CAPITOLUL IV

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ

Procesul integrării economice în Europa a început imediat după cel de-al

doilea război mondial. Una dintre cele mai interesante caracteristici ale acestui
proces îl reprezintă faptul că efortul de integrare nu a răspuns numai necesităţilor
economice (favorizarea dezvoltării şi ridicării nivelului de viaţă al regiunii), ci şi a
necesităţilor politice (garantarea unei păci durabile prin integrarea naţiunilor foste
beligerante în contextul creării unor instituţii comune).
Integrarea economică europeană nu a fost şi nu este un proces uniform şi
linear care ar fi condus Europa - printr-o succesiune lină de etape - de la zona
liberului-schimb la piaţa unică. Din contră, procesul integrării s-a dovedit a fi
deosebit de complex, cu multe dificultăţi şi incertitudini. Momentele de
euroentuziasm au fost deseori întrerupte de răbufniri ale euroscepticismului, iar
progresele pe calea unificării instituţionale nu au mulţumit întotdeauna cetăţenii
sau agenţii economici din diferitele ţări membre.
Indiferent, însă, de dificultatea şi de costul politic al procesului de integrare,
construcţia europeană este expresia succesului unei idei şi a unei voinţe. Ideea
Europei unite şi voinţa politică a majorităţii ţărilor vest-europene au creat cea mai
importantă putere comercială a tuturor timpurilor şi a asigurat unele dintre cele
mai înalte condiţii de civilizaţie şi de viaţă pentru aproape o jumătate de miliard
de oameni.
Studiul construcţiei europene este numai un exerciţiu teoretic, cu valenţe
academice. El trebuie conceput ca o abordare practică din perspectiva efortului
naţional pe care România îl face pentru accesul pe piaţa unică europeană.
Este deosebit de important pentru noi, ca cetăţeni ai unei ţări candidate la
integrare, să cunoaştem nu numai istoria, mecanismele şi instituţiile construcţiei
europene, ci şi raportul dintre beneficiile şi costurile acestei integrări.
într-adevăr, trebuie înţeles faptul că a fi membru al uniunii europene economice şi
monetare înseamnă a fi beneficiar al unui mediu economic, social, cultural şi
politic favorabil dezvoltării şi propăşirii naţiunii noastre dar, în acelaşi timp,
înseamnă şi asumarea unor responsabilităţi şi obligaţii.

1. Euroentuziasm şi Eurosceptism

„Europa are o istorie veche, după cum scrie Jean Boissonnat, cu mult mai
veche decât cea a naţiunilor care o compun. Născută pe ruinele Imperiului Roman,
având ca bază creştinătatea, ea avea o vocaţie imperială a cărei expresie politică a
fost Charlemagne: propriul său ginere Angilbert i-a decernat în anul 799 titlul încă
inedit de „tată al Europei"1.
A trebuit să vină secolul al XVI-lea, şi cu el Renaşterea, pentru ca asemenea
cuvinte „Europa şi european" să intre în limbajul curent şi să dobândească o
semnificaţie comună. Până atunci, marea majoritate a „celor care trăiau în Europa şi
care nu citeau decât cu greutate, atunci când ştiau să o facă, nu auziseră niciodată
pronunţându-se cuvântul Europa. Cunoştinţele pe care le aveau despre o lume
existând dincolo de frontierele locale şi naţionale proveneau din povestiri despre
martiri, misionari şi cruciade. Clerul li se adresa ca unor creştini aparţinând
continentului ales de Divina Providenţă pentru a fi lăcaşul adevăratei credinţe. Fără
hărţi precise, şi fără itinerarii şi jurnale de călătorie, făcute disponibile prin
descoperirea tiparului, identitatea Europei era înainte de toate afectivă."2
În 1806 Napoleon I, într-o scrisoare către regele Olandei şi a Neapolelui, se
adresa fratelui său propunându-i ca atunci când bate moneda „să adopte aceleaşi
diviziuni de valoare cu ale Franţei, astfel încât să existe în Europa uniformitate de
monedă, constituindu-se astfel un mare avantaj pentru comerţ"3. În 1923, după
dezastrul primului război mondial, contele austriac Condenhove-Kalergi căuta să
promoveze ideea statelor unite ale Europei, cu mişcarea sa panerupeană: Freud,
Einstein, Claudel, Valery, Thomas Mann făceau parte dintre semnatari.
La 1 mai 1930, ministrul francez al afacerilor externe Aristide Briand
propunea crearea unei legături confederale între statele europene. Numai
Iugoslavia şi Bulgaria au aprobat proiectul. La 16 iunie 1940, guvernul britanic
sugera guvernului Paul Reynaud o uniune franco-britanică.
A fost necesar sfârşitul celui de-al doilea război mondial pentru ca ideea
europeană să apară din nou, la iniţiativa lui Winston Churchill, pe atunci fost prim-
ministru, cu care ocazie s-a format o puternică mişcare de opinie. „Devenit şef al
opoziţiei, acesta va pronunţa la 19 septembrie 1946 la Ziirich, un discurs răsunător,
chemând la crearea statelor unite ale Europei... Pe această bază, se formează
imediat diferite mişcări de opinie... Ele reunesc la Haga în 1948, sub preşedinţia
de onoare a lui Churchill, un congres la care participau numeroşi oameni politici
europeni. Din acest congres s-a născut la 25 octombrie la Bruxelles Mişcarea
Europeană. S-a lansat astfel curentul de opinie..."4
Europa se va naşte din ruinele sale. Un ansamblu de acţiuni diplomatice va
constitui preludiul construcţiei europene, a cărei punere în practică va fi accelerată
de necesitatea reconstruirii rapide a economiilor distruse de război pentru a face
faţă ameninţării sovietice. Să reţinem, de exemplu, propunerea americană făcută
statelor europene în 1947, în vederea acordării unui ajutor de reconstrucţie a

1
Jean Boissonnat. La revolution de 1999: l’Europe avec l’euro, Sand, 1998.
2
John Hale, La civilization de l’Europe a la Renaissance, Perrin, 1998.
3
Phillippe Sassier. l’Euro, Flammarion, 1997.
4
Jean-Louis Quermonne. Le Système politique européen, Montchrestien, 1993
economiilor lor, cu condiţia ca ele să-şi coordoneze eforturile pentru a
administra în comun: acesta reprezenta Planul Marshall5.
La începutul negocierilor pentru Tratatul de la Roma (care a instituit Piaţa
Comună în 1957), un funcţionar britanic asista şi el la şedinţele de lucru. într-
adevăr, Anglia fusese invitată. însă distinsul său reprezentant nu a binevoit
niciodată să deschidă gura, cu excepţia ocaziilor în care îşi fuma pipa.
În cele din urmă, spre surpriza generală, el cere într-o zi cuvântul. Ce avea
să urmeze era discursul de adio, prezentat mai jos:
„Domnule Preşedinte, Domnilor. Doream să vă mulţumesc sincer pentru
ospitalitate şi să vă menţionez că ea va înceta începând de astăzi... Trebuie să vă
spun că viitorul tratat despre care vorbiţi şi pe care trebuie să-1 elaboraţi: a) nu are
nici o şansă să fie încheiat; b) dacă este încheiat, nu are şansa să fie ratificat; c)
dacă este ratificat, nu are nici o şansă să fie aplicat.
Aceasta ar fi, de altfel, total inacceptabil pentru Marea Britanie. Se vorbeşte
despre agricultură, ceea ce nu ne place, despre taxe vamale, ceea ce refuzăm să
recunoaştem, despre instituţii, ceea ce ne îngrozeşte. Domnule Preşedinte,
Domnilor, la revedere şi mult noroc."6
În pofida eurosceptismului, construcţia europeană a cunoscut, de atunci, un
succes considerabil.
Europa Occidentală, în mare parte, este unificată. Realitatea schimburilor
între statele membre este un fapt incontestabil, astfel încât s-ar putea cu greu
imagina o întoarcere înapoi. Rămân încă multe de făcut: miza politică este
considerabilă, mai ales o dată cu lărgirea Uniunii Europene spre ţările din Est, şi
cu necesitatea apropierii instituţiilor europene de cetăţeni.
Pentru mult timp, finalităţile construcţiei europene au fost clare:
reconcilierea duşmanilor de ieri (Germania şi Franţa), reconstruirea economiei,
limitarea ameninţărilor sovietice. După euforia care a urmat căderii zidului
Berlinului în 1989, a urmat o perioadă de apatie, cetăţenii comunităţii având
impresia că nu sunt partenerii instituţiilor europene tentate să sacrifice interesele
lor unor ambiţii geopolitice. Desigur, euro există de la 1 ianuarie 1999. Dar
care este strategia Europei?. Care este autoritatea sa? În serviciul cărei
Europe trebuie să se pună euro-ul?

5
Ca răspuns la propunerea americană, s-a creat în 1948 Organizaţia europeană a cooperării economice
(OECE), care, deşi nu a constituit o uniune vamală din cauza refuzului britanic, va administra cele 100
de miliarde de dolari de la Planul Marshall. Tot în 1948 a luat fiinţă uniunea occidentală (organizaţie
interguvernamentală), rezultată din tratatul de la Bruxelles din martie 1948, care extinde către ţările din
Benelux beneficiul asistenţei militare stabilite între Franţa şi Marea Britanie (apoi către Germania
federală şi Italia). în 1949 se creează pe plan politic Consiliul Europei, care regrupează, în afară de
membrii tratatului de la Bruxelles, Italia, Irlanda, Danemarca, Norvegia şi Suedia. La cererea Marii
Britanii, se vor semna în acest cadru de natură interguvernamentală numeroase convenţii, printre care
cea referitoare la Convenţia europeană a drepturilor omului.
6
Jean-François Deniau. La découverte de l’Europe, Seul, 1994.
 Unde se află Europa azi? Care este veritabila miză, dincolo de dezbaterile
adesea pasionale, care mai mult întunecă decât să lumineze pe cetăţeni? Spre ce
Europă ne îndreptăm? Iată câteva dintre problemele pe care le vom aborda.
Aspectele economice ale construcţiei europene sunt importante, dar nu se poate
face abstracţie de mizele politice şi nici de mecanismele instituţionale care
caracterizează procesul de decizie.
Fondată în 1957 de către şase state, Belgia, Germania, Franţa, Italia,
Luxemburg şi Ţările de Jos, Comunitatea Europeană s-a extins cu Danemarca,
Irlanda şi Regatul Unit al Marii Britanii în 1972, cu Grecia în 1981 şi cu Spania şi
Portugalia în 1985. în 1990, ei i s-a alăturat fosta Germanie de Est. în 1992, o dată
cu semnarea la Maastricht a Tratatului Uniunii Europene, statele membre au decis
să creeze între ele o Uniune Europeană care s-a lărgit în 1994 cu Austria, Finlanda
şi Suedia.
Ea reuneşte astăzi mai mult de 370 de milioane de cetăţeni de la Cercul
polar şi până la Mediterana. Statele membre au aderat astfel la „o organizaţie de
state" reglementată prin dispoziţii juridice specifice: comunitate cu durată
nelimitată, dotată cu instituţii proprii, cu personalitate juridică şi capacitate de
reprezentare internaţională. Ele „au pus în comun, în domenii determinate,
drepturile lor suverane, creând o nouă ordine juridică, ale cărei subiecte sunt nu
numai statele, ci şi cetăţenii acestora."7
Aşadar, s-a născut o comunitatea fundamentală pe drept: statele membre
sunt egale în drepturi şi solidare între ele.
Prerogativele şi responsabilităţile Uniunii îi sunt conferite de statele membre,
conform diferitelor tratate semnate. Aceste tratate pornesc de la ideea că anumite
probleme pot scăpa de sub controlul unui stat, ele putând fi abordate într-o manieră
satisfăcătoare numai prin conjugarea eforturilor celorlalte state (ceea ce numim
principiul subsidiarităţii).
În acest spirit au fost concepute progresiv instituţiile europene. Comisia
Europeană joacă rolul de „paznic al tratatelor", are dreptul de a propune legi,
concepte şi executa politici comunitare, veghează la elaborarea „legilor"
comunitare şi reprezintă Uniunea Europeană în cadrul negocierilor cu alte ţări. E
de datoria statelor să hotărască împreună asupra punerii în aplicare sau modificării
propunerilor de legi, aceasta făcându-se în cadrul Consiliului Uniunii Europene,
care avizează bugetul, defineşte cooperarea în politica externă, justiţie şi afaceri
interne, şi în general, determină principalele orientări.
În sfârşit, Parlamentul European este abilitat să adopte şi să modifice
textele legislative care se impun legilor naţionale; el împarte cu Consiliul puterea
de decizie în numeroase domenii, îşi poate exercita dreptul de veto asupra
propunerilor, votează bugetul şi examinează petiţiile cetăţenilor8.

7
Conferinţa interguvernamentală 1996. Raportul Comisiei pentru grupul de refleţie, Comisia
Europeană, Bruxelles, 1995.
 Uniunea Europeană este dotată cu un buget propriu. Aproximativ jumătate
din acest buget este consacrat politicii agricole comune. Cealaltă mare parte a
bugetului comunitar, cea 30%, este afectată coeziunii economice şi sociale (aşa-
zisele acţiuni structurale), constând, în principal, în compensarea diferenţelor
existente între regiunile bogate şi cele sărace. Cele 20 de procente rămase se
repartizează între finanţarea acţiunilor de cercetare (4%), acţiunile extraordinare
ale Comunităţii (9%), cum ar fi contribuţiile vărsate lumii a treia, ajutoarele uma-
nitare, sau finanţarea administraţiilor europene (5%).
În 2002 ponderea Uniunii Europene în lume reprezintă 6,6% din populaţia
mondială.
În raport cu această pondere demografică, nivelul dezvoltării Europei îi asigură
acesteia o pondere de trei ori mai mare în produsul intern brut mondial (19,2%), şi de
patru ori mai mare ca valoare (25% faţă de 19,6% în SUA şi 7,7% în Japonia).
De la începutul anilor '90, dezvoltarea Europei rămâne mediocră: între 1991
şi 1996, Uniunea nu a progresat decât cu 1,5% pe an, în timp ce Statele Unite
cunosc o creştere medie de 2,6% pe an şi Asia de aproape 5%.
Costul tranziţiei spre euro explică în parte acest fenomen. Generalizarea
restricţiei bugetare este inevitabilă, din cauza ponderii ridicate a datoriei publice
şi a nivelului atins de prelevările obligatorii, despre care se ştie că frânează atât
ocuparea forţei de muncă cât, şi dezvoltarea.
Această expansiune moderată a fost însoţită de un nivel foarte scăzut al
creşterii ocupării forţei de muncă (0,3% medie anuală din 1990 până în 1996).
Problema crucială este nivelul şomajului pentru tinerii sub 25 de ani: 20,8% în
medie în 1995 faţă de 12,5% în SUA şi 5,5% în Japonia.
Reuşita tehnică a lansării Europei monetare la 1 ianuarie 1999, într-o
conjunctură mondială marcată de grava criză financiară din 1997 - 1998 care a
demarat în Asia, ar putea crea o zonă relativă de stabilitate susceptibilă de a
deveni o localizare privilegiată a investiţiilor internaţionale.
Într-o manieră generală, Uniunea Europenă reprezintă unul dintre cei trei
mari poli ai comerţului mondial cu America de Nord şi Asia.
În 2002 schimburile comerciale între ţările europene reprezenta aproape o
treime din comerţul mondial. Dacă se adaugă schimburilor intraregionale din
Europa schimburile exterioare acestei zone, se obţine un total apropiat de 40% din
comerţul mondial, faţă de 24% pentru Asia şi 1,3% pentru America de Nord. O
dată cu adoptarea monedei unice de către ansamblul ţărilor membre, schimburile
intracomunitare se efectuează în euro, iar aproape o treime din volumul total al
8
Să nu uităm, bineînţeles, Banca Centrală Europeană, care conduce politica monetară europeană
în mod independent. Există de asemenea o Bancă Europeană de Investiţii (BEI) care participă la
finanţarea dezvoltării Uniunii. O Curte de conturi controlează finalitatea conturilor, iar o Curte de
justiţie şi un Tribunal de primă instanţă veghează la respectarea legislaţiei comunitare, reglând
litigiile între statele membre, instituţiile comunitare, asociaţii şi întreprinderi, particulari şi
jurisdicţii naţionale. în sfârşit, un Comitet Economic şi Social, precum şi un Comitet pe regiuni
care joacă un rol de consultanţi.
schimburilor comerciale mondiale este constituit din flux circulant fără cost de
tranzacţie şi fără risc de schimb.
În cele din urmă, competitivitatea tehnologică a Europei se caracterizează printr-
un paradox de amploare în raport cu cea a Statelor Unite şi a Japoniei: baza ştiinţifică
rămâne solidă, cheltuielile de cercetare-dezvoltare semnificative, dar poziţiile
tehnologice sunt în declin şi „acest declin se accelerează” după cum subliniază Grupul
consultativ asupra competitivităţii de pe lângă Comisia Europeană.
Uniunea Europeană realizează 32,6% din publicaţiile ştiinţifice mondiale,
SUA 33,9% iar Japonia numai 8,3%. In domeniul cercetării medicale, al chimiei
şi al fizicii, Europa devansează chiar SUA.
Dar acest avantaj nu se regăseşte în ceea ce priveşte brevetele şi
competitivitatea. Astfel, de-a lungul anilor 1990-1998, Uniunea a pierdut 15% din
ponderea mondială a brevetelor, adică o scădere de mai mult de 2% pe an. în acelaşi
timp, SUA şi-au sporit ponderea mondială cu 20%, Japonia stabilizându-şi poziţia.
Declinul Europei în poziţiile sale tehnologice, în poziţiile sale mondiale este cu
atât mai preocupant, cu cât acestea sunt nesemnificative în domeniul viitorului, cum ar
fi tehnologiile de informaţie şi bio-tehnologiile, dar mai semnificative în sectoare cu
prestigiu, cum ar fi automobilul, chimia şi echipamentele.
Altfel spus, cu cât ne apropiem de piaţă, cu atât Europa este mai puţin
performantă în materie tehnologică. Slăbiciunea structurală relevată de aceste
constatări rezidă în dificultatea ţărilor europene de a stabili relaţii veritabile între
cercetarea publică şi industrie şi de a genera întreprinderi modeme.
Pentru a încheia această prezentare sintetică cifrică a uniunii trebuie să
evocăm nivelurile de dezvoltare între ţările şi regiunile care o compun.
Convergenţa între ţări pare a continua, aşa după cum demonstrează venirea din
urmă, de la începutul anilor '80, a ţărilor cele mai sărace ale Uniunii Europene
(tabelul nr. 1).

