiunilor Uniunii Europene. Astfel,
în cadrul Tratatului Uniunii Europene, în articolul 130, este definită coeziunea economică, dar
şi cea socială: „În scopul promovării unei dezvoltări armonioase a ansamblului Comunităţii,
aceasta îşi elaborează şi desfăşoară acţiunile care tind către întărirea coeziunii ei economice şi
sociale. În particular, Comunitatea vizează reducerea decalajului dintre nivelurile de
dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a înapoierii regiunilor celor mai puţin dezvoltate, sau a
insulelor, inclusiv a regiunilor rurale”.40
Prin urmare, politicile coeziunii sociale trebuie41:
 să susţină revitalizarea economiei, mai ales, prin crearea unor noi locuri de muncă,
stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii şi crearea de oportunităţi de angajare pentru
toţi cei care caută un loc de muncă;
 să ţină cont de nevoile de bază ale oamenilor şi să susţină accesul la drepturile sociale
în domenii gen: educaţie, sănătate, protecţie socială, asigurarea de locuinţe pentru
populaţie etc.
 să conducă la o creştere a demnităţii umane prin focalizarea politicilor asupra
individului şi prin asigurarea respectarii drepturilor tuturor oamenilor în Europa;
 să încurajeze în mod real crearea de instanţe prin care oamenii mai puţin privilegiaţi
sau cei ale căror drepturi au fost insuficient confirmate să se facă auziţi;
 să susţină o abordare integrată a domeniilor de acţiune care au relevanţă şi importanţă
reală.
Mai mult chiar, unul dintre cele mai importante obiective ale Strategiei de la Lisabona (2007)
pentru anul 2010 a fost transformarea economiei europene în cea mai competitivă şi dinamică
economie la nivel mondial bazată pe cunoaştere, care va pune accentul pe dezvoltarea durabilă
40
http://www.ramp.ase.ro/_data/files/articole/2_04.pdf, accesat în 13/04/2011, ora 18:05
41
http://www.ramp.ase.ro/_data/files/articole/2_04.pdf, accesat în 13/04/2011, ora 20:03
27
şi pe coeziunea socială. Bineînţeles, pentru realizarea acestui deziderat este esenţială existenţa
unei creşteri economice susţinute.
Dacă este însă să analizăm mai atent situaţia, vom observa faptul că, pe de o parte, situaţia
actuală a Uniunii Europene din punct de vedere economic, dar şi demografic nu facilitează
atingerea obiectivelor Strategiei de la Lisabona, dar pe de altă parte, globalizarea şi progresul
în domeniul tehnologic ar putea totuşi genera creştere economică.
Cât priveşte problemele cărora Uniunea Europeană trebuie să le găsească o soluţie în perioada
următoare, acestea sunt legate de42:
 contradicţia dintre creşterea economică redusă şi cheltuielile bugetare ridicate datorită

procesului de îmbătrânire al populatiei europene;
 diferenţele între veniturile ţărilor membre, mai ales după ultimele două valuri de
extindere, extinderea din 2004, respectiv cea din 2007;
 compromisul dintre coeziune şi creştere economică.
2.4.2. Dezvoltarea regională
Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene are ca şi obiectiv reducerea diferenţelor de

dezvoltare între regiunile comunitare. Având la baza principiul solidarităţii, aceasta
încurajează coeziunea economică, dar şi coeziunea socială între ţările membre. Ajutorul care
este acordat prin intermediul politicii regionale este considerat ca fiind un ajutor suplimentar
ajutoarelor nationale, regionale şi locale. De asemenea, atât autorităţile naţionale cât şi cele
regionale sunt direct responsabile de respectarea criteriilor avute în vizor de UE în ceea ce
priveşte selectarea proiectelor care vor primi finanţare.
Cele mai importante obiective ale politicii de dezvoltare regională se referă la: promovarea
unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi sustenabile a activităţilor economice, convergenţa
performanţei economice, solidaritate şi coeziune economică şi socială între statele membre.43
Fondurile alocate pentru dezvoltarea regională vin, în primul rând, în ajutorul:
 teritoriilor, mai exact, acelor regiuni defavorizate care cunosc o dezvoltare mai lentă,
zonelor aflate în conversie economică sau socială şi, desigur, regiunilor din ţările
candidate la Uniunea Europeană;
 persoanelor care întâmpină o oarecare dificultate pe piaţa forţei de muncă.
42
43
2009, p. 348
28
Absolut toate ajutoarele sunt atribuite doar după ce Comisia Europeană aprobă harta cu zonele
eligibile. Acţiunile se vor derula apoi în cadrul unui parteneriat desfăşurat între Comisia
Europeană şi statele membre, în această categorie intrând autorităţile naţionale, regionale şi
locale.
An de an, Uniunea Europeană alocă fonduri tot mai importante pentru dezvoltarea regională,
dupa cum arată şi următorul tabel:
Tabel nr. 2.2 Fondurile alocate de UE pentru dezvoltarea regională
1988-1992 1993-1999 2000-2006 2007-2013

(UE 12) (UE 12 / UE 15) (UE 15 / UE 25) (UE 25 / UE 27)
Buget UE (miliarde 481 683 687 862

euro)
Buget fond structural 111 208 213 308

(miliarde euro)
Ponderea Fondului 24 31 31 35,7

Stuctural în bugetul
UE (%)
Sursa: Berinde Mihai, „Uniunea Europeană şi integrarea economică europeană” Ed. Tribuna Economică,
Implementarea politicii de dezvoltare regională operează prin intermediul acelor instrumente

care, în mod tradiţional, se numeau Fonduri Structurale şi instrumente aferente.
Până în anul 2006 termenul de „Fonduri Structurale” facea referire la Fondul Social European
FSE), Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul European de Orientare şi
Garantare Agricolă (FEOGA) şi Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP).
Instrumentele aferente sunt Fondul European de Coeziune şi Banca Europeană de Investiţii.
Sistemul însă a fost reformat pentru perioada 2007-2013, iar instrumentele de coeziune
economică şi socială au fost reduse la trei: FEDER, FSE şi Fondul de Coeziune.
Tot pentru perioada 2007-2013, termenul de „politică de coeziune” va înlocui expresia „acţiuni
structurale” şi mai multe schimbări vor fi introduse44:
 36% din bugetul UE pentru perioada 2007-2013 sau 308 bilioane de dolari vor fi
alocaţi pentru politica de coeziune şi de dezvoltare regională;
 Vor fi folosite trei instrumente pentru politica regională (FEDER, FSE şi Fondul de
Coeziune);
 Menţinerea principiilor de concentrare, parteneriat, programare;
44
Ibidem, p. 359
29
 Stabilirea unei legături mai puternice între politica regională şi Strategia Lisabona,
inclusiv alocarea de resurse pentru a susţine priorităţile Strategiei şi asigurarea unei
contribuţii financiare adecvate pentru promovarea creşterii economice şi a ocupării
forţei de muncă;
 o mai mare delegare a responsabilităţii între statele membre şi regiuni;
 introducerea unor noi măsuri, precum JASPER pentru programele de investiţii şi
asistenţă tehnică, JESSICA pentru încurajarea dezvoltării sustenabile în zonele urbane
şi JEREMIE prin care Comisia Europeană va putea asigura o asistenţă nerambursabilă
IMM-urilor.
2.4.3. Politicile economice comune
De la înfiinţarea sa şi până în prezent, Uniunea Europeană şi-a extins nu doar suprafaţa, ci şi

domeniile în care a conceput şi ulterior a dezvoltat politicile economice comune europene.
Astfel, Uniunea Europeană a creat piaţa internă unică care asigură libertatea de mişcare a
bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. A dezvoltat o serie de politici comune în
domenii precum comerţul, agricultura sau pescuitul. Pe lângă aceasta, printr-o succesiune de
măsuri şi reglementări a pus bazele unei politici europene pentru dezvoltarea regională. A
urmat apoi introducerea monedei unice europene, Euro, care a fost adoptată de către 15 ţări
membre. În continuare, Uniunea Europeană şi-a consolidat politica externă şi politica în
domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Producând aproximativ 30% din PIB-ul mondial,
Uniunea Europeană este un actor foarte important al scenei mondiale.45
Tratatele de la Roma din 1957, care au avut ca şi obiectiv crearea Comunităţii Economice
Europene, au reprezentat baza coordonării, pas cu pas, a politicilor ţărilor Uniunii Europene şi
totodată baza dezvoltării ulterioare a politicilor comune europene.
După cum arată şi tabelul 2.3, Tratatul de la Lisabona aşează la baza politicilor UE
următoarele competenţe46:
 competenţa exclusivă - în cadrul căreia UE are competenţe exclusive asupra legislaţiei

sau asupra dreptului de a încheia acorduri internaţionale;
 competenţa comună - atunci când UE are o serie de competenţe comune cu statele
membre în anumite domenii;
45
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12577/Politicile-Uniunii-
Europene.html, accesat în 15/04/2011, ora 13:09
46
Chopin Thierry et Foucher Michael, „L’état de L’Union 2010. Rapport Schuman sur l’Europe”, Publication
de la Fondation Robert Schuman aux Editions Lignes de Repères, Editions Lignes de Repères, Paris, 2010, p. 18
30
 competenţa de sprijinire sau de coordonare – atunci când UE întreprinde acţiuni menite
să sprijine, să coordoneze sau să completeze acţiunile statelor membre.
Tabelul nr. 2.3 Divizarea competenţelor între UE şi statele membre
Competenţa exclusivă Competenţa comună Competenţa de

sprijinire/coordonare
Uniunea vamală Piata internă cu referire la aspectele Protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii

menţionate în Tratat umane
Politica comercială comună Politica socială Industrie
Stabilirea regulilor necesare Coeziunea economică, socială şi Cultură

funcţionării pieţei interne unice teritorială
Politica monetară pentru ţările Politica agricolă şi a pescuitului Turism

care au adoptat moneda unică (exclude conservarea resurselor
euro biologice marine)
Conservarea resurselor Mediul înconjurător Educaţie, tineret, sport şi pregătirea

biologice marine în cadrul vocaţională
politicii comune a pescuitului
Protecţia consumatorului Protecţia civilă
Transport Cooperarea administrativă
Reţelele trans-europene
Energie
Domeniile libertate, securitate şi

justiţie
Sănătatea publică
Agricultura de exemplu, este unul dintre domeniile de acţiune cele mai sensibile ale Uniunii
Europene şi totodată sectorul economic în care Uniunea a acţionat în profunzime de foarte
multe ori. Creată în 1962, politica agricolă comună a reuşit să construiască pe parcursul mai
multor ani, o veritabilă piaţă comună pentru produsele agricole şi nu numai. Lucrurile au
evoluat într-un sens pozitiv, pas cu pas trecându-se de la o abordare cantitativă la una
calitativă. Acum, UE promovează o agricultură care respectă mediul înconjurător şi normele
sanitare.
31
Dacă este însă să analizăm bugetul UE pentru exerciţiu financiar 2007-2013, se poate observa
faptul că pentru pentru prima dată, cheltuielile referitoare la politica privind creşterea
economică şi politica privind ocuparea forţei de muncă vor cumula cea mai mare parte din
buget Uniunii, depăsind chiar valoarea cheltuielilor destinate pentru politica agricolă comună
sau pentru resursele naturale.
Noua Strategie de la Lisabona rămâne centrul politicii Uniunii Europene. Se vor cheltui
aproximativ 57,2 miliarde de euro pentru politicile referitoare la creşterea economică durabilă
şi ocuparea forţei de muncă, acestea reprezentând 44% din bugetul UE în perioada 2007-2013.
Pentru prezervarea și gestionarea resurselor naturale se vor aloca fonduri ce vor însuma 43%
din buget, iar pentru cetățenie, libertate, securitate și justiție se vor aloca fonduri de doar 1%
din buget.
Graficul 2.1 Repartiţia cheltuielilor Uniunii Europene în perioada 2007-2013
1%
43% 44%
6% 6%
Creșterea economică durabilă și ocuparea forței de muncă 44%

