Enache Cristi Marian

Conversie profesională
Anul II, Istorie

IDEEA EUROPEANĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Perspectivele eşecului Ligii Naţiunilor erau evidente, s-au conturat noi alternative
pentru realizarea unei uniuni a statelor europene. Cea mai influentă dintre inţitiative a fost
mişcarea paneuropeană condusă de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi. Pentru
punerea în aplicare a acestuia, Kalergi a lansat, în 1924, un Manifest european. Cel care şi-a
asumat responsabilitatea punerii în practică a Manifestului european a lui Kalergi a fost
ministrul de Externe francez, Aristide Briand. În contextul realităţilor epocii, proiectul Briand
avea să se dovedească tardiv şi să eşueze, deschizând, astfel, cale liberă către noua
conflagraţie mondială. În 1922 contele Kalergi a publicat la Viena manifestul "PAN
EUROPA" în care afirma: "Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau
prabusire". În 1926 el reuneste la Viena Congresul constitutiv al Uniunii Pan Europene la care
iau parte 2000 persoane. Aceasta miscare s-a inspirat din modelul federal oferit de Statele
Unite ale Americii.1
Pe linia concepţiei federalizării, contele credea că declinul Europei este o urmare a
declinului ei moral: "Europa depinde de europeni! Mişcarea paneuropeană vrea să
împlinească testamentul politic al lui Kant, Napoleon şi Mazini şi să pună în locul Europei
destrămate o Europă liberă şi federativă. Aceasta pace europeană durabilă trebuie să creeze
cadrul pentru o noua înflorire a culturii europene".
Programul mişcării pan-europene este formulat în cartea " Pan-Europa", publicată la
Viena în octombrie 1923. Acest manifest politic îmbină viziunea globală cu un diagnostic
exact al situaţiei concrete a Europei. Esenţa, în concepţia sa, este decăderea Europei din cauza
sistemului politic învechit, al accentului pus pe conflictele între clase în locul relaţiilor
interstatale, a îmbinării slăbiciunilor interne cu vulnerabilitatea în plan extern, ca urmare a
ascensiunii marilor puteri extraeuropene.
În concepţia sa, mijloacele unificării europene ar fi federalizarea, arbitrajul obligatoriu
şi garanţiile generale de securitate acordate tuturor statelor. În plan economic dorea să se
refacă cu forţe unite regiunile distruse de război, să se renunţe la unele atribute ale
suveranităţii naţionale în domeniul politicii economice, realizându-se o uniune vamală
continentală. Unificarea economică a continentului să preceadă pe cea politică şi să se
înfăptuiască treptat, prin integrarea unor entităţi regionale.
În pofida idealismului său, a impreciziei în definirea unor detalii conceptuale sau
organizatorice, cauzat şi de tendinţa de a atrage forţe politice cât mai largi, acest program era
fără îndoială în conformitate cu evoluţia istorică.

