DOCTRINA POLITICĂ LIBERALĂ

Noţiunea modernităţii politice

Doctrina liberală constituie una dintre cele mai complete şi marcante

doctrine elaborate ale societăţii moderne şi contemporane. Timp de mai
multe secole liberalismul a constituit în special pentru societatea europeană,
temeiul marilor prefaceri politice, economice, spirituale şi naţionale, inclusiv
a unui nou model de gândire, conduită politică şi acţiune umană.
Liberalismul s-a erijat pentru cele mai multe ţări şi popoare drept
fundamentul ideologic al luptei naţionale, fie pentru construcţia şi
reconstrucţia naţională, a realizării sau desăvârşirii unităţii naţionale, a
câştigării independenţei politice şi economice sau a aşezării pe principii noi,
moderne a dezvoltării ulterioare a vieţii sociale.
Doctrină cu caracter universal, liberalismul a dat temei şi sens însăşi
dezvoltării umanităţii contribuind la apariţia , dezvoltarea şi consolidarea
unui nou mod de producţie şi viaţă, a unui nou tip de societate umană bazată
pe noi principii şi realităţi interumane, pe un nou mod de organizare şi
conducere a societăţii.
Înainte de a se constitui ca un elaborat doctrinar coerent şi închegat,
liberalismul a fost o stare de spirit, poate cea mai mare şi cea mai persistentă
din istoria umanităţii, o puternică dorinţă de înnoire şi aspiraţie spre
progresul social, spre dezvoltare liberă şi democratică a societăţii începând
cu mijlocul sec. al XVII-lea, continuând pe întreg parcursul sec. al XVIII-lea
şi cunoscând cea mai mare extensiune în decursului secolului al XIX-lea.
Istoria liberalismului este strâns legată de cea a capitalismului, între
cele două existând o relaţie de determinare şi completare reciprocă.
Termenul „liberal” se înscrie definitiv în vocabularul politic al lumii
europene în sec. al XIX-lea; în Spania el a fost asumat de acele facţiuni
progresiste („liberales”) din Cortes care susţineau limitarea puterii regelui,
reducerea privilegiilor aristocraţiei şi ale bisericii Catalice, libertatea presei
şi introducerea mecanismelor reprezentative democratice. În jurul anului
1840, în spaţiul britanic termenul este asumat de partidul Whig şi este
asociat ideilor de reformă a Parlamentului şi extindere a dreptului de vot,
comerţului liber sau chiar cauzei autonomiste irlandeze1.

1 Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 59

1
 Apariţia, răspândirea şi dezvoltarea liberalismului a avut loc în ritmuri
şi condiţii diferite de la o ţară la alta, în funcţie de împrejurările concrete
naţionale şi internaţionale, de natura sarcinilor şi obiectivelor propuse şi
urmărite de comunităţile şi emitenţii săi politici.
Pentru prima oară, liberalismul şi-a făcut simţită prezenţa în Anglia.
Lumea medievală europeană se caracterizează prin caracterul discreţionar al
puterii suveranilor, influenţa Bisericii asupra vieţii sociale şi a puterii
politice, precum şi o societate stratificată şi rigidă în care statusul fiinţei
umane era determinat prin naştere şi fixat printr-o complicată schemă de
subordonări feudale. Magna Charta (1215) reprezintă un prim moment
important în care mica nobilime restrânge dreptul regilor Angliei de a
dispune în mod arbitrar de vieţile şi proprietăţile vasalilor. Renaşterea
(secolele XIV-XV) marchează o adevărată „revoluţie culturală” care mută
sensul activităţii ştiinţifice sau cel al creaţiei artistice dinspre Dumnezeu
înspre fiinţa umană şi condiţia ei; ,marile descoperiri geografice (sec. XV-
XVI) marchează începutul istoriei cu adevărat universale, în care statele
Europei intră în competiţie pentru supremaţia economică şi politică în
Lumea Nouă. Reforma religioasă este ultima lovitură dată vechii ordini
feudale; 15717, cele 95 de teze afişate de Martin Luther pe uşa bisericii din
Wittenberg contestă autoritatea universală a Bisericii Catolice corupte,
promovând libertatea de conştiinţă a credincioşilor şi autoritatea textului
Bibliei în faţa interpretărilor autorităţii ecleziastice.
În secolul al XVII societatea engleză era marcată de rivalitatea dintre
rege şi Parlament, dintre catolici şi partizanii Bisericii Angliei, dintre rege şi
marea aristocraţie pe de o parte, şi micii proprietari alături de noua categorie
a burgheziei urbane, pe de altă parte.
Rezultatul luptelor interne de regăseşte în câteva documente fundamentale în
istoria constituţionalismului britanic: în 1679, Habeas Corpus defineşte
condiţiile şi limitele în care regele sau puterea juridică pentru aresta sau
condamna un individ; în 1689, Bill of Rights defineşte limitele acţiunilor
suveranului, proclamă libertatea de exprimare în cadrul Parlamentului,
obligativitatea alegerilor regulate sau dreptul de a trimite petiţii monarhului
fără teama de represalii2.
Revoluţiile Americană şi Franceză reprezintă alte două momente
importante ale consolidării tradiţiei liberale. Prin Declaraţia de Independenţă
(1776) şi apoi prin Constituţie (1788) erau consfinţite conceptele de drepturi
naturale, guvernământ limitat, reprezentare, separaţie a puterilor etc. În

