Francois Furet s-a născut la 27 martie 1927, fiind un copil strălucit care va termina la

Sorbona cu cele mai inalte distincții. Se alătură partidului comunist francez în 1949, dar se va
distanța de acesta în 1956, în urma potolirii revoluției maghiare. De altfel acest eveniment de
deziluzie este și motivul redactării lucrării de față. Va deveni cel mai deseamă reprezentant al
școlii revizioniste, care își va propune reevaluarea modului în care cauzele revoluției franceze au
fost înțelese de către marxiști. Opiniile lui asupra totalitarismului îl vor pune in dezacord cu
Ernest Nolte, în special după publicarea cărții Trecutul unei iluzii în 1995. În 1997 se stinge din
viață.

Lucrarea Trecutul unei iluzii, publicată, așa cum am menționat în 1995, din punct de
vedere structural se imparte în 12 capitole, mărginite de un cuvânt introductiv și un epilog.
Justificarea redactării unui studiu așa de amplu se poate regăsi atât în fascinația stârnită de
ușurința cu care simbolurile culturale ale comunismului par a fi aruncate în favoarea celor
liberale, cât și de experimentul propriu al acestei deziluzii.

Primele trei capitole – de altfel și singurele citite in limba română integral, textul
părăndu-mi mult mai dificil astfel – se concentrează în jurul contextului socio cultural care va
duce la emergența regimurilor totalitare. Similar cu Arendt, Furet așază punctul de origine în
cadrul revoluției franceze, însă dacă prima se va concentra în special asupra formației și
degreadarea statului-națiune, al doilea se va concentra mai mult pe individ, postulând că
ridicarea unei pături de mijloc (burghezia) se va face prea rapid, ducând la conflicte atât cu
dreapta, cât și cu stânga. Aceste conflicte se vor manifesta și la nivel cultural în literatură, prin
ilustrarea relațiilor antigonice dintre burghezi și artiști.

Cu toate acestea, deși sentimentul general al urii față de burghezie rămâne singura
constantă în politica europeană, fascinația pentru revoluții pare să fi pierit și să fi fost uitată, asta
până la octombrie 1917, care va atrage cu o deosebită putere prin însăși pretinsa universalitate.
Dacă ecourile revoluției franceze, propune Furet parafrazându-l, s-au putut face simțite prin toată
Europa, atunci cele ale revoluției din octombrie par mai mult segregate în limitele Rusiei,
experimentul maghiar și cel german, deși considerate de Zinoviev începutul unei mișcări mai
mari, au fost în realitate doar un eșec. Cu adevărat probabil însăși acest eșec va fi catastrofal
pentru comunismul european, deoarece Rusia se afla acum într-o poziție, să zicem, model,
dictând și exportând modelul revoluționar propriu, partidul devenind capul statului, iar cuvântul
acestuia legea universală.

La aceste fascinație a lui octombrie va contribui și WW1, care va arunca individul într-o
lume nouă, distrusă și necunoscută în care singura posibilitate de supraviețuire era reconstrucția.
În acest sens, atractivitatea lui Lenin este garantată de însăși poziția lui de a reprezenta istoria,
garantând siguranța unor veacuri mai bune și chiar reușind să întoarcă opinia intelectualilor
germani și francezi spre cauza lui pentru un timp. Pentru a ilustra această idee capitolul 4 –
Credincioșii și dezamăgiții – prezintă trei exemple relevante: Pierre Pascal ( un catolic devotat
care va fi atras de internaționalismul bolșevicilor dorind o unificare a bisericilor și a lumii, însă
dezulia dispare greu în urma contactului cu aparatul represiv, în special cu CEKA, deși va
continua să iubească poporul și cultura rusă), Boris Souvarine (atracția lui principală va fi Lenin,
reușind chiar să ocupe un loc important în cadrul internaționalei ca reprezentant al Franței, deși
va deveni din ce în ce mai ostil lui Stalin și în final va fi judecat într-un proces fals și izgonit) și
Georg Lukacs (atras în speță de filosofia lui Marx și de sistemul lui Hegel, va descoperi un
refugiu intelectual în marxism după WW1 și chiar ocupând diverse funcții în ministerul
educației. Deziluzia se face în anii 50, în urma zdrobirii revoluției maghiare, constatând
necesitatea de a părăsi orbita sovietică).

