Tema 8: ASPECTE ISTORICE ALE INTEGRĂRII ȘI UNIFICĂRII EUROPENE

Conţinuturi:
1. Premisele principale ale integrării europene
2. Principalele etape istorice a construcţiei europene
3. Proiecte politico- militare şi integrarea economică în procesul construcţiei europene

Obiective de referinţă:
 Să identifice principalele premise ale integrării şi unificării europene
 Să caracterizeze istoria construcţiei europene
 Să aprecieze principalele etape istorice de evoluţie a procesului de integrare europeană

Termeni-cheie: premise, construcție europeană, unificare europeană

Repere de conținut:

1. Premisele principale ale integrării europene

Primele impulsuri spre integrare europeană au fost remarcate imediat după al doilea război
mondial, deşi istoria europeană a cunoscut multiple proiecte politice orientate spre cea ori altă
formă de unire a statelor existente pe acest continent. Astfel, omul de încredere a regelui francez
Filip cel Frumos – Pierre Dubois, în sec.XIV, consilierul lui Ghenrih IV, ducele Siulli, sec.XVI,
William Penn, secXVII, teoreticul socialismului utopic-contele Saint-Simon, scriitorul Victor
Hugo, care primul a lansat lozinca Statelor Unite ale Europei, contele austriac Coudenhove-
Kalergi cu ideea sa „pan-Europeană” şi prim-ministrul Franţei Aristide Brian, care a încercat să
traducă în practică această idee1 – toţi aceşti iluminişti în diferite etape ale timpului său au
propus proiecte de unire a ţărilor europene.
Însă, până la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, aceste planuri aveau un caracter
teoretico-abstract, rar fiind orientate spre o realizare politică. Doar după distrugerile şi pierderile
cauzate de război şi declinul politico-economic al statelor europene ideia unificării europene a
fost pusă în practică, fiind dictată de necesitatea de a stabili relaţii de cooperare între statele
europene care ar lichida cauzele unui nou posibil război. După cum subliniază J. Mc Cormick,
statele europene la acel moment aveau diferite abordări în acest sens: Franţa a fost distabilizată şi
căuta să preia măsuri necesare ca să lichideze pentru totdeauna ameninţarea pe care o prezenta
Germania; Germania era umilită, împovărată de propriile probleme şi ocupată de către patru
puteri aliate; Italia, devastată şi ea, a reuşit mai puţin să pună bazele unei stabilităţi politice şi a
trecut prin mai multe schimbări de guvern, respectiv eventuala integrare europeană oferea un
mijloc pentru rezolvarea problemelor economice şi obţinerea stabilităţii; cele trei ţări Benelux –
Olanda, Belgia, Luxemburg erau îngrijorate de capacitatea lor de a se autoproteja, pe când pentru
Marea Britanie, stabilă din punct de vedere politic şi mai prosperă din punct de vedere economic,
cooperarea cu Europa nu era printre primele obiective britanice etc.2
Analizînd diferite tentative de unificare după cel de-al doilea război mondial, se impun
cîteva constatări. În primul rînd, Europa a devenit conştientă de propria sa slăbiciune.
Războaiele care au distrus-o au făcut-o să-şi piardă poziţia centrală pe care a ocupat-o timp de
1
Blanovschi A. Integrare europeană: concepţii, realizări, perspective. În: Administrare publică, 2006,nr.3, p. 90.
2
McCormic J. Să înţelegem Uniunea Europeană. O introducere concisă, Codecs, 2006, p.78
secole în istoria universală. Fiind fărîmiţată, ea era acum dominată de două noi super-puteri:
SUA şi URSS. Era prezentă experienţa dureroasă a războiului, ce a făcut din sloganul „Niciodată
un nou război” baza oricărei acţiuni politice. La acestea s-au adăugat un al treilea argument:
dorinţa născută imediat după război, de a avea o lume mai bună şi mai liberă. 3
- Generalizând, premisele integrării şi unificării europene sunt considerate a fi:
- Necesitatea de a evita un nou război şi redobândirea poziţiilor pierdute de către statele
europene, odată cu ascensiunea SUA şi URSS;
- Situaţia specifică a statelor europene în perioada de după cel de-al doilea război
mondial – era necesară redresarea economiei, agriculturii şi infrastructurii – sarcini
dificile odată cu pierderea poziţiei Europei de lider economic şi politic pe arena
internaţională;
- Preocupările dictate de asigurarea securităţii naţionale;
- Conturarea unui cerc de state europene cu interese similare (ex. Franţa, Germania,
Italia)
- Existenţa unei culturi şi istorii comune, care au facilitat cooperarea între statele
europene.

