Istoriografia romantica

Istoriografia romantica reprezinta un moment distinct in scrisul istoric universal prin noua
conceptie pe care o profeseaza, prin metodele practicate si ideile politice incorporate. Aceasta a
devenit o revolutie intelectuala care si-a lasat amprenta asupra civilizatiei europene si dincolo
de hotarele continentului, marcand interpretarea istorica prin reactia vis-a-vis de rationalism.
Romantismul a insemnat o afirmare a calitatilor umane, a valorilor emotive si estetice pe care
rationalismul le-a neglijat. Revocand judecatile de valoare ale predecesorilor, romantismul a dat
expresie unei noi filosofii a istoriei. Trecutul in epoca romantica a starnit un entuziasm fara
precedent, dovada popularitatea de care s-a bucurat istoria care isi asuma o functie sociala
devenind limbajul politicii. Acum apar colectii istorice, ziarele publica articole de istorie, se
deschid dezbaterilor, iar in universitati istoria castiga un rol dominant.
Cadrul de manifestare al romantismului a fost Restauratia care prin dezbaterile ce le prilejuieste
imprima istoriei un caracter militant. In conditiile unui climat nefavorabil afirmarii libere a ideilor,
controversele se transfera in trecut care devine o sursa pentru argumente in infruntarile dintre
legitimisti si liberali. Principalele grupari politice, emigrantii, reprezentantii Frantei democratice si
institutiile create de aceasta devin un subiect la ordinea zilei. La istorie apeleaza personalitati ca
Chateaubriand, Joseph de Maistre, abatele Barurel care exprima spiritul antirevolutionar.
Partizanii liberalismului, ca Augustin Thierry, Jules Michelet, Franois Guizot sunt aparatorii
traditiilor democratice, incercand sa sustina mostenirea revolutiei prin apelul la trecut,
justificand-o.
In aceasta ambianta se cristalizeaza o orientare filosofica prin valorificarea gandirii lui
Giambattista Vico, filosof italian din secolul al XVIII-lea, autorul unei celebre lucrari, Scienza
Nova ale carei idei sunt popularizate de traducerea lui Michelet. Vico care s-a opus filosofiei
carteziene si rationalismului in general este integrat ideologiei romantice. El a afirmat ca stiinta
oamenilor nu este decat relativa, fiind numai o aparenta. In opinia lui, Dumnezeu stapaneste
realitatea. Istoria este vazuta de filosoful italian nu numai ca o istorie politica ci ca tot ce priveste
activitatea spirituala si materiala a omului. In esenta este umanitatea si opera sa prin ea insasi.
El a incercat sa compare diferitele popoare pentru a detasa drumul general al umanitatii. A
considerat ca pasiunile determina decadenta, astfel ca dupa o perioada de apogeu un popor
decade, pentru ca un altul sa reia totul de la capat. Acest proces a fost definit prin formula corso
et ricorso. In opinia lui, Dumnezeu conduce totul prin forta naturii, filosoful evoluand spre o
teorie panteista concepandu-l pe Dumnezeu ca o forta a universului, inseparabila de universul
insusi al carui suflu animator este. Datorita continutului filosofiei sale el a fost receptat si
valorificat de romantici.
Johann Gottfried Herder prin operele lui, Filosofie a istoriei umanitatii si Idei asupra
filosofiei istoriei umanitatii, a socotit popoarele deosebite unele de altele, considerand ca nu
exista o unitate umana, fiecare popor avandu-si individualitatea sa proprie. Poporul in opinia sa
formeaza un tot distinct, original, avandu-si caracteristici particulare interioare. Pentru Herder
unitatea umanitatii nu exista, fiecare popor formand o entitate distincta manata de o forta
interioara-Volksgeist, o realitate speciala care este proprie fiecarui popor, inexplicabila. Aceasta
originalitate este genetica, organica, care face ca fiecare popor sa se dezvolte prin forta sa
interioara.
Explicatia se aplica tuturor manifestarilor originale ale popoarelor, religiei, artei, moravurilor,
cantecelor populare. Dumnezeu activeaza prin spiritul poporului. El a considerat ca popoarele,
desi diferite, prin educatie pot crea intre ele o comunitate. Herder, ca teoretician al
romantismului, s-a bucurat de audienta in ambianta miscarii romantice europene fiind prin ideile
sale si ultimul Aufklrer. Ideile lui Herder au propulsat interesul pentru creatiile populare, pentru
folclor, astfel ca in epoca romantica culegerile de literatura populara detin un rol in inspiratia
literara si in afirmarea originalitatii popoarelor. Fenomenul este constatabil in toate culturile, fiind
de natura sa influenteze istoriografia, oferindu-i o sursa la care s-a apelat.
In aceeasi masura Jean Jacques Rousseau a fost prin ideile sale la originea romantismului,
fiindca a acordat atentie sentimentului caruia ii confera o putere intuitiva, socotit superior ratiunii
in procesul de cunoastere. Filosoful francez, prinDiscurs asupra originii inegalitatii printre
oameni si Contractul social a contribuit la afirmarea rolului poporului in istorie, acesta
devenind un factor primordial in filosofia sociala a romantismului.
Ideologia romantica a contribuit in larga masura la dezvoltarea interesului pentru Evul Mediu in
care a vazut leaganul natiunilor. In apreciabila masura Chateaubriand (1768-1848) prin lucrarile
sale Eseuri morale si politice despre revolutie, Geniul crestinismului si Martirii, contribuie
la sporirea interesului pentru Evul Mediu exercitand o influenta asupra contemporanilor. El a
sprijinit substantial dislocarea viziunii rationaliste despre Evul Mediu, evocand in pagini celebre,
crestinatatea medievala si legendarii regi ai Frantei. Elogiul primilor crestini, viata acestora in
catacombe, sentimentalizarea crestinismului au contribuit la emergenta spiritului istoric
romantic.
La randul ei, Anne Louis de Stel, influentata de Rousseau, a expus doctrina Revolutiei
franceze si conceptele populare ale progresului si perfectibilitatile umane. Lucrarile sale -
Literatura in relatie cu conditiile morale si politice ale natiunii,precum si Germania au avut
o influenta asupra cristalizarii spiritului romantic. Acest interes pentru creatia Evului Mediu a fost
prezent si in istoria literaturii prin Abel Franois Villemain care in Schita a literaturii franceze in
Evul Mediu a incercat o tentativa recuperatorie a unei epoci ce fusese condamnata de
rationalismul secolului al XVIII-lea. Aceeasi orientare se regaseste in istoriografia engleza unde
interesul pentru anglo-saxoni se asociaza criticii istoricilor iluministi prin John Whittaker si Saron
Turner. Istoria anglo-saxonilor a lui Turner a extins interesul istoricilor la Evul Mediu. Un aport
hotarator l-a detinut in cultivarea evului de mijloc Walter Scott prin romanele lui care au fost
stimulative.
Istoriografia romantica a cunoscut o preocupare pentru institutionalizarea istoriei si pentru
crearea instrumentarului cercetarii prin editarea unor colectii de izvoare istorice. Publicarea
inscriptiilor grecesti, studiul mitologic si al istoriei literaturii antice, al legendelor si miturilor
reprezinta o trasatura distinctiva a romantismului in care au excelat istoricii germani.