Tabelul nr. 1
PIB pe locuitor în % din media celor 15 ţări ale UE
Anul Grecia Spania Portugalia Irlanda
1983 61,9 70,5 55,1 63,6
2000 65,1 79,8 70,1 94,6
Sursa: Comisia europeană, Raportul asupra coeziunii economice şi sociale.

Pe de altă parte trebuie subliniat că dacă convergenţa dintre regiunile

europene, este o tendinţă reală de-a lungul perioadei 1950-1990, ea are un ritm
substanţial mai scăzut în perioada 2000-2002. După anumite studii ar fi posibil
chiar un proces de divergenţă între regiuni.
„Jumătate din inegalitatea veniturilor între regiunile Uniunii corespunde
diferenţelor de venituri în interiorul fiecărei ţări, iar aceste disparităţi interne au
sporit după 2000. Acestora li se adaugă disparităţile regionale sub forma
şomajului, care au avut şi ele tendinţa de a spori de la începutul anilor 2000.
Totul se petrece ca şi cum, în ţările sărace, numai regiunile cele mai dezvoltate
ar beneficia de un proces de convergenţă cu ţările bogate."9
Explicaţia este simplă: cu cât integrarea comercială a Uniunii devine o realitate,
cu atât schimburile între regiuni sunt facilitate, cu atât se poate exporta mai mult de la
o regiune la alta, şi cu atât întreprinderile au tendinţa de a se localiza în regiuni cu
cerere puternică, provocând astfel efecte de polarizare. Aceste efecte sugerează o
dezvoltare inegală între, pe de o parte, poli concetrând resurse şi bogăţii şi pe de altă
parte, vaste întinderi situate în afara procesului de dezvoltare.
Adoptarea monedei unice va duce la o şi mai mare creştere a concurenţei
între întreprinderi şi între regiuni.

2. Etape şi politici

2.1. Prima etapă: naşterea Comunităţii Economice

Europene

Fruct al unei conjuncturi internaţionale dominată de Războiul Rece şi de o

puternică voinţă politică, în special din partea Franţei şi Germaniei, o strategie a
integrării fondată pe economie va fi concepută şi pusă în practică în afara Marii
Britanii, mereu ostilă unor astfel de demersuri.
Această strategie va prinde viaţă datorită perseverenţei şi forţei de
convingere a francezului Jean Monnet, care va juca un rol determinant în lansarea
ideii şi a construcţiei europene cu privire la comunitatea europeană a cărbunelui şi a
oţelului (CEC A) în 195110. Prin CEC A, se urmăreşte ireversibilitatea reconcilierii
franco-germane, plasând cărbunele şi oţelul (principalele resurse necesare
industriilor de armament) sub o autoritate comună. Bazele construcţiei europene
sunt puse: obiectivul - pacea, mobilul - economia, instrumentul - instituţii dotate
cu puteri reale.
9
David Neven şi Claudine Gouyette. Regional Convergence in the European Community,
Journal of Common Market Studies, nr. 33.
10
În faţa imposibilităţii construirii unei Uniuni Europene politice, Jean Monnet consideră că Europa
trebuie construită în etape, favorizând abordarea economică şi reconcilierea franco-ger-mană. El se
află la originera inovaţiei instituţionale a lansării construcţiei europene: CECA, o comunitate cu
caracter supranaţional, plasând pe picior de egalitate Germania şi vechii săi învingători. Aceasta
va fi condusă politic de Robert Schuman, ministrul francez al Afacerilor externe, care pronunţa, la
9 mai 1950, discursul politic fondator al primei comunităţi europene: „Europa nu se va crea dintr-
o dată, ci prin realizări concrete, dând naştere la o solidaritate de acţiune. Uniunea naţiunilor
europene cere să fie eliminată opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania." Guvernul francez
propune plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate
comună, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor ţări din Europa. Această solidaritate
de producţie va dovedi că orice conflict între Franţa şi Germania devine nu numai de nedorit, dar
şi imposibil din punct de vedere material. Se pun astfel premisele creării unei federaţii europene
indispensabile pentru menţinerea păcii.
 Supranaţionalitatea va avea de suferit în urma antagonismelor dintre
interesele naţionale. Eşecul Comunităţii Europene a Apărării (CED) va contribui
puternic la renunţarea la concepţia supranaţională a construcţiei europene. în
iunie 1950, izbucneşte războiul din Coreea. Prezente în Coreea, SUA cer aliaţilor
lor europeni să se ocupe mai mult de propria lor apărare şi de reînarmarea
Republicii Federale a Germaniei. Jean Monnet propune guvernului francez să
se inspire de la CECA pentru a construi o abordare europeană a apărării.
Comunitatea Europeană a Apărării se constituie în 1952, după conferinţă
reunind statele membre, cu excepţia Marii Britanii. CED are ca misiune de a
constitui o armată europeană integrând un contingent german.
Clasa politică franceză este însă divizată. RPF-ul, influenţat de De Gaulle şi
partidul comunist, pe atunci puternic, se opun acestei idei. în ciuda intenţiei lui
Pierre Mendez-France de a se ajunge la un compromis pozitiv, Adunarea
Naţională se pronunţă împotriva proiectului, pe care însă celelalte state europene îl
ratifică. Eşecul CED constituie încetarea construcţiei europene bazată pe
cooperare politică şi supra-naţionalitate şi, în acelaşi timp, o pierdere a
credibilităţii diplomaţiei franceze, situată până atunci printre cele mai respectate
pe continent. Europa celor şase ezită mai ales în lansarea noilor comunităţi
sectoriale privind transporturile, energia şi agricultura.
Sub influenţa Ţărilor de Jos, Europa se orientează în cele din urmă către
formarea unei pieţe comune. Este vorba despre crearea Comunităţii Europene
(CEE) prin Tratatul de la Roma din 25 martie 195711, însoţită, la cererea Franţei,
de Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).
CEE are ca obiectiv crearea, în 12 ani, a unei uniuni vamale, realizarea între
cele şase ţări membre a liberei circulaţii a capitalurilor, a serviciilor şi a forţei de
muncă şi adaptarea legislaţiilor naţionale la tarifele vamale comune asupra
schimburilor intracomunitare-obiectiv atins în 1968. Această suprimare constituie
tocmai elementul esenţial prin care Tratatul de la Roma se referea la mult mai multe
decât la constituirea unei simple zone de liber-schimb, prin stabilirea unui tarif
exterior comun, elaborarea unei politici agricole comune, a unei politici
concurenţiale şi a unei coordonări a politicilor economice12.
Sub puternica influenţă a Franţei, mare putere agricolă, politica agrară
comună (PAC), elaborată în 1963-1964, fixează două obiective: gestionarea
tendinţei ireversibile spre exodul rural şi reducerea dependenţei alimentare a
Europei. Majoritatea produselor agricole au preţuri comune, stabilite printr-un

11
Introducerea în cadrul Tratatului de la Roma a hotărârii privind constituirea unei politici agricole
comune (PAC) va favoriza adoptarea tratatului în Franţa, cu toate rezervele lumii industriale, cultural
înclinată spre protecţionism.
12
Adminsitrarea acestui tarif vamal comun constituie, de fapt, baza politicii comerciale a CEE. În 1969-
1970, tariful exterior comun prevedea o rată a protecţiei medii de circa 7% faţă de 15% în SUA, în
aceeaşi perioadă, ceea ce înseamnă că, o dată cu formarea Pieţei comune, CEE a devenit o zonă mai
deschisă către exterior decât SUA.
dispozitiv care le detaşează pe cât posibil de influenţele pieţei mondiale13.
Evoluţia structurii preţurilor agricole s-a realizat, de cele mai multe ori, cu
dificultate, în scopul integrării necesităţilor economice (de exemplu, dezvoltarea
producţiei de carne şi frânarea producţiei cerealiere) şi obiectivelor sociale
(anumite preţuri agricole sunt foarte importante pentru micii agricultori). De aici,
a rezultat deseori o acumulare costisitoare de produs excedentar (în anumite
perioade lapte, unt).
Pe ansamblu, Piaţa Comună agricolă „se caracterizează printr-un dublu
dezechilibru. Pe de o parte, cheltuielile antrenate de subvenţii au depăşit veniturile
provenite din prelevări; pe de altă parte, subvenţiile europene au devenit excesive
în raport cu cele ale celorlalţi exportatori de pe pieţele internaţionale".14
O politică a concurenţei tinde să definească şi să aplice regulile jocului
pentru viaţa întreprinderilor. Sector a cărei importanţă a fost subestimată mult
timp, această politică comportă două aspecte. Primul se referă la acordurile
între întreprinderi susceptibile să zădărnicească jocul concurenţei în Piaţa
Comună şi la abuzurile putând rezulta de la întreprinderile care exercită o
poziţie dominantă pe pieţele lor respective (în termeni de preţ). Al doilea aspect
priveşte ajutorul de stat acordat întreprinderilor, susceptibile să împiedice concu-
renţa în Piaţa Comună.
Coordonarea politicilor economice prevăzute de Tratatul de la Roma
rămâne extrem de limitată. Gestionarea politicii economice se bazează pe
instrumente (monedă, buget) care sunt de competenţa ţărilor membre şi a căror
orientare depinde, de asemena, de jocul forţelor politice şi sociale.
În cele din urmă, într-o manieră generală, Piaţa Comună a reprezentat o
reuşită incontestabilă, cu atât mai mult cu cât Marea Britanie a eşuat în tentativa
sa de a construi o zonă de concurenţă, prin regruparea ţărilor din afara CEE într-o
Asociaţie europeană de liber-schimb (EFTA). Această reuşită „poate fi apreciată
prin faptul că, în prezent chiar, şase dintre membrii CEE figurează printre primii
zece exportatori mondiali: respectiv Germania, Franţa, Anglia, Italia, Olanda,
Belgia şi Luxemburg; ponderea schimburilor intracomunitare a crescut de la 37%
la 56% între 1958 şi 1973, pentru a atinge 62% în 1999."15
Pe plan instituţional, dacă tratatul acordă o importanţă redusă su-
pranaţionalităţii, CEE-ul adoptă în continuare strategia integrării, în măsura în care
textele fondatoare conferă Comisiei Europene (instalate la Bruxelles) monopolul
13
Acest dispozitiv comportă trei elemente: unitatea preţurilor în interiorul Pieţei comune asigurată de
preţurile directoare fixate de Consiliul de miniştri; protecţia faţă de exterior, asigurată de un dispozitiv
de prelevări la import sau de restituiri variabile la export. Aceste prelevări sau restituiri rezultă din
diferenţa dintre un preţ forfetar stabilit anual, pentru fiecare produs, şi preţul real al pieţei mondiale.
Cu cât cursurile mondiale sunt mai scăzute, cu atât protecţia produselor agricole ale Comunităţii este
mai ridicată; în sfârşit „o solidaritate financiară" între statele membre, consistând în reunirea veniturilor
provenind din prelevări şi impozitele rezultând din restituirile de la export.
14
Gerard Lafay. l’Euro contre l’Europe?, Arlea, 1997
15
Gerard Lafay şi Deniz Unal-Kesenci. Repenser l’Europe, Economica, 1999.
puterii de propunere, şi majoritatea deciziilor sunt luate de Consiliul de Miniştri.
Dispozitivul instituţional este constituit dintr-o Adunare parlamentară consultativă şi
dintr-o Curte de justiţie.16
În 1965, în domeniul reglementării financiare a politicii agricole comune,
evitând situaţia de a se afla în minoritate, De Gaulle a preferat „politica scaunului
gol". Franţa reintegrează instituţiile comunitare după ratificarea, în 1966, prin
faimosul Aranjament de la Luxemburg.
Cu toate acestea, construcţia europeană va înregistra douăzeci de ani de
evoluţie dificilă, în care cooperarea dintre state va devansa integrarea. Această
perioadă este însă marcată de un eveniment important pentru stabilitatea CEE:
crearea Sistemului monetar european cu includerea, în paralel, a altor state în CEE.
Aderarea la CEE va continua, consacrând atractivitatea acesteia: Irlanda,
Anglia şi Danemarca, prin tratatele de aderare din 1972; apoi Grecia, în 1981,
după trei ani de negocieri şi în sfârşit Spania şi Portugalia, în 1985, candidate
din 1977. Până în 1980, cooperarea nu se va traduce, însă, decât prin declaraţii de
intenţie.

