Liberalismul.

De la Liga Naţiunilor la
O.N.U.

1
 Cuprins:

I. Introducere.

II. Liberalismul în Relaţiile Internaţionale.

III. Liga Naţiunilor.

1. Premisele apariţiei Ligii Naţiunilor.
2. Trăsături.
3. Structura.
4. Deficienţe.

IV. Organizaţia Naţiunilor Unite

1. Premisele apariţiei O.N.U.
2. Scopurile ţi Carta Naţiunilor Unite.
3. Structura.
4. Istoricul O.N.U.

V. Concluzii.

2
 I. Introducere.

Prezenta lucrare doreşte să prezinte pe scurt cele mai importante aspecte privind ordinea
internaţională în perioada interbelică şi anume felul în care lumea s-a organizat între cele două
războaie mondiale. Ceea ce s-a adus nou în cunoaşterea umană este felul cum teoria liberală a
contribuit la conturarea primelor organizaţii internaţionale. Iar aici amintim de Liga Naţiunilor şi
de Organizaţia Naţiunilor Unite, cele mai importante organizaţii din istoria internaţională.
Liberalismul interbelic este cel care a privit natura umană ca fiind una bună, înclinată spre
pace şi spre cooperare, puterea nemaifiind un scop, ci devenind un mijloc spre atingerea acestor
idealuri. De aceea acestei teorii i se mai spune şi idealism utopic. În acest context s-a creat prima
organizaţie internaţională, Liga Naţiunilor. Chiar după Primul Război Mondial, sub impulsul
SUA avându-l preşedinte pe Woodrow Wilson, se concretizează pentru prima dată viziunea unei
încadrări a raporturilor dintre state şi dintre societăţi. Societatea Naţiunilor, al cărei pact fondator
este anexat tratatelor de pace din 1919-1920 stabileşte un sistem de securitate colectivă. În faţa
creşterii pericolelor din anii '30 Societatea Naţiunilor se dovedeşte neputincioasă. SUA, care se
află la originea acestei organizaţii, au refuzat să facă parte din ea. Germania, marea învinsă de la
1918, statul cheie pentru toată ordinea europeană, nu se uneşte cu Liga Naţiunilor decât în 1926
pentru a o părăsi în 1933. Japonia, condamnată pentru anexarea Manciuriei chineze, îi închide
uşa în 1933. La fel, Italia lui Mussolini, condamnată pentru invazia ei asupra Etiopiei, părăseşte
Liga în 1937. URSS, primită în 1934, este exclusă în 1937 datorită atacului asupra Finlandei. În
felul acesta declinul Ligii Naţiunilor era inevitabil şi astfel a dispărut de pe scena politicii
internaţionale.
După al doilea război mondial, organizaţiile internaţionale cunosc o dezvoltare fără
precedent. Tot la iniţiativa SUA ia naştere ONU, ce are drept scop menţinerea păcii. De la
sfârşitul anilor '40 şi până la sfârşitul anilor '80, apariţia a numeroase organizaţii regionale şi

3
mondiale afectează lumea internaţională, în sensul că apare antagonismul Est-Vest, lupta între
blocul occidental şi blocul sovietic. Astfel mecanismul de menţinere a păcii de către ONU este
îngreunat mai ales de confruntarea dintre SUA şi URSS, cele două putând bloca orice rezoluţie
deoarece erau membre permanente în Consiliul de Securitate a ONU.
În anii 1989 şi 1991, prăbuşirea blocului comunist şi colapsul URSS-ului au reprezantat
finalul antagonismului Est-Vest. Organizatiile mondiale sunt mai în măsură să funcţioneze,
nemaifiind blocate de aceste conflicte. Aceste organizaţii erau influenţate de conflictul Est-Vest;
în anii '90 organizaţiile internaţionale se redefinesc.
La acest final de secol XX există o criză de organizaţii internaţionale: să fie ele destinate
declinului?
Pentru a înţelege mai bine aceste fenomene, voi răspunde în continuare la următoarele
întrebări:
1. Ce este liberalismul interbelic şi care sunt principiile sale?
2. Liga Naţiunilor şi rolul deţinut de aceasta în momentul existenţei sale. Ce a dus la
dispariţia sa?
3. ONU- rol şi activitate. Este ONU în declin sau cunoaşte o dezvoltare înfloritoare?

II. Liberalismul in Relaţiile Internaţionale

Liberalismul este una dintre cele mai importante teorii ale relatiilor internationale, de
altfel se spune ca disciplina Relatii Internationale incepe cu un moment idealist. Aceasta teorie s-
a cristalizat in urma primului Razboi Mondial, ca o experienta traumatizanta de pe urma acestuia,
avand totusi la baza liberalismul secolului al XIX-lea.
Lunga traditie a idealismului interbelic in Relatiile Internationale sustine ca moralitatea,
dreptul si organizatiile internationale pot forma bazele pentru relatiile interstatale, ca natura
umana nu este asa cum sustin realistii, ca exista posibilitatea existentei relatiilor de pace si
cooperare intre state; iar statele pot actiona ca o comunitate, neexistand in conceptia idealistilor
utopici conceptul de stat independent, autonom, ci si interactiunea interstatala.