In egala masura istoricii dreptului, precum Karl Friederich Eichorn in Statul german si istoria
dreptului, au conceput dreptul ca o expresie a vietii poporului, exact cum Winckelmann
considera arta sau Wolf literatura.
Afirmarea continuitatii istorice era orientata impotriva revolutiei, dreptul, fiind considerat ca o
parte a vietii nationale pe care trebuie sa se sprijine constructivismul statal. Istoria dreptului
roman a lui Savigny a accentuat: continuitatea dreptului roman si influenta sa asupra culturii si
institutiilor. De aici a rezultat constructivismul romantic cultivat de Wilhelm von Humboldt si de
baronul von Stein. Publicarea izvoarelor germane din Evul Mediu atesta insemnatatea acestora
in vederea organizarii statului national pe realitatile istorice proprii. Ideea a fost de larga
audienta in istoriografiile europene care exprimau dezideratul intemeierii statelor in concordanta
cu traditiile nationale.
In galeria de istorici germani Leopold von Ranke (1795-1885) detine un loc prioritar, fiind
istoricul total ce reprezinta o piatra de hotar in istoriografia universala prin marile lui lucrari si
spiritul critic. Format in mediul romantic german, intr-o perioada de emergenta a nationalismului,
Leopold von Ranke anunta spiritul pozitivismului prin critica istorica pe care a profesat-o. El a
stat la temelia istorismului german. Opera lui acopera spatii intinse din istoria
europeana, Istoria popoarelor romanice si germanice (1824), Istoria germana in epoca
Reformei; Papi romani, biserica si statul lor in secolului al XVI-XVII; Istoria germana in
epoca Reformei, completata prin Otomanii si monarhia spaniola in secolului al XVI-
XVII. Ranke a conceput si o istorie universala pe care nu a dus-o pana la capat. A publicat o
serie de lucrari consacrate istoriei Frantei, istoriei Angliei, istoriei Venetiei, Florentei, istoriei
Serbiei.
In conceptia lui Ranke a existat o unitate a lumii romano-germane pe care s-a intemeiat
civilizatia europeana. In viziunea lui influenta Revolutiei franceze s-a tradus in accentuarea
rolului ideilor directoare si a tendintelor dominante in fiecare secol. Ideea lui majora, a unitatii
popoarelor romanice si germanice era rezultatul epocii Restauratiei, a experientelor pe care le-a
perceput. In acest sens, istoricul a subliniat in opera lui importanta Reformei si Contrareformei,
tratand perioade in care regasea rolul popoarelor romanice si germanice. Ca atare a respins
izolarea romantica a natiunilor.
Aportul lui Ranke s-a manifestat si in cunoscutul Appendix la istoria popoarelor romanice si
germanice in care a pus bazele criticismului istoric al secolului al XIX-lea, in esenta al
pozitivismului. Lui ii apartine afirmarea principiului restituirii istoriei asa cum a fost, care a
constituit ideealul pe care l-a profesat in critica operei lui Guicciardini. Ideea lui despre istorie
poate sa fie surprinsa in formula: criticism, precizie, penetratie. Istoric care a cultivat ideea
reconstituirii trecutului prin cercetarea arhivelor, a trasat o linie de conduita pentru investigarea
istorica. A organizat de fapt seminarul universitatilor intemeiat pe hermeneutica de text, care a
constituit, in ultima analiza, principalul suport al istoriografiei pozitiviste europene. Pledoaria
pentru reconstituirea faptelor, pentru ceea ce a fost in opinia lui istoria in sine, tendinta spre
obiectivitate, refuzul misterului si speculatiei sunt cateva din trasaturile demersului sau istoric. El
a creat scoala in istoriografia germana si deopotriva in istoriografia europeana, atragand
admiratia unor mari istorici ca N. Iorga care il oferea de exemplu al istoricului total in lectia lui de
deschidere la cursul de istorie generala din anul 1894.
In pofida criticilor ce i-au fost aduse, el ramane definitoriu pentru istorismul german, unul din cei
mai de seama istorici care s-a confundat cu istoriografia germana a secolului al XIX-lea si prima
jumatate a secolului XX. S-a definit prin metoda filologico-istorica, prin ideea unitatii civilizatiei
europene pe care a vazut-o prin aportul popoarelor romanice si germanice, prin ideea de istorie
universala.
In peisajul istoriografiei romantice europene, istoriografia franceza detine la randul ei un rol
eminent prin galeria de personalitati care au ilustrat un curent care a influentat profund
dezvoltarea istoriografiei europene. Intre marii istorici care au detinut un rol de prim plan, Jules
Michelet (1798-1874) reprezinta fara indoiala, prin opera lui o permanenta a istoriografiei
moderne cu influente in istoriografia secolului XX, asupra Istoriei Noi care l-a retinut intre
antemergatorii conceptiei istorice profesate. Savant, poet, istoric, romancier a reinviat in opera
lui trecutul, depasind prin viziunea lui, simpla reconstituire de fapte. Influentat de Giambattista
Vico, a carui opera a tradus-o, de Herder, in general de ideealismul german, a fost un exponent
al liberalismului si ca atare, un admirator al revolutiei democratice.
Impregnat de traditia revolutiei, ca profesor la Collge de France, traverseaza revolutia din
1830, nu in afara unor efecte asupra conceptiei sale. Sef al sectiei istorice a Arhivelor Nationale,
il suplineste pe Guizot la Sorbona. Prin prezenta lui la Collge de France a contribuit, alaturi de
Edgar Quinet, Mickiewicz la promovarea spiritului democratic din care s-au impartasit membrii
emigratiei central-europene pasoptiste, Nicolae Balcescu etc.
Introducere in istoria universala, Istoria Frantei, Istoria revolutiei franceze sau Manual de
istorie moderna (Prcis de l'histoire moderne) sunt numai cateva din operele lui majore.
Istoric liberal, atasat ideealului Revolutiei Franceze, face istorie globala, insotind-o de reflexii
filosofice, adeseori polemice. Ca istoric global a inspirat, alaturi de istoriile civilizatiei secolului al
XVI-lea, marele curent al Istoriei Noi. A conceput istoria ca o lupta intre spirit si trup, libertate si
necesitate. Incearca sa traseze istoria interna a poporului, exprimand psihologia nationala, fapt
ce l-a indemnat sa apeleze la literatura populara. El a dorit sa reconstituie umanitatea in care
natiunea traieste, motiv pentru care a acordat spatiu cadrului fizic. Or, toate aceste demersuri il
indica drept un precursor al scolii Analelor, de fapt al Istoriei Noi franceze care i-a reluat ideile.
A studiat originile Frantei pana la sfarsitul perioadei feudale. Franta, in opinia lui, este rezultatul
elementelor constituente france si romanice, la care a asociat elementul celtic. Istoria Evului
Mediu pe care a scris-o este vazuta din perspectiva poporului, nu a statelor. El a reconstituit
istoria in continuarea Evului-Mediu de la Renastere la Revolutie. Incercand o resurectie a
trecutului a consacrat Vechiului Regim un spatiu cu gandul de a oferi o motivatie a revolutiei.
