GRUPĂRILE POLITICE ÎN TIMPUL LUI AL. I.

CUZA
Prof. Juverdeanu Aurelia Melania
România modernă a prins contur în elementele sale definitorii în perioada dintre Revoluţia de
la 1848 şi Constituţia de la 1866, când instituţiile politice au urmat modelul european iar gândirea
politică a atins noi culmi de complexitate în confruntările dintre conservatori şi liberali. După o
perioadă de câţiva ani în care majoritatea personalităţilor din cele două grupări politice făcuseră front
comun în lupta pentru unitate realizând blocul victorios al Partidei Naţionale sau Unioniste, odată cu
înfăptuirea idealului naţional prin dubla alegere a lui Cuza, ele s-au separat, reîncepând ciocnirile de
idei. Perioada le-a adus românilor reforme cruciale precum împroprietărirea ţăranilor, adoptarea
Codului Civil şi a celui Penal, înfiinţarea primelor Universităţi, la Iaşi şi la Bucureşti, dar şi
evenimente de tristă amintire precum asasinarea primului-ministru al României, Barbu Catargiu,
lovitura de stat dată de Cuza în mai 1864 sau suprimarea presei şi a unora dintre libertăţile cetăţeneşti.
Divizarea între liberali şi conservatori, conturată de la începutul secolului al XIX-lea şi
accentuată la 1821 devenise mai clară în 1848. La 1848, tabăra liberală compusă în majoritate din
boieri a fost acuzată de „comunism”, ulterior membrii săi primind eticheta de „roşii”. Anii de după
terminarea revoluţiei paşoptiste au deschis calea unor noi afirmări ale Partidei Naţionale, alcătuită din
diferite grupări politice, de la liberalii radicali, moderaţi şi democraţi, până la conservatorii democraţi.
Între aceştia au început să apară sciziuni odată cu Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859, când pe
scena politică românească încep să apară o serie de confruntări între adepţii liberalismului şi
conservatorismului dar şi în interiorul acestor grupări. În general, doctrina liberală se opunea
ireductibil celei conservatoare, prin promovarea unei largi deschideri spre emanciparea şi
împroprietărirea ţărănimii şi înzestrarea ei cu drepturi politice. Disputa s-a purtat îndeosebi în cadrul
Corpului legiuitor unde preponderenţa conservatorilor a împiedicat rezolvarea problemei statutului
ţărănimii, ceea ce i-a determinat pe liberali să-i înfrunte prioritar în direcţia construcţiei instituţional-
politice a statului.
Dacă liberalismul românesc a avut ca sursă de inspiraţie ideile Revoluţiei franceze,
conservatorii sunt influenţaţi de romantismul german. Studiile făcute de Manolache Costache
Epureanu, Titu Maiorescu, P. P. Carp, Lascăr Catargiu, Eminescu ş.a. la universităţi germane sau
austriece şi-au pus amprenta asupra concepţiei lor politice. În general, conservatorismul românesc se
aseamănă cu cel european. Specialiştii au identificat mai multe puncte comune cu romantismul
german: idealuri politice opuse unei monarhii absolute şi fidelitatea faţă de o monarhie
constituţională; inamovibilitatea proprietăţii; ideea superiorităţii libertăţii faţă de egalitate; teoria
organicistă a statului; conceperea unui rol puternic al acestuia etc. 1
Nu se poate vorbi de o unitate politică şi ideologică a conservatorilor. Au existat curentul
junimist, afirmat în deceniul opt al secolului al XIX-lea, cu personalităţi ca P. P. Carp, Th. Rosetti, T.
Maiorescu, Alexandru Marghiloman şi curentul bătrânilor conservatori – Lascăr Catargiu, Manolache
Costache Epureanu, Ion Emanoil Florescu, Gh. Manu, Gh. Grigore Cantacuzino.