Prezervarea și gestionarea resurselor naturale 43%
43%
Cetățenie, libertate, securitate și justiție 1%
1%
Uniunea Europeană ca partener mondial 6%
Sursa: http://ec.europa.eu/publications/booklets/move/62/index_ro.htm
6%
Concluzia care
Alte se cheltuieli,
poate desprinde
inclusiv de aici este aceea
cheltuielile că, coordonarea tuturor
administrative 6% politicilor
6%
economice în cadrul spaţiului european presupune utilizarea unei game largi de instrumente,
dar şi nenumărate negocieri între părţile implicate. Principalele obiective şi recomandări sunt
cuprinse în celebrul document intitulat „Principalele direcţii de politică economică” (PDPE).
1%
2.4.4. Spre o economie bazată pe cunoaştere
Stategia de la Lisabona din anul 2007 a devenit cunoscută tocmai datorită obiectivelor
ambiţioase pe care le urmărea, şi anume : economia europeană să devină cea mai competitivă
6%
32
şi mai dinamică economie din lume bazată pe cunoaştere, capabilă în acelaşi timp de o creştere
durabilă, şi bineînţeles locuri de muncă mai numeroase şi mai bune, şi o coeziune socială
mare. Pentru realizarea acestor obiective s-a stabilit anul 2010.
Desigur actuala criza economică mondială a avut un impact negativ asupra acestor obiective şi
a încetinit atingerea lor. Cu toate acestea, UE se află într-o continuă adaptare şi schimbare,
aceasta adoptă mereu noi tactici şi metode pentru a genera o transformare a economiei, chiar şi
în cadrul sistemului social şi a celui educaţional.
Învățământul superior este considerat un stimulent major al economiei bazate pe cunoaștere

deoarece un învățământ de o calitate superioară este determinant în realizarea obiectivelor
economice și sociale. „Ca urmare a unui număr tot mai mare de locuri de muncă care necesită
calificări de nivel înalt, intrarea în învățământul superior și absolvirea acestuia de către tot mai
mulți tineri, este necesară pentru ca UE să atingă obiectivul Strategiei Europa 2020, de 40% de
absolvenți ai învățământului superior sau echivalent.”47
De asemenea experţii europeni consideră că, întreaga capacitate de inovare a UE „va necesita
parteneriate bazate în domeniul cunoașterii și legături mai strânse între educație, cercetare și
inovare ( « triunghiul cunoașterii »). Aceasta include exploatarea la maximum a rolului
Institutului European de Inovare și Tehnologie și a acțiunilor Marie Curie, învățând din
experiența acumulată din ambele. În acest context, Comisia va consolida și va extinde
activitățile platformei europene pentru dialog între universități și întreprinderi (Forumul UE
pentru dialogul între universități și întreprinderi), cu scopul de a spori capacitatea de inserție
profesională a studenților și de a dezvolta rolul educației din « triunghiul cunoașterii »”.48
După cum putem observa, învățământul, în special învăţământul superior, devine tot mai
important, dar în acelaşi timp cunoaşte şi un proces de internaționalizare. În ultimele decenii,
s-a pus un accent foarte mare pe îmbuntăţirea mobilității studenteşti, pe deschiderea
internațională, tocmai pentru a atrage studenți şi profesori din toate regiunile continentului
european, dar şi pentru a crea veritabile parteneriate cu universități din toate colțurile lumii.
Conform unor surse ale Uniunii Europene, în anul 2011 va avea loc o prezentare a
provocărilor și a tuturor acțiunilor care se vor întreprinde în învățământul superior european pe
marginea Strategiei Europa 2020.
Mai mult chiar, în intervalul 2007-2013, Comisia Europeană a integrat toate iniţiativele şi
demersurile sale din cadrul educatiei şi al formării profesionale sub egida unui singur program
european pentru învăţarea de-a lungul vietii. Conform acestui program toţi cetăţenii europeni,
47
http://ec.europa.eu/education/yom/com_ro.pdf#xml=http://158.167.146.104:7001/www/xmlread.jsp?
ServerSpec=158.167.146.104:9000&K2DocKey=http%3A%2F%2Fec.europa.eu%2Feducation%2Fyom
%2Fcom_ro.pdf%40EUROPACORE_eceu_x&QuetyText=economia+bazata+pe+cunoastere, accesat în
14/04/2011, ora 22:18
48
Ibidem, accesat în 14/04/2011, ora 21:39
33
indiferent de vârsta lor, au posibilitatea de a beneficia de anumite şanse de învăţare în toată
Europa. Programul are mai multe părţi componente: „patru sub-programe – Comenius (pentru
şcoli), Erasmus (pentru învăţământul superior), Leonardo da Vinci (pentru educaţie şi formare
profesională), Grundtvig (pentru educaţia adulţilor), un program transversal pentru a asigura
obţinerea celor mai bune rezultate şi programul Jean Monnet, menit să susţină activităţi legate
de integrarea europeană şi de instituţiile şi organizaţiile europene în domeniul educaţiei.”49
2.4.5. Dezvoltarea durabilă
Comisia Brundtland este cea care a definit dezvoltarea durabilă, încă din anul 1987, prin fraza
următoare: „satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilităţile generaţiilor
viitoare de a-şi satisface nevoile". Stategia pentru dezvoltarea durabilă vine în completarea
Strategiei de la Lisabona referitor la o creştere economică sustenabilă cu locuri de muncă mai
numeroase şi mai bune.
Conform dezvoltării durabile, progresul cuprinde o gamă largă şi variată de obiective şi acţiuni
pe termen scurt şi pe termen lung care sunt practic inseparabile unele de celelate. O astfel de
viziune asupra societăţii nu poate fi însă realizată doar printr-o serie de politici, ci este nevoie
de adoptarea unor principii directoare (politice, sociale sau economice).
Uniunea Europeană a pus la punct o strategie pentru dezvoltarea durabilă, care îşi propune
atingerea următoarelor obiective50:
 Energia curată şi schimbarea climatică;

 Transportul durabil;
 Productia şi consumul durabil;
 Sanătatea publică;
 Conservarea şi managementul resurselor naturale;
 Incluziunea socială, migraţia şi demografia;
 Sărăcia, precum şi provocările dezvoltării durabile la nivel global.
Legătura dintre Strategia de la Lisabona şi Strategia pentru Dezvoltare Durabilă prezintă foarte
multe aspecte interesante, dar scoate la lumină şi unele controverse. Pentru a veni în sprijinul
49
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_16166/Dosar-Romania-si-
reforma-europeana-in-educatie-de-la-Bologna-la-Leuven.html, accesat în 14/04/2011, ora 20:30
50
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12459/Dezvoltarea-durabila-
in-Europa-umbrita-de-nevoia-de-competitivitate.html, accesat în 16/04/2011, ora 10:23
34
Strategiei de la Lisabona (reforme socio-economice), Uniunea Europeană a dezvoltat o
strategie poate la fel de ambiţioasă într-un alt domeniu: dezvoltarea durabilă.
Astfel, chiar dacă oficialii Uniunii Europene afirmau foarte clar faptul că dezvoltarea durabilă
este şi va fi în mijlocul politicilor europene, în realitate, lucrurile s-au petrecut altfel, iar
competitivitatea economică în faţa fenomenului de globalizare a ajuns dominantă în cadrul
agendei politice. Principalul obiectiv al Comisiei Barroso a devenit Noua Strategie de la
Lisabona.
Mai mult chiar, pilonii de bază ai Strategiei de la Lisabona, şi anume competitivitatea

economică, protecţia mediului şi incluziunea socială, au fost asemănaţi cu „trei copii”. Dintre
aceşti „trei copii”, doar unul primeşte mai multă atenţie: competitivitatea. Lucrurile şi-au
urmat cursul normal, iar strategia de dezvoltare durabilă a ajuns să fie atribuită doar pilonului
de mediu al Strategiei de la Lisabona.
Dar preşedintele Comisiei Europene, Jose Emanuel Barroso nu a întârzâiat să sublinieze

importanţa dimensiunii dezvoltării durabile. Conform acestuia, „Strategia de Dezvoltare
Durabilă şi Strategia Lisabona se întăresc reciproc”.
2.4.6. Priorităţile Strategiei Europa 2020
La fel cum Tratatul de la Lisabona s-a născut dupa eşecul Tratatului Constituţional, la fel şi
Strategia Europa 2020 se naşte după eşecul Strategiei de la Lisabona. Se pare că Uniunea
Europeană se reinventează ori de câte ori întâlneşte un obstacol în cale.
Aşa cum am menţionat şi în primul capitol al acestei lucrări, Europa 2020 reprezintă strategia
de creştere economică a Uniunii Europene pentru următorii zece ani. Într-o lume care se află
într-o permanentă schimbare, Uniunea Europeană aspiră să devină o economie durabilă,
inteligentă şi în acelaşi timp favorabilă incluziunii sociale. Aceste trei priorităţi se completează
reciproc şi sunt capabile să ofere statelor membre suportul necesar pentru a obţine un nivel
ridicat de ocupare a forţei de muncă, de productivitate, dar şi de coeziune socială.
Prin urmare, conform Strategiei 2020 creşterea inteligentă semnifică îmbunătăţirea prestaţiei
Uniunii Europene în următoarele domenii de activitate51:
 educaţie, adica încurajarea învăţarii şi a procesului de îmbunătăţire a competenţelor;