2. Principalele etape istorice a construcţiei europene

Primii paşi spre o unificare europeană, încep în viziunea lui W. Churchill, care a propus în
cadrul vestitului său discurs din 19 septembrie 1946 de la universitatea din Zurich, de-a recrea
familia europeană dotînd-o cu o structură ce i-ar permite să trăiască în pace, securitate şi
libertate. Prim-ministrul Marii Britanii a specificat că este necesar de a crea un tip de State Unite
ale Europei, iar primul pas în acest scop ar fi asocierea Franţei şi Germaniei. 4 Ideea a stîrnit în
Europa Occidentală un ecou care a determinat constituirea în numeroase ţări a diferite mişcări
europene, ceea ce a dus în 1947 la crearea unui Comitet Internaţional de coordonare a Mişcărilor
pentru Unitatea Europeană.5 Acesta a organizat mai multe congrese dintre care o influienţă
decesivă a avut-o Congresul de la Haga, ale cărui iniţiative au condus la apariţia în aprilie 1948
al Organizaţiei pentru Cooperare Economică în Europa, iar peste un an a fost constituit
Consiliul Europei (mai 1949)6.
Istoria politică a integrării începe cu 9 mai 1950. 7 În acea zi ministrul afacerilor externe al
Franţei Robert Schuman a prezentat o declaraţie cu privire la crearea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, textul documentului fiind pregătit de marele om politic Jean Monnet.
Crearea pieţei comune de cărbune şi oţel oferea posibilitatea de a soluţiona acele probleme ce
depăşesc posibilităţile statelor aparte: unindu-şi resursele economice, membrii vor putea să
interprete un rol mai independent în economia mondială şi deci şi în politica mondială, de
asemenea această unire va sluji ca un mobil pentru crearea federaţiei europene care va putea fi
folosită pentru întărirea poziţiilor bătrînului continent şi pentru rezistenţa faţă de sistemul
socialist. Nucleul unirii trebuia să devină Franţa şi Germania - prima tindea să se transforme în
liderul uniunii integrate, a doua miza pe restabilirea poziţiilor sale economice şi politice care din