1
Droit institutionnel des Communautes europeennes et de l’Union Europeenne, A Pedone, Paris, 1996, pag.10
 Pentru punerea în aplicare a acestuia, contele Coudenhove-Kalergi a lansat în 1924 un
Manifest european, prin care cerea tuturor forţelor democratice din Europa să militeze pentru
unificarea economică, politică şi militară a continentului, prin uniune vamală şi înlăturarea
autarhiei economice, arbitraj obligatoriu şi garanţii reciproce de securitate, reorganizarea Ligii
Naţiunilor în colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietică, Statele Unite şi ţările din
Extremul Orient, reconciliere cu Germania, pentru a anula spiritul de revanşă.
Activitatea organizatorică stăruitoare şi abilă a contelui Coudenhove-Kalergi, în
spiritul acestor idei programatice, a permis în câţiva ani naşterea unei mişcări pan-europene
de anvergură, cu influenţă importantă în cadrul opiniei publice şi la nivelul forurilor oficiale
guvernamentale. O editură a mişcării pan-europene la Viena, reviste ca "Das neue Europa",
"Les États Unis dâEurope, " "LâEurope nouvelle", a contribuit esenţial la difuzarea
programului pan-european.
Mai puțin cunoscut, danezul Heerfordt a publicat în 1924 un eseu intitulat "Europa
communis" care conținea o critică acerbă a Societatii Natiunilor a cărei slăbiciune indica deja
că aceasta interzice realmente recursul la război, dar și o analiză detaliată a ceea ce ar putea fi
instituțiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european.2 Heerfordt a prevăzut în
proiectul său o adunare interparlamentară, un director al șefilor de stat dispunând de un drept
de veto si un minister federal responsabil în fața Adunării, un regim special pentru Agricultură
și o perioadă de tranziție înainte de realizarea unei uniuni vamale.
Alfred Nossia, în anul 1924 prezenta proiectul unei "Noi Europe" care să facă faţă
concurenţei americane şi expansiunii sovietice, iar Gaston Rion în 1926, autorul cărţii Europe,
"una patrie", propunea o Uniune economică şi vamală. Edouard Herriot (1930) considera
necesară realizarea unei înţelegeri europene în cadrul Societăţii Naţiunilor, cu propriul
secretariat permanent şi propriile conferinţe.
Cel care şi-a asumat responsabilitatea punerii în practică a Manifestului european a lui
Kalergi a fost ministrul de Externe francez Aristide Briand, care acceptase preşedinţia de
onoare a Uniunii pan-europene. În iunie 1929, el semnala pentru prima dată tendinţa
transformării proiectului unificării europene într-un obiect al dezbaterii
politice oficiale interguvernamentale, scopul său fiind crearea unui cadru
instituţional menit a garanta pacea şi stabilitatea continentului şi aplicarea
în practică a prevederilor tratatelor de pace, în condiţiile în care
înţelegerile bilaterale cu Germania erau insuficiente pentru îndeplinirea
acestui obiectiv, iar Liga Naţiunilor era ineficientă din cauza refuzului
statelor extraeuropene, şi în primul rând al Statelor Unite, de a se implica
în problemele păcii Europei.
În septembrie 1929, Briand a rostit în fata celei de-a zecea sesiuni a Adunarii Societatii
Natiunilor un discurs care desi a avut un mare impact asupra opiniei publice europene, era
totusi destul de echivoc: "Ideea europeana care a obsedat imaginatia filozofilor si poetilor a
progresat în spirite. Cred ca între popoarele care sunt grupate geografic asa cum sunt
popoarele Europei trebuie sa existe un liant federal".

2
Charles Zorgbibe, Histoire de la construction europeenne,Puf 1993, Paris, pag 37
 Asadar Briand, cu toate că este un partizan al noțiunii de federalism precizează de
îndata că "liantul federal nu va trebui să atingă suveranitatea nici uneia dintre națiunile care ar
putea face parte din această asociație".
Echivocul existent în discursul lui Aristide Briand nu a fost înlăturat nici în
memorandum-ul mai detaliat privind Uniunea Federală Europeană, redactat de secretarul
general din ministerul afacerilor externe francez Alexis Lejer, și prezentat Adunării Societatii
Naționale" pe 1.05.1930. Nu se poate nega că ideea unui federalism european, chiar lipsit de
orice consecință pe plan practic a ridicat foarte multe obiecții în plan guvernamental. Dintre
membrii Societații Națiunilor doar Iugoslavia își manifesta adeziunea față de proiect.
Așadar, Aristide Briand a pus oficial în dezbatere proiectul uniunii europene, sub
forma unei legături federale, care să permită discutarea în comun a tuturor problemelor de
interes general continental, adoptarea de decizii şi încheierea unui acord de garantare a
securităţii. Asociaţia statelor europene urma să dezbată primordial problemele economice, dar
această legătură federală să se extindă treptat şi în plan social şi politic.
În cele din urmă, în mai 1930, Memorandumul asupra organizării unei uniuni federale
europene a fost prezentat tuturor guvernelor din Europa, cu excepţia Uniunii Sovietice şi a
Turciei, de către ambasadorii francezi din capitalele ţărilor continentului. Se propunea un
tratat care să proclame principiile unităţii morale a Europei şi întărirea solemnă a solidarităţii
între statele europene, orientarea lor generală spre o politică menită a asigura, prin eforturi
comune, unitatea viitoare a continentului.
Se dorea înfiinţarea unui sistem instituţional menit a pune în practică măsurile
preconizate (Conferinţa Europeană şi Comitetul politic permanent). Actul consfinţea
prioritatea problemelor politice în raport cu cele economice, astfel încât construcţia europeană
să debuteze pe plan politic, orice progres pe calea unificării economice fiind dependent strict
de rezolvarea problemelor securităţii europene. Procesul integrării se va desfăşura gradual,
prin lărgirea treptată a structurilor comune, în faze succesive de unificare politică şi integrare
economică, realizate cu includerea de la început a tuturor statelor europene.
În final, se cerea răspunsul guvernelor europene până la data de 15 iulie 1930, pentru
ca Adunarea generală a Ligii Naţiunilor din toamna aceluiaşi an să poată adopta bazele unui
acord european, care să elibereze continentul de urmările materiale şi morale ale ultimului
război. Memorandumul a dezamăgit adepţii mişcării pan-europene, limitându-se la
propunerea unui acord general de principii morale şi la crearea unor instituţii comune, făra a
se trece imediat la adoptarea unei Constituţii europene elaborate în detalii.
Regimurile dictatoriale și naționaliste care s-au instalat în Germania și Italia au fost
total opuse acestui proiect care a eșuat. Începând cu această peioadă cuvinte precum
comunitate și piața unică sunt utilizate în discusuri; colaborarea franco-germană care astăzi
este o constantă a problematicii europene era considerată ca o condiție prealabilă a unificării
europene3.
Contrar unor tendinţe rezervate şi chiar ostile din partea Ministerului de Externe
german, o serie de semnale pozitive veneau din partea altor ţări europene. Exprimându-şi, în
principiu, simpatia pentru colaborarea europeană şi eliminarea pericolului de război printr-un