 cercetare şi inovare, adică crearea unor noi produse şi servicii care să conducă la
creştere economică şi crearea unor noi locuri de muncă;
 societate digitală, adică utilizarea tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor.
51
http://ec.europa.eu/europe2020/priorities/smart-growth/index_ro.htm, accesat în 14/04/2011, ora 12:50
35
A doua prioritate a Strategiei 2020 este asigurarea unei creşteri durabile pentru o economie
mai ecologică, mai competitivă şi mult mai eficientă în ceea ce priveşte utilizarea resurselor.
Astfel, pentru a genera o creştere economică durabilă, este necesar52:
 să punem bazele unei economii mai competitive, cu emisii mai scăzute de dioxid de
carbon, care să utilizeze resursele într-un mod mai eficient şi durabil;
 să asigurăm protejarea mediul înconjurător, să ajutăm la reducerea emisiilor de gaze cu
efect de seră şi să ajutăm la stoparea pierderii biodiversităţii;
 să profităm de pe urma poziţiei Europei de lider în materie de dezvoltare de noi
tehnologii şi de metode de producţie ecologică;
 să punem la punct reţele electrice eficiente şi inteligente;
 să valorificăm reţelele europene pentru a le putea acorda întreprinderilor, mai ales
întreprinderilor mici şi mijlocii, un avantaj competitiv mai mare;
 să îmbunătăţim mediul de afaceri, mai ales cel al IMM-urilor;
 să încurajăm consumatori să îşi aleagă produsele şi serviciile doar în cunoştinţă de
cauză.
Iar a treia prioritate a Strategiei 2020 este o creştere favorabilă incluziunii care să garanteze o
economie ce deţine o rată mai ridicată în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă, garantând
totodată coeziunea socială, economică şi teritorială.
Creşterea favorabilă incluziunii înseamnă53:

 o rată mai mare de ocupare a forţei de muncă, cu locuri de muncă mai multe si mai
bune, mai ales pentru femei, tineri şi lucrători cu vârste peste 55 de ani;
 îmbunătăţirea capacităţii de anticipare şi de gestionare a schimbării prin investiţii în
formarea profesională;
 modernizarea pieţei muncii şi a sistemelor ce asigură protecţia socială;
 garantarea accesului tuturor oamenilor la beneficiile ce decurg din urma creşterii
economice.
Chiar dacă se regăsesc într-o anumită măsură şi în Strategia de la Lisabona, cele trei tipuri de
creştere (inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii) vor avea, de această dată, obiective mai
realiste, după părerea unor specialişti, şi stabilesc nişte praguri cifrice minime pe care ţările
membre ar fi de dorit să le atingă până în perspectiva anului 202054:
52
http://ec.europa.eu/europe2020/priorities/sustainable-growth/index_ro.htm, accesat în 14/04/2011, ora 13:52
53
http://ec.europa.eu/europe2020/priorities/inclusive-growth/index_ro.htm, accesat în 14/04/2011, ora 15:35
54
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_19671/Europa-2020.-
Strategia-Phoenix.html, accesat în 17/04/2011, ora 19:01
36
 Un grad de ocupare a forţei de muncă, în zona de vârstă 20 - 64 de ani, de minimum
75% ;
 Nivelul investiţiilor în cercetare şi în dezvoltare trebuie să fie de minimum 3% din
PIB;
 Atingerea obiectivelor stabilite de Uniunea Europeană în domeniul energiei şi al

schimbărilor climatice (care se regăsesc sub denumirea codul „20/20/20”), ceea ce
presupune că până în anul 2020 să se realizeze:
* Reducerea cu 20%, faţă de anul 1990, a emisiilor de bioxid de carbon;

* Reducerea consumului de energie cu 20%;
* Minimum 20% din energie să se realizeze din resurse regenerabile.
 Abandonul şcolar timpuriu nu trebuie să depăşească 10%, iar generaţia tânără trebuie
să aibă în proporţie de minimum 40 % studii superioare;
 Numărul persoanelor care pot fi expuse riscului sărăciei trebuie să scadă cu 20 de
milioane.
În ceea ce priveşte contribuţiile naţionale la conturarea Strategiei Europa 2020, graficul de mai
jos redă exact volumul contribuţiilor celor 27 state membre până în prezent:
Graficul 2.2 Volumul contribuţiilor statelor membre la Strategia 2020
Sursa: http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_19671/Europa-2020.-Strategia-
Phoenix.html
2.5. Convergenţa – procesul de consolidare şi de funcţionare al modelului european
37
În realitate aderarea unei ţări la Uniunea Europeană este un proces de racordare a unei
economii la standardele şi criteriile europene.
UE a asigurat mereu statelor candidate un anumit model de concepere al politicilor sale

economice. În cele mai multe cazuri, aceasta a însemnat preluarea obiectivelor şi politicilor
comunitare în ansamblul lor de către statele candidate.
În iunie 1993, la Copenhaga, au fost specificate condiţiile pe care o ţară trebuie să le

îndeplinească pentru a deveni membru al Uniunii Europene. Aceste condiţii, care se numesc
„criteriile de la Copenhaga”, sunt următoarele55:
 Stabilitatea instituţiilor care asigură respectarea democraţiei, a statului de drept, a

drepturilor omului şi protecţia minorităţilor naţionale;
 Existenţa unei economii de piaţă functională, dar şi capacitatea de a face faţă
presiunilor concurenţiale din cadrul UE;
 Capacitatea de a respecta şi îndeplini obligaţiile de stat membru, inclusiv aderarea la
obiectivele uniunii economice, monetare şi politice.
Prin urmare, criteriile de la Copenhaga stabilesc condiţiile pentru realizarea concretă a unei
convergenţe reale, dar şi structurale a economiilor ţărilor din Europa Centrală şi de Est.
Criteriul politic a fost considerat o condiţie necesară deschiderii negocierilor de aderare, pe
când, toate celelalte criterii trebuiesc îndeplinite până în momentul aderării. Criteriul al treilea
presupune ca noile state membre să fie capabile să preia acquis-ul comunitar, care ulterior va
trebui pus în practică şi aplicat efectiv.
2.5.1. Convergenţa nominală
Punctul de vedere şi asteptările UE referitoare la convergenţă face referire la cerinţele

elaborate în cadrul Tratatului de la Maastricht din anul 1992, cerinţe cunoscute încă de pe
atunci drept criteriile de convergenţă legate de aderarea la „Euroland”. Nivelurile reglementate
sunt următoarele : inflaţia (stabilitatea preţurilor naţionale), deficitul bugetar, datoria publică,
rata dobânzii şi cursul de schimb al monedei naţionale în momentul aderării. Nu trebuie uitat
însă nici faptul că elaborarea lor se datorează mai ales Institutului Monetar European,
precursorul Institutului Băncii Centrale Europene. Aceste criterii rămân în continuare aferente
„zonei Euro”, ca şi o formă de integrare destul de avansată şi chiar de Uniune Economică şi
Monetară.56
A. Stabilitatea preţurilor
55
Figliuzzi, Acgangelo, „L’économie européenne”, Thèmes&Débats économie, Collection dirigée par Marc
Montousse, Breal, 2008, p.112
56
Liviu, C. Andrei, „Economie europeană”, Ed. Economică, Bucureşti, 2009, p. 32
38
Rata inflaţiei nu are voie să depăşească cu o valoare mai mare de 1,5% media inflaţiei din cele
trei state membre ale UE care au inflaţia cea mai scazută. Comisia Europeană este cea care
calculează această medie aritmetică. Progresele europene legate de controlul inflaţiei sunt
destul de relevante. De exemplu, în 1980, inflaţia cunoştea o medie de 14%, această valoare
scăzând la 2,1% în anul 1997, urmând ca în 1998 să se stabilizeze. Acest lucru nu este un
simplu accident sau o simplă conjunctură, ci mai degrabă rezultatul politicilor de stabilitate,
elaborate de băncile centrale europene. În faţa unui asemenea rezultat trebuie să avem în
vedere nu doar păstrarea puterilor de cumpărare ale monedelor zonei euro, dar şi sursa scăderii
nivelului dobânzilor.
B. Finanţe publice sustenabile
Criteriul pentru deficitul bugetar stabilit în cadrul Tratatului de la Maastricht nu pare a fi

compatibil cu acele marje de manevră de care o parte din noile state membre ale UE ar putea
avea nevoie, pentru a accelera întregul proces de convergenţă reală. Cofinanţarea naţională
legată de fondurile structurale va exercita o presiune asupra situaţiei bugetare a tuturor statelor
care depăşesc deficitul de 3% din PIB. Chiar dacă datoria publică se află sub valoarea de 60%
din PIB, dinamica ei ar putea fi influenţată şi de procesul de îmbătrânire al populaţiei. DN
C. Datoria publică
Datoria publică în schimb, chiar dacă urmează tot un trend negativ, are un ritm mai lent.
Consiliul Uniunii Europene a obsevat, de exemplu, ca în luna iunie a anului 1996 şi respectiv
în luna iunie a anului 1997, atât Danemarca cât şi Olanda ieşeau din deficitul excesiv în care
s-au aflat, chiar dacă existau încă niveluri ridicate de îndatorare publică (aproape peste 60%
din PIB). Irlanda, la rândul ei, nu a fost considerată o ţară având cu deficit excesiv, cu toate că
datoria ei publică a atins şi procentul de 90% din PIB. Deci, atât în cazul unui deficit, cât şi în
cazul unei datorii, Comisia Europeană se asigură de efortul depus de ţările membre. De
exemplu, măsurile bugetare care au un efect non-recurent se dovedesc a fi insuficiente şi, prin
urmare, trebuie să fie sau compensate de reduceri ale cheltuielilor sau înlocuite cu efect
permanent.57
D. Convergenţa ratelor dobânzii
În acest caz, rata dobânzii nominale pe termen lung nu are voie să depăşească cu mai mult de
2% media ratei dobânzii din primele trei state ale UE cu preţurile cele mai stabile. Toate
statele membre, exceptând Grecia, au respectat acest criteriu, în intervalul de timp 1998-1999.
Dar, datorită progreselor înregistrate în cadrul zonei stabilităţii preţurilor, ratele dobânzii
atingeau nivelul minim de 6,3% faţă de 10,9% la începutul anilor 1990.
E. Stabilitatea cursului de schimb
57
Ibidem, p. 33
39
Ţările membre ale zonei Euro sunt invitate să participe la „Mecanismul Cursurilor de
Schimb”. În cadrul acestui mecanism, trebuie respectate marjele de fluctuare „normale”, adică
să nu fi existat devalorizări timp de 2 ani în mod consecutiv. Şi aici însă, există performanţă
înregistrată de SME, cu privire la stabilitatea monetară din toamna anului 1995.
2.5.2. Convergenţa reală
Succesul procesului de convergenţă reală semnifică o gamă largă de procese, gen: convergenţa
veniturilor, convergenţa productivităţii, convergenţa structurii socio-ocupaţionale, convergenţa
preţurilor relative, şi convergenţa standardelor educaţionale. Se încearcă descoperirea unor
criterii care să permită măsurarea convergenţei reale58:
 Creşterea volumului Produsului Intern Brut (pe o scară de +/- 2 % în raport cu media
celor trei state membre care înregistrează cele mai bune performanţe);
 Nivelul şomajului (pe o scară de 3% în jurul mediei celor trei ţări membre care
înregistrează cele mai bune performanţe);
 Soldul contului curent (în limitele a +/- 2% din PIB);
 Indicatorul de competitivitate prin raportare la Germania (care nu poate varia cu valori
mai mari de 10% faţă de nivelul estimat pentru momentul intrării pe piaţă a monedei
unice euro).
Procesul de convergenţă reală a statelor candidate la Uniunea Europeană este foarte important
pentru că tocmai de reuşita sa depinde şi asigurarea coeziunii la nivelul Uniunii. Convergenţa
reală devine posibilă doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii59:
 Este susţinut un efort investiţional considerabil, favorizat şi de o rată înaltă a

