2.

ETAPELE PROCESULUI DE UNIFICARE EUROPEANĂ

2.1. Începuturile procesului de unificare europeană........................................................17

2.2. Crearea primei comunități economice europene.......................................................19

2.3. Tratatul de la Roma – moment crucial în procesul de integrare europeană..........24

2.4. Procesul de consolidare și de extindere a Comunității Economice Europene........32

2.5. Dinamica sinuoasă si contradictorie a procesului de integrare europeană............34

Rezumat................................................................................................................................36

Teste de autoevaluare..........................................................................................................37

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare.....................................................37

Lucrare de verificare..........................................................................................................37

Bibliografie minimală.........................................................................................................38

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să enumeraţi comunităţile europene create în deceniul al şaselea al

secolului XX;
 să delimitaţi sferele lor de competenţă;
 să identificaţi principalele etape ale procesului de integrare europeană;
 să corelaţi evoluţia acestui proces cu situaţia României după 1989.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 5 ore

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

2.1. Începuturile procesului de unificare europeană

Dacă imediat după al doilea război mondial, procesul de unificare europeană
era conceput ca un proces ce trebuia să includă toate statele Europei, ulterior el
va avea ca destinatari doar ţările din Europa de Vest. Cel mai puternic imbold
în direcţia renasterii Ideii Europene vine din partea Marii Britanii, prin vocea
celui mai respectat lider politic din această ţară – Winston Churchill. În
discursul ţinut în septembrie 1946 la Universitatea din Zürich, venerabilul om
politic lansează propunerea înfiinţării unui Consiliu al Europei, conceput ca o
organizaţie interguvernamentală a tuturor statelor europene democratice, care
să înlesnească cooperarea lor strânsă pe toate planurile: economic, politic,
militar si cultural. Acesta ar fi primul moment important pe calea creării
viitoarelor State Unite ale Europei.
În concepţia lui Churchill, Marea Britanie trebuia să sprijine procesul de
federalizare politică a Europei, fără a intra însă în aceasta federaţie. Ea
trebuia să se constituie, alături de S.U.A. si U.R.S.S., în principalii
susţinători ai proiectului european, cele trei puteri, împreună cu noua
entitate politică, urmând să reprezinte pilonii viitoarei politici mondiale.
Chiar si după scoaterea din ecuaţie a Uniunii Sovietice, Marea Britanie nu îsi
vedea locul în interiorul Federaţii Europene, ci în afara acesteia, dar alături de
ea. Si aceasta din următoarele motive: mai întâi, datorită iluziei că Marea
Britanie ar mai fi fost încă o mare putere politică, asemenea S.U.A. si U.R.S.S.;
apoi, datorită relaţiilor strânse pe care le avea cu ţările care au făcut parte (sau
continuau să mai facă parte) din imperiul colonial britanic; si, în sfârsit, din
motivul relaţiilor speciale pe care le avea cu Statele Unite ale Americii, fiind
principalul partener european al acestora, poziţie ce s-ar fi pierdut în cazul
integrării în viitoarea federaţie.
În spiritul acestei viziuni, care era împărtăsită de cea mai mare parte dintre
oamenii politici englezi, vor acţiona în continuare cei mai de seamă susţinători
ai programului de unificare europeană. Imediat după război, Churchil era
convins că U.R.S.S. ar putea colabora la procesul construcţiei europene, al
cărei scop fundamental trebuia să-l constituie curmarea oricărei posibilităţi de
declansare a unui al treilea război mondial din Europa. Ulterior, el se va
convinge că sovieticii nu cunosc alt argument pentru a dialoga decât pe acela al
forţei si că, atâta vreme cât ei dispun de o forţă militară superioară nu vor ezita
să o folosească pentru a-si impune supremaţia, în ciuda tuturor principiilor ce
stau la baza dreptului internaţional.
În aceste condiţii, unificarea politică a Europei devenea o sarcină si mai
stringentă, impusă de prezenţa pericolului sovietic, urmând ca să fie luată în
calcul si participarea Germaniei la realizarea unităţii europene. Ba mai mult,
conlucrarea strânsă dintre o Germanie organizată pe baze democratice si Franţa
urma să reprezinte nucleul viitoarei Europe Unite.

Introducere în Studii europene 17

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

Acesta va fi spiritul mesajului pe care îl va transmite Churchill pe 14 mai 1947,

la întrunirea de la Albert Hall, din Londra, militanţilor pentru unificarea
europeană, întrunire ce va decide înfiinţarea Miscării Europei Unite, ce trebuia
să reprezinte liantul tuturor forţelor angajate pe calea creării Statelor Unite ale
Europei.
Un an mai tărziu, în 1948, se va desfăsura la Haga Congresul European, ale
cărui lucrări vor fi prezidate de acelasi W. Churchill, si la care vor participa
circa opt sute de delegaţi, reprezentând aproape toate ţările Europei
Occidentale, între care se vor regăsi numerosi fosti si viitori primi ministri,
douăzeci si nouă de fosti ministri de externe, importanţi lideri de opinie.
Congresul se va pronunţa pentru integrarea tuturor grupurilor naţionale care
susţineau ideea europeană în Miscarea Europeană, ale cărei începuturi au fost
puse în 1947 la Albert Hall. De asemenea, se va adopta propunerea lui
Churchill de a se înfiinţa un Consiliu al Europei, care să realizeze efectiv
procesul de unificare economică si politică.a ţărilor europene.
Rezoluţia Congresului privitoare la Consiliul Europei va avea, însă, doar o
semnificaţie morală, în sensul că exprima voinţa unui larg curent de opinie de
pe continentul european. Dar decizia trebuia luată la nivelul guvernelor
europene si acest lucru se va produce în anul 1949. În luna ianuarie a acelui an,
guvernele din zece state europene vor începe negocierea unui tratat de
înfiinţare a preconizatului Consiliu, tratat care va fi semnat pe data de 5 mai
1949, la Londra, de reprezentanţii guvernelor din Belgia, Danemarca, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia.
Desi Marea Britanie a acceptat să facă parte din Consiliul Europei, aceasta nu
însemna că ea îsi revizuise atitudinea faţă de relaţiile sale cu viitoarele State
Unite ale Europei. Consiliul fusese conceput ca un factor ce trebuia să
acţioneze în direcţia unificării, si nu ca o expresie a acestei unificări. Prin
urmare, Regatul Unit considera că trebuie să susţină realizarea procesului de
construcţie europeană, fără a deveni însă parte a edificiului. Iar atunci când
partizanii federalismului din interiorul Consiliului vor propune înfiinţarea unor
instituţii cu caracter supranaţional, pentru realizare unor politici integraţioniste
în sectoare vitale precum cele ale apărării, ale industriei cărbunelui, oţelului,
energiei electrice etc., ei vor întâmpina rezistenţa puternică a britanicilor,
pentru care Consiliul era doar un organism interguvernamental, ce trebuia să
realizeze federalizarea politică a Europei, dar el nu trebuia identificat cu
viitoarea Federaţie, fiindcă din aceasta Marea Britanie nu va face parte. Ca
organizaţie inter-guvernamentală, Consiliul Europei avea următoarele
structuri de conducere:
a. Consiliul de ministri, constituit din reprezentanţii guvernelor din
statele membre, si care era organismul de decizie;
b. Adunarea parlamentară, alcătuită din reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale si care avea un rol consultativ.

Introducere în Studii europene 18

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

Desi a fost conceput ca o organizaţie creată în vederea înfăptuirii procesului de

federalizare a Europei, Consiliul Europei nu a fost, până la urmă, decât un
cadru de dialog politic pentru statele membre, iniţiativa unificării fiind preluată
de alte structuri si de către alţi militanţi, cu vederi mult mai îndrăzneţe decât
ale celor care au pus bazele Consiliului. Dar si Consiliul Europei a avut rolul
său distinct în procesul de apărare a principiilor si normelor unei societăţi
europene democratice. Lui i se datorează adoptarea unei Convenţii Europene a
Drepturilor Omului, înfiinţarea unei Comisii Europene de monitorizare a
modului în care se respectă drepturile omului, care poate fi sesizată de orice
persoană dintr-un stat membru al Consiliului, si a unei Curţii Europene a
Drepturilor Omului( C.E.D.O.), căreia i se poate adresa orice cetăţean din
statele afiliate Consiliului si ale hotărâri sunt definitive si obligatorii.
Treptat, Consiliul s-a transformat într-o organizaţie deschisă tuturor statele
europene organizate pe baze democratice, astfel încât acceptarea unui stat
european ca nou membru al Consiliului era echivalentă cu primirea unui
certificat de bună purtare în legătură cu respectarea principiilor si normelor
statului de drept si promovarea unei politici europene de recunoastere si
apărare a drepturilor fundamentale ale omului. Iar mai târziu, când
Comunitatea Economică Europeană, respectiv – Uniunea Europeană a fost
deschisă si ţărilor care au făcut parte din lumea comunistă, apartenenţa la
Consiliul Europei reprezenta o condiţie indispensabilă pentru demararea
negocierilor în vederea aderării si pentru beneficierea de programele de ajutor
economic si social ale Comunităţii Europene.
Sarcina de lucru 1: Explicaţi motivele pentru care Consiliul Europei nu a
fost, până la urmă, decât un cadru de dialog politic pentru statele membre.