In Istoria revolutiei franceze el a reconstituit viata poporului cu entuziasmul si iluziile profesate
pe care le-a reinviat prin apelul la traditia orala, incercand sa patrunda in intimitatea gandurilor
poporului. Conceptia lui Michelet se intemeiaza pe filosofia lui Vico si Herder, motiv pentru care
vede o istorie care izvoraste din credinta inconstienta in geniul si spiritul poporului. El a propus o
viziune colectiva asupra istoriei, de aici rezultand tendinta spre globalitate, care sa incorporeze
totalitatea manifestarilor. Aceasta viziune a imbogatit istoria conferindu-i o amploare care
depasea gandirea rationalista. Istoria pe care a scris-o este nationala, ce accentua perioada
medievala. Deci ideea directoare era: "Franta prin ea insasi, prin aceasta lucrare interioara ",
dar si prin lupta neincetata exercitata asupra ei. El este istoricul care a conceput ansamblul
istoriei poporului, care a contribuit la cladirea Frantei prin munca asupra lui insusi. Ca istoric
romantic, atent la artistic, stilul sau este pitoresc, ceea ce face din el un scriitor, artist, dar si un
creator al unei traditii franceze in scrisul istoric.
Din randul marilor istorici francezi de sorginte romantica, Augustin Thierry (1795-1856)
reprezinta spiritul liberal, o personalitate angrenata in politica, avand un debut jurnalistic, fiind
unul din cei mai de seama publicisti istorici in epoca Restauratiei. Autor al unor scrieri celebre
pentru definirea romantismului, el a deschis ceea ce s-a numit o revolutie in scrisul istoric care a
schimbat, complet, potrivit aprecierii lui Renan, fata studiilor istorice convins ca generatia anilor
1820 a produs o veritabila revolutie in maniera de scriere a istoriei. In Zece ani de studii
istorice, Scrisori asupra istoriei Frantei, Istoria cuceririi Angliei de normanzi, Povestiri
din timpul Merovingienilor reprezinta o remarcabila contributie la istoriografia romantica
franceza si europeana, cu ecouri in o seama de lucrari istorice. Formatia lui este romantica, el
acordand loc spiritului liberal, manifestand interes pentru culoarea locala, situandu-se pe
pozitiile starii a treia, vazand in istorie o confruntare intre rase, intre aristocratie si democratie.
Istoria pe care o propune este o istorie a poporului pe care o socoate ca trebuie scrisa, atata
vreme cat adevarata istorie a acestuia zace in pulberea arhivelor.
Thierry a facut elogiul istoriei adevarate care este aceea a poporului. Pentru el reconstituirea
trecutului era insotita de reabilitarea imaginatiei care fusese repudiata de istoricii iluministi.
Lucrari ca Povestiri din timpul Merovingienilorintegreaza in propria naratiune scrierile
medievale, pe Gregoire de Tours sau in Cucerirea Angliei de catre normanziapeleaza la
surse literare. Problema majora pentru istoricul romantic a fost de a evidentia importanta
cuceririi, opozitia dintre rase, explicand astfel raportul dintre cuceriti si cuceritori, in ultima
analiza existenta claselor sociale, achizitie a istoricilor Restauratiei la care s-a oprit si sociologul
Gumplowitz.
Intre istoricii romantici se plaseaza la loc central Franois Guizot (1787-1874), originar dintr-o
familie protestanta pe care o elogiaza, profesor la Sorbona, ministru, care a ilustrat rationalismul
in plina era romantica. Istoric universal prin excelenta, admirator al realitatilor engleze a
scris Istoria revolutiei in Anglia, pe care a continuat-o cu Istoria republicii in Anglia si
Oliver Cromvell si Istoria protectoratului lui Richard Cromwell si restauratia Stuartilor. A
fost insa prin excelenta istoricul civilizatiei in Franta, precum si al unei istorii
americane Washington: fondarea Republicii Statelor Unite dar si al unei lucrari consacrate
originilor guvernamantului reprezentativ.
Guizot a fost un istoric de fapte, in care a cautat sa gaseasca lectii pozitive pentru prezent. El a
fost un istoric la care se observa rationalismul secolului precedent si angajarea politica in
actualitate.
Ca istoric de fapte se ataseaza unei istorii la care metoda stiintifica prevaleaza. Pentru el orice
idee urmeaza sa rezulte din fapte, sa fie dominata de rigoare, prudenta, de rezerva, de spiritul
stiintific, de o metoda filosofica. In gandirea sa orice idee generala nu poate avea valoarea reala
daca nu rezulta din fapte. In ordinea politica, in lumea reala, faptele sunt atotputernice si
legitime.
Guizot a fost insa si un istoric al civilizatiei, in prelungirea spiritului secolului luminilor care nu s-
a limitat la faptele de ordin politic, cum observa Georges Lefebvre, ci se orienteaza pentru a
cuprinde ansamblul civilizatiei. El a inteles prin istoria civilizatiei sensul general, uman, popular
ce trebuie studiat, vazut ca expresie a burgheziei, a starii a treia. Rationalist in plina epoca
romantica, Franois Guizot ramane reprezentativ prin ideea de istorie a civilizatiei, ilustrand o
directie inaugurata de Voltaire in secolul precedent.
Edgar Quinet (1803-1875) a fost un ganditor angajat in realitatea timpului sau, un scriitor care a
investigat trecutul pentru a oferi un suport valorilor politice. Profesor la Collge de France si
autor al unei Istorii a Revolutiei Franceze. Prin creatia sa a incercat o reevaluare a revolutiei
din perspectiva efectelor. Opera lui este de o rara varietate, el cultivand deopotriva literatura de
calatorie, poezia epica si critica literara. Quinet se aseaza la baza teoriei cautarile adevarului,
ideea nationala si sensibilitatea religioasa. A scris si Eseuri asupra istoriei moderne in raport
cu imaginatia, Istoria personalitatii, Studii asupra Evului Mediu. A fost influentat in opera lui
istorica de Herder despre care a publicat doua eseuri in afara unor rezerve vis-a-vis de
determinismul acestuia. Sub raportul ideologiei politice a privit critic revolutia considerand ca a
realizat o ruptura de trecut. El a crezut ca o revolutie politica poate sa se realizeze printr-o
revolutie religioasa. El ramane un istoric, un ganditor care anunta o noua viziune asupra
revolutiei ilustrata cu prilejul bicentenarului de Franois Furet.
Istoriografia romantica franceza se continua prin Franois Auguste Mignet (1796-1884) si
Adolphe Thiers(1797-1884) istorici ai revolutiei franceze si ai consulatului, care se disting,
primul prin eruditie, in Istoria Revolutiei franceze, al doilea prinIstoria consulatului si
imperiului. Fara sa se ridice la nivelul predecesorilor, cei doi istorici au continuat un demers
care se remarca prin implicarea in contemporaneitate.
In aceeasi epoca istoriografia engleza se deosebeste de istoriografia continentala fiind un
demers care nu avea in vedere justificarea unei revolutii care de altminteri nu era contestata.