2.2. Etapa a doua: crearea Sistemului monetar european

La sfârşitul anilor '60, criza dolarului şi problemele sistemului monetar

internaţional reflectau fragilitatea politicilor conjuncturale ale diferitelor state
membre. Ideea de uniune economică şi monetară este evocată încă din 1969 în
discuţia politică, făcând obiectul unui proiect în 197117.
Cu toate acestea, acest prim proiect este abandonat din cauza tensiunilor
internaţionale: dar ideea trecerii la o uniune monetară e reluată o dată cu
elaborarea Sistemului monetar european (SME), instaurat la 1 ianuarie 1979, la
propunerile conjugate ale preşedintelui Valery Giscard D'Estaing şi a
cancelarului Helmut Schimdt (cuplul franco-german dovedindu-se încă o dată
motorul construcţiei europene).
Se pune problema creării unei zone de stabilitate în sânul unei economii
mondiale, caracterizată printr-o variaţie generalizată a monedei timp de un
deceniu, într-o conjunctură mondială perturbată (al doilea şoc petrolier din 1979,
criza sistemului internaţional, supraîndatorarea numeroaselor ţări în curs de
16
În cadrul CECA, puterea de reglementare aparţinând Înaltei Autorităţi; în cadrul CEE, aceasta
revine instanţei interguvernamentale, formată de Consiliul de Miniştri.
17
O uniune monetară necesită convertibilitatea totală şi ireversibilă a monedelor. Această condiţie
necesită fie crearea unei monede unice pentru ansamblul zonei (ceea ce va propune tratatul de Maastricht,
ratificat în 1992), fie fixarea irevocabilă a unor raporturi de paritate între monede (opţiune a CEE
începând cu 1970), Rezoluţia din 22 martie 1971 constituie documentul formal prin care se exprimă
voinţa politică a statelor membre de a crea, în următorii 10 ani, o uniune economică şi monetară conform
unui plan pe etape, începând cu 1 ianuarie 1971. Această rezoluţie este importantă prin două aspecte:
atribuirea, pentru CEE, a unui obiectiv ambiţios vizând realizarea lui înainte de 1973; scăderea marjelor
de fluctuaţie dintre monede le ţărilor membre, fiind vorba de crearea faimosului „şarpe monetar”.
dezvoltare...). Acest sistem a generat rezultate pozitive, instaurând o mare
stabilitate monetară în Europa. El comportă două elemente: pe de o parte, o monedă
comună (ECU)18, monedă definită ca un „coş" în care figurează toate monedele
ţărilor membre, dar rolul său este limitat la un instrument de rezervă; pe de altă
parte, un mecanism de rate de schimb (MTC), ale cărui monede pot deveni
dispensabile19.
Mulţi au criticat SME, pe bună dreptate, în sensul că acesta a insti-tuţionalizat
ratele de schimb reţinute de şarpele monetar, în special subevaluarea mărcii germane
din anii 1950 - 1960. Un fost ministru de finanţe german, Von Lambsdorff, a
declarat, într-un elan de sinceritate, că „SME era o superbă maşină de subvenţionare
a exporturilor germane."
După o perioadă de practică, din 1979 până în 1983, SME nu a încetat să se
consolideze, până la începutul anilor '90. Politica economică a ţărilor membre este
din ce în ce mai axată pe stabilitatea monetară internă. Marca germană devine
punct de referinţă a monedelor SME, datorită stabilităţii sale. Cu toate acestea,
unele ţări (Anglia, Italia, Spania), în 1993, hotărăsc să părăsească SME, lăsând
monedele lor respective să se devalorizeze, cu scopul de a redresa competitivitatea
monetară (preţul) a exporturilor lor.

2.3. Etapa a treia: constituirea pieţei unice

Către mijlocul anilor '80, CEE trece printr-o perioadă de ezitări. Cele două
crize petroliere (1973 şi 1979) au afectat dezvoltarea Europei, în timp ce Japonia
şi SUA reacţionează mai rapid. Se vorbea pe atunci de „euroscleroza". Progresiv,
se propagă ideea unei relansări a construcţiei europene. Astfel, se concretizează
proiectul unei pieţe unice, lansat de Jacques Delors, preşedintele Comisiei de la
Bruxelles.
Pus în faţa instanţelor comunitare blocate de votul unanim în sânul
Consiliului de Miniştri, Parlamentul European ales prin sufragiu universal din
1979, ia la rândul său iniţiativa şi adoptă, în 1984, un proiect de tratat referitor la
Uniunea Europeană. Transmis guvernelor spre ratificare, el nu va fi aprobat. Dar el
va contribui substanţial la clarificarea concepţiei ţărilor membre în materie
instituţională.
Cartea Albă stabilită de comisie, prezidată pe atunci de Jacques Delors, va
pune principiile de bază ale proiectului şi va prezenta măsurile necesare creării
pieţei unice. Aceasta se defineşte ca un spaţiu interior fără frontiere, unde trebuie

18
Compoziţia sa este definitivă în raport cu importanţa economică a statelor membre. ECU este
emis de FECOM (Fondul european de cooperare monetară), în beneficiul băncilor centrale ale
ţărilor participante la mecanismul ratei de schimb (MTC), în schimbul a 20% din rezervele în aur
şi dolari ale acestora.
19
Fiecare monedă participantă la MTC este legată de ECU print-un curs pivot, fixându-se marje
reduse de fluctuaţie (+/-2,25%).
asigurată libera circulaţie a produselor, capitalurilor şi a oamenilor, adică o
aprofundare a pieţei comune.
Acest proiect face obiectul unui tratat - „Actul unic" - ratificat de toate
statele membre în 1986, care intră în vigoare în 1987. Piaţa unică devine o realitate
la 1 ianuarie 1993. Realizarea sa trebuie să decurgă din punerea în practică a trei
principii: dereglementarea, armonizarea, recunoaşterea reciprocă.
Dereglementarea vizează desfiinţarea completă a procedurilor vamale şi a
reglementărilor naţionale care favorizează producătorii naţionali.
Armonizarea constă în reformarea dispoziţiilor şi reglementărilor existente în
fiecare dintre ţările membre, cu scopul de a le face compatibile.
Recunoaşterea reciprocă, atunci când armonizarea nu este posibilă, constă în
faptul că, din momentul în care un stat consideră că un produs este conform
propriilor norme, deci acceptabil pentru consumatorii naţionali, celelalte state nu
sunt autorizate să refuze pătrunderea acestuia pe teritoriul lor.
La 1 ianuarie 1993, construirea pieţei unice era în mare măsură încheiată.
Din cele 282 de măsuri considerate necesare, 255 au fost adoptate, dintre care
216 au intrat în aplicare.
Privind implicaţiile bugetare pentru fiecare dintre state, cheltuielile se
efectuează prin organizarea de reţele transeuropene şi prin deschiderea pieţelor
publice.
În ceea ce priveşte veniturile legate de piaţa unică, ele rezultă din
armonizarea sistemelor fiscale, dar nu din fiscalitatea directă, care rămâne naţională,
ci din fiscalitatea indirectă. Astfel, pentru TVA, a cărei generalizare s-a adoptat în
1967, metoda aplicării din 1993 constă în a fixa rate minime: rata nominală trebuie
să fie egală sau superioară procentului de 15%. Un sistem de rate minime a fost
adoptat în lipsa unei ratificări totale pentru drepturile asupra tutunului, benzinei şi
acoolului.
Construirea pieţei unice şi dinamica sa ascendentă au puternice impilicaţii.
Pe de o parte, măsurile luate în cadrul CEE au ca efect mai degrabă constitutea
privilegiată a unei zone de consum, decât a uneia de producţie; pe de altă parte,
construcţia europeană suportă, în această perioadă, o puternică derivă
tehnocratică.
La nivel comunitar, deoarece statele membre nu se preocupau de
competitivitatea externă (aceea a Europei în raport cu restul lumii), aplicarea
regulilor de concurenţă în interiorul comunităţii se efectua printr-o insuficientă
considerare a contextului concurenţial internaţional, în condiţiile unei vigilenţe
slabe acordate reciprocităţii din partea altor ţări dezvoltate (SUA şi Japonia).
„Din punct de vedere istoric, concurenţa a fost percepută de către fondatorii
Tratatului de la Roma ca un instrument necesar construirii Pieţei Comune.
Aceasta a devenit progresiv un scop în sine, Comisia concepând-o ca un
instrument al legitimităţii sale."20 Astfel, piaţa unică a accelerat abandonarea
treptată a preferinţei comunitare, în loc să aprofundeze Piaţa Comună.
Excesul de centralizare va constitui o altă consecinţă negativă a formării
pieţei unice, fapt remarcat de cancelarul Kohl, care vorbea de „o furie
reglementativă". Comisia, spunea el, „a ajuns să fixeze în cel mai mic amănunt
regulile comunitare, mergând chiar până la modificarea fabricării brânzeturilor
franţuzeşti şi a dimensiunii autobuzelor englezeşti... Dacă asemenea anecdote par
astăzi ridicole, ele reflectă o stare de spirit şi o practică situate la antipodul
principiului subsidiari-tăţii, menit să reglementeze relaţiile între state şi
Comunitate".
Statele membre nu s-au regăsit în comportamentul Comisiei, pe de o parte,
deoarece se puteau ascunde în spatele hotărârilor Comisiei pentru aplicarea
măsurilor impopulare, iar pe de altă parte, pentru că fiecare stat se adresa la
Bruxelles pentru a încerca să impună partenerilor săi măsuri favorabile propriilor
interese.
Actul Unic a recunoscut importanţa dialogului social. Jacques Delors a jucat
un rol determinant în acest domeniu punând bazele dialogului social comunitar la
nivel interprofesional21.

2.4. Etapa a patra: Uniunea economică şi monetară

În paralel cu elaborarea pieţei unice, construirea monedei unice avea

menirea să încheie procesul de creare a unui spaţiu economic european coerent.
Aceste două obiective sunt prezentate populaţiilor din CEE ca cele două
fundamente ale prosperităţii şi ale viitoarelor locuri de muncă. Deceniul 80 pare
astfel că dă impresia unei reabilitări a marelui vis european. De fapt, dezbaterea
referitoare la tratatul Uniunii europene (tratatul de la Maastricht, 1992) va
cataliza renaşterea opiniei publice. Aceasta percepe că modul ei de viaţă este
ameninţat de creşterea, aparent inexorabilă, a şomajului. în nota sa din noiembrie
1993, intitulată „Creştere, competitivitate şi ocuparea forţei de muncă" şi
adresată Consiliului de miniştri, Comisia pune un diagnostic lucid: „Comunitatea
cunoaşte un şomaj masiv. Recesiunea actuală a agravat problema. în cursul
ultimilor trei ani, şomajul a crescut mult şi atinge în prezent 17 milioane de
persoane, adică 11% din populaţia activă... „Comunitatea trebuie să-şi fixeze
obiectivul ambiţios dar realist de a crea cel puţin 15 milioane de locuri de muncă,
ceea ce i-ar permite să reducă la jumătate nivelul şomajului până în anul 2000".
20
Vezi Europe. L’imperatif de cooperation et de concurrence industrielle, Commissariat
general du Plan, La documentation française – Économica, 1997.
21
Douăzeci de texte destinate să favorizeze spaţiul social european au fost adoptate până în 1992.
Acordul din 31 octombrie 1991 asupra politicii sociale europene constituie o etapă cheie, deoarece cei
trei parteneri sociali: întreprinderile particulare, întreprinderile publice şi sindicate - au definit atunci
modalităţile negocierii colective europene. Acest acord va fi integrat sub forma unui protocol social,
anexat tratatului de la Maastricht.
 Competitivitatea comercială a întreprinderilor europene s-a degradat de la
începutul anilor '80. Investiţiile în cercetare-dezvoltare, în ciuda eforturilor, rămân
insuficiente. Numărul şi calitatea alianţelor industriale europene de tip Airbus sunt
eclipsate de alianţele strategice care se ţes între grupurile nipone şi americane în
industria automobilului, în informaţii, comunicaţii, farmacie.
În Europa apare o contradicţie de interese, în particularîntre o Europă de Nord
cu cultura comercială, dorind să privilegieze o Europă percepută cu un subansamblu
comercial al economiei mondiale, şi o Europă latină cu cultură industrială, dorind să
favorizeze o Europă politică puternică, vorbind de pe picior de egalitate cu Asia şi
America. Germania combină cultura comercială cu cea industrială, ceea ce o situează
pe poziţiile unei puteri de reglementare între Nord şi Sud.
Europa evoluează de acum înainte într-o altă lume. în faţa unei accelerări a
evoluţiei economice şi politice, în special procesul de mondializare şi sfârşitul
Războiul Rece, guvernele europene cad de a-cord, în continuitatea Actului Unic,
asupra unui tratat al Uniunii europene semnat la Maastricht în 1992.
Din nou, cuplul franco-german este motorul relansării construcţiei europene.
Reconcilierea dintre Franţa şi Germania este evidenţiată de evenimente
remarcabile, cum ar fi: Franşois Mitterand şi Helmut Kohl întâlnindu-se împreună,
ţinându-se de mână, în faţa cimitirului de la Verdun sau soldaţii germani defilând pe
Champs Elysees de 14 iulie.
Complexitatea tratatului de la Maastricht rezultă din puternicele reticenţe ale
anumitor parteneri (Anglia, Danemarca) în cursul negocierilor. Elementele de acord
şi de dezacord au condus la un conţinut organizat în jurul a trei puncte (numite
„stâlpi") cu o importanţă inegală:
- Uniunea economică şi monetară: ea trebuie să încheie construcţia
economică europeană (Piaţa comună, apoi piaţa unică). Instrumentul său cheie este
moneda unică, ce va consacra stabilitatea monetară, începută deja de SME cu
douăzeci de ani în urmă. Ea completează piaţa unică, integrând preocupări legate
de mutaţiile tehnologice, de mediul înconjurător, de relaţiile sociale. în sfârşit, ea
face referire la coeziunea economică şi socială dotată cu o programare bugetară
(între 1993 şi 1999) în serviciul regiunilor mai sărace ale Comunităţii.
- Politica externă şi de securitate comună (PESC): incapacitatea Europei de
a acţiona în conflictul iugoslav a fost greu suportată de un mare număr de cetăţeni
europeni. Priorităţile geografice de acţiune comună în câmpul diplomatic fac obiectul
unor proceduri foarte prudente: deciziile majoritare, în locul celor unanime, au arătat
reticenţa anumitor ţări membre în timpul negocierilor.
- Ordinea politică şi juridică: în acest domeniu s-au făcut doar câţiva paşi
mici: noţiunea de cetăţenie europeană, extinderea moderată a puterilor
Parlamentului european, instituirea unui comitet consultativ pe regiuni.
Implementarea dificilă a ordinii publice şi juridice dezechilibrează
construcţia europeană şi pune problema puterii politice faţă de puterea Băncii
Centrale.
 De la criza CED, tratatul de la Maastricht a constituit singurul moment
oferit Parlamentelor şi cetăţenilor diferitelor ţări membre de a dezbate problema
Europei politice, aceasta rămânând cantonată pentru prea mult timp în domeniul
economic.
Proiectul unificării monetare şi limitele sale. Acest proiect de creare a
monedei unice (conţinut în acordurile de la Maastricht) este inedit în istoria
economică a comunităţii. Unificarea monetară constituie o urmare logică a
desfiinţării graniţelor (Piaţa comună, apoi piaţa unică), dar şi un salt major în
procesul integrării europene.
Tratatul de la Maastricht a prevăzut trei etape în drumul către moneda
unică:
- Prima fază (1990 - 1993), deja în curs în timpul semnării tratatului,
implică o liberă circulaţie a capitalului şi o apropiere a evoluţiilor economice
naţionale.
- Faza a doua, începută la 1 ianuarie 1994, comportă schimbări
instituţionale prin crearea Institutului monetar european, schiţa viitoarei Bănci
Centrale Europene, şi în acelaşi timp, schimbarea statutului băncilor centrale
naţionale, spre a le pune în conformitate cu principiul independenţei vis-â-vis de
autorităţile politice. Această etapă se traduce prin crearea a cinci criterii de
convergenţă care stabilesc statele membre apte să treacă la faza a treia: trei
criterii monetare (controlul preţurilor, cu o rată a inflaţiei care să nu depăşescă cu
1,5% media rate lor primelor trei state, această situaţie repercutându-se şi asupra
ratelor dobânzilor, care trebuie să fie şi ele apropiate, şi stabilitatea schimburilor,
cu o nondevalorizare a monedelor naţionale înainte de intrarea în vigoare a euro)
şi două criterii bugetare (limitarea deficitului bugetar şi a datoriei publice,
respectiv la 3% şi 60% din PIB).
- Faza a treia presupune instituirea progresivă a monedei unice, pe parcursul
unei perioade de trei ani şi jumătate. Începutul acestei ultime faze depinde de
numărul de ţări care îndeplinesc criteriile de convergenţă. Prima dată prevăzută
prin tratat (1 ianuarie 1997) a fost abandonată; data următoare era fixată la 1
ianuarie 1999. Selecţia ţărilor apte să treacă la faza a treia a fost efectuată de către
Consiliu, la recomandarea comisiei.
Problema monedei unice este de a şti dacă avantajele pe care fiecare stat
membru le poate aştepta prin aderare sunt superioare costului pe care îl va reprezenta
acest transfer de suveranitate de la nivel naţional la nivel european. Avantajele se
cunosc: întreprinderile şi cetăţenii nu vor mai fi prizionierii fluctuaţiilor monetare,
ceea ce este în sprijinul competitivităţii şi ocupării forţei de muncă; în exterior,
euro, în raport cu dolarul şi cu monedele asiatice, va realiza un echilibru de forţe
în Europa şi celelalte zone economice; în sfârşit moneda unică poate constitui un
semn distinctiv al apartenenţei comune la o Europă unită.
Dar moneda unică are şi limite. A alege uniunea monetară nu înseamnă
pentru un stat să piardă numai autonomia sa monetară, dar mai ales capacitatea
de a desfăşura politici economice diferite în alte domenii (fiscal, salarial, social).
în absenţa devalorizării, nici o ţară nu va putea de acum înainte să mărească
costurile de producţie mai mult decât alte ţări (acest risc slăbindu-i
competitivitatea, şi deci potenţialul său de creare de locuri de muncă).
Dacă moneda unică nu este însoţită de o cooperare politică între statele
membre, concurenţa va conduce ţările la scăderea protecţiei sociale şi a ratelor de
impozitare a profitului. Menţinerea puternicelor disparităţi ar putea determina
întreprinderile să întrevadă delocalizarea producţiei lor, astfel încât să beneficieze
de o presiune minimă în materie de fiscalitate şi tensiuni sociale. Se pot enunţa
două limite ale proiectului monetar, aşa cum a fost el conceput.
Prima se referea la criteriile de convergenţă, cel puţin în ceea ce priveşte
natura lor. Aceste criterii sunt monetare şi bugetare, adică mai întâi nominale. Nu
există criterii structurale, adică referitoare la caracteristicile economiei şi
societăţii, cum ar fi rata şomajului sau chiar nivelul dezvoltării ţărilor membre.
Proiectul monedei unice nu are semnificaţie pentru cetăţeni, decât dacă se
plasează într-o perspectivă de ocupare deplină a forţei de muncă. în ceea ce
priveşte ţările al căror nivel de dezvoltare este net inferior în raport cu celelalte
state ale Uniunii, ele au mai multă nevoie de creştere, necesitând o relativă
autonomie monetară.
A doua limită este legată de influenţa modelului german asupra constituirii
proiectului monetar. Această idee a construcţiei monedei unice presupunea că
este suficientă transpunerea modelului german la nivel european, respectiv
existenţa unei bănci centrale independente (după imaginea Bundesbank, banca
centrală germană), având ca obiect garantarea stabilităţii monetare, legată de un
consens social şi de o politică bugetară riguroasă.
Istoria Germaniei explică rigurozitatea sa în domeniul monetar. Rata de
schimb a mărcii a fost întotdeauna subordonată stabilităţii preţurilor. Reevaluarea
este considerată necesară, deoarece ea contribuie la lupta împotriva inflaţiei;
devalorizarea este nefastă, chiar dacă moneda este supraevaluată. Astfel, singura
ajustare în caz de criză este „flexibilitatea" salarială, cu alte cuvinte micşorarea
salariilor.
Dimpotrivă, în concepţia anglo-saxonă, politica monetară este restrictivă
atunci când există riscuri inflaţioniste şi expansivă când activitatea este în
declin. Rata de schimb este în serviciul creşterii economice.
Moneda unică se situează în prelungirea Sistemului monetar european,
unde marca germană juca rolul cheie de referinţă principală. Tratatul de la
Maastricht a menţinut această orientare. Credibilitatea internaţională a viitoarei
monede unice a determinat respectarea unei logici riguroase de gestionare a
monedei şi a finanţelor publice.
Reunificarea germană a impus o pronunţată stabilitate monetară,
propunând o clauză adiţională tratatului de la Maastricht: „pactul de stabilitate
monetară", aprobat în decembrie 1996 la Dublin. Conform acestuia, după
punerea în practică a euro, rigoarea bugetară trebuie menţinută, nerespectarea sa
fiind sancţionată. Construcţia europeană capătă astfel un risc considerabil,
respectiv urmărirea unui obiectiv pur financiar.