economisirii şi a Investiţiilor Străine Directe (ca pondere în PIB);
 Nivelul de calificare şi de receptivitate la nou al forţei de muncă creşte considerabil;
 Are loc sporirea productivităţii şi a competitivităţii;
 Creşte coeziunea socială şi are loc o modernizare generală a ţării.
Evoluţiile ratei de creştere economică şi a ratei productivităţii evidenţiază cel mai bine
progresele înregistrate în materie de convergenţă reală.
Conform studiilor de specialitate, în ciuda unei creşteri economice destul de puternice pe

parcursul ultimului deceniu, noile ţări membre ale Uniunii Europene se află la doar
aproximativ 50% din media UE ca PIB/locuitor în ceea ce priveşte paritatea puterii de
cumpărare. Diparităţile sunt evidente mai ales între ţările mai avansate şi între cele mai puţin
dezvoltate (România, Bulgaria).
58
59
Ibidem, p. 93
40
Exemplele oferite de către valurile de extindere demonstrează faptul că aderarea unui stat la
Uniunea Europeană nu implică obligatoriu, în toate cazurile, accelerarea creşterii economice,
cu atât mai mult cu cât aceasta depinde într-o anumită masură şi de coerenţa politicilor interne
promovate.
2.6. Structura modelului european
2.6.2. Integrarea pozitivă şi integrarea negativă
Uniunea Europeană este rezultatul final al mai multor etape de evoluţie în sfera integrării ce au
avut loc pe scena mondială. Tocmai de aceea, aceasta găseşte de cele mai multe ori cea mai
bună modalitate de legătură între interesele autorităţilor guvernamentale şi a grupurilor de
interese din cadrul statelor membre, şi autorităţile guvernamentale şi grupurile de interese din
cadrul statelor terţe. Conform părerii specialiştilor, corelarea acestora se datorează integrării
negative şi integrării pozitive.
Integrarea negativă înseamnă eliminarea tuturor obstacoleleor din faţa liberei circulaţii a
bunurilor şi a factorilor de producţie, iar integrarea pozitivă vine în completarea integrării
negative şi face referire la armonizarea regulamentelor şi la adoptarea unor politici comune.60
Integrarea negativă se realizează prin intermediul unor interdicţii, şi anume61:
 Eliminarea tuturor barierelor din calea liberei circulaţii a bunurilor, persoanelor,

serviciilor şi capitalurilor;
 Eliminarea frontierelor în 1958 ar fi declanşat un adevărat dezastru economic, în
condiţiile în care statele aveau niveluri diferite de dezvoltare economică;
 Eliminarea barierelor din calea circulaţiei libere a mărfurilor s-a realizat într-un mod
diferit;
 Orice discriminare în funcţie de naţionalitate este interzisă în calea liberei circulaţii a
muncitorilor.
Un exemplu elocvent de integrare negativă este şi piaţa unică europeană, care presupune
crearea unei zone fără frontiere interioare în care libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor este asigurată.
Cât despre integrarea pozitivă, însăşi consolidarea Uniunii Europene este privită ca şi „o sumă
de măsuri de integrare pozitivă menite să faciliteze ajustările şi să menţină coeziunea
60
Letessier Jean-Yves, Silvano Jacques, Soin Robert, „L’Europe économique et son avenir”, Colin Armand,
Paris, 2008, p. 56
61
41
economică şi socială, în concordanţă cu concurenţa liberă, deschisă.” 62 Aceste măsuri sunt:
PAC, reţelele de transport transeuropene, mediul etc.
Dar pentru a înţelege întreaga construcţie a modelului european este absolut necesar definirea
şi prezentarea caracteristicilor integrării pieţei şi integrării politicii economice.
Tabelul 2.4 Integrarea pieţei şi a politicii economice
Integrarea pieţei Integrarea politicii economice
Noţiune comportamentală a activităţii agenţilor Concept puţin mai precis. Poate acoperi tipuri
economici de pe diferitele pieţe, racordate la diferite de politici economice, utilizând diferite
cerinţele pieţei din UE instrumente
Fluxuri potenţiale – importante în limitarea Gradul de „obligativitate” şi caracterul comun pot

preţurilor ofertanţilor sau pentru comportamentul varia, de la consultare şi cooperare prin coordonare
consumatorilor sau norme „armonizate” până la politici comune
sau centralizare deplină
Poate fi măsurată prin gradul de convergenţă a Anumite elemente sunt exprimate prin reglementări
preţurilor specifice, iar altele, prin competenţe care lasă o
marjă largă de acţiune.
Dacă nu este distorsionată, duce în general la O integrare mai mare a politicii poate să fie bună
creşterea preţurilor sau nu pentru bunăstarea agregată
Sursa: Marin Dinu, Socol Cristian, Marinaş Marius, „Economie europeană. O prezentare sinoptică”.
Ed.Economică, Bucureşti, 2004, p. 141
2.6.3. Principiul subsidiarităţii şi politicile europene
S-ar putea ca în practică să apară dificultăţi în a decide care este nivelul guvernamental cel mai
bun de a lua decizii asupra mai multor politici. Cu alte cuvinte, unde se ia cel mai bine o
decizie asupra unei probleme: la nivel european, naţional, regional sau local? Subsidiaritatea
este principiul conform căruia deciziile trebuie luate la cel mai mic nivel care permite
întreprinderea unor acţiuni eficiente. Ideea subsidiarităţii este legată de aceea de a lua deciziile
„cât mai aproape de cetăţeni”. Se susţine, de asemenea, că prin acceptarea intervenţiilor
Comisiei Europene doar acolo unde este cu adevărat necesar, calitatea legislaţiei UE poate fi
îmbunătăţită.63
În cadrul UE, cuvântul „subsidiaritate” a apărut pentru prima dată în cadrul procedurii de
depunere de către Comisia Europeană a Raportului Tindeman asupra Uniunii Europene (1975)
şi asupra etapelor care trebuie urmate pentru a crea o Europă mai unită şi mai aproape de
62
Ibidem, p. 140
63
Figliuzzi, Acgangelo, „L’économie européenne”, Thèmes&Débats économie, Collection dirigée par Marc
Montousse, Breal, 2008, p. 89
42
cetăţeni. Totuşi, principiul nu a mai fost păstrat în forma finală a raportului, în mare parte
pentru că propunerile erau prea puţin ambiţioase decât cele sugerate de Comisia Europeană.
Astfel, nu mai era nevoie ca statele membre să fie reasigurate în privinţa inexistenţei
pericolului de pierdere a suveranităţii.
Însă, începând cu anul 1980, termenul a fost folosit destul de frecvent de către statele membre
care doreau limitarea puterii Uniunii, mai ales Marea Britanie, Danemarca şi Germania. Până
la urmă principiul subsidiarităţii a fost introdus în Tratatul de la Maastricht, mai ales pentru a
linişti temerile celor trei ţări. Un protocol al Tratatului de la Amsterdam confirmă faptul că
forma de acţiune a UE nu trebuie să depăşească ceea ce e necesar în vederea atingerii
obiectivelor Tratatului, iar acest lucru a devenit cunoscut sub numele de „principiul
proporţionalităţii”. Articolul 5 al Tratatului Uniunii Europene indică pricipalele aspecte ale
subsidiarităţii64:
 Uniunea va acţiona în limitele puterilor şi a obiectivelor impuse de către Tratat;

 În acele domenii care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea Europeană va
acţiona în concordanţă cu principiul subsidiarităţii, doar dacă obiectivele acţiunii
preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către Statele Membre, dar datorită
dimensiunilor şi efectelor preconizate, pot fi mai bine atinse la nivel de Uniune;
 Orice acţiune a Uniunii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor
Tratatului.
În realitate, este destul de dificil să se stabilească care dintre acţiunile UE ar trebui centralizate
şi în ce măsură. Eurobarometrul (2006) a efectuat un sondaj pentru a afla părerea cetăţenilor
europeni cu privire la deciziile care ar trebui luate la nivel naţional sau european. Potrivit
sondajului, cetăţenii au preferat ca UE să ia decizii în domenii precum: lupta împotriva
terorismului, lupta împotriva crimei organizate, cercetarea ştiinţifică, apărare şi afaceri
externe, energie, susţinerea regiunilor aflate în dificultate economică şi imigraţie. Iar deciziile
care ar trebui luate la nivel regional cuprind următoarele domenii: pensii, impozite, şomaj,
sănătate şi bunăstare socială şi sistemul educaţional.
2.7. Instrumenetele modelului european
2.7.1. Pactul de Stabilitate şi Creştere
Aflându-se pe aceeaşi linie cu logica criteriilor de convergenţă reală şi nominală, Articolul 104
din Tratatul de la Maastricht impune ţărilor evitarea deficitelor excesive, dar totodată
evidenţiază o procedură a deficitului excesiv. Detaliile acestei proceduri au fost puse la punct
prin intermediul Pactului de Creştere şi de Stabilitate stabilit de către Consiliul de la Dublin
(1996) şi au fost confirmate la Amsterdam în 1997.
64
Aceasta este o parte din Tratatul de la Nice, care se aplică până în momentul în care Tratatul de la Lisabona este
ratificat.
43
Conform unei versiuni iniţiale a Pactului, deficitele bugetare erau limitate la 3% din PIB, cu
excepţia situaţiei în care o ţară înregistra o diminuare a PIB cu 2%. Ţările au primit
recomandarea de a încerca atingerea unui buget aproape echilibrat astfel încât marja cuprinsă
între 0 şi -3% să poată fi folosită pentru politicile anti-ciclice în perioadele de recesiune
economică. Procedura deficitului excesiv a fost concepută pentru a asigura conformitatea cu
Pactul de Creştere şi Stabilitate. Sancţiuni pot fi impuse în situaţia în care Consiliul decide că
o ţară are un deficit excesiv şi că acţiunile întreprinse sunt insuficiente. Ţările Uniunii
Europene din afara zonei Euro trebuie să îşi menţină deficitul sub 3%, dar ele nu pot fi supuse
unor proceduri disciplinare dacă nu au respectat Pactul.
Pactul de Creştere şi Stabilitate a fost introdus ca şi reacţie la dorinţa germană de a crea un