Cu toate diferenţele de opinii se pot distinge câteva teme comune, specifice conservatorilor:
afirmarea primatului agriculturii, ca postulat de acţiune politică, cunoscută prin sintagma „ţară
eminamente agricolă”, apărarea marii proprietăţi moşiereşti, ideea dezvoltării unor industrii legate de
prelucrarea materiilor prime agricole, concepţia liberului schimb, concretizată în formula „porţilor
deschise” faţă de capitalul străin, criticarea inconsecvenţelor regimului constituţional ş. a 2
Conservatorii consideră că oamenii sunt inegali prin natura lor, adevărata libertate fiind aceea
de a lăsa fiecăruia posibilitatea de a-şi dezvolta propria persoană. Este promovat un reformism
concret, imediat. Neîncrederea sau chiar dispreţul faţă de mase conduce la cultivarea spiritului de
elită.3
În 1923, Alexandru Marghiloman caracteriza astfel doctrina conservatoare:
„Doctrina conservatoare este aceea care ţine drept un adevăr istoric: că progresul real, durabil nu se
poate face prin salturi; că el nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu
prezentul (...) este o doctrină care, în mersul înainte al unui stat, nu pierde niciodată din vedere două
lucruri: întâi, învăţământul trecutului, tradiţia, şi al doilea, starea reală a ţării: realitatea. Deci, doctrina
conservatoare, care nu admite progresul în salturi, este doctrina eminamente a realităţilor pe care o
opui doctrinei visătoare a teoriilor şi utopiilor.”4
Contextul internaţional dar şi experienţa politică mai mare au făcut în egală măsură ca
elemente importante din „programul” conservator să se regăsească în deciziile politice din prima

1
jumătate a secolului XIX şi să imprime un aer conservator societăţii româneşti. Sfârşitul revoluţiei
avea să marcheze trecerea la o nouă fază a confruntărilor politice între cele două grupări, liberală şi
conservatoare.
Nota dominantă a acţiunilor pe care emigranţii români le desfăşoară în perioada 1848-1857
avea să fie încercarea de captare a sprijinului jurnaliştilor, diplomaţilor şi liderilor politici europeni
pentru problema românească. Programul politic schiţat în intervalul amintit, axat pe dobândirea
sprijinului pentru Unirea Principatelor, avea să reclame pentru realizarea lui toate energiile materiale
şi umane nu doar ale celor aflaţi în exil, ci şi a celor din ţară.
Publicaţii precum „Republica Română”, apărută mai întâi în 1851 la Paris, apoi la Bruxelles
în 1853, aveau să joace rolul unui important mijloc de comunicare către opinia publică europeană, dar
şi pentru cea din ţară. Cu ajutorul unei asemenea publicaţii, revoluţionarii din jurul lui I.C. Brătianu şi
C.A. Rosetti îşi fixau ca principal obiectiv politic cointeresarea guvernelor europene în formarea unui
stat puternic la nordul Dunării.
În tot acest timp, în Principate reprezentanţii conservatorilor „profitau” de lipsa concurenţilor
şi începeau să-şi exprime tot mai des convingerile asupra direcţiei şi ritmului de modernizare al
societăţii româneşti. Reflecţia aceasta avea să dea naştere unui conservatorism politic autohton care
reuşea să îşi definească identitatea, recuperând nu doar ideile antirevoluţionare sau de reformare
moderată a instituţiilor, ci şi pe acelea de progres, respectare a legalităţii, a tradiţiei, proprietăţii şi
religiei.
Un loc aparte între personalităţile conservatoare revine lui Barbu Catargiu (fiul marelui vornic
Şt. Catargiu şi al Tiţii Văcărescu), cel care va fi asasinat de un necunoscut la 8 iunie 1862.
Discursurile sale, rostite între 1859-1862 demonstrează ataşamentul pentru cauza unirii şi a
consolidării statului român. Idei precum supremaţia intereselor statului, datoria morală a oamenilor
politici de a le subordona interesele lor personale, necesitatea ordinii şi a legalităţii revin frecvent în
discursurile sale. Barbu Catargiu este acela care lansează chemarea de a se înscrie pe drapelul ţării
dictonul „Tot pentru ţară, nimic pentru noi”. Progresul societăţii, determinat de ordine, legalitate,
moderaţie se poate înfăptui „treptat, înţelept, moderat”, la fel ca în sistemul politic englez. 5
Barbu Catargiu este adeptul unui regim constituţional, dar cu restrângerea dreptului electoral
la „cercul celor capabili de a se servi de el”. În discursul rostit în Adunarea electivă a Ţării Româneşti
la 25 ianuarie 1862, el se referă la necesitatea respectării diverselor puteri ale statului şi a echilibrului
acestora. În concepţia sa, libertatea individuală şi respectarea proprietăţii sunt principii care „au venit
deodată cu omenirea, atunci când a început să se organizeze în societate” 6. Principiul proprietăţii a
fost, este şi va fi totdeauna cea mai puternică temelie a tuturor societăţilor.