4
 Realistii sustineau ca statele isi urmaresc propriile interese, unicul scop al acestora fiind
maximizarea puterii. Pentru aceasta, statele, in viziunea realistilor, recurgeau la forta si
constranger, cea dintai fiind pilonul principal intr-o lume anarhica nesigura din punct de vedere
militar si politic.
De aceea, ca o critica la adresa realistilor, liberalismul interbelic a trasat patru directii
majore de critica. In primul rand, idealistii erau de acord cu anarhia internationala a realismului
doar intr-o mica masura, si propuneau ordinea in sistemul international, deoarece aceasta implica
reguli si institutii bazate pe cooperare si schimb. In al doilea rand, liberalii critica notiunea de
state ca actori unitari; ei doresc mai degraba si prezenta unor actori nestatali pe arena politicii
internationale- ONG-uri, organizatiile internationale, grupuri etnice si de presiune. Sustineau ca
Relatiile Internationale nu se mai reduc doar la interactiunea unui mic numar de state care lupta
pentru a-si apara suveranitatea nationala.
De altfel, a treia directie se refera la faptul ca rationalitatea este un concept problematic.
Statele, fiind actori unitari pot actiona intr-un anume fel pentru a-si maximiza propriile interese.
De aceea nu putem sti in ce masura statul a fost rational sau, din contra, irational in
comportamentul sau.
O a patra directie de critica se refera la forta ca instrument de influentare in sistemul
international, care nu mai este privita de idealisti ca fiind un factor de o mare importanta. Se stie
prea bine cat de costisitor este u conflict armat, in care se face uz de forta; de aceea se recurge la
diplomatie, drept international si infiintarea organizatiior internationale, ce au drept scop
instaurarea si mentinerea pacii. Liberalii afirma ca pe masura ce ordinea internationala
evolueaza, factorii nonmilitari devin mai eficienti, iar statele sunt mai deschise spre cooperare.
In centrul abordarilor liberale se afla conceptul de rationalitate; acestia sunt de parere ca
„actorii rationali sunt capabili de a renunta la interesele individuale pe termen scurt pentru a
incuraja bunastarea pe termen lung a comunitatii de care apartin” 1. Astfel de actiuni sunt
rationale, deoarece contribuie la bunastarea individuala a actorilor, indirect pe termen lung. De
altfel, liberalii vad razboiul si violenta ca pe niste deviatii irationale, care dauneaza mai tarziu, pe
termen lung, bunastarii statelor.

1
Joshua S. Goldstein, Relatii internationale, Ed. Polirom, Iasi, 2008, p. 151

5
 Liberalii sustin faptul ca prin comert cresc bogatia, cooperarea si bunastarea globala,
facand conflictele putin probabile pe termen lung, deoarece guvernele nu vor dori sa distruga nici
un fenomen ce contribuie la sporirea avutiei tarii lor
In ceea ce priveste puterea, liberalii opteaza pentru folosirea acesteia in masura in care ea
ajuta la cautarea de a participa la beneficiile colective pe termen lung. O definitie a puterii, dupa
liberali, e bazata nu pe puterea asupra celorlalti, ci pe puterea de a indeplini solutiile dorite Acest
tip de putere deriva deseori din valorificarea intereselor comune, nu din castigarea unui avantaj
in negocierea unor interese conflictuale. Astfel se doreste formarea unor coalitii si parteneriate
pentru un scop comnu. Pentru foarte multi liberali, acesta este un concept de putere mai credibil
si mai util.
O alta problema pe care liberalismul o dezbate este cea a securitatii internationale. In
aceasta privinta, acestia propun conceptul de securitate colectiva, ce consta in formarea unei
aliante largi intre majoritatea actorilor intr-un sistem international , cu scopul de a se opune
agresiunilor oricarui stat. Aceasta abordare a securitatii colective a fost propusa chiar de
Immanuel Kant. El a propus o „federatie” (liga) a statelor lumii , considerand ca de-a lungul
istoriei, tratatele de pace care s-au incheiat nu au fost permanente. Kant sustinea ca prin
intermediul unei astfel de ligi, statele lumii, sau cel putin majoritatea se vor uni pentru a pedepsi
un stat care a comis o agrsiune, supraveghind interesele comune ale tuturor natiunilor, in timp ce
ar proteja autodeterminarea micilor natiuni care devin mult prea usor prada marilor puteri.
Dupa ororiledin primul Razboi Mondial, a fost formata Liga Natiunilor, dar ea avea doua
defecte. Nu a cuprins toate marile puteri ( ramanand pe dinafara chiar cea mai importanta putere,
SUA) si membrii sai s-au dovedit refractari in a suporta costurile actiunii colective impotriva
agresiunii. Dupa al doilea Razboi Mondial a fost creata ONU, ca un succesor al Ligii Natiunilor,
pentru a promova securitatea colectiva.
Dar succesul securitatii colective depinde de doua lucruri. In primul rand membrii trebuie
sa isi respecte angajamentele fata de grup. De exemplu, cand un stat puternic comite agresiuni
impotriva unui alt stat mai slab, nu este in interesul unui alt stat puternic sa inceapa un razboi din
acest motiv. Un al doilea lucru necesar pentru securitatea colectiva este ca un numar suficient de
membri sa fie de acord asupra a ceea ce constituie agresiune. In acest sens, de exemplu, Consiliul
de Securitate al ONU este structurat astfel incat agresiunea este definita prin acordul membrilor

6
permanenti. Dar acest sistem de securitate nu functioneaza impotriva agresiunii comise de o
mare putere. Conceptul de securitate a devenit foarte complex in ultimii ani.
Asadar, liberalii au cautat mai degraba sa reformeze sistemul international, decat sa-l
„repare”. Liberalii au sustinut ca evitarea violentei si cooperarea internationala sunt mai bune
pentru state si mai rationale pentru conducatorii lor.