sistem care să asigure coordonarea politicilor bugetare. Se credea că Pactul va încuraja
consolidarea politicii fiscale, că va înlătura posibilele efecte negative ale „contaminării”
fiscale între ţările tot mai interdependente şi că va preveni deficitele excesive care pot submina
independenţa Bancii Centrale Europene.
Odata cu „încetinirea” economiei UE începând cu anul 2002, Pactul a fost acuzat ca fiind mult
prea rigid de către Preşedintele Comisiei Europene din aceea vreme, Romano Prodi. La
sfârşitul lui 2002, procedura deficitului excesiv a fost iniţiată pentru Portugalia, Franţa şi
Germania. Portugalia şi-a redus deficitul sub plafonul impus. Cât despre Franţa şi Germania,
se aştepta ca acestea două să nu respecte Pactul pentru al treilea an consecutiv în 2004.
Germania a anunţat luarea unor măsuri pentru a reduce deficitul sub 3%, chiar dacă Comisia le
considera inadecvate. Ministrul de finanţe german, Eichel, afirma că Germania a urmat
recomandările Comisiei şi că a eşuat doar la respectarea plafonului fiscal impus din cauza
economiei lente. În noiembrie 2003, miniştrii de finanţe ai UE au decis suspendarea
mecanismului de sancţiuni al Pactului de Creştere şi Stabilitate pentru Franţa şi Germania.
BCE a avertizat că suspendarea Pactului ar putea duce la o serie de efecte negative, gen
creşterea ratei dobânzii. Însă, ţările mai mici care au introdus consolidarea fiscală (mai ales
Austria, Finlanda, Olanda, Suedia şi Danemarca) au cerut Franţei şi Germaniei respectarea
constrângerilor fiscale.
În 2004 comisarul european pentru Afacerile Monetare, Pedro Solbes, a atacat cele două ţări în
faţa Curţii de Justiţie pentru încălcarea prevederilor Pactului. În iulie 2004, Curtea a decis că,
Consiliul a acţionat ilegal în momentul când a decis suspendarea sancţiunilor împotriva
Franţei şi Germaniei. Totuşi, Curtea a afirmat că „responsabilitatea de a obliga statele membre
să respecte disciplina bugetară, ţine de datoria Consiliului”. Cu alte cuvinte, Consiliul este în
măsură să decidă dacă va susţine Comisia în eforturile ei de a reduce deficitele excesive.
În 2005, ECOFIN a fost de accord cu iniţiarea unei reforme în ceea ce priveşte Pactul de
Creştere şi Stabilitate. Plafonul de 3% pentru deficitul bugetar şi cel de 60% pentru datoria
44
publică au fost menţinute, dar decizia de a declara o ţară ca având deficit excesiv se va baza de
acum încolo pe următorii parametrii65:
 Evoluţia bugetului ajustat-ciclic;

 Nivelul datoriei;
 Durata perioadei de slabă creştere economică;
 Posibilitatea ca deficitul să fie legat de procedurile de îmbunătăţire a productivităţii.
Acordul din 2005 a depăşit criza, dar rămâne de văzut cum anume noul Pact de Creştere şi
Stabilitate va funcţiona în practică.
CAPITOLUL III
65
2009, p. 250
45
Provocările modelului european
3.1. Criza financiară şi Uniunea Europeană
Uniunea Europeană a decis reformarea instituţiilor sale. Începând cu 1 decembrie 2009, UE a

creat noi instituţii menite să îmbunătăţească funcţionarea modelului european, prezenţa UE pe
scena mondială şi capacitatea de decizie. Acest proces de elaborare, dar mai ales de acceptare
din partea Statelor Membre, a fost unul lung şi greu, dar finalizat cu succes.
În momentul de faţă însă, UE trebuie să înveţe cum să răpundă provocărilor lansate de criza
financiară cu luarea în considerare a raportului de forţe mondiale care o obligă, practic, să se
protejeze mai mult în cadrul instituţiilor internaţionale.
Conform părerii unor experţi, criza economică şi financiară a adus unităţii europene, dar mai
ales monedei unice europene cea mai mare realizare. Euro a protejat economia europeană şi
europenii şi a contribuit la evitarea unui crash financiar mondial.
Totodată, criza a scos în evidenţă imperfecţiunile şi deficienţele unui sistem. Crash-ul

financiar a fost evitat prin intermediul unei cooperări a statelor membre care au fost
considerate singure deţinătoare de mijloace bugetare necesare pentru relansare în faţa unor
instituţii europene foarte vulnerabile.
Acum, Uniunea Europeană va trebui să se confrunte cu o nouă ordine mondială în plină

transformare. Prezentă mai mult ca niciodată pe scena mondială, UE suferă încă din cauza
reticenţei Statelor Membre de a face paşii decisivi care să conducă la realizarea unui dispozitiv
militar credibil alături de o politică europeană externă independentă, puternică şi activă.
Totuşi, evoluţia demografică, economică şi geopolitică impune o mai mare unificare şi
colaborare din partea statelor membre.
Deci, perioada următoare este crucială pentru UE. Aceasta trebuie să răspundă unor întrebări
legate de identitatea sa în lume, de limitele sale şi de modelul său. Doar o Europă puternică şi
unită va putea asigura supravieţuirea modelului său de economie şi societate. Mai rămâne
deasemenea şi obiectivul unei Europe „mai politice”, adică fidelă părinţilor săi fondatori,
Robert Schuman şi Jean Monnet, care nu ar fi dorit ca UE să fie guvernată ca şi o organizaţie
internaţională, ci mai degrabă ca şi o putere în devenire, ca şi un ansamblu politic în plină
construcţie, ca şi o federaţie, obiectiv asumat de altfel în 9 mai 1950.66
Realizarea acestor lucruri presupune însă reforme în cadrul politicilor comune şi în cadrul
modului de funcţionare al UE. Acestea nu trebuie aplicate ţinând cont doar de obiectivele
interne, ci ţinând cont şi de obiectivele externe. Responsabilii europeni ar trebui să elaboreze
66
Chopin Thierry et Foucher Michael, „L’état de L’Union 2010. Rapport Schuman sur l’Europe”, Publication
46
noi politici comune, mai puternice, mai coerente, mai bine structurate, ca de exemplu în
materie de protecţie a frontierelor, şi să demonstreze o mai bună funcţionare instituţională.
Tocmai pentru a contracara efectele negative ale crizei au fost propuse o politică monetară
expansionistă şi o politică bugetară keynesistă şi intervenţionistă. Marea majoritate a
planurilor de relansare au avut până acum ca obiectiv relansarea economică prin stimularea
investiţiilor. Există două laturi ale planurilor de relansare: o parte vizează reducerea
impozitelor, mai ales a impozitelor legate de investiţii şi de inovare, iar o altă parte vizează
lansarea marilor proiecte de construcţie, de îmbunătăţire a infrastructurii existente sau de
finanţare a proiectelor inovante.
Cele mai ambiţioase planuri de relansare economică au fost puse în practică de către SUA,
Spania, Japonia şi Germania, aceste ţări fiind şi cele mai atinse de criză. Aceste planuri au
permis evitarea unei degradări şi mai mari a economiei. Altfel spus, pe de o parte datoria
publică a permis nu numai câştigarea câtorva procente în ceea ce priveşte PIB-ul, dar şi
stoparea recesiunii economice. Dar, pe de altă parte, există şi riscul unei creşteri importante a
datoriei publice. Mai mult chiar, nu este cert faptul că investiţiile publice vor fi cu adevărat
productive pe termen lung şi că planurile de relansare economică nu vor avea şi alte efecte pe
termen scurt.67
Chiar şi Fondul Monetar Internaţional a intervenit în cazul unor ţări mai fragile ale UE,
precum Ungaria, România şi Letonia, tocmai pentru a evita colapsul lor bancar şi financiar.
Totuşi, este cert faptul că fără existenţa unor planuri de relansare economică, impactul crizei
economice şi financiare ar fi fost unul mult mai puternic şi mult mai îndelungat.
3.2. Combaterea schimbărilor climatice
Schimbarea climatică este una dintre cele mai mari ameninţări cu care se confruntă la ora
actuală planeta noastră. Dacă Terra se va încălzi cu mai mult de 2oC în raport cu nivelul din
epoca preindustrială, schimbarea climatică va fi ireversibilă şi va avea consecinţe
incomensurabile pe termen lung. Foarte multe regiuni, aflate la mică altitudine, ar putea să
dispară din cauza creşterii nivelului mărilor şi oceanelor, în timp ce numeroase alte regiuni ale
globului ar suferi din cauza lipsei de apă potabilă. Fenomene meteorologice extreme ar
provoca pagube materiale şi economice foarte importante.
Timp de 10000 de ani – până la revoluţia industrială – temperatura medie a Terrei a fost relativ
stabilă. După 1850 însă, aceasta a crescut cu 0,76oC. Comitetul internaţional al oamenilor de
ştiinţă, convocat de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), estimează că, în lipsa unor măsuri
urgente şi concrete, temperatura Terrei va continua să crească de la 1,8 la 4,0 oC. Prin urmare,
cursa contra cronometru a început: trebuie împiedicată cu orice preţ atingerea punctului critic,
67
Saint-Etienne, Christian, „La puissance ou la mort, l’Europe face à l’Empire américain”,Seiul, 2003, p. 45
47
şi anume, o creştere a temperaturii cu 2oC. Dar, această cursă poate fi pierdută dacă emisiile de
gaze mondiale nu vor fi stabilizate până în anul 2020, iar ulterior reduse aproape la jumătate
până în 2050.
Datorită faptului că utilizarea tot mai mare a combustibililor fosili reprezintă una dintre
principalele cauze ale schimbării climatice, UE a iniţiat în materie de energie şi climă, o
politică integrată pe care şefii de stat şi de Guvern au aprobat-o în martie 2007. Această
iniţiativă dovedeşte faptul că, pe scena internaţională, UE joacă un rol major în lupta contra
schimbării climatice.
Această politică integrată este semnul unei noi revoluţii industriale: „Vom modifica modul în
care producem şi utilizăm energia, precum şi tipurile de energie pe care le-am folosit până
acum. Trebuie promovată o economie respectuoasă faţă de mediul înconjurător, bazată pe
utilizarea unor tehnologii şi surse de energie cu emisii reduse de carbon.” declară oficialii
Uniunii Europene.68
Pentru a împiedica creşterea temperaturii Terrei, în următorii 10-15 ani vor trebui reduse
considerabil emisiile mondiale de gaze cu efect de seră. Pentru acest motiv, UE încearcă în
prezent să obţină semnarea unui nou accord mondial. Într-o primă fază, ea doreşte ca până în
2020, toate ţările industrializate să îşi reducă emisiile de gaze poluante cu 30% faţă de
nivelurile existente în anul 1990. Ţările în curs de dezvoltare, precum China şi India, vor
trebui de asemenea să încerce să îşi reducă emisiile de gaze. Pentru a sublinia determinarea sa
în faţa partenerilor săi, UE a hotărât să îşi reducă propriile emisii de gaze cu efect de seră cu
cel puţin 20% până în 2020. Ea speră să reuşească datorită acţiunilor înscrise în cadrul
programului lansat de noua politică integrată în materie de energie şi climă.
Prin urmare, şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene au decis69:
 Economisirea cu 20% a consumului de energie în raport cu previziunile faţă de anul