Rosetti-Rosnovanu era convins în aceeaşi perioadă că „cei care susţineau ideile liberale şi
anume oamenii de cea mai rea categorie din 1848 nu trebuiau să capete drepturi politice cu care să
organizeze controlul averii publice, fiindcă ar fi adus tulburare în societate”.7 Referindu-se astfel la
liberali, el deschidea practic lupta politică din a doua jumătate a secolului XIX.
Ideile liberale au constituit conţinutul principal, înaintat al ideologiei revoluţionarilor
paşoptişti, îndreptate împotriva dominaţiei străine şi a relaţiilor feudale. Liberalii au avut un rol
însemnat în acţiunea de unire a Principatelor, în 1859. De fapt, obiectivele de ordin naţional au un
caracter de primordialitate în ideologia liberală: unirea naţională, organizarea unitară a noului stat,
cucerirea şi apărarea independenţei politice, dobândirea independenţei economice.
În sânul liberalilor au existat grupuri radicale, „roşii”, în frunte cu I. C. Brătianu şi C. A.
Rosetti, care simbolizau spiritul revoluţionar de la 1848 şi doreau organizarea unei societăţi moderne,
întemeiată pe valorile politice inspirate de Revoluţia franceză şi grupări moderate, ale lui Ion Ghica şi
M. Kogălniceanu, „Fracţiunea liberă şi independentă” de la Iaşi, condusă de profesorul Nicolae
Ionescu, disidenţa lui Gh. Vernescu.
Prima generaţie de personalităţi liberale (I. C. Brătianu, M. Kogălniceanu, C. A. Rosetti ş.a.) a
avut merite deosebite în consolidarea statului român, crearea unor instituţii publice şi civice avansate,
pregătirea cuceririi independenţei.
„Începătorul culturii româneşti moderne”, cum îl caracteriza Nicolae Iorga, „cel dintâi creier
românesc organizat în sens modern”, cum îl consideră O. Goga, Mihail Kogălniceanu, reprezentant de
frunte al primei generaţii de liberali şi-a făcut studiile în Franţa şi în Germania. Ideologia liberală şi
democratică avansată din Occident şi-a pus amprenta asupra concepţiilor şi activităţii sale politice.

2
Kogălniceanu nu a fost adeptul înfăptuirii progresului social şi politic românesc prin revoluţie, ci prin
ordine, pace şi unire între clase, în interesul naţiunii. Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova, scrisă
şi publicată la Cernăuţi în august 1848 concretiza programul reformelor democratice care trebuiau
aplicate pentru înfăptuirea autonomiei interne a ţării, a egalităţii în drepturile civile şi politice, a
constituirii unei adunări obşteşti, cu reprezentarea tuturor stărilor sociale şi alegerii unui domn de
către acestea, a desfiinţării rangurilor şi privilegiilor sociale sau de naştere, a desfiinţării robiei şi
„boierescului”, a realizării unirii Moldovei cu Ţara Românească, „dorită de veacuri de toţi românii”,
care putea conduce la o reorganizare internă în concordanţă cu principiile veacului şi la independenţă.
Această unire, preciza M. Kogălniceanu, „o dorim nu pentru ca să lovim drepturile şi să ameninţăm
pacea altora, ci numai pentru ca să asigurăm drepturile şi pacea noastră [...] împlinind o vie dorinţă a
naţiei noastre şi făcându-se pentru noi un izvor de bună rânduială, de economie, de legalitate, de
dignitate şi de regeneraţie generală.”8
Pe tot parcursul carierei sale politice, de mai bine de 50 de ani, Kogălniceanu a urmărit
constant realizarea acestui program politic, democratic şi liberal. Unele inconsecvenţe în problema
formei de stat şi a democraţiei parlamentare, care sunt sesizabile înainte de înlăturarea lui Al. I. Cuza
s-au datorat, probabil, ţelului principal urmărit în politică – acela al consolidării unirii şi al promovării
intereselor superioare ale statului. După cucerirea independenţei şi proclamarea regatului, M.