III. Liga Naţiunilor.

1. Premisele apariţiei Ligii Naţiunilor.

La sfarsitul primului Razboi Mondial a inceput o noua etapa in istoria guvernarii
internationale. Ideea constituirii unei organizatii internationale, care sa usureze cooperarea intre
state in scopul mentinerii pacii, a putut fi identificata in seria de conferinte diplomatice
internationale, tinute inainte de cele doua razboaie mondiale, dar si dupa acestea. Oamenii au
dorit crearea unei organizatii internationale, din cauza dorintelor de a coopera pentru a preveni
repetarea primului razboi mondial.
In 1915 ia fiinta in SUA, la Philadelphia, Liga Natiunilor pentru impunerea pacii,
organizatie privata, reala, cu personalitate juridica, institutii si reprezentanti proprii, ale carei
principale idei, acceptate de presedintele american Woodrow Wilson,, se regasesc in cele „14
puncte” ale sale, privind organizarea pacii la sfarsitul primului primului razboi mondial. Ultimul
punct prevedea de fapt constituirea unei Ligi a Natiunilor, „cu scopul de a oferi garantii reciproce
independentei politice si integritatii teritoriale atat marilor cat si micilor state deopotriva”.
La o saptamana dupa deschiderea Conferintei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a
constituit o comisie, a carei conducere a revenit presedintelui SUA, Woodrow Wilson, cu sarcina
elaborarii actului constitutiv al Ligii, ca parte integranta a tratatului de pace. Proiectul final al
acestui document, denumit Pactul Societatii Natiunilor, a fost aprobat in unanimitae, in sesiunea
plenara a Conferintei de pace din 1 aprilie 1919. Intrucat Pactul era inclus in Tratatul de la
Versailles ca parte a acestuia, data oficiala de constituire a Ligii Natiunilor a fost cea de 10
ianuarie 1920, data la care a intrat in vigoare si Tratatul de Pace, dupa ratificarile necesare.

7
 2. Trăsături.
Cele mai importante scopuri ale Ligii Natiunilor, sunt legate de promovarea pacii si
prevenirea razboiului. Din cele 26 de articole ale Pactului, 10 se refera la caile de atingere ale
acestor scopuri. Chiar daca acestea nu impiedica razboiul, totusi intentia lor este de a preveni
izbucnirea unui nou razboi.
Sistemul instituit de Pact pentru mentinerea pacii se bazeaza pe doua principii:
1. membrii ligii sunt de acord sa respecte si sa apere integritatea teritoriala si
independenta politica a altor state
2. orice razboi sau amenintarea cu razboiul reprezinta o problema a intregii
organizatii.
Printre caile si mijloacele pentru realizarea acestor principii se au in vederile negocierile intre
partile in disputa.
Potrivit Pactului, o incalcare a obligatiilor privind mentinerea pacii urma sa fie
interpretata ca un act de razboi impotriva tuturor membrilor ligii. Statul agresor va primi
sanctiuni politice si economice, nicidecum nu se va apela la un conflict armat

3. Structura funcţională.
Din punctul de vedere al structurii functionale, in cadrul ligii existau trei departamente
principale: Adunarea, Consiliul si Secretariatul Permanent.
A. Adunarea este un organ plenar, toate statele Ligii Natiunilor fiind membre ale
Adunarii. In Adunarea plenara, statele reprezentate dispuneau de un singur vot. Adunarea si-a
creat sase comitete plenare a caror competenta privea urmatoarele probleme:
1. juridice;
2. organizatii tehnice;
3. reducerea armamentelor;
4. buget si finante;
5. probleme sociale si umanitare;
6. probleme politice.
Deciziile in cadrul celor sase comitete puteau fi luate si cu majoritate de voturi, in timp ce
in Adunarea plenara, exceptand in general problemele de procedura, deciziile in problemele
importante impuneau unanimitatea voturilor.

8
 Printre competentele atribuite Adunarii prin pact se enumara: administrarea de noi
membri; controlul bugetului; selectarea membrilor nepermanenti ai Consiliului si stabilirea
regulilor de urmat la aceasta alegere; analizarea problemelor transmise de Consiliu si initierea de
actiuni pentru revizuirea tratatelor.
B. Consiliul este un organ cu compozitie restransa, format din 9 membri, dintre care
cinci-SUA, Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia- aveau statut de membri permanenti( plus
Germania si URSS mai apoi), alaturi de patru membri nepermanenti. Dar componenta
Consiliului a variat continuu. La inceput acesta avea patru nepermanenti. Dupa care in 1936,
Consiliul avea 11 membri nepermanenti. In 1939, dupa ce Germania, Italia si Japonia au parasit
Liga, iar Uniunea Sovietica a fost exclusa, Consiliul cuprindea doar doi membri permanenti
(Franta si Marea Britanie) si 11 membri nepermanenti.
Cei care au creat pactul a acordat o importanta mai mare Consiliului. Acestuia i s-au
atribuit competente in domenii precum reglementarea disputelor; expulzarea membrilor care
incalca prevederile Pactului; formularea planurilor de dezarmare; formularea recomandarilor
privind caile de punere in aplicare a prevederilor Conventiei privind reglementarea disputelor si
aplicarea de sanctiuni. In comun cu Adunarea, Consiliul mai avea atributii privind numirea
Secretarului General al ligii, alegerea membrilor Curtii Permanente de Justitie Internationala si
schimbarile raportului dintre numarul membrilor permanenti si nepermanenti ai Consiliului.
C. Secretariatul Permanent este ales de comun acord de catre Adunare si Consiliu, acesta
indeplinind functii administrative.

4. Deficienţele Ligii Naţiunilor.

O evaluare de ansamblu a activitatii Ligii Natiunilor obliga la considerarea contributiei
sale in raport cu scopul pentru care a fost creata: mentinerea pacii si prevenirea izbucnirii unui
nou razboi. Privita prin prisma celui de-al doilea scop se poate spune ca Liga si-a indeplinit doar
o parte din obiective. La inceput, Liga s-a implicat foarte mult in solutionarea a aproximativ 30
de conflicte de orice natura. Aceste conflicte se purtau intre state mici sau mijlocii, iar statele
mari interveneau pentru a le aplana, fara a recurge la razboi.
Sistemul instituit de Pact pentru reglementerea divergentelor si-a dovedit slabiciunile si
ineficienta atunci cand una dintre parti la conflict a fost o mare putere. Un exemplu este cel din
1931, cand Japonia a lansat o serie de atacuri contra Manciuriei, pe care a cucerit-o, instaland