2.2. Crearea primei comunități economice europene

Discrepanţa apărută între speranţele investite în Consiliul Europei de

promotorii Ideii Europene si primele rezultate ale activităţii acestuia va
constitui sursa unei concluzii de primă importanţă si anume: în direcţionarea
ulterioară a procesului de integrare, mijloacele si căile politice nu erau
suficiente pentru o unificare europeană reală si durabilă, trebuind să se
acţioneze în acest scop prin promovarea prioritară a integrării economice.
Calea economică va fi, asadar, mijlocul sigur si eficient al noii construcţii
europene si asupra acesteia vor trebui să se concentreze, în continuare, toţi cei
care doreau triumful proiectului european. La această concluzie va ajunge,
printre mulţi alţii, si Jean Monnet, cel care va deveni inspiratorul si artizanul
primei comunităţi economice europene.
Dar cu ce ar trebui să înceapă procesul integrării economice? Cu integrarea
acelor sectoare economice care au avut rolul major în susţinerea industriei
războiului, care a produs tehnica de luptă folosită în cel de-al doilrea război

Introducere în Studii europene 19

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

mondial, adică industria cărbunelui si oţelului. O astfel de idee fusese

formulată pentru prima oară de către Coudenhove si Loucheur, imediat după
terminarea primului război mondial, si îi era bine cunoscută lui Jean Monnet.
Dar pe când la acea vreme ea putea fi taxată ca o utopie, acum, la începutul
anilor’50, apărea ca fiind pe deplin realizabilă si aceasta datorită contextului
creat prin punerea în practică a Planului Marchall si constituirea statului vest-
german.
Cooperarea ţărilor vest europene în realizarea programului de refacere
economică a permis acumularea unei experienţe pozitive în această privinţă si
formarea primelor componente ale unei culturi a construcţiei comune.. În
acelasi timp, experienţa acumulată cu acest prilej releva prezenţa a două
curente de opinie în legătură cu modalităţile de cooperare: o modalitate de
tip inter-guvernamental, promovată cu precădere de Marea Britanie, si o
alta, de tip integraţionist, susţinută de Ţările Beneluxului, care aveau deja
o anumită practică în legătură cu această formă. Si lui Jean Monnet, forma
integraţionistă i se va părea cea mai potrivită pentru finalizarea proiectului său
de unificare europeană, el avansând propunerea de creare a unor instituţii cu
caracter supranaţional pentru administrarea comunităţii economice preconizate.
În ce priveste cadrul optim oferit prin constituirea Republicii Federale
Germane, acesta rezulta din faptul că noul stat era organizat si funcţiona pe
baze democratice si se afla sub un strict control internaţional. Pe de altă parte,
Germania de Vest devenise o piesă importantă în strategia generală de
asigurare a securităţii statelor vest-europene, constituind un partener de
încredere în promovarea acestei strategii, de unde reducerea treptată a
neîncrederii si suspiciunii crelorlate state vest europene faţă de R.F.G.. si, în
primul rând, din partea Franţei
Dar, desi relaţiile dintre Franţa si Germania de Vest erau acum relaţii bune,
continua să existe, totusi, între ele si o anumită tensiune, generată de punerea
industriei Ruhrului, la solicitarea insistentă a Franţei, sub conducerea unei
Autorităţi Internaţionale, în cadrul căreia aceasta deţinea rolul principal. Or
după crearea R.F.G., Franţa nu mai avea motive să-si menţină neschimbată
poziţia în legătură cu necesitatea exercitării unui control internaţional asupra
industriei Ruhrului si ca atare, Statele Unite, care deveniseră garantul
securităţii pe continentul european, îi vor cere să vină cu o propunere de
compromis, care să pună lucrurile pe un făgas mormal.
Tergiversarea formulării unor asemenea propuneri va aduce la exasperare
administraţia nord-americană, care va avertiza Franţa că dacă aceasta nu va
veni cu ceva constructiv până la Summitul ce urma să aibă loc la Londra pe 11
mai 1950, atunci Statele Unite îsi vor rezerva dreptul să ceară acceptarea
soluţiei pe care ele o vor crede ca fiind cea mai convenabilă.
Acest moment de impas intervenit între S.U.A. si Franţa în legătură cu viitorul
zonei industriale a Ruhrului va oferi lui Jean Monnet ocazia să avanseze un
proiect constructiv pentru depăsirea situaţiei si a cărui esenţă o reprezenta

Introducere în Studii europene 20

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

punerea în comun de către Franţa si R.F.G. a industriei cărbunelui si oţelului,

urmând ca această comunitate economică să fie administrată de o autoritate
supranaţională, dar ai cărei membrii trebuiau să fie desemnaţi de guvernele
celor două state.
În conceperea acestui proiect, Jean Monnet a pornit de la considerentul că
ambele ţări vor fi cointeresate în realizarea unei comunităţi a cărbunelui si
oţelului: Franţa – din motivul că astfel va avea acces la resursele naturale ale
Germaniei si la baza tehnologică a acesteia, evident în condiţii de reciprocitate,
iar R.F.G. va reintra în posesiunea si administrarea efectivă a regiunii Ruhrului.
În plus, realizarea unei industrii comune în cele două sectoare cheie pentru
industria de armament a celor două ţări avea rostul de a face să dispară orice
neîncredere dintre cele două state în privinţa potenţialului lor militar. Această
alianţă economică parţială a Franţei si Germaniei era concepută ca având un
caracter deschis, oricare stat vest-european având posibilitatea să adere la ea.
Propunerile formulate de Jean Monnet au fost înaintate ministrului de externe
al Franţei, Robert Schuman, care, însusindu-le, dat fiind caracterul lor realist, le
va înainta mai întâi propriului guvern. După obţinerea aprobării guvernului,
Shuman le va transmite cancelarului ves-german – Konrad Adenauer si
secretarului de stat american – Dean Acheson, ca reprezentând propunerea
guvernului francez. Ambii oameni politici si-au declarat imediat acordul cu
propunerea franceză, după care o notă sumară asupra acestui proiect va fi
înaintată si guvernului britanic.
Fără să mai astepte punctul de vedere al britanicilor cu privire la nota
transmisă, Robert Schuman va prezenta la posturile de radio, pe 9 mai 1950,
faimoasa sa declaraţie cu privire la intenţiile guvernului francez de a propune
celui german crearea unei industrii comune a cărbunelui si oţelului, această
iniţiativă fiind considerată ca reprezentând primul pas pe calea realizării unei
Europe unite, respectiv – spre federalizarea Europei. Si, menţiona cu acest
prilej Schuman, că unitatea Europei nu se poate realiza fără „eliminarea
opoziţiei seculare dintre Franţa si Germania”.
Declaraţia radio-difuzată a lui Robert Schuman va fi considerată ca
reprezentând actul de nastere al Uniunii Europene, iar ziua de 9 mai va fi
declarată, ulterior, ca Ziua Europei. După cum reiesea explicit din
Declaraţie, viitoarea organizaţie era deschisă participării celorlalte ţări ale
Europei, acestea urmând să-si anunţe disponibilitatea de a se afilia la
proiectata comunitate franco-germană a cărbuneluio si oţelului.
La scurtă vreme după anunţarea proiectului comunitar, alte patru ţări si-au
exprimat dorinţa de a participa la realizarea acestuia, fiind vorba de Italia,
Belgia, Olanda si Luxemburg. Iniţiatorii proiectului au adresat si Marii Britanii
invitaţia de a participa la crearea viitoarei comunităţii economice, cea mai
interesată într-o astfel de participare find R.F.G., care spera că astfel va exista o
contrapondere la eventualele încercări ale Franţei de a-si impune supremaţia în