Kogălniceanu face deseori referiri la racilele care subminează democraţia constituţională. În discursul
rostit în şedinţa din 5-7 decembrie 1890, în calitate de deputat al Colegiului I de Iaşi, el sublinia că a
sosit timpul cârmuirii ţării prin ea însăşi, prin legi votate de dânsa, timpul stăpânirii destinelor ei, „şi
în afară şi înlăuntru”. Dovedind modernitate în gândire şi spirit european, Kogălniceanu a promovat o
politică de toleranţă, de recunoaştere a drepturilor politice unor locuitori de altă origine etnică şi
confesiune religioasă. El nu şi-a întemeiat propriul său partid, alăturându-se partidului liberal şi
susţinând unirea tuturor forţelor liberale. 9 Practic, singurul om care a rămas alături de Cuza şi care a
fost folosit de Cuza în lovitura de stat de la 2 mai 1864, a fost Mihail Kogălniceanu. Kogălniceanu, în
felul acesta, într-un fel şi-a încălcat propriile principii din tinereţe, iar contemporanii săi nu i-au iertat
niciun moment faptul că, la 2 mai, a acceptat să fie instrumentul cu ajutorul căruia Cuza a dat lovitura
de stat, a suprimat Constituţia, a suprimat presa independentă, a interzis întrunirile şi a instaurat un
regim personal.
Radicalismul de tip liberal a avut în România modernă câteva manifestări spectaculoase. I. C.
Brătianu şi C. A. Rosetti au fost şefii acestei grupări politice. Dintre membrii amintim pe: Dimitrie
Brătianu, Ştefan Golescu, Nicolae Golescu, Cezar Bolliac, C. D. Aricescu, Pană Buescu, Eugeniu
Carada, Gr. Serurie, Gr. Grădişteanu, I. G. Valentineanu, Emil Costinescu, preotul Grigore
Musceleanu, N. T. Orăşanu, etc. Liberalii radicali numiţi şi revoluţionari, ultraliberali, liberali de
stânga, ambiţioşi, naţionalişti, roşii, petrolişti, comunarzi, rochefortişti, încercau să introducă în
Principate idei reformatoare după model francez, beneficiind de o mare disciplină în jurul liderilor
conducători. Radicalii vor schimbarea fundamentală a situaţiei social-politice în Principate, printr-o
rupere de trecut, într-un mod revoluţionar, care nu se va putea însă realiză din cauza jocului de
interese dintre Rusia, Austria şi Imperiul Otoman. Radicalismul este întâlnit în special în Ţara
Românească, de unde provin principalii săi lideri şi unde clasa orăşenească, negustorimea, burghezia
comercială, erau mai bine dezvoltate, constituindu-se în principalul sprijin electoral al grupării liberal-
radicale. Liberalii radicali nu erau socialişti pentru că nu negau proprietatea privată Nu au fost sinceri
în privinţa reformei agrare. Se afişau în faţa ţărănimii drept reprezentanţii poporului în lupta cu boierii
conservatori, dar puneau un accent deosebit pe reforme economice în favoarea dezvoltării clasei de
mijloc în România. Reforma electorală a fost principala lor preocupare începând cu domnia lui Al. I.
Cuza. Extinderea dreptului de vot sau chiar votul universal erau fără îndoială reforme democratice,
dar interesul nu lipsea din această schemă. Câştigul era fără îndoială unul electoral prin creşterea
numărului persoanelor cu drept de vot din sfera de mijloc a societăţii.
Liberalii roşii au ştiut să abandoneze ideea principelui străin, pentru realizarea unirii
Principatelor sub un domn pământean. Au avut o contribuţie esenţială în alegerea lui Alexandru loan
Cuza ca domnitor al Principatelor Unite. Nicolae Golescu, candidatul grupării liberal-radicale la
domnie, a renunţat în favoarea lui Cuza. C. A. Rosetti, primit de Cuza la Iaşi, îi telegrafia lui I. C.
Brătianu la Bucureşti primele impresii despre domnul Moldovei, numindu-l „sublim".
Asumându-şi unirea Principatelor ca o victorie a grupării din care făceau parte, liberalii din
jurul lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti decid, imediat după alegerea unuia dintre ei în fruntea statului,

3
implicarea în procesul de modernizare al României. Anul 1859 avea să fie considerat de către liberali
unul de referinţă nu numai pentru istoria românilor, dar şi pentru propria lor istorie, datorită implicării
în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. Faptul acesta poate fi uşor observat atât în documente interne,
cât şi în lucrări istorice ce au ca obiectiv trecerea în revistă a realizărilor liberalilor români. 10
Intenţia de a participa la transformările ce urmau să aibă loc avea să fie evidentă încă din februarie
1859, când prin intermediul lui D.A. Sturdza, destul de apropiat în acel moment de şeful statului,
Brătianu înmâna un proiect de reforme edificator asupra modului în care vedea procesul de
modernizare al României.
