CAPITOLUL 5.

I. Viziuni despre modernizare în Europa secolelor

XIX-XX.

Curente şi politici culturale, identităţi naţionale şi

identitate europeană
1. EUROPA SECOLELOR XIX-XX ŞI MODERNIZAREA

Secolul al XIX-lea în Europa poate fi considerat un secol al revoluţiilor.

Fie că au fost revoluţii sociale sau naţionale, industriale sau culturale ele au
ca rezultat modernizarea statelor europene. În acelaşi timp, secolul al XIX-lea
a fost secolul în care s-au cristalizat noi ideologii cu o contribuţie marcantă la
schimbările majore pe care le cunoaşte Europa în secolul al XIX-lea, cu
prelungire şi în secolul următor. Societatea europeană a cunoscut în secolul
al XIX-lea transformări fundamentale în domeniile cultural, economic, politic
şi social prin comparaţie cu Vechiul Regim. Aceste transformări poartă
generic numele de modernizare. Procesul modernizării s-a manifestat în viaţa
culturală şi socială a europenilor prin extinderea instrucţiei şcolare, în
consecinţă prin alfabetizare, prin crearea unei culturi omogene, care să fie
liantul societăţii de masă ce îşi făcuse apariţia în urma exploziei demografice
şi a urbanizării. Explozia demografică, urbanizarea şi societatea de masă au
fost expresia în plan social a modernizării economice şi politice europene din
veacul al XIX-lea, care s-a manifestat prin revoluţia industrială, respectiv prin
afirmarea ideologiei liberale ori a ideii democratice.

În secolul al XX-lea procesul de modernizare a continuat. Acesta se

desfăşoară accelerat în condiţiile create de globalizare. Globalizarea este
un fenomen controversat, dar obiectiv. Datorită globalizării sunt puse în
legătură zone ale globului aflate la mare distanţă unele de altele. De
exemplu, activităţi economice sunt transferate în arii în care forţa de
muncă este mai ieftină, ceea ce provoacă mutaţii sociale profunde în
structura ocupaţională din acea zonă. Existenţa unor resurse naturale într-
o anumită parte a pământului transferă în acel loc resurse financiare şi
schimbă modul de viaţă tradiţional; se schimbă funcţiile tradiţionale ale
statului.

Atitudini în faţa modernizării. Modernizarea a generat atitudini

diverse, în funcţie de problemele pe care societăţile trebuiau să le rezolve.
În societatea românească, odată cu intrarea în epoca modernă au existat
dezbateri în ceea ce priveşte calea dezvoltării şi modernizării. Astfel,
adepţii unei dezvoltări după modelul occidental susţineau necesitatea
industrializării şi urbanizării (Dionisie Pop Marţian, A. D. Xenopol, Petre S.
Aurelian etc). Adepţii dezvoltării prin conservarea societăţii tradiţionale
româneşti considerau că un astfel de tip de modernizare se îndepărta de
dezvoltarea naturală, organică a tării noastre. Modernizarea ar trebui să se
realizeze ţinându-se cont de structurile şi valorile culturale româneşti
tradiţionale; instituţiile aduse din Occident alcătuiesc forme care nu au
nimic în comun cu fondul constituit din structurile tradiţionale româneşti
(teoria „formelor fără fond” susţinută de junimiştii din jurul revistei
„Convorbiri literare”). Ideea dezvoltării cu prioritate a agriculturii a stat în
atenţia aşa-numiţilor sămănătorişti (grupaţi în jurul lui Nicolae Iorga) şi a
poporaniştilor (conduşi de Constantin Stere). După realizarea Marii Uniri,
disputa a continuat între europenişti (între care Eugen Lovinescu, Ştefan
Zeletin) şi tradiţionalişti (Nechifor Crainic, Lucian Blaga, Constantin
Rădulescu-Motru). După 1989, în general, s-a considerat că modernizarea
României este facilitată şi încurajată de revenirea la democraţie şi de
reluarea legăturilor cu lumea occidentală prin aderarea României la
Uniunea Europeană, eveniment care a avut loc la 1 ianuarie 2007.

Există şi păreri conform cărora problemele omenirii sunt produse

chiar de dezvoltare; astfel, au fost respinse modernizarea şi civilizaţia,
propunându-se întoarcerea la epoca preindustrială; astfel de opinii erau
susţinute de membrii mişcării hippy din anii '60 şi începutul anilor '70, în
SUA şi Europa occidentală.

2. MODERNIZARE ÎN PLAN POLITIC

Alexis de Tocqueville (1805-1859), autorul faimoasei lucrări „Despre

democraţie în America” considera că modernizarea se realizează prin
democratizarea societăţii. A vizitat Statele Unite (1830-1832) cu scopul de a
studia sistemul de penitenciare din această ţară. Acolo a văzut însă funcţionând
un sistem de guvernare mai democratic decât oricare din Europa acelei vremi.
Alexis de Tocqueville a extras anumite concluzii: pe termen lung democraţia
este superioară oricărui alt sistem de organizare a statului, chiar dacă pe
termen scurt viciile sistemului sunt foarte vizibile; statul democratic asigură
prosperitatea pentru întreaga societate, nu numai pentru anumite grupuri
sociale; baza statului democratic o constituie principiul suveranităţii poporului;
statele democratice nu sunt interesate să poarte război împotriva altor state
democratice etc. În secolul al XX-lea au continuat discuţiile asupra democraţiei.
Ameninţată de apariţia regimurilor totalitare, democraţia se dovedeşte a fi cea
mai viguroasă formă de organizare a societăţii, în ciuda imperfecţiunilor sale. Ea
a asigurat o lungă creştere economică, prosperitatea cetăţenilor, protecţia
drepturilor şi libertăţilor omului, o lungă perioadă de pace. La aceste realizări au
contribuit mai mulţi factori ca, de exemplu, faptul că există o capacitate de
reînnoire manifestată prin alternanţa la putere a oamenilor şi a ideilor dată de
competiţia dintre partide. Este necesar, însă, ca sistemul democratic să se
perfecţioneze datorită necesităţii adaptării la schimbările sociale şi la
ameninţările la care este supusă societatea prin: globalizare, terorism, criza de
materii prime şi surse de energie, pericolul unei catastrofe ecologice (de
exemplu, încălzirea globală), pericolul unui nou conflict generalizat.

Ideologiile semnificative ale secolului al XIX-lea au fost

conservatorismul, liberalismul, socialismul, iar cele ale secolului al XX-lea
fascismul şi comunismul. Fiecare dintre aceste ideologii au exercitat
influenţe în plan cultural, dar şi invers: actul cultural a reprezentat o sursă
de inspiraţie pentru unele ideologii.
 2.1. Conservatorismul. Născut ca o critică a violenţei Revoluţiei
Franceze, a raţionalismului ei exacerbat care inventa o societate artificială,
conservatorismul secolului al XIX-lea a fost o ideologie a moderaţiei, ce nu
ignora experienţa timpurilor trecute şi tradiţia politică ori culturală. Din
această perspectivă, conservatorii susţineau că modernizarea societăţii nu
se putea realiza prin schimbarea bruscă, necontrolată a instituţiilor
existente, validate în timp, ci printr-un reformism lent, progresiv, care să fie
iniţiat şi condus de autorităţile politice legitime. Aşadar, din punctul de
vedere al conservatorismului politic, progresul (noţiune inseparabilă de cea
a modernizării), nu era un proces infinit, continuu, ci unul gradual şi atent
contextualizat. În ultimele două secole termenul de conservatorism a fost
folosit mai mult în sensul de opoziţie faţă de progres. Conservatorismul nu
trebuie confundat cu tradiţionalismul care se opune la ce este nou faţă de
schimbare şi reformă. Ideologia conservatoare a apărut ca o reacţie la
schimbările provocate de revoluţia franceză, dar şi faţă de liberalism pe
care îl considera a fi o concepţie revoluţionară. Esenţa acestei ideologii se
află în dictonul contelui Falkland care spunea: „atunci când nu este necesar
să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”.

Cel care a fundamentat ideologia conservatoare a fost englezul Edmund

Burke. În lucrarea „Reflecţii pe marginea revoluţiei din Franţa” arată că a
distruge o veche ordine socială pentru a o înlocui cu alta duce la o inutilă
vărsare de sânge şi la despotism. Numai statul poate garanta libertatea
oamenilor. În afara statului nu poate exista nici libertate şi nici drepturi.
Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate. Oamenii sunt prin
natura lor intimă inegali. Nu se opun reformelor, dar doresc să amelioreze o
situaţie şi nu să o schimbe, fiind preocupaţi de continuitate cu trecutul,
susţinând respectarea ordinii tradiţionale, în care fiecare om să-şi accepte
poziţia moştenită în ierarhia socială. Monarhia şi aristocraţia trebuie păstrate,
iar biserica trebuie să-şi menţină autoritatea spirituală. Conservatorismul
românesc se aseamănă cu cel european. A apărut ca o reacţie la liberalism şi
a militat pentru dezvoltarea organică a societăţii prin păstrarea tradiţiilor.
Crearea instituţiilor moderne trebuia să se facă, în concepţia lor, în măsura în
care societatea însăşi le simţea nevoia. Promova politica „paşilor mărunţi”,
ceea ce însemna un ritm mai lent dar temeinic de înfăptuire a progresului.

2.2. Liberalismul. În veacul al XIX-lea, concurentul ideologic

principal al conservatorismului în lupta politică a fost liberalismul. Liberalii
promovau proiectul politic al unei societăţi în care primau libertatea
individuală şi raţionalitatea acţiunii umane, crezând sincer că
modernizarea era un proces neîntrerupt, ce-şi avea izvorul în progresul
continuu, întreţinut de competiţia dintre oameni. Din punct de vedere
politic, cetăţenii participau la conducerea statului prin reprezentanţii lor
aleşi în parlament. Votul era cenzitar, întrucât liberalii se arătau reticenţi
faţă de sufragiul universal, idee centrală a mişcării democratice de la
mijlocul secolului al XIX-lea. Treptat, până către 1918, regimurile liberale
europene au acceptat şi ideea democratică a sufragiului universal. Modelul
politic liberal se mai definea şi prin separaţia puterilor în stat sau prin
neintervenţia statului în mecanismele de funcţionare ale pieţei libere.
 Liberalismul este o doctrină politică şi economică care proclamă
principiul libertăţii politice şi economice a indivizilor şi se opune
colectivismului, socialismului, etatismului şi în general tuturor ideilor politice
care pun interesele societăţii, ale statului sau naţiunii înaintea celor
individuale. Liberalismul „clasic” a apărut în Europa secolelor XVII-XVIII ca un
curent filosofic ce pleca de la ideea că fiecare fiinţă umană are, prin naştere,
drepturi naturale precum: dreptul la viaţă, la libertate şi proprietate. A fost
fundamentat teoretic de gânditorii englezi Thomas Hobbes, Benedict Spinoza
şi John Locke şi de iluminiştii francezi, iar ca ideologie politică, de englezul
John Mill şi fiul acestuia John Stuart Mill. Liberalismul economic este
componenta cea mai importantă a ideologiei liberale. Bazele lui au fost puse
de creatorii englezi ai economiei politice moderne, în primul rând de Adam
Smith şi de fiziocraţii francezi. Adam Smith publică în 1776 cartea „Bogăţia
naţiunilor”, considerată a fi la originea economiei politice ca ştiinţă. El
consideră că bogăţia unui popor constă în mărfurile create atât în industrie
cât şi în agricultură. Pentru a asigura creşterea acestei bogăţii trebuie
asigurate diviziunea muncii şi libertatea concurenţei. După Adam Smith
statul nu trebuie să intervină în economie, deoarece oamenii acţionează liber
în căutarea propriului interes. Fiziocraţii sunt promotorii unui suflu nou,
lansând lozinca „laisser faire, laisser passer” (lăsaţi să se facă, lăsaţi să
treacă) care a devenit deviza liberalismului de mai târziu. Bogăţia unei
naţiuni nu constă numai în bani sau metalele preţioase pe care le deţin, ci şi
în produsele utile car 13413l116n e pot satisface diferitele trebuinţe.

Pornind de la aceste idei din secolul al XIX-lea se afirmă ideologia liberală,

considerând că economia se dezvoltă atunci când este asigurată libertatea
individuală, care impune concurenţa şi reglementează raporturile economice
pe baza legii „cererii şi ofertei”. Este totodată respinsă orice intervenţie a
statului în economie. În concepţia liberalilor, statul trebuie să asigure ordinea
publică şi să realizeze protecţia întreprinzătorilor, să respecte libertăţile
individuale şi să aplice aceeaşi lege pentru toţi. În România liberalismul a avut
pronunţate trăsături naţionale. Liberalii români au adoptat principiul
protecţionismului, susţinând politica „prin noi înşine” care să ducă la
dezvoltarea societăţii prin propriile eforturi. Nu excludeau participarea
capitalului străin, însă considerau că acesta trebuie să fie subordonat
intereselor ţării. Liberalii români au constituit în 1875 Partidul Naţional Liberal,
participând la guvernarea ţării, în alternanţă cu Partidul Conservator, până la
primul război mondial. Liberalismul a fost unul din cele mai reprezentative
curente social politice ale secolului al XIX-lea. Aplicarea modelului liberal a
asigurat dezvoltarea şi modernizarea societăţii prin susţinerea liberei iniţiative
şi larga participare a cetăţenilor la viaţa publică.

2.3. Socialismul. Ideologia socialistă este un produs al lumii

moderne şi în special al dezvoltării capitalismului industrial în secolul al
XIX-lea. Ea apare ca un protest la adresa liberalismului, a burgheziei în
ascensiune. Socialiştii preconizau o formă de organizare socială, în care
interesul societăţii primează în faţa interesului individual sau al unui grup
restrâns. Primele manifestări ale ideologiei socialiste aveau un caracter
utopic deoarece soluţiile propuse se bazau pe existenţa egalităţii depline
între membrii societăţii. Cei mai de seamă reprezentanţi ai socialismului
utopic din secolul al XIX-lea au fost englezul Robert Owen şi francezii
Charles Fourier şi Saint Simon.

Ideologia socialistă propriu-zisă, aşa numitul „socialism ştiinţific”, a

fost fundamentată de germanii Karl Marx şi Friedrich Engels. Aceştia
publică în 1848 lucrarea „Manifestul Partidului Comunist” care devine baza
teoretică a ideologiei socialiste. Marx susţinea că societatea capitalistă
este împărţită în clase sociale antagonice datorită modului inechitabil de
repartiţie a mijloacelor de producţie şi a bunurilor. Socialismul marxist este
o teorie bazată pe concepţia materialismului istoric care susţine ideea că
„lupta de clasă” este motorul istoriei. Clasa muncitoare este cea oprimată
şi munca ei exploatată de burghezie. De acea „proletariatul” era clasa
revoluţionară care va înlocui capitalismul cu o nouă societate, cea
socialistă în care se va institui proprietatea comună, va avea loc o
repartiţie echitabilă a bunurilor, iar membrii societăţii se vor bucura de
egalitate deplină.

Ideologia socialistă a cunoscut însă forme diverse de interpretare,

determinând ample confruntări ideologice în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Socialiştii anarhişti criticau mult mai radical societatea capitalistă
şi toate formele de guvernare, inclusiv statul şi partidele politice. Ei sperau
că o grevă generală spontană va provoca prăbuşirea acestuia. Folosesc
atentatul ca instrument politic de destabilizare a societăţii. Spre sfârşitul
secolului al XIX-lea câştigă tot mai mulţi adepţi socialismul reformator,
care preconiza folosirea mijloacelor nonviolente de cucerire a puterii. Spre
sfârşitul secolului al XIX-lea ideile socialiste au pătruns şi în România.
Principalul teoretician al socialismului a fost Constantin Dobrogeanu
Gherea, care a publicat în 1886 manifestul „Ce vor socialiştii români?”.
Ideile cuprinse în acest manifest au stat la baza programului Partidului
Social Democrat al Muncitorilor din România, înfiinţat în 1893.