3
Jinga I. Uniunea Europeană: Realităţi şi Perspective. Bucureşti: Lumina-Lex, 1999,p. 10.
4
Osmochescu E. Drept comunitar. (curs universitar). Chişinău: TACIS, 2001, p. 2.
5
Ungureanu O. Integrarea europeană. (curs universitar). Chişinău: TACIS, 2001, p. 10.
6
Raţă Gh. Integrarea europeană: istorie, documente, analize. Chişinău: TACIS, 2001,p. 11.
7
Гриффитс Р. Основания Европейской интеграции. În: Полис, Политические Исследования, 2002, №4, стр.
141.
cauza înfrîngerii în război se găseau la un nivel minim. O atitudine pozitivă faţă de planul
Schuman au avut-o ţările Benellux-ului, precum şi Italia. SUA, care au fost anunţate despre
acest plan încă înainte de clamarea acestuia în mod oficial, au avut o poziţie favorabilă,
bazîndu-se pe faptul că vor putea exercita un control politic efectiv asupra comunităţii
presupuse. Marea Britanie, deşi nu s-a opus iniţiativei franceze, totuşi a dat de înţeles că nu va
participa la această organizaţie. Londra tindea să păstreze statutul “partenerului deosebit” al SUA
şi nu dorea să-şi ia nişte angajamente al unei orientări excesiv proeuropene, mai ales că şansele
de a deveni forţa dominantă a comunităţii propuse de Paris erau foarte mici.8
În aşa fel, „Planul Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris,
de către şase ţări fondatoare şi anume Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda, a
tratatului privind instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Aceasta a
intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a fost prima organizaţie europeană care dispunea de puteri
supranaţionale, rezultate din delegarea suveranităţii consimţite de către statele membre la
încheierea procesului de negociere a textelor ratificate de către parlamentele naţionale. Dar
principiul supranaţionalităţii se manifesta doar în gestiunea pieţei comune a cărbunelui şi
oţelului. Pe plan politic CECO a dus la reconcelierea franco-germană şi a deschis calea către o
Europă comunitară. Pe plan economic CECO a contribuit la redresarea Europei prin liberalizarea
producţiei şi schimburilor de materii prime necesare industriei. Crearea CECO este considerată
prima etapă de creare a comunităţii.9
Un nou start pentru integrarea europeană a fost efectuat de către Conferinţa de la Messina
din 1955 a celor 6 miniştri de afaceri externe pe baza iniţiativei ţărilor din Benellux, unde s-a
decis examinarea modalităţilor unei integrări sectoriale dorită de Franţa şi a unei integrări
generale, pentru care optau celelalte ţări membre. Un comitet de delegaţi guvernamentali asistaţi
de experţi sub preşedenţia lui Paul-Henri Spaak a primit misiunea de a pregăti un raport în
această privinţă10. Raportul elaborat de Comitet a ajuns la concluzia creării unei pieţe comune
generale cum şi a stabilirii unei comunităţi a energiei atomice. Astfel această Conferinţă a pus
începutul unor negocieri intensive în rezultatul cărora la 25 martie 1957 în Roma au fost
semnate două înţelegeri: despre fondarea Comunităţii Economice Europene şi fondarea
Comunităţii Europene pentru Energia Atomică.11 Participanţii acestor înţelegeri au fost aceleaşi
şase ţări (Belgia, R.F.Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda) care intrau şi în
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Însă spre deosebire de tratatul de la Paris,
durata înţelegerilor de la Roma nu a fost limitată. Ambele tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie
1958. Ca principale obiective a Comunităţii Economice Europene au fost declarate:
● crearea fundamentului pentru o uniune cît mai strînsă a popoarelor europene;
● asigurarea progresului economic şi social pentru popoarele sale şi
eliminarea barierilor ce divizează Europa;
● ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale cetăţenilor comunităţii;
● consolidarea unităţii economice a statelor membre şi asigurarea dezvoltării lor
armonioase;
● reducerea decalajelor dintre diferite regiuni şi progresul în dezvoltarea economică a
regiunilor defavorizate;

8
Барановски В.Г. Политическая интеграция в Западной Европе. Москва: Наука, 1983, p. 13
9
Mazilu D. Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene.Bucureşti: Lumina-Lex, 2005, p. 43.
10
Horvath Z. Handbook on the European Union.-Budapest: HVG-ORAC Publishing House Ltd., 2005, p. 33.
11
Cărbune R.Uniunea Europeană - jumătate de secol de extindere şi consolidare. În: Unificarea Europeană:
filosofia diversităţii. Conferinţa Internaţională, 7-8 mai, 2004./ Coord. Vasilescu G. Chişinău: ISPRI, 2004, p. 59.
 ● asigurarea păcii şi libertăţii.12
Pentru realizarea acestor sarcini şi obiective se presupunea că statele membre vor
întreprinde următoarele acţiuni: eliminarea treptată a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative
în comerţul reciproc dintre statele membre; stabilirea unui tarif vamal unic şi a unei politici
vamale comune faţă de statele terţe; asigurarea liberii circulaţii între statele membre a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; instituirea pieţei comune a produselor industriale şi a
produselor agricole; promovarea unei politici comune în domeniul transportului. În afară de
aceasta, au fost puse bazele creării Băncii Europene de Investiţii şi a Fondului Social European. 13
Activitatea Comunităţii Energiei Atomice avea ca obiectiv dezvoltarea unei puternice
industrii nucleare.
Crearea acestor comunităţi au prezentat în sine un eveniment istoric important în calea
integrării europene. Deoarece odată cu semnarea tratatelor de la Roma s-a efectuat primul pas în
drumul unificării celor 3 comunităţi, fapt ce s-a realizat cu semnarea tratatului de la Bruxelles
din 8 aprilie 1965.14
Următoarele trei decenii (anii 1960-1980) au decurs într-o căutare continuă a unor soluţii
noi şi au dat naştere unei diversităţi de forme de integrare europeană. Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului a fost reorganizată în Organizaţia pentru Cooperare Economică şi
Dezvoltare, a fost creată Uniunea Vamală în 1968, au fost elaborate bazele Politicii Agrare
Comune şi Sistemul Monetar European în 1979. Aspectele sociale ale comunităţii erau puse în
valoare prin crearea Fondului Social European în 1974 şi Fondului European de Dezvoltare
Regională în 1975.15
În 1985, Germania, Franţa şi ţările Benellux-ului au semnat Acordul Schengen, care
simplifica circulaţia persoanelor şi transportului în limita graniţelor teritoriului comunitar.
Puţin mai tîrziu, în februarie 1986 în Luxemburg, a fost semnat Actul Unic European, prin care
au fost eliminate cea mai mare parte din barierile fiscale şi tehnice, care împiedicau formarea
Pieţei comune europene. 16
Astfel, Uniunea Europeană (UE) a parcurs o cale lungă pentru a obţine identitatea pe care o
are astăzi în lume. Documentar însă ea a fost înregistrată prin Tratatul de la Maastricht, semnat
în februarie 1992, care a intrat în vigoare în 1993.