Sub domnia lui Cuza, liberalismul parcurge două etape distincte de afirmare. Între anii 1859-
1864, el se defineşte şi se întregeşte în toate direcţiile de acţiune. Cine erau liberalii după Unire? Sub
un asemenea nume generic apăreau o serie de oameni politici de origine şi condiţie socială diferită.
Exista, mai întâi, un grup restrâns de oameni care proveneau din rândul vechii boierimi angrenată la
începutul epocii moderne în lupta pentru emancipare politică. În rândul acestora erau situate familiile
Creţulescu, Câmpineanu, Golescu, Ghica, Mălinescu, Rosetti, Sturdza-Miclauseni etc. Din mediul
unei părţi a boierimii mici şi mijlocii, legată de comerţul cerealier şi cu vite, răsăriseră, de asemenea,
fruntaşi liberali ca Dumitru şi Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu etc. Liberalii munteni aveau în
burghezia oraşelor - la acea dată pestriţă din punct de vedere etnic, cuprinzând şi efective relativ mari
de străini - numeroşi exponenţi, dar mai ales aderenţi. Tot în mişcarea liberală îşi găseau locul
intelectuali: profesori, jurişti, avocaţi, medici, publicişti, învăţători şi preoţi, aceştia din urmă cu
ramificaţii până în sate.
Factorul care dădea unitate, mai ales culoare, tuturor acelor elemente pestriţe îl reprezenta
doctrina politică. Ea era inspirată din principiile Revoluţiei franceze, dar cu deosebire din practica
liberalismului occidental. Aceeaşi doctrină se întemeia pe tradiţiile naţional-culturale şi politice care,
în pofida vicisitudinilor istorice, în anumite momente şi în unele medii restrânse, introduseseră un
climat de toleranţă şi dialog, o metodă de limpezire a disputelor nu prin recurgere la autoritate şi
represiune, ci prin utilizarea argumentelor şi dovezilor.
Cuza Vodă a încercat să colaboreze cu radicalii numind miniştrii din rândul lor în primele
guverne ale Ţării Româneşti. Guvernul de coaliţie Al. I. Filipescu cuprindea atât liberali radicali cât şi
conservatori. Dumitru Brătianu, un bun diplomat, este numit ministru de externe iar Nicolae Golescu
fostul candidat la domnie al „roşilor" pentru tronul Ţării Româneşti, este numit ministru de interne.
Programul politic radical cuprindea: obţinerea unor largi drepturi şi libertăţii cetăţeneşti, drepturi
electorale până în pragul votului universal şi lupta împotriva privilegiilor. Dumitru Brătianu obţine de
la domnitor garantarea libertăţii presei. C. A Rosetti edita din 1857 ziarul „Românul", gazeta oficială a
radicalilor şi era cunoscut accentul deosebit pus de liberalii înaintaţi pe libertatea de exprimare.
În ciuda existenţei, încă din această perioadă, a unor elemente care anunţau viitoarele tensiuni
politice, se poate spune că apariţia, din toamnă anului 1859, a unor neînţelegeri între Cuza şi gruparea
liberală, din care totuşi făcea parte, era o surpriză. În condiţiile în care libertatea presei ocupa un loc
important în cadrul ideologiei liberale, suspendarea unor ziare precum „Românul” şi „Nichipercea”,
doar pentru formularea unor critici la adresa lui Nicolae Kretzulescu, prim-ministru şi ministru de
interne în acelaşi timp, era un semn de rău augur pentru radicali. Dovadă a faptului că nu era o simplă
măsură administrativă abuzivă, ci expresia convingerii sale personale în legătură cu influenţa negativă
pe care o puteau juca în societatea românească cei pe care îi eticheta drept „roşii şi naţionalişti”, sunt
textele apărute sub semnătura sa în „Curierul” Principatelor Unite 11 sau în „Tribună României”, prin
care se plasa în mod indiscutabil în dreapta spectrului politic12.