Cu adevărat însă dispariția polului de atractivitate reprezentat de Lenin nu va duce la

dispariția comunismului, ci doar la mistificarea sa. Astfel, un om care fervent s-a opus cultului
personalității va căpăta deosibite valențe divine, fiind adulat cu o fevoare nu foarte disimilară
fanatismului religios. Se poate vorbi aici despre un paradox, cum spune Furet, în sensul că Lenin
va crea și va consolida puterea partidului până devine organul suprem în stat, dar se va teme în
permanență de concesincețele unui astfel de act.

Spre deosebire de Lenin, Stalin se diferențiează profund, considerând aparatul birocractit

drept o unealtă care-i poate servi bine. Mai mult, din punct de vedere intelectual Stalin nu
avusese contact direct cu opera lui Marx, ci înțelegându-l pe acesta prin Lenin și chiar
simplificând drastic sistemul ultimului, chiar mai mult decât o făcuse acesta cu filosofia celui
dintâi.

Moartea lui Lenin va arunca internaționala într-un haos marcat de lupte interne pe care
Stalin ne va manevra în scopuri propii reușind să capete șefia și să impună anacronismul
reprezentant de „socialismul într-o singură țară”. Aceasta frază are un dublu sens: pe deoparte
înțelege că eșecul german a pus capăt înaintării sovietismului pentru un timp și singura cale de
supraviețuire va fi consolidarea într-un stat cu ajutorul suportului internațional, pe de altă parte îl
demonizează pe Trotsky care devine figura unui sistem imposibil și chiar contrarevoluționar
(care totuși se apropie foarte mult de cel al zeului Lenin). În acest sens, discursul ținut în 1924 în
fața partidului comunist rus a avut scopul atragerii noilor inițiați în partid, al unei gloate care nu
s-ar fi gândit foarte mult înainte să comită violențe în scopuri politice. Mai mult, modelul
sovietic va fi preluat și de celelalte partide comuniste, care cu adevărat devin insulițe rusești a
căror putere provine de la URSS și nu de la statul în sine în care își duc existența. În acest sens,
totalitarismul la Furet capătă valențe religioase, regimul fiind comparat cu o sectă fanatică,
politica trebuind să ia forma unui limbaj sacru, care să facă lesne distincția dintre prieteni și
inamici. Mai mult, similar sectelor, membrii trebuie să facă o dovadă a credinței, altfel vor fi
eliminați, deși ultima devine cea mai posibilă soartă în cadrul partidului, cum o dovdedește chiar
excluderea lui Bukharin din partin in 1928, simbolizând că inamicul poate fi oriunde.

Stalinismul - sau al doilea bolșevism cum îl boteză scriitorul francez - se va defini însă,
spune Furet, și prin antagonsimele pe care le va crea la nivelurile de jos ale societății. Astfel
termenul de culak va deveni echivalentul celui de eretic din timpuri medievale, necontând că cel
în direcția căruia îi este direcționat este la fel de sărac sau chiar dincolo de standardul comunității
sale. Furet consideră ca aceste acțiuni, forțată industrializare, utilizarea torturii și chiar procesele
false vor fi doar instrumente într-un război deschis împotriva țărănimii și vieții rurale.

Cu adevărat însă URSS-ul va păstra o vagă aparență democratică cu care să manipuleze

politicieni francezi în negarea holodomurului și chiar să inspire un oarecare pas înainte în
sistemul economic american, reprezentant de New Deal-ul lui Roosevelt. Modelul planului
cincinal va deveni atractiv și pentru stânga britanică, care îl va considera „succesul comun al
rațiunii experimentale și al libertății”. Atracția aceasta va fi făcută și asupra soților Webb
(fondatorii școlii economice de la Londra și personaje cheie in cadrul societății Fabiene), care
vor considera URSS-ul cel mai democratic stat existent, justificând până și partidul unic. Efectul
socialismului într-o singură țară s-ar putea presupune a fi demistificarea Uniunii Sovietice și
pierdea acesteaia ca un pol de atractivitate, însă efectul a fost opus, marcând începutul erei
staliniste, definită prin conflict, înlanțuire tuturor la autoritatea partidului și exterminarea celor
care nu se supun.