Istoriografia engleza se afla la nivelul unei incercari ce se ataseaza spiritului de partid. In special
liberalii, (Whigs) se implica spre deosebire de conservatori in istoriografie. Din seria de istorici
englezi se detaseaza Thomas Babington Macaulay (1800-1859), istoric angajat in politica; autor
al Istoriei Angliei de la ascensiunea lui James la 1861 a scris si cateva eseuri reunite
in Eseuri critice si istorice si Eseuri biografice.Macaulay a fost prin excelenta un istoric
politic, liberal si popular, un istoric profund prin conceptie si intelegerea ideilor politice.
Maucaulay a combinat ideile liberale cu o forma romantica fiind influentat de Walter Scott.
Alaturi de el se situeaza si alti istorici, ca Finley care a excelat in bizantinologie, istoria Greciei
sub stapanire otomana si istorie venetiana.
In aceeasi epoca istoriografia americana din Statele Unite se distinge prin William Prescot,
istoric al Spaniei, cuceririi Mexicului, a Perului si a domniei lui Filip al II-lea. Continua
istoriografia rationalista, pe Robertson. Istoricul romantic prin excelenta a fost George Bancroft,
autorul unei Istorii a Statelor Unite si al Istoriei formarii constitutiei Statelor Unite.Pregatit
in mediul german, Bancroft reprezinta istoricul Statelor Unite intr-un timp in care constiinta de
sine si spiritul identitar al noii natiuni se afirma cu putere.
Se asociaza la acesti doi istorici, Francis Parkman, istoric al dominatiei franceze in Canada, dar
mai cu seama al lucrarii intitulate Franta si Anglia in Nord America, in care trateaza conflictele
intre puterile europene pentru hegemonie in Lumea Noua.
In spatiul german se afirma un interes pentru istoria romana prin Eichorn, dominat de spirit
critic, anuntandu-l pe Mommsen. Istoriografia germana propriu-zisa se releva prin istoricii
liberali, istorici ai dreptului ca Rotteck, prin Gervinus dedicat istoriei literaturii poetice germane,
prin studii florentine, precum si prin Strauss in domeniul istoriei ecleziastice.
Istoriografia romantica a reprezentat o epoca prin aportul avut in cunoasterea istorica a
natiunilor si fenomenelor istorice europene si de pe alte continente. Inspirata de filosofia unor
mari ganditori ca Vico, Herder, Rousseau, a asociat propriile reflexii izvorate din practica
istoriografica. Contributia ei esentiala a fost ca a ilustrat istoriile nationale si deopotriva istoria
civilizatiei. Romantismul istoriografic a cunoscut o ampla raspandire in toate istoriografiile
europene, in Rusia prin Karamzin, in spatiul romanesc prin Kogalniceanu si Balcescu care se
inspira din conceptiile istoricilor romantici germani si francezi atunci cand trateaza istoria
propriei natiuni din perspectiva poporului. Romantismul a contribuit la institutionalizarea istoriei,
prin invatamantul istoric, societatile create si revistele publicate. Romanticii au promovat spiritul
identitar. In egala masura romantismul istoriografic a contribuit la cristalizarea istoriei universale,
a celor europene in special, care a facut posibila aparitia marilor sinteze din perioada
urmatoare. Pozitivismul a dus mai departe acest demers dintr-o alta perspectiva.
Bibliografie
1. Barnes, H., A History of Historical Writing, New York, 1963, p. 178-206.
2. Bourd, Guy, Herv Martin, Les coles historique, Paris, 1983, p. 115-136.
3. Lefebvre, G., La naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.
4. Kraus, M. si Joyce D. Davis, The writing of American History,
Norman, 1985.
Istoriografia pozitivista
Pozitivismul in istoriografie coincide cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, prezentand o
varietate de aspecte care se revendica la o unitate de conceptie ce determina fizionomia
perioadei.
Notiunea de pozitivism isi are originea in filosofia lui Auguste Comte (1798-1857) care a publicat
intre 1839-1842 Cursul de filosofie pozitiva. Sub aspect filosofic Comte a asezat bazele unei
gandiri care afirma imposibilitatea metafizicii, enuntand regulile care prezidau la existenta
societatii. Prin aceasta el a creat sociologia care a influentat destinul istoriografiei. Noua stiinta
a distins intre statica si dinamica sociala, deci intre conditiile sociale (statica) si evolutia
societatii (dinamica), ultima constituind domeniul istoriei.
Desi nu a fost istoric, Comte a oferit istoriografiei un subiect de meditatie, istoricii incercand sa
distinga legile care prezideeaza la dezvoltarea societatii omenesti. El a considerat irationala
diferenta intre miscarea stiintifica care este guvernata de legi si miscarea politica supusa
arbitrarului. El a voit sa intemeieze o stiinta care sa determine legile ce conduc dinamica
sociala. Ca metoda stiinta pozitiva a considerat observatia necesara examinarii faptelor istorice,
doctrina parintelui sociologiei fiind o aplicare in plan teoretic a revolutiei stiintifice si industriale.
Un aport in cristalizarea pozitivismului l-a avut viziunea naturalista inspirata de Darwin
prin Originea speciilor si de Herbert Spencer care au impulsionat evolutionismul cu efecte
notabile in interpretarea istorica. In aceasta epoca se constata o reactie la romantism si implicit
o revenire la valorile stiintifice ale secolului al XVII-lea si al XVIII-lea. Este epoca in care
Leopold von Ranke se orienteaza spre studiul traditiilor stiintei germane, redactand memoriile
sale catre Academia bavareza in care a insistat asupra necesitatii unei istorii a stiintei germane.
Corespondenta cronologica intre ascendentul naturalismului si interesele istoricului pentru
istoria stiintei este relevanta pentru orientarea epocii.
In consecinta, in aceasta epoca isi face loc ideea unei istoriografii conceputa in termenii unei
cercetari a faptelor trecutului, aidoma celor din realitatea fizica. Din aceasta perspectiva faptele
rezultate din reconstituirea istoriei realitate prin aplicarea metodelor din stiintele naturii erau in
masura, potrivit conceptiei pozitiviste, sa colaboreze la identificarea legilor care guverneaza
societatea. Deci istoricul era chemat sa investigheze documentele prin apelul la metodele
filologiei, sa stabileasca autenticitatea lor pentru a reconstitui istoria asa cum a fost. Ideealul
pozitivist, sugerat de filosofia comtiana, se cantona in sfera operei de reconstituire a faptelor in
integralitatea lor. Ca atare, se solicita o deplina informatie documentara si bibliografica o
investigare a documentelor prin apelul la critica interna si externa, prin recursul la stiintele
auxiliare in afara subiectivitatii istoricului in materie de selectie.
Asa se explica orientarea spre publicarea izvoarelor istorice, documentare si narative, in
prelungirea tentativelor romantismului, fenomen ce caracterizeaza istoriografiile europene.