Acceptarea de către Cuza a restrângerii libertăţii presei şi dizolvarea Adunării legiuitoare,
erau urmate în toamna aceluiaşi an 1859, de intervenţia în forţă a poliţiei şi arestarea participanţilor la
un miting al opoziţiei. Colaborarea între „dreapta” şi „stânga”, provocată de dizolvarea Adunării
deputaţilor, numirea lui Ion Ghica fără o consultare prealabilă a liderilor politici importanţi sau
arestarea participanţilor de la Adunarea din sala Bosel, la 27 iunie 1859, nu erau decât premisele
apariţiei „monstruoasei coaliţii”13.
Primul moment de neînţelegere între Cuza şi radicali apare chiar în anul unirii, în privinţa
relaţiilor externe ale României. Radicalii i-au cerut domnitorului, în condiţiile izbucnirii războiului
franco-austriac pentru unificarea Italiei, să coopereze cu Napoleon al III-lea şi să participe chiar
militar pentru eliberarea Transilvaniei şi obţinerea Independenţei. Cuza era adeptul respectării
garanţiei colective a marilor puteri, era înclinat spre moderaţie şi nu împărtăşea programul politic

4
radical. Modernizarea României trebuia realizată numai prin reforme bine calculate, iar Independenţa
nu era posibilă în situaţia internaţională de atunci. Cuza era un bun diplomat şi îşi exercita energiile în
vederea recunoaşterii unirii şi a desăvârşirii din punct de vedere administrativ. Cuza a oferit radicalilor
posibilitatea participării la reformare prin două guverne radicale, cu viaţă scurtă ce-i drept: Guvernul
Nicolae Golescu (28 mai-13 iulie 1860), cu I. C. Brătianu ministru la finanţe şi C. A. Rosetti ministru
al cultelor şi instrucţiunii publice şi guvernul Ştefan Golescu (12 mai-24 iunie 1861), ultimul guvern
în care vor mai intra radicali din toată perioada domniei lui Al. I. Cuza. Preocuparea radicalilor pentru
înzestrarea armatei şi înfiinţarea gărzii orăşeneşti dar şi proastă imagine a acestora în ochii
reprezentanţilor diplomatici ai Austriei, Rusiei, Prusiei, Imperiului Otoman şi mai ales aversiunea lui
Napoleon al III-lea la adresa lui I. C. Brătianu, l-au determinat pe Cuza să-i înlăture de la guvernare.
Conservatorii, majoritari în Adunare, blocau aproape orice iniţiativă a radicalilor şi nu veneau
cu reforme. Cele două grupări politice, „albii" şi „roşii", se excludeau reciproc. Cuza s-a aflat într-o
mare dilemă în raport cu grupările politice româneşti. Nu putea colabora cu forţele conservatoare, care
aveau un program politic restrâns, nici cu radicalii ce doreau transformări rapide şi erau indezirabili
Marilor Puteri.
Primul guvern unificat al României, încredinţat de domnitor conservatorului Barbu Catargiu
la 22 ianuarie 1862, a produs nemulţumirea grupării radicale care se vedea eliminată de la guvernare.
Barbu Catargiu a limitat libertatea presei şi a venit cu un proiect de reformă agrară ineficient.
Mişcarea surprinzătoare privind nominalizarea, la 24 ianuarie 1862 a lui Barbu Catargiu, unul din cei
mai importanţi lideri conservatori, ca şef al primului guvern unificat, o anumită ezitare în privinţa
adoptării unei legi rurale moderne14, dublată de extinderea unei legi restrictive a presei în Ţara
Românească15 erau pentru reprezentanţii „stângii” noi dovezi ale faptului că regimul nu era dispus să
accepte viziunea lor asupra reformelor.
Odată realizată unirea deplină, văzându-se îndepărtaţi de la putere, liberalii radicali nu vor
mai considera necesară persoana domnitorului, şi vor adera din anul 1863 la opoziţia începută de
conservatori, ce se va numi „monstruoasa coaliţie".