Capitolul al șasele – sugestiv intitulat Comunism și fascism – debutează cu o aprofundare

a termenului de totalitarism, postulând că asemănările dintre URSS și Germania nazistă nu sunt
lucruri gândite de propagandiștii războiului rece pentru a o discredita pe prima, ci ele există încă
din perioada interbelică și au fost exprimate de gânditori ai ambelor laturi ale compasului politic.
Cu toate astea, termenul nu va căpăta accentul metodologic până la Arendt, de multe ori fiind
sinonim tiraniei sau așezat în sfera unui despotism ceva mai dur.

Furet vorbește despre mase și în special despre cele care intră în viața politică nu ca actori
uniți Legat de originea acestui fenomen nou, în solidarite de exercitarea unui drept, ci de o
suferință colectivă. În acest sens limbaj politizizat și utilizat de diverse mișcări face trimitere la
exact acest nou sentiment împărtășit, extrema dreaptă privind spre tradiție, în timp ce stânga spre
viitor. Cu toate acestea, dreapta va împrumuta elementele ale socialismului pe care însă le va
adopta naționalismului.

În ciuda acestei diferențe, Furet observă că, pe lângă originea comună a forței motrice –
războiul, se mai remarcă una, anume personalitățile excepționale, considerând că niciunul din
cele trei regimuri totalitare nu s-ar fi putut remarca și impune fără ajutorul liderului inițial al
mișcării. Acesta își impune voința și-și exercitează puterea în mod rapid și autocratic. Pentru a
exprima această realitate, Furet își diviziează capitolul în două părți, fiecare comparând doi lideri
între ei: Lenin și Musolini, Hitler și Stalin.

Primul cuplu dictatorial, deși diferit prin poziția pe care o va ocupa la 1914 cu privire la
război, va aplica aceleași metode pentru a atrage la nivelul tehnicii și al moralității. Din punct de
vedere tehnic vorbim de necesitatea de a face propaganda auzită în rândurile generației
tranșeelor, iar moral se observă militarizarea celui mai vizibil machiavelism care să politizeze
violența de un grad ridicat de gratuitate. La această violență se adaugă și eternul laitmotiv
cultural al lucrării, anume ura pentru burghezie. Relevant discuției devine totuși și figura
mesianică pe care ambii dictatori o vor prelua, însă cu deosebire Musolini, care o utilizează în
manipularea maselor dezorientate de sensul fără de sens al societății interbelice. În acest sens,
fascismul apare în lupta împotriva burgheziei nu în același mod precum bolșevicii, dar apelând la
aceeași natură comună, schimbând totuși paradigma egalității sociale cu una a unei colectivități
etnico-naționale care trăiește colectiv același panteon emoțional. Astfel fascismul nu devine o
reacție la comunism, dar mai degrabă altă față a aceleiași monede.

Celălalt cuplu dictatorial se așază în paradigma unor universuri complet diferite, însă cu
anumite similitudini certe. Cu adevărat însă, numai acestea două pot fi numite ”singurele
regimuri orweliene ale secolului XX”, subliniind că din familia totalitarismului, fascismul
trebuie totuși eliminat deoarece nu a avut magnitudinea autodestructivă pe care nazismul o va
avea. Tot pe această linie trebuie subliniat că nazismul nu poate fi redus grosso modo doar la
naționalismul, ci ca un element catalizor se întâlnește în mod necesar rasismul, ridicat la rangul
unei valori morale. Cu toate acestea, asemările dintre stalinism și nazism pot fi rezumate la un
singur aspect, la o „religie a puterii” care caută să zdrobească indivizii atomizați pentru a se
asigură ca cilul istoric glorios nu va fi întrerupt.