3. MODERNIZARE ÎN PLAN ECONOMIC

Revoluţia industrială, apărută în Anglia sfârşitului de veac al XVIII-lea,

s-a generalizat în Europa Occidentală pe parcursul secolului următor.
Inventarea maşinilor cu aburi, folosirea lor în industria textilă, în minerit şi
în transporturi au avut drept consecinţă o creştere fără precedent a
productivităţii muncii. Producţia obţinută în fabricile şi uzinele europene a
luat drumul pieţei, care, reglată de mecanismul liber al cererii şi al ofertei,
punea în circulaţie produse din ce în ce mai ieftine pentru o populaţie din
ce în ce mai numeroasă.

După 1880, lumea a trecut prin „a doua revoluţie industrială”.

Înlocuirea în industria siderurgică â fierului cu oţelul, descoperirea şi
generalizarea unor noi surse de energie (electricitatea, petrolul, gazele
naturale etc.), care se impuneau treptat în faţa celei clasice, cărbunele, au
constituit două dintre cele mai importante elemente ale acesteia. Era
perioada în care supremaţia economică a Angliei lua sfârşit, locul ei fiind
ocupat în spaţiul european de Germania, iar în competiţia mondială de
Statele Unite ale Americii.
 Secolul al XIX-lea este secolul revoluţiei industriale, cauza marelui avans
al Europei şi a prelungirilor sale (în primul rând America de Nord) asupra
restului lumii. Modernizarea economică a continuat în secolul al XX-lea, în
special în a doua jumătate a veacului, prin introducerea noilor tehnologii.
Utilizarea computerului personal (PC), a comunicaţiilor prin satelit, a roboţilor
şi a Internetului reprezintă câteva dintre marile invenţii ale epocii
contemporane. A crescut enorm cantitatea de informaţie care circulă prin
diferite medii (în special prin Internet). Toate evenimentele care au loc sunt
transmise în timp real pe întreg globul datorită acestor noi tehnologii. În
fenomenele economice contemporane cel mai important element al
procesului de producţie a devenit informaţia. În acest mod, cei mai calificaţi
oameni nu mai participă în mod direct la fabricarea bunurilor materiale, ci
prin crearea, stocarea şi prelucrarea informaţiei cu ajutorul noilor tehnologii.

4. URBANIZAREA ŞI LUMEA ORAŞELOR

Activităţile industriale, comerciale şi de credit erau în veacul al XIX-

lea în mare măsură urbane. Numărul angajaţilor în aceste domenii a
crescut sensibil, iniţial prin migraţia populaţiei rurale către oraş, unde se
câştiga mai bine şi erau mai multe oportunităţi. Ulterior, populaţia urbană
a cunoscut o creştere spectaculoasă ca urmare a revoluţiei demografice,
determinată în mare măsură de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de
progresele din medicină. Dacă în prima parte a secolului al XIX-lea,
oamenii de curând veniţi în oraşe se stabileau în cartiere periferice,
insalubre şi acceptau salarii mici, în cea de-a doua jumătate a veacului,
statele moderne s-au preocupat de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale
populaţiei urbane: apar serviciile publice, oraşele se sistematizează, iar
reţeaua sanitară şi învăţământul primar obligatoriu devin constante ale
vieţii cotidiene.

Această populaţie urbană, cu o cultură omogenă, nutrită din lectura

foiletoanelor la modă din periodicele populare de mare tiraj ale timpului,
dobândea o nouă identitate. Ea nu mai aparţinea unei lumi ierarhizate,
închise, tradiţionale, ci uneia egalitare, deschise, moderne. Se transformase
într-o aşa-numită societate de masă, în interiorul căreia diferenţele dintre
diversele categorii sociale care o compuneau erau minime, atât din punctul
de vedere al condiţiilor de trai, cât şi din cel al instrucţiei şcolare. Totodată,
în Europa celei de-a doua părţi a veacului al XIX-lea a apărut şi clasa
mijlocie, o categorie care avea câştiguri financiare însemnate şi o cultură
consistentă. Atentă la modul de viaţă al elitelor burgheze ori aristocratice,
clasa mijlocie îşi conturase un mod de viaţă care includea investiţia în
locuinţe mai aspectuoase, o anumită modă în vestimentaţie sau
frecventarea anumitor producţii culturale.

5. MODERNIZAREA PRIN ŞTIINŢĂ

Ştiinţa a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă care a schimbat

viziunea oamenilor asupra lumii. La începutul secolului al XIX-lea se credea
că ştiinţa reprezintă speranţa pentru un viitor mai bun al omenirii bazat pe
posibilitatea de cunoaştere a adevărului pus în slujba creării unei societăţi
apropiate de perfecţiune. Secolul al XX-lea este veacul unei dezvoltări
uluitoare a ştiinţei. Descoperirile în fizică, chimie, biologie, cercetarea
spaţiului cosmic au fost utilizate în economie şi în viaţa cotidiană, ducând
la creşterea calităţii vieţii. În ziua de astăzi există opinii autorizate care
consideră că problemele complexe cu care se confruntă omenirea (criza
de materii prime, criza energetică, poluarea, încălzirea globală etc.) îşi vor
găsi rezolvarea cu ajutorul cuceririlor ştiinţei.

Încrederea necondiţionată în progresul continuu, idee preluată de la

enciclopediştii francezi ai secolului al XVIII-lea, a dus la un optimism
excesiv al oamenilor de ştiinţă, care şi-au închipuit că pot explica totul în
mod raţional. Progresul epocii industriale a fost susţinut de o schimbare
radicală a modului de a gândi. Secolul al XIX-lea este dominat de pozi-
tivismul lui Auguste Comte, curent care exprima încrederea în puterea
raţiunii şi a cunoaşterii. Aflată într-un proces de evoluţie, societatea
umană este guvernată de legi asemănătoare universului fizic, totul fiind
supus observaţiei şi experimentului. Încrederea nemărginită în puterea
ştiinţei eliberate de orice implicaţii metafizice a dus la combaterea Bisericii
şi la tendinţa de laicizare a societăţii. Oamenii de ştiinţă erau sfinţii epocii
industriale. Pe aceeaşi direcţie se înscrie şi evoluţionismul lui Charles
Darwin, potrivit căruia toate fiinţele vii se înscriu pe o linie de dezvoltare
ascendentă, de la simplu spre complex.

Începutul secolului XX a amendat însă rădăcinile pozitivismului şi ale

evoluţionismului. Sigmund Freud (1916) şi Carl Gustav Jung pun în
evidenţă rolul inconştientului în viaţa omului, susţinând că indivizii nu sunt
conduşi în acţiunile lor de raţiune, ci de instincte. Albert Einstein
redefineşte bazele newtoniene ale fizicii, punând totul sub semnul
relativităţii (teoria relativităţii – 1905). William James propune o abordare
pragmatică, potrivit căreia orice idee care „funcţionează” este adevărată,
iar adevărul nu mai este imuabil, ci creat prin acţiunea umană. Henri
Bergson analizează timpul, spaţiul sau libertatea dintr-o perspectivă
metafizică, respingând abordările materialiste şi mecaniciste ale realităţii.
Din perspectiva sa, elanul vital este forţa creatoare care determină evoluţia
vieţii, iar intuiţia este metoda de cunoaştere cu adevărat profundă.
Friedrich Nietzsche se opune cu vehemenţă credinţei în existenţa unei
structuri obiective a lumii, unei realităţi profunde, propunând în schimb
simţurile şi simţul comun ca mijloace utile de înţelegere a lumii. Având
puternice rădăcini în secolul al XIX-lea, materialismul dialectic şi istoric
exprimă viziunea marxist-leninistă despre evoluţia societăţii. Intuiţionismul
lui Henri Bergson, fenomenologia lui Edmund Husserl sau existenţialismul
reprezentat de Martin Heidegger şi Jean-Paul Sartre vor influenţa puternic
dezvoltarea ştiinţei, literaturii şi artei secolului XX.

6. MODERNIZARE ÎN CULTURĂ ŞI ARTĂ

Formarea societăţii moderne a impus condiţii favorabile înfloririi literaturii

şi artelor. Mai mulţi factori au făcut ca realizările culturale, până atunci
accesibile unui număr restrâns de oameni, să poată fi apreciate de cercuri din
ce în ce mai largi de cetăţeni: dezvoltarea presei şi a tiparului, deschiderea
saloanelor de expoziţie în care erau expuse publicului larg producţiile artiştilor
plastici, creşterea procentului de populaţie instruită în urma extinderii reţelei de
învăţământ. Democratizarea accesului la cultură a fost posibilă cu precădere
datorită fotografiei, cinematografului, radioului şi presei scrise. Strălucirea
marilor capitale, Paris, Berlin, Viena, Londra, a atras circulaţia ideilor şi a
curentelor culturale şi a demonstrat unitatea intelectuală a elitelor europene
occidentale. Principalele curente culturale şi artistice apar în contextul în care
omul este capabil să descopere mecanismele universului şi încearcă să dirijeze
evoluţia societăţii omeneşti. Modernizarea structurilor politice şi economice,
sociale şi juridice în Europa Răsăriteană a generat, în contextul afirmării fiinţei
naţionale, o nouă ideologie. Conflictul de idei în lumea europeană a condus la
noi viziuni despre modernizare în rândul elitei intelectuale, reflectat prin
manifestarea succesivă, dar şi concomitentă a curentelor culturale precum:
romantismul, realismul, impresionismul, naturalismul, parnasianismul,
simbolismul.

6.1. Romantismul. În domeniile literaturii şi artei, secolul al XIX-lea a

debutat prin afirmarea romantismului, curent cultural care respingea
canoanele impuse de academism. Exprimarea liberă a sentimentelor şi
trăirilor, căutarea modelelor eroice în istorie, valorizarea idealurilor
naţionale şi democratice au reprezentat trăsături definitorii ale operelor
artistice şi literare romantice, manifestându-se în proza lui Victor Hugo şi
Walter Scott, în poezia lordului Byron, a lui Heinrich Heine sau Aleksandr
Puşkin, în creaţia muzicală a lui Schubert, Schumann sau Chopin, în pictura
lui Eugene Delacroix. Romantismul românesc se adresează deopotrivă
istoriei şi folclorului ca surse pentru afirmarea unei spiritualităţi naţionale. La
aceasta au contribuit deopotrivă istorici şi oameni politici revoluţionari -
Bălcescu şi Kogălniceanu – scriitori – Ion Heliade Rădulescu, Cârlova,
Bolintineanu, Asachi – pictori – Constantin Lecca, Theodor Aman – poeţi ca
Alecsandri şi, mai apoi, ca ultimul mare romantic al Europei, Mihai Eminescu
– înnoitor neegalat şi profund al expresiei poetice româneşti, gânditor şi spirit
superior, cărturar de impresionantă erudiţie.

6.2. Realismul. Dacă romantismul a însemnat exteriorizarea

sentimentelor, a emoţiilor, realismul a căutat să descrie cu atenţie şi
răceală societatea acelor vremuri, constituindu-se astfel într-o reacţie
antiromantică. La mijlocul secolului al XIX-lea, realismul aducea o viziune
nouă în creaţia artistică, încercând să realizeze o fotografie a societăţii
contemporane aşa cum era ea, prin reproducerea fidelă şi obiectivă a
realităţii şi a psihologiei umane, se manifestă un nou curent cultural şi
artistic, realismul. Realismul a lansat în literatură nume prestigioase:
Balzac şi Flaubert - în Franţa, Dickens - în Anglia, Ibsen – în Norvegia, Lev
Tolstoi şi Feodor Dostoievski - în Rusia, Mark Twain - în Statele Unite ale
Americii. Realismul românesc – pus în slujba idealurilor naţionale în epoca
Războiului de Independenţă – a oferit creaţii atât în literatură, cât şi în
pictură Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu. Critica socială a burgheziei a
dat naştere creaţiei dramaturgice a lui Ion Luca Caragiale.

Progresul cultural românesc se realiza pe fondul înfruntării de idei în

jurul problemei necesităţii modernizării, a ritmului şi căilor acesteia. În
acest context, dând glas temerilor că un ritm rapid ar putea altera fondul
spiritual naţional, ar crea o societate bazată pe valori false şi imitaţie, Titu
Maiorescu lansează teoria „formelor fără fond”, fără a respinge însă nevoia
de modernitate. Adepţii progresului rapid şi profund justificau greutatea
schimbărilor şi nu le considerau un motiv de respingere a progresului.

Către sfârşitul veacului, dar mai ales în secolul următor, cultura şi arta
modernă au depăşit graniţele impuse de realism, căutând să dea glas
impresiilor abstracte ale artiştilor, ca reflex al iraţionalităţii umane. Astfel,
au apărut, spre exemplu, impresionismul sau cubismul în artele plastice
ori simbolismul în literatură. Societatea de masă, născută în amurgul
veacului al XIX-lea, nu aprecia însă cultura modernă, ea fiind atrasă de
spectacole de varietăţi, de cinematograf, de reviste ilustrate etc., adică de
aşa-numita cultură de masă urbană.

La cumpăna secolelor al XIX-lea – al XX-lea, simbolismul şi

parnasianismul exprimau dorinţa de desprindere de realitatea imediată şi
de căutare a unor noi valori culturale. În artele plastice, ultimele decenii
ale secolului al XIX-lea au fost marcate de impresionism, exprimare a
căutărilor pentru redarea unor nuanţe şi fenomene subtile ale luminii şi ale
mişcării. Mijloacele de expresie utilizate de oamenii de cultură sunt atât de
noi şi de neaşteptate, încât se poate vorbi, în a doua jumătate a veacului
al XIX-lea, de o revoluţie în creaţia literară şi artistică.

6.3. Impresionismul. Apariţia impresionismului reprezintă un

moment revoluţionar în istoria artelor. Artiştii îşi arată trăirile şi
sentimentele fără a se mai preocupa de reprezentarea fidelă a realităţii,
aşa cum este percepută de ochiul omenesc. Pictând în aer liber,
impresioniştii fac din lumină elementul principal al compoziţiilor lor.
Figurile, obiectele sunt estompate de culoarea strălucitoare care irumpe
din tablourile artiştilor. O astfel de manieră de a picta nu era înţeleasă de
publicul vremii, picturile impresioniştilor nefiind expuse în saloanele
oficiale de expoziţie. Franţa este centrul unde apar aceste inovaţii
revoluţionare, numele unor artişti precum Monet, Manet, Renoir, Pissaro,
Degas, fiind întâlnite astăzi în cele mai de seamă muzee ale lumii. Curajul
impresioniştilor de a se îndepărta de modul tradiţional de a face artă a
deschis câmp larg inovaţiilor celor mai îndrăzneţe. Spre sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul celui următor a apărut o multitudine de curente
artistice care se îndepărtau de modul tradiţional în care artiştii creaseră
timp de două milenii, pe baza regulilor puse în aplicare încă în antichitatea
greacă. Între cele mai însemnate sunt: postimpresionismul (Van Gogh,
Cezanne, Gauguin), fovismul (Matisse), cubismul (Picasso) etc.

6.4. Curente culturale europene în secolul al XX-lea. Realităţile

şi problemele societăţii secolului al XX-lea, evenimentele istorice majore şi
transformările petrecute în istoria omenirii au generat noi forme de
gândire intelectuală şi de atitudine culturală. Protestul faţă de război, faţă
de uniformizare şi tehnicizare, căutarea unor noi forme artistice au
reprezentat câteva dintre trăsăturile culturii perioadei interbelice.
Totodată, apariţia culturii de masă a dus la decăderea culturii tradiţionale
şi, prin intermediul publicităţii, la încurajarea consumului de masă, dar şi
la standardizarea gusturilor publicului, la impunerea unor modele
comportamentale noi. În ţările cu regimuri politice totalitare, cultura de
masă a reprezentat un instrument de propagandă în slujba puterii politice.