9
aici un guvern marioneta si schimband numele statului in Manchukuo. Liga nu a luat masuri de
forta guvernul japonez de a se adapta Pactului si de a respecta prevederile sale, multumindu-se sa
trimita la fata locului un grup de experti, al caror raport condamna agresiunea.
Un al doilea exemplu in acest sens il reprezinta atacul Italiei asupra Etiopiei in anii 1934-
1935. Impotriva Italiei au fost impuse sanctiuni de ordin economic si militar, invocandu-se astfel
pentru prima data prevederi privind masurile de securitate colectiva impotriva unei mari puteri.
Dar aceste sanctiuni au fost aplicate doar un an de zile, in iulie1936, continuarea aplicarii lor a
fost abandonata. Insa aceste doua exemple nu sunt singurele. Similare lor pot fi amintite
ocuparea Austriei si Cehoslovaciei de catre Germania si invadarea Chinei de catre Japonia, iar
lista poate continua cu Razboiul civil din Spania, atacul URSS asupra Finlandei.
Liga natiunilor nu a prevenit nici un razboi major si a fost ineficienta in ceea ce priveste
mentinerea ordinii internationale. Motivele acestui esec sunt de trei feluri: constitutionale,
structurale si politice2.
Slabiciunile constitutionale3 se refera la aceea ca Pactul Ligii Natiunilor nu scotea de fapt
razboiul in afara legii. Membrii ligii nu avea voie sa porneasca un razboi in anumite conditii; in
consecinta ei puteau porni un razboi daca aceste conditii nu erau indeplinite. Aceste slabiciuni nu
au afectat totusi functionarea Ligii, intrucat aceasta nu si-a respectat la randul ei structura.
In ceea ce priveste slabiciunile structurale4, acestea au avut un efect direct asupra esecului
Ligii de a preveni razboaiele asupra carora avea jurisdictie. Structura Ligii era predominant
europeana, iar ambele mari puteri care au dominat-o pe rand, Franta si Marea Britanie, erau
europene. Singura mare putere neeuropeana careera membra a Ligii era Japonia. Dintre cele
doua natiuni care in anii ΄20 erau cele mai puternice in lume, SUA nu au fost membre niciodata ,
iar Uniunea Sovietica a fost membra doar in perioada de declin a Ligii, intre 1934-1939.
Slabiciunile politice se refereau la capacitatea Ligii Natiunilor de a preveni razboiul,
capacitate influentata de unitatea membrilor ei si maiales de unitatea marilor puteri. Datorita
principiului unanimitatii, orice membru al Ligii, in afara de statele aflate in conflict, puteau sa-si
exercite dreptul de veto impotriva unei decizii votand impotriva unei rezolutii ce recomanda
interventia.

2
Hans Morgenthau, Politica intre natiuni, lupta pentru putere si lupta pentru pace,Ed. Polirom, Iasi,2007, p.490.
3
idem, p.491.
4
ibidem.

10
 Concluzii.
Se poate considera ca „Societatea Natiunilor a reprezentat un punct de cotitura in
5
dezvoltarea cooperarii dintre state” in ciuda slabiciunii sale de a actiona eficient pentru
mentinerea pacii si securitatii internationale si a lipsei de mijloace de a interveni in prevenirea
crizelor economice si mnetare( de exemplu cea din 1929-1933). Liga Natiunilor a marcat o
evolutie decisiva in istoria organizatiilor internationale de a face sa functioneze o organizatie
politica, economica, sociala, cu un caracter universal, ce facea posibila cooperarea intre state.
„Incapacitatea Ligii Natiunilor de a mentine ordinea si pacea internationala a fost
rezultatul inevitabil al superioritatii pe care etica si politicile natiunilor suverane au putut-o
mentine in fata moralei si obiectivelor politice ale guvernului international reprezantat de Liga
Natiunilor.”6
Societatea Natiunilor a introdus o noua forma a diplomatiei multilaterale
institutionalizate, iar in ciuda esecului sau, aceasta a oferit o vasta experienta in crearea
organizatiei ce i-a luat locul in 1945- Organizatia Natiunilor Unite.

IV. Organizaţia Naţiunilor Unite.

1. Premisele constituirii ONU.

Urmarile primului razboi mondial dau nastere primei organizatii pentru securitate
colectiva: Societatea Natiunilor. Cauzele esecului sau au fost amanuntit analizate: absenta (SUA)
sau retragerea( Japonia, Germania, Italia) statelor care ocupau pozitii importante in spatiul
international; decizii in unanimitate; ineficacitatea sanctiunilor; lipsa organizatiilor economice
internationale.
Ideea de a restabili un sistem de securitate colectiva, mai eficient decat Societatea
Natiunilor, si-a facut aparitia inca din timpul razboiului. Expresia „Natiunile Unite” apartine
presedintelui SUA, Franklin D. Roosevelt, si a fost folosita pentru prima data in „Declaratia
Natiunilor Unite” din 1 ianuarie 1942, prin care reprezentantii a 26 de natiuni angajau guvernele
lor sa continue lupta impotriva Puterilor Axei. Ideea constituirii O.N.U. este lansata oficial prin
Declaratia semnata la Moscova, la 30 octombrie 1943, de catre ministrii de externe al
5
Raluca-Miga Besteliu, Organizatii internationale interguvernamentale, Ed. C. H. Beck., Bucuresti, 2006, p.146.
6
Hans Morgenthau, op. cit., p. 495.