2020 graţie unei îmbunătăţiri a eficacităţii energetice;
 Creşterea ponderii energiilor regenerabile în consumul energetic total cu 20% până în
2020;
 Creşterea ponderii folosirii carburanţilor regenerabili (inclusiv biocarburanţi) în cadrul
consumului total de benzină şi motorină până în 2020; absolut toţi biocarburanţii, atât
cei produşi pe teritoriul UE, cât şi cei importaţi, vor trebui fabricaţi după metode ce
respectă mediul înconjurător; vor fi acordaţi stimulenţi pentru producerea de
biocarburanţi din deşeuri, reziiduri şi alte surse non-alimentare;
 Promovarea tehnologiilor cu emisii mai mici de gaze sau chiar nule, tocmai pentru a
aduce o contribuţie esenţială la reducerea emisiilor de gaze până în 2020;
68
La Commission Européenne, „Combattre le changement climatique. L’Union Européenne ouvre la voie”,
Série L’Europe en mouvement, Bruxelles, 2008, p. 5
69
Ibidem, p. 6
48
 O mai bună integrare a pieţelor energetice ale UE, adică promovarea celor mai
competitive pieţe de electricitate şi de gaz din cadrul UE;
 O mai bună îmbinare între politica energetică a UE şi alte acţiuni în materie de mediu
înconjurător, cercetare, agricultură şi comerţ;
 Întărirea cooperării internaţionale: dacă UE va reuşi să adopte un demers comun în
domeniul energiei şi să se exprime printr-o singură voce, atunci ea va putea duce
această problematică la nivel mondial.
În 2008, Comisia Europeană a prezentat câteva propuneri de acţiuni ştiinţifice cu referire la

toate aceste puncte, obiectivul fiind acela de a stimula Uniunea Europeană şi cetăţenii ei de a
lupta activ contra schimbării climatice, de a creşte securitatea aprovizionărilor energetice şi de
a favoriza creşterea economică.
Cu siguranţă că lupta contra schimbării climatice va presupune să ne modificăm într-o anumită

măsură modul nostru de viaţă, dar totuşi deocamdată nu va trebui să ne sacrificăm calitatea
vieţii. Toate aceste schimbări corespund priorităţilor UE în materie de angajare şi ocupare a
forţei de muncă, creştere economică şi dezvoltare durabilă.
Costul unor asemenea măsuri va fi însă, cu siguranţă, mai mic decât pagubele materiale şi
financiare pe care le-ar determina schimbarea climatică dacă nu se va interveni rapid. Dacă
ţările industriale vor conveni să îşi reducă emisiile lor de gaze cu 30% până în 2020, creşterea
economică anuală va fi redusă cu doar 0,2%. Ori acesta nu va fi decât un cost mic de plătit în
comparaţie cu costurile pe termen lung generate de o posibilă schimbare climatică. În
practică, costul economic al reducerii emisiilor de gaze va fi compensat prin următoarele
avantaje: reducerea poluării atmosferice, securitatea aprovizionărilor energetice şi
îmbunătăţirea competitivităţii prin inovare.
3.3. Un vis european: o reţea energetică unificată
La data de 4 februarie 2011 a avut loc o sedinţă a Consiliui European dedicată energiei şi
inovării. Pentru prima dată liderii europeni au decis organizarea unui summit pentru a discuta
problemele energetice ale Uniunii Europene.
A fost aprobat chiar şi un plan de acţiune, prin intermediul căruia se va asigura populaţiei
energie electrică şi gaze naturale la preţuri mult mai accesibile. Energia sustenabilă şi la
preţuri convenabile este o prioritate majoră pentru UE în momentul de faţă. UE cheltuie în
fiecare an aproximativ 270 de miliarde de euro pentru achiziţionarea de petrol şi 40 de
miliarde de euro pentru achiziţionarea de gaze naturale.
Liderii Uniunii Europene au hotărât stabilirea unui orizont de timp până la realizarea unei
pieţe interne energetice – singura modalitate prin care este posibilă aprovizionarea regulată cu
energie, la preţuri accesibile. Tot aşa cum este asigurată libera circulaţie a mărfurilor şi
49
serviciilor în UE, tot aşa trebuie să fie asigurat gazul şi electricitatea. Piaţa internă în cadrul
acestui sector trebuie să devină o realitate concretă până în anul 2014. Tocmai de aceea e
nevoie de eforturi majore, chiar şi financiare, din partea ţărilor membre pentru a moderniza şi
extinde infrastrustura energetică, dar şi pentru a interconecta transfrontalier reţelele. Astfel,
este redus riscul ca o ţară a UE să rămână neaprovizionată. Nici o ţară membră a UE nu
trebuie să rămână în afara reţelelor europene de electricitate şi gaz după anul 2015.70
După cum era aşteptat, la acest summit al energiei, liderii europeni au cerut realizarea unor
investiţii pentru a creşte eficienţa energetică. Reducerea cu 20% a consumului de energie până
în 2020, pare a se afla deocamdată sub semnul întrebării. Într-o astfel de situaţie este nevoie de
o serie de acţiuni ferme pentru a economisi energia.
Înainte de a avea loc şedinţa Consiliului, Jose Emanuel Barosso, preşedintele Comisiei
Europene, i-a invitat la tratative pe liderii politici din România, Polonia, Bulgaria, Ungaria,
Slovacia, Cehia, cărora le-a făcut cunoscută iniţiativa Nord-Sud, o iniţiativă de conectare şi de
integrare a surselor şi a reţelelor de energie din Marea Neagră, Marea Baltică, şi Marea
Adriatică. Un grup de lucru, aflat sub coordonarea Comisiei Europene, va elabora un plan de
acţiune bine pus la punct, ce va cuprinde proiecte prioritare şi totodată măsuri care trebuie
luate pentru interconectarea Nord-Sud pentru petrol, gaz şi electricitate.
Unul dintre factorii cei mai importanţi care contribuie la creşterea economică este investiţia în
cercetare, educaţie, inovare şi tehnologie. Ideile inovatoare se pot transforma într-o serie de
noi produse şi servicii care să conducă la o anumită creştere economică şi la crearea de noi
locuri de muncă mai multe şi mai bune. Conform comisarului european pentru cercetare,
inovare şi ştiinţă, Maire Geoghegan-Quinn, trebuie schimbată modalitatea în care inovarea şi
cercetarea sunt finanţate şi, nu în cele din urmă, trebuie simplificate procedurile, astfel încât
persoanelor din acest sector de activitate să le fie mult mai usor să acceseze fondurile alocate.
Până în anul 2014, liderii europeni au promis finalizarea pieţei interne unice în domeniu
cercetării, inovării şi ştiinţei. Este nevoie de eforturi speciale pentru a îmbunătăţi perspectivele
şi mobilitatea cercetătorilor, dar şi mobilitatea absolvenţilor. Altfel spus, Uniunea Europeană
trebuie să devină un pol de atracţie pentru cercetătorii străini.71
3.4. O Europă mai puternică pe scena mondială
După numărul de locuitori (aproape 500 de milioane de locuitori), Uniunea Europeană este a
treia clasată din lume, imediat după China şi India. Judecând însă după mărimea şi puterea sa
economică, comercială şi financiară, UE absoarbe cea mai mare parte a schimburilor
internaţionale şi produce a patra parte din bogaţia planetei.
70
Moreh, Magdalena, „Buletin de Europa”, articolul „Reţeaua energetică unificată”, Publicatie gratuită lunară
de informare europeană, nr. 14, martie, 2011, p. 2
71
Ibidem, p. 2
50
Se spune că o mare putere aduce cu sine şi numeroase responsabilităţi. Prin urmare, rolul
Uniunii Europene la nivel mondial este şi va fi în continuare unul foarte important, vital şi de
neînlocuit. Acest lucru este dovedit chiar de numeroasele misiuni pe care Uniunea le
întreprinde la scară mondială în diverse domenii de activitate: UE este primul „furnizor” de
sfaturi şi de asistenţă financiară a ţărilor mai puţin dezvoltate. Confruntată cu o ordine
mondială complexă, dar fragilă, UE joacă un rol de amploare în prevenirea conflictelor, în
menţinerea păcii şi în lupta contra terorismului internaţional. Deasemenea UE a contribuit la
reconstrucţia unor ţări precum Irak şi Afganistan şi se află pe punctul de întreprinde eforturi
majore în combaterea schimbării climatice şi a emisiilor de gaze cu efect de seră.72
Creat de către Tratatul de le Lisabona, Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE), aduce
un aport nou construcţiei europene. Acest serviciu a devenit operaţional la 1 ianuarie 2011.
Articolul 27, paragraful 3 al Trataului de la Lisabona constituie baza juridică al acestui
veritabil corp diplomatic care va dota Uniunea Europeană cu o politica externă mai puternică,
mai coerentă şi mai bine coordonată.
„Acest sistem va permite Europei construirea unui serviciu 100% european, modern şi eficace,
capabil de a răspunde provocărilor date de secolul XXI.”73, a declarat Catherine Ashton,
Înaltul Reprezentant al UE pentru afacerile externe şi pentru politica de securitate şi totodată
cea care conduce SEAE.
Evenimentele internaţionale recente au demonstrat în ce măsură statele europene trebuie să

adopte o poziţie comună pentru a da un nou imbold influenţei lor mondiale. Astfel, SEAE
vizează tocmai îmbunătăţirea modului în care UE este reprezentată pe scena mondială.
Ajutându-i pe alţii, UE le va asigura şi cetăţenilor ei o viaţă mai bună şi mai sigură în

interiorul frontierelor sale. Şi tocmai pentru a se face înţeleasă pe scena mondială, ea trebuie
să vorbească cu o singură voce, devreme ce multipolarizarea planetei devine încet, încet o
realitate.
După părerea mea, provocările majore la nivel mondial cărora Uniunea Europeană va trebui să
răspundă în secolul următor, vor fi legate de:
 Menţinearea păcii şi a securităţii internaţionale;