3
Philippe Maureau Defarges, Droit institutionnel communautaire, Armand Colin, Paris, 1993, pagina 12.
sistem de garanţii, Anglia sublinia necesitatea evitării în acelaşi timp a unor rivalităţi izvorate
din contrapunerea continentelor în cadrul Ligii Naţiunilor. Opoziţia faţă de o unificare a
Europei în forme instituţionale distincte, îndeosebi din partea statelor componente ale
Commonwealthului, prioritare pentru interesele engleze, determina Marea Britanie să se
limiteze la contrapropunerea creării în cadrul Ligii Naţiunilor a unor comitete speciale pentru
promovarea colaborării europene. Italia fascistă condiţiona, în răspunsul ei, orice program de
colaborare europeană de dezarmare prealabilă a Franţei, de garantare a respectului
suveranităţii absolute a statelor naţionale şi de atragere în aceste proiecte a Uniunii Sovietice
şi a Turciei.
La 9 septembrie 1930 s-a întrunit la Geneva Conferinţa reprezentanţilor statelor
europene, care era chemată să-şi dea verdictul asupra proiectului Briand. Autorul planului a
propus adoptarea unei declaraţii de principii în favoarea uniunii europene şi a constituirii
Adunării Federale. Contrapropunerea germană prevedea o simplă rezoluţie, care să declare
voinţa statelor de a dezbate problemele europene, în integralitatea lor, în cadrul exclusiv al
Ligii Naţiunilor. În cele din urmă, la propunerea Angliei, rezoluţia finală prevedea doar
constituirea în cadrul Ligii Naţiunilor a unui comitet de studiu al problemei uniunii europene,
cu un secretariat condus de secretarul general al Ligii, Eric Drummond.
Din nefericire, criza economică din 1929 și instaurarea unor regimuri naționaliste în
Italia și Germania au distrus toate proiectele de constituire a unei Europe unite. A trebuit
așteptat sfârșitul celui de-al doilea razboi modial pentru a asista la reapariția acestor proiecte,
stimulată de dorința de a garanta pacea în Europa (trebuia data o consistență cuvintelor de
ordine "niciodată să nu mai fie razboi"). Procesul de criză a Uniunii Europene nu a început,
deci, cu adevărat, decât dupa al doilea razboi mondial. El prezintă multiple etape, dintre care
unele negative.
Se încheia astfel destinul unei iniţiative care a reprezentat momentul culminant al
politicii de reconciliere din primul deceniu postbelic în vederea organizării colective a păcii şi
securităţii continentului, prin efortul propriu al ţărilor sale, în condiţiile în care Statele Unite
ale Americii şi-au declinat vreun rol în acest sens, iar celelalte state extraeuropene
reprezentate în Liga Naţiunilor au refuzat sa se implice în rezolvarea problemelor Europei.
Proiectul Briand a constituit, în pofida limitelor interne legate îndeosebi de incompatibilitatea
unificării federale a continentului cu prezervarea suveranităţii absolute a statelor sale, ultima
şansă de corectare pe cale paşnică, prin buna înţelegere, a greşelilor comise de autorii
sistemului de la Versailles.
În contextul realităţilor epocii, proiectul Briand avea să se dovedească tardiv şi să
eşueze, deschizând, astfel, cale liberă ascensiunii naţionalismului economic şi politic,
regimurilor autoritare şi tendinţelor de înarmare, care au pregătit direct noua conflagraţie
mondială.
Aşa cum avea să constate contele Kalergi, "al doilea război mondial a fost, în fond, nu