2 Ibidem, pp. 66-67, Alexabdru Florian, Fundamentele doctrinelor politice, Ed. Universitaria, Bucureşti,
2006, pp. 81-83

2
Franţa, liberalismul politic a fost consacrat de revoluţia burghezo-
democratică din 1789 şi Declaraţia Drepturilor omului şi Cetăţeanului care
marchează ruptura definitivă de vechea ordine. Articolele din Declaraţie
afirmă egalitatea fundamentală a fiinţelor umane, …….. privilegiile de
clasă; prevăd toleranţa religioasă; afirmă că drepturile la libertate
individuală , proprietatea şi integritatea sunt drepturi inalienabile ale fiinţei
umane; derivă orice formă a suveranităţii din consimţământul celor
guvernaţi; proclamă fraternitate drept principiu fundamental al relaţiei dintre
cetăţeni, în spiritul republican al unei comunităţi politice angajate într-un
proiect comun care garantează drepturile membrilor, dar defineşte şi
obligaţia participării fiecăruia la realizarea binelui comun3.
În ţările Europei răsăritene, inclusiv în România, procesul declanşării
liberalismului a avut loc la mijlocul sec. al XIX-lea revoluţiile europene de
la 1848 fiind prima manifestare publică a ideologiei liberalismului în această
parte a lumii. Sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX vor constitui
dezvoltarea maximă pe care a cunoscut-o această paradigmă politică şi
socială în spaţiul european răsăritean.
Pe parcursul câtorva secole, doctrina liberală a căpătat un caracter universal
sinonim cu cel al creştinismului în domeniul spiritualităţii teologice, egalat
sau întrecut de aceasta.
Liberalismul a fost prin excelenţă o doctrină a burgheziei progresiste,
dominând societatea capitalistă în perioada secolului al XVIII şi XIX.
Formele liberalismului
În perioada luptei antifeudale şi a cristalizării modului de producţie
capitalist, liberalismul s-a prezentat ca o doctrină unitară dominant fiind
nucleul său politic, fapt impus de conţinutul prefacerilor şi schimbărilor
propuse şi urmărite de burghezie. Fiind un elaborat cuprinzător cu o mare
extensiune asupra vieţii sociale, treptat, alături şi în paralel cu forma politică
a liberalismului se naşte şi se dezvoltă ca o cerinţă a dezvoltării sociale şi
forma economică a acestei paradigme.
Majoritatea cercetătorilor liberalismului consideră că forma politică şi
economică sunt cele două direcţii majore în care s-a exprimat această
doctrină.
Autorul doctrinei economice a liberalismului clasic este Adam Smith
()1723-1790
, un erudit scoţian, a elaborat ideile care sunt astăzi percepute ca fiind
elementele de bază ale capitalismului. În cartea sa din 1776, Avuţia
naţiunilor, Smith afirma că bogăţia unei naţiuni nu este determinată, aşa