11
SUA( Cordell Hull), URSS( V. M. Molotov) si Marii Britanii (Anthony Eden), ambasadorul
Chinei la Moscova( Fao Ping-Sheung). Se dorea crearea unei organizatii internationale bazate pe
egalitatea dintre toate statele pasnice.Aceasta decizie a fost relansata in noiembrie 1943, la
Conferinta de la Teheran la care au participat Stalin, Roosevelt si Churchill.
Intre alte momente, care prefigureaza principiile organizarii posrbelice a lumii ,
anterioare reuniunii de la Moscova din octombrie 1943, se numara adoptarea Declaratiei
puterilor aliate, a Cartei atlantice si a Declaratiei Natiunilor Unite.
Declaratia puterilor aliate, semnata la 12 iunie 1941 la Londra, reprezinta primul pas in
procesul de constituire a Natiunilor Unite. Semnatarii declaratiei( reprezentanti ai Australiei,
Canadei, Noii Zeelande, Marii Britanii, Frantei, Belgiei, Cehoslovaciei, Greciei, Luxemburgului,
Olandei, Norvegiei, Poloniei, Iugoslaviei) recunosc ca singurul motiv pentru a mentine pacea
este cooperarea stetelor suverane si isi declara intentia de a se uni (intr-o „Natiune
Internationala”), atat pe timp de razboi, cat si pe timp de pace, pentru a atinge scopul propus.
Carta atlantica, semnata la 14 august 1941, numele sub care este cunoscuta declaratia
comuna a presedintelui SUA, F.D. Roosevelt, si a primului ministru britanic, Winston Churchill,
cuprinde principiile dupa care urmau sa fie realizate relatiile internationale, dupa ce vor inlatura
puterea nazista. De asemenea, ei aveau in vedere instaurarea pacii care sa le permita statelor
suverane sa traiasca linistite in propriile granite, dar fara sa foloseasca forta in vreun fel. Dar ei
considerau ca pentru aceasta si pentru a se mentine securitatea colectiva, se impuneau
dezarmarea natiunilor care ameninta sau ar putea ameninta pacea viitoare.
Declaratia Natiunilor Unite a fost semnata la Washington la 1 ianuarie 1942, de
reprezentantii a 26 de natiuni 7 care luptau impotriva puterilor Axei. In aceasta declaratie, cele 26
de guverne semnatare isi exprima acordul cu scopurile si principiile proclamate de „Carta
atlantica”, precum si sprijinul lor pentru realizarea acestora. Fiecare dintre cele 26 de natiuni
semnatare s-a angajat sa foloseasca toate resursele sale economice si militare impotriva
membrilor Axei si a le aliatilor acesteia si sa nu incheie armistitiu sau pace separata cu acestia.
La aceasta declaratie au aderat ulterior inca 22 de state8

7
Australia, Belgia, Canada, China, Costa Rica, Cuba, Cehoslovacia, Republica Olanda, Noua Zeelanda, Nicaragua,
Norvegia, Panama, Polonia, Africa de Sud, URSS, Marea Britanie, SUA si Iugoslavia)
8
mexic, Filipine, Etiopie, Irak, Brazilia, Bolivia, Iran, Columbia, Liberia, Franta, Ecuador, Peru, Chile, Paraguay,
Venezuela, Uruguay, Turcia, Egipt, Arabia Saudita, Siria, Liban, Danemarca).

12
 Planurile concrete pentru crearea ONU au fost trasate la Conferinta de la Dumbarton
Oaks9 (septembrie-octombrie 1944).

Conferintele de la Dumbarton Oaks

Activitatea principala s-a desfasurat la Dumbarton Oaks, in SUA, unde au loc doua
conferinte: una din 21 pana pe 28 septembrie, intre anglo-saxoni si rusi, si cealalta din 29
septembrie pana in 7 octombrie intre anglo-saxoni si chinezi. Franta, al carei guvern provizoriu
nu avea sa fie recunoscut de drept decat pe 23 octombrie, nu a fost invitata. La 7 octombrie 1944
au fost date publicitatii propunerile pentru stabilirea unei organizatii generale.
La Dumbarton Oaks cele 4 puteri s-au pus de acord asupra unui numar mare de
elemente:ONU urma sa fie compusa dintr-o Adunare Generala, un Consiliu de Securitate, un
Secretariat, o Curte Internationalade Justitie, un Consiliu Economic si Social. S-a hotarat ca toti
cei 4 participanti la Dumbarton Oaks, precum si Franta, sa fie membri permanenti ai Consiliului
de Securitate.
Doua puncte ramaneau inca nerezolvate:problema votului si chestiunea admiterii celor 15
republici socialiste federative care alcatuiau URSS, ca entitati separate: guvernul sovietic
pretindea ca o astfel de masura era legitima, din moment ce fiecare dntre participantii care faceau
parte din Commonwealth-ul britanic era consoderat drept stat membru si dispunea de un vot.
Avand in vedere centralizarea efectiva din URSS, ar fi insemnat ca Uniunea Sovietica sa dispuna
in acest fel de 15 voturi.
Conferinta de la Ialta( Crimeea- februarie 1945). Intre conducatorii SUA, Marii Britanii
si URSS, s-a discutat despre constituirea unei organizatii internationale generale pentru
mentinerea pacii si securitatii colective, deoarece este „esentiala atat pentru prevenirea
agresiunii, cat si pentru inlaturarea cauzelor politice, economice si sociale ale razboiului, printr-o
stransa si continua colaborare a popoarelor iubitoare de pace” 10. Cei trei s-au pus de acord asupra
formulei de vot in cadrul Consiliului de Securitate si au anuntat data inceperii Conferintei
Natiunilor Unite(25 aprilie 1945) dedicata redactarii Cartei organizatiei mondiale, precum si
locul tinerii acesteia: San Francisco, SUA. La aceasta urmau sa participe cele 4 tari semnatare ale
Declaratiei Natiunilor Unite si toate tarile care declarasera razboi axei pana la 1 martie 1945.
9
Vila rezidentiala in capitala SUA, si centru de cercetari, astazi muzeu.
10
Raluca-Miga Besteliu, op.cit, p.149.

13
 Puterile amfitrioane la San Francisco erau cele trei mari puterin si China, guvernul
francez a considerat de cuviinta sa refuze statutul de putere amfistrioana, intrucat nu participase
la Dumbarton Oaks si nici la Ialta.(6 martie 1945).