Cu toate acestea, relațiile dintre comunism și nazism – în ciuda unor aprecieri împărtășite
între liderii acestora în perioada de referință – vor cunoaște momente de apropiere și întrăinare în
eterna luptă ideologică pentru supremație. În acest sens, anti-fascismul, care este, așa cum afirmă
Furet, una din trăsăturile esențiale ale comunismului încă de la origini, va fi militarizat. Furet
explică această situație prin trimitere la situația partidului comunist francez care va abandona
pacfismul letargic în favoarea unui lupte pentru pace, mimând de altfel poziția stalinistă. Tot în
această cheie apare și Războiul Civil Spaniol, care permite URSS-ului să ocupe o poziție morală
superioră și să se arate consistentă în ceea ce privește relațiile internaționale. Pentru Stalin însă
acesta nu a fost singurul obiectiv, ci dictatorul rus căuta să ancoreze lupta dintre fascism și anti-
fascism depărte de granițele statului său, fiind conștient că un război deschis cu Hitler ar fi fost
catastrofal. Cu adevărat Uniunea Sovietică nu dorea să oprească fascismul dintr-o cauză morală,
mai înaltă, ci dintr-o simplă dorință egoistă de a-și menține propria stabilitate, mobilizând resurse
și oameni pentru un război cât mai lung.

Mai mult, Stalin va militariza însăși cultura anti-fascistă a vremurilor sale apropiindu-se
de regimurile democratice din Vest. Relevantă devine în acest sens opinia lui Romain Rolland
care vede în USSR o țară luminată care să reaprindă flacara revoluției franceze și să asigure
progresul umanității. Reușita acestui plan va garanta URSS-ului un scut în spatele căruia să se
ascundă, în sensul că orice critică trimisă în direcția generală a Rusiei se va metamorfoza
ideologic în suport pentru Hitler. În acest sens Trotsky este transformat dintr-un revoluționar
ager și un susținător al lui Lenin în anii 20 într-un fascist aducător de ruină în anii 30. Cu alte
cuvinte, Furet distinge două stângi cea pro-sovietică și cea anti, ultima fiind aruncată în gloata
fasciștilor, dând dovadă doar de o scapare intelectuală profundă care face textul să sufere.
Simplifcarea acestui fenomen complex la simpla dihotomie de „ești cu noi sau ești împotriva
noastră” se poate aplica și dreptei politice (extremistă sau moderată) și nu ține cont de faptul că
această stângă anti-sovietică a fost respinsă în întregimea ei de mișcările de dreapta.

Capitolul următor – dedicat celui de-al doilea război mondial – este eminamente văduvid
de aspecte esențiale, prezentând lucrurile în manieră evenimențială. Cu toate acestea, relevantă
devine atmosfera postbelică și mantia democratică pe care URSS-ul o va îmbrăca. Victorioasă în
urma războiul, apartenența la marile democrații ale lumii se face printr-o conjuctură istorică
favorabilă (înfrângerea germaniei naziste), dar și datorită anti-fascismului care se impune ca un
element cultural universal, politizat și mitizat fervent în URSS.

Perioada care a urmat războiului însă se dovedește ceva mai interesantă deoarece servește
unui dublu scop. Pe deoparte își oferă singură veridicitate guvernamentală și drept de expansiune
ideologică, pe de altă parte reușește să întărească iluzia comunismului, sublindu-și
universalitatea.

Mai mult, dacă prima jumătate a capitolului XI - Comunismul de război rece – este mai
degrabă searbădă prin prezentare evenimențială, un punct slab al analizei lui Furet de altfel, cea
de-a doua jumătate impresionează prin prezentarea victimelor războiului ideologic dintre
democrație și comunsim, anume opinia intectuală. Ridicare capacităților antreprenoriale
invididuale și promovarea unui capitalism să zicem mai agresiv va aliena o parte mare a corpului
politic și intelectual european, care nu puteau înțelege de ce lupta împotriva comunismului
însemna și închinarea la un altar al geist-ului capitalist. Devine mai accesibilă în acest fie o
poziție anti-americană, fie o poziție anti amândouă, decât una exclusiv anti-sovietică. În acest
capitol, Furet face și o apologie a lui McCarthy, element cu care intră în contradicție cu Arendt,
repudiindu-i acesteia dualitatea.