O nouă mişcare culturală, modernismul, incluzând domeniile artei,

arhitecturii, muzicii şi literaturii, a apărut înainte de 1914, când artiştii se
revoltă împotriva tradiţiilor academice şi istorice, refuză ideea de frumos,
de perfecţiune. Temele abordate şi, mai ales, formele noi de expresie
artistică sunt în strânsă legătură cu ideile şi starea de spirit generate de
realităţile istorice. Modernismul se caracterizează printr-o varietate de
curente literar-artistice sau doar artistice; cubismul, expresionismul,
futurismul, dadaismul, suprarealismul. Proza generează producţii literare
moderne în: romanul istoric, romanul de analiză interioară (Marcel Proust,
James Joyce); romanul existenţialist (Franz Kafka, Albert Camus, William
Faulkner). În creaţia poetică se remarcă poezia revoluţiei, a rezistenţei,
cea militantă socialistă şi lirica personală. În dramaturgie, modernizarea
creaţiei se reflectă în teatrul de idei de către Bernard Shaw, Luigi
Pirandello, Eugene O'Neill, Federico Garcia Lorca.

În artă excelează cubismul, prin picturile francezului Georges Braque şi

ale spaniolului Pablo Picasso, expresionismul germanilor Ernst Ludwig
Kirchner, Emile Nolde, dar şi al norvegianului Edvard Munch, futurismul
promovat de pictorii italieni Umberto Boccioni, Gino Severini, suprarealismul
lui Salvador Dali, dar şi al românului Victor Brauner. Filosofia europeană
interbelică a fost dezvoltată de gânditori şi scriitori ca Jean Paul Sartre,
Simone de Beauvoir, Albert Camus. Cultura europeană a continuat să fie
percepută, în mare parte, datorită diplomaţiei culturale, ca un model pentru
restul lumii. Aceasta s-a dezvoltat cu precădere după al Doilea Război
Mondial, urmărind strângerea legăturilor dintre state. După al Doilea Război
Mondial, progresele în plan tehnic şi social, mai ales în statele occidentale,
dezvoltarea rapidă a mijloacelor de comunicare în masă au produs anumite
modificări ale practicilor culturale în favoarea cinematografiei, a televiziunii
şi a noilor tehnologii informatice. În perioada postbelică, modelele
arhitecturale au accentuat caracterul funcţional şi social al edificiilor, printre
arhitecţii epocii numărându-se Le Corbusier, A. Aalto, M. Breuer, R. Bofil.

Începând cu mijlocul secolului XX, a început să se manifeste o nouă

formă de cultură, specifică tinerilor, care, îmbrăcând forma unei „contra-
culturi”, se constituie într-o alternativă la cultura oficială. Foarte influentă,
cultura tinerilor indică existenţa unor valori, idealuri şi aspiraţii specifice, o
schimbare profundă a raportului dintre generaţii. Din această perspectivă,
secolul XX poate fi perceput şi ca o epocă a protestelor tineretului, a unui
conflict tot mai evident între valorile promovate şi maniera de exprimare a
diferitelor generaţii. Din punct de vedere al artelor, dar şi al filosofiei,
ultimele decenii ale secolului XX fac trecerea de la modernism la
postmodernism.

6.5. Preocupări culturale în spaţiul românesc, până la Primul

Război Mondial. Dezvoltarea literaturii şi artei a fost caracterizată, pe de
o parte, de racordarea mediului cultural românesc la cel occidental şi, pe de
altă parte, de cultivarea specificului naţional, prin alegerea temelor de
inspiraţie din creaţia folclorică sau din trecutul istoric. Au apărut primele
publicaţii în limba română (Curierul românesc, Albina românească - 1829;
Gazeta de Transilvania - 1838). Un rol deosebit în promovarea culturii
naţionale a revenit societăţilor literare, artistice şi ştiinţifice ca de pildă,
Societatea Academică Română (Bucureşti, 1867), devenită, din 1879,
Academia Română.

În plan cronologic şi tematic, literatura română modernă s-a structurat

pe două etape: paşoptismul, ataşat valorilor romantismului, reprezentat de
I.H. Rădulescu, V Alecsandri, C. Negruzzi, şi epoca marilor clasici, ilustrată
de T. Maiorescu, M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, O.
Goga, I. Slavici. Arta românească a secolului al XIX-lea fost reprezentată de
Th. Aman, Gh. Tătărescu, N. Grigorescu, I. Andreescu, Şt. Luchian (pictură).

6.6. Tendinţe în cultura românească a secolului al XX-lea.

Constituirea statului naţional unitar şi afirmarea României în rândul
statelor europene moderne s-a reflectat în plan cultural printr-o amplă
efervescenţă a formelor şi modalităţilor de expresie, ca şi prin deschiderea
spre cultura europeană, fără a nega valoarea specificului naţional. Scriitori
din perioada interbelică, precum Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu,
Camil Petrescu, George Bacovia, Mircea Eliade, Lucian Blaga şi Al.
Phillipide, au ilustrat curentele culturale ale vremii. Printre reprezentanţii
culturii române s-au numărat şi femei, devenite cunoscute în Europa
pentru preocupările lor literare, precum Elena Văcărescu, prima femeie
primită în Academia Română, Martha Bibescu şi Anna de Noailles.

Cultura românească a perioadei interbelice este marcată de

confruntarea dintre modernism şi tradiţionalism. Tradiţionalismul rămâne o
componentă fundamentală, argumentată de Garabet Ibrăileanu, teoretician
al „specificului naţional”, promovată neobosit de revista Viaţa Românească,
ilustrată de poezia lui Goga, de proza lui Sadoveanu, Cezar Petrescu, Liviu
Rebreanu şi chiar de o parte a creaţiei lui Lucian Blaga. Tradiţionalismul
este accentuat de teoreticienii ideologiei de dreapta, Nae Ionescu, în
special. Aspiraţia spre europenism, componentă opusă, dar fericit
complementară era cea de-a doua orientare a culturii româneşti. În anii '20,
răspunzând curentelor tradiţionaliste, Eugen Lovinescu susţinea necesitatea
sincronizării cu modernitatea occidentală. Revista Sburătorul şi cenaclul cu
acelaşi nume au devenit principalele tribune de imprimare a modernismului
în evoluţia literaturii române. Ca scriitori modernişti români s-au consacrat
nume precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu,
Camil Petrescu, George Călinescu. În cultura română modernismul a luat şi
formele avangardismului, promovat de reviste ca Unu, Contimporanul şi
ilustrat de nume devenite celebre în cultura europeană: Tristan Tzara -
doctrinarul dadaismului - şi Eugen Ionesco - dramaturgul „absurdului”.
Pledoaria pentru concilierea modernism-tradiţionalism a pus în evidenţă
fundamentul vicios al polemicii „îndârjirea unei superficialităţi pe care o
ameninţă altă superficialitate” (Camil Petrescu).
 Figură centrală în mişcarea artistică modernă şi un pionier al
abstractizării, românul Constantin Brâncuşi este considerat părintele
sculpturii moderne. Sculpturile sale (Poarta sărutului, Coloana fără sfârşit,
Pasărea măiastră, Masa Tăcerii) se remarcă prin eleganţa formei şi
utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare
româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. În arhitectură, mişcarea
artistică Art Nouveau, cu largă răspândire europeană, dar şi nord-
americană, face tranziţia de la specificul secolului al XIX-lea la modernismul
secolului al XX-lea. Stilul arhitectonic Art Nouveau utilizează noile materiale
de construcţie: fierul, betonul şi sticla. Modernismul este liniar, simplu şi
ieftin de realizat, mai apropiat de estetica simplificatoare şi relativ brută a
designului industrial. Postmodernismul respinge graniţele rigide între stiluri
şi favorizează eclectismul, amestecul de idei şi forme: „Reia elemente
gotice la o clădire barocă cu intrare neoclasică, iar grădina ar putea fi
japoneză” (Mircea Maliţa).

Arhitectura românească în secolul al XX-lea dezvoltă atât stilul

romantic, cât şi stilul eclectic, în care vechile forme arhitectonice se îmbină
cu cele venite din afară. Stilul romantic se evidenţiază prin Palatul Suţu şi
Casa Filipescu. Stilul eclectic aduce realizări de excepţie ca: Ateneul
Român, Palatul Cantacuzino, Palatul Justiţiei, Palatul Băncii Naţionale,
clădirea CEC-ului din Bucureşti, Teatrul Naţional din Iaşi, Casinoul din
Constanţa, în timp ce modernismul monumental se regăseşte în arhitectura
Facultăţii de Drept, a Institutului Agronomic, a Palatului C.F.R.

În perioada postbelică, legăturile culturale dintre România şi restul

Europei au fost limitate de regimul comunist. Eugen Ionescu, Mircea Eliade,
Emil Cioran, dirijorul Sergiu Celibidache, muzicianul Constantin Brăiloiu,
aflaţi în exil, au continuat să reprezinte cultura românească. După
înlăturarea regimului comunist, deschiderea politică a României spre spaţiul
euro-atlantic a fost însoţită de dorinţa de a reveni în marea familie culturală
europeană.

7. POLITICI CULTURALE

7.1. Politici educaţionale în secolul al XIX-lea. Propagarea

revoluţiei industriale, dezvoltarea economică, urbanizarea, dar şi afirmarea
statelor naţionale au făcut ca, în secolul al XIX-lea, guvernele să acorde o
atenţie sporită educaţiei şi învăţământului. Dezvoltarea învăţământului a fost
însoţită, pe întregul continent european, de modernizarea programelor
şcolare, a manualelor, ca şi de creşterea constantă a numărului de elevi. De
o atenţie deosebită s-au bucurat învăţământul primar şi cel secundar,
introducerea gratuităţii şcolarizării primare, reducerea analfabetismului,
dezvoltarea învăţământului de stat. În unele ţări, de pildă în Franţa, au fost
luate măsuri în vederea laicizării învăţământului. Totodată, obiectivele
educaţiei şcolare erau acelea de a asigura formarea unor cetăţeni devotaţi
statului căruia îi aparţineau.

Acţiunea de modernizare a învăţământului porneşte din Europa

Occidentală aflată în plină revoluţie industrială. A fost elaborată o legislaţie
şcolară corespunzătoare. În Franţa, cu toate schimbările politice ce au avut
loc, învăţământul a fost o preocupare constantă. Prin „legea Guizot” din 1833
s-a impus fiecărei comune obligaţia de a întreţine o şcoală elementară. În
celelalte ţări europene atenţia guvernelor a fost canalizată în primul rând
asupra învăţământului primar, menit să asigure baza instruită a naţiunii. În
Belgia legislaţia şcolară a determinat o vie dispută între catolici, care doreau
menţinerea controlului biserici asupra învăţământului şi liberali care au
introdus învăţământul primar public, laic şi parţial gratuit. Diferitele tipuri de
şcoli au realizat difuziunea culturii în funcţie de cerinţele fiecărui nivel social.
Sporirea numărului cititorilor, alături de înmulţirea mijloacelor tehnice au
asigurat extinderea activităţii editoriale, a publicaţiilor periodice.

Dacă în secolul al XVIII-lea, în Principate, cursurile şcolare erau

susţinute îndeosebi în limba greacă, de la începutul secolului următor s-a
trecut la promovarea învăţământului în limba română, un rol deosebit în
acest sens revenindu-le lui Gheorghe Asachi în Moldova (fondatorul Şcolii
de la Trei Ierarhi, Iaşi) şi lui Gheorghe Lazăr în Ţara Românească (Şcoala
de la Sfântul Sava, Bucureşti).

Reţeaua şcolară urbană şi rurală s-a dezvoltat în urma adoptării unei

legislaţii menite a încuraja modernizarea învăţământului. Prima lege
specială adoptată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (Legea
Instrucţiunii Publice – decembrie 1864) introducea învăţământul primar
obligatoriu şi gratuit. Ea era menită să asigure educaţia şcolară de bază a
naţiunii, garantată şi prin construcţia de şcoli în toate localităţile, tipărirea
de manuale, plata salariilor cadrelor didactice din bugetul statului.
Acesteia i s-a adăugat, mai târziu, legea iniţiată de Spiru Haret,
susţinătorul celei mai cuprinzătoare reforme şcolare din România
modernă. Legea Haret (1899) a consolidat şcoala primară românească,
prin extinderea reţelei şcolare ca urmare a construirii „Şcolilor Haret” şi a
organizat şcoala secundară cu opt clase, ca în majoritatea statelor
europene. Şi în Transilvania, prin grija comunităţilor săteşti, ponderea
ştiutorilor de carte care frecventau cursurile se ridica la 63%, în ciuda
politicii de maghiarizare a învăţământului public, susţinută de guvernul de
la Budapesta. Ca instituţii fundamentale care au stat la baza modernizării
României au fost şi societăţile şi asociaţiile culturale. Dintre acestea,
Societatea literară română (1866), Academia Română din anul 1879, s-a
impus ca fiind cea mai importantă instituţie de cultură. Scopul ei principal
era promovarea „culturii, limbii şi istoriei naţionale, a literelor, ştiinţelor şi
artelor frumoase”. Învăţământul superior din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea a fost reprezentat de instituţii de prestigiu precum Universităţile
din Iaşi (1860), Bucureşti (1864), Cluj (1871) şi Cernăuţi (1874).

Cultura a fost asumată în secolul al XIX-lea ca o problemă de stat, fiind

adoptate măsuri politice pentru susţinerea ei. Trăsături fundamentale ale
epocii au fost perfecţionarea învăţământului şi eforturile pentru reducerea
analfabetismului. Totodată, au fost încurajate constituirea de asociaţii
culturale, academii naţionale manifestările expoziţionale. Preocuparea
pentru urbanism a permis avântul arhitecturii, construirea unor edificii
impresionante (gări, biblioteci, monumente, clădiri guvernamentale) şi
utilizarea unor materiale noi, precum betonul armat, oţelul şi sticla.

7.2. Şcoala şi educaţia în secolul al XX-lea. Evoluţia regimurilor

politice, ca şi formarea noilor state europene după Primul Război Mondial au
determinat guvernele să acorde atenţie sporită mediului şcolar şi educaţiei în
general. Legislaţia şcolară din perioada interbelică a pus accentul pe
răspândirea ştiinţei de carte, pe construirea de şcoli noi şi pe dezvoltarea
învăţământului secundar şi superior. În acelaşi timp, mai ales din anii '20, s-
au înmulţit şcolile tehnice şi de meserii, învăţământul răspunzând astfel
nevoilor crescute ale industriei în privinţa mâinii de lucru calificate.

Politica educaţională a fost abordată diferit în statele cu regimuri

democratice faţă de cele cu regimuri totalitare. În acestea din urmă,
educaţia avea ca scop manipularea cetăţenilor şi transformarea lor în
supuşi devotaţi lipsiţi de voinţa de a se opune regimului politic. În Italia
fascistă, în Germania nazistă, în U.R.S.S. sau, după al Doilea Război
Mondial, în statele europene cu regimuri comuniste, şcoala a reprezentat şi
un mijloc de înregimentare a tinerilor în structurile sistemului totalitar. În
perioada postbelică, evoluţia învăţământului s-a caracterizat prin creşterea
alocărilor bugetare pentru domeniul educaţiei sporirea numărului elevilor şi
al absolvenţilor cu studii medii şi superioare, preocuparea constantă pentru
dezvoltarea educaţiei permanente, a educaţiei pentru cetăţenie
democratică (îndeosebi după 1989, când fostele state comuniste europene
au revenit la democraţie), pregătirea tinerilor pentru societatea bazată pe
cunoaştere.

Cultura este astăzi înţeleasă ca un factor care exprimă gradul de

dezvoltare al unei societăţi, calitatea vieţii, integrarea socială a unor grupuri
etc. Aderarea la Uniunea Europeană presupune un proces de echilibru între
valorile culturale comune şi cele naţionale, specifice; astfel, diversitatea
culturală este înţeleasă ca o bogăţie a patrimoniului european şi nu o sursă
de divizare şi conflicte. În acest context, o funcţie importantă a politicilor
culturale vizează conservarea identităţii şi păstrarea diversităţilor, dar şi
stimularea creativităţii cetăţenilor, protecţia minorităţilor etc. În elaborarea
politicilor culturale se are în vedere: păstrarea patrimoniului, mărturie a
unor momente istorice sau a unor realizări culturale remarcabile. Păstrarea
patrimoniului are un rol deosebit în conservarea identităţii naţionale;
dezvoltarea turismului ca o activitate menită să pună în valoare patrimoniul
cultural şi natural al unei ţări, cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă. În
acelaşi timp, turismul aduce venituri necesare pentru proiectarea altor
activităţi în cadrul politicilor culturale; conservarea şi dezvoltarea muzeelor,
arhivelor şi bibliotecilor; încurajarea industriilor culturale. Acestea includ,
radioul, televiziunea, editurile, casele de discuri, industria mobilei şi a
designului, moda, publicaţiile (ziarele şi revistele) etc.