Conferintele premergatoare celei de la San Francisco

Dupa publicarea propunerilor Conferintei de la Dumbarton Oaks privitoare la stabilirea
unei organizatii inbternationale si a comunicatului Conferintei de la Ialta, reprezentanti ai
guvernelor tarilor latino-americane s-au intrunit la Mexico city, pentru a adopta un set de puncte,
care sa fie luate in considerare la redactarea Cartei viitoarei organizatii. O reuniune similara s-a
tinut la Londra( intre 4 si 13 aprilie !945), intre reprezententi ai membrilor Commonwealth-ului
britanic.
Problema organizarii postbelice a lumii nu a privit numai domeniul politic. Inainte de
tinerea Conferintei de la San Francisco si de constituirea unei organizatii politice generale, s-au
organizat mai multe conferinte ale Natiunilor Unite care au pus bazele unei agentii specializate
pe probleme specifice:
1. Conferinta Natiunilor Unite privind alimentatia si agricultura,
tinuta la Hot Spring, in Virginia, in SUA, in primavara anului
1943, ale carei lucrari au fost urmate de crearea Organizatiei
Pentru Alimentatie si Agricultura(FAO).
2. Conferinta monetara si financiara a Natiunilor Unite, tinuta la
Bretton Woods, New Hampshire, in SUA, in iulie 1944, care a
redactat actele constitutive ale Fondului Monetar
International(FMI) si a Bancii Internationale pentru
Reconstructie si Dezvoltare(BIRD).
3. conferinta internationala a aviatiei civile, tinuta la Chicago, in
SUA, in ultima parte a anului 1944, in urma careia s-a constituit
Organizatia Aviatiei Civile Internationale(OACI).
4. Conferinta ministrilor invatamantului din tarile aliate, sfasurata
la Londra, in doua sesiuni(1942 si 1943) si a redactat actul
constitutiv al Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie,
Stiinta si Cultura(UNESCO).

14
 Conferinta de la San Francisco
Conferinta, a carei denumire oficiala a fost ”Conferinta Natiunilor Unite privind
Organizatiile internationale” si-a inceput lucarile la 25 aprilie 1945, cu participarea
reprezentantilor a 50 de state. Lucrarile conferintei au durat doua luni(pana la 25 iunie) au fost
consacrate elaborarii Cartei ONU. Ele s-au bazat pe propunerile convenite la Conferinta de la
Dumbarton Oaks si pe negocierile de la Ialta in legatura cu care sau in completarea carora
reprezentanti ai guvernelor statelor participante au propus amendamente ori au prezentat noi
propuneri. Astfel, ca urmare a insistentelor tarilor mici si mijlocii pentru ca in carta sa fie
reflectate mai corespunzator problemele dezvoltarii economice si sociale, propunerile de la
Dumbarton Oaks privind functiile si atributiile Consiliului Economic si Social al ONU au
cunoscut extinderi semnificative. Au fost introduse capitole noi referitoare la „Declaratii privind
teritorii care nu se autogeverneaza”, „Regimul International de Tutela”, „ Consiliul de Tutela”,
precum privind si unele „Dispozitii diverse” si „Ratificare si Semnare”. S-a adaugat
introducerea(preambulul) la Carta si s-au adus unele precizari altor articole.

2. Carta Natiunilor Unite. Scopurile ONU.

ONu este o institutie relativ noua, avand doar aproximativ 60 de ani. ONU joaca un rol
important in problmele de securitate colectiva n epoca post Razboi Rece. Totusi, scopurile sunt
aceleasi cu cele din momentul in care a fost instituita organizatia, dupa cel de-al doilea razboi
mondial.
ONU se apropie foarte mult, dintre toate organizatiile care au existat vreodata, de ceea ce
putem numi guvernare globala, dar in realitate nu este chiar asa. Deoarece, statele membre sunt
state suverane care nu au imputernicit intru totul ONU sa-si impuna vointa peste teritoriile lor, cu
exceptia cazului in care are acordul guvernelor acelor state. Astfel, desi ONU intareste ordinea
mondiala, organizarea sa consfinteste realitatile anarhiei internationale si refuzul statelor de a-si
ceda suveranitatea.
Scopul initial al ONU este acela de „a mentine pacea si securitatea internationala” 11 prin
masuri colective eficiente. Trebuie „sa izbavim generatiile viitoarede flagelul razboiului care
(…) a provocat omenirii suferinte de nespus, sa ne reafirmam credinta in drepturile fundamentale

11
art. 1 din Carta Natiunilor Unite.

15
ale omului, in demnitatea si valoarei persoanei umane, in egalitatea in drepturi a barbatilor si a
femeilor, precum si a natiunilor mari si mici, sa cream conditiile necesare mentinerii justitiei si
respectarii obligatiilor decurgand din tratate si alte izvoare ale dreptului international, sa
promovam progresul social si conditii mai bune de trai intr-o mai mare libertate si in aceste
scopuri sa practicam toleranta si sa traim in pace unul cu celalalt (…), sa ne unim fortele pentru
mentinerea pacii si securitatii internationale, sa acceptam principii si sa instituim metode care sa
garanteze ca forta armata nu va fi folosita decat in interesul comun, sa folosim institutiile
internationale pentru promovarea progresului economic si social al tuturor popoarelor…”12.
Acestea spun pe scurt ceea ce si-a propus ONU, principalul scop ramanand totusi mentinerea
pacii si a securitatii internationale. In preambul se mai specifica faptul ca sunt membre ale ONU
toate statele care au participat la Conferinta de la San Francisco, semnand si ratificand carta,
precum si toate celelalte state pasnice care accepta obligatiile Cartei.
Carta Natiunilor contine 19 capitole si 111 articole. Sunt definite scopurile ONU( in
preambul si in primele doua articole), dupa care sunt descrise calitatea de membru( capitolul trei)
si diferitele organe si functionarea lor.
Carta ONU se bazeaza pe principiile ca statele sunt egale conform dreptului international;
ca statele dispun de suveranitate; ca ele ar trebui sa aiba independenta si integritate teritoriala
depline;ca statele trebuie sa-si indeplinescaoblgatiile interne( respectarea privilegiilor
diplomatice, abtinerea de la comitarea de agresiuni,respectarea conditiilor tratatelor pe care le
semneaza).
ONU exista in lume pentru ca statele au constituit-o pentru a le servi nevoilor lor. Statele
au multe beneficii de pe urma ONU;un prim avantaj este stabilitatea internationala pe care ONU
incearca sa o apere. ONU este un simbol al ordinii internationale. ONU este de asemenea un
forum in care statele isi promoveaza opiniile si isi rezolva problemele, ste si un mecanism de
rezolvare a conflictelor in problemele de securitate internationala. ONU promoveaza si
coordoneaza asistenta pentru dezvoltare si alte programe de dezvoltare economica si sociala in
Sud( tarile Lumii a III-a). ONU este un sistem de coordonare pentru informare si planificare prin
numeroase agentii si programe interne si externe si pentru publicarea datelor internationale.
In ciuda acestor sarcini dificile, „ONU este totusi o ijstitutie mica si fragila-un copil de 60
de ani”13. Uneori ONU reuseste, alteori esueaza. ONU are de-a face cu probleme care sunt poate
12
Preambulul Cartei Natiunilor.
13
Joshua S. Goldstein, op. cit., p.342.