Una din trasaturile pozitivismului istoric a fost sub aspect metodologic aplicarea criteriului
cronologic, care dimpreuna cu privilegierea documentului, se bucura de o adevarata
suveranitate. Prin aceasta istoriografia era redusa la reconstituirea faptelor si la interpretarea
acestora potrivit continutului lor. De aici a rezultat o stiinta academica, riguros specializata, prin
aplicarea unei metodologii specifice care devine o procedura in sine. Cercetatorul isi asuma
menirea unui tehnician, expert specializat, inarmat cu instrumentarul istoriografiei erudite, in
care practica filologica devine suverana prin metoda hermeneutica. Principiul de baza era
reductibil la formula, totul de la document, nimic in afara documentului. In consecinta
seminarul universitar a devenit un adevarat templu sacru al stiintei istorice, prin spiritul critic
care a castigat un rol precumpanitor. In acest context institutele universitare, seminariile devin
adevarate laboratoare de creatie, care contribuie la autonomizarea istoriei prin metodele
practicate. La Paris, Berlin, Viena, in general in marile istoriografii istoricii retin din filosofia
comtiana ideea reconstituirii documentului, deopotriva insa ideea determinismului intemeiat pe
faptele naturale si pe uzul metodelor din stiintele naturii.
Istoriografia pozitivista s-a afirmat in conditiile ascensiunii spiritului stiintific si a determinismului
profesat, potrivit caruia ideea unei legitati in societate era posibila si in masura sa contracareze
cunoasterea bazata pe intuitia impusa de romantism.
Ideile lui Auguste Comte, adiacent progreselor realizate in societatea celei de a doua jumatate a
secolului al XIX-lea, au creat, cadrul in care s-a dezvoltat o noua istoriografie marcata de
filosofia comtiana. Raspunsurile istoriografiei europene, au fost semnificative in Anglia, Franta si
Germania. Ideile pozitivismului istoric au starnit ecou si in istoriografia romana prin A.D.
Xenopol care discuta operele istoricilor pozitivisti in revista "Convorbiri Literare", in care tanarul
istoric formuleaza reticente vis-a-vis de determinismul avansat de protagonistii pozitivismului.
Nota comuna a acestei istoriografii era conferita de ideea istoriei civilizatiei care isi propune
aplicarea efectelor progresului stiintei, literaturii si a artelor, a inventiilor utile, a obiceiurilor in
vederea confortului poporului.
Astfel la mijlocul secolului al XIX-lea un nou curent istoriografic se afirma, prin personalitati care
aderand la ideea de civilizatie formuleaza o diversitate de raspunsuri. Semnificativ in Anglia,
unde se produsese de timpuriu revolutia stiintifica si industriala isi face aparitia tentativa
istoricului Henrry Thomas Buckle(1821-1862) care, in spiritul ideilor lui Comte, publica Istoria
civilizatiei in Anglia, Spania si Scotia proiectata in mai multe volume. Lucrarea in intentia
autorului era menita sa contracareze exclusivismul istoriografiei politice si in acelasi timp sa
fundamenteze o stiinta a istoriei care in mod deductiv sa arate efectele cauzelor materiale ale
civilizatiei umane.
Aceste istorii ale civilizatiei contin sugestii care au avut darul sa stimuleze gandirea istorica care
a produs opere rezistente cu influente asupra mersului istoriografiei. Ideea fundamentala care
prezida interpretarea lui Buckle era orientata spre analiza fenomenelor singulare si a raportului
dintre cauze si efecte, extinzand observatiile la un mai mare numar de fapte pentru a detasa
reguli generale. El a apelat la statistica, a facut comparatii in vederea discernerii viitoarei evolutii
in masura sa scruteze viitorul. El a exclus providentialismul din interpretarea istorica dar in
aceeasi vreme a limitat actiunea umana printr-un determinism exagerat. Omul in istorie este
potrivit acestei conceptii asemenea unui pasager al unei nave care il poarta intr-o directie
determinata. Deci cursul istoriei nu este conditionat de forte spirituale, religioase sau morale, ci
de forte materiale, natura, solul clima. Acesti factori se manifesta in spatiul european occidental
si extraeuropean fiind de natura sa explice faptele istorice. Elementul intelectual intr-un sens
naturalist antimetafizic a fost dezvoltat de William Hartpole Lecky (1838-1903) si Lesley
Stephen (1832-1902) cel dintai autor al Istoriei moralei europene de la Augustus la Carol cel
Mare,al doilea s-a distins prin Istoria gandirii engleze in sec al XVIII-lea in care a relevat
impactul revolutiei newtoniene asupra teologiei, statornicind bazele deismului. Lesley Stephen a
acordat factorilor intelectuali un loc privilegiat in cunoastere, afirmand ca stiinta si teologia nu se
pot ignora reciproc. Acesti istorici englezi au scris in atmosfera pozitivista, aplicand dezvoltarii
istorice canoanele scolii comtiene.
In aceasta ambianta se manifesta un determinism social de sorginte pozitivista in Statele Unite.
John William Draper (1811-1882) care a scris o Istorie a dezvoltarii intelectuale a Europei si
o Istorie a conflictului dintre stiinta si religie, se inscrie in viziunea pozitivista despre istorie.
Aceste lucrari sunt inspirate de rationalism si evolutionismul darwinist, care isi prelungesc
influenta pana tarziu spre sfarsitul secolului al nouasprezecelea.
In Franta pozitivismul a insemnat expresia clasica prin Hyppolite Taine (1828-1893), un
exponent al culturii istorice franceze, preliminat de Sainte Beuve care a aplicat principiul
observatiei la studiul literaturii. Lucrarea lui, Port-Royal nu este o opera istorica propriu-zisa,
fiindca pe el il intereseaza personajele si nu raportul cu Contrareforma ci cu politica lui Richelieu
sau Mazarin. Lucrarile sale Eseu asupra lui Titus Livius (1856), Literatura franceza in sec.
al XIX-lea, Istoria literaturii engleze (1863), Vechiul regim (1886) reprezinta, alaturi
de Originile Frantei contemporane o aplicare a principiilor comtiene. Taine a manifestat o
incredere absoluta in inteligenta umana dovada lucrarea Eseu asupra inteligentei. Istoria
pentru el a devenit o anatomie, o mecanica prin care se poate explica cum lucrurile evolueaza.
Un suflet pentru el este un mecanism asemanator plantelor, ca atare este materie pentru stiinta.
In Introducere la literatura engleza incearca sa explice fenomenul literar prin analiza
aspectelor de ordin material. Taine a introdus in istorie un principiu determinist, considerand ca
istoria poate descoperi legi, ca in fizica sau chimie. El a disociat intre stiintele exacte si inexacte,
intre cele ce se grupeaza in jurul matematicii si intre cele ce se grupeaza in jurul istoriei.