3 Oliver Nay, Istoria ideilor politice, Polirom, Iaşi, 2008, pp. 352-360

3
cum se crezuse anterior, de cantitatea de aur aflată în trezoreria sa. El
considera că, bogăţia naţiunilor este determinată de productivitatea lor.
Competiţia este privită ca fiind motorul noului sistem economic.
Oamenii care ar oferi bunuri de calitate la preţuri rezonabile ar prospera, în
timp ce ceilalţi ar fi forţaţi să iasă de pe piaţă. Acest proces economic de
eliminare a fost ulterior denumit distrugere creativă de economistul Joseph
Schumpeter. Sistemul nerestricţionat propus de Smith a fost, cum aprecia
mai târziu Marx, tocmai pasul necesar pentru a propulsa Europa într-o nouă
eră a istoriei umane.
Avuţia naţiunilor, prin această teză centrală a ordinii şi proprietăţii
bazate pe interesul individual, a deservit un cult pentru apărătorii
capitalismului bazat pe o piaţă perfect liberă. Smith susţine că una dintre
metodele de creştere a productivităţii este divizarea muncii. O asemenea
economie va avea şi consecinţe sociale nedorite: muncitorii vor fi
condamnaţi la o activitate mecanică. Pe lângă asigurarea securităţii şi
protejarea drepturilor de proprietate, Smith atribuie statului şi unele funcţii
mai extinse: poate să-i impoziteze mai mult pe cei bogaţi; în sarcina statului
cad de asemenea investiţiile publice pe care interesele private nu le
consideră oportune (drumuri, canale, posturi), dar şi educaţia publică sau
susţinerea financiară a instituţiilor religioase.
A Smith a fost urmat de o nouă generaţie de economişti: David
Ricardo (1772-1823), Thomas Malthus (1766-1834) şi Herbert Spencer
(1820-1903)4.
J. Tauchard distinge în cadrul liberalismului cel puţin trei forme:
liberalismul economic care se întemeiază pe două principii: al bogăţiei şi al
proprietăţii şi se opune dirijismului prin promovarea economiei
concurenţiale de piaţă; liberalismul politic, care constituie baza doctrinară a
guvernământului respectiv şi al democraţiei parlamentare; liberalismul
intelectual care promovează spiritul laic şi democratic al toleranţei şi
concilierii5.
Liberalismul politic a apărut în perioada luptei antifeudale, fiind
forma iniţială pe care a cunoscut-o doctrina liberală, deoarece numai
politicul era în măsură să restructureze şi să reformeze puterea şi odată cu
aceasta întreaga societate.
Precursorul liberalismului politic este considerat Thomas Hobbbes
(1588-1679) iar lucrarea sa Leviathanul (1651) este considerată ca una dintre
cele mai importante lucrări ca metodă teoretică de fundamentare a puterii

4 Ibidem, p. 95
5 J. Touchard, Historie des idées politiques, Paris, 1978, p. 519

4
politice şi a funcţiilor acesteia. Prin ideile şi concepţiile emise, el va
întemeia principiul reprezentantivităţii ca principiu fundamental al
liberalismului politic, al democratismului. În susţinerea şi fundamentarea
acestuia, Th. Hobbes porneşte de la idee dreptului natural potrivit căruia
fiecare individ este îndreptăţit să aibă rol în conducerea societăţii şi atunci
ansamblul indivizilor trebuie să aleagă conducătorii de stat.
Dezavantajele acestei stări naturale fac ca singura soluţie pentru
oprirea războiului tuturor împotriva tuturor să fie contractul social prin care
indivizii renunţă la libertatea absolută de a face orice le stă în putere pentru a
se apăra şi cedează suveranului toate prerogativele necesare pentru a păzi
acest legământ. Astfel, Th. Hobbes transferă nelimitat atributele
reprezentativităţii politice monarhului în care vede garantul dreptului şi păcii
sociale. Prin însăşi natura contractului, puterea suveranului este totală şi
indivizibilă.
Deşi adept al reprezentativităţii politice, a unui stat fundamentat pe
dreptate şi lege, prin concepţia monarhiei nelimitate, Th. Hobbes s-a
îndepărtat atât de forma republicană de guvernământ cât şi de cea a
monarhiei constituţionale plasându-se la intersecţia unor puternice elemente
de gândire liberală democratice cu cele feudale de esenţă monarhică
absolută.
John Locke (1632-1704), în lucrarea Al doilea tratat despre guvernare
(1689), porneşte de la premise diferite, iar concluziile derivate logic vor
furniza scheletul valoric al liberalismului clasic6.
El este primul filosof politic important care a integrat economia în
politică7.
O importantă componentă a gândirii politice a lui J. Locke o
constituie puterea statală. Întreaga concepţie etatică a lui Locke este
fundamentată pe teza contractualistă. Statul este un contract încheiat între
oameni şi instituţiile sale politice.
Convins că oamenii sunt raţionali, Locke a susţinut că ei au sesizat
necesitatea unei instituţii care să împartă dreptatea. Ca urmare, indivizii au
încheiat un contract – contractul social – între ei, creând astfel societatea şi
îndepărtându-se de starea naturală. Astfel oamenii creează societatea prin
intermediu contractului social, iar apoi este creată guvernarea, ca instrument
al societăţii. În consecinţă, guvernarea este separată prin două trepte de
adevărata sursă a puterii sale, individul, şi este subordonată societăţii, care,
la rândul ei, se subordonează individului. De asemenea, deoarece guvernarea