Introducere în Studii europene 21

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

cadrul comunităţii, în virtutea statutului său de putere implicată în exercitarea

controlului internaţional asupra activităţii statului vest-german.
Guvernul britanic a refuzat să dea curs invitaţiei si aceasta din mai multe
considerente. În primul rând, din cauză că nu credea în viabilitatea proiectului,
asa după cum va reiesi din aprecierea ministrului britanic de finaţe că „nu este
în interesul nostru să ne legăm de un cadavru”. Apoi, din motive de ordin
politic si social, guvernul fiind convins că după ce procedase, nu cu mult timp
în urmă, la naţionalizarea celor două industrii, ar fi total nejustificat să se
scoată acum industriile respective de sub administraţia statului pentru a fi
încredinţate unei administraţii supranaţionale, care în niciun caz nu ar fi ţinut
seama de realizarea scopurilor sociale care au stat la baza naţionalizării. Si, în
sfârsit, din considerente de ordin militar, existând pericolul ca în cazul unei
invazii comuniste asupra părţii continentale a vestului Europei, industria
implicată în producerea de armament să fie preluată de invadator, fapt ce-ar fi
echivalat, în cazul integrării, cu pierderea de către britanici a celei mai
importante componente a industriei lor de apărare. Experienţa primului război
mondial era încă vie în mintea lor, ei amintindu-si cât de usor au fost ocupate
de către nazisti ţările continentale din vest, precum Franţa, Belgia, Olanda,
Danemarca etc, pe când statul insular englez a reusit să reziste si aceasta
fiindcă era stăpân pe toate resursele sale materiale.
În treacăt fie spus, britanicii nu acceptau la acea vreme sub nicio formă
principiul suprastatalităţii si nu erau dispusi să accepte nici cea mai redusă
dimunuare a suveranităţii naţionale, ceea ce înseamnă că dacă ar fi acceptat să
participe la realizarea proiectului s-ar fi opus din răsputerii administrării
comunităţii de către o instituţie supranaţională, asa cum va fi Înalta Autoritate.
Or opoziţia lor ar fi dus, probabil, fie la esuarea proiectului, fie la realizarea lui
într-o formă ce ar fi împiedicat integrarea propriu-zisă. Cu alte cuvinte, refuzul
britanic a fost, din acest punct de vedere, benefic pentru sansele de reusită a
planului lansat de Jean Monnet.
Negocierile ce s-au purtat, în continuare, în legătură cu Tratatul de constituire a
Comunităţii au fost destul de dure, fiecare parte străduindu-se să-si protejeze
interesele majore si, dacă era posibil, să obţină si unele avantaje suplimentare.
Astfel, Germania a acceptat să plătească o taxă de 2% din valoarea veniturilor
realizate de industria sa carboniferă în vederea asigurării fondurilor de
subvenţionare a activitîţii minere din Belgia, Italia a obţinut dreptul de a fi
aprovizionată preferenţial cu minereu de fier, precum si unele subvenţii pentru
importurile de cărbune s.a.m.d.
Pe de altă parte, desi britanicii nu participau la negocieri, ei urmăreau cu
atenţie desfăsurarea acestora, încercând să intervină pe căi ocolite pentru
evitarea creării unui precedent de suprstatalitate. Astfel, ei vor veni cu
propunerea, în cadrul Consiliului Europei, ca acesta să accepte ca viitoarea
Comunitate a Cărbunelui si Oţelului să devină o Agenţie Economică a
Consiliului, aceasta însemnând că la baza activitaţii sale urma să fie pus
principiul inter-guvernamental, si nu cel al supranaţionalului. Propunere

Introducere în Studii europene 22

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

criticată vehement de reprezentantul Franţei la negocieri, care era însusi autorul

proiectului – Jean Monnet si care intuia cât se poate de clar scopurile urmărite
de către britanici si efectele negative pe care acestea le-ar fi avut asupra reusitei
programului.
Tratatul de constituire va fi încheiat, în cele din urmă, în forma dorită de
Jean Monnet si el va fi semnat de reprezentanţii celor sase state la Paris,
pe data de 18 aprilie 1951, fiind ratificat de către statele semnatare în luna
decembrie a aceluiasi an.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului (C.E.C.O), înfiinţată prin
Tratatul de la Paris, va fi condusă de o Înaltă Autoritate, formată din nouă
mambri, desemnaţi de către statele membre. Ca presedinte al acestui for de
conducere a fost ales Jean Monnet. Membrii Înaltei Autorităţi aveau statutul de
funcţionari internaţionali, răspunzînd însă nu faţă de statul care i-a desemnat, ci
numai faţă de instituţia din care făceau parte. La rândul ei, Înalta Autoritate
funcţiona ca o instituţie suprastatală, ea acţionând doar pentru buna
administrare a Comunităţii, potrivit obiectivelor stabilite prin Tratatul de
constituire, si nu pentru promovarea preferenţială a intereselor unuia sau altuia
dintre statele membre.
Ca entitate economică supranaţională, C.E.C.O. va avea, pe lângă Înalta
Autoritate, si alte structuri instituţionale, acestea fiind:
a. Consiliul de Ministri, alcătuit din reprezentanţii guvernelor din statele
membre si care avea rolul de a monitoriza activitatea Înaltei Autorităţi,
neavând însă dreptul să intervină în desfăsurarea acesteia;
b. Adunarea parlamentară, constituită din reprezentanţii parlamentelor din
statele membre, cu rol consultativ;
c. Curtea de Arbitraj, al cărei rol era acela de a soluţiona eventualele litigii
apărute între parteneri în legătura cu interpretarea si aplicarea
prevederilor Tratatului de la Paris.
Prin crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui si Oţelului s-a făcut primul
pas important pe calea unificării economice a Europei, o asemenea formă de
unificare reprezentând suportul pe baza căruia va fi posibilă si unificarea în
planul politicului. Dar aceasta, evident, numai în măsura în care s-ar fi
continuat integrarea economică si s-ar fi ajuns la un asemenea nivel de
integrare încât unificarea politică ar fi decurs de la sine.
Pentru început, însă, s-a realizat ceea ce era lucrul cel mai important:
participarea celor două state europene – Franţa si Germania - între care, până
nu demult, existau cele mai grave si, aparent, insolubile contradicţii la o formă
comună de activitate economică, ce implica colaborarea si, în acelasi, timp,
controlul reciproc în industria susţinătoare a prpducţiei de armament. Si asa
după cum aprecia în mod just Robert Schuman în Declaraţia din 9 mai 1950,
„solidaritatea în producţie, astfel realizată, va arăta clar că orice război între
Franţa si Germania devine nu numai de neconceput, ci si imposibil pe plan
material”.

Introducere în Studii europene 23

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

Sarcina de lucru 2: Definiţi pe scurt motivele care au stat la baza deciziei

Franţei şi Germaniei de a pune bazele Comunităţii Economice a Oţelului
şi Cărbunelui.

2.3. Tratatul de la Roma – moment crucial în procesul de integrare

europeană

Deschiderea spre o Europă Unită, pe care a marcat-o înfiinţarea C.E.C.O., era

evidentă pentru toţi susţinătorii procesului de construcţie europeană si, cu atât
mai mult, pentru principalul artizan al acestuia care era Jean Monnet. În
Alocuţiunea pe care el o rosteste, în calitate de Presedinte al Înaltei Autorităţi,
la prima sesiune a Adunării C.E.C.O., subliniază faptul că această structură
economică europeană nu este doar „o asociaţie a producătorilor de cărbune si
oţel. Este începutul Europei” (Monnet, S. 392). Aceasta va fi, într-un fel,
atenţionarea asupra faptului că procesul trebuie continuat si că, în ceea ce-l
priveste, se va folosi de poziţia pe care o deţine pentru a-l duce cât mai departe.
De altfel, era în curs de desfăsurare o nouă iniţiativă în respectiva direcţie, de
data aceasta, în plan militar, si anume aceea de constituire a unui Comitet de
Apărare Europeană (C.A.E.).
Proiectul unei apărări europene comune a fost lansat în toamna anului 1950, în
condiţiile în care exista deja Tratatul Atlanticului de Nord, din care făceau
parte majoritatea statelor vest-europene, mai puţin Republica Federală
Germană. El s-a născut tocmai în ideea de a găsi o formă de organizare militară
europeană în care să fie inclus si statul vest-german, participarea acestuia fiind
absolut necesară în contextul înrăutăţirii situaţiei internaţionale în urma
declansării războiului dintre cele două state coreene. Conturându-se
perspectiva ca în sprijinul Coreii de Nord, care a declansat conflictul, să
intervină U.R.S.S. si China, fapt ce ar fi dus la internaţionalizarea acestuia,
Statele Unite ale Americii concepuseră o strategie defensivă la nivelul
Organizaţiei Atlanticului de Nord în care era implicată direct si Republica
Federală Germană. Exista, în acest context politico-militar, posibilitatea ca
nord-americanii să accepte constituirea unei forţe militare vest-germane de sine
stătoare si să acorde, în acest scop, sprijinul logistic necesar. O astfel de
perspectivă pentru Germania de Vest putea duce la scăderea interesului
acesteia pentru Planul Schuman, în curs de realizare, atitudine ce ar fi pus în
pericol reusita acesui proiect.
Sesizând riscul, Jean Monnet vine cu o formulă organizatorică ce includea
participarea militară a Germaniei de Vest, dar care era gândită ca o parte
complementară a structurii ce urma a fi realizată pe baza propunerilor lui
Robert Schuman. În finalizarea ei, va fi angrenat primul ministru al Franţei,
René Pleven, un apropiat al lui Monnet, care prezintă programul constituirii
unei forţe militare europene, propunând ca la constituirea acesteia să participe
toate cele sase state europene care demaraseră negocierile pentru înfiinţarea