Amandoua, in opinia lui, opereaza cu cantitati, primele masurabile, cele de a doua
nemasurabile. Este de acord ca in stiintele omului se pot stabili constante. In acest sens sunt
relevante Istoria literaturii engleze si Originile Frantei contemporane. El gandeste ca in
studiul unui personaj literar trebuie descoperita facultatea dominanta prin raportare la mediu,
rasa, moment. Un exemplu este referinta la spiritul englez, la caracterul imuabil al natiunilor,
relevabil prin personalitati ce lucreaza in anumite conditii. De fapt, in Istoria literaturii
engleze el are in vedere istoria poporului englez si a civilizatiei sale vazuta prin prisma
literaturii. In Originile Frantei contemporane se refera la Revolutia franceza incercand un
diagnostic al Frantei contemporane prin apelul la o metoda stiintifica de investigare. El
analizeaza fenomenele urmarind dovedirea unei teze. Taine considera ca revolutia a fost
precedata de rationalismul secolului al XVIII-lea, de filosofia iluminista. De fapt el adopta si
transforma tezele lui Edmund Burke si ale istoricilor romantici impartasind ideea dezvoltarii
organice a civilizatiei. Dispunand de o capacitate de patrundere psihologica el s-a oprit la
problematica spirituala si sociala definitorii pentru posibilitatile revolutiei.
In acelasi spirit Tocqueville (1805-1859) prin Democratia in America si Vechiul Regim si
revolutia a analizat fortele care au contribuit la constituirea societatii democratice cautand
explicatia institutiilor in conditiile geografice, in intinderea noului stat si in initiativele individuale.
Sub raportul cauzelor istorice el s-a oprit la imigratie, la organizarea sociala, la clase, la situatia
diferitelor grupuri. A stabilit un raport intre starea sociala si legile politice. Apologia Americii
efectuata prin accentuarea spiritului natiunii evidentiaza caracterul democratic al noului stat. In
ce priveste Vechiul regim si revolutia aceasta reprezinta un studiu analitic al originilor
revolutiei pe care le vede in comparatie cu vechiul regim. El a invocat in interpretarea revolutiei
ideea revolutiei inainte de revolutie, afirmand ca structura vechiul regim traverseaza
evenimentele revolutionare. Conceptia lui Tocqueville a fost intemeiata pe ideea de continuitate
inspirata de evolutionism.
In ambianta pozitivismului se afirma Fustel de Coulages (1830-1889) un istoric atasat
universitatii care a cultivat la inceputurile activitatii sale istoria antica printr-un studiu dedicat
insulei Chios, urmat de o teza despre Polybios si de fundamentala lui lucrare Cetatea antica, la
care s-a asociat Institutiile politice a vechii Frante si scrieri de continut teoretic. L-a avut drept
model pe Guizot si Tocqueville. Fustel de Coulanges a fost un pozitivist prin excelenta, avand
cultul documentului, manifestand totodata reticente vis-a-vis de filosofie afirmand ca "exista o
filosofie si exista o istorie dar nu o filosofie a istoriei". Ideea o regasim la Nicolae Iorga care a
manifestat rezerve in ce priveste filosofia. Fustel de Coulanges se diferentiaza de Auguste
Comte in privinta legilor care guverneaza societatea, desi ajunge si el la concluzii sociologice.
Preocupat de stat, societate, origini el este strain ideii de forte misterioase, metafizice, de
providentialism. Metoda aplicata in cercetarea istorica nu a exclus ipoteza, dovada Cetatea
antica in care a asezat la originea curentelor religioase cultul mortilor.
In ce priveste istoria institutiilor el a conferit socialului un rol in explicarea statului. La Fustel de
Coulanges se poate vorbi de regalitatea documentului, cum a considerat Georges Lefebvre,
prin care a contracarat tendintele de proiectie in trecut a ideilor istoricului, ceea ce explica locul
detinut de eruditie in opera sa.
Un reprezentant de prim plan al pozitivismului francez a fost alaturi de Taine, Ernest Renan
(1823-1892). Studiaza la seminarii teologice celebre fiind destinat intrarii intr-un ordin monastic.
In aceasta ambianta se initiaza in ebraica si in istoria orientala. Opera lui de filolog si istoric s-a
orientat spre studiul limbiilor si istoriei semitice. El ajunge profesor la Collge de France,
desfasurand o stralucita cariera. Publica Istoria generala si sistemul comparat al limbilor
semitice(1855), Originile crestinismului si Viata lui Isus, Istoria poporului lui
Israel. Studiile sale reprezinta rezultatul unei cariere universitare, in calitate de profesor de limbi
semitice, ebraica, caldeica si siriaca. Renan a fost mai mult decat un cercetator, iar religia nu
era decat un obiect de studiu. A cercetat religia din unghiul psihologiei, convins ca acest
domeniu nu este un obiect de cult ci de cercetare. El a incercat sa reconstituie trecutul integral,
sa patrunda sensul evenimentelor, transformand istoria ecleziastica intr-o istorie a vietii
religioase. Profesand un eclectism, un scepticism chiar, a reusit sa fie un real om de stiinta, un
maestru al istoriei religiilor, ceea ce i-a asigurat un loc in istoriografia universala.
Prin istoricii pozitivisti istoriografia universala a inregistrat o experienta care a asociat cercetarii
trecutului, pe de o parte un spirit stiintific, prin factorii materiali care prezideeaza la evolutia
istoriei, iar pe de alta, datorita ideii de istorie a civilizatiei, o contributie la o noua abordare a
fenomenului istoric. Insemnatatea pozitivismului alaturi de marxism, a fost una din experientele
istoriografice care au facut posibila scoala metodica de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Chiar
daca determinismul profesat a fost un element fortat ca interpretare, investigarea factorilor
materiali din procesele istorice a colaborat la largirea spectrului cunoasterii istorice.
Bibliografie
1. Barnes, H. Elemer, A History of Historical Writing, New York, 1963.
2. Bourd, G., Martin, H., Les coles historiques, Paris, 1977.
3. Breisach, E., Historiography Ancient. Medieval and Modern, Chicago, 1994.
4. Fueter, Ed., Histoire de l'historiographie moderne, Paris, 1914.
5. Lefebvre, Georges, La naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.
6. Thompson, J.W., A History of Historical Writing, vol. II, 1967.
Istoriografia metodica sau triumful eruditiei
In evolutia istoriografiei universale ultima treime a secolului al XIX-lea si primele doua decenii
din secolul urmator reprezinta o perioada distincta. Unul din pionierii istoriei istoriografiei in
Franta, Georges Lefebvre in cursul pe care l-a profesat la Sorbona si care a devenit ulterior prin
publicarea lectiilor de catre doi din elevii sai, Fernard Braudel si Albert Soboul, o carte
cunoscuta sub titlul de La naissance de l'historiographie moderne, afirma cu indreptatire, ca
dupa 1870 se inregistreaza fenomenul cuceririi eruditiei. Stapanirea eruditiei in campul
cunoasterii istorice pe scara larga a fost determinata de metamorfozele petrecute in civilizatia
mondiala, expansiunea capitalismului, integrarea unor puteri, Statele Unite si Japonia in politica
internationala, afirmarea unor noi forte sociale care au produs un recul al spiritului elitar,
multiplicarea ideologiilor politice si nu in ultimul rand schimbari in mentalitatea intelectuala. In
acest rastimp de cateva decenii se inregistreaza o adevarata expansiune a stiintelor traditionale
care sufera un proces de innoire, aparitia unor noi discipline care reprezinta tot atatea provocari
pentru istoric. In acest cadru cunoasterea istorica face progrese pe orizontala si paralel pe
verticala datorate descoperirilor arheologice care imbogatesc spectrul cunoasterii istorice.