6 Mihaela Miroiu, Ideologii politice actuale, ED. Polirom, Iaşi, 2013, p. 42

7 Leon P. Baradat, Ideologiile politice, pp. 82-84

5
şi societatea nu sunt unul şi acelaşi lucru, căderea unei guvernări nu trebuie
să însemne sfârşitul comunităţii. Comunitatea poate crea o nouă guvernare
care să o deservească dacă cea iniţială era nesatisfăcătoare. Acest lucru l-a
susţinut Thomas Jefferson în Declaraţia de Independenţă, bazându-se pe
teoria lui Locke.
O componentă importantă – şi totodată o diferenţă semnificativă faţă
de soluţia contractualistă propusă de Hobes – este teoria proprietăţii. Dreptul
de proprietate – una dintre cele trei componente ale legii naturale
fundamentale: dreptul la viaţă, la libertate şi proprietate este un atribut
fundamental al fiinţei umane încă de la naştere. Locke separă categoric viaţa
lăuntrică, religioasă, a individului de sfera socială şi economică. La fel, ca
şi munca sau schimbul, religiozitatea este tot e expresie a libertăţii naturale a
omului, însă, spre deosebire de primele două, aceasta ţine exclusiv de relaţia
sa cu sine, iar statul sau ierarhia bisericească nu au nici-o îndreptăţire să
intervină8.
J. Locke distinge trei forme ale puterii etatice: puterea legislativă,
putere considerată supremă în stat cu funcţie esenţială de a elabora şi adopta
legi; puterea executivă ce are ca obiectiv administrarea treburilor publice şi a
aplicării legilor, ea fiind subordonate celei dintâi; puterea regală ale cărei
atribute nu sunt clar definite.
Drepturile naturale inalienabile, metoda contractului social,
guvernământ limitat, libertatea economică bazată pe proprietate, domni legii,
toate acestea constituie schiţa conceptuală pe care se vor consolida diferitele
reţele ale gândirii liberale.
Dan Bărădău în Studiul introductiv la John Locke, face o interesantă
apreciere pe marginea doctrinei politice partizane burgheze a acestuia
„Opera lui J. Locke oglindeşte cu destulă fidelitate aspiraţiile social-politice
ale burgheziei engleze a timpului”9.
Jean-Jaeques Rousseau (1712-1778) a fost unul dintre cei mai buni
gânditori politici şi scriitori francezi ai sec. al XIX-lea, fiind considerat
fondatorul gândirii radicale moderne.
Potrivit lui Rousseau dualitatea între partea raţională şi pasiunile
egoiste ale omului face ca starea de natură să degenereze dinspre o situaţie
iniţială a egalităţii şi libertăţii către inegalitate şi conflict; soluţia este
încheierea contractului social, prin care toţi indivizii se constituie într-un
corp suveran care se conduce conform Voinţei Generale unanim împărţite.
Guvernământul trebuie să acţioneze respectând fidel această Voinţă

8 John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, Nemira, Bucureşti, 1999, pp.
125-217; 221-225
9 I. Voiculescu, Istoria docrinelor politice, Bucureşti, Hiperion, 1992, p. 93

6
Generală a suveranului (poporul). Rosseau conchide că doar prin
consimţământ, supunerea faţă de lege şi ralierea la acest Bina Public
individul îşi poate regăsi libertatea şi poate înlocui egalitatea natură
(pierdută) prin egalitatea între cetăţeni liberi angajaţi într-un proiect comun.
Prin această încredere în raţiunea care poate indica direcţia progresului
colectiv, Rosseau se îndepărtează de liberalismul britanic care afirma că nu
există scopuri colective, ci doar exerciţiul personal de raţionalitate în
alegerile particulare ale fiecărei fiinţei umane în parte.
Oamenii trebuie să întemeieze o comunitate nouă, susţinea Rosseau,
structurată astfel încât să permită o existenţă morală. Pentru a realiza acest
lucru însă, oamenii ar trebuit să desfiinţeze toate constrângerile sociale şi
politice care îi îngrădesc, răsturnând vechea ordine şi instaurând una nouă,
bazată pe cele trei fundamente ale unei existenţe morale; libertatea,
egalitatea şi fraternitate.
Odată cu distrugerea vechiului regim, Rosseau i-a încurajat pe
oamenii să creeze o societate nouă. Renunţând la drepturile şi puterilor lor în
favoarea grupului, ei ar fi creat o entitate nouă. Societatea ar fi devenit un
organism, o societate organică, în care fiecare individ ar fi contribuit la
întreg.
Asemenea lui Locke, Rosseau considera că proprietatea este
importantă. Considerând dreptul la proprietate un drept social, mai degrabă
decât un drept natural, el susţinerea că nimeni nu are un drept nelimitat de a
o acumula. La fel cum avea să susţină K. Marx, Rosseau credea c
proprietatea privată putea fi folosită pentru a exploata oamenii, deoarece
reprezenta o sursă de inegalitate între oameni. Deşi nu a sprijinit niciodată
desfiinţarea proprietăţii private, Rosseau o obiectat cu privire la distribuţia
ei inegală între membrii societăţii.
Rosseau a făcut o distincţie clară între funcţiile şi puterile executive şi
legislative. A insistat asupra separării complete a celor două categorii. A
solicitat ca legislativul să fie mai puternic decât componenta executivă.
Legislativul însemna toţi oamenii sau comunitatea, dând glas voinţei
generale. El era instituţia suverană, atotputernică. Executivul însemna doar
guvernul care trebuia să lucreze în sprijinul comunităţii. NU avea drepturi
sau privilegii speciale şi, ca în teoriile lui Locke, putea fi schimbat în orice
moment, în timp ce comunitatea rămânea neschimbată.
Pe când Rosseau punea bazele teoretice ale democraţiei radicale sau
pure, mai mulţi gânditori conservatori creau un sistem politico-economic
cunoscut sub numele de democraţie liberală. Deşi teoriile lui Rosseau au
influenţat foarte mult politica de pe continent, doctrinele mai conservatoare