2.5. Tratatul de la Amsterdam: rezultate mediocre

După cum prevăzuse tratatul de la Maastricht, o conferinţă inter-

guvernamentală a avut ca sarcină elaborarea unor reforme instituţionale, necesitate
de lărgire progresivă a uniunii. Aceasta se concretizează în adoptarea tratatului de
la Amsterdam, din 16-17 iunie 1997. Dar conferinţa interguvemamentală nu a
avut drept concluzie alegerea definitivă între diferitele modele posibile ale unei
viitoare Europe, aşa după cum se aşteptau unii. Ea nu a rezolvat nici problemele
referitoare la consecinţele paralizante ale creşterii numărului statelor membre, la
compoziţia cantitativă a organelor Comunităţii (număr de membri ai Comisiei şi
ai Parlamentului) şi la capacitatea lor de a lua decizii a căror legitimitate nu este
discutabilă (extinderea majorităţii calificate...). Se punea în discuţie însăşi
eficacitatea instituţiilor Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam aduce modificări semnificative tratatului de la
Maastricht. El introduce pentru prima dată, în cadrul instituţiilor Uniunii, principiul
„Europei diferenţiate" (sau Europa cu geometrie variabilă), definind condiţii de
cooperare mai strânsă. Sunt integrate noi competenţe, în special, la cererea Franţei
(ocuparea forţei de muncă) astfel încât să se compenseze în parte pactul de
stabilitate bugetară.
Ocuparea forţei de muncă constituie obiectul unui nou capitol vizând
promovarea coordonării politicilor naţionale de luptă împotriva şomajului şi a
schimbului de experienţă în domeniul celor mai avansate practici.22 Coordonarea
politicilor ocupării forţei de muncă este încadrată printr-o obligaţie de
„conformitate cu marile orientări de politici economice", adică cu pactul de
stabilitate.
De asemenea, nu se înregistrează progrese în domeniul mijloacelor
politicilor publice de dezvoltare şi de creare a locurilor de muncă. Există temerea
că, în absenţa unei strânse coordonări a politicilor economice şi a ocupării forţei
de muncă, Uniunea economică şi monetară creează vii tensiuni sociale. Acestea s-
ar datora, pe de o parte, faptului că reformele instituţionale nu au fost luate în
considerare şi studiate, în diferite state membre, de către guvernele şi partidele
politice.

22
S-a creat un comitet al ocupării forţei de muncă, punându-se în practică o procedură de
cooperare a politicilor privind folosirea forţei de muncă; momentul principal este examenul anual
efectuat de către Consiliul european asupra situaţiei folosirii forţei de muncă în cadrul uniunii şi
pe această bază, adoptarea de către aceasta a „liniilor directoare" pentru toate statele membre.
 Pe de altă parte, Germania prinsă în dificultăţi interioare legate de reunificare
nu ar fi fost deloc dispusă să avanseze către o Europă politică. Responsabilii
germanii considerau că orice avansare către politici comune constituie un risc de a
finanţa în plus solidaritatea europeană (mai ales în privinţa ţărilor mai sărace ale
Uniunii), frânând în aceste ţări scăderea cheltuielilor publice şi reformele sociale
considerate prioritare.

2.6. Summitul de la Bruxelles: lansarea euro

La 2 mai 1998, unsprezece ţări ale Uniunii, diferite prin mărime, cultură şi
mod de organizare, au renunţat fiecare la moneda lor naţională pentru a adopta
împreună o monedă unică: (cei cinsprezece, mai puţin Marea Britanie şi
Danemarca, ce beneficiau de o clauză de scutire, Suedia, care nu aparţinea SME,
şi Grecia, care nu îndeplinea criteriile de convergenţă impuse prin tratatul de la
Maastricht).
Euro a inclus o zonă mai mare decât ar fi putut aprecia specialiştii în 1997
(este vorba, în special, despre Italia, care afişează în 1998 un deficit bugetar
inferior Franţei şi egal cu cel al Germaniei).
Crearea Băncii Centrale Europene (BCE), la 2 mai 1998, marchează
veritabilul punct de plecare al uniunii monetare.
La 1 ianuarie 1999, euro este lansat efectiv. Parităţile în euro ale devizelor
naţionale ale celor unsprezece ţări participante la moneda unică sunt făcute
publice la 31 decembrie 1998. Naşterea devizei europene unice pune în cauză
hegemonia dolarului, în special în domeniul schimburilor comerciale, căci
întreprinderile europene utilizează de acum înainte euro ca monedă de facturare a
exporturilor. Aceeaşi abordare are loc şi în domeniul rezervelor de schimb.
Băncile centrale asiatice profită de sosirea euro, pentru a-şi diversifica
compoziţia activelor lor. Responsabilii chinezi anunţă, la începutul anului 1999,
intenţia de a converti în euro, până în 2002, o treime din rezervele ţării, care se
ridică la 150 miliarde de dolari.
În sfârşit, euro ar trebui să cunoască, în următorii ani, o dezvoltare rapidă în
calitate de monedă de portofoliu, adică de plasament financiar.
Dacă Japonia, ţară eminamente exportatoare, este deschisă către o cooperare
între yen, dolar şi euro, în scopul stabilizării acestor trei devize mondiale, Statele
Unite ştiu bine ca introducerea monedei unice le va pune, mai devreme sau mai
târziu, unele probleme de finanţare. într-adevăr, până în prezent, statutul privilegiat
al dolarului le permite un trai situat peste mijloacele lor, având siguranţa de a-şi
putea finanţa deficitele la preţuri corespunzătoare, în special pe lângă investitorii
asiatici.
Cetăţenii, dar şi consumatorii, întreprinderile şi administraţiile vor trebui să
se familiarizeze cu acest eveniment istoric. La 1 ianuarie 2002, monedele şi
bancnotele euro au fost puse în circulaţie şi, la 1 iulie 2002, monedele şi
bancnotele în devize naţionale au fost retrase.
Dacă BCE este, prin statutul său, independentă de puterile politice, în
decembrie 1997 s-a decis, sub impulsul Franţei, crearea Consiliului Euro, unde
ministerele de finanţe din zona euro vor discuta despre gestionarea monedei unice.
Nimeni, în sânul celor unsprezece, nu mai contestă necesitatea unui schimb de
păreri regulat şi aprofundat asupra politicilor economice respective, în scopul unei
coordonări a politicilor economice naţionale23.
De acum înainte, dezbaterea europeană evoluează. Nu se mai pune
problema de a şti cine este pro şi contra euro, ci care sunt consecinţele euro asupra
ocupării forţei de muncă, salariilor, creşterii economice. Care va fi mâine raportul
de forţe între puterea politică şi puterea monetară, dacă BCE este independentă?
Cum să se construiască un echilibru între politicile bugetare, care vor rămâne
responsabilităţile fiecărei ţări, şi o politică monetară supranaţională? Cei
unsprezece vor fi oare capabili să realizeze o armonizare fiscală şi socială „de
sus", adică în folosul creşterii şi ocupării forţei de muncă?
Dezbaterea europeană, depăşind frontierele naţionale, se structurează în jurul
a trei curente: un curent liberal, un curent naţional şi un curent social-democrat,
pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

3. Perspective. Opinii şi posibile scenarii

3.1. Curentul liberal: alegerea liberului schimb

Liberalii consideră că, lăsând frâu liber pieţei, puterea şi importanţa

structurilor statale, desuete şi costisitoare, vor fi repuse în discuţie. Greutatea
statului-providenţă este considerată excesivă şi la originea prelevărilor obligatorii
tot mai ridicate. în faţa unei asemenea situaţii, guvernele sunt percepute ca inapte
de a reforma statul, de a uşura structurile administrative, de a reduce impozitele,
în scopul favorizării creării de bogăţie şi locuri de muncă.
De asemenea, o Europă bazată pe liber-schimb, pe promovarea concurenţei
şi pe moneda unică, va constrânge guvernele respective ale statelor membre să-şi
modernizeze mai rapid administraţiile, privile-giind o abordare liberală. Punerea
în aplicare, de la mijlocul anilor '80, a pieţei unice şi a dereglementării activităţilor
legate de serviciul public (telecomunicaţii, transporturi feroviare...) era deja
aclamată şi apărată de liberali, care vedeau în ea un mijloc de a repune în discuţie
eliminarea monopolurilor publice şi existenţa reglementării administrative.
23
Ţările zonei euro trebuie să-şi construiască legile financiare proprii (pregătirea anuală a bugetului) pe
ipoteze de muncă similare (previziunea creşterii mondiale, relaţia de schimb între euro şi dolar...).
Aceste ţări vor trebui să examineze programele naţionale plurianuale de convergenţă, pe care s-a
angajat să le prezinte... Dacă Consiliul Euro nu va fi „guvern economic", aşa cum visau fracezii, el
poate constitui, totuşi, un embrion.
 Curentul liberal a triumfat, de la mijlocul anilor '80 şi până la începutul
anilor '90, având ca punct de referinţă modelele americane şi engleze. De acum
înainte, liberalii apără principiul monedei unice, deoarece dezvoltarea acesteia
din urmă repune în discuţie o parte importantă a prerogativelor statelor naţionale,
printre care şi domeniul protecţiei sociale.

Curentul naţional: refuzul Europei tehnocratice

Acest curent a fost întrupat, în perioada dezbaterilor pregătitoare pentru

Tratatul de la Maastricht, de către francezul Philippe Seguin, deputatul RPR de
Visges şi primar de Epinal, pe atunci în fruntea partizanilor hotărâţi ai „nu"-ului.
O mare parte a comuniştilor şi aripa stângă a partidului socialist criticau cu
vehemenţă tratatul. Dacă acest curent a evoluat de atunci, analizele sale rămân, în
esenţă, aceleaşi.
În ceea ce priveşte curentul naţional, o dată cu punerea în practică a
Tratatului de la Maastricht şi a monedei unice, gândirea tehnocratică este aceea
care triumfă. Philippe Seguin scrie: „... puterile, în special puterea monetară, care
sunt luate naţiunilor, nu sunt încredinţate unei reuniuni de popoare, ci unor
tehnicieni. Dictatura tehnocraţiei se profilează în spatele acestei aşa-zise
supranaţionalităţi, care îmbolnăveşte naţiunile cu un fel de maladie infantilă a
societăţilor umane şi reduce democraţia la o simplă chestiune de procedură. în
Europa de la Maastricht, nu este loc decât pentru un singur model economic,
social şi chiar cultural. Şi acest model nu este nici socialist, nici liberal, acest
model este conservator şi tehnocratic."24
Philippe Seguin, împreună cu alţi leaderi ai „nu"-ului, în special anumiţi
lideri de stânga, de la Partidul comunist până la stânga socialistă, cum ar fi Jean-Pierre
Chevenement, plasează în realitate dezbaterea pe un teren de calitate: cel al „excepţiei
franceze" ameninţată prin Tratatul de la Maastricht. în Franţa, statul a format
naţiunea şi în acest fel, există identitate între naţionalitate şi cetăţenie. Prin punerea
în practică a Tratatului de la Maastricht şi a monedei unice, cetăţenia va evolua într-un
mod diferit faţă de naţionalitate. Primarul oraşului Epinal afirma în continuare:
„Excepţia franceză nu va rezista, acesta fiind de fapt scopul nemărturisit al Tratatului
de la Maastricht... în realitate, suveranitatea naţională nu a dispărut, anumiţi
guvernanţi renunţând pur şi simplu la exersarea ei..."25