16
cele mai grele din lume. Statele nu incearca sa-si rezolve putin din problmele interne pe care le
au, lasa aceasta sarcina in seama ONU, sperand ca ea le va rezolva.

3. Structura ONU.
Structura ONU graviteaza in jurul Adunarii Generale a ONU, in care reprezentantii
tuturor statelor stau intr-o incapere mare, asculta discursuri si adopta rezolutii. Exista si Consiliul
de Securitate al ONU in care cinci mari puteri si 10 state membre (prin rotatie ) iau decizii
privind pacea si securitatea internationala. Consiliul de Securitate este responsabil pentru
trimiterea fortelor de mentinere a pacii in locurile cu probleme. ONU este administrata prin
Secretariatul ONU, condus de Secretarul General al ONU. Pe langa aceste structuri mai exista un
Consiliu de Tutela, precum si o Curte Internationala de Justitie.
Delegatiile nationale ale ONU, conduse de ambasadori din fiecare stat membru
conlucreaza si se intalnesc la sediul ONU din New York. Acestia se bucura de statutul de
diplomati in SUA care, in calitate de tara-gazda isi asuma si alte obligatii pentru facilitarea
functionarii ONU. Un punct forte al structurii ONU este universalitatea statutului de membru. In
2006 erau 192 de membri. Practic, orice teritoriu sau stat din lume poate fi membru ONU. O
modalitate pe care ONU a folosit-o pentru a atrage membri, este aceea ca a promis statelor ca
participarea lor nu le va afecta suveranitatea nationala.
Adunarea Generala este principalul organ de dezbatere al ONU. Principiul sau este „un
stat, o voce”14 .Adunarea Generala este un fel de Parlament mondial care delibereaza asupra
tuturor problemelor mari ce tin de ordinea internationala.
Adunarea generala este alcatuita din delegati ai tuturor statelor membre( cel mult 5 pentru
fiecare stat).Ea exercita puterea suprema, in sensul ca alege pe membrii nepermanenti ai
Consiliului de Securitate, pe cei ai Curtii Internationale de Justitie, pe cei ai Consiliului
Economic si Social, precum si pe cei ai Consiliului de Tutela. La propunerea Consiliului de
Securitate, Adunarea Generala primeste pe noii membri si ii exclude pe cei care isi incalca
angajamentele asumate potrivit Cartei. In toate celelalte privinte insa, puterea ei este
consultativa. In rest, Adunarea Generala „examineaza”, „discuta”, „recomanda”, „studiaza”. Nu
decide niciodata, cel putin in faza ei de inceput. Adunarea tine o sesiune anuala mult mai lunga
decat cele ale Ligii Natiunilor si atunci cand circumstantelor o cer, niste sesiuni extraordinare

14
Philippe Moreau Defarges, Organizatiile internationale contemporane,Ed. Institutul European, Iasi, 1998, p.16.

17
convocate de Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majoritatii membrilor
ONU. Adunarea isi desemneaza presedintele pentru fiecare sesiune.

Consiliul de Securitate este organul colegial restrans care are ca responsabilitate

principala mentinerea pacii si a escuritatii interntionale. Este alcatuit din 11 membri( din 1990-15
membri) din care 5 sunt pemanenti( SUA, URSS, China, Marea Britanie, Franta), iar ceilalti 10
sunt nepermanenti si sunt alesi de Adunarea Generala pe o perioada de doi ani, in functie de
contributia lor la mentinerea pacii si pe baza principiului repartitiei geografice stabilite.
Membrii permanenti au o putere imensa, multumita dreptului de veto de care dispun.
Astfel spus, pentru luarea unei decizii de catre Consiliul de Securitate, este necesara intai
unanimitatea membrilor permanenti. Lucru explicabil, daca ne gandim ca doar acordul marilor
puteri poate evita declansarea unui razboi general. Din cauza acestei situatii insa ONU devine
ineficienta daca doi dintre membrii permanenti intra in conflict, cu exceptia cazului in care unul
dintre ei este abesent in ziua in care Consiliul ia o decizie.
Consiliul de Securitate are sarcina, in primul rand, de a inlesni reglementarea pasnica a
divergentelor „pe cale de negociere, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, reglementare judiciara,
recurs la organisme sau acorduri regionale”15. Consiliul de Securitate favorizeaza incheierea unor
acorduri regionale, cu conditia ca acestea sa fie in concordanta cu scopurile si principiile
Natiunilor Unite.
Consiliul de Securitate are puterea de a lua decizii, cu mult mai eficiente decat cele ale
Adunarii Generale; este nevoie pentru asta de o majoritate de 7 voturi, dintre care cele 5 trebuie
sa fie ale membrilor permanenti. Consiliul se intruneste des, cel putin o data la 15 zile.