Introducere în Studii europene 24

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

C.E.C.O. Pentru a nu periclita negocierile C.E.C.O., se avansează ideea ca

tratativele pentru crearea unei forţe europene de apărare să înceapă după
încheierea acestora.
Propunerea primului ministru francez, ce va fi consemnată de istorici sub
denumirea de Planul Pleven, a fost aprobată la 24 octombrie 1950 de Adunarea
Naţională a Franţei. Cât priveste reacţia viitorilor parteneri, aceasta a fost
deosebit de favorabilă din partea Italiei si Ţărilor Beneluxului, si una rezervată
din partea vest-germanilor. Atitudinea favorabilă a primilor se datora intuirii
importanţei pe care o avea proiectul în pregătirea procesului de unificare
politică a Europei. Pentru germani, însă, realizarea proiectului ar fi însemnat
îndepărtarea perspectivei ca R.F.G. să fie primită în N.A.T.O., în cadrul căruia
situaţia ei ar fi fost mult mai sigură si pe picior de egalitate cu celelate ţări
membre din Europa de Vest, decât în interiorul unei organizaţii exlusiv
europene dominate de Franţa.
Pentru înlăturarea neîncrederii guvernului vest-german faţă de adevăratele
intenţii ale celor care au pus în miscare Planul Pleven, se va face apel la rolul
de mediator al Statelor Unite ale Americii, în care vest-germanii aveau o mare
încredere. Va fi abordat direct de către Jean Monnet generalul american
Eisenhower, comandantul suprem al forţelor terestre N.A.T.O., având loc o
întîlnire a lor, în urma căreia acesta va declara că înfiinţarea unei armate
europene constituie, dreocamdată, singura modalitate în care vest-germanii pot
participa cu forţe proprii la apărarea Europei Occidentale si că această armată
comună ar constitui cel mai sigur mijloc de realizare a unei reconcilieri franco-
germane solide si ireversibile. Pe de altă parte, înarmarea vest-germană
devenise o cerinţă presantă în urma evoluţiei îngrijorătoare a conflictului
coreean, înarmare ce nu se putea realiza însă decât numai în cadrul unei forţe
europene comune, aceasta explicând presiunile pe care le va exercita
administraţia americană asupra guvernului de la Bonn pentru a accepta Planul
Pleven.
Dar oricât de încrezător si binevoitor era guvernul vestgerman faţă de
solicitările nord-americanilor, acesta nu va ezita să se folosească de situaţia
favorabilă în care se afla R.F.G. pentru a condiţiona participarea la programul
de apărare comună de semnarea unui Tratat General, prin care să se recunoască
suveranitatea statului vest-german si să se renunţe la prezenţa pe teritoriul său a
trupelor de ocupaţie, ceea ce i-ar fi asigurat participarea în condiţii de egalitate
cu celelate state vest europene la programul militar european si primirea, în
perspectivă, în N.A.T.O., precum si încheierea tratatului de pace.cu fostii
învingători. Momentul fiind deosebit de presant, solicitările vest-germane vor
fi acceptate de cele trei puteri învingătoare, în acest condiţii Germania dându-si
acordul de participare la realizarea proiectului.
Sansele unei integrări militare vest-europene erau acum, după acceptul
Germaniei de Vest, foarte mari, astfel încât se va definitiva într-un timp relativ
scurt Tratatul de Apărare Europeană, care va fi semnat la data de 27 mai 1952.
Prin acest tratat, cele sase state membre C.E.C.O. se declarau de acord să

Introducere în Studii europene 25

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

înfiinţeze o forţă militară comună, cu buget propriu si structuri proprii de

conducere.
Se făcea, prin închierea respectivului tratat, un nou pas pe calea unificării
europene, astfel încât unii susţinători mai optimistii ai Ideii Europene vor
aprecia că era, deja timpul, să se facă pasul final în această direcţie.Va fi,
printre altele, cazul lui Paul-Henri Spaak, proeminent lider politic belgian, care
propune înfiinţarea Comunităţii Politice Europene, structură prin care urma să
se realizeze integrarea politică, în ale cărei atribuţii ar fi intrat, pentru început,
coordonarea celor două comunităţi deja convenite. Pe aceeasi linie se va înscrie
si propunerea primului ministru al Italiei, Alcide de Gasperi, de a se elabora, în
cadrul C.A.E., proiectul unei constituţii europene.
Evoluţia ulterioară a evenimentelor va da, pentru moment, câstig de cauză
euroscepticilor si nu europtimistilor. Iar lovitura de graţie va veni tocmai din
partea statului francez, cel care a lansat iniţiativa unei apărări europene
comune. Treptat, în Franţa se conturase un larg curent de opinie împotriva
Tratatului de Apărare Europeană, ce era receptat ca fiind un instrument de
diminuare a suveranităţi naţionale. O opinie asemănătoare era împărtăsită si de
unele formaţiuni politice, precum cea a socialistilor si a generalului de Gaulle.
Acesta din urmă nu va ezita să califice acordul încheiat pe probleme de apărare
ca pe un tratat monstruos, prin care era slăbită forţa de apărare a Franţei în
favoarea unei forţe supranaţionale ce nu mai răspundea în faţa nimănui.
Adversitatea faţă de ideea unei forţe militare supranaţionale va fi atât de
mare în Franţa încât atunci când Tratatul va fi supus spre ratificare
Adunăarii Naţionale, la 30 august 1954, va fi respins cu 319 voturi, pentru
ratificare obţinându-se numai 264 voturi. În urma acestui vot negativ,
acordul privitor la forţa militară europeană autonomă nu a mai fost pus în
aplicare. Respingerea proiectului de integrare militară europeană lăsa
nesoluţionată, însă, problema modului în care Germania de Vest putea să
participe, totusi, la consolidarea securităţii lumii occidentale. Soluţia la această
problemă va fi găsită de Marea Britanie, care va propune admiterea Republicii
Federale Germane în sistemul defensiv al Europei Occidentale creat prin
Tratatatul semnat la Bruxelles în 1948, o propunere similară fiind făcută si
Italiei. Prin semnarea acestui tratat de către cele două ţări membre C.E.C.O., s-
a creat Uniunea Europei Occidentale, organizaţie militară defensivă cu caracter
interguvernamental. Dar această formă de cooperare era cu totul alta decât cea
concepută de Jean Monnet si care, dacă s-ar fi realizat, ar fi contribuit la
parcurgerea unei noi etape pe calea unificării Europei.
Desi profund afectat de esuarea proiectului de integrare militară, Jean Monnet
nu va dezarma si, după o scurtă perioadă de decepţie, marcată de înaintarea
demisiei din funcţia de Presedinte al Înaltei Autorităţi, el reia lupta pentru
continuarea construcţiei europene, venind cu un nou program, ce viza de data
aceasta integrarea industriei nucleare. Planul conceput de Monnet este preluat,
în vederea promovării lui, de către ministrul de externe al Belgiei, Paul-Henri
Spaak. Acesta va trimite pe data de 4 aprilie 1955 propunerile formulate de