 Dezvoltarea durabilă a planetei;
 Solidaritate şi respect reciproc între oameni;
 Comerţ liber şi echitabil;
 Eliminarea sărăciei;
 Protecţia drepturilor omului;
72
La Commission Européenne, „L’Union Européenne et le monde. La politique extérieure de l’Union
Européenne”, Luxembourg: Office des publications officielles des Communautés européennes, 2009, p. 3
73
La Commission Européenne, „L’Europe en France”, La lettre de la répresentation en France de la Comission
Européenne, no30, nov.-dec. 2010, L’essentiel de l’actualité europeenne, p. 1
51
 Respectul şi dezoltarea unui drept internaţional;
 Combaterea schimbărilor climatice.
3.5. Scenariile viitorului
Noua scenă în care ar putea să se construiască mondializarea sau europenizarea rămâne

nedefinită. Conform părerii specialiştilor există patru scenarii posibile: modelul de imperiu,
modelul aprofundării multilateralismului liberal, modelul diviziunii în blocuri regionale şi
modelul noului federalism.
Modelul de imperiu nu este un model foarte pertinent de a descrie scenariul viitorului. Acesta
presupune ca procesul de integrare al globalizării să se realizeze în mod unilateral în favoarea
unei singure puteri centrale. În cadrul modelului actual, în care există numeroase
interdependenţe economice şi sociale, în care integrarea îşi croieşte calea, în care raporturile
de dominaţie sunt mediatizate de lanţuri complexe de cauzalitate, modelul de imperiu pare
acronimic şi, în orice caz, în decalaj faţă de SUA, candidatul cel mai bine plasat pentru a
ocupa acest loc.
Modelul multilateralismului liberal apare în antiteză faţă de cel precedent. Acesta este modelul
preconizat de către gândirea neo-liberală instituţională. Validitatea sa, ca şi o posibilă
perspectivă a economiei mondiale, presupune ca integrarea şi mondializarea să se realizeze
într-un ritm lent, făcând posibilă perpetuarea unei ordini statale centrale. Ea presupune o
reformă în profunzime a sistemului mutilateral actual, cel care a cunoscut urmările celui de-a
doilea război mondial şi care traversează actuala criză. În cadrul viziunii multilaterale, exista
convingerea conform căreia lumea ar putea face faţă provocărilor globalizării printr-o
reorganizare la scară mondială, prin furnizarea unor bunuri colective pe baza principiului
cooperării interstatale al carei obiectiv este universalitatea.
Universalitatea semnifică în acest caz: (1) că instanţele organizatoare sunt construite în asa fel
încât să cuprindă întreaga planetă; (2) că nivelul multilateral este principalul canal de a furniza
bunurile colective (excepţie făcând nivelul bilateral sau regional); (3) că toate statele
participante au drepturi şi obligaţii egale.74
Deci, într-o astfel de lume, pluralitatea normelor constitue regula de bază, singura problemă cu
care s-ar putea confrunta organizaţiile internaţionale este aceea a interpretării normelor
concurente. Munca desfăşurată de copii este o problemă care cade sub incidenţa drepturilor
omului sau a concurenţei? Sau, refuzul de a importa carne de vită modificată genetic este un
refuz de a importa alimente nesănătoase sau constitue o atingere gravă adusă concurenţei?
Al treilea model este cel al divizării în blocuri regionale rivale şi, până acum, pare a fi
modelul cel mai credibil. Multipolaritatea sistemului mondial trebuie înţeleasă ca şi o
74
52
dispersare a polilor de bogaţie şi de acumulare reală şi potenţială. Dar această multipolaritate
nu conduce automat la o multipolaritate organizaţională pentru ansamblul economiei
mondiale, o formă de organizare care presupune realizarea unei diferenţe între polaritatea
bogaţiei şi polaritatea puterii.
În cadrul modelului de blocuri regionale, regionalizarea economiei mondiale ar deveni

principiul de structură al economiei mondiale atât pe plan politic, cât şi economic. Fiecare pol
sau bloc regional ar încerca să se elibereze de constrângerile multilateralismului în vederea
dotării cu reguli proprii, instituţii proprii şi eventual cu norme proprii.
Acest model se opune atât modelului de imperiu, cât şi modelului multilateral. Se opune
modelului de imperiu devreme ce mai multe puteri împart între ele lumea. Acest lucru ar
înseamna că SUA nu va mai fi o hegemonie mondială, ci va deveni o hegemonie regională
(America de Nord şi America Centrală, eventual America de Sud). Europa, pe de altă parte, va
constitui un pol de atracţie pentru Marea Mediterană sau pentru Africa şi nu va căuta să
exercite o hegemonie mondială. Ţările asiatice se vor organiza în jurul unui bloc focalizat pe
Japonia şi/sau China fără dorinţe imperialiste asupra restului lumii. În acest scenariu,
economia mondială se îndreaptă către o organizare cu mai multe sfere de influenţă, fiecare
structurată pe un principiu al integrării unde diferenţele Sud-Nord dispar. Mai mult chiar,
modelul multilateral este eliminat deoarece modelul economic nu va mai avea la bază
cooperarea universală, ci mai degrabă o cooperare limitată, ceea ce nu exclude totuşi
posibilitatea unei cooperări multilaterale între blocurile regionale în anumite domenii mai mult
sau mai puţin clar definite.75
Modelul noului federalism este al patrulea scenariu posibil. Punctul de plecare îl constitue
delimitarea între lumea familiară a teritorialităţii disjuncte, mutual exclusivă şi asemănătoare
ca şi funcţionare statelor suverane, şi ordinea wasphaliană provocată de mondializare.
Noul federalism este o metaforă pentru a desemna un sistem în care puterea normativă este
dispersată între mai multe nivele. Puterea normativă divizată este marca feudalismului
(autoritate religioasă, multiple autorităţi seculare, împletirea unor ierarhii politice între vasali
şi feudali): în schimb, pentru anumiţi cercetători un astfel de sistem ar submina exclusivitatea
statului teritorial suveran. Structura complexă a autorităţilor care astăzi transced frontierele
(regiune, naţiune, autorităţi supranaţioanle, autorităţi multilaterale) ar face distincţia intern-
extern şi ar reaminti de Evul Mediu divizat între sfera de influenţă a Papei, a împăratului, a
regelui, a prinţilor, a oraşelor etc., adică un sistem cu loialităţi multiple.76
Ideea unei posibile întoarceri la Evul Mediu se bazează pe convingerea că întreaga lume este
pe cale de a experimenta sfârşitul suveranităţii naţionale şi se îndreapta către lumea pre-
wasphaliană, o lume anterioară anului 1648 unde puterea politică era organizată pe o altă bază
75
Ibidem, p. 208
76
Ibidem, p. 211
53
decât cea teritorială. Această evoluţie ar fi favorizată de către difuzarea informaţiei şi revoluţia
digitală care ar lega indivizii într-o manieră electronică independentă de distanţa geografică, o
dezvoltare a logisticii în reţea care ar fi antinomice modelelor ierarhice. După unii autori
neoliberalii, Uniunea Europeană ar prefigura această structură complexă de îmbinare a
autorităţilor.
CONCLUZII
Fiecare stat al lumii este nevoit să facă faţă presiunilor provocate de o lume din ce în ce mai
interdependentă. Societatea europeană este cea care se adaptează cel mai bine schimbărilor ce
au loc, devenind astfel „sala de clasă a lumii pentru a regândi viitorul.77
În momentul de faţă, Uniunea Europeană se află într-un moment crucial al existenţei sale. Ea
trebuie să îşi canalizeze toate eforturile pentru a avea un cuvânt important de spus în apărarea
intereselor sale pe scena mondială. Este timpul ca Uniunea Europeană să facă paşi decisivi în
ceea ce priveşte construcţia viitorului său şi ca Franţa şi Germania să îşi accepte rolul de motor
permanent şi creativ al Uniunii. Dar toate aceste lucruri presupun ca Statele Membre să îşi
asume anumite responsabilităţi şi să dea dovadă de voinţă politică pentru a conduce
construcţia europeană la următorul nivel. Bruxelles şi celelalte capitale europene nu trebuie să
îşi apare competenţele, ci mai degrabă trebuie să le utilizeze într-o manieră inteligentă şi
77
54
complementară în vederea apărării intereselor europene vitale care sunt în aceeaşi măsură şi
intereselor lor naţionale.
Cât despre raporturile de pe scena mondială, Statele Unite ale Americii sunt partenerul politic
şi economic cel mai important al Uniunii Europene şi statul care se aseamănă cel mai bine cu
Europa din punct de vedere ideologic. Statele Unite ale Americii rămân, în ciuda fragilităţii lor
financiare în momentul de faţă, prima putere economică a lumii şi totodată cea mai mare
putere militară.
Chiar dacă Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii sunt unite prin Alianţa
transatlantică, din ce în ce mai multe dificultăţi apar între ele: dificultăţi în a fi pe aceeaşi
lungime de undă sau dificultăţi în a se uni şi a coopera pentru a reduce riscurile în ambele părţi
ale Atlanticului. Ştim cu toţii că ele sunt concurente pe piaţa mondială, dar oare nu au ele un
interes primordial în a-şi reînnoi şi chiar dezvolta parteneriatul, de exemplu prin instanţe
permanente de consultaţie şi un sistem de alertă precoce în caz de criză?78
În opinia mea, obiectivul comun ar trebui să fie coonstruirea unui veritabil parteneriat care să
cuprinda spaţiul economic şi financiar transatlantic, dar în acelaşi timp şi un dialog permanent
pe seama unor subiecte internaţionale de interes comun.
Ambele părţi au foarte multe lucruri de învăţat, una de la cealaltă. De exemplu, succesul
visului european depinde foarte mult de abilitatea sa de a transforma într-o relaţie compatibilă
identitatea culturală, drepturile universale ale omului şi guvernarea europeană. Ori Statele
Unite ale Americii sunt un exemplu de succes şi de reuşită în acest sens.
Acum două sute de ani, republica americană capta atenţia întregului glob pământesc cu visul
ei despre democraţie şi despre dreptul inalienabil al fiecărui om de a-şi căuta fericirea. Astăzi,
acest vis este pe cale de dispariţie, iar lumea pare a fi mai atrasă de noul vis european care
încurajează includerea socială, coexistenţa paşnică, diversitatea culturală şi dezvoltarea
durabilă.
Să nu uităm totuşi un alt lucru foarte important: generaţia actuală a Europei, pentru a asigura
continuitatea modelului european, va trebui să rezolve şi problema fertilităţii şi a imigraţiei
actuale. La ce ar mai servi un vis dacă nu va mai fi nimeni pe viitor ca să se bucure de pe urma
a ceea ce el promite în momentul de faţă? De aceea, eu consider că pentru ca modelul
european să supravieţuiască şi să ajungă la maturitate, europenii vor trebui să facă faţă acestor
două mari provocări: creşterea demografică şi acceptarea unor noi imigranţi în mijlocul lor.
78
Chopin Thierry et Foucher Michael „L’état de L’Union 2010. Rapport Schuman sur l’Europe”, Publication
55
BIBLIOGRAFIE
1. Artis Mike and Nixon Frederick, „The Economics of the European Union. Policy and
Analysis”, Oxford University Press, New York, 2007
2. Baquiast Jean Paul, „L’Europe et le vide de puissance”, Editions Jean-Paul Bayol,
Paris, 2008
3. Bărbulescu Iordan Gheorghe, „Procesul decizional în Uniunea Europeană”, Ed.
Polirom, Iaşi, 2008
4. Berinde Mihai, „Uniunea Europeană şi integrarea economică europeană”, Ed.
Tribuna Economică, Bucureşti, 2009
5. Bugnar Nicoleta, „Managementul tranzacţiilor economice internaţionale”, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 2006
6. Chopin Thierry et Foucher Michael, „L’état de L’Union 2010. Rapport Schuman sur
l’Europe”, Publication de la Fondation Robert Schuman aux Editions Lignes de
Repères, Editions Lignes de Repères, Paris, 2010
7. Dodescu Anca şi Giurgiu Adriana, „Economia integrării europene”, Universitatea din
Oradea, Oradea, 2008
8. El-Agraa Ali M., „The European Union, Economics and Policies”, Cambridge
University Press, Cambridge UK, 2007
56
9. Figliuzzi Acgangelo, „L’économie européenne”, Thèmes&Débats économie,
Collection dirigée par Marc Montousse, Breal, 2008
10. Giddens Anthony, „The consequences of Modernity”, Cambridge, 1990
11. Huissoud Jean-Marc et Munier Fréderic, „La guerre économique”, Rapport Anteios
2010, Presses Universitaires de France, Paris, 2009
12. Jebabdjian Gérard, „Europe et globalisation”, L’Harmattan, Paris, 2006
13. Le cercle des Economistes, Rencontres Economiques d’Aix-en-Provence, „L’Europe et
les Etats-Unis : au delà des idées convenues”, Descartes&Cie, Paris, 2006
14. Letessier Jean-Yves, Silvano Jacques, Soin Robert, „L’Europe économique et son
avenir”, Colin Armand, Paris, 2008
15. Liviu C. Andrei, „Economie europeană”, Ed. Economică, Bucureşti, 2009
16. Machlup Fritz, „A History of Thought on Economic Integration”, Macmillan Press
Ltd, 1977, London
17. Macmillan English Dictionary for advanced learnears, International student edition,
2002
18. Marin Dinu, Socol Cristian, Marinaş Marius, „Economie europeană. O prezentare
sinoptică”, Ed. Economică, Bucureşti, 2004
19. Molle Wilhelm, „The Economics of European Integration”, Aldersshot Dartmouth,
1990
20. Nello Susan Senoir, „The European Union: Economics, Policies and History”,
Second Edition, Macgraw, 2009
21. Nonjon Alain, „L’espace mondial, fractures ou interdépendances ?”, sous la direction
de Dallenne Pierre et Nonjon Alain, Ellipses, Paris, 2009
22. Rifkin Jeremy, „Visul european. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră
visul american”, Ed. Polirom, Iaşi, 2006
23. Saint-Etienne Christian, „La puissance ou la mort, l’Europe face à l’Empire
américain”,Seiul, 2003
24. Stiglitz Joseph, „Globalizarea, speranţe şi deziluzii”, Ed. Economică, Bucureşti, 2003
25. La Commission Européenne, „Combattre le changement climatique. L’Union
Européenne ouvre la voie”, Série L’Europe en mouvement, Bruxelles, 2008
26. La Commission Européenne, „L’Union Européenne et le monde. La politique
extérieure de l’Union Européenne”, Luxembourg: Office des publications officielles
des Communautés européennes, 2009
27. La Commission Européenne, „L’Europe en France”, La lettre de la répresentation en
France de la Comission Européenne, no30, nov.-dec. 2010, L’essentiel de l’actualité
europeenne
28. Moreh, Magdalena, „Buletin de Europa”, articolul „Reţeaua energetică unificată”,
Publicatie gratuită lunară de informare europeană, nr. 14, martie, 2011
29. Comisia Europeană (2001) European Governance. A White Paper, Commission
communication - COM(2001)428. Disponibil on-line: http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2001/com2001_0428en01.pdf.
57
30. Comisia Europeană (2002) Better lawmaking, Commission communication -
COM(2002)275. Disponibil on-line: http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:52002DC0275:EN:NOT.
31. Comisia Europeană (2003) Updating and simplifying the Community Acquis,
Commission communication - COM(2003)71. Disponibil on-line: http://eur-
32. Comisia Europeană (2005a) Implementing the Community Lisbon programme: A
strategy for the simplification of the regulatory environment, Commission
33. Comisia Europeană (2005b) Better regulation for Growth and Jobs in the European
Union, Commission communication - COM(2005)97. Disponibil on-line: http://eur-
34. Comisia Europeană (2007), Governance in the EU. A White Paper. Disponibil on-line:
http://ec.europa.eu/governance/index_en.htm.
35. Comisia Europeană (2010a) Smart Regulation in the European Union, Commission
36. Comisia Europeană (2010b) Europe 2020 - A strategy for smart, sustainable and
inclusive growth, Commission communication - COM(2010) 2020. Disponibil on-line:
http://ec.europa.eu/europe2020/index_en.htm.
58