În acelaşi timp, politicile culturale vizează respectarea unor drepturi

ale omului, înscrise în documente internaţionale: dreptul de acces la viaţa
culturală, dreptul de participare la viaţa culturală, dreptul respectării
identităţii culturale, dreptul de acces la patrimoniul cultural etc. În această
direcţie, Consiliul European din noiembrie 2001 a adoptat „Rezoluţia cu
privire la rolul culturii în Uniunea Europeană”, care consideră cultura „un
element esenţial al integrării europene, mai ales în contextul extinderii
Uniunii.” Uniunea sprijină politicile culturale ale statelor membre prin
finanţări realizate în cadrul unor programe, cum ar fi Cultura 2000 sau
Media (aprobate de Parlamentul European şi Consiliul European în anul
2000). De asemenea, fondurile structurale acordate de UE pot fi utilizate în
condiţiile în care, de exemplu, dezvoltarea unei regiuni sau activităţi
economice prezintă şi o componentă culturală (de exemplu, protejarea
unei activităţi tradiţionale sau lucrări de restaurare).

8. IDENTITĂŢILE NAŢIONALE

În Europa centrală şi răsăriteană, alfabetizarea, industrializarea şi

urbanizarea au avut un ritm foarte lent. Existent încă din Vechiul Regim,
decalajul tehnologic sau de civilizaţie faţă de Europa occidentală s-a
păstrat şi adâncit în prima parte a secolului al XIX-lea. Conştientizarea
decalajului de către elita intelectuală sau politică din centrul şi sud-estul
bătrânului continent a pus în circulaţie ideea că Occidentul este modelul
ce trebuia urmat (imitat) pentru ca Europa orientală să se modernizeze.
Astfel, îşi vor face apariţia în cultura politică a zonei ideile moderne
liberale, care au constituit esenţa codului libertăţilor civile. Însă tot pe
această cale, a prins contur şi ideea diferenţei, a identităţii naţionale, cu
atât mai mult cu cât majoritatea popoarelor din Europa centrală şi
răsăriteană nu aveau un stat propriu şi se găseau în componenţa
imperiilor austriac (Austro-Ungaria după 1867), german, otoman sau rus.

Din perspectivă politică, concepte precum „naţiune”, „naţionalism”

sau „identitate naţională” au fost şi sunt încă în centrul proiectelor politice
ale lumii moderne. În mod cert, lupta pentru afirmarea identităţii naţionale
reprezintă dominanta secolului al XIX-lea şi a avut fundamente etnice.
Italienii, germanii sau românii, dar şi multe alte popoare ale Europei au
încercat să se reunească în graniţele aceluiaşi stat. A fost momentul în
care, sub influenţa scriitorilor romantici şi a artiştilor militanţi, s-a creat un
sentiment de solidaritate care mergea dincolo de orice alte interese.
Asocierea ideilor de libertate şi de naţiune a creat o fantastică emulaţie în
rândul popoarelor europene şi a împins aproape întreaga Europă spre
revoluţia paşoptistă. Revoluţia romantică nu a putut face faţă forţei
militare concentrate împotriva sa. Ideea de naţiune însă a rămas şi va da
roade câţiva ani mai târziu. Trecând de la romantism la realism, germanii
şi italienii îşi vor realiza obiectivul naţional utilizând aceeaşi armă a
războiului. La rândul lor, românii folosesc contextul internaţional favorabil
creat de un alt război, cel al Crimeii, şi, prin dubla alegere a lui AI. I. Cuza,
fac primul pas spre statul naţional. În 1867, ungurii obţin un statut
preferenţial în cadrul Imperiului Habsburgic, în cazul polonezilor verdictul
fiind însă încă o dată amânat, ca şi în cel al popoarelor din Balcani.

Constituirea statelor naţionale. Expresie a evoluţiei politice şi

istorice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,
constituirea naţiunilor – comunităţi umane coerent structurate, cu o
identitate etnică, lingvistică şi istorică proprie, a reprezentat totodată
rezultatul impunerii burgheziei în plan social şi politic. Acest proces a
marcat cu deosebire perioada dintre anii 1815 şi 1914 („Secolul naţionali-
tăţilor”). Astfel, de pildă, pe continentul european, în această perioadă, şi-
au îndeplinit treptat năzuinţele de independenţă şi unitate naţională
belgienii, românii, italienii, germanii, norvegienii, în timp ce imperiile
multinaţionale, austro-ungar, rus sau otoman, s-au confruntat cu revoltele
popoarelor supuse, ce au determinat, în cele din urmă, dezagregarea lor.
La asigurarea coeziunii statelor naţionale europene au contribuit politicile
de stat, manifestate prin impunerea învăţământului obligatoriu, a limbii
oficiale, a votului universal şi a recrutării obligatorii în sistemul militar.

Secolul al XIX-lea a fost denumit „secolul naţionalităţilor” deoarece în

acest secol a avut loc o puternică afirmare a ideologiilor naţionale şi a
acţiunilor în vederea punerii lor în practică. În prima jumătatea a secolului
al XIX-lea se afirmă cu precădere naţionalismul romantic, reprezentat de
gânditori şi oameni politici precum Jules Michelet, Giuseppe Mazzini,
Nicolae Bălcescu. Ei porneau de la ideea că nu se poate construi nimic
durabil decât pornindu-se de la istorie. Lupta pentru eliberarea şi unitatea
naţională a popoarelor aflate sub dominaţia unor state de altă
naţionalitate şi religie este legitimată prin întrebuinţarea unei limbi
comune şi apartenenţa la aceeaşi religie. Asociat cu ideea liberală,
naţionalismul romantic considera statul naţional ca fiind ideal pentru
dezvoltarea societăţii moderne.

Mişcări naţionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În

zona Balcanilor se dezvoltă după 1815 primele mişcări naţionale, care pun în
cauză Actul final al Congresului de pace de la Viena. Zona Balcanilor
formează un veritabil mozaic etnic dar între provinciile din zona respectivă
există o anumită unitate dată de religia ortodoxă. În 1821 grecii încep lupta
de eliberare naţională prin răscoala antiotomană condusă de Alexandru
Ipsilanti şi sprijinită de Rusia. În ianuarie 1822 Grecia îşi proclamă
independenţa la care turcii răspund cu masacrarea a 22.000 de greci din
insula Chios. Masacrul de la Chios determina intervenţia puterilor Europei.
Imperiul Otoman a fost nevoit să recunoască statul grec prin tratatul de la
Adrianopol din 1829. La 3 februarie 1830 ia naştere statul naţional grec.
Mişcarea naţională s-a extins în perioada următoare. Apar tot mai multe
societăţi secrete: „carbonarii” în Italia, „comuneros” în Spania,
„Burchenschaften” în statele germane, „Frăţia” în Ţara Românească, care
vor impulsiona mişcarea liberală şi naţionalistă.

În 1830 în Belgia izbucneşte o revoluţie burgheză şi naţională

împotriva hotărârii marilor puteri din 1815, de unire cu Olanda. Congresul
belgian a proclamat independenţa Belgiei la 4 octombrie 1830,
independenţă recunoscută de Olanda în 1839. Aspiraţiile naţionale au avut
un rol deosebit în Imperiul Habsburgic în timpul revoluţiilor de la 1848. Ele
au determinat fie o mişcare de desprindere a naţiunilor dintr-un imperiu
formându-se state naţionale – cazul Imperiului Habsburgic – fie una de
reunire într-un stat naţional a unor unităţi statale separate (Germania), fie
mixtă, de deprindere de sub dominaţia străină şi de reunire (Italia,
România).

Unificarea naţională. După 1848 în centrul vieţii politice şi social-

culturale a Principatelor Române se află ideea înfăptuirii unităţii naţionale.
Situaţia internaţională de după războiul din Crimeea (1853-1856) devine
favorabilă îndeplinirii acestui ideal. Unirea Principatelor Române este luată în
discuţia Congresului de Pace de la Paris din 1856, devenind o problemă
europeană. Marile puteri au hotărât aici consultarea românilor cu privire la
unire, prin intermediul unor Adunări ad-hoc. Acestea, convocate în anul 1857
la Bucureşti şi Iaşi, se pronunţă în unanimitate pentru unirea Principatelor
într-un singur stat sub numele de România. Ignorând propunerile Adunărilor
ad-hoc, Convenţia de la Paris din 1858 a trasat un cadru incomplet pentru
unirea celor două Principate Române. Trecând peste prevederile Convenţiei
şi impunându-şi propria voinţă românii aleg, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi
la 24 ianuarie 1859 în Muntenia, pe Alexandru Ioan Cuza drept unic
domnitor. Alegerea aceluiaşi domnitor în ambele Principate a avut rolul
hotărâtor în înfăptuirea Unirii.

Unificarea Italiei s-a realizat în mai multe etape, prin mijloace diferite:
războiul, acţiunea revoluţionară şi calea diplomatică. Iniţiativa acţiunii de
unificare a avut-o Piemontul al cărui rege, Victor Emanuel al II-lea (1849-
1878) se bucura de sprijinul naţionaliştilor italieni. Artizanul acesteia a fost
însă Camillo Cavour, ajuns prim-ministru din 1852. Prima etapă a fost
războiul contra Austriei pentru eliberarea nordului Italiei. Cavour a obţinut
promisiunea de sprijin din partea Franţei. Armata franco-piemonteză îi
învinge pe austrieci la Magenta şi Solferino. Prin pacea încheiată, Piemontul
eliberează Lombardia, dar Veneţia rămâne austriecilor. Franţa primea în
schimb Nisa şi Savoia. A doua etapă este reprezentată de cele două acţiuni
revoluţionare: ducatele Parma, Modena, Romagna şi Toscana care au
răsturnat vechiul regim şi s-au unit cu Piemontul, iar apoi s-a declanşat o
revoluţie naţională în Sicilia care aparţinea regatului Neapole. Sub
conducerea lui Giuseppe Garibaldi, 1.000 de voluntari au eliberat Sicilia şi
apoi Neapole, care s-au unit cu Piemontul. Noul stat italian care reunea cea
mai mare parte a teritoriilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor
Emanuel al II-lea. Rămâneau în afara statului italian Veneţia, deţinută de
habsburgi şi Statul papal apărat de francezi. În 1866, când izbucneşte
războiul dintre Prusia şi Austria, Italia se aliază cu Prusia şi în urma victoriei
asupra Austriei, Italia obţine Veneţia. Unificarea Italiei se încheie în 1870,
când trupele franceze se retrag din Roma care este proclamată capitala
statului italian.

Unificarea Germaniei a fost pregătită economic prin uniunea

vamală (Zollverein) iniţiată de Prusia în 1828, la care au aderat cea mai
mare parte a statelor germane. Austria dorea ca unificarea statelor
germane să se realizeze sub egida sa. Rivalitatea dintre Austria şi Prusia a
dominat procesul de unificare al Germaniei. Unificarea, susţinută de
cancelarul Bismarck, s-a realizat în urma a trei războaie iniţiate de Prusia.
Primul, în 1864, împotriva Danemarcei, pentru ducatele germane
Schleswig şi Hollstein. Prusia, aliată cu Austria, declară război Danemarcei,
pe care o înving. Danemarca cedează ducatele care sunt împărţite între
Prusia şi Austria. În 1866 izbucneşte conflictul între Prusia şi Austria din
care victorioasă iese Prusia, în bătălia de la Sadova. Prin tratatul de la
Praga, din august 1866, Austria este exclusă din Confederaţia Germană.
Prusia pune bazele Confederaţiei Germane de Nord. Din Confederaţie nu
fac parte statele din sud, care erau susţinute de Franţa. Unificarea
Germaniei se încheie în urma războiului Prusiei cu Franţa, din 1870-1871.
Armata franceză suferă o umilitoare înfrângere şi capitulează la Sedan.
Statele germane din sud intră în Confederaţie. Acest moment marchează
practic încheierea procesului de unificare a Germaniei. La 18 ianuarie
1871, regele Prusiei Wilhelm I s-a proclamat împărat al Germaniei în Sala
Oglinzilor din Versailles. Germania anexa două provincii franceze: Alsacia
şi Lorena.

După 1871 ideea naţională şi-a schimbat în parte esenţa. În anumite

state (Franţa, Germania) ideea naţională a fost exacerbată ajungându-se
uneori până la şovinism şi xenofobie. La alte popoare, îndeosebi la cele
care luptau pentru constituirea statelor naţionale sau desăvârşirea unităţii
naţionale, naţionalismul îşi păstrează forma romantică şi liberală.
Menţinerea imperiilor multinaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea a făcut ca problema naţională să devină tot
mai tensionată.

Odată constituite, statele-naţiune au promovat la sfârşitul secolului al

XIX-lea un alt tip de naţionalism, cel al dominaţiei şi cuceririi. Este cel care
creează ierarhii între naţiuni şi chiar neagă dreptul la existenţă al unor
naţiuni. În mod paradoxal, curentul apare în Franţa, este cunoscut şi în Anglia
sau în Rusia, dar va fi împins la extrem în Germania, unde va îmbrăca forme
agresive, xenofobe şi antisemite. Noul context politic internaţional blochează
dorinţa de emancipare a popoarelor slave din Imperiul Habsburgic (cehi, slo-
vaci, sloveni, croaţi, polonezi) sau a românilor din Transilvania. Instalarea în
1867 a dualismului austro-ungar a avut consecinţe nefaste pentru Românii
din afara graniţelor. Majoritatea lor, respectiv cei din Transilvania, Banat,
Crişana şi Maramureş, se aflau sub autoritatea maghiară; cei din Bucovina
trăiau sub guvernarea austriacă. Ungaria, sub a cărei autoritate se aflau
majoritatea românilor din monarhia dualistă, a căutat să dea statului un
caracter maghiar, promovând naţionalismul şi urmărind asimilarea
minorităţilor din stat. Românii şi-au declarat opoziţia categorică faţă de
dualism încă din momentul proclamării sale. Prima manifestare deschisă
împotriva dualismului a fost Pronunciamentul de la Blaj, o reafirmare a
programului din 1848, prin care se solicita autonomia Transilvaniei şi se
cerea aplicarea legilor votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864. În 1869,
au fost create cele două partide naţionale: Partidul Naţional al Românilor
din Banat şi Ungaria (la Timişoara, în ianuarie) şi Partidul Naţional Român
din Transilvania (la Miercurea Sibiului, în martie). Partidul Naţional Român
din Transilvania milita pentru recunoaşterea autonomiei Transilvaniei
(obiectiv principal) şi împotriva legilor prin care se urmărea
deznaţionalizarea naţiunii române (legea naţionalităţilor şi legea
învăţământului, adoptate de Parlamentul Ungariei în decembrie 1868,
potrivit cărora în Ungaria exista o singură naţiune, cea maghiară, şi o
singură limbă oficială, limba maghiară). Cele două partide au fuzionat în
1881, formând Partidul Naţional Român. Partidul a adoptat tactica
pasivismului politic şi nu a participat la alegerile pentru parlamentul de la
Budapesta, declarând că refuză să recunoască actul din 1867. Programul
partidului avea ca prevedere centrală autonomia Transilvaniei. Apogeul
politicii româneşti bazate pe pasivism a fost Memorandumul din 1892.
Memorandumul nu conţinea cereri noi, dar se opunea anexării
Transilvaniei la Ungaria şi critica maghiarizarea forţată, revendicând
drepturi pentru naţionalităţi. Principalilor conducători ai acţiunii, în frunte
cu Ion Raţiu, li s-a intentat procesul de la Cluj din 1894, fiind condamnaţi
la închisoare. La cererea regelui Carol I, împăratul i-a graţiat pe
memorandişti. Deşi neîmplinită, mişcarea memorandistă a reprezentant
apogeul tacticii pasiviste, având un puternic ecou european. La începutul
secolului al XX-lea s-au afirmat noi fruntaşi politici români, îndeosebi tinerii
„tribunişti” (Ioan Slavici, Eugen Brote ş.a.), grupaţi în jurul gazetei politice
„Tribuna”. Aceasta şi-a început apariţia în aprilie 1884, la Sibiu, şi
susţinea ideea autonomiei etnice a românilor din întreaga Ungarie. La
începutul secolului al XX-lea, tinerii tribunişti au decis aplicarea
activismului, idee susţinută totodată de liberalii aflaţi la putere în
România. Astfel, în 1905, Partidul Naţional Român a renunţat la pasivismul
politic şi la cererea tradiţională privind recunoaşterea autonomiei
Transilvaniei, reintrând în viaţa politică a Ungariei. Obiectivul său principal
era acum recunoaşterea individualităţii politice a românilor în
cadrul statului maghiar.