Introducere în Studii europene 26

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

Monnet ministrilor de externe din celelate cinci ţări membre C.E.C.O., care
vizau integrarea întregii industrii energetice, în cadrul căreia locul central
revenea energiei nucleare, si a transporturilor.
Propunerile sunt primite cu o anume reticienţă de către Franţa, Germania si
Italia, fiecare dintre guvernele respective având propriile motive în adoptarea
acestei atitudini rezervate : cel francez – din motivul că era vorba de crearea
unei alte structuri cu caracter supranaţional, perspectivă dezavuată de lumea
politică din Franţa; pentru vest-germani, integrarea în domeniul ednergiei
atomului însemna îngreunarea accesului la tehnologiile nucleare existente în
S.U.A. si Marea Britanie; în ce-i priveste pe italieni, acesti apreciau că
industria lor energetică nu era pregătită pentru integrare, fiind cu mult în urma
celei germane sau franceze.
În favoarea propunerii se pronunţă doar guvernul olandez, care intuieste
importanţa mizei si care era favorabil continuării procesului de integrare. În
consecinţă, Olanda nu numai că acceptă propunerea avansată de ministrul
de externe belgian, ci merge chiar mai departe, pronunţându-se pentru
crearea unei pieţe comune europene, ce urma să se realizeze prin
desfiinţarea treptată a taxelor si restricţiilor vamale dintre cele sase ţări si
introducerea unui sistem unitar de taxe vamale pentru ţările din afara
comunităţii. La propunerea Olandei se vor ralia Belgia si Luxemburgul, cele
trei ţări întocmind un document comun – Memorandumul Beneluxului, ce
realiza o sinteză dintre propunerile înaintate de Paul-Henri Spaak si cele
aparţinând ministrului de externe al Olandei, rezultând, în final, o strategie
pentru realizarea unei pieţe comune. În esenţă, se propunea integrarea
transporturilor, energiei electrice si energiei nucleare, precum si studierea
posibilităţilor de creare a unei pieţe comune. De asemenea, figura si
propunerea privitoare la unificarea legislaţiei sociale. Memorandumul va fi
trimis Franţei, R.F.G. si Italiei, cu propunerea de a se demara negocierile
pentru elaborarea tratatului de creare a unei pieţe comune europene.
Acum, reacţia celor trei ţări va fi mai nuanţată, acceptându-se, într-o primă
etapă, doar unele propuneri din Memorandum si exprimându-se rezerve în
raport cu altele. Astfel, Franţa se arată interesată de perspectiva integrării în
domeniul nuclear, dezvoltarea acestui sector reclamând fonduri substanţiale, ce
puteau fi găsite mai usor dacă cei sase acţionau împreună si nu fiecare pe cont
propriu. Apoi, guvernul francez avea propriile planuri în privinţa producerii,
într-un viitor nu prea îndepărtat, a bombei atomice, pentru a fi pe picior de
egalitate cu celelate trei puteri – S.U.A., U.R.S.S. si Marea Britanie – care
aveau arma atomică. Or proiectul atomic al francezilor ar fi devenit mult mai
accesibil prin cooperarea strânsă cu celelate cinci ţări. În schimb, Franţa nu era
încântată de perspectiva realizării unei pieţe comune, dat fiind sistemul său
înalt de taxe vamale si care constituia o importantă sursă pentru veniturile
statului.
Pentru R.F.G., proiectul era interesant prin perspectiva înlăturării barierelor din
calea schimburilor comerciale dintre cei sase, dar guvernul vest-german

Introducere în Studii europene 27

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

considera că acest lucru se poate asigura prin crearea unei asociaţii a liberului
schimb, formulă ce nu impunea renunţarea de către statele asociate la
prerogativele lor în domeniiul politicilor vamale. Cât priveste integrarea
energetică si în domeniul transporturilor, atitudinea lor continua să fie
rezervată, neexcluzând, însă, posibilitatea realizării unor acorduri cu obiective
precise si fără angajări exhaustive, cum era, bunăoară, integrarea
transporturilor.
Cât priveste guvernul italian, acesta era atrasl mai mult de ideea de a se realiza
o piaţă comună, fiind favorabil începerii negocierilor pentru a se stabili concret
ce si cât se putea realiza din această parte a proiectului. Rămâneau ca
susţinătoare ale proiectului integral ţările Beneluxului, care vor insista pentru
organizarea unei întâlniri între ministrii de externe ai celor sase, în cadrul
căreia să se analizeze ce se putea face pentru a da viaţă propunerilor din
Memorandum.
Întâlnirea pe această temă va avea loc în zilele de 1-2 iunie 1955, la Messina,
în Italia, fiind invitat să participe si ministrul de externe britanic, invitaţie
neonorată însă de către emglezi. Discuţiile dintre cei prezenţi la Messina vor
evidenţia profundele divergenţe în legătură cu noile direcţii de integrare,
reprezentanţii celor trei state mari – Franţa, R.F.G. si Italia – înclinând mai
mult pentru găsirea unei formule care să amâne sine die punerea în aplicare a
proiectului decât pentru a trece la realizarea lui. Până la urmă, se va ajunge la
realizarea unui acord de compromis, ce mulţumea pe toată lumea, si anume
acela de a ce crea un comitet interguvernamemntal care să exploreze
posibilităţile de aplicare a propunerilor conţinute de Memorandum, propuneri
considerate de către participanţi ca fiind acceptabile în perspectiva continuării
procesului de unificare europeană.
Acordul convenit la Messina a reprezentat un succes parţial pentru partizanii
unor forme mai ample de integrare, în sensul că s-a obţinut acceptul de
principiu al tuturor statelor reprezentate la întâlnire, dar el contura si
posibilitatea adoptării unor măsuri care să golească de conţinut noul plan de
integrare europeană.De aceea, inspiratorul acestuia, Jean Monnet va considera
că este necesar să se acţioneze pentru câstigarea opiniei publice în favoarea
planului, procedând, în consecinţă, la constituirea unui Comitet de Acţiune
pentru Statele Unite ale Europei, organism care va fi finanţat generos de unele
fundaţii din S.U.A., îndeosebi de către Fundaţia Ford. În Manifestul lansat de
Comitet la data de 15 octombrie 1955, se arăta că scopul urmărit de acesta este
acela de a susţine transformarea rezoluţiei de la Messina într-o etapă sigură a
procesului ireversibil de creare a Statelor Unite ale Europei. Iar activitatea
desfăsurată de Comitet si presedintele său a avut, fără îndoială, un rol esenţial
în influenţarea, prin intermediul opiniei publice, a responsabililor politici din
ţările cărora le era destinat proiectul să acţioneze în mod real pentru finalizatrea
lui.
Potrivit Documentului semnat la Messina, s-a înfiinţat un comitet
interguvernamental, prezidat de ministrul belgian de externe, Paul-Henri

Introducere în Studii europene 28

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

Spaak, care va înfiinţa, la rândul său, patru comitete tehnice ce trebuiau să

clarifice problemele ridicate de integrarea în domeniile energiei, transporturilor
si schimburilor economice.
Comitetul, exprimând punctul de vedere al celor sase state comunitare, va
considera că ar fi benefică si participarea Marii Britanii la realizarea noului
proiect integrator, date fiind puterea economică a acesteia si, mai ales,
progresele sale în domeniul industriei nucleare, invitând, ca atare, guvernul
britanic să participe la negocieri. Dar Marea Britanie se va menţine, în
continuare pe poziţia sa de la început si, anume, că sprijină procesul de creare a
unor State Unite ale Europei, însă fără participarea la această structură a
statului englez.
Pe de altă parte, guvernul britanic începe să-si manifeste vizibila preocupare în
legătură cu noua direcţie dată procesului de unificare, aceea a accentuării
caracterului supranaţional al instituţiilor comunitare si a extinderii sale dincolo
de hotarele gândite de susţinătorii britanici ai proiectului european. În
interpretarea britanicilor, ceea ce se discuta la Bruxelles ar fi contravenit
principiilor acceptate ca bază pentru construcţia europeană deoarece se
preconizează crearea de forme si insituţii care se vădesc a fi în contradicţie cu
instituţiile si organizaţiile europene deja existente si care sunt mult mai
reprezentative pentru Europa de Vest, precum Consiliul Europei si Oranizaţia
Europeană pentru Cooperare Economică. De accea, reprezentantul guvernului
britanic la lucrările Comitetului de la Bruxelles, nu numai că nu va sprijini
măsurile conturate în direcţia uneri integrări de felul celei gîndite de autorii
Memorandumului, ci se va si opune oricărei soluţii ce părea să ducă la
preluarea de către comunitatea celor sase a unor prerogative ale O.E.C.E. Iar în
această acţiune de temperare a elanului integraţionist al Comitetului si al
presedintelui său, reprezentantul britanic va încerca să câstige de partea sa pe
delegaţii O.E.C.E. care participau la negocieri, dar acestia se arătau a fi mult
mai puţin îngrijoraţi decât reprezentantul guvernului englez de perspectiva
diminuării rolului O.E.C.E. prin crearea unei pieţe comune si a integrării în
domeniile energiei si transporturilor.
Conţinutul si tonul intervenţiilor delegatului englez, care exprimau punctul de
vedere al guvernului din ţara sa arătau clar că Marea Britanie nici nu este
pregătită si nici nu este dispusă să participe la crarea unei pieţe comune
europene. În consecinţă, pe data de 7 decembrie 1955, reprezentantul
guvernului englez, Russel Bretherton, comunică Comitetului de la Bruxelles
decizia Guvernului Britanic de a se retrage de la negocierile pentru crearea unei
pieţe comune si motivele acestei decizii: „Viitorul tratat pe care îl discutaţi
nu are nici o sansă să fie aprobat; iar dacă va fi aprobat, n-ar avea nici o
sansă să fie ratificat; si dacă va fi ratificat, n-ar avea nici o sansă de a fi
aplicat. Si dacă este aplicat, ar fi total inacceptabil pentru Marea Britanie.
Vorbiţi despre agricultură, ceea ce nouă nu ne place, despre controlul
vămilor, ceea ne jigneste, si despre instituţii care ne sperie. Domnule

Introducere în Studii europene 29

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

Presedinte, Domnilor, la revedere si bun noroc” (Booker, 2004, S. 55).