un război între naţiunile europene, ci înfruntarea între trei ideologii, al căror ţel era o Europă
unită. Un război între Hitler, Stalin şi Churchill. Hitler voia o Europă unită sub conducerea
celui de-al III-lea Reich; Stalin voia o mare Europă comunistă; Churchill preluase în buna
parte programul paneuropean al unei Europe libere şi unite".
 IDEEA EUROPEANĂ ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ
Teoria sincronismului cultural sau a interdependenţei culturilor Întâlnită Încă la autori
din secolul al XIX-lea ca Ion Heliade, Titu Maiorescu, constantin
Dobrogeanu-Gherea, primeşte prin contribuţia lui Lovinescu o amplă şi
originală motivare istorică şi filosofică. Ea se bazează pe legea potrivit căreia
fiecare societate, fiecare cultură, nu este doar o simplă continuitatea a
propriului trecut, ci un proces continuu de restructurare după formele cele mai
înaintate ale civilizaţiei timpului, după spiritul epocii.
"Prin constituţia etnică şi prin poziţia geografică, poporul român se află la hotarul a
două lumi: a Răsăritului şi a Apusului". EI trebuie să participe la marele dialog al culturilor
europene, la edificarea civilizaţiei Europei moderne. Lovinescu este un antitradiţionalist-
radical: tot ce e bizantin şi ortodox e factor de regres; el spune că românii ar fi intrat de la
început în orbita civilizaţiei europene, ca şi celelalte popoare latine, dacă tragice împrejurări
istorice nu i-ar fi statornicit pentru multă vreme în atmosfera morală a vieţii răsăritene. .
Receptarea civilizaţiei europene În România trebuie să continue, aceasta fiind o legy
obiectivă. Europenizarea României are aceleaşi avantaje ca şi europenizarea Japonie.4
Revista Ideea europeană purtând titlul acesta deosebit de semnificativ, a fost condusă
de C. Rădulescu-Motru, filosof al istoriei şi personalitatea a vieţii publice româneşti, cu mare
impact în epocă. Între curentul tradiţionalist şi cel modernist, propune o soluţie de
independenţă şi compromis În atitudine, care crede în posibilitatea concilierii celor două
tendinţe, publicând luări de poziţie divergente, polemici.
"În concluzie, în România interbelică, ideea europeană nu este reflectată la nivel
politic, statul naţional evitând orice limitare a suveranităţii sale la nivel cultural însă ideea
europeană are o influenţă decisivă. Ideea naţională se împleteşte cu ideea europeană, asociată
modernismului, pentru că afirmarea naţionalului, progresul societăţii româneşti, sunt legate de
sincronizarea cu Europa. "

4
Eugen Lovinescu, Istoria civilizafiei române moderne, București, 1930, vo!.3, p.l87.
 Bibliografie

1. Defarges, Philippe Maureau, Droit institutionnel communautaire, Armand Colin,

Paris, 1993.
2. Georgiu, Grigore, Istoria culturii românești moderne, Comunicare.ro, București, 2002
3. Lovinescu, Eugen, Istoria civilizafiei române moderne, București, 1930, vol.3.
4. Zorgbibe, Charles, Histoire de la construction europeenne,Puf 1993, Paris.

Publicaţii şi articole:
1. Scurtu, Ioan, Nicolae Titulescu, în Istorie şi civilizaţie, anul III, nr. 21, iunie 2011.
2. Muthu, Mircea, Orient - Occident în dezbaterea secolului XX, în Vatra, anul XIX, nr.
214,
3. ianuarie 1989.

Surse online:

file:///C:/Users/Cristi/Downloads/Ideea%20si%20integrarea%20%20europeana_Stefanescu.pdf,
accesat la data de 29.05.2023, ora 17:34.