În aceeaşi situaţie se găseau însă şi finlandezii, polonezii ori locuitorii

statelor baltice, precum şi celelalte popoare incluse în Imperiul Rus. Deşi
în evident declin, şi Imperiul Otoman continua să blocheze aspiraţia spre
independenţă a popoarelor balcanice. În 1912 are loc primul război
balcanic dintre Grecia, Serbia şi Bulgaria pe de o parte şi Imperiul Otoman
pe de altă parte, pentru eliberarea de sub stăpânirea otomană a tuturor
teritoriilor balcanice. Neînţelegerile privind împărţirea acestora duc la
izbucnirea, unui nou război, în 1913, între Bulgaria şi fostele aliate Grecia
şi Serbia , în care se va implica şi România. Pacea de la Bucureşti din 1913
punea capăt conflictului printr-o nouă împărţire a teritoriilor eliberate. Se
constituia şi statul naţional albanez.

Confruntarea dintre „naţiunile dominante”, pe de o parte, şi aspiraţia

spre libertate a naţiunilor dominate, pe de altă parte, a condus spre
declanşarea Primului Război Mondial. Nu întâmplător, unul dintre principiile
care au stat la baza noii lumi a fost acela al dreptului tuturor popoarelor la
autodeterminare. În fapt însă, deşi pacea de la Versailles recunoaşte
aspiraţiile naţionale, nu face acest lucru decât pentru puterile învingătoare,
creând astfel dorinţa de revanşă.

Primul război mondial a reprezentat ultimul act în procesul de formare a

statelor naţionale din Europa. De la un continent dominat de imperii
multinaţionale s-a ajuns la unul în care, în linii generale, a învins principiul
autodeterminării naţionale. Dreptul popoarelor la autodeterminare a fost
unul din cele 14 puncte ale programului propus de preşedintele american W.
Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Aplicarea acestui
principiu a permis constituirea a noi state naţionale în urma dezmembrării
Imperiului Austro-Ungar şi Rus. Se formează astfel Austria, Cehoslovacia,
Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda. Slavii sudici din fosta
monarhie austro-ungară s-au unit cu Serbia în regatul Sârbo-Croato-Sloven,
care din 1929 a luat denumirea de Iugoslavia. România şi-a desăvârşit
unitatea naţională prin unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu
Vechiul Regat. După primul război mondial naţionalismul a luat forma
radicală a ultra-naţionalismului care a stat la baza ideologiilor fasciste. S-au
instaurat regimuri totalitare în mai multe ţări europene, unele dintre ele
promovând o politică revizionistă, care a condus la declanşarea unui nou
război mondial.

Primul Război Mondial a pus capăt definitiv încrederii europenilor în

raţionalitatea acţiunilor fiinţei umane. Mai mult, civilizaţia bătrânului
continent era pusă în cauză de unii gânditori europeni, care, precum
Oswald Spengler, vorbeau despre un declin al Occidentului. În această
atmosferă, marcată şi de trauma Marii Conflagraţii, modernizarea şi-a
continuat totuşi drumul în formula consacrată în veacul al XIX-lea: progres
tehnologic şi dezvoltare industrială în economie, urbanizare accentuată,
instrucţie şcolară tot mai accesibilă, emancipare intelectuală şi
americanizare în plan social, respectiv democraţie liberală în spaţiul
politic. Numai că au existat reacţii violente la adresa acestui model,
favorizate fie de modernizarea incompletă a unor componente ale
societăţilor respective ori de imaturitatea civică a societăţii de masă, fie
de dezamăgirea provocată de întocmirile politice interne sau
internaţionale care au urmat Primului Război Mondial. Aceste reacţii,
materializate prin instituirea regimurilor totalitare interbelice (comunist,
fascist, nazist etc.) sau a celor autoritare (Polonia, Portugalia, România
etc.), vizau în fapt sistemul democraţiei liberale, căruia i se reproşa
fragmentarea puterii şi discontinuitatea în urmărirea unui proiect politic.

Imediat ce elitele elene, româneşti, sârbe, bulgare sau poloneze au

fondat propriile state, şi-au construit şi promovat, prin ample politici
educaţionale ori de propagandă, identitatea lor naţională. Cât priveşte
acţiunea de modernizare culturală, economică, politică sau socială, aceasta
cădea tot în sarcina statului. În linii mari, partidele politice din aceste ţări,
deşi apropiate între ele prin ideologia naţională, pe care o adoptaseră fără
echivoc, se deosebeau cu privire la felul în care vedeau modernizarea.
Partidele de orientare liberală sau de stânga credeau că imitaţia modelului
occidental ducea inevitabil la modernizarea rapidă a societăţii şi la
sincronizarea cu civilizaţia Europei vestice. Partidele conservatoare ori de
dreapta susţineau un ritm mai lent al modernizării pentru a nu bulversa
întocmirile funcţionale, tradiţionale, precum şi pentru o mai mare atenţie în
adecvarea formelor occidentale împrumutate la fondul autohton.

După cel de-al Doilea Război Mondial, ideea de naţiune etnică intră
într-un con de umbră, fiind tot mai mult asociată conflictelor armate,
mondiale sau regionale, care au devastat secolul XX. În locul său este
pusă naţiunea civică, care ignoră originea etnică şi evidenţiază calitatea
de cetăţean al unui stat.

Schimbarea de perspectivă este impusă de evidenţa că pretenţia

existenţei unor naţiuni pure din punct de vedere etnic a devenit o iluzie în
condiţiile globalizării şi ale circulaţiei tot mai intense a forţei de muncă fără să
se ţină cont de graniţele etnice. Departe de a soluţiona problematica
naţională, crearea unor entităţi politice suprastatale de tipul Uniunii Europene
a creat o nouă problemă: aceea a respectării identităţii naţionale a cetăţenilor
săi. Va reprezenta acest context sursa unei revigorări a sentimentului
naţional? Sau vom asista la dispariţia treptată a naţiunilor şi, implicit, a
problemei naţionale?

9. IDENTITATEA EUROPEANĂ

La mijlocul anilor '90, după niciun secol de existenţă, statul naţional

constituit pe baze etnice îşi demonstrase avantajele, dar şi limitele. Elanul
revoluţionar specific secolului al XIX-lea s-a aflat la originea modernizării
Europei, dar excesele au generat cele mai mari catastrofe ale umanităţii,
cele două războaie mondiale. Harta politică a Europei a fost reconfigurată,
răspunzând unor mai vechi nevoi de identitate naţională, dar au fost
frecvente situaţiile în care statele naţionale s-au ridicat unul împotriva
celuilalt. Închis în propriile graniţe, statul naţional nu mai răspundea nici
nevoilor dezvoltării economice. Statelor europene le era tot mai greu să
facă faţă concurenţei cu alte zone economice, în special cu cea nord-
americană.

Soluţia imaginată de europeni a fost una deosebit de îndrăzneaţă

pentru contextul politic al acelui moment istoric: unitatea. Ideea în sine nu
era nouă. Au existat numeroase încercări de a pune lumea europeană sub
semnul unor valori comune şi al unei conduceri comune. Primele tentative
temporar reuşite aparţin antichităţii greco-romane Imperiul Roman),
civilizaţia din care şi astăzi mai toţi europenii îşi revendică identitatea. I-a
urmat încercarea de creare a Europei creştine (Imperiul Carolingian),
stindard sub care generaţii întregi de cavaleri şi oameni politici au luptat
împotriva „necredincioşilor”. Din acest motiv, baza identităţii europene o
constituie civilizaţia greacă, alcătuirea politică romană şi creştinismul. De-
a lungul istoriei, această identitate s-a îmbogăţit cu valori diverse ţinând
de existenţa statului de drept, a democraţiei, respectului pentru drepturile
omului, supremaţiei legii, economiei libere de piaţă şi concurenţei loiale
etc. Animaţi de valori mai curând seculare, suveranii Franţei încearcă în
două rânduri să se impună în fruntea unei Europe unite (Ludovic al XIV-lea
şi Napoleon Bonaparte). Proiectele politice au fost dublate de cele
culturale, Europa încercând în mai multe rânduri să se autodefinească fie
pe principiile umanismului şi raţionalismului, fie pe cele ale libertăţii şi
democraţiei. În ciuda intereselor naţionale ale fiecărui stat, a păstrării
identităţii naţionale, un vis vechi al europenilor la o confederaţie
europeană, se manifestă în faza unui proiect propus de contele Henri de
Saint-Simon, încă de la Congresul de pace de la Viena (1814-1815). Mai
târziu, Mazzini lansează proiectul unei federaţii de republici europene
(1834), iar cartea lui Joseph Proudhon – Despre principiul federator (1863)
– propune crearea unor entităţi politice pentru securitate şi progres
economic pe baza principiului asocierii. În secolul al XX-lea, excesul
ideologic a condus la explozia orgoliilor naţionale, manifestată prin cele
două războaie mondiale.

În anii 1920, Richard Coudenhove-Kalergi punea în circulaţie ideea

PanEuropei (1922), un organism care ar fi reunit ţările bătrânului
continent, iniţial într-o uniune vamală, apoi într-un sistem politic
confederal parlamentar. Asemenea lui Kalergi, răspunzând aserţiunilor
pesimiste ale celor care vorbeau despre declinul civilizaţiei continentale,
Carlo Sforza stăruia asupra unor State Unite ale Europei (precum altădată
Victor Hugo), iar Aristide Briand, ministru de externe al Franţei, propunea
Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor înfiinţarea unei „uniuni federale
europene” (7 septembrie 1929). Toate acestea aminteau de mai vechile
proiecte europene datorate ducelui de Sully (secolul al XVII-lea) ori lui
Saint-Simon (1814). După al Doilea Război Mondial, Occidentul a căutat
soluţii postnaţionale pentru viitorul european. Pornind de la noua realitate
geopolitică, la 19 septembrie 1946, fostul premier englez Winston
Churchill, cu prilejul unei conferinţe la Universitatea din Zürich, propune
constituirea unor state unite ale Europei. În acelaşi an, Charles de Gaulle
lansează ideea Casei Comune a Europei de la Atlantic la Urali. În ţările
care fuseseră ocupate de nazişti, numeroase mişcări de rezistenţă s-au
pronunţat în favoarea unei viitoare unităţi europene: în Franţa mişcarea
„Lupta”, în Italia grupul numit „Partidul de acţiune”. În 1949, într-un eseu
pe această temă, filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset, identificând
coexistenţa a două dimensiuni în cadrul naţiunilor europene, susţinea
viziunea „Statelor Unite ale Europei”.

Situaţia în care se afla Europa la mijlocul secolului al XX-lea a impus

cu necesitate parcurgerea drumului de la intenţie la realitate. Proiectele
privind formarea Europei unite au fost reluate, având ca bază reconcilierea
franco-germană şi asigurarea, prin legături economice stimulative, a unei
pieţe comune care să asigure dezvoltarea economică a statelor membre.
În anul 1950, Planul (Declaraţia) Schuman deschidea calea spre construi-
rea cadrului identitar european, pornind de la valorile democratice
comune, dar fără a contesta tradiţiile moştenirea naţională şi culturală a
statelor membre ale noii structuri politice. Primul organism politic
continental a fost Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949. Apoi, în 1951,
şase state (Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg) au format Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului. În
1957, reprezentanţii acestora au semnat Tratatul de la Roma, fundamentul
Comunităţii Economice Europene, numită şi Piaţa Comună. În timp, statele
membre ale Comunităţii au dezvoltat politici comune, care au fost preluate
de Uniunea Europeană. Uniunea Europeană (UE) a fost constituită prin
Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992), care avea o componentă
politică (privind armonizarea sistemului politic european) şi una economică
(formarea Uniunii Economice şi Monetare - respectiv adoptarea monedei
unice – euro, intrată în circulaţie din anul 2002). În 2004, a fost elaborat
textul unei Constituţii a Uniunii.
 Măsurile de ordin administrativ au făcut ca procesul de integrare a
statelor europene să ajungă la un nivel foarte avansat, care a presupus
dezvoltarea unei largi zone economice de liber schimb ce include în acest
moment 27 de state membre care funcţionează pe principiile libertăţii de
mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor. În afara
intereselor dictate de competiţia economică, se mai află ceva în spatele
construcţiei europene? Răspunsul dat a fost în general pozitiv şi s-a referit
la existenţa unei identităţi europene. Adică a unui set de valori comune, a
unor idei forţă care au traversat istoria Europei. Prima dintre acestea ar fi
ideea de libertate. Invocată încă din Renaştere, nevoia de libertate a fost
consacrată prin Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Istoria
Europei este una a luptei pentru libertate, a ţăranilor, a oraşelor sau
naţiunilor. Din secolul al XIX-lea, societatea europeană se concentrează pe
obţinerea libertăţii de opinie şi a libertăţii presei, a libertăţii individuale şi a
dreptului la vot pentru tot mai largi categorii sociale.

Criza liberalismului şi punerea sa în discuţie de către opţiunile

autoritariste şi colectivist-corporatiste (fascismul, comunismul) a semnalat
limitele acestei doctrine, indicând necesitatea regândirii ei. Dar anii '80 şi
`90 au propulsat în avanscena social-politică drepturile omului şi ale
cetăţeanului. Din acest moment, Europa şi-a pus întreaga experienţă şi
pricepere în slujba cetăţenilor, conceptelor de libertate şi democraţie
adăugându-li-se cele de toleranţă şi diversitate, acceptarea valorilor
celuilalt, pacea. Să fie identitatea europeană un bun câştigat odată pentru
totdeauna? Problemă de actualitate, problema identităţii europene are
circumscrisă problematica păstrării identităţii naţionale. Această
problematică – într-o Europă unită, supranaţională - constituie o preocupare
pentru noile state şi naţiuni care se integrează, cât şi pentru celelalte state
care au iniţiat procesul şi s-au integrat. Chiar şi occidentalii cei mai avansaţi
în „postnaţionalism” pledează totuşi pentru o Europă a statelor, deci a
naţiunilor, o Europă „unită în diversitate”, în care „popoarele Europei,
rămânând mândre de identitatea lor şi de istoria naţională, sunt decise să
depăşească vechile divizări şi din ce în ce mai unite, să-şi făurească un
destin comun “ (Preambul la Constituţia europeană).

În România, mişcarea naţională s-a repliat spre interior după

realizarea statului naţional unitar la 1 decembrie 1918. În acest context,
apar şi manifestări tradiţionaliste, de autohtonism şi naţionalism virulent,
aparţinând lui Nae Ionescu, marele guru ideologic al extremei drepte
interbelice. În perioada postbelică, naţionalismul de factură comunistă a
fost unul artificial şi propagandistic, astfel încât se poate concluziona că
România recentă, în ciuda diversităţii etnice, a disputelor româno-
maghiare în curs de atenuare şi a unor manifestări izolate de fals
naţionalism rezidual, reprezintă mai degrabă un spaţiu al siguranţei din
punctul de vedere al unor posibile conflicte interetnice.