(CASETĂ)
Părăsirea negocierilor de către Marea Britanie a făcut să dispară principalul
factor de obstrucţionare al acestora, dar rămâneau în continuare numeroase
interese divergente ce trebuiau aduse, totusi, la acelasi numitor. Astfel, în timp
ce Franţa era în continuare interesată de proiectul Euratomului, având reţinere
faţă de cel al pieţei comune, Germania ar fi fost mai degrabă deacord cu
realizarea pieţei comune, manifestând pe mai departe dezinteres faţă de cel al
euratomului. În ciuda acestor divergenţe, Comitetul prezidat de Paul-Henri
Spaak a reusit să redacteze si să publice Raportul cu concluziile degajate în
urma negocierilor. La solicitarea părţii franceze, în Raport a fost inclusă
propunerea privitoare la realizarea unei politici agricole comune, includere
menită să trezească interesul fermierilor din Franţa, care reprezentau un
segment important al populaţiei active – circa 25 % - si o componentă
semnificativă a electoratului.
Neîncrezător, totusi, în sprijinul propriei populaţii pentru realizarea unei pieţe
comune, guvernul francez va propune decuplarea procedurii de adoptare a
celor două tratate, fiind interesat în finalizarea cât mai rapidă a Tratatului
Euratomului. Dimpotrivă, Germania va cere imperios adoptarea lor împreună si
aceasta din convingerea că astfel nu va adoptat nici unul, deci nici cel al
Euratomului. Sau, în cel mai bun caz, că Franţa ar fi obligată astfel să accepte
si proiectul pieţei comune, care era mult mai agreat de către Germania.
Între timp, Franţa va veni si cu alte solicitări, ce vizau de data aceasta
adoptarea unor politici sociale comune, prin care să se suporte din bugetul
comunităţii costurile sociale ale creării unei pieţe europene, convinsă fiind, se
pare, că astfel de solicitări nu vor fi acceptate de ceilalţi parteneri, atitudine ce
ar fi dus la amânarea proiectului sau chiar la renunţarea la acesta.
Atunci când vor începe, totusi, negocierile pentru adoptarea simultană a celor
două tratate, francezii vor avea o altă surpriză neplăcută si anume aceea în
legătură cu faptul că Tratatul Euratomului interzicea utilizarea în scopuri
militare a rezultatelor cooperarării în domeniul nuclear. Or, ratificarea unui
astfel de tratat de către partea franceză „nu ar fi avut nicio sansă de succes dacă
exista impresia că astfel Franţa va fi împiedicată să devină o putere nucleară”
(Booker, 2004, S. 58). Pentru a preveni refuzul parlamentului de-a accepta
continuarea negocierilor în legătură cu cele două tratate, guvernul îi va asigura
pe parlamentari că programul privitor la intrarea Franţei în posesia armei
nucleare va continua, indiferent de oprelistuile ce ar putea fi impuse de Tratatul
Euratomului. Această fermitate a guvernului francez în legătură cu producerea
bombei atomice îi va alarma pe vest-germani, dispusi, iniţial, să respecte
interdicţiile Tratatului în domeniul înarmării.
Pe de altă parte, la mijlocul deceniului al saselea U.R.S.S. părea să fi renunţat,
pentru moment, la politica de confruntare cu Occidentul, de unde intenţia,
nefăcută publică, încă, a Statelor Unite ale Americii de a-si reduce trupele

Introducere în Studii europene 30

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

convenţionale din Europa de Vest, armamentul clasic retras urmând a fi

înlocuit cu arme nucleare tactice. O astfel de perspectivă era cît se poate de
îngrijorătoare pentru Germania, care ar fi fost înconjurată din toate părţile de
arme nucleare, dar căreia i se interzicea să posede asemenea arme. În aceste
condiţii, guvernul vest-german va ajunge la concluzia că trebuie acceptat
proiectul Euroatomului, dar fără restricţiile privitoare la folosirea în scopuri
militare a avantajelor integrării, sperând că astfel va avea si Germania acces la
arma nucleară.
În acest context, R.F.G. va deveni susţinătorul Euratomului, iar în privinţa
pieţei comune, va reveni la poziţia iniţială – aceea a realizării unei zone a
liberului schimb. Între timp, opinia publică din Franţa începea să agreeze ideea
pieţei comune, în urma concesiilor făcute de ceilalţi în legătură cu politica
agricolă comună.. Ca atare, va interveni o schimbare de priorităţi în politica
guvernului francez: piaţa comună trece pe primul plan, situaţie agreată si de
Ţările Beneluxului, iar Euratomul - în poziţia de asteptare, fapt ce-i va
indispune pe vest-germani, care erau acum favorabili integrării nucleare. Din
nou disensiuni între primele două puteri ale comunităţii, de unde tendinţa de
blocare a oricărei acţiuni constructive.
Situaţia de impas va fi depăsită ca urmare a evenimentelor majore care s-au
produs în anul 1956: criza canalului Suez si intervenţia militară a sovieticilor în
Ungaria pentru a înăbusi revoluţia anti-comunistă.
Naţionalizarea, în iulie 1956, de către guvernul egiptean a Canalului Suez, aflat
până atunci în proprietatea unei companii franco-britanice, determină
guvernele din cele două ţări să decidă recurgerea la forţă pentru a-si restabili
dreptul de posesiune asupra canalului. Va fi angrenat în această acţiune si
guvernul israelian, conducătorii acestuia fiind convinsi de către diplomaţia
franco-britanică de oportunitatea unei intervenţii militare a Israelului în Egipt
pentru reglarea conturilor politice dintre cele două state. Invazia militară a
Israelului urma să constituie pretextul intervenţiei ulterioare a Franţei si Marii
Britanii pentru a-si apăra proprii cetătăţeni aflaţi pe teritoriul egiptean, prilej cu
care s-ar fi restabilit si proprietatea asupra Canalului Suez. Israelul acţionează
potrivit înţelegerii si invadează Egiptul pe 29 octombrie 1956; Franţa si Marea
Britanie cer încetarea imediată a focului,ameninţând că în caz de refuz vor
interveni în forţă, la rândul lor, pentru a pune capăt conflictului. Focul nu
încetează, si cele două ţări trimit trupe de intervenţie în Egipt.
Urmează o reacţie puternică din partea opiniei publice mondiale, care
condamnă intervenţia franco-britanică, Marea Britanie si Franţa fiind somate
să-si retragă imediat trupele din Egipt. Intervenţia lor este criticată atât de
U.R.S.S., cât si de către Statele Unite ale Americii. Sovieticii ameninţă Londra
si Parisul cu folosirea împotriva lor a bombei atomice dacă nu renunţă la
intenţiile privitoare la Egipt, iar americanii le avertizează că prin acţiunea
declansată, se expun unor iminente riscuri internaţionale. Marea Britanie este
prima care decide retragerea, după care si Franţa va proceda la fel. Canalul
rămâne pe mai departe în proprietatea statului egiptean, dar este scos din

Introducere în Studii europene 31

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

circulaţie, fapt ce va produce mari perturbări în aprovizionarea cu petrol a

ţărilor vest-europene. Este prima criză a petrolului, care îi va avertiza pe vest-
europeni că trebuie să acorde mai multă atenţie unor surse alternative de
energie, dintre care cea nucleară se afla pe primul plan.
Cât priveste acţiunea sovieticilor în Ungaria, aceasta va arăta că în ciuda
declaraţiilor de bune intenţii, ei erau hotărâţi săsi menţină poziţiile dobândite la
sfârsitul războiului si să continue pe linia extindeii si întăririi hegemoniei lor pe
plan mondial. Avertismentul a fost recepţionat asa cum trebuia de către vest-
europeni si americani, primii convingându-se că trebuie continuate eforturile
pentru înaintarea construcţiei europene.
În urma socurilor produse de aceste evenimente, divergenţele dintre
Franţa si R.F.G. asupra celor două proiecte comunitare vor dispare, iar
negocierile se vor derula într-o manieră relaxată si constructivă. Acordul
final asupra celor două comunităţi va fi realizat în februarie 1957,
Tratatatul Euratomului si Tratatatul de constituire a Comunităţii
Economice Europene fiind semnate la Roma, pe 25 martie 1957. Prin
crearea C.E.E., s-au pus bazele economice solide ale viitoarei Europe,
aceasta constituind nucleul în jurul căruia se vor coagula toate acţiunile
ulterioare de continuare a procesului de unificare europeană.
Sarcina de lucru 3: Rezumaţi într-o jumătate de pagină schimbarea
atitudinii statelor occidentale faţă de proiectul de creare a Comunităţii
Economice Europene.