Diferenţele între domnitor şi grupările politice în privinţa momentului şi a modalităţilor de
realizare a unei reforme agrare erau semnificative. Dacă domnitorul dorea realizarea imediată a
reformei agrare, nu acelaşi lucru se poate spune despre ultraliberali, care puneau necesitatea
dezvoltării comerţului pe primul plan şi secundar împroprietărirea ţăranilor. Cuza Vodă, nemulţumit
de clasa politică românească după cum îi scria lui Costache Negri: „Zadarnic am chemat la treburile
statului reprezentanţi ai tuturor partidelor" 16, va fi nevoit să aplice cele două mari reforme, electorală
şi agrară printr-o lovitură de stat la 2 mai 1864.
Reforma şi progresul nu se puteau realiza cu sprijinul dreptei, în ritmul lent dorit de aceasta,
iar pe de altă parte domnitorului îi era teamă de ideea unei reformări rapide şi nesigure, cum dorea
stânga. Lovitura de stat a fost considerată de liberalii radicali drept o încălcare a Convenţiei, o
„dictatură" personală a domnitorului. Articolele acuzatoare din ziarul „Românul" aduceau
suspendarea foii radicale. Radicalii atacau domnitorul şi acţionau pentru respectarea
constituţionalismului şi a libertăţii de exprimare. Au căutat să obţină sprijinul Occidentului înainte de
a organiza înlăturarea domnitorului, printr-o propagandă eficientă condusă de Anastasie Panu şi
Eugeniu Carada. Cuza a promulgat alături de M. Kogălniceanu reforma agrară reforma
învăţământului, dar şi o nouă lege electorală ce schimba în totalitate structura Adunării. Chiar dacă
lovitura de stat a fost urmată de aplicarea unui şir întreg de reforme binecunoscute, cu efecte pozitive
în timp, consecinţele imediate au constat într-o radicalizare a disputelor politice ajungându-se până la
punctul în care decizia politică menţionată deja a domnitorului să fie prezentată ca un act politic ai
cărui beneficiari erau doar moldovenii 17.
Domnul Unirii a fost mereu sub semnul provizoratului, un simplu depozitar al unei funcţii ce
nu-i era destinată, iar încercările sale de a guverna deasupra fracţiunilor politice și a se purta ca un
monarh constituţional au eșuat. Chiar înainte de a fi ales domn al Moldovei, Cuza împreună cu alţi
reprezentanţi ai „partidei naţionale” au cerut Adunării elective să nu uite că dorinţa cea mai vie a
românilor era „unirea cu un principe străin”. De altfel, el s-a considerat întotdeauna un păstrător al
„unui depozit sacru”, pe care era gata să-l cedeze atunci când ţara i-o va cere. Tot ce a realizat a fost o
opţiune pe care şi-a asumat-o, conştient de provizoratul domniei sale şi de apropiatul său sfârşit ca om
de stat. Dificultăţile lui Cuza erau, parţial, un rezultat al improvizării alegerii sale din 1859. Astfel,
Cuza a pierdut din puterea sa politică: eforturile sale de a aduce ordine în haosul politic intern de după

5
1859 au generat critici vehemente din partea conservatorilor şi liberalilor deopotrivă, care l-au acuzat
de instaurarea unei dinastii sau chiar a unei dictaturi. Şi totuşi, atunci când nu încerca să conducă,
Cuza era acuzat de ambele părţi atât de slăbiciune, cât şi de ineficienţă.
Într-o încercare de a-şi modera sau diminua dilemele sale politice, Cuza a ajuns să se bazeze
din ce în ce mai mult pe elementele de centru ale Cabinetului său. Nesusţinuţi nici de facţiunile
conservatoare şi nici de cele liberale, miniştrii lui Cuza erau vulnerabili la atacurile opozanţilor. De
aceea, Cuza a fost nevoit să adopte o poziţie de “activist” printr-o serie de măsuri administrative, care
au dus la şubrezirea sistemului şi au dat credibilitate adversarilor săi în a-i critica tendinţele
dictatoriale. În ianuarie 1863, Cuza a anunţat că îşi asumă răspunderea personală în faţa Guvernului;
este dificil de imaginat o acţiune care să confirme mai mult decât cele mai sumbre suspiciuni ale
liberalilor şi conservatorilor. Ion Brătianu a sintetizat răspunsul liberal din februarie 1863 astfel:
“Există două tabere: prima doreşte un guvern constituţional, iar cea de-a doua un guvern personal...
doar două forme de guvernământ sunt posibile: guvernarea constituţională, cea în care naţiunea
domneşte cu înţelepciune, şi despotismul, adică guvernarea unui singur om şi a cohortelor sale” 18
Radicalii, alături de conservatori, se pregăteau în anul 1865 să ceară Europei un monarh
constituţional (radicalii I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Anastasie Panu, moderatul Ion Ghica şi
conservatorii Gr. Bibescu-Brâncoveanul, Dimitrie Ghica, George Ştirbei, C. N. Brăiloiu).