Istoriografia numita metodica sau pozitivista (ultimul termen aplicat excesiv istoriografiei
perioadei) nu este insa sub toate aspectele una noua, daca tinem seama de antecedentele pe
care le-a reprezentat pozitivismul propriu-zis la mijlocul secolului al XIX-lea, de progresele
inregistrate de cercetarea istorica prin istoricii civilizatiei de la Buckle, Lecky la Fustel de
Coulanges, la care se asociaza Renan in domeniul filologiei si istoriei semitice sau Taine in
literatura, istoriografie si in teoria istorica. In cadrul antecedentelor sunt de amintit progresele de
ordin metodologic pe care le-a facut Leopold von Ranke in Appendixul laIstoria popoarelor
romanice si germanice care a devenit un adevarat catehism al criticii istorice. De fapt,
adevarul este ca un spirit erudit nu a lipsit nici in istoriografia romantica, in editarea marilor
colectii de izvoare istorice, narative si documentare.
Perioada la care ne referim este totusi una distincta, daca nu in totalitatea demersurilor, una
substantial noua, prin numeroase alte aspecte care au provocat o profunda schimbare in
istoriografia europeana, dar si in istoriografia americana care adapteaza, la propriul spatiu noi
metode si conceptii de larga audienta. Metamorfozele la care ne referim sunt insa generale in
istoriografiile nationale, potrivit unui propriu specific, teoretizate in manifeste si aplicate in
invatamantul istoric universitar si in general in cercetarea trecutului.
Mutatia esentiala pe care o aduce acest rastimp este de cautat in planul teoriei istorice in care
istoriografia isi defineste domeniul, metodele si finalitatile la care nazuia. Noile aspiratii se
desolidarizeaza de interferarea teologiei, filosofiei in avantajul unei teorii a cunoasterii istorice in
care cultul pentru document devine prioritar si exprimabil programatic, aplicabil in laboratorul
istoricului in acord cu hermeneutica de text.
Esentiala este insa asimilarea eruditiei istorice la scara generala si cristalizarea unor scoli
istorice in cadrul istoriografiei universale in care se detaseaza directia metodica care cucereste
universitatile, patrunde in seminarii care devin adevarate creuzete ale noilor cercetari. Deceniile
la care ne-am referit indica un ascendent al istoriei universale in plina diversificare, spiritul de
colaborare, aparitia unor colectii semnificative, cum au fost Histoire generale a lui A. Rambaud
sau colectia lui L. Halphen si Ph. Sagnac Peuples et civilisation. Paralel se remarca istoriile
nationale, exemplu Histoire de France a lui E. Lavisse sau colectia dirijata de Karl
Lamprecht, Istoria statelor europene in care N. Iorga a scris Istoria poporului
romanesc, precedata in tara de Istoria romanilor din Dacia Traiana a lui A.D. Xenopol, la
care pot sa fie asociate numeroase altele din Europa sau Statele Unite.
Scoala metodica se afirma in toate marile istoriografii europene potrivit unor proprii traditii, in
Franta, Germania, Anglia, Italia sau Statele Unite etc. Daca in spatiul german scoala lui Leopold
von Ranke dominata de istorism se instaleaza in universitati cu un discurs nationalist ce
pledeaza pentru specificitatea spiritului german; in Franta are loc de asemenea o resurectie
nationala dupa infrangerea in razboiul franco-prusac, pe fondul careia se afirma un nou program
istoriografic prin aparitia publicatiei periodice, Revue Historique (1876), care face cunoscut
programul noii orientari prin Manifestul lui Gabriel Monod. Prin acest manifest se organizeaza,
de fapt, o noua scoala istorica care grupeaza o seama de istorici, profesori, arhivisti,
bibliotecari, protestanti in marea lor majoritate, liberi cugetatori, francmasoni, evrei. Ceea ce ii
unea era aderenta la spiritul critic, antiaristocratic si desolidarizarea de extremismul catolic.
Grupul de la Revue Historique se organizeaza ca o adevarata scoala in jurul lui Gabriel Monod
si G. Fagniez intr-un cadru eclectic sub raport ideologic. Orientarea revistei prin continutul si
programul ce o anima era indreptata impotriva istoricilor din jurul periodicului Revue des
questions historiques, ce promova o conceptie elitara si aristocratica reticenta vis-a-vis de
innoiri. Manifestul lui Monod isi propunea publicarea cercetarilor originale pe subiecte franceze
sau de istorie generala in articole si studii, dari de seama in care se promova obiectivitatea, iar
in planul atitudinii reticente vis-a-vis de ultramontanism si legitimism, de spiritul monarhic sau
catolic. Mai mult, revista nazuia la a stabili o legatura intre istorici, prin infuzarea noilor metode.
In esenta insa, potrivit opiniilor din Manifest, revista trebuia sa se distanteze de unilateritatea
doctrinara, politica sau religioasa, socotind ca istoria poate sa fie studiata prin ea insasi, fara
preocupari pentru o atitudine sau alta. Ca atare, directiva revistei admitea opinii si aprecieri
divergente cu conditia ca ele sa fie bazate pe fapte si sa nu fie simple afirmatii."Revista noastra
va fi (scrie Monod) o culegere de stiinte pozitive si discutii libere, dar ea se va inchide in
domeniul faptelor si va ramane inchisa teoriilor politice sau filosofice". De aici unitatea de ton si
de caracter, de simpatie respectuoasa, dar independenta, fara sa se transpuna in locul
oamenilor de odinioara sau sa judece faptele in afara mediului in care s-au produs. Deci istoria
propusa nu trebuie sa aiba alt scop si sfarsit decat profitul rezultat din adevar, lucrand de o
maniera sincera si sigura pentru grandoarea patriei si in acelasi timp in sensul progresului
uman. Spiritul revistei era universitar, academic in avantajul unei cunoasteri rationale. "Istoria
este cunoasterea rationala a faptelor". Nici un mister, nici o transcendenta, nici un miracol, fara
recurgere la revelatie si providenta.
Gabriel Monod face o vasta incursiune in istoria spiritului critic al istoriografiei franceze
evidentiind ca inainte de normele stabilite de Ranke, in secolului al XVI-lea francez a functionat
un spirit critic care a stat la baza eruditiei individuale si colective. El a evocat cu acest prilej
institutiile creatoare de istorie, cole de Chartes, cole pratique des Hautes tudes,
Societatea istorica a Frantei si alte societati savante risipite in departamentele franceze. Cu
acest prilej face elogiul scolii germane cu realizarile ei socotind ca istoriografia franceza se afla
intr-o perioada de pregatire prin programele existente, de elaborarea a metodelor, astfel
considera justificata chemarea la inregimentare in sfera acelorasi intentii si scopuri. Se dorea
publicarea cercetarilor originale potrivit normelor stiintifice riguroase in masura sa imbogateasca
stiinta istoriei. Deci, unitate metodologica, soliditatea stiintifica si colaborarea la opera intregului
prin coordonare. Indemnul era orientat spre cercetarea arhivelor furnizoare de fapte in vederea
reconstituirii trecutului, cu un cuvant o opera de cercetare dar si de organizare a profesiei.