Modelul European

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Modelul European

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

În această lucrare de disertaţie voi încerca să explic şi să analizez, pornind de la o bază

1.1. Globalizarea, o realitate diversă

Prin urmare, globalizarea poate fi definită ca un rezultat al intensificării relaţiilor economice şi

Mulţi specialişti percep însă globalizarea ca pe un concept abstract care nu se referă la o

Economistul francez Jebabdjian Gérard susţine faptul că însăşi Uniunea Europeană

În schimb, uniunea economică presupune pe lângă eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor

În Europa, regionalizarea este cunoscută ca fiind un proces de integrare economică la nivel

 Adâncirea integrării, adică procesul care face referire la perfecţionarea,

1.3. Definiţii şi teorii ale integrării

1.3.1. Integrarea economică europeană. Delimitări conceptuale

Noţiunea de „integrare” provine din cuvintele de origine latină „integro-integrare” respectiv,

Gama largă de definiţii a conceptului de integrare economică scoate în evidenţă o serie de

1.3.2. Teorii ale integrării economice

Teoria integrării economice a urmat dezvoltarea firească şi normală a procesului integrativ,

Tocmai datorită caracterului neîncheiat al procesului intregraţionist, apare şi dificultatea de a

În acest moment Uniunea Europeană a trecut cu bine de etapa funcţionalistă, şi manifestă

Metodele formulate de către „părinţii fondatori” constituie în mod constant şi neîntrerupt,

Federalismul / neofuncţionalismul are la baza existenţei şi funcţionării sale aportul teoretic al

Metoda Monet prevede patru mari etape20:

Argumentele în favoarea interguvernamentalismul se referă, în primul rând, la faptul că

Ipotezele de la care porneşte însă interguvernamentalismul sunt următoarele21:

 suveranitatea naţională rezidă în statul-naţiune, chiar dacă acesta decide să o exercite

Datorită faptului că nici federalismul şi nici interguvernamentalismul nu mai corespund în

Construcţia europeană, considerată un prototip al Statului post-modern reprezintă o formă

1.4. Strategia Europa 2020

1.5. Construcţia europeană

1.5.1. Evoluţia în timp a integrării europene

A doua mare etapă în cadrul construcţiei europene a reprezentat-o semnarea la data de 25

Urmează şi al patrulea val de extindere odată cu aderarea la Uniunea Europeană a Austriei,

Cât priveşte Tratatul de la Amsterdam, acesta a venit să completeze Trataul de la Maastricht,

1.5.2. Modelul instituţional al Uniunii Europene

De aceea, o bună cunoaştere a instituţiilor europene şi a modului în care acestea funcţionează

 adoptarea legislaţiei europene;

Urmează apoi o serie de instituţii complementare: Consiliul European, Comitetul Economic şi

2.1. Puterea la Hobbes şi la Kant – substratul a două modele

2.2. Comparaţie între modelul european şi alte modele

2.2.1. Comparaţie între modelul european şi modelul american

Înainte de a prezenta în ce anume constă diferenţa între modelul european şi modelul

Tabelul nr. 2.1 : Hard power versus Soft power

Tipul de putere Hard power Soft Power

Conduită Comandă, coerciţie Incitare, atracţie, cooperare

Resurse Recurs la forţă, sancţiune Instituţii, valori,

Figura nr. 2.1 Modelul european versus modelul american

Creştere economică include exclude

Sursa: Realizat de autor

Referitor la modelul european de regionalizare, unii autori din literatura de specialitate

2.2.2. Comparaţie între modelul european şi modelul asiatic

Figura nr. 2.2 Modelul european versus modelul asiatic

Sursa: Realizat de autor

Multi specialişti consideră că modelul asiatic de economie doreşte obţinerea de performanţă

2.3. O analiză comparativă: visul european versus visul american

De asemenea, în accord cu Jeremy Rifkin, dacă poporul american ar redirecţiona simţul

2.4. Funcţionarea modelului european

2.4.1. Specificul modelului european

Prin urmare, politicile coeziunii sociale trebuie41:

 contradicţia dintre creşterea economică redusă şi cheltuielile bugetare ridicate datorită

2.4.2. Dezvoltarea regională

Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene are ca şi obiectiv reducerea diferenţelor de

Fondurile alocate pentru dezvoltarea regională vin, în primul rând, în ajutorul:

Tabel nr. 2.2 Fondurile alocate de UE pentru dezvoltarea regională

1988-1992 1993-1999 2000-2006 2007-2013

Buget UE (miliarde 481 683 687 862

Buget fond structural 111 208 213 308