2.4. Procesul de consolidare și de extindere a Comunității Economice

Europene

Comunitatea Economică Europeană a fost concepută ca o organizaţie deschisă,

la care putea să adere orice stat european care accepta principiile înscrise în
Tratatatul de la Roma. Era vorba, în primul rând. de acceptarea principiului
suprastatalităţii, structurile de conducere ale comunităţii fiind autonome în
raport cu fiecare stat membru, ele fiind subordonate doar unui organ colectiv,
ce reprezenta guvernele statelor membre, care a fost la început Consiliul de
Ministri si ulterior – Consiliul European.
Comunitatea îsi avea propriul Executiv – care nu va mai fi întitulat Înalta
Autoritate, ca în cazul C.E.C.O, ci va avea o denumire mult mai modestă –
aceea de Comisie Europeană. Aceasta va fi constituită tot din nouă membri, ca
si Înalta Autoritate, având în frunte un presedinte desemnat de către Consiliul
de Ministri. Primul presedinte al Comisiei a fost vestgermanul Walter
Hallstein, care a avut un rol esenţial în transformarea acesteia într-un veritabil
guvern comunitar. Funcţionau, de asemenea, la nivelul C.E.E., o Adunare
Parlamentară, alcătuită din membri ai parlamentelor din statele membre, si o
Curte Europeană de Justiţie.

Introducere în Studii europene 32

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

Comunitatea va demonstra, în scurtă vreme, că este o organizaţie economică

viabilă, în cadrul căreia se poate realiza cea mai înaltă formă de conlucrare
economică. Ea va arăta si celorlalte ţări vest-europene că viitorul este al
comerţului liber la scară continentală, acest lucru fiind înţeles foarte repede de
acestea si, în primul rând, de Marea Britanie În consecinţă, Marea Britanie va
lua iniţiativa constituirii, ca alternativă la Piaţa Comună, a unei Asociaţii
Europene a Liberului Schimb, la care vor adera sapte state europene. Aceasta
nu va avea însă nici pe departe succesul Pieţei Comune, fapt ce va determina
Marea Britanie să-si revizuiască atitudinea faţă de C.E.E., hotărând să devină
ea însăsi membru al Comunităţii.
Marea Britanie îsi depune candidatura pentru aderare în anul 1961, negocierile
de intrare în C.E.E. desfăsurându-se timp de doi ani si fiind deosebit de dure.
Britanicii vor solicita numeroase derogări de la prevederile Tratatului de la
Roma si obţinerea unor înlesniri speciale. Dar aceste negocieri nu vor fi
finalizate din cauza opoziţiei Franţei faţă de intrarea în C.E.E. a Marii Britanii,
pe care presedintele francez, generalul de Gaulle, o considera că ar putea fi
calul troian al americanilor în Piaţa Comună. Va urma o a doua tentativă de
aderare, din 1967, dar care esuează tot din cauza veto-ului Franţei. De-abia
după instalarea la cârma Franţei, în 1969, a unui nou presedinte, Georges
Pompidou, se va manifesta din partea acesteia o atitudine favorabilă extinderii
Comunităţii Economice si, implicit, si faţă de aderarea Marii Britanii.
Negocierile pentru prima extindere importantă încep în anul 1970, depunând
cereri de aderare patru state: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda si Norvegia.
Tratatul de aderare a celor patru state va fi semnat pe 22 ianuarie 1972, urmând
ca acesta să intre în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 1973. Dar, până la
urmă, vor fi membri noi ai C.E.E. de la această dată doar trei state, Norvegia
neaderând din cauza votului majoritar negativ al norvegienilor înregistrat la
Referendumul organizat pentru ratificarea Tratatului de aderare.
De la 1 ianuarie 1980, Grecia devine cel de al zecelea stat membru C.E.E., iar
din 1986, alte două state – Spania si Portugalia fac parte din Piaţa Comună.
Asadar, într-un interval de 30 de ani s-a dublat numărul statelor membre.
După căderea comunismului în Europa, vor urma trei valuri succesive de
extindere si anume: 1994 – Austria, Finlanda, Suedia (Norvegia esuează din
nou, datorită aceleiasi cauze – votul negativ al poporului împotriva integrării);
2003 – 77 semnează Tratatul de aderare Polonia, Lituania, Letonia Estonia,
Ungaria, Slovacia, Slovenia, Republica Cehă, Cipru si Malta; 2005 – Bulgaria
si România, din 2007 Uniunea Europeană având 27 de membri.
Etapele procesului de extindere a Uniunii Europene:
1. Fondarea comunităţilor Europene primare: Belgia, Franţa,
Germania Federală, Italia, Luxemburg, Olanda
2. 1973 – prima extindere: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie
3. 1981 – Grecia
4. 1986 – Portugalia, Spania

Introducere în Studii europene 33

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

5. 1995 – Austria, Finlanda, Suedia

6. 2004 – Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Slovacia,
Slovenia (state est eruopene) plus Cipru şi Malta (state
mediteraniene)
7. 2007 – România şi Bulgaria
Sarcina de lucru 4: Defineşte într-o jumătate de pagină atitudinea Marii
Britanii faţă de C.E.E. de-a lungul deceniilor şase şi şapte ale secolului
trecut.

2.5. Dinamica sinuoasă si contradictorie a procesului de integrare

europeană

Crearea unei Europe unite va fi un proces continuu, care a început în anul

1950, si care nu este încă încheiat. Debutând cu forme de integrare sectoriale si
continuând cu o integrare economică globală, procesul a înregistrat de-a lungul
timpului un curs sinuos si contradictoriu si aceasta datorită faptului că se
mergea pe o cale completă nouă, neexperimentată până atunci nicăieri pe glob.
Mai întâi, vor apare probleme privitoare la modul de adoptare a deciziilor
majore în legătură cu activitatea comunităţilor create si cu relaţiile dintre
structurile de conducere ale acestora si organismul de decizie reprezentând
conducerea la vârf a statelor membre. O primă încercare, din 1965, din partea
Comisiei Europene, de a înlocui principiul unanimităţii cu cel al majorităţi
calificate în adoptarea de către Comisie a decizilor referitoare la C.E.E. si de
constituire a unei surse proprii de alimentare a bugetului comunitar va declansa
asa-zisa criză a fotoliilor goale, Franţa retrăgându-se, în semn de protest, din
instituţiile comunitare. Acestei crize i se va pune capăt prin compromisul de la
Luxemburg, intervenit între cei sase, prin care s-a acceptat principiul că atunci
când unul dintre statele membre are interese speciale în legătură cu o problemă
asupra căreia trebuie să decidă comunitatea, se aplică principiul unanimătăţii în
adoptarea hotărârilor.
O a două sursă de dificultăţi va fi reprezentată de faptul că existau, pe
lângă Comunitatea Economică Europeană, încă două comunităţi
europene, fiecare cu propriile sale instituţii conducătoare, de unde
numeroase paralelisme si suprapuneri cu caracter disfuncţional. Acestei
situaţii i se va pune capăt prin Tratatul din 1967, care instituie un Consiliu
Unic si o Comisie unică pentru cele trei comunităţi europene (Bărbulescu,
2005, S. 106).
Între timp, apăruseră numeroase probleme legate de faptul că desi Piaţa
Comună era concepută ca o organizaţie exlusiv economică, principalele sale
decizii aveau nenumărate interferenţe cu politicul. Prima tentativă de înlăturare
a acestei situaţii se înregistrează în 1984, când Parlamentul European adoptă
proiectul de Tratat pentru instituirea unei Uniuni Europene, iniţiat de