Ca orientare ideologica gruparea era democratica, dovada interpretarea Revolutiei franceze,
mitul fondator al celei de a treia republici potrivit caruia istoria Frantei trebuia sa fie vazuta in
continuitatea si solidaritatea ei cu generatiile anterioare. "Studiul trecutului Frantei este o
sarcina primordiala prin care noi putem sa redam tarii noastre unitatea si forta morala". Se
urmarea sa se redea tarii, dupa infrangerea suferita, constiinta de sine prin cunoasterea
aprofundata a istoriei.
Ideea organizarii cercetarii potrivit unor principii critice se reflecta in manualul lui Langlois si
Seignobos, Introducere in studiile istorice in care se stabileau regulile aplicabile cercetarilor
istorice. Ei se declara impotriva filosofiei lui Bossuet, Hegel, Comte sau a istoriei ca literatura a
lui Michelet. Potrivit conceptiei profesate istoria se dorea empirica, consacrandu-se cercetarii
faptelor si determinarii lor asa cum erau descoperite in special in documentele scrise. A doua
cerinta era aceea de a critica, aceasta fiind misiunea de fapt a istoricului. Ca atare istoria este o
metoda ce ajuta la extragerea faptelor din documente in vederea determinarii relatiilor dintre
ele, ceea ce este o procedura euristica. In opinia Introducerii critica externa este de eruditie,
de procedura, critica interna (hermeneutica) era dedicata dezvaluirii continutului documentului.
In esenta analiza documentelor si critica pozitiva de interpretare erau destinate relevarii
continutului, analizei conditiilor in care documentele se produc, la care se asociase critica
negativa necesara pentru a controla ceea ce spune autorul. De aici a rezultat recursul la
lingvistica, la semnificatia notiunilor care variaza potrivit epocilor.
Una din obligatiile istoricului este si interogatia asupra acelora care produc documentele. In
sfarsit urmeaza operatia sintetica, compararea documentelor pentru a stabili factorul particular.
In acest sens se solicita regruparea faptelor izolate intr-un cadru general si raportarile la
conditiile naturale. Astfel aprecierea prin deductie si analogie era recomandabila pentru a stabili
legaturile dintre fapte si astfel pe aceasta cale sa se poata completa lacunele documentatiei.
Scoala metodica recomanda alegerea evenimentelor si a faptelor din masa documentelor. Se
venerau generalizarile si recursul la interpretare fara a avea iluzia de a patrunde in misterul
originii societatilor, deci scoala metodica nu risca cu orice pret concluziile. Generalizarile impun,
in opinia autorilor manualului, o complexitate de operatii, instaurarea unei diviziuni a muncii in
interiorul ansamblului disciplinar, apelul la experti, la virtutile profesionistilor pentru a lamuri
punctele obscure in vederea unei imagini provenite din examinarea grupelor de fapte.
Istoria metodica presupune si existenta unei probleme de psihologie atata vreme cat in faza
initiala a cercetarii se implica chestionarea sinceritatii si autoritatea marturiilor care transmit
imaginea formata. In faza explicativa istoricul urmeaza sa tina seama de faptul ca istoria este
tesuta din fapte umane motivate de fenomene psihologice. Asadar personalitatea umana apare
ca ultima ratio a evidentei istorice, care releva ca istoria empirica devine un atomism psihologic.
De observat ca scoala metodica nu repudiaza starile colective, dar le reduce la acte individuale
luate drept model ca actiuni ale unei reuniuni de indivizi. In conceptia scolii metodice suverane
sunt insa faptele individuale, personalitatile care accentueaza evenimentialul, supraestimarea
lui.
Scoala metodica a profesat in esenta un determinism, o atitudine cauzala, pe care o reduce
insa la precedente, fapt ce accentueaza rolul cronologiei si insemnatatea ei. Aceasta
suveranitate a cronologiei rezulta din expunerile consacrate istoriei Frantei a lui E. Lavisse.
Conceputa de la epoca galo-romana la revolutie care respecta stricta ordine cronologica intr-o
tratare in care criteriul esential era personalitatea, succesiunea regilor, chiar daca tratarea avea
in vedere tabloul geografic al Frantei sau unele fenomene ca Reforma sau Fronda, dar si
acestea corelate de personalitati. Asa cum s-a remarcat istoria lui Lavisse este istoria statului
natiune sub semnul regalitatii sau altor personalitati care au ilustrat o epoca. Istoria este in
esenta evenimentiala, o istorie batalie, care surclasa faptele de natura economica sau sociala
dar si acestea vazute din punctul de vedere al personalitatilor dirigente, Ludovic al XIV-lea sau
Colbert. Atat istoria Frantei de pana la Revolutie, cat si istoria Frantei contemporane de la
revolutie la pacea din 1919 s-au realizat prin apelul la specialisti in problemele tratate, ceea ce
corespundea programului.
Scoala metodica franceza a acordat o atentie institutiilor difuzoare a istoriei incercand pe
canalele invatamantului sa infaptuiasca o educatie nationala in spiritul ideealurilor celei de a
Treia Republici. Beneficiind de pozitia ministeriala a lui Ernest Lavisse, prin intermediul
manualelor, se incerca educatia tinerei generatii si in general a mediului rural francez in spiritul
ideealurilor patriotice. Manualul lui Lavisse, numit Micul Lavisse servea unui ideeal national si
liberal intr-o societate pentru care valorile trecutului nu cunoscusera o receptare substantiala
intr-o perioada anterioara. Ideea unei Frante eterne, rezultat al unei evolutii de durata, trebuia
sa incoroneze statul natiune. Pe prim plan era insa si ideea republicana in spiritul ideealurilor
revolutiei democratice care acum cunosc, in raport cu nivelele de cultura, o receptare de
proportii. Ideealul national se impletea cu spiritul patriotic care devine un apanaj al istoriei ce
castiga sensurile unei adevarate pedagogii nationale. Aceasta idee militanta isi asocia si clare
optiuni coloniale in serviciul unei expansiuni civilizatoare in opinia guvernantilor.
Situarea istoriografiei la nivelul unei politici de stat a redus prin angajare cerintele obiectivitatii
propuse de Manifestul lui Monod. Ideile acestuia insa si-au avut rolul in evolutia istoriografiei
franceze influentand si alte istoriografii europene. La scurta vreme dupa aparitia Manifestului si
vis-a-vis de practica scolii metodice se ivesc reactii dinspre legatul pozitivit care propune o
revenire la modelul formulat de parintele sociologiei. L. Bourdeau in Istorie si istorici; eseu
critic asupra istoriei considerata ca stiinta pozitiva (1888) reactualizeaza viziunea acesteia
indemnand la urmarea modelului sociologiei si in consecinta la largirea sferei cercetarilor spre
societate in toate dimensiunile ei. Situandu-se de fapt in sens contrar ideealului Manifestului lui
Monod, noua tentativa anunta reactia care va afirma noile tentative ale secolului XX prin Henri
Berr si scoala Analelor.