7
au avut un impact imens în Anglia şi în Statele Unite, fiind apoi urmate de
modificările de stânga aduse de socialismul democratic10.
Economia şi politica se asociază în mod inexplicabil în societatea
modernă. Drept urmare s-au dezvoltate două variante majore ale
democraţiei: doctrina liberală şi socialismul democratic.

Apariţia socialismului democratic?

Jeremy Bentham (1748-1832), filosof, jurist şi economist, este

considerat unul dintre fondatorii liberalismului politic clasic. În prinicpalele
sale opere, Introducerea în principiile moralei şi legislaţiei şi Deontologia, a
dezvoltat importante idei privind paradigma liberală cum ar fi: folosul şi
utilul în societate; individul şi interesul public; rolul statului în doctrina
liberală.
Doctrina politică liberală este evidenţiată la Bentham atunci când
acesta precizează statutul puterii etatice în societate. Deşi vede necesitatea şi
utilitatea statului în societate rolul acestuia este limitat la asigurarea
folosului şi utilului, a plăcerii individului, la apărarea persoanei şi a
proprietăţii fără însă ca aceasta să împieteze iniţiativa individului sau să-l
constrângă. Rolul minimal conferit puterii etatice va fi caracteristica
fundamentală pe care J. Bentham o va imprima doctrinei politice liberale
atât formei sale politice cât şi economice.
Pornind de la ideea suveranităţii nelimitate a poporului şi că
Parlamentul este rezultatul voinţei şi reprezentatul său, J. Bentham conferă
Parlamentului în raport cu celelalte instituţii politice o suveranitate
nelimitată, absolută. Este o contrapondere, o inversare de competenţe şi
roluri între monarhia absolută şi Parlament, ca instituţie democratică de
concepţie şi esenţă liberală. Se realizează totodată fundamentarea politică a
regimului parlamentar – monarhia constituţională.
Principalul teoretician al liberalismului politic modern francez este
Benjamin Constant (1767-1830). Întreaga doctrină politică a lui B. Constant
are ca fundament Constituţia. Constituţia este actul juridic suprem al oricărei
societăţi, ea fundamentează şi reglementează întreaga viaţă de stat şi a
indivizilor. Totul trebuie gândit, orânduit şi condus după Constituţie.
În plan teoretic-politic principala sa preocupare a constituit-o analiza
libertăţii individului în strânsă corelaţie cu Constituţia: „Nici o liberate fără
Constituţie şi nici o Constituţie fără libertate” afirma B. Constant.