În perioada posdecembristă, ţara noastră a realizat o bază legală a

relaţiilor cu UE, prin semnarea acordului de asociere la 1 februarie 1993.
Prin Declaraţia de la Snagov, 21 iulie 1995, Parlamentul României a
susţinut strategii naţionale de pregătire a aderării. Alte etape ale
procesului de integrare s-au realizat în cadrul summitului de la Helsinki -
decembrie 1999 -, unde s-a hotărât deschiderea negocierilor pentru
aderare, al summitului de la Bruxelles - decembrie 2004 -, când statele
membre au votat pentru semnarea tratatului de aderare, şi 1 ianuarie
2007, când, prin aderarea oficială la UE, a început procesul de integrare
efectivă, ce va dura până în 2013.

Europa recentă - graţie noilor proiecte integratoare, dar şi a

facilităţilor tehnice de comunicare - oferă imaginea unui spaţiu al
disponibilităţii pentru cunoaşterea şi înţelegerea celuilalt. Turismul,
contactele şi schimburile culturale şi educaţionale, firmele multinaţionale
şi circulaţia forţei de muncă atât în spaţiul Uniunii, cât şi dinspre est spre
Occident creează reţele de comuniune benefice construcţiei unei familii
europene.

Receptivitatea culturii române la tendinţele europene este susţinută

şi de pătrunderea contestatului curent postmodernist, ca reacţie la
modernismul poetic impus oficial în regimul comunist. Este contextul în
care se afirmă în literatură Generaţia '80, cea mai orgolioasă generaţie de
scriitori din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Crizele prin care au trecut naţiunile europene în ultimele două secole

au apărut ca urmare a lipsei de cunoaştere reciprocă, a oglindirii în
celălalt, a refuzului comunicării, a ermetizării existenţelor naţionale şi a
mentalităţii de cetate asediată. Globalizarea nu a început în ultimele două
decenii, ci este o manifestare a mersului istoriei: ea a început odată cu
explozia dezvoltării transporturilor şi a sistemelor de comunicare
electronică, cu creşterea rolului mass-mediei ca putere supranaţională şi
continuă prin generalizarea Internetului.

Identitatea europeană se manifestă prin:

Identitatea politică, care există prin realizarea unităţii europene,

proces început odată cu Planul Schumann, înfiinţarea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prin Tratatul de la Paris (1951),
şi a Comunităţii Economice Europene (CEE), prin Tratatul de la Roma
(1957). De-a lungul timpului, gradul de integrare politică a statelor
membre a crescut progresiv, în urma adoptării unor documente, precum
Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997), Nice (2000). S-a
instituit cetăţenia europeană, prin Tratatul de la Maastricht (1992), ale
cărei drepturi au fost stabilite prin Carta Drepturilor Fundamentale (2000).
Tot prin Tratatul de la Maastricht a fost lansat proiectul de Politică Externă
şi de Securitate Comună (PESC); în acest fel, Uniunea Europeană se
manifestă din ce în ce mai mult ca o prezenţă constantă în relaţiile cu alte
state (politice, economice, culturale etc.).

Identitatea culturală. Cultura europeană se raportează la idei şi

valori comune încă din Evul Mediu. În special în secolul al XX-lea, se poate
vorbi de curente culturale comune culturilor europene.
 Identitatea economică. Iniţial, Comunităţile Europene au avut ca
obiectiv realizarea unei mari pieţe comune europene, ridicarea tuturor
obstacolelor din calea circulaţiei persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor.
Integrarea economică a statelor europene a sporit odată cu introducerea
monedei comune, euro.

Simbolurile constituie o manifestare a identităţii europene: steagul

european este albastru cu 12 stele, 12 fiind simbolul perfecţiunii; imnul
Europei este Oda bucuriei, parte a Simfoniei a IX-a a lui Beethoven, pe
versurile poetului Schiller; moneda europeană comună euro a intrat în vi-
goare în statele Uniunii de la 1 ianuarie 2002; ziua Europei este 9 mai, dată
ce se referă la lansarea Planului Schumann (1950), care a pus bazele
Uniunii Europene; paşaportul european a fost lansat în 1986; oraşele
europene de care sunt legate anumite evenimente ale istoriei Uniunii
Europene (Roma, Bruxelles, Maastricht etc) şi oraşele „capitale culturale”
(în anul 2007, capitală culturală a Europei a fost Sibiul).

Identitatea naţională este legată de ideea de naţiune şi de cea de

stat-naţiune. Există mai multe puncte de vedere în legătură cu momentul şi
cu condiţiile istorice ale apariţiei identităţii naţionale. Identitatea naţională
se caracterizează prin următoarele elemente: limba, care este un aspect
esenţial al identităţii naţionale; cultura naţională, realizări în domeniul
literaturii, artei, ştiinţei, tehnicii etc.; setul de valori care este împărtăşit de
o anumită naţiune; religia; simbolurile naţiunii respective (steag, imn, per-
sonalităţi istorice şi culturale, realizări de referinţă etc); teritoriul istoric,
istoria, instituţiile simbol (parlamentul, banca naţională, monarhia în
anumite state etc).

Identitatea românească are ca fundament limba română, în care s-au

realizat lucrări de referinţă ale culturii noastre, în special în secolele XIX-XX. Ea
include un teritoriu care depăşeşte graniţele statului naţional. Valorile cele mai
des citate, care îi caracterizează pe români sunt legate de toleranţă, răbdare,
spirit diplomatic. Religia majorităţii românilor este creştinismul ortodox, care a
contribuit la păstrarea identităţii româneşti de-a lungul istoriei. Simbolurile
naţionale româneşti sunt:

- Steagul tricolor (roşu-galben-albastru). Pentru prima dată cele trei

culori au fost reunite în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834). În
aprilie 1848, la Blaj, tricolorul a fost arborat pentru prima oară, având deviza
VIRTUS ROMANA REDIVIVA. Steagul tricolor a fost adoptat de revoluţionarii
din Ţara Românească, prin decretul guvernului provizoriu din 14 iunie 1848.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, tricolorul a devenit steagul
naţional. Stema alipită pe steag a cunoscut mai multe variante până la
actuala formă care îmbină însemnele heraldice ale provinciilor istorice
româneşti (Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Banatul, Crişana,
Maramureşul şi Dobrogea);

- Imnul naţional „Deşteaptă-te, române”. Muzica a fost compusă de Anton

Pann, iar versurile de Andrei Mureşanu (1848);
 - Moneda naţională este leul. Încă din timpul domniei lui Cuza s-a
încercat introducerea monedei naţionale cu numele de romanat, tentativă
eşuată. În perioada domniei lui Carol I a fost adoptată moneda naţional cu
numele de „leu” (1867), afirmându-se suveranitatea naţională. Numele de
„leu” provine de la talerul olandez de argint care a circulat în secolul al
XVII-lea pe teritoriul Ţărilor Române, având gravat un leu pe avers;

- Ziua naţională este 1 Decembrie, dată la care s-a încheiat procesul

de desăvârşire a statului naţional român, prin unirea Transilvaniei cu
România.

Ca simboluri naţionale pot fi considerate personalităţile istorice şi

culturale intrate în conştiinţa naţională (Mihai Viteazul, Mihai Eminescu,
George Enescu etc., ca şi realizările culturale, ştiinţifice, tehnice - Coloana
Infinitului, Rapsodiile române, Luceafărul etc, primul avion cu reacţie etc.

Introducer Invenţii şi inventatori Obţinerea Societăţi

ea votului europeni independenţei culturale
universal de către statele
din sud-estul
Europei până în
1914
1848: 1769: maşina cu aburi1830: Grecia 1861- ASTRA –
Franţa (James Watt) Sibiu
1849: 1829: locomotiva 1878: 1865 - Societatea
Danemarca (George Stephenson) Muntenegru culturală „Ateneul
1866: dinamul (Ernst von Român”
Siemens)
1864: 1885: automobilul cu1878: România 1868 – Societatea
Grecia motor cu explozie Filarmonică
(Daimler şi Benz) Română
1871: 1895: cinematograful1878: Serbia 1909 - Societatea
Germania (fraţii Lumiere); tele- Scriitorilor Români
graful fără fir (Guglielmo
Marconi)
1889: 1908: Bulgaria
Spania
1893: Belgia 1912/1914:
Albania
1905:
Norvegia
1909:
Portugalia
1917/1918:
România
1918: Marea
Britanie

DICŢIONAR
Cubism = curent artistic caracterizat prin analiza şi recompunerea
formelor în volume şi planuri geometrice.

Expresionism = mişcare artistică şi literară care proclamă primatul

expresiei asupra formei.

Fiziocraţi = reprezentanţii doctrinei burgheze care critică mercantilismul,

analizând ştiinţific economia capitalistă şi politica liberului schimb.

Futurism = curent artistic şi literar italian de avangardă corespunzând

avangardei tehnologice.

Dadaism = curent cultural şi artistic nonconformist îndreptat împotriva

rutinei în viaţă, gândire şi artă.

Suprarealism = curent artistic şi literar antiacademic. Promovează

explorarea subconştientului, deplina libertate de expresie.

Socialism = termenul a fost folosit pentru prima dată în Anglia, în 1827,

pentru a-i desemna pe discipolii lui Robert Owen.

Şovinism = atitudine politică constând în afirmarea superiorităţii unei

naţiuni asupra altora, a exclusivismului şi intoleranţei faţă de alte naţiuni.

Xenofobie = ură faţă de străini şi faţă de tot ceea ce este străin.

II. Secolul al XX-lea între democraţie şi

totalitarism.

Ideologii şi practici politice în Europa

1. VICTORIA DEMOCRAŢIEI

„Democraţia a trecut ultima şi cea mai grea dintre probe şi triumfă

acum în întreaga lume”, declara, la sfârşitul Primului Război Mondial, omul
politic italian Giovanni Giolitti, unul dintre principalii reprezentanţi ai
liberalismului în Italia. Giolitti se înşela, deoarece pe ruinele Imperiului
Ţarist apăruse deja, în octombrie 1917, primul regim totalitar al secolului
al XX-lea (cel sovietic), iar în deceniile următoare regimuri totalitare,
fasciste sau comuniste, se vor instaura în numeroase ţări din Europa, Asia
şi America Latină. Partidele şi regimurile totalitare au fost principalii
adversari ai drepturilor omului şi democraţiei între 1917 şi 1989, iar
înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism este una dintre principalele
caracteristici ale secolului al XX-lea.

Sfârşitul Primului Război Mondial nu a reprezentat numai victoria

militară a Statelor Unite ale Americii, Franţei şi Angliei împotriva Germaniei
şi Austro-Ungariei, ci şi o victorie a democraţiei: marile imperii
multinaţionale s-au destrămat, monarhiile seculare rusă, germană şi austro-
ungară au fost înlăturate. Anul 1918 reprezintă apogeul ideii naţionale în
Europa Centrală, locul imperiilor multinaţionale fiind luat de state naţionale
- Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-
Sloven (lugoslavia din 1928), Finlanda şi statele baltice. Noile state au
adoptat fie regimuri politice republicane, fie monarhia parlamentară, în
cazul Iugoslaviei. Adoptarea votului universal şi reformele agrare
consolidează regimurile democratice, mai noi sau mai vechi, din Europa. În
Anglia (1918) şi în Statele Unite ale Americii (1920) sufragiul universal
devine o realitate, dreptul la vot fiind extins şi asupra femeilor.

a) Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor democratice

din Europa. La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice
s-au instaurat în unele dintre statele nou constituite în centrul şi estul
Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei. Totuşi, perioada interbelică a
fost dominată de instituirea, inclusiv în noile state europene, a regimurilor
autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.). Regimurile
democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot universal,
alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
pluripartidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum Danemarca, Suedia
sau Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei. În timp, s-au
manifestat diferenţe în abordarea problemelor economico-sociale, potrivit
modelelor democratice consacrate.

În secolul al XX-lea are loc o confruntare între regimurile democratice

şi cele totalitare. În timpul primului război mondial principiile democraţiei
liberale au avut de suferit datorită intervenţiei puternice a statului pentru
obţinerea victoriei. Mai mult, după încheierea acestuia statul caută să
menţină controlul pentru soluţionarea marilor probleme cu caracter
economic sau social. Totuşi, democraţiile parlamentare din statele
învingătoare se consolidează. În cele mai importante state democratice –
Marea Britanie, Franţa, S.U.A. – pentru rezolvarea gravelor probleme cu
care se confruntă după război, electoratul a adus la putere partidele de
dreapta: Partidul Conservator în Anglia, Blocul Naţional în Franţa, Partidul
Republican în S.U.A. Acestea au promovat o politică economică de
redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la înmulţirea acţiunilor
revendicative. Mai mult, în S.U.A. republicanii promovează o politică
izolaţionistă în plan extern, protecţionistă (pe plan economic) şi puritană cu
accente xenofobe (pe plan intern). Regimul politic rămâne cel prezidenţial,
puterea preşedintelui fiind controlată de un parlament bicameral. După ce
câştigaseră alegerile din 1912 şi 1916, democraţii se recunosc învinşi de
republicani în 1920. Aceste partide vor domina scena politică până la
marea criză economică din 1929-1933. Alături de liberali şi de conservatori,
pe scena politică britanică apare Partidul Laburist. Alegerile din 1920 sunt
câştigate de Lloyd George, care conduce un guvern de coaliţie alcătuit din
conservatori şi liberali. Alegerile ulterioare au asigurat însă alternanţa la
putere. Viaţa politică a celei de-a III-a Republici franceze este mai
tumultuoasă: existenţa unui mare număr de partide induce un anumit grad
de instabilitate. Deceniul al treilea a fost dominat de coaliţii cu un contur
politic nedefinit (Blocul Naţional şi Uniunea Naţională). Acestea au inclus
forţe politice eterogene, de la dreapta moderată la stânga moderată, scopul
politic principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care
începuseră să-şi facă simţită prezenţa imediat după încheierea războiului.

În Europa centrală şi răsăriteană prăbuşirea marilor imperii (german,

austro-ungar şi rus) a fost urmată de apariţia unor state cu regimuri politice
liberal - democratice. Consolidarea sistemului democratic depindea în aceste
state de rezolvarea a două probleme cheie: cea agrară şi cea constituţională.
Noile state introduc, între 1919 - 1921, legi care, cu mici diferenţe, prevăd
desfiinţarea marii proprietăţi în schimbul despăgubirilor şi redistribuirea
pământului către ţărani. În acelaşi timp guvernele elaborează constituţii
democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea
dintre partide, ambiţiile conducătorilor şi lipsa de experienţă a electoratului,
au dus la deteriorarea mecanismelor constituţionale şi la concentrarea
puterii în mâinile executivului. În aceste condiţii viitorul democraţiei este tot
mai mult legat de personalitatea şefului statului: dacă acesta respectă
regulile constituţionale, regimul respectiv evoluează în sens democratic, cum
a fost în Cehoslovacia. În schimb în alte state, ca de exemplu Polonia,
evoluţia a fost spre autoritarism.

La scară globală, asigurarea păcii părea un fapt realizabil. Punând în

operă principiile securităţii colective, pentru prima dată în istoria
umanităţii majoritatea statelor lumii erau reunite într-o singură organizaţie
internaţională, Liga Naţiunilor (1919). Principalul ţel al noii organizaţii era
asigurarea păcii şi a securităţii internaţionale prin respectarea principiilor
dreptului internaţional şi al tratatelor internaţionale. În pofida ezitărilor şi a
dificultăţilor întâmpinate după cinci ani de război, democraţia părea
consolidată. Oare aşa să fi fost?

Marea criză din 1929 -1933 pune în dificultate democraţiile liberale,

care se confruntă cu grave probleme economice şi sociale. În timp ce în
state precum Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Elveţia, Danemarca,
Norvegia, Suedia sau în Cehoslovacia, unde regimurile democratice
supravieţuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se
instalează regimuri autoritare.

b) Liberalismul tradiţional şi criza de după 1918. Sfârşitul

crizelor politice şi militare reprezentate de Primul Război Mondial nu a
însemnat însă sfârşitul tuturor crizelor. Regimurile politice democratice au
întâmpinat reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice.
Mişcările sociale, frustrările create de rezultatele tratatelor de pace,
fenomenele economice negative apărute în anii imediat următori încheierii
războiului puneau sub semnul întrebării viabilitatea vechilor principii
liberale. Crizele politice majore generate de victoria sovietelor în Rusia -
revoluţia spartakistă de la Berlin (1918-1919) şi proclamarea Republicii
Sovietice Ungare (1919) – au fost cu greu soluţionate. Europa şi lumea
întreagă erau ameninţate de extremismul politic.

Paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice au fost tratatele de

pace ce încheie Primul Război Mondial. În toate cele cinci cazuri, tratatele
continuau distrugerea foştilor adversari, de data aceasta prin mijloacele
diplomaţiei. Cazul cel mai flagrant era cel al Germaniei, declarată unic vino-
vat pentru declanşarea războiului şi obligată nu numai să plătească uriaşe
despăgubiri de război şi să abandoneze orice pretenţii coloniale, dar şi să
renunţe complet la propria armată. Germania pierdea 13% din teritoriu, 12%
din populaţie, 48% din minereurile de fier, 15% din producţia agricolă şi 10%
din industrie. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza
economică, de inflaţia galopantă şi de ocuparea de către francezi a zonei
demilitarizate a Ruhrului (1923). În aceste condiţii, tânăra republică de la
Weimar (1919) făcea cu greu faţă atât ofensivei extremei stângi, cât şi celei
drepte în curs de constituire. La rândul ei, Italia era departe de a fi o sursă de
stabilitate. În timp ce comuniştii marchează precaritatea situaţiei economice
prin greve de proporţii (1920), forţele ultranaţionaliste fasciste nu ezitau să-şi
afişeze violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de pace care nu ofereau
Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea stângii.

Serioase probleme economice şi sociale au existat însă şi în statele

învingătoare. Inflaţia, creşterea lentă a salariilor, reconversia industriei
militare conduc la marile greve ale anilor 1919-1920. Admiratorii revoluţiei
ruse (1917) devin tot mai activi în Europa de Vest, determinând, pe de o
parte, scindarea partidelor social democrate şi apariţia celor comuniste, iar
pe de altă parte lovituri de forţă de genul „revoluţiei spartakiste”.
Liberalismul tradiţional părea să nu găsească soluţii pentru această nouă şi
complexă realitate economică, socială şi politică. Semnele declinului său
încep să prindă tot mai evident contur în întreaga Europă. Demisia lui Lloyd
George (1922), „topirea” liberalilor în diversele grupări de forţe care aveau
să conducă Germania, Italia sau Franţa, ponderea tot mai mare pe care o
au în viaţa politică partidele populare, cele socialiste, comuniste sau
naţionaliste sunt numai câteva dintre argumentele care pot fi aduse în
acest sens. Deşi situaţia liberalilor români era mai bună, aceştia reuşind să-
şi impună programul politic, concurenţa partidelor apărute după război era
tot mai acerbă.

Boom-ul economic american al anilor '20 şi cei câţiva ani de creştere

economică, de atenuare a problemelor sociale şi de creştere a consumului
ce au urmat (aproximativ 1923-1928) păreau să readucă încrederea în
soluţiile oferite de liberalismul tradiţional. Declanşată chiar în patria
„laissez-faire-ului”, marea criză economică a anilor 1929-1933 avea să dea
acestuia lovitura de graţie.

2. IDEOLOGII ŞI PRACTICI TOTALITARE

a) Idei şi regimuri totalitare. Scăderea nivelului de trai,

instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reacţiile faţă de modul
cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări extremiste şi la
instaurarea, în multe state europene a unor regimuri dictatoriale. În acest
context îşi fac apariţia ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă.
Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de
trăsături comune: existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea
statului, încălcarea de către regim a drepturilor omului, lichidarea oricărei
forme de opoziţie, supravegherea populaţiei de către poliţia politică, cenzura
presei etc. Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului.

Cele două războaie mondiale au stat la originea apariţiei şi proliferării

mişcărilor şi regimurilor totalitare. După 1918, au apărut mişcări politice
fasciste mai întâi în ţările învinse în Primul Război Mondial: Germania (1919),
Ungaria sau Bulgaria (1923), ori nemulţumite, ca Italia (1919), de beneficiile
teritoriale şi politice obţinute în urma conflictului. Partide cu caracter fascist
au apărut şi în România (1927), Spania, Portugalia, Belgia, Marea Britanie,
Franţa. Toate aceste mişcări afişau un naţionalism agresiv, erau profund
antiliberale, iar multe dintre ele - Partidul Naţional-Socialist în Germania,
Partidul Apărării Rasei în Ungaria, Legiunea Arhanghelului Mihail în România -
erau antisemite. Partidele fasciste întrebuinţau în mod obişnuit violenţa în
spaţiul public, iar unele aveau şi o componentă paramilitară. Violenţele de
stradă şi asasinatul politic au fost practicate de toate mişcările fasciste. În
unele ţări, partidele fasciste au ajuns la putere între cele două războaie
mondiale (Italia 1922, Germania 1933), iar în altele, precum Slovacia,
România sau Ungaria, acestea au fost aduse la putere în ajunul sau în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, cu sprijinul direct al Germaniei lui Hitler.

După cucerirea puterii în Rusia de către bolşevici în 1917, au apărut

numeroase partide comuniste pe toate continentele, însă până în 1945
doar în două ţări - Uniunea Sovietică şi Mongolia - au existat regimuri
comuniste. Spre deosebire partidele fasciste, partidele comuniste din
perioada interbelică formau o organizaţie politică bine integrată -
Internaţionala Comunistă - coordonată din capitala sovietică. Aşa se
explică faptul că partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de
instrumente de subversiune politică şi de spionaj ale Uniunii Sovietice.

Dacă principalele regimuri fasciste - cel italian şi cel german - au fost

învinse în al Doilea Război Mondial şi s-au prăbuşit, victoria obţinută cu
acest prilej de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a
celei mai mari părţi a Europei centrale şi de răsărit au dus la instalarea,
între 1944 şi 1948, prin lovituri de forţă şi prin fraudarea alegerilor, a unor
regimuri comuniste în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi
în estul Germaniei. După 1944, comuniştii au luat puterea, cu sprijinul
direct sau indirect al Uniunii Sovietice, şi în alte ţări: lugoslavia, Albania,
China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba.

b) Fascismul a apărut în Italia, după încheierea Primului Război

Mondial, în condiţiile crizei profunde pe care o traversa această ţară.
Mişcarea fascistă era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de
sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri, care sperau ca noua
formaţiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile
comuniste. Fascismul a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o
societate organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic
corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor
corporaţiilor, noua organizare urmând, în concepţia iniţiatorilor ei, să asigure
prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus mare accent pe
naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a „onoarei naţionale”. Ei
considerau că statul naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor
umane care-l compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito
Mussolini. Decepţionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, zguduită de
ample mişcări sociale, provocate şi susţinute de stânga socialistă, care
ameninţa cu instaurarea dictaturii proletariatului, democraţia liberală italiană
a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării. În faţa acestor primejdii
fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.

Fasciştii organizează „marşul asupra Romei” (1922) determinându-l

pe regele Victor Emanuel al III-lea , care se temea de tulburări sociale, să
demită guvernul şi să accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29
octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă puteri depline, iar
în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputaţilor devine majoritar
fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii. Mussolini a
organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a
fost redusă la tăcere, libertatea presei a fost suprimată, activitatea
partidelor politice a fost interzisă, Partidul Naţional Fascist devenind
formaţiune politică unică. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat
represiunea miliţiilor fasciste „Ovra” şi rigorile Tribunalului special înfiinţat
în 1925, care stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici.
Regimul fascist era susţinut de şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile
negre şi Ballila. Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere „statul
corporatist” care asigura prosperitatea tuturor categoriilor sociale, dar în
care nu primau interesele individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta
făcea parte. Pentru atragerea maselor „il Duce” a impus adoptarea unor
măsuri şi programe care s-au bucurat de susţinere populară: a încercat să
controleze marele capital, să stăvilească abuzurile şi corupţia, a luat măsuri
împotriva Mafiei. Printr-o propagandă abilă fasciştii au urmărit să redeştepte
în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei. Îndoctrinarea
cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste
(populaţia matură, prin Dopolavoro, copiii şi tinerii, prin Avanguardisti şi
Ballila). Antrenarea Italiei în agresiuni externe şi în al doilea război mondial
a determinat scăderea popularităţii lui Mussolini şi retragerea sprijinului
popular. A fost înlăturat de la putere în iulie 1943.

c) Nazismul (naţional-socialismul german) ca ideologie a fost

fundament de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf” (Lupta mea). La baza
acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul şi
antisemitismul. Nazismul a apărut într-o perioadă dificilă pentru naţiunea
germană. Germania care fusese învinsă în primul război mondial s-a
considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles.
Germanii considerau că li s-a impus un „dictat”. Naziştii au pus un mare
accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale.
Hitler considera vinovat pentru problemele economice şi sociale ale
Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare. Singura soluţie pe care o
susţinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider
providenţial care să supună naţiunea în numele binelui general. El
urmărea crearea unui imperiu (Reich) care să-i cuprindă pe toţi germanii.
Justifica expansiunea germană prin nevoia de „spaţiu vital” pentru rasa
ariană, considerată superioară şi susţinea necesitatea cuceririi acestuia
prin război. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism şi în
special din antisemitism, o componentă esenţială a programului său. Evreii
erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane şi de aceea naziştii
susţineau eliminarea lor prin exterminare.

Preluarea puterii de către nazişti are loc în ianuarie 1933 când, pe baza
rezultatelor alegerilor din 1932, preşedintele Hindenburg l-a numit cancelar
al Germaniei pe Adolf Hitler, conducătorul Partidului Naţional Socialist al
Muncitorilor din Germania (NSDAP). Având majoritatea în Parlament
(Reichstag), Hitler a obţinut puteri dictatoriale, în martie 1933, devenind
ulterior Führer (conducător). Acest fapt semnifică sfârşitul republicii de la
Weimar şi instaurarea dictaturii naziste în Germania. Primele măsuri luate
de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase în
afara legii cu excepţia Partidului Naţional Socialist, mişcarea sindicală a fost
distrusă, au fost eliminaţi adversarii din propriul partid. În anul 1934, după
moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat şi atribuţiile acestuia
proclamându-se „Führer”.

De la început evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste.

Până la sfârşitul anului 1934 cei mai mulţi avocaţi, medici, profesori şi
funcţionari evrei şi-au pierdut slujbele sau dreptul de a-şi practica
meseriile. Prin Legile de la Nürenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase
toate drepturile civile în cadrul statului german. Crimele naziste asupra
evreilor nevinovaţi s-au înmulţit, aşa cum s-a întâmplat în 9/10 noiembrie
1938, când mulţi au fost ucişi, în Noaptea de cristal. În timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice
soluţia finală împotriva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului
(„Shoah”), până în anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei,
proveniţi atât din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste,
în lagăre de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau
Maidanek.

Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de

Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii,
care a înlocuit sindicatele, sau Hitlerjugend (Tineretul hitlerist). Presa a
fost cenzurată, iar propaganda regimului prin publicaţii, radio,
cinematografe s-a intensificat. Temuta poliţie politică a regimului,
Gestapo, supraveghea orice activitate. Cultura a fost subordonată
scopurilor regimului. Tineretul era educat în spiritul unui devotament
fanatic faţă de regim şi înregimentat în organizaţii precum „Tineretul
Hitlerist”. Controlul regimului a fost instituit şi asupra bisericii. Aceasta a
fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism -
iubire şi respect faţă de aproapele tău - care constituiau contrariul valorilor
promovate de naţional socialişti.

d) Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a

fundamentat teoria „luptei de clasă “. El susţinea că societatea comunistă
se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care proletariatul va prelua pe
cale revoluţionară puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria
marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi într-
un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia.

În concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau „avangarda”

proletariatului. Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a
modului de viaţă prin realizarea unei societăţi iară clase, în care să fie
instaurate egalitatea şi dreptatea. Teoria marxistă susţinea că în prima
etapă, cea a construirii socialismului, era necesară menţinerea statului, ca
instrument al „dictaturii” proletariatului, necesar reprimării oricărei forme de
rezistenţă a duşmanilor clasei muncitoare.

În luna februarie a anului 1917, Rusia era afectată de sărăcia

generalizată şi de înfrângerile de pe front. În aceste condiţii, a izbucnit, la
Petrograd, revoluţia condusă de Partidul Constituţional Democrat (al
burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat).
A fost instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie / 1 martie 1917, iar a
doua zi, ţarul a abdicat. Ulterior, conduşi de Vladimir Ilici Lenin, bolşevicii
au declanşat acţiunile în forţă pentru preluarea puterii, realizată prin
lovitura de stat de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, de la Petrograd.
Denumită Revoluţia din Octombrie, aceasta este considerată actul de
naştere al statului sovietic. Reformele adoptate de bolşevici au fost:
naţionalizarea fabricilor şi băncilor, naţionalizarea pământului,
proclamarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Statul şi-a impus
controlul în economie, proprietatea privată fiind înlocuită cu cea de stat
sau colectivă. Între anii 1918-1921 s-a desfăşurat un război civil între
partizanii vechiului regim (albii) şi susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai multe
state europene au intervenit militar împotriva Rusiei Sovietice. Bolşevicii
au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă (cunoscută cu abrevierile
CEKA, NKVD apoi KGB) cu misiunea de a-i lichida pe toţi cei care se
opuneau noului regim, a fost suprimată libertatea presei, ţăranilor le-a fost
rechiziţionată recolta, a fost decretată munca obligatorie, a fost înfiinţată
Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea internă şi a fost
respinsă intervenţia străină. În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina,
Bielorusia şi Transcaucazia în anul 1922, toate domeniile de activitate au
fost organizate conform concepţiei lui Lenin, expuse în Tezele din Aprilie
1917.

Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea

tuturor partidelor, în afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Totalitarismul şi teroarea s-
au consolidat în timpul conducerii lui Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953).
Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid. Din 1929 s-a
trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime
milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile
colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea
producţiei prin planurile cincinale. Economia URSS a înregistrat unele
progrese mai ales în domeniile: energetic, metalurgic, construcţiilor de
maşini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate unele măsuri de
protecţie socială. Activitatea culturală a fost însă treptat subordonată
slăvirii lui Stalin, într-un cult al personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite, În
acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără
precedent, presa era cenzurată sever, întreaga creaţie culturală fiind pusă
în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi ale
dictatorului.. Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat
procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau în lagărele de
muncă forţată din ţară, care formau Gulagul, şi unde au murit milioane de
oameni. Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi
1939, i-au căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi
profesionale, inclusiv din rândurile armatei.

După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita

Hruşciov, a dezvăluit, în 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a
condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să fie
modificată. Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene
au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate
economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăţilor asupra pământului în
Polonia, naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în Albania etc. Totuşi,
după al doilea război mondial, comunismul s-a aflat în ascensiune devenind
mondial. dar în ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prăbuşit iar
statele respective au optat pentru democraţie. Abia după anul 1985, Mihail
Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a iniţiat politica perestroika şi
glasnost (reconstrucţie şi deschidere), prin care a încercat reformarea
partidului şi statului sovietic.

e) Asemănări şi deosebiri între ideologiile totalitare. Cu toate că

practicile politice ale fasciştilor şi comuniştilor erau asemănătoare,
anticomunismul a fost una dintre caracteristicile esenţiale ale partidelor
fasciste. Pe de altă parte, în sângeroasa confruntare a Războiului Civil din
Spania (1936-1939) şi mai ales după eşecul alianţei dintre URSS şi
Germania hitleristă din 1939-1941, partidele comuniste au reuşit să confişte
tema luptei antifasciste.