3.3. Curentul social-democrat: constituirea feudalismului european

Curentul social-democrat, reprezentat de o mare parte a partidelor socialiste

şi de centru dreapta democrat-creştine, consideră că Tratatul de la Maastricht
24
Liberation, supliment din 31 august 1992, în care textul Tratatului de la Maastricht este
analizat articol cu articol de către Elisabeth Guigou şi Philippe Seguin
25
Ibid
se situează pe linia construcţiei europene. Noutatea sa, după cum explică
Elisabeth Guigou, fost ministru al Afacerilor europene în timpul referendumului,
„consistă în a merge mai departe decât economia, creând o veritabilă uniune
politică, în serviciul cetăţenilor şi apropiată lor..., respectând identitatea naţională
a fiecărui membru." în ceea ce priveşte independenţa Băncii Centrale Europene,
aceasta se consideră preferabilă situaţiei precedente lansării euro-ului, când
deciziile în materie de rata dobânzii erau luate de către Bundesbank, impunându-
se tuturor.
Liderii francezi social-democraţi, ca Jacques Delors, şi ai curentului
democrat-creştin, ca Francois Bayrou, fac următoarea analiză: Europa rămâne
divizată pe scena internaţională; ea nu reuşeşte să pri-vilegieze imperativele
creşterii şi ocupării forţei de muncă: ea este incapabilă să concilieze principiile
statului-providenţă, cum ar fi solidaritatea şi lupta împotriva inegalităţilor sociale.
Euro este o necesitate, dar Uniunea nu se poate limita la moneda unică, cu riscul de
a deveni „un spaţiu economic fără finalitate politică", pentru a folosi expresia lui
Jaques Delors26.
Dacă curentul naţional se situează parţial în concepţia lui De Gaulle despre
Europa, curentele social-democrat şi democrat-creştin se inspiră din abordarea
europeană a lui Jean Monnet, tatăl CECA. Pentru acestea din urmă, naţiunile
europene sunt depăşite. Frontierele nu sunt decât sursele egoismelor naţionale şi
ale conflictelor. Trebuie create „Statele Unite ale Europei", aşa cum imigranţii de
origine europeană au creat „Statele Unite ale Americii".
Acesta este motivul pentru care organizarea noii Europe, implicit sau
explicit, este aceea a federalismului, implicând subordonarea puterilor naţionale
unei instanţe europene superioare. Banca Centrală Europeană este prima instituţie
federală veritabilă, în sensul că ea deţine o putere reală şi este dirijată de o
instanţă de şase membri a căror activitate va fi pe deplin consacrată acestui scop.
Promotorii acestei abordări încearcă să meargă mai departe, prin crearea
unei autorităţi politice deţinătoare de anumite competenţe, conferite de puterile
naţionale. Rămâne de imaginat procesul care va conduce la o autoritate politică
legitimă, dotată cu puteri reale, cu persoane care le vor exercita pe deplin, şi de
găsit, în sânul Uniunii, statele susceptibile să împărtăşească această alegere
politică. Un asemenea proces ar necesita alegeri europene în vederea desemnării
unui executiv ales şi crearea unei Constituţii europene.
Moneda unică este lansată, dar lipsa perspectivelor şi a obiectivelor
ambiţioase nu sunt deloc de natură să suscite entuziasmul cetăţenilor. Problema
este de a şti astăzi: ce Uniune europeană se doreşte a fi constituită împreună?
Pentru a încerca să răspundem la această problemă, trebuie cunoscute şi
înţelese obstacolele pe care Uniunea Europeană trebuie să le depăşească. Există
două obstacole principale, corespunzând celor două schimbări în care Uniunea s-

26
J’ai peur pour L’Europe. Le nouvel Observateur, 12/18 martie 1998
a anagajat deja: perioada care a urmat adoptării monedei unice şi extinderea
spre ţările Europei Centrale şi Orientale (PECO).
În ceea ce priveşte crearea monedei unice, primul ministru francez, Lionel
Jospin, în timpul alegerilor legislative din 1997, a pus patru condiţii, pe baza cărora
s-a întemeiat un consens politic relativ: participarea de la început a ţărilor Europei
de Sud, astfel ca euro să nu fie replica mărcii, participare extinsă a ţărilor celor
mai bogate ale comunităţii (ea este în curs de realizare, euro integrându-se în 11
ţări, printre care şi Italia); întărirea coordonării politicilor salariale şi de ocupare a
forţei de muncă; formarea unui organ politic responsabil vis-ă-vis de Banca
Centrală Europeană, astfel ca Uniunea să nu se limiteze numai la o Europă
monetară, deconectată de viaţa democratică; implementarea mai degrabă a unui
euro de dezvoltare, decât a unuia de plasament.
Este nevoie de o strategie post-euro, deci de dezbateri publice asupra
politicilor susceptibile de a fi puse în aplicare.
Plecând de la regulile de conduită adoptate de post-euro, adică în principal
un sistem european de bănci centrale independent şi un pact de stabilitate, patru
scenarii de dezvoltare economică ce pot fi urmate în Europa.
Primul care domină azi este cel care poate fi calificat drept „model al
separării", în care economia este considerată separată de societate, adică, la scară
europeană se coordonează politicile economice iar, la scară naţională, cele sociale.
Rămâne de văzut dacă este posibil să fie promovat un astfel de model de
dezvoltare european speciile, bazat pe separarea economicului de social?
Al doilea scenariu posibil post-euro este generalizarea modelului liberal. O
aplicare strictă a regulilor de conduită ale politicii economice evocate precedent ar
duce la o concurenţă fiscală şi socială între statele membre, prin căderea continuă
a cheltuielilor publice. Cu o Europă limitată la Uniunea monetară, concurenţa
între sistemele sociale europene apare în prim plan.
„Reintroducerea suveranităţii naţionale" constituie al treilea model, prin care
guvernele ar rentabiliza noile marje de manevră create de euro, în special o
dependenţă minimă în ceea ce priveşte pieţele financiare şi o slăbire a
constrângerii exterioare, având în vedere că economia europeană are un grad de
deschidere relativ redus în comparaţie cu cel al SUA. Politica bugetară naţională
regăseşte astfel, în aceste condiţii, o mare eficacitate; dar o aplicare strictă a
pactului de stabilitate ar limita punerea în practică a unei asemenea acţiuni.
În sfârşit, a patra variantă posibilă este cea a modelului federalist, în cadrul
căruia s-ar putea defini un veritabil buget european, suficient de important pentru a
permite exercitarea unei politici desfăşurate la scară europeană. Politica bugetară
europeană s-ar baza pe redistribuirea între ţările în curs de dezvoltare şi ţările
care suferă de un deficit de cerere sau ofertă, putând astfel să se amortizeze
şocurile, mai ales când acestea se produc în cadrul ţărilor sau regiunile mai puţin
dezvoltate şi mai atinse de şomaj.
 Aceste patru scenarii nu au acelaşi grad de probabilitate şi nici nu sunt de
dorit în aceeaşi măsură. De fapt, primele două scenarii par cele mai probabile, fără
să fie însă cele mai dorite. Se observă că ultimul scenariu necesită cel mai înalt
voluntarism politic din partea ansamblului statelor membre.
După acest prim obstacol al realizării post-monedei unice, extinderea
Uniunii către est şi sud constituie un alt obstacol. Căderea zidului Berlinului a
modificat profund geografia periferiei europene. Europa de Est redevine, pentru
Uniunea Europeană, o zonă de influenţă economică şi politică şi un spaţiu a cărui
stabilitate este esenţială pentru securitatea sa. Aderarea la Uniune se va efectua în
mai multe valuri27.
Procesul va fi probabil extins până în 2007, deoarece unii candidaţi
(România şi Bulgaria) vor avea nevoie de timp pentru a-şi ţine angajamentele
politice legate de democratizarea instituţiilor şi cele economice care
condiţionează deschiderea şi progresul negocierilor.
Costurile primului val de aderare (bugetare, administrative, tensiuni legate
de reformele instituţionale necesare) vor diminua capacitatea Uniunii de a integra
noi membri. Grija de a menaja echilibrele interne ale Uniunii va duce în timp la
aderarea celorlalţi candidaţi cărora li se adaugă probabil statele fostei Iugoslavii.
Uniunea va trebui, de asemenea, să evite ca noile frontiere să nu întărească linia de
demarcaţie între o Europă organizată şi o Europă orientală instabilă şi săracă.
În sfârşit, dacă ţările din sudul Mediteranei nu sunt destinate să se integreze
Uniunii Europene, ele constituie totuşi o realitate politică şi economică de care Europa
va trebui să ţină cont. Au fost deja semnate de către Uniune, la începutul anilor '90,
acorduri cu Tunisia, Maroc, Iordania şi Autoritatea Palestiniană, deschizându-se o
etapă radical nouă în cooperarea economică existentă de două decenii.
Aceste acorduri vor duce la crearea, în 12 ani, a unor zone de liber-schimb
cu fiecare dintre ţările Mediteranei de Sud şi de Est.
Ca în orice proces de liberalizare a economiilor, costurile liberu-lui-schimb
vor preceda, în mod sigur, beneficiile. Riscul este mare, atât pentru ţările din Sud,
cât şi pentru Uniune, în sensul revenirii la modurile de relaţie anterioare dominate de
legături bilaterale şi conservatorism.
Problema de bază care se pune este următoarea: timp de 40 de ani, Europa
s-a construit pe necesitate (reconciliere franco-germană, reconstrucţie, rezistenţa
la comunism, libertatea schimburilor ...). De ce se doreşte continuarea avansării
sale? Trei motive fundamentale se conjugă: dezvoltarea şi ocuparea forţei de
muncă; reînnoirea democratică; influenţa asupra viitorului lumii.
Altfel spus, trecerea de la o Europă a necesităţii la o Europă a voinţei.
Imperativul dezvoltării şi al ocupării forţei de muncă. Moneda unică trebuie
să permită ţărilor europene să se unească printr-un pact de dezvoltare. în ciuda
27
Consiliul de la Copenhaga din 1993 a recunoscut ţărilor din Est posibilitatea integrării lor în
Uniunea Europeană din momentul în care acestea vor îndeplini condiţiile economice şi politice.
unui subiect comun, reluat de numeroşi experţi europeni, dezvoltarea şi reducerea
şomajului nu depind numai de stabilizarea monetară şi bugetară, pe de o parte, ci şi
de o funcţionare mai bună a pieţei de muncă, pe de altă parte. Dezvoltarea şi
ocuparea forţei de muncă depind de o politică globală şi structurală, adică luarea în
considerare, în mod conjugat, a eficacităţii pieţelor de capital, a condiţiilor
competitivităţii şi dezvoltării industriale, a modurilor de formare a pieţei de
muncă, a eficacităţii organizării economice şi financiare.
Cu cât imperativul dezvoltării şi ocupării forţei de muncă va fi în centrul
preocupărilor Uniunii, cu atât aceasta din urmă va putea să se preocupe de
construcţia sa socială28.
Reînnoirea democratică. Europa poate deveni un ansamblu de actori care
realizează proiecte şi exercită un control democratic al instituţiilor şi politicilor
comune. în acest sens, demisia fulgerătoare a Comisiei europene, prezidată de
Jacques Santer, la 15 martie 1999, arată creşterea puterii Parlamentului european.
De la început, acesta a denunţat abaterile Comisiei, opacitatea unor proceduri,
pericolul multiplicării contractelor de neechivalenţă a bugetelor comunitare.
Aşa după cum stipulează Tratatul de la Amsterdam, Parlamentul european
deţine privilegiul de a accepta sau a respinge viitorul preşedinte al Comisiei, apoi
de a confirma sau contesta compoziţia acesteia. Apariţia unei societăţi civile
europene29 şi participarea sa la instituţiile europene devin o miză considerabilă.
Euro s-a născut în Europa, dar fără proiecte democratice; Europa va dispărea
cu euro. Se pune problema, de acum înainte, de a reda identitatea europeană
cetăţenilor şi de a asigura mijloacele de a se pronunţa democratic asupra deciziilor
europene.
Obiectivul este de a transforma Uniunea dintr-o instituţie funcţională,
orientată către economie, într-o comunitate politică îndreptată spre cetăţean.
Influenţa asupra viitorului lumii. Atotputernicia pieţelor financiare,
multiplicarea „paradisurilor financiare", surse pentru cele mai dubioase tipuri de
trafic, dezordinile politice, problemele legate de mediul înconjurător... constituie
tot atâtea ameninţări de anvergură mondială, împotriva cărora Europa unită poate
acţiona util, în cooperare cu alte mari puteri. De asemenea, ar fi de dorit ca
Europa să se mobilizeze în anumite domenii, cum ar fi cel al capitalului crimei
28
O etapă importantă în cadrul lungului şi dificilului drum către o Europă socială o constituie
semnarea, la 14 ianuarie 1999 în Franţa, a unui acord-cadru între cei trei parteneri sociali europeni
(Unice, CEEP, CES) privind munca atipică. Acest acord precizează că CDD (contract cu durată
determinată) trebuie să constituie un răspuns „circumstanţial" la nevoile patronatului şi muncitorilor, şi
recunoaşte contractul cu durată nedeterminată (CDI) drept o formă „generală" de relaţii de muncă.
Acest acord poate declanşa - odată ratificat de către executivele fiecărei structuri implicate - două
dinamici: pe de o parte, Comisia îl va transforma în directivă aplicabilă statelor membre; pe de
altăparte, acest acord reprezintă o pârghie pe care partenerii sociali sectoriali o vor putea folosi. În
negocierile europene în materie de politică contractuală, acest acord-cadru a avut două antecedente: cel
din decembrie 1985, referitor la concediul de maternitate şi cel reglementând timpul parţial de muncă.
29
Vezi Philippe Herzog. Comment gouverner apres l’euro?, Esprit, februarie 1998.
organizate. Uniunea are multe de făcut, căci nici un instrument european de acţiune
nu a fost pus încă la punct. Legătura cu punctul precedent -reînnoirea
democratică - este evidentă: marea criminalitate organizată ameninţă viaţa
popoarelor europene, făcând din cartierele oraşelor noastre ţinte ale traficului de
droguri.