Ultimul capitol – sugestiv intitulat Începutul sfârșitului – prezintă moartea lui Stalin ca
un eveniment cheie, epocal am putea spune, deoarece marchează sfârșitul unei epoci și aruncarea
în haos a unui sistem paradoxal care trăia numai prin voința absolută a acestui Demiurg. Haosul
va caracteriza următorii trei ani și va marca probabil cea mai dificilă etapă din istoria partidului
comunist rus, denunțarea crimelor lui Stalin, făcută de altfel din rațiuni practice. Interesant este
că gloriosul lider va fi demonizat într-o manieră care scoate în evidență numai contradicțiile
inerente sistemului: cum poate o societate care se vrea sociliastă și construită de toți pentru toți
să concentreze puterea în mâinile unei singure persoane? Această contradicție devine și mai
evidentă în paradigma pierderii acestei ființe deoarece continentul socialist care consumase
jumătate de Europa se trezește observând că, așa cum spune Furent, „Moscova nu mai era
Moscova”.

Perioada aceasta de 3 ani va fi marcată de diverse încercări de emancipare de sub jugul

comunist, cu varii reușite, culminând în revoluția maghiară din 1956. Interesant este că Furet
noteză că nu represiunea brutală, ci cuvântul au reușit să creeze fisuri, atât în spațiul intelectual
vestic, cât și în citadelele de nepătruns ale sovieticilor. Astfel, ruptura dintre Mao, Tito și URSS
devine relevantă, prezentând alte două nuclee de influență, chiar periclitând situația Kremlinului.

Astfel, dacă în perioada de început a lui Stalin internaționala a III-a prezenta propriul
model revoluționar ca fiind singurul eficient și veritabil universal, anii ’60 vor sublinia un alt
adevăr. Singura care prin care poziția anterioară putea spera să se mențină era crearea unui nou
inamic ideologic – revizionismul. Cu toate acestea, termenul se va arăta prea riscant pentru
Hrușciov, acesta enunțând doar o întoarcere la leninism, însă, așa cum remaercă și Furet, o astfel
de chestiune este un nonsens, deoarece el nu se prezintă ca un restaurator, ci ca un succesor.

Cu adevărat, negarea lui Stalin – pe care într-o cheie sarcastică am putea-o asemăna din
prisma cultului personalității cu renegarea lui Iisus de către Petru – de către Hrușciov apare ca o
necesitate a unui regim care-și concentrează existența într-o singură persoană, refuzul de a face
asta având efectul de a transforma actualul lider într-un epigon al precedentului. Deși îl denunță,
Hrușciov nu va schimba fundamental societatea (KGB-ul rămâne, nu se fac reforme socio-
economice majore, unicitatea partidului nu putea fi contestată), însă va schimba epoca, punând
capăt terorii în masă, fară a o elimina în totalitatea ei, făcând însă tranziția de la un stat totalitar
la un stat polițienesc. Tranziția ulterioară spre o democrație se va face lent și se va încununa în
1991 sub conducerea lui Gorbaciov. Cu toate acestea, deși omenirea, în opinia lui Furet
abandonează colectiv comunismul pe care-l lasă în urmă într-un abis al istoriei, autorul
concluzionează sumbru epilogul propunând că presupusele legi ale istoriei l-au abandonat pe om
în fața unui tunel întunecat care pare să se întindă la infinit.

Opinia lui Furet amintește în ultimele paragrafe de cea postulată de profesorul Mark
Fisher 14 ani mai târziu în lucrarea Capitalist realism, în sensul că face trimitere la un monopol –
dacă ni se permite să-l numim așa – pe care capitalismul îl are asupra societății umane, fiind
antitetic democrației și relevând necesitatea acesteia din urmă pentru utopii, pentru o lume a
oamenilor. Sfârșitul URSS-ului nu schimbă însă dorința democrațiilor pentru o lume mai bună, ci
o accentuează.

Înainte de a concluziona prezenta analiză trebuie adăugate câteva comentarii personale.

Întâi de toate, o privire de suprafață relevă un stil mai degrabă dezorganizat, dezordonat și de
multe ori cu deficiențe calitative. Furet este fantastic în abilitățile sale de a prezenta ideile și
istoria acestora, observându-se o profundă înțelegerea a acestora. În contrast evident însă,
prezentarea evenimentelor este letargică și provocatoare de plcitis, informațiile devenind
repetitive. Mai mult, însăși argumentul de bază al lui Furet – că anul 1991 marchează sfârșitul
comunismului și că el nu se va mai întoarce, masele imediat îmbrățisând alte idealuri – este nu
numai o simplificare teribilă, ci este și o idee infantilă, fiind lesne de observat existența
nostalgicilor chiar și la 30 de ani mai târziu.