10 Leon P. Baradat, op. cit., pp. 89-91

8
 Analiza libertăţii în societatea modernă, este realizată de B. Constant
în antiteză cu cea din perioada antică şi de altfel, însăşi titlul lucrării sale de
referinţă, Eseul libertăţii moderne comparate cu libertatea antică este
semnificativ. Făcând o analiză comparată, B. Constant ajunge la concluzia
că libertatea în societatea modernă este îngrădită, mai restrictivă decât cea
din antichitate. Răspunzătoare pentru această situaţie este puterea etatică.
Afirmarea şi extinderea libertăţii în societatea modernă este condiţionată de
limitarea puterii statului, fapt ce se putea realiza prin opinia publică şi
separarea puterii în stat.
În societatea modernă, libertatea individuală, considera B. Constant,
este personală, civilă şi cetăţenească şi constă în independenţa individului
faţă de stat, faţă de autoritate. În societatea modernă libertăţile şi drepturile
politice trebuie să aparţină cetăţeanului proprietar. Bazat pe ideea
proprietăţii, votul trebuie să fie cenzitar, iar Parlamentul să fie reprezentantul
cetăţenilor proprietari.
B. Constant consideră că cea mai corespunzătoare formă de
guvernare este monarhia constituţională parlamentară. Deşi acceptă că între
monarhia constituţională şi republică nu există deosebiri de esenţă, de
principii ci doar deosebiri de fărmă şi de procedură, el se declară totuşi
adeptul republicii constituţionale întrucât aceasta este mult mai capabilă să
asigure libertatea servindu-se de constituţie.
Un alt ideolog al liberalismului politic clasic este Alexis de
Tocqueville (1805-1859). Comentând sistemul politic american admite că
alături de liberate, egalitate trebuie să constituie un principiu fundamental al
oricărei democraţii. Pe ea se întemeiază atât societatea civilă cât şi cea
politică. După opinia lui Tocqueville egalitatea trebuie să cuprindă:
egalitatea în faţa legii, egalitatea politică, egalitatea de condiţii.
Egalitatea este proprie fiecărui individ dar „extinsă la nivelul naţiunii
ea devine dogma suveranităţii poporului”.11 Adept convins al
democratismului politic liberal Tocqueville este un adversar al
despotismului.
Evoluţia liberalismului nu a fost una liniară, omogenă, ci ea a
cunoscut în funcţie de dezvoltarea socială, naţională şi variante specifice.
Aceste evoluţii politice marchează o mutaţie profundă în gândirea
liberală în secolul al XIX-lea; principalul obstacol în calea libertăţii
individuale şi a progresului nu mai este guvernământul autoritar, împotriva
căruia singurul instrument eficient îl constituie un sistem solid de drepturi,
ideea de suveranitate populară sau separaţia puterilor. Inegalităţile sociale şi

11 Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1992, p. 414

9
sărăcia – consecinţe ale pieţei libere şi ale retragerii statului -, precum şi
potenţialul opresiv al deciziei democratice înţelese ca domnie a majorităţii
pot submina demnitatea şi libera dezvoltare a individului. Pe acest nou
fundal al dezvoltării sociale se naşte, mai întâi liberalismul de tranziţie, iar la
graniţa veacurilor XIX şi XX – liberalismul de compromis. Atât liberalismul
de tranziţie cât şi cel de compromis nu pot fi considerate stadii ale
liberalismului clasic, întrucât ele nu au constituit rupturi fundamentale faţă
de paradigma liberală tradiţională. Ele au fost încercări, de adaptare a
vechiului liberalism la noi cerinţe ale dezvoltării sociale şi pot fi considerate
forme ale paradigmei clasice liberale.
John Stuart Mill (1806-1873). Doctrina sa politică facilitează trecerea
de la liberalismul strict individualist nemonopolist spre un liberalism, mai
deschis, capabil şi dispus la o conciliere între individ şi stat. Mill consideră
că singurele situaţii în care este permisă restrângerea libertăţii unui individ
sunt acelea în care acţiunile sale pot pune în pericol libertatea altui individ.
El leagă ideea utilităţii sociale de manifestarea liberă a individului: fiind cel
mai competent judecător al propriei fericiri, individul trebuie lăsat să
gândească liber şi să acţioneze cum crede de cuviinţă, orice interferenţă
necesitând justificare conform principiului vătămării formulat în Despre
libertate. Rezultă că libertatea de conştiinţă şi de exprimare reprezintă cea
mai sigură cale către confruntarea eficientă a ideilor într-o societate şi prin
urmare, către progres. În Consideraţii asupra guvernământului reprezentativ,
el arată că participarea politică este una dintre formele optime de exercitare a
capacităţilor intelectuale şi morale12.
Una dintre temele centrale ale lui Mill şi care demonstrează cât de
problematic este principiul vătămării – este aceea a efectelor masive ale
tiraniei majorităţii asupra gândirii individuale: chiar şi în condiţiile asigurării
libertăţii formale, ideile sau moravurile dominante dintr-o societate pot
exercita o presiune tăcută care suprimă libera dezvoltare a celor văzuţi drept
neconformişti. Prin aceste preocupări, Mill preia unele teme ale gândirii
liberale ale lui B. Constant care identificase o tensiune ireconciliabilă între
libertatea anticilor, înţeleasă ca participare civică la construirea binelui
comun, şi cea a modernilor, care presupune protejarea prin drepturi a
spaţiului privat de acţiune a individului. J.S. Mill construieşte o concepţie
despre stat şi putere în care încearcă să concilieze dreptul elitelor cu
eficienţa politicii guvernamentale. În centrul noii construcţii politice, el pune
„democraţia justă” concept prin care dreptul elitelor este validat de girul
poporului.