În 5 decembrie 1865, Cuza se declara dispus să abdice în favoarea unui principe străin, pentru
împlinirea dorinţelor Adunărilor Ad-Hoc: „Eu voiesc să fie bine ştiut că niciodată persoana mea nu va
fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui
aşezare am fost fericit a contribui. În Alexandm Ioan I, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna
pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc şi Camera Electivă a
Moldovei marile principii ale regeneraţiei României şi care, fiind domn ai Moldovei, declara
oficialmente Înaltelor Puteri Garante, când primea şi coroana Valahiei, că el primeşte această îndoită
alegere ca expresiunea neîndoielnică şi statornică a voinţei naţionale pentru Unire - însă numai ca un
depozit sacru”19.
În acelaşi spirit, Cuza adresase o scrisoare împăratului Napoleon al III-lea, la 19 septembrie/1
octombrie 1865: „Astăzi, Sire, graţie sprijinului Vostru generos, românii au o existenţa politică, au
conştiinţă drepturilor şi datoriilor lor [...] Voi intra cu plăcere în viaţa privată, lăsând un Tron pe care
nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu 1-am datorat decât stimei compatrioţilor mei” 20.

Bibliografie:

1. I. Bulei, „Conservatorismul”, în Polis, vol. 5, Nr. 2/1998, p. 53

2. M. Nedelea, Istoria României, Compendiu de curente şi personalităţi politice, Editura Niculescu, Bucureşti
1994, p. 55)
3. L. Vlad, „Note asupra conservatorismului român”, în Polis, vol. 5, Nr. 2/1998, p.
4. Al. Marghiloman, „Doctrina conservatoare”, în Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti,
1996, p. 157
5. Mioara Nedelcu, curs “Gândirea politică românească”, Facultatea de filosofie Iasi, 2010, pag. 332
6. Ibidem
7. Grigore Chiriţă, Societatea din Principatele Unite în perioada constituirii statului naţional 1856-1866,
Bucureşti, Editura Academiei, 2004, p. 235
8. M. Nedelcu, op. cit., pag. 343
9. M. Kogălniceanu, „Dorinţele ţării asupra viitoarei organizaţii a Principatelor Române”, 7 octombrie 1857, în
M. Nedelea, Istoria României, Compendiu de curente şi personalităţi politice, Editura Niculescu, Bucureşti
1994, p. 5
10. D. Drăghicescu,“Istoricul PNL”, Chişinău, Tipografia „România Nouă”, 1918, p. 5-7.
11. A. D. Xenopol, Nicolae Kretzulescu, 1812-1900-1912, extras din „Analele Academiei Române. Memoriile
Secţiei istorice”, seria II, tom XXXIV, Bucureşti, Librăriile Socec, 1912, p. 9-10.
12. „Tribuna României”, nr. 8, 7 iunie 1859, p. 2.
13. Dintre participanţi erau arestaţi: C.A. Rosetti, M. Orăşeneanu, I.G. Valentineanu, Gr. Serurie, M. Kinezu (cf.
Anastasie Iordache, Originile conservatorismului politic din România, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 225)
14. George Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a ţării româneşti. Boierii Goleşti, Bucureşti, Imprimeria
Naţională, 1934, p. 264.
15. Ovidiu Papadima, Cezar Boliac, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 251
16. Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri. Corespondenţă, p. 498.

6
17. Corespondenţa trimisă din Bucureşti pentru „Memorial diplomatique”, la 8 ianuarie, în care, autorul anonim
considera că responsabilii morali ai loviturii de stat de la 2 mai 1864 erau moldovenii şi nu o anume grupare
politică. În A.D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol. II, Iaşi, Tipografia Editoare Dacia P. Iliescu & D. Grossu,
1903, p. 15).
18. Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu, 1821-1891, Volumul I: 1848-1868
19. „Monitorul Oficial", nr. 269 din 5 decembrie 1865
20. Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor, vol. II. Bucureşti, Editura Diogene, 1993, p. 80