Introducere în Studii europene 34

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

europaramentarul italian A. Spinelli, si prin care se propunea integrarea celor

trei comunităţi într-o Uniune Europeană, ce urma a fi investită nu numai cu
atribuţii economice, ci si cu prerogative de natură politică. Era prevăzută
instituţia Consiliului European, organism ce trebuia să asigure trecerea treptată
la federalizarea politică a Europei, în seama Federaţiei urmând să treacă
importante atribuţii care aparţineau statelor naţionale. În sfîrsit, de vreme ce se
preconiza să rezulte o Uniune Politică Europeană, se stipula si introducerea
celei de a doua cetăţenii pentru toţi cetăţenii statelor membre – cetăţenia
europeană.
Desi a fost aprobat de parlamentul european, tratatul nu va fi ratificat de statele
membre, fiind considerat, pentru moment, prematur si mult prea utopic. Dar, cu
toate acestea, el va deveni, treptat, un document de referinţă pentru viitorul
construcţiei europene.
Pentru presedintele Franţei, Mitterand, proiectul lui Spinelli conţinea atât
propuneri ce puteau fi puse imediat în practică, cum erau cele de natură
economică, cât si propuneri de natură instituţională, pentru care condiţiile nu
erau coapte încă. În consecinţă, presedintele francez va propune, la întrunirea
Consiliului European din iunie 1984, a cărui presedinţie era asigurată de
Franţa, de a se constitui un grup de experţi care să studieze posibilitatea
aplicării propunerilor din prima categorie si condiţiile sub care se putea trece,
în viitor, la realizarea celor vizând reforma instituţională. Comitetul va fi
înfiinţat, el incluzând experţi din toate statele membre, iar rezultatul activităţii
acestuia se va regăsi în conţinutul Actului Unic European, prin care se va
realiza o primă reformă de amploare, ce va pune bazele viitoarei Uniuni
Europene.
Actul Unic European stabileste trecerea unor competenţe din atribuţiile statelor
membre în atribuţiile Comunităţii. Astfel, aceasta este investită cu dreptul de a
adopta reglementări cu putere de lege în noi domenii, cum erau, de exemplu,
cel al mediului înconjurător, al sănătăţii si siguranţei, al dezvoltării regionale.
Erau stabilite, apoi, patrusprezece domenii în care hotărârile se puteau adopta
pe baza votului majoritar. Vor creste atribuţiile Parlamentului European si se
va introduce denumirea de Comunitatea Europeană în locul celei de
Comunitate Economică Europeană. Si, lucru deosebit de important, se includea
angajamentul părţilor de-a acţiona pentru realizarea progresivă a uniunii
economice si monetare.
Pasul decisiv prin care se realizează trecerea de la Comunitatea
Europeană la Uniunea Europeană va fi făcut de Tratatul de la Maastricht,
adoptat în decembrie 1991 si care va intra în vigoare în 1993. Noul tratat
aduce transformări radicale în modul de organizare si funcţionare a
Comunităţii.
Mai întâi, s-a convenit transformarea Comunităţii Europene în Uniunea
Europeană, amplificându-se componenta politică a acesteia. Apoi, se va decide
intrarea integrării economice într-o fază superioară, prin introducerea monedei

Introducere în Studii europene 35

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

unice si realizarea unităţii monetare. Sunt stabilite direcţii si modalităţi de

integrare în domeniul social si cel umanitar. Se creează un fond de coeziune,
pentru susţinerea financiară a ţărilor mai sărace. Se recunoaste existenţa a o
sută unsprezece regiuni în spaţiul comunitar si se reorganizează Comitetul 80
regiunilor, care urma să fie consultat în toate măsurile cu caracter legislativ.
Este recunoscut dreptul Uniunii de a se pronunţa, prin Directive, asupra
politicii sociale, sănătăţii publice, protecţiei consumatorilor, telecomunicaţiilor,
energiei, învăţămîntului, culturii, instruirii vocaţionale, planificării urbane si
rurale. Curtea de Justiţie dobândeste dreptul de a sancţiona statele care nu
aplică Directivele Uniunii pentru domeniile respective.
Va fi introdus principiul subsidiarităţii, ca modalitate de protejare a unor
interese naţionale specifice în măsura în care acestea nu intră în conflict cu
principiile si obiectivele Uniunii. Sunt extinse prerogativele Parlamentului
european si este instituită cetăţenia europeană.
Uniunea Europeană dobândeste, prin Tratatul de la Mastricht importante
atribuţii în domeniul politicii externe si al politicii de apărare si securitate.
Statele semnatare se angajează să sprijine activ si fără rezerve politica externă
si de securitate a Uniunii, într-un spirit de loialitate si solidaritate.
Trecerea succintă în revistă a principalelor prevederi ale Tratatului de la
Maastricht ne relevă că ele sunt menite să confere Uniunii importante atribute
statale: monedă proprie, cetăţenie proprie, jurisdicţie aplicabilă în întreg spaţiul
comunitar, preeminenţa legislaţiei comunitare asupra celei naţionale,
prerogative de politică externă si în domeniul apărării si al securităţii. Visul
nutrit de promotorii Statelor Unite ale Europei este pe punctul de a deveni
realitate prin punerea în practică a prevederilor Tratatului de la Maastricht.
Tratatele ulterioare, de la Amsterdam si Nisa, vor deschide noi oportunităţi
procesului de integrare europeană si vor pregăti terenul pentru elaborarea si
adoptarea unei constituţii europene. Dar esecul ce va fi înregistrat în legătură
cu ratificarea si punerea în practică a proiectului constituţional, va conduce
inevitabil la concluzia că Europa nu este încă pregătită pentru a face pasul de la
integrarea economică la cea de natură politică, concluzie întărită si de rezultatul
negativ al referendumului desfăsurat în Irlanda pentru aprobarea unei variante
soft de proiect constituţional – Tratatul de la Lisabona. Asemenea momente nu
trebuie interpretate, însă, ca fiind dovezi clare ale faptului că populaţia
europeană ar fi devenit mai reticientă la continuarea construcţiei europene, cât
mai ales ca expresii ale unei insuficiente cooperări între liderii politici care
iniţiază proiecte deosebit de ambiţioase în legătură cu viitorul Europei si
popoarele din statele membre ale Uniunii, în seama cărora cade sarcina de a
duce la îndeplinire cele hotărâte de liderii lor.

Introducere în Studii europene 36

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

Rezumat
Începuturile procesului de unificare europeană au avut loc într-un context
internaţional dominat de războiul rece, care a amplificat tendinţa de cooperare în
rândul statelor europene. Ca urmare, pe parcursul anilor ´50 au luat naştere trei
comunităţi europene (C.E.C.O, Euroatom şi C.E.E.), care au marcat începutul unui
proces lent de integrare. De remarcat faptul că într-o primă fază, comunităţile
reuneau un nucleu mic de state occidentale, care s-a extins treptat incluzând alte ţări,
precum Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, etc. Procesul de integrare şi consolidare
a C.E.E. a fost unul lent, care poate fi caracterizat prin succesul integrării pe palierul
economic, dar lenta evoluţie a acesteia pe palierul politic.

Introducere în Studii europene 37

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

Teste de autoevaluare
1. Care dintre următoarele ţări a avut iniţial o atitudine neîncrezătoare în
procesul de construcţie a primelor comunităţi europene
a) Franţa;
b) URSS;
c) Marea Britanie.

2. Prima comunitate europeană a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului. Cele două resurse a căror producţie urma să fie reglementată în
comun erau importante pentru că:
a) erau resurse militare strategice;
b) producţia lor era rentabilă din punct de vedere economic;
c) erau principlele resurse exportate de statele europene către SUA.

3. Franţa s-a opus într-o primă fază Tratatului Euroatomului pentru că acesta:
a) interzicea utilizarea în scopuri militare a rezultatelor cooperării în
domeniul cercetării atomice;
b) sporea riscurile de poluare radioactivă a mediului înconjurător;
c) sporea riscul unui atac atomic asupra Europei occidentale din partea
URSS.

4. Principalul oponent al candidaturii Marii Britanii la C.E.E în 1961 a fost:

a) Ronald Reagen;
b) Charles de Gaulle;
c) John Fitzgerald Kenedy.

5. Pasul decisiv care marchează trecerea de la C.E.E. la Uniunea Europeană

este reprezentat de:
a) integrarea Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii în structurile comunitare
în 1973;
b) Tratatul din 1967, care instituie un Consiliu Unic si o Comisie unică;
c) Tratatul de la Maastricht, adoptat 1991, în vigoare în 1993.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. c; 2. a; 3. a; 4. b; 5.c.

Lucrare de verificare
1. Definiţi pe scurt contextul internaţional de după al doilea război mondial
care a dus la procesul de integrare europeană.
2. Explicaţi modul în care conflictul dintre palierul naţional şi cel supranaţional
în cadrul Comunităţilor Europene este reflectat de evenimentele din deceniile
şase şi şaspte ale secolului XX.

Introducere în Studii europene 38

Stefan Ionut Etapele procesului de unificare europeană

Bibliografie minimală
Bărbulescu, Iordan Gheorghe. (2005). U.E. de la Economic la Politic.
București: Tritonic.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe. (2005). U.E. de la Naţional la Federal.
București: Tritonic.
Booker, Cristopher; Noerth, Richard (2004). Uniunea Europeană – Marea
Amăgire. București: Antet.
Fontaine, Pascal. (1998). Construcţia europeană din 1945 până în zilele
noastre. Iași: Editura Institutului European.
Magnette, Paul. (ed.) (2004). La Grande Europe. Bruxelles: Éditions de
l’Université de Bruxelles.
Motoc, Iulia. (2001). Uniunea European: dreptul și politica extinderii la Est,
București: Paideia.

Introducere în Studii europene 39