12 T. Boll, R. Dagger, op. cit., p. 68

10
 J. Mill este recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi filosofi ai
secolului al XIX-lea. A susţinut mişcările contemporane, precum educaţia
gratuită, sindicalismul, repartizarea egală a locurilor parlamentare şi
anularea tarifelor vamale pe cereale . A fost printre primii gânditori care au
pledat pentru egalitatea femeii. El consideră că libertatea cuvântului şi cea
de gândire necesită protecţie absolută prin lege, deoarece individuală este
cel mai sigur mijloc de a atinge fericirea. A fost primul filosof democrat
liberal care a atacat „capacitatea de înrobire a capitalismului”. Sub influenţa
lui Mill, democraţii liberali au început o mişcare spre stânga care i-a
determinat pe mulţi dintre ei să prefere socialismul capitalismului ca
însoţitor economic al democraţiei.
Thomas Hill Green (1836-1882), profesor de filozofie morală în
Anglia a devenit un important gânditor de stânga. Ca şi Mill, era preocupat
de libertatea individuală. Green considera „că libertatea, corect înţeleasă,
este cea mai mare binecuvântare; că obţinerea ei este adevăratul ţel al
eforturilor noastre ca cetăţeni”. El preciza că libertatea nu înseamnă dreptul
de a face orice fără a ţine cont de alţii. Nu era totuna cu absenţa
constrângerilor aşa cum sugerase Locke. Green a definit libertatea ca
„eliberarea puterilor tuturor oamenilor în mod legal pentru contribuţii la
binele comun”. Astfel, apelul lui Green la la liberatate în sens pozitiv şi
social reprezintă o cotitură importantă spre stânga la gândirea liberală.
Revoluţia industrială fusese marcată de concentrarea unei mari bogăţii
în mâinile unui mic grup de proprietari, în timp ce oamenii obişnuiţi au
devenit din ce în ce mai dependenţi de alţii. Drept urmare el a sprijinit
puternic o guvernare care să adopte măsuri pozitive pentru ameliorarea vieţii
oamenilor prin politici care să promoveze educaţia gratuită, legi ale muncii
care să protejeze femeile şi copii, condiţii igienice de muncă şi de viaţă etc.
Bentham, Mill şi Green au dus liberalismului dincolo de convingerea că
guvernarea are doar o obligaţie politică faţă de cetăţeni. Guvernarea este
responsabilă de eliberarea cetăţenilor din punct de vedere economic şi social,
dar şi politic şi juridic13.
Activitatea lui Green a îndepărtat liberalismul de individualismul
solitar şi l-a direcţionat către o conştiinţă socială şi un colectivism social.
Leonard Trelawny Hobhouse (1864-1929), susţine un „socialism
liberal” care trebuie să fie în egală măsură democratic şi individualist. Statul
trebuie să asigure mai mult decât simpla subzistenţă, cum era prevăzut în
Legea Săracilor: asistenţă socială pentru cei aflaţi în dificultate nu trebuie
înţeleasă ca un act de caritate, ci de o datorie faţă de un cetăţean care în

13 Lon P. Baradart, op. cit., p. 112-113

11
perioada activă şi-a adus partea de contribuţie faţă de societate şi în raport cu
care aceasta din urmă are la rândul ei obligaţii, ceea ce însemna: asigurarea
unui loc de muncă, politici de asistenţă socială, educaţie, servicii medicale,
publice etc.14.
Liberalismul postbelic
În preajma primului război mondial se înmulţesc şi se diversifică
fenomenele şi procesele de disfuncţionalitate ale liberalismului clasic.
Declanşarea războiului a amânat deznodământul paradigmei liberale.
Aproape pretutindeni în Europa, clivajul dintre conservatori şi liberali este
înlocuit de cel de stânga socialistă şi dreapta (conservatoare, creştin-
democrată sau fascistă). Politicile sociale ale statului bunăstării sunt
revendicate atât de dreapta, cât şi de social-democraţi.
Marele dezechilibru social, economic şi politic din perioada 1929-
1933 va marca şi falimentul doctrinelor politice clasice, liberalismului şi
conservatorismului.
Criza liberalismului din perioada interbelică nu a însemnat dispariţia
completă a ideii, a spiritului liberal sin peisajul doctrinar contemporan În
multe societăţi rolul liberalismului s-a diminuat considerabil sau chiar a fost
înlocuit cu alte elaborate doctrinare. Liberalismul cunoaşte în perioada
interbelică un proces de adaptare la noua realitate social-politică.
Spiritualitatea liberală va evolua spre două mari direcţii: prima este
cea de constituire şi cristalizare în doctrina neoliberală, paradigmă
distinctă, de sine stătătoare; a doua direcţie este spre un liberalism care, deşi
continuă să se fundamenteze pe vechile principii şi valori încearcă să se
adapteze la noile cerinţe ale dezvoltării contemporane.
Locul şi rolul liberalismului a fost preluat sau este îndeplinit de alte
elaborate şi forţe politice, atât de stânga sau centru stânga, cum este social-
democraţia, sau de dreapta sau centru-dreapta ca neoliberalii, ecologiştii,
creştin-democraţii etc.
După cel de-al doilea război mondial, Europa este minată economic,
traumatizată politic şi moral de experienţa totalitarismului de dreapta şi
divizată între trupele de ocupaţie ale Armatei Roşii şi cele ale Alianţilor
occidentali pe linia de democraţie acre avea să transforme pentru jumătate de
secol în Cortina de Fier dintre lumea liberă şi lagărul comunist.
Partidele liberale, acolo unde ai supravieţuiesc, vor fi actori de mâna a
doua, sufocate între conservatori sau creştin democraţi şi socialişti. În Italia,
Partidul Liberal, la origini o forţă comparabilă cu creştin-democraţii sau
socialiştii, intră în declin după 1960. În Germania sau Olanda, Partidul