De fapt, însă, ideologiile totalitare resping principiile fundamentale ale

Declaraţiei de Independenţă (1776) sau ale Declaraţiei Drepturilor
Omului şi ale Cetăţeanului (1789), propunându-şi distrugerea
democraţiei şi nu perfecţionarea acesteia. Atât declinul statului şi al
economiei, cât şi crizele sociale erau puse pe seama valorilor liberale şi ale
democraţiei, iar pluralismul politic era privit ca sursă a divizării naţiunii.
Ele au fost adversare declarate ale democraţiei şi pluralismului, ale
drepturilor şi libertăţilor politice individuale. Toate regimurile totalitare au
suprimat aceste drepturi şi libertăţi, au lichidat orice formă de opoziţie,
instituind dominaţia partidului unic, au practicat cultul liderului suprem
(Mussolini, Hitler, Stalin, Mao Ze-Dong, Nicolae Ceauşescu), au terorizat,
închis şi exterminat adversarii politici, reali sau potenţiali. Deşi aparţinea
hitlerismului german, sloganul „Un popor, un Stat, un Conducător” este
valabil, sub o formă sau alta, pentru toate regimurile extremiste. Atât
regimurile comuniste, cât şi cele fasciste au creat sau perfecţionat
instrumente de represiune, de manipulare şi control al societăţii - poliţie
politică (Ceka/ NKVD/ KGB în Uniunea Sovietică, Gestapo în Germania
nazistă, Securitatea în România comunistă), propagandă de stat, organizaţii
oficiale de masă pentru înregimentarea şi îndoctrinarea politică a copiilor,
tinerilor, femeilor, muncitorilor şi intelectualilor. Adversitatea organică faţă
de valorile democraţiei a fost împinsă până la arderea în piaţa publică a
cărţilor evreilor şi ale oricăror adversari politici. De aici şi până la arderea
oamenilor înşişi nu a fost decât un pas.

Dacă regimurile extremiste au avut trăsături comune, indiferent dacă

vorbim de stânga bolşevică sau de dreapta naţional-socialistă, acestea au
cunoscut şi elemente specifice. Astfel, stalinismul, ideologia primului regim
comunist din istorie, se baza pe principiile fundamentale ale marxism-
leninismului, ţinta sa finală fiind construirea societăţii comuniste, etapă în
care atât statul, cât şi clasele sociale urmau să dispară. Acesta trebuia să
fie rezultatul luptei de clasă, care pe plan extern îmbrăca forma
internaţionalismului proletar. Muncitorii de pretutindeni erau încurajaţi să
lupte împotriva statului capitalist şi a tuturor inamicilor poporului. În cazul
german, în schimb, conceptul în jurul căruia gravita întreaga sa raţiune de
a fi era rasa superioară. Pentru nazişti, poporul german se identifica cu o
astfel de rasă superioară, cea ariană. Pentru Hitler, statul totalitar nu era
altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială
de elementele impure şi decadente, precum evreii, ţiganii sau slavii, şi să
asigure arienilor spaţiul vital necesar propriei dezvoltări. Şi cum acest
spaţiu era mult extins în raport cu graniţele statului german, războiul a
devenit principalul instrument menit să impună ideologia nazistă.

În faţa acestor evoluţii, statele cu regim democratic au avut o

atitudine care a fluctuat în timp. După preluarea puterii de către bolşevici
în Rusia, o serie de state occidentale (Franţa, Anglia, Statele Unite ale
Americii, Japonia) au intervenit direct, prin trimiterea de trupe, sau
indirect, prin susţinerea opoziţiei armate, împotriva noului regim de la
Moscova. Implicarea în războiul civil din Rusia era justificată de diferenţele
ideologice, de încercarea de „export al revoluţiei” (promovat de Troţki) -
fapt demonstrat de atacul asupra Poloniei şi apariţia unor „republici ale
sfaturilor” (bolşevice) în Ungaria şi Germania -, dar şi de resentimentele
faţă de ieşirea din război din 1917. Aceasta explică de ce anticomunismul
manifestat de regimurile totalitare a contribuit la încercarea Angliei şi
Franţei de a ajunge la o înţelegere cu Germania şi Italia (politica de
conciliatorism). Un al doilea factor este legat de nemulţumirea Statelor
Unite ale Americii faţă de unele prevederi ale Tratatului de la Versailles.
Absenţa acestora din jocul diplomatic european a contribuit la dezvoltarea
regimurilor totalitare.

Aceasta nu înseamnă că nu au existat eforturi constante de limitare a

influenţei regimurilor totalitare. O serie de tratate şi alianţe internaţionale,
cum ar fi Mica Înţelegere şi Antanta Balcanică sau Pactul Briand-Kellogg, au
avut ca scop izolarea militară şi diplomatică a unor state revizioniste (în
primul rând Germania, dar şi Ungaria şi Bulgaria). Un alt instrument al
statelor democratice a fost Liga Naţiunilor, care se dorea a fi un for de
dezbateri pentru eliminarea războiul ca instrument al relaţiilor
internaţionale. Cu toate acestea, Liga Naţiunilor nu avea mijloace de a-şi
impune punctul de vedere sau de a face respectate „recomandările”
adunării - este cazul eşecului embargourilor impuse Italiei sau
recomandarea de neintervenţie în Războiul Civil din Spania dintre
republicani şi trupele generalului Franco.

3. STATELE DEMOCRATICE ŞI POLITICA DE STĂVILIRE A

COMUNISMULUI ÎN EPOCA POSTBELICĂ

a) Divizarea Europei. Nici sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial

nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin
înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei au fost eliminaţi factorii care au
determinat cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea. Acest obiectiv a
fost atins însă printr-un mare compromis istoric, cel pe care conducătorii
statelor democratice ale lumii l-au făcut cu URSS. Odată îndepărtat
pericolul comun, această alianţă de conjunctură s-a dizolvat şi a făcut ca
războiul „cald” să fie înlocuit cu cel „rece”. Statele lumii s-au regrupat, de
această dată pe criterii politice, lumea evoluând pentru alte zeci de ani în
logica noului tip de conflict. Deşi fuseseră aliate cu Uniunea Sovietică
împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a
înţelege pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru
libertatea şi reconstrucţia democratică a Europei. Cu toate că nu au putut
să împiedice instaurarea de către sovietici a regimurilor comuniste în
Europa de Est, Statele Unite ale Americii au iniţiat, în 1947, politica de
containment (stăvilire) a expansiunii comunismului în Europa de Vest şi în
restul lumii. Această politică, concepută de diplomatul american George F.
Kennan şi iniţiată de preşedintele Harry Truman, a reprezentat prima
reacţie a „lumii libere” în faţa totalitarismului comunist. Unul dintre
primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de către SUA a Planului
Marshall (iunie 1947) de ajutorare economică a ţărilor europene ruinate de
război. Numai ţările din vestul Europei au putut beneficia de Planul
Marshall, deoarece URSS a interzis ţărilor pe care le ocupa militar să
accepte ajutorul economic american. Un alt rezultat al politicii de
containment I-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a unei alianţe
militare defensive – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) –
menit să riposteze oricărui atac al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan
militar, războaiele purtate de Statele Unite ale Americii şi aliaţii lor în
Coreea (1950-1953) şi în Vietnam (1961-1975) au reprezentat acţiuni
semnificative de stăvilire a expansiunii comuniste, chiar dacă numai
războiul din Coreea a fost încununat de succes.

Prin constituirea Tratatului de la Varşovia (mai 1955), alianţa militară

a statelor comuniste îndreptată împotriva NATO, se năştea o lume
bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere economică şi
militară ale vremii, dar şi în raport cu două viziuni politice divergente. De
această dată, actorii scenei internaţionale nu mai erau statele naţionale, ci
blocurile politico-militare constituite în jurul Statelor Unite ale Americii
(NATO) şi al URSS (Tratatul de la Varşovia). În pofida principiului
coexistenţei paşnice, tensiunea politică dintre cele două modele de
dezvoltare s-a concretizat într-o periculoasă cursă a înarmărilor, dar şi în
conflicte locale deschise, precum războaiele din Coreea şi din Vietnam sau
„criza rachetelor” din Cuba. Diferenţa dintre cele două blocuri era imensă:
dacă în primul caz era vorba despre o alianţă naturală a statelor
democratice susţinute economic de SUA, blocul comunist s-a constituit în
primul rând ca urmare a ameninţării „Armatei Roşii”.

b) Evoluţia postbelică a democraţiilor occidentale. Prima grupare,

cea a democraţiilor occidentale, a continuat să-şi fundamenteze demersul
politic, construcţia economică şi socială pe principiile democraţiei plura-
liste. Locul liberalismului în declin a fost repede ocupat de ideologiile
populare şi democrat-creştine. Dar democraţia occidentală a permis şi
dezvoltarea partidelor social-democrate şi socialiste (Germania, Franţa) sau
chiar a celor comuniste (Italia, Grecia). Au apărut şi s-au dezvoltat mişcări şi
partide ecologiste sau puternice organizaţii ale societăţii civile. Fără să fi
putut evita excese de genul „doctrinei McCarthy” în cercetarea activităţilor
antiamericane, lumea occidentală a reuşit să asigure pluralismul politic şi
dreptul suveran al fiecărui cetăţean de a-şi exprima propria opţiune politică.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să

trăiască în două state separate. În zona de ocupaţie militară occidentală,
s-a constituit un stat democratic, având ca formă de guvernământ
republica federală, care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii
Economice Europene (Republica Federală Germană). În acţiunile de
reconstrucţie şi de consolidare a democraţiei în statul vest-german s-a
remarcat Konrad Adenauer, de orientare creştin-democrată. Un rol
însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth
Kohl, în timpul căruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990). Franţa a
avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat
însă prin instabilitate guvernamentală. După al Doilea Război Mondial, a
fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic.
Charles de Gaulle, preşedinte al ţării din 1959, a susţinut ideea consolidării
puterii şefului statului. Reforma constituţională din anul 1962 a stabilit ca
preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de un
colegiu electoral, ca până atunci. Franţa a înregistrat progrese economice
importante, dar problemele sociale s-au menţinut. Datorită flexibilităţii arti-
colelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă şi coabitarea la putere a unui
preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări diferite. Astfel s-a întâmplat,
de exemplu, în anul 1986, când preşedintele Mitterand era de orientare
politică de stânga, iar prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta. În Marea
Britanie, prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat,
îşi alege miniştrii şi are puteri executive extinse. Cele mai puternice
formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi Partidul
Laburist. În prima jumătate a secolului al XX-lea; s-a remarcat
personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului
Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945), apoi,
după război, între 1951-1955. În perioada postbelică, alt prim-ministru con-
servator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de consolidare a
economiei, prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, căt şi prin
cele care au vizat creşterea prestigiului extern al ţării.
 c) Evoluţia postbelică a regimurilor comuniste. De cealaltă parte
se afla blocul comunist al „democraţiilor populare”, reunind URSS,
jumătatea estică a Europei, China şi alte câteva state din Asia şi din Africa.
Instaurarea comunismului în jumătatea răsăriteană a Europei a dus la o
divizare fără precedent a continentului nostru – politică, economică şi
culturală. Frontierele apusene ale Ungariei, Cehoslovaciei şi Republicii
Democrate Germane, care alcătuiau limita de vest a sistemului comunist,
au fost puternic militarizate, devenind o barieră continuă de mii de kilometri
de sârmă ghimpată, presărată cu posturi de observaţie şi menită să
împiedice fuga în Germania de Vest sau în Austria a cetăţenilor statelor
comuniste. Un element aparte al acestei frontiere – care a devenit şi un
simbol al divizării Europei – l-a reprezentat Zidul Berlinului. Acesta a fost
ridicat în august 1961 de către autorităţile comuniste din Germania de Est,
la presiunea Uniunii Sovietice, pentru a împiedica fuga în Berlinul
Occidental - care nu făcea parte din Republica Democrată Germană - a
cetăţenilor est-germani. În ajunul ridicării acestui „zid al ruşinii”, pănă la
12.500 de cetăţeni est-germani se refugiau săptămânal în Berlinul
Occidental - enclavă capitalistă şi democratică pe teritoriul RDG.

Constituite pe baza modelului stalinist, statele blocului comunist au

continuat să fie dominate de sisteme politice monopartide care admiteau o
singură ideologie, cea marxist-leninistă. Modelul politico-economico-social
propus era unul hipercentralizat, puterea politică şi economică fiind atent
controlate de partidul-stat şi de nomenclatura aferentă. Fenomenele
economice dominante au fost cooperativizarea agriculturii şi
industrializarea forţată, ambele realizate pe fondul desfiinţării cvasitotale a
proprietăţii private şi a eliminării fizice a acelui segment social legat de
aceasta. Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, începând din
1953. Puternice mişcări antisovietice, înăbuşite în cele din urmă, au avut loc
în mai multe ţări comuniste: Republica Democrată Germană (1953), Polonia
(1956) şi Ungaria (1956). În această din urmă ţară, revoluţia anticomunistă
a fost înăbuşită în sânge de trupele sovietice. În România, principala formă
de rezistenţă anticomunistă a fost rezistenţa din munţi, la care au participat
ţărani, foşti ofiţeri, studenţi şi chiar elevi; aceste mişcări de rezistenţă
armată au fost lichidate oficial abia în 1961. În 1968, mişcarea de reformare
a sistemului comunist, iniţiată în Cehoslovacia, a fost înăbuşită de armata
sovietică şi de trupe din Polonia, Germania de Est, Ungaria şi Bulgaria.
România, deşi stat comunist, nu a participat la această intervenţie militară.

d) Falimentul sistemului comunist. Anii 1970-1989 au scos în

evidenţă falimentul economic al sistemului comunist, incapabil să
satisfacă nevoile de bază ale populaţiei, precum şi să renunţe la
reprimarea oricărei forme de contestare politică. Prin contrast, succesele
economice ale lumii occidentale şi forţa de atracţie a libertăţilor
cetăţeneşti şi a democraţiei din Europa de Vest şi Statele Unite ale
Americii au compromis regimurile comuniste în ochii propriilor cetăţeni.
Acest lucru a favorizat apariţia unor mişcări de disidenţă în ţări ca Polonia
şi Cehoslovacia - unde opozanţii regimurilor comuniste şi militanţii pentru
drepturile omului, ca Adam Michnik, Bronislaw Geremek (Polonia) şi Vaclav
Havel (Cehoslovacia), au fost supuşi persecuţiilor politice de către
autorităţi, devenind simboluri internaţionale ale rezistenţei anticomuniste.

Aventura militară a URSS în Afghanistan (1979-1988), unde trupele

Moscovei n-au putut învinge rezistenţa mujahedinilor, sprijiniţi de SUA,
precum şi revolta muncitorilor polonezi şi crearea sindicatului liber
Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat începutul
sfârşitului sistemului comunist. Tentativele de reformare a comunismului
întreprinse în URSS de către Mihail Gorbaciov nu au făcut decât să
accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii
reprezentanţi ai elitelor comuniste au devenit conştienţi de caracterul ine-
vitabil al acestei descompuneri. Teama pe care represiunea comunistă şi
URSS o insuflaseră timp de zeci de ani cetăţenilor din statele Europei de
Est a început să se risipească. În unele ţări, ca Polonia şi Ungaria, a
început în 1989 un proces de negociere între forţele de opoziţie recent
recunoscute şi partidele comuniste aflate la putere pentru introducerea
pluralismului politic şi tranziţia spre democraţie. În altele, precum
Cehoslovacia şi Germania de Est, înlăturarea liderilor comunişti opuşi
oricărei reforme s-a petrecut în urma unor mari manifestaţii de stradă,
care au avut loc în toamna anului 1989. Singura ţară în care sfârşitul regi-
mului comunist, în decembrie 1989, a dus la vărsare de sânge a fost
România. Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în cursul anului
1989 a prefigurat chiar sfârşitul URSS. Incapabilă să se mai opună
revendicărilor democratice şi naţionale ale popoarelor pe care le indusese
cu forţa între graniţele sale, Uniunea Sovietică, devenită o ficţiune politică,
s-a dizolvat oficial în decembrie 1991, iar Mihail Gorbaciov a demisionat
din toate funcţiile pe care le deţinea.