3. Proiecte politico- militare şi integrarea economică în procesul construcţiei europene

Primii paşi spre construcţia europeană şi fondarea cu succes al CECO, apoi al CEE, a stabilit
bazele pentru iniţierea altor proiecte în vederea promovării integrării, deşi unele dintre, fiind prea
ample pentru timpul său, au suferit eşec. Printre proiectele ambiţioase care nu au avut soartă de
izbândă menţionăm Comunitatea Europeană de Apărare (CEA). Aceasta trebuia să fie un
pandant în sfera apărării a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), creată la 18
aprilie 1951. După dezbateri aprinse şi negocieri susţinute, în mai 1952 tratatul care trebuia să
instituie CEA a fost semnat de către cele şase state fondatoare ale CECO – Franţa, Belgia,
Olanda, Luxemburg, Italia şi R.F. Germania. Proiectul CEA preconiza instituirea unei armate
12
Bărbulescu I.Gh. Uniunea Europeană: Aprofundare şi extindere: Cartea I: De la Comunităţile Europene la
Uniunea Europeană. -Bucureşti: edit. Trei, 2001, p. 58.
13
Ungureanu O. Integrarea europeană. (curs universitar). - Chişinău: TACIS, 2001, p. 25.
14
Raţă Gh. Integrarea europeană: istorie, documente, analize. -Chişinău: TACIS, 2001, p. 33.
15
Gudîm A. Republica Moldova şi Uniunea Europeană ca parteneri.- Chişinău: TACIS, 2002, p. 4.
16
Bărbulescu I.Gh. Uniunea Europeană: Aprofundare şi extindere: Cartea I: De la Comunităţile Europene la
Uniunea Europeană. -Bucureşti: edit. Trei, 2001, p. 65.
europene deplin integrate (cu uniformă comună şi steag propriu), compusă din 40 de divizii (14
franceze, 12 germane, 11 italiene şi 3 din ţările Beneluxului), având în fruntea sa un ministru
european al apărării17. Tratatul însă nu a fost ratificat. Printre cauze se enumeră teama Franţei de
posibila reînarmare a Germaniei, precum şi nedorinţa statelor semnatare să renunţe la controlul
asupra forţelor lor armate. Un alt proiect destinat eşecului ca şi CEA, schiţat în anul 1953, a fost
Comunitatea Politică Europeană. Noul proiect stipula necesitatea instituirii unui control
democratic consolidat asupra noii comunităţi europene şi presupunea crearea unui sistem de
organe comune de luare a deciziilor. Nereuşita acestor două iniţiative a reprezentat o mare
lovitură pentru integraţionişti. Dacă ar fi fost transpuse în practică, cele două noi preconizate
comunităţi europene ar fi avut drept rezultat un grad de integrare europeană apropiat celui al unei
confederaţii. În vederea promovării integrării politico-militare, în 1961, a fost propus proiectul
Fouchet ce prevedea crearea unei Uniuni Politice Europene, guvernată de principii
interguvernamentale, pentru coordonarea politicilor externe ale statelor membre, care nu a făcut
faţă temerilor legate de suveranitate a statelor fondatoare a comunităţii europene. În cele din
urmă, recunoaşterea faptului că proiectul construcţiei europene va fi incomplet fără o dimensiune
de politică externă şi securitate, a generat în anul 1970 raportul Davignon, ce marca începutul
Cooperării Politice Europene (CPE). Actul Unic European, semnat la Luxemburg, în 1986, a
consacrat oficial, prin unul din titlurile sale (III), cooperarea europeană în materie de politică
externă. Cu toate acestea, Actul Unic nu făcea referire la o „politică externă comună”, păstrând o
anumită ambiguitate în ceea ce priveşte repartizarea competenţelor în domeniu între
Comunităţile Europene şi Cooperarea Politică Europeană.18
Între timp, anii ‘60 sunt benefici pe plan economic pentru procesul deintegrare europeană.
Comunităţile europene se bucură de succes datorită faptului că statele membre încetează să mai
aplice taxe vamale în cadrul schimburilor comerciale reciproce. Ele convin, în aceeași perioadă,
să exercite un control comun asupra producției de alimente. Astfel, în vederea promovării şi
consolidării integrării economice în 1969 a fost dezbătut principiul de uniune economică şi
monetară, prin care s-a obţinut un acord privind coordnarea politicilor economice naţionale, însă
realizarea acestei uniuni a fost amânată până în anii 1980. Eforturile de creare a unei zone de
stabilitate monetară au fost relansate în 1978 (la summitul de la Bruxelles) odată cu înființarea
Sistemului Monetar European (SME), bazat pe cursuri de schimb fixe, dar ajustabile. La
mecanismul cursului de schimb au participat monedele tuturor statelor membre, cu excepția
Regatului Unit. 19 În 1989, președintele de atunci al Comisiei, Jacques Delors, a propus
introducerea Uniunii economice și monetare a UE în trei etape privind libera circulaţie a
capitalului, convergenţa politicilor economice şi introducerea treptată a monedei unice Euro.20 În
prezent, primele două etape sunt finalizate, pe când a treia etapă este încă în curs de
implementare, întrucât doar 19 din cele 27 state membre folosesc moneda unică, deoarece nu
întrunesc încă cerințele economice și juridice necesare pentru a fi parte a zonei euro.
Prin urmare, construcţia europeană a comunităţilor europene în anii 50-80 s-a axat mai mult
pe integrarea economică decât cea politică, avînd în vedere că statele membre erau mai
cointeresate în a spori economia, bunăstarea şi consolidarea poziţiilor pe arena mondială.
Preocupările faţă de unificarea politică se intensifică după anii 90, deşi dezbaterile privind gradul