Concluzii

1. Construcţia europeană a început în perioada anilor ’50 ai secolului

trecut în jurul a şase ţări. Pe parcursul următoarelor decenii ea conoaşte o dublă
dinamică: o dinamică de aprofundare şi o dinamică de lărgire. Aprofundarea s-a
materializat prin dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor de unificare şi a instituţiilor
cu competenţe europene, lărgirea s-a materializat prin primirea de noi membri.
2. Relaţiile de unificare vizează: liberalizarea progresivă a schimburilor
între ţările membre, punerea în aplicare a unui set de politici comune, tendinţa
continuă de apropiere şi coordonare a politicilor economice, sociale, monetare şi
militare. Acestea au fost consfiinţite în tratate şi documente succesive: Tratatul
de la Roma, Actul Unic, Tratatul de Maastricht, Tratatul de la Amsterdam.
3. Un moment extrem de important al evoluţiei construcţiei europene îl
reprezintă intrarea în vigoare a „Actului Unic”, în 1987, care declanşează
procesul de creare a pieţei unice, prin libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor,
forţei de muncă şi capitalului. Intrarea efectivă în operaţionalitate a pieţei unice se
realizează la nivelul anului 1993. La această dată, frontierele fizice din calea
liberei circulaţii a mărfurilor dispar dar se păstrează frontierele fiscale prin
diferenţele de principii şi regulamente fiscale ce se mai menţineau între diferitele
ţări membre.
Frontierele tehnice din calea schimburilor sunt eliminate prin introducerea
principiului „recunoaşterii mutuale" prin care se acceptă ideea conform căreia un
produs legal creat şi distribuit în una dintre ţările membre câştigă dreptul de a fi
legal creat şi distribuit în toate celelalte ţări membre. Sunt puse în practică
instrumente de armonizare a politicilor de sănătate şi protecţie a consumatorului.
Circulaţia liberă a capitalului devine efectivă o dată cu înlăturarea
controlului ratei de schimb şi cuprinde totalitatea operaţiunilor de credit
comercial, a titlurilor financiare şi monetare. Circulaţia liberă a serviciilor a
contribuit la îmbunătăţirea raportului calitate/preţ prin creşterea concurenţei, mai
ales în domeniul transporturilor aeriene, a serviciilor financiare şi de
telecomunicaţii. Circulaţia liberă a persoanelor nu s-a realizat pe deplin, iar piaţa
unică europeană a forţei de muncă este încă în curs de constituire.
4. Instituţiile europene sunt dotate cu puteri care le permit să
conceapă şi să gestioneze liniile politice şi strategice în diverse domenii de
activitate. Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri şi Parlamentul European
deţin puterea legislativă. Alte instituţii, cum ar fi: Curtea de Justiţie, Curtea de
Conturi, Comitetul Economic şi Social, Banca Europeană de Investiţii etc. Au
atribuţii distincte în domeniile lor de referinţă.
5. Politicile comune europene: Politica europeană a concurenţei
reglementează cadrul concurenţional al activităţii întreprinderilor. Concepţia liberală
a pieţei unice implică o strictă reglementare a politicii concurenţionale, în scopul
evitării oricărei tentative discriminatorii. Astfel, Comisia Europeană deţine puterea
controlului şi limitării poziţiilor dominante, de monopol sau a practicilor de
concentrare a poziţiei în producţie sau pe piaţă, a subvenţiilor statului către între
prinderi şi a eventualelor reglementări naţionale discriminatorii.
Politica europeană comercială permite exprimarea unei poziţii comune a
ţărilor membre în negocierile internaţionale.
Politica europeană agricolă a debutat prin a fi de tip protecţionist, ceea ce a
condus la preţuri bugetare imense şi la crearea de stocuri. Reforma din 1992
limitează practica subvenţionării preţurilor agricole dar dezvoltă practica susţinerii
directe a agricultorilor şi a limitării producţiilor excedentare. Este politica cea mai
mult supusă revizuirii şi reformării.
Politica europeană de acompaniament se desfăşoară în paralel cu celelalte
politici generale şi se disting de acestea prin faptul că sunt mai puţin restrictive, nu
implică transfer de competenţă şi nu se aplică obligatoriu tuturor ţărilor membre.
Astfel, politica de coeziune economică şi socială are ca scop reducerea
decalajelor în nivelul de viaţă între diferite ţări sau regiuni ale comunităţii.
Politica socială are ca scop (exceptând Marea Britanie) armonizarea
nivelului de protecţie socială. Politicile industriale şi de transport sunt politici de
tip structural care fac parte din categoria politicilor structurale comune.
Obiectivele pe care Uniunea europeană economică şi monetară le are pentru
perioada următoare sunt în relaţie cu rolul esenţial pe care îl are în ansamblul
mondial, dar şi cu importanta creştere a dimensiunilor sale prin integrarea de noi
membri. Aceste obiective sunt: transformarea uniunii într-un „spaţiu al păcii
active”30 caracterizat prin înţelegere mutuală între ţările membre; crearea unui
cadru favorabil dezvoltării durabile, adică o Europă economică şi socială bazată
pe „competiţia care stimulează, pe cooperarea care consolidează şi pe solidaritatea
care uneşte"31; punerea în valoare a diversităţii spirituale şi culturale a ţărilor
membre.

ANEXĂ

EVOLUŢIA ŞI STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ

A UNIUNII EUROPENE

30
Jacques Delors. Une vision ambitieuse pour la Grande Europe, Paris, 2003.
31
Ibid.
 1. Scurt istoric al integrării europene32

09.05.1950: Robert Schuman, ministru de externe al Franţei, propune un

plan de plasare sub o autoritate unică a producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi
Germaniei prin înfiinţarea unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(C.E.C.O.) la care să poată adera şi alte state europene care doresc acest lucru.
18.04.1951: Primul ministru francez Rene Pleven propunea crearea unei
armate europene integrate.
24.10.1950: Şase ţări vest-europene (Belgia, Franţa, R.F. Germania,
Italia, Luxemburg şi Olanda) semnează, la Paris, Tratatul C.E.C.O.
27.05.1952: Aceleaşi şase state semnează Tratatul de înfiinţare a Comunităţii
Europene a Apărării, rezultat al „Planului Pleven" din 1950.
10.08.1952: Îşi începe activitatea înalta Autoritate C.E.C.O. (organul
executiv al C.E.C.O., înlocuit din 1965 de către Comisia Comunităţilor
Europene), sub preşedinţia lui Jean Monnet.
30.08.1954: Eşecul proiectului Comunităţii Europene a Apărării, din cauza
respingerii ratificării sale de către Adunarea Naţională Franceză (Parlamentul
Franţei), care vedea în aceasta o posibilitate de reînarmare a Germaniei.
01-02.06.1955: Reuniţi în cadrul Conferinţei de la Messina (Italia),
miniştrii de externe ai celor şase ţări C.E.C.O. decid să aprofundeze procesul de
integrare, instituind, în acest sens, un comitet de experţi prezidat de către Paul-
Henry Spaak însărcinat să analizeze modalităţile concrete de realizare.
01.01.1958: Intră în vigoare Tratatele de la Roma (C.E.E. şi C.E.E.A.).
Walter Hallstein este desemnat primul preşedinte al Comisiei C.E.E., iar Louis
Armând, preşedintele Comisiei Euratom.
10.02.1961: Acord al şefilor de stat şi de guvern din ţările membre ale CE.
privind crearea unui cadru de cooperare politică. Este înfiinţat un comitet de
experţi prezidat de către Christian Fouchet, însărcinat să elaboreze un plan în
acest scop.
09.07.1961: Grecia este primul stat terţ care semnează un Acord de
Asociere cu C.E.E.
31.07.1961: Irlanda depune cererea de aderare la Comunităţile Europene.
09.08.1961: Marea Britanic depune şi ea cerere de aderare la Comunităţile
Europene.
10.08,1961: Danemarca solicită să adere la Comunităţile Europene.
08.11.1961: Deschiderea negocierilor de aderare cu Marea Britanie.
17.04.1962: Blocarea primelor negocieri privind crearea unei uniuni
politice europene, din cauza lipsei unui acord asupra Planului Fouchet.
30.04.1962: Norvegia depune cererea de aderare la Comunităţile Europene.
32
Ion Jiga, Andrei Popescu. Integrarea europeană. Dicţionar de termeni comunitari, Lumina
Lex, 2000
 29.01.1963: Ruperea negocierilor de aderare cu Marea Britanie, ca urmare a
opoziţiei preşedintelui Franţei, generalul Charles de Gaulle, făcută publică la
14.10.1963.
12.09.1963: Turcia semnează un Acord de Asociere cu Comunitatea
Economică Europeană (C.E.E.)
08.04.1965: Semnarea Tratatului de fuziune a organelor executive ale celor
trei Comunităţi Europene. Acesta va intra în vigoare la 01.07.1967.
10.05.1967: A doua cerere de aderare la Comunităţile Europene depusă de
Marea Britanie şi de Irlanda.
11.05.1967: A doua cerere de aderare la Comunităţile Europene depusă de
Danemarca.
01.07.1967: Intră în vigoare Tratatul de fuziune semnat la 08. 04.1965.
Din acel moment există o singură Comisie (numită astăzi Comisia Europeană) şi
un singur Consiliu de Miniştri (cunoscut acum sub numele de Consiliul UE).
Parlamentul European şi Curtea de Justiţie a CE. sunt unice din 1958. Jean Rey
este primul preşedinte al Comisiei Comunităţilor Europene (C.E.C.O., C.E.E. şi
C.E.E.A.).
24.07.1967: A doua cerere de aderare făcută de către Norvegia.
28.07.1967: Suedia depune şi ea cerere de aderare la Comunităţile
Europene.
01.07.1968: Intră în vigoare reglementările relative la principiul liberei
circulaţii a lucrătorilor pe întregul spaţiu comunitar, în vederea realizării unei
pieţe comune a forţei de muncă.
01-02.12.1969: Reuniţi la Haga (Olanda), pentru a discuta realizarea pieţei
interne comunitare, aprofundarea integrării şi lărgirea Comunităţii Europene
(nume folosit frecvent pentru desemnarea ansamblului celor trei Comunităţi
Europene după unificarea instituţională din 1967, prescurtat C.E.), şefii de stat
sau de guvern din cele şase ţări membre hotărăsc accelerarea procesului de
integrare europeană, realizarea în etape a uniunii economice şi monetare
(U.E.M.) şi relansarea cooperării politice. Se decide, totodată, deschiderea
negocierilor de aderare cu Danemarca, Irlanda, Marea Britanie şi Norvegia.
01.01.1970: Statele membre ale CE. îşi transferă competenţele naţionale
în materie de comerţ exterior către instituţiile comunitare.
21.04.1970: Decizia Consiliului CE. de a stabili un sistem de resurse
bugetare proprii pentru Comunitate, începând cu anul 1975.
30.06.1970: Deschiderea, la Luxemburg, a negocierilor de aderare cu
Danemarca, Irlanda Marea Britanie şi Norvegia.
27.10.1970: Reuniţi la Luxemburg, miniştrii de externe ai ţărilor membre
ale CE. prezintă şefilor lor de stat sau de guvern Raportul Davignon privind
Cooperarea Politică Europeană (C.P.E.). C.P.E. a constituit embrionul viitoarei
Politici Externe şi de Securitate a Uniunii Europene.
05.12.1970: Malta semnează un Acord de Asociere cu C.E.E.
 22.01.1972: Semnarea Tratatelor de Aderare la CE. a Danemarcei, Irlandei,
Marii Britanii şi Norvegiei.
21.03.1972: Punerea în practică a Sistemului Monetar European, care
corelează între ele monedele naţionale ale ţărilor membre CE., limitând marja de
fluctuaţie a acestora la 2,25%, conform unei sinusoide numită simbolic „şarpe
monetar".
10.05.1972: Populaţia Irlandei aprobă prin referendum aderarea ţării la
Comunitatea Europeană.
13.07.1972: Parlamentul britanic aprobă aderarea Marii Britanii la CE.
25.09.1972: Populaţia Norvegiei respinge prin referendum aderarea acestei
ţări la Comunitatea Europeană.
02.10.1972: Danemarca aprobă prin referendum aderarea la CE.
19-20.10.1972: Şefii de stat sau de guvern din CE., inclusiv ţări ce au
ratificat aderarea, decid sa transforme Comunitatea Europeană într-o „Uniune
Europeană" şi adoptă un calendar pentru realizarea uniunii economice şi monetare
(U.E.M.)
19.12.1972: Cipru semnează un Acord de Asociere cu CE.E.
01.01.1973: Lărgirea CE. de la şase la nouă membri devine efectivă.
Comunitatea Europeană primeşte competenţa exclusivă în domeniul politicii
comerciale comune.
14.05.1973: Semnarea unui Acord de liber-schimb între CE.E. şi
Norvegia,
05.10.1973: Semnarea unui Acord de liber-schimb între CE.E. şi Finlanda.
09-10.12.1974: Şefii de stat sau de guvern din ţările membre ale CE. decid,
la Paris, să se întâlnească în mod regulat în cadrul unei instanţe politice noi
numită „Consiliul European".
10-11.03.1975: Primul Consiliu European al şefilor de stat sau de guvern
din ţările CE. se reuneşte la Dublin (Irlanda).
18.03.1975: Consiliul CE. decide înfiinţarea unui Fond European de
Dezvoltare Regională (F.E.D.E.R.), instrument fundamental pentru viitoarea
politică structurală a Uniunii Europene.
12.06.1975: Grecia depune cererea de aderare la Comunitatea Europeană.
02.12.1975: Consiliul European decide introducerea unui „paşaport
european" pentru cetăţenii statelor membre ale CE.
16.02.1976: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), format din
ţările blocului comunist, propune încheierea unui acord între membrii săi şi
Comunitatea Europeană.
27.07.1976: Deschiderea negocierilor de aderare cu Grecia.
28.03.1977: Portugalia solicită aderarea la Comunitatea Europeană.
01.07.1977: Eliminarea tuturor restricţiilor vamale între cei nouă membri CE.
28.07.1978: Spania solicită să adere la Comunitatea Europeană.
 06-07.1978: Consiliul European de la Bremen (Germania) decide crearea
unui Sistem Monetar European (S.M.E.) şi a unei unităţi monetare europene
(E.C.U. - European Currency Unit).
17.10.1978: Deschiderea negocierilor de aderare cu Portugalia.
01.01.1979: Intră în vigoare Sistemul Monetar European (S.M.E.).
05.02.1979: Deschiderea negocierilor de aderare cu Spania.
28.05.1979: Semnarea Acordului de Aderare a Greciei la CE.
07-10.10.06.1979: Au loc primele alegeri pentru Parlamentul European
(PE) prin sufragiu universal direct în cele nouă state membre ale CE. (până
atunci desemnarea membrilor PE se făcea din rândul deputaţilor din
parlamentele naţionale). Simione Veil este prima preşedintă a noului Parlament
European.
02.04.1980: Semnarea unui Acord de Cooperare CE. - Iugoslavia.
28.07.1980: Semnarea Acordului de Cooperare CE. - România.
01.01.1981: Grecia devine al zecelea membru al Comunităţii Europene.
23.02.1982: Groenlanda (devenită membră a CE. o dată cu Danemarca)
decide prin referendum să părăsească CE.
17-19.06.1983: Consiliul European de la Stuttgard semnează o „Declaraţie
solemnă asupra Uniunii Europene". Este, practic, prima menţiune oficială a
viitoarei denumiri a construcţiei comunitare.
14.02.1984: Parlamentul European aprobă proiectul de „Tratat asupra
Uniunii Europene" pregătit de către Comisia Juridică a acestei instituţii, prezidată
de Alteiro Spinelli.
Proiectul va rămâne doar pe hârtie, deoarece ţările membre nu erau încă
pregătite să accepte un transfer masiv de suveranitate de la nivel naţional la
nivelul instituţiilor comunitare.
07.01.1985: Jacques Delors este desemnat preşedinte al Comisiei CE. Timp
de zece ani (trei mandate, ultimul fiind de doi ani), el va marca decisiv, prin
activitatea sa, evoluţia construcţiei comunitare.
12.06.1985: Semnarea Tratatelor de aderare a Spaniei şi Portugaliei.
14.06.1985: Comisia CE. prezintă documentul intitulat „Cartea albă
privind realizarea Pieţei Interne", care prevedea atingerea acestui obiectiv într-un
interval de şapte ani (până la 31.12.1992). La aceeaşi dată, cinci ţări membre ale
CE. (Franţa, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg) semnează la Schengen
(Luxemburg) un acord privind eliminarea progresivă a controalelor la frontierele
lor comune, punând bazele a ceea ce astăzi numim „Spaţiul Schengen".
01.01.1986: Aderarea Spaniei şi Portugaliei devine efectivă, numărul ţărilor
membre ale CE. crescând astfel la 12.
17-28.02.1986: Semnarea de către guvernele ţărilor membre ale CE. a
Actului Unic European (A.U.E.), prima mare modificare a Tratatelor originare
de la Paris şi Roma.
 26.09.1988: Semnarea Acordului de Cooperare Economică şi Comercială
între C.E.E. şi Ungaria.
15-18.06.1989: Consiliul European de la Madrid decide convocarea unei
Conferinţe Interguvemamentale (C.I.G.) care să pregătească, sub coordonarea lui
Jacques Delors, crearea U.E.M. în trei faze (ceea ce s-a şi întâmplat, ultima fază
constituind-o crearea, la 01.01.1999, a Băncii Centrale Europene şi introducerea
monedei unice Euro, care va intra efectiv în circulaţie începând cu 01.01.2002).
29.06.1989: Spania intră în Sistemul Monetar European.
17.07.1989: Austria solicită aderarea la Comunitatea Europeană.
10.09.1989: Semnarea Acordului de Cooperare Comercială şi Economică
între C.E.E. şi Polonia.
09.05.1990: Semnarea Acordului de Cooperare Comercială şi Economică
între C.E.E. şi Bulgaria.
19.06.1990: Cele cinci state membre ale Acordului Schengen din 1985
semnează o Convenţie de punere în aplicare a acestui acord. Lor li s-au adăugat
ulterior alte ţări membre ale U.E.: Italia (27.11.1990), Spania şi Portugalia
(25.06.1991), Austria (28.04.1995), Danemarca, Finlanda şi Suedia (19.12.1998).
Protocoale de aderare la acordul în cauză au semnat şi Islanda şi Norvegia
(19.12.1996).
25-26.06.1990: Consiliul European de la Dublin decide convocarea unei
Conferinţe Interguvernamentale privind U.E.M. şi o alta pe tema Uniunii Politice.
04.07.1990: Cipru depune cererea de aderare la Comunitatea Europeană.
16.07.1990: Malta solicită, la rândul său, aderarea la CE.
03.10.1990: Intră în vigoare Tratatul de reunificare a R.F.G. cu R.D.G.
08.10.1990: Marea Britanie devine cel de-al zecelea membru al S.M.E.
28.03.1991: Semnatarii Acordului Schengen şi Polonia decid eliminarea
reciprocă a vizelor începând cu 08.04.1991.
01.07.1991: Suedia solicită să adere la Comunitatea Europeană.
09-10.12.1991: Consiliul European de la Maastricht (Olanda) îşi dă acordul
cu privire la proiectul de Tratat de Uniune Europeană.
16.12.1991: Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia semnează Acorduri europene
cu Comunitatea Europeană. Obiectivul final menţionat în aceste acorduri îl
constituie aderarea ţărilor în cauză la U.E.
07.02.1992: Semnarea, la Maastricht, a Tratatului de Uniune Europeană,
cunoscut şi sub numele de „Tratatatul de la Maastricht".
18.03.1992: Finlanda depune cererea de aderare la Comunitatea Europeană.
05.04.1992: Portugalia întră în Sistemul Monetar European (S.M.E.).
02.05.1992: Miniştrii de externe din ţările membre ale CE. şi A.E.L.S.
(Asociaţia Europeană a Liberului-Schimb) semnează Acordul de înfiinţare a
Spaţiului Economic European (S.E.E.).
20.05.1992: Elveţia îşi prezintă cererea de aderare la Comunitatea
Europeană.
 25.11.1992: Norvegia solicită, pentru a treia oară, să adere la CE.
06.12.1992: Populaţia Elveţiei respinge prin referendum participarea la
S.E.E. In aceste condiţii, aderarea la Comunitatea Europeană nu mai poate fi luată
în calcul.
11-12.12.1992: Consiliul European de la Edinburg acceptă solicitarea
Danemarcei de a nu participa la moneda unică europeană şi nici la politica de
apărare comună, ambele prevăzute în Tratatul de la Ma-astricht. Aceste condiţii
erau cerute de guvernul danez pentru a putea convige populaţia să voteze în
favoarea Tratatului de la Maastricht, pe care iniţial îl respinsese prin referendum.
22.12.1992: Semnarea Acordului European între Bulgaria şi CE.
01.01.1993: încheierea procesului de realizare a Pieţei unice comune.
02.02.1993: Semnarea Acordului european între România şi CE.
18.05.1993: Populaţia daneză aprobă prin referendum Tratatul de la
Maastricht, deblocând astfel procesul de intrare în vigoare a acestuia.
21-22.06.1993: Consiliul European de la Copenhaga (Danemarca) adoptă
decizia de lărgire a U.E. spre Est şi stabileşte criteriile de aderare pe care trebuie
să le îndeplinească ţările candidate.
04.10.1993: Semnarea, după renegociere, a Acordurilor europene între CE.
şi Republica Cehă şi Slovacia, cele două ţări rezultate din dezmembrarea
Cehoslovaciei (aşa-numitul „divorţ de catifea").
01.11.1993: Intră în vigoare Tratatul de la Maastricht.
08.04.1994: Polonia depune cererea de aderare la Uniunea Europeană.
27-18.11.1994: Populaţia Norvegiei respinge prin referendum, pentru a doua
oară, aderarea acestei ţări la uniunea Europeană.
09-10.12.1994: Consiliul European de la Essen (Germania) adoptă
prima strategie de pregătire a ţărilor din Europa Centrală şi de Est pentru
aderarea lor la U.E.
01.01.1995: Aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei devine efectivă. Din
acest moment Uniunea Europeană numără 15 membri.
09.01.1995: Austria intră în Sistemul Monetar European.
01.02.1995: Intră în vigoare Acordurile de asociere la U.E. a României.
Republicii Cehe, Slovaciei şi Bulgariei.
23.01.1995: Debutul primului mandat de cinci ani al Comisiei Europene
(până atunci mandatul său era de patru ani). Noul preşedinte al acestei instituţii
comunitare este luxemburghezul Jacques Santer.
26.01.1995: Intră în vigoare, după zece ani de la semnare, Acordul Schengen,
fiind astfel eliminat controlul la frontierele comune între Franţa, Germania,
Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania şi Portugalia.
12.06.1995: Semnarea Acordurilor de asociere între U.E., pe de o parte, şi
Estonia, Letonia şi Lituania, pe de altă parte.
22.06.1995: România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană.
 26-27.06.1995: Consiliul European de la Cannes (Franţa) adoptă „Cartea
albă de pregătire a ţărilor asociate în vederea integrării lor în Piaţa internă a
U.E."
27.06.1995: Slovacia solicită să adere la U.E.
27.10.1995: Letonia depune cererea de aderare la U.E.
28.11.1995: Estonia solicită să adere la U.E.
08.12.1995: Lituania solicită, la rândul său, să adere la Uniunea Europeană.
15-16.12.1995: Consiliul European de la Madrid (Spania) decide că
negocierile de aderare cu primele ţări candidate vor începe la şase luni după
încheierea Conferinţei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la
Maastricht (acesta s-a încheiat în 1997). Tot acum este adoptat numele viitoarei
monede europene, „Euro".
01.01.1996: Intră în vigoare uniunea vamală între Turcia şi Comunitatea
Europenaă.
17.01.1996: Republica Cehă solicită să adere la U.E.
29.03.1996: Deschiderea oficială la Torino (Italia), a Conferinţei
interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht.
10.06.1996: Slovenia solicită aderarea la U.E.
21-22.06.1996: Consiliul European de la Florenţa (Italia) adoptă Convenţia
Europol.
14.10.1996: Finlanda intră în Sistemul Monetar European (S.M.E.)
24.11.1996: Italia revine în S.M.E.
13-14.12.1996: Consiliul European de la Dublin (Irlanda) adoptă un Pact de
stabilitate şi creştere economică pentru U.E.M.; sunt prezentate publicului primele
mostre ale viitoarelor bilete de bancă „Euro".
16-17.06.1997: Consiliul European de la Amsterdam (Olanda) marchează
încheierea C.I.G. de revizuire a Tratatului de la Maastricht, rezultatul
acesteia fiind Tratatul de la Amsterdam (semnat în acest oraş la 01.11.1997). Cu
acest prilej, Comisia Europeană lansează documentele „Agenda 2000" care
trasează bazele evoluţiei U.E. în perioada 2000 - 2006.
12-13.12.1997: Consiliul European de la Luxemburg decide lansarea unui
„proces global, inclusiv şi evolutiv de aderare şi negociere" în care sunt incluse
cele zece ţări candidate din Europa Centrală şi de Est, cărora li se adaugă Cipru. Se
decide că negocierile efective de aderare vor începe în 1998 cu şase ţări din cele 11
ţări nominalizate.
31.03.1998: Lansarea formală a negocierilor de aderare cu primul grup de
ţări candidate (Polonia, Ungaria, Estonia, Republica Cehă, Slovenia şi Cipru).
10-11.12.1999: Consiliul European de la Helsinki (Finlanda) decide să
extindă negocierile de aderare şi cu celelalte cinci ţări asociate (printre care şi
România). Turcia este şi ea inclusă în procesul de lărgire a U.E. pe baza unei
strategii de preaderare ce va fi elaborată de către Comisia Europeană.
 15.02.2000: Lansarea oficială a negocierilor de aderare cu România.
Bulgaria, Lituania, Letonia, Slovacia şi Malta (ultima şi-a reactivat cererea de
aderare în 1998, după ce şi-o retrăsese în 1997).
01.01.2002: Punerea în circulaţie a monedei EURO.
12-13.12.2002: Consiliul European de la Copenhaga. România primeşte
confirmarea aderării în 2007 şi i se elaborează „foaia de parcurs" (Road Map).