14 Mihaela Miroiu, op. cit., p. 45

12
Liberal Democratic şi respectiv, Partidul Poporului pentru Liberate şi
Democraţie reapar după război şi promovează ferm drepturile şi libertăţile
individuale, piaţa liberă sau, după anii 1960, poziţii progresiste în problema
drepturilor pentru minorităţi sexuale sau a discriminării de gen.
Exemple similare ni le oferă şi situaţia din Canada şi Belgia; partide
de opoziţie, ce se fac purtătoare de cuvânt ale cetăţenilor nemulţumiţi de
guvernarea de stânga sau de dreapta.
Deşi partide politice cu o mică influenţă în viaţa socială, liberalii prin
reprezentanţii lor, îşi aduc o remarcabilă contribuţie la elaborarea politicilor
economice ca în Germania – Ludwig Edhard, în Franţa – J. Rueff sau Italia
– I. Einaudi.
În politica pentru refacerea economică a Germaniei occidentale s-a
impus politica economică a lui L. Edhard. Pentru a se delimita atât de
vechiul liberalism, care condamna statul la pasivitate, cât şi de dirijism, care
atribuie puterii etatice cu rol exagerat, L. Edhard a calificat economia
Germaniei drept economie socială de piaţă. Atributul de „socială” sublinia
rolul activ al statului de drept în ceea ce priveşte crearea cadrului juridic şi
social-politic favorabil funcţionării mecanismului pieţei. Concepţia
economică a liberalilor postbelici rămâne în continuare tributară paradigmei
clasice, ea neacceptând o componentă esenţială a politicii economice
contemporane – protecţia socială.
Nici în plan politic, liberalii postbelici nu realizează o desprindere
radicală faţă de paradigma tradiţională.
Liberalismul contemporan pune în continuare în centrul valorilor sale
libertatea individului şi respinge implicarea satului, a autorităţii în raport cu
acesta.
Vechea concepţie a rolului minim al puterii etatice nu este nici ea
abandonată de liberalii contemporani. Statul trebuie să fie lăsat în sfera
strictă a atribuţiilor sale, dar să fie puternic şi responsabil şi el trebuie să se
ocupe doar de ceea ce cetăţeanul însuşi nu poate să facă. Tendinţa de
limitare a puterii centrale etatice este susţinută sub forma descentralizării şi a
întăririi puterii locale care ar stimula competiţia politică a unei naţiuni.
Prăbuşirea sistemului comunist şi ţările din Europa apuseană şi
răsăriteană, trecerea acestor societăţi la dezvoltarea democratică, la
pluripartidismul şi pluralismul politic şi ideologic a făcut posibilă renaşterea
în aceste comunităţi, alături de alte concepţii şi elaborate politice, şi a
liberalismului.
Gândirea liberală a abordat noile teme pe care le lansează societăţile
secolului XXI. Nesupunerea civică, pe care filosofii liberali precum Rawls
sau Dworkin o fundamentase în anii ’60 ai secolului trecut, revine în

13
actualitate în contextul mişcărilor pro-democratice ale Primăverii Arabe sau
al protestelor generate supă 2008 de criza economică. În anii 1990 problema
temeiurilor democraţiei occidentale este supusă în discuţie şi ilustrată de
noul cuvânt al democraţiei deliberative. Globalizarea şi profundele
inegalităţi economice dintre Occident şi ţările sărace ale lumii a treia sau
naştere temei cosmopolitismului şi teoriilor redistribuţiei echitabile a
bogăţiei pe glob, în timp ce pluralismul cultural şi problema drepturilor
minorităţilor naţionale sau cea a comunităţilor de imigranţi primesc un
răspuns prin multiculturalismul liberal.

14