17
Politica europeană de securitate şi apărare - element de influenţare a acţiunilor României în domeniul politicii de
securitate şi apărare. Bucureşti, Institutul European din România 2004, p.14
18
Ibidem, p.16
19
McCormic J. Să înţelegem Uniunea Europeană. O introducere concisă, Codecs, 2006, p.99
20
Uniunea economică și monetară a UE/https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM:ec0015
de integrare politică continuă oscilând între argumentele abordărilor interguvernamentaliste şi
federaliste privind viitorul Uniunii Europene.

Sarcini de autoevaluare:
1. Relataţi despre premisele integrării europene
2. Stabiliţi etapele construcţiei comunităţilor europene
3. Comentați locul și rolul lui Jean Monnet și Robert Schuman în debutul procesului
construcției europene.
4. Evaluaţi importanţa Tratatelor de la Roma pentru procesul de integrare şi unificare
europeană

Bibliografie selectivă:
1. Jinga I. Uniunea Europeană: Realităţi şi Perspective. Bucureşti: Lumina-Lex, 1999
2. Bărbulescu I.Gh. Uniunea Europeană: Aprofundare şi extindere: Cartea I: De la
Comunităţile Europene la Uniunea Europeană. -Bucureşti: edit. Trei, 2001
3. Raţă Gh. Integrarea europeană: istorie, documente, analize. -Chişinău: TACIS, 2001
4. McCormic J. Să înţelegem Uniunea Europeană. O introducere concisă, Codecs, 2006