2. Instituţii europene33

2.1. Parlamentul European

Parlamentul European este una dintre principalele instituţii comunitare,

fiind înfiinţată o dată cu C.E.C.O. sub forma unei „Adunări Parlamentare
compusă din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate" (art. 20
din Tratatul C.E.C.O.). în 1958, o dată cu apariţia C.E.E. şi C.E.E.A., instituţia
parlamentară a decis să-şi schimbe numele în „Adunarea Parlamentară
Europeană", pentru ca în 1962 să ia denumirea de „Parlament European".
Istoria PE este marcată de o permanentă luptă pentru a-şi spori
competenţele proprii. Plecând de la atribuţiile limitate ce-i erau conferite prin
tratatele originare, puterea Parlamentului european a fost precizată pe calea
acordurilor interinstituţionale şi s-a extins prin revizuirile succesive ale tratatelor.
Tratatul de la Maastricht a consacrat o nouă creştere a competenţelor PE atât în
plan legislativ (prin introducerea procedurii de codecizie), cât şi în cel al
controlului exercitat asupra Comisiei Europene, iar Tratatul de la Amsterdam,
prin modificările aduse procedurii de coeziune şi prin extinderea câmpului său de
aplicare, a dat PE o putere reală de decizie pe care o împarte cu Consiliul U.E.
În momemtul de faţă, Parlamentul european numără 626 de membri,
locurile fiind repartizate pe ţări în funcţie de populaţia fiecărui stat membru, cele
mai multe revenind Germaniei - 99, în timp ce Franţa, Italia şi Marea Britanie au
câte 87, Spania - 64, Olanda -31, Belgia, Grecia, Portugalia - câte 25, Suedia -
22, Austria - 21, Danemarca şi Finlanda - câte 16, Irlanda - 15, iar Luxemburgul
6 locuri de deputat în Parlamentul european. în perspectiva lărgirii U.E. prin
admiterea ţărilor central şi est-europene, un protocol anexat Tratatului de la
Amsterdam limitează numărul parlamentarilor europeni la 700, indiferent câte
ţări membre va avea Uniunea Europeană.

2.2. Consiliul Uniunii Europene

CONSILIUL UE, mai cunoscut sub numele de „Consiliul de miniştri",

este format, aşa cum arată şi numele, din miniştrii celor 15 state membre.

33
Mihaela Mătăchiţă. Instituţii europene, în Integrarea europeană, 2000
 începând cu 1 iulie 1998, este prezidat, prin rotaţie de şase luni, de următoarele
ţări în ordinea dată: Austria, Germania, Danemarca, Grecia. Reuniunile au loc la
Bruxelles, în afară de aprilie, iulie şi octombrie, când se desfăşoară la
Luxemburg.
Această instituţie nu seamănă cu nici una din lume. Reunite în Consiliu
statele membre legiferează pentru întreaga Uniune, fixează obiective politice,
coordonează politicile naţionale şi reglementează diferendele dintre ele, precum
şi pe acelea cu alte instituţii. Consiliul UE prezintă caracteristicile unei organizaţii
supranaţionale şi, în acelaşi timp, interguvernamentale, statuând în unele chestiuni
cu majoritatea calificată, iar în altele în unanimitate. Procedurile, practicile şi
chiar reglementarea diferendelor implică un grad de solidaritate şi de încredere
rar întâlnit între state.
Fiecare reuniune a Consiliului regrupează reprezentanţii statelor membre, în
mod obişnuit miniştri, care răspund în faţa parlamentelor naţionale şi opiniei publice.
Există în prezent peste 25 de tipuri de Consilii. Consiliul Afacerilor Generale
(miniştri de externe), Chestiunilor economice şi financiare, Agriculturii se întrunesc
lunar. Altele cum sunt Consiliile Transporturilor, Mediului şi industriei, de două-
patru ori pe an.
Tratatul asupra Uniunii Europene a regrupat activităţile acesteia în jurul a trei
„pilieri" (piloni) şi a specificat că cea mai mare parte a deciziilor să fie luată fie cu
majoritate calificată, fie în unanimitate. Primul pilier acoperă un evantai vast de
politici comunitare, agricultură, transporturi, mediu, energie, cercetare şi dezvoltare,
concepte, aplicate potrivit unui proces de decizie care începe prin propunerea
Comisiei. După un examen minuţios, realizat de experţi şi responsabili politici,
Consiliul poate aproba propunerea Comisiei, o poate amenda sau respinge.
Tratatul asupra Uniunii Europene a întărit influenţa Parlamentului European
prin procedura de codecizie, în sensul că o gamă de texte legislative, ca piaţă unică,
protecţia consumatorilor, reţelele transeuropene, educaţia şi sănătatea, sunt adoptate
atât de Parlament, cât şi de Consiliu. În majoritatea cazurilor, Consiliul decide cu
majoritate calificată. Este cazul agriculturii, pescuitului, pieţei unice, mediului şi
transporturilor.
În această situaţie, ponderea voturilor este următoarea: Germania, Franţa,
Italia şi Marea Britanie au fiecare 10 voturi, Spania are 8 voturi, Belgia, Grecia,
Olanda şi Portugalia dispun de câte 5 voturi, Austria şi Suedia de 4 voturi fiecare,
Danemarca, Irlanda şi Finlanda au câte 3 voturi, iar Luxemburg 2 voturi. în total
sunt 87 de voturi. Pentru ca o propunere a Comisiei să fie aprobată, ea trebuie să
întrunească 62 de voturi. în alte cazuri, majoritatea calificată este tot de 62 de
voturi, care trebuie, totodată, să provină din partea a cel puţin 10 state membre.
În practică, instituţia Consiliului urmăreşte să găsească un consens cât mai
larg posibil înainte de a lua o decizie. Domeniile care reclamă unanimitatea
privesc taxele, industria, cultura, fondurile sociale şi regionale, programul-cadru
de cercetare şi dezvoltare tehnologică. Pentru pilierul doi (politica externă şi de
securitate comună) şi pilierul trei (cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne), Consiliul este atât organ de decizie, cât şi de iniţiativă. La nivelul acestor
pilieri, prevalează regula unanimităţii, cu toate că punerea în practică a unei
acţiuni comune poate fi decisă cu majoritatea calificată.
Dacă pilierul doi vizează, definirea şi aplicarea unei politici externe care
acoperă toate domeniile cuprinse în noţiunea de „politică externă şi de securitate",
pilierul trei are ca scop să asigure libera circulaţie a persoanelor în interiorul
Uniunii şi să încurajeze măsurile de interes comun în privinţa controlului la
frontierele exterioare, politicii de azil, politicii de imigrare, luptei împotriva
terorismului, traficului de droguri şi altor forme grave de criminalitate
internaţională.
CONSILIUL EUROPEAN. Începând din 1974, şefii de stat sau de guvern
se întâlnesc cel puţin de două ori pe an în cadrul Consiliului European sau
„summit european". A nu se confunda cu Consiliul Europei, care este o altă
organizaţie, diferită de Uniunea Europeană, ce grupează atât ţări din vestul
continentului membre ale UE, cât şi noi democraţii rezultate după căderea
comunismului şi destrămarea fostei URSS. La Consiliul European, instituţie a
UE, participă şi preşedintele Comisiei Europene. Preşedintele Parlamentului
european este invitat să ţină un discurs în şedinţa de deschidere.
Consiliul european a câştigat din ce în ce mai mare importanţă în cadrul
Uniunii: fixează priorităţile, dă orientare politicii de urmat, stimulează dezvoltarea
şi reglează chestiunile litigioase care nu au putut fi rezolvate de Consiliul miniştrilor
(Consiliul Uniunii). După fiecare reuniune, Consiliul european prezintă un raport
Parlamentului european şi îi adresează anual o dare de seamă despre progresele
Uniunii.

2.3. Comisia Europeană

Instituţie principală a Uniunii Europene care, alături de Consiliul U.E. şi de

Parlamentul European, alcătuieşte „triunghiul instituţional" de decizie la nivel
comunitar. La origini, cele trei Comunităţi europene (C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A.)
aveau Comisii separate (pentru C.E.C.O., ea se numea înalta Autoritate). în urma
Tratatului de fuziune din 1965 cele trei Comisii se unifică într-o singură „Comisie
a Comunităţii Europene", iar după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht
denumirea cel mai frecvent folosită este aceea de „Comisie Europeană".
Principalele competenţe ale Comisiei Europene sunt de control
(supraveghează respectarea Tratatului), iniţiativă (are monopolul iniţiativei în
chestiuni de competenţă comunitară), execuţie (joacă rolul unui guvern la nivel
comunitar) şi reprezentare (internă prin faptul că ambasadorii pe lângă U.E. ai
diferitelor ţări îşi prezintă scrisorile de acreditare şi preşedintelui Comisiei, şi
externă, deoarece Comisia are delegaţii cu rang de ambasadă în state terţe, precum
şi birouri în statele membre ale U.E.).
 La vârf, Comisia Europeană este formată în prezent din 20 de comisari,
naţionali ai celor 15 state membre, reuniţi într-o instanţă colegială condusă de un
preşedinte. Mandatul comisarilor este de cinci ani. Aparatul administrativ aflat la
dispoziţia comisarilor este însă permanent (funcţionari de carieră) şi numără peste
15.000 de persoane. Acest aparat este structurat în direcţii generale, direcţii,
servicii specializate şi unităţi.

2.4. Curtea de justiţie a Comunităţilor europene

Comunităţile europene sunt comunităţi de drept. Uniunea, fiind bazată pe

ele, are aceeaşi natură. Uniunea există tocmai pentru că statele membre,
instituţiile şi particularii recunosc caracterul obligatoriu al regulilor ei. Rolul
Curţii de justiţie este de a oferi garanţiile juridice necesare pentru a asigura
respectarea dreptului atât în interpretarea şi aplicarea tratatului, cât şi în
ansamblul activităţilor Comunităţii europene, Dreptul comunitar s-a implantat
profund în realitatea juridică a statelor membre, tocmai pentru că a fost conceput,
interpretat şi aplicat ca o regulă uniformă de către resortisanţii, administraţiile şi
jurisdicţiile tuturor statelor membre, iar particularii o invocă în faţa judecătorilor
naţionali. Curtea poate fi sesizată, în cadrul afacerilor introduse de statele
membre, atât de către instituţiile comunitare, cât şi de către particulari şi
întreprinderi. Sarcina esenţială a Curţii este de a asigura o interpretare uniformă a
dreptului comunitar. Sediul Curţii de Justiţie este la Luxemburg.
Începând cu 1 septembrie 1989, Consiliului i-a adăugat un Tribunal de
primă instanţă, pentru a îmbunătăţi protecţia jurisdicţională a justiţiabililor şi
pentru a permite Curţii să se concentreze asupra sarcinii sale esenţiale. Acest
tribunal are competenţa de a trata toate recursurile introduse de particulari şi
întreprinderi împotriva instituţiilor şi organelor comunitare. Deciziile
tribunalului pot face obiectul unui recurs în faţa Curţii de justiţie, limitat la
chestiunile de drept.
Curtea de justiţie este alcătuită din 15 judecători şi 9 avocaţi generali, numiţi
de comun acord de statele membre pentru un mandat de şase ani, ce poate fi
reînnoit. Ei trebuie să ofere toate garanţiile de interdependenţă şi să
îndeplinească toate condiţiile cerute în ţările respective pentru exercitarea celor
mai înalte funcţii în domeniu, sau să fie jurişti de o competenţă bine cunoscută.
Judecătorii desemnează pe unul dintre ei ca preşedinte al Curţii, pentru un
mandat de trei ani. Curtea este asistată de avocaţi generali, care sunt însărcinaţi să
prezinte în totală imparţialitate şi independenţă concluzii motivate cu privire la
afacerile diferite Curţii.
Tribunalul de primă instanţă este alcătuit din 15 judecători numiţi de statele
membre pentru un mandat de şase ani, ce poate fi reînnoit. Judecătorii îşi aleg un
preşedinte. Tribunalul nu este asistat de avocaţi generali.
 Din 1954 până în prezent, aproape 10.000 de afaceri au fost aduse în faţa
Curţii, care a pronunţat 4.507 hotărâri.

2.5. Curtea de Conturi europeană

Curtea de Conturi europeană îi reprezintă pe contribuabili. Ea este

însărcinată să verifice cheltuielile U.E., dacă acestea sunt conforme cu
reglementarea bugetară şi cu obiectivele Uniunii. Sediul Curţii de Conturi este la
Luxemburg. „Conştiinţă financiară" a Uniunii sau „gardiană" a finanţelor acesteia,
ea veghează în toate situaţiile la respectarea anumitor principii morale,
administrative şi contabile. Rapoartele ei constituie o bogată sursă de informaţii cu
privire la gestiunea financiară a Uniunii, un mijloc de presiune asupra instituţiilor
şi altor organe administrative pentru ca acestea să asigure o bună gestiune a
fondurilor.

2.6. Sistemul European de Bănci Centrale (SEBCO) şi Banca

Centrală Europeană (BCE)

Fundamentul juridic al Uniunii Economice şi Monetare (UEM) îl

constituie Tratatul asupra Uniunii Europene, numit, în general, „Tratatul de la
Maastricht". Acesta a fost semnat în februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993. Statutele Sistemului European de Bănci Centrale şi Băncii
Centrale Europene, adică statutele SEBC, sunt anexate la Tratatul de la
Maastricht. Din SEBC fac parte BCE şi băncile europene naţionale ale ţărilor
din Uniunea Europeană.
Tratatul de la Maastricht prevede trei etape pentru punerea în aplicare a UEM:
faza I a început la 1 iulie 1990, faza a II-a la 1 ianuarie 1994, iar faza a IQ-a la 1
ianuarie 1999. Moneda unică europeană se numeşte euro. La 2 mai 1998, Consiliul
Uniunii Europene a decis în unanimitate că 11 state îndeplinesc condiţiile necesare
adoptării monedei unice începând cu 1 ianuarie 1999: Belgia, Germania, Spania,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda. La 25
mai 1998, guvernele acestor 11 state au numit preşedintele şi pe cei patru membri
ai directoratului BCE. Numirea lor, care a intrat în vigoare la 1 iunie 1998, a marcat
punerea în aplicare a SEBC şi BCE.
Banca Centrală Europeană a succedat Institutului Monetar European (IME),
care fusese creat la începutul fazei a Ii-a pentru a asigura măsurile pregătitoare
punerii în practică a SEBC. Centrale ale statelor membre care nu participă la
uniunea monetară se bucură de un statut special în SEBC, adică îşi pot aplica în
continuare politicile monetare naţionale şi, având în vedere acest lucru, nu iau
parte nici la procesul de decizie privind politicile monetare unice ale zonei euro,
nici la aplicarea acestor decizii.
 Misiunile fundamentale ale SEBC sunt: definirea şi punerea în practică a
politicii monetare a Comunităţii, conducerea operaţiunilor de schimb, deţinerea
şi administrarea rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre, promovarea
bunei funcţionări a sistemului de plăţi.
Organele de decizie ale BCE sunt consiliul guvernatorilor (17 membri),
directoratul (6 membri) şi consiliul general (17 membri). Sediul este la Frankfurt
pe Main, în Germania.
SEBC este un sistem independent, în sensul că nici BCE, nici vreo bancă
centrală naţională, nici vreun membru al organelor lor de decizie nu poate solicita,
nici accepta, instrucţiuni din partea vreunui organ extern. Instituţiile şi organele
comunitare, cât şi guvernele statelor membre nu pot încerca să influenţeze pe
membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naţionale în
îndeplinirea misiunilor lor.
Băncile centrale naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi să deţină
capitalul BCE. Subscrierea de capital se face în funcţie de PIB-ul şi populaţia
ţării respective. La 9 iunie 1998, consiliul guvernatorilor a decis ca cele 11 bănci
centrale ale statelor membre participante la zona euro să verse integral
subscripţiile lor de capital, astfel încât BCE dispune de un capital iniţial de puţin
sub 4 miliarde de euro.
BCE este dotată de băncile centrale naţionale cu active de rezervă de
schimb, altele decât monedele statelor membre, euro, este dotată cu poziţii de
rezervă pe lângă FMI şi drepturi speciale de tragere (DST) până la concurenţa
sumei echivalând cu 50 de miliarde de euro. BCE este deplin abilitată să deţină
şi să administreze rezervele de schimb care i-au fost transferate şi să le
folosească în scopuri fixate prin statutele SEBC.

2.7. Banca Europeană de Investiţii

Instituţia financiară a Uniunii Europene, Banca Europeană de Investiţii

(BEI) acordă împrumuturi pe termen lung pentru finanţarea unor proiecte de
investiţii ce contribuie la dezvoltarea echilibrată a UE şi la integrare. Prin
volumul anual al împrumuturilor (26 miliarde ecu), BEI se situează în primul
rând al instituţiilor financiare internaţionale. Membrii băncii sunt cele 15 state
ale UE, iar sediul BEI se află la Luxemburg.
Împrumuturile BEI sunt destinate proiectelor ce vizează, unul sau mai
multe dintre următoarele obiective: dezvoltarea economică a regiunilor
defavorizate, îmbunătăţirea reţelelor transeuropene de transport,
telecomunicaţii şi energie, întărirea competitivităţii internaţionale a industriei
şi integrarea la scară europeană, precum şi sprijinul pentru întreprinderile mici
şi mijlocii, protecţia mediului şi a cadrului de viaţă prin promovarea
amenajării urbane şi salvgardarea patrimoniului arhitectural al UE, garanţia
unei aprovizionări energetice sigure, intensificarea şi modernizarea
infrastructurilor din domeniile educaţiei şi sănătăţii, aport la dezvoltarea
mediului urban în cadrul programului de acţiune special de la Amsterdam ce
aduce o contribuţie importantă la creşterea economică şi la crearea de locuri
de muncă în Europa.
Împrumuturile se acordă în funcţie de priorităţile politicilor comunitare
şi de nevoile actorilor europeni, nefiind supuse vreunui sistem de cote.
Finanţarea pentru dezvoltare din partea BEI merge deseori în paralel cu
subvenţiile structurale şi din Fondul de coeziune al UE. Banca veghează la
complementaritatea împrumuturilor şi subvenţiilor, de aceea cooperează
strâns legat cu Comisia, se integrează în pregătirea şi punerea în aplicare a
programelor de sprijin structural.

2.8. Comitetul Economic şi Social al Comunităţilor Europene

Comitetul Economic şi Social, instituit prin Tratatul de la Roma, în 1958, are

un rol consultativ. Emite avize din partea reprezentanţilor vieţii economice şi
sociale din Uniune. Are 222 de membri: Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie
câte 24, Spania - 21, Belgia, Grecia, O-landa, Austria, Portugalia şi Suedia câte 12,
Danemarca, Irlanda şi Finlanda câte 9, iar Luxemburg 6. Mandatul lor este de
patru ani. Ei se reunesc la Bruxelles o dată pe lună.
Membrii Comitetului se numesc „consilieri", unii îi reprezintă pe angajatori
şi salariaţi (parteneri sociali), alţii activează în agricultură, comerţ, transport,
artizanat, profesiuni liberale, cooperative, întreprinderi mici şi mijlocii, protecţia
consumatorului sau a mediului. Membrii Comitetului sunt organizaţi în trei
grupuri: angajatorii (grupul I), lucrătorii (grupul II) şi activităţi diverse (grupul
III). Ei sunt reprezentanţi eminenţi ai societăţii civile, hotărâţi să apropie
instituţiile de cetăţean.
Tratatul Uniunii obligă Comisia sau Consiliul să ceară avizul Comitetului
în anumite proiecte legislative. Din 1972, Comitetul poate să emită avize din
proprie iniţiativă asupra oricărei chestiuni de interes comunitar. De altfel, Tratatul
de la Amsterdam autorizează consultarea Comitetului de către Parlamentul
European.
Nici o lege importantă nu a fost adoptată fără consultarea prealabilă a
Comitetului. De la crearea sa, aceasta a emis 3.000 de avize, publicate în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene. Pregătirea avizelor se face în nouă secţiuni
specializate, asemănătoare comisiilor parlamentare, având un raportor şi un grup
de lucru pentru fiecare subiect. Avizele sunt adoptate cu majoritate simplă în
şedinţele plenare lunare. Pentru că membrii trebuie să găsească un teren de
înţelegere şi să rezolve conflictele de interes între diferitele grupuri economice şi
sociale, Comitetul aduce o contribuţie utilă la aflarea consensului în cadrul
procesului legislativ al Uniunii.
 Comitetul este calificat să contribuie direct la creşterea şi dezvoltarea
pieţei unice. La cererea Parlamentului European, Comisiei şi preşedintelui
Consiliului, Comitetul exercită un control permanent al pieţei interne şi atrage
atenţia asupra disfuncţionalităţilor. Comitetul organizează un forum privind
piaţa internă, acţionând astfel ca observator permanent al acesteia.
Comitetul întreţine relaţii cu organisme similare la nivel internaţional,
naţional şi regional. Există canale importante ca societatea civilă să participe la
construcţia europeană şi astfel să apropie Europa de cetăţean. Comitetul
organizează vaste colocvii cu privire la Europa cetăţenilor. Menţine contacte
regulate cu reprezentanţi ai mediilor economice şi sociale din bazinul
mediteranean sau din ţările candidate la aderare, dar şi din Africa, Pacific şi
Caraibe.

2.9. Comitetul Regiunilor Uniunii Europene

Comitetul Regiunilor este cea mai tânără instituţie a UE, crearea sa

reflectând dorinţa statelor membre de a respecta identitatea şi prerogativele
regionale şi locale, de a face ca regiunile să participe la dezvoltarea şi la punerea
în practică a politicilor Uniunii. Pentru prima oară în istoria UE, există obligaţia
legală a consultării autorităţilor locale şi regionale în toate chestiunile care le
privesc direct.
Comitetul Regiunilor are 222 membri, cu un mandat de patru ani.
Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie câte 24 membri, Spania 21, Belgia,
Grecia, Olanda, Austria, Portugalia şi Suedia câte 12, Irlanda, Danemarca şi
Finlanda câte 9, iar Luxemburg 6. Ei se întrunesc în cinci şedinţe plenare pe an, la
Bruxelles.
Acest comitet, instituit ca organ consultativ prin Tratatul de Uniune, a
apărut ca gardian al principiului subsidiarităţii încă de la prima sa reuniune, în
martie 1994. Subsidiaritatea înseamnă că deciziile trebuie luate de autorităţile
publice cele mai apropiate de cetăţean. Astfel, se evită luarea de decizii inutil de
îndepărtate şi centralizate.
Membrii Comitetului, majoritatea preşedinţi de regiuni, primari de mari
oraşe sau preşedinţi de colectivităţi teritoriale, au o experienţă directă despre
modul în care politicile şi legislaţia UE afectează viaţa cotidiană a cetăţenilor. Ei
pot influenţa şi alte instituţii ale Uniunii, iar ocaziile nu lipsesc. Tratatul prevede
consultarea obligatorie a Comitetului în domenii ca reţele transeuropene,
sănătate publică, educaţie, tineret, cultură, coeziune economică şi socială.
Comitetul poate emite totodată, din proprie iniţiativă, aviye asupra unor chestiuni
privind oraşele, regiunile, agricultura, mediul.
Lucrările Comitetului au loc în opt comisii. Activitatea Comitetului este
organizată de un birou ales pentru doi ani.
 2.10. Mediatorul european

Printre drepturile cetăţenilor europeni figurează şi acela de a adresa

plângeri mediatorului (ombudsman-ului) european. Acesta realizează anchete în
cazuri de proastă administrare din partea instituţiilor şi organelor Comunităţii
Europene, dar nu poate ancheta plângerile privind administraţiile naţionale,
regionale sau locale ale statelor membre. Mediatorul este ales de Parlamentul
European pe durata legislaturii. Primul mediator european, ales în 1995, a fost
Jacob Soderman, fost ombudsman al Parlamentului finlandez.
Pot adresa plângere persoanele care sunt cetăţeni ai unui stat membru UE şi
care trăiesc într-un stat membru UE, precum şi întreprinderile, asociaţiile sau alte
organisme care au sediul statutar în Uniune.