Consiliul Economic si Social , aflat sub autoritatea Adunarii Generale este organul
consultativ al ONU in domeniul „economic, social, al culturii intelectuale si al educatiei, al
sanatatii publice si al altor domenii conexe”16. CES se compune din 54 de membri, alesi de
Adunarea Generala in functie de repartitia pe grupuri regionale. CES este o structura complexa
de analiza si coordonare care dispune de comitete permanente, de comisii tehnice si de 5 comisii
regionale ce se afla pe diferite continente.

15
art. 33 din Carta Natiunilor.
16
Art. 62 din Carta Natiunilor.

18
 Consiliul de Tutela s-a ocupat de supravegherea administratiei teritoriilor aflate sub
tutela. Acesta se afla sub autoritatea Adunarii Generale. Potrivit Cartei, din Consiliul de Tutela
faceau parte trei categorii de state:
1. membrii care administreaza teritorii sub tutela;
2. membrii permanenti ai Consiliului de Securitate care nu
administrau asemenea teritorii;
3. un numar de state alese de catre Adunarea Generala pe cate o
perioada de trei ani, in asa fel incat in Consiliu sa fie reprezentate
in mod egal „statele membre administrante” si cele
neadministrante.
Prin decolonizare, Consiliul de Tutela si-a pierdut ratiunea de a mai exista.

Curtea Internationala de Justitie este organul judiciar principal al ONU. Ea este compusa
din 15 juecatori independenti, alesi pe o perioada de 9 ani, de catre Adunarea Generala si de
catre Consiliul de Securitate, de pe listele de candidati recomandati de statele respective.
Curtea Internationala de Justitie are o competenta dubla:
1. competenta contencioasa: CIJ rezolva litigiile de ordin juridic dintre state care
ii recunosc competenta;
2. competenta consultativa: CIJ poate fi sesizata pentru avizul asupra punctelor de
drept printr-o structura a ONU sau printr-o institutie specializata.

Secretariatul. Secretarul general este numit de Adunarea Generala la recomandarea

Consiliului de Securitate. El este cel mai important functionar al ONU, el administreaza
personalul si pregateste bugetul
Secretarul general are un rol politic eminent, atragand atentia Consiliului de Securitate
asupra oricarei afaceri care ameninta pacea, executand totodata orice misiune de bune oficii.
Deasemeea , Secretarul general gireaza operatiunile de mentinere a pacii sub controlul
Consiliului de securitate.

19
 4. Istoricul ONU.
ONU a fost fondata in 1945 la San Francisco de catre 51 de state. Era succesoarea Ligii
Natiunilor, care esuase in contracararea eficienta a agresiunilor din anii ΄30. ca si in cazul Ligii,
ONU a fost fondata pentru a intari ordinea mondiala si pentru a impiedica un nou razboi
mondial.
De la sfarsitul anilor ΄40 pana in anii ΄organizatia este dominata de SUA, jumatate din
totalitatea membrilor fiind reprezentata de aliatii sai. Singura opozitie o reprezenta URSS-ul .
In anii ΄50 si anii ΄60, numarul membrilor ONU se dubleaza, cand coloniile din Africa si
din Asia si-au castigat independenta. Astfel, cresterea numarului de membri a schimbat modul de
votare in ONU.
De-a lungul razboiului rece, ONU a inregistrat putine succese in privinta securitatii
internationale deoarece conflictul SUA-URSS impiedica ajungerea la consens.
Dupa razboiul rece, marile puteri au putut cadea de acord asupra unor masuri privind
securitatea internationala. Astfel, ONU a preluat rolul central in privinta problemelor de
securitate internationala.
In 1990, ONU era deja cel mai important instrument mondial de rezolvare a conflictelor
internationale, dupa succesele inregistrate in aceasta privinta in a doua jumatate a anilor ΄80.
Astfel in aceasta perioada ONU cunoaste practic o renastere in cadrul a ceea ce constituie
domeniul sau central.
De la jumatatea anilor ΄90, ONU nu mai este la inaltimea misiunii sale. Numeroase
conflicte, precum razboiul din Afganistan , razboiul din Irak, ingreuneaza activitatea ONU, dar
isi pierde treptat recunostinta in lume.
In ziua de azi, ONU este foarte importanta, dar este inca in pericolde a esua. ONU
doreste sa reziste in fata sfidarilor, limitelor bugetului sau si intaririi suveranitatii statelor

Concluzii.
In 1945, cand a fost infiintata ONU, SUA au promovat-o ca fiind cel mai bun mijloc
pentru a promova securitatea colectiva si a mentine pacea, a proteja drepturile omului si a
stimula dezvoltarea socio-economica .17 ONU este cea mai proeminenta, universala si influenta
organizatie din istoria internationala.
17
Joshua S. Goldstein, op.cit., p. 385.

20
 V. Concluzii.

Ca o concluzie la cele afirmate în prezenta lucrare, pot spune că rolul pe care îl deţin
organizaţiile internaţionale este unul extrem de important, deoarece lumea care trăim este destul
de periculoasă şi de imprecisă. Trebuie menţionat faptul că cele mai importante două astfel de
organizaţii au luptat pentru a crea pacea în lume şi de a o menţine de altfel. Acesta era scopul lor
principal şi se pare că nu au reuşit întru totul să se ţină de cuvânt, iar aici mă refer la Liga
Naţiunilor. Dar succesoarea sa, ONU, s-a constituit tocmai pentru a continua ceea ce
predecesoarea sa a început, dorind chiar o perfecţionare a acestui sistem de securitate colectivă.
Dar totuşi, o spun cu părere de rău că organizaţiile internaţionale contemporane nu fac
totul aşa cum scrie în carta lor, ţinând cont de câte conflicte s-au purtat în ultimii 20 de ani, mai
exact în epoca post Război Rece (de exemplu Războiul din Irak, atacurile teroriste de la New
York, de la Madrid sau de la Londra).
Este necesar ca toate statele să se unească sub o singură „conducere” pentru a coopera
şi pentru a păstra ordinea internaţională, un principiu promovat de altfel şi de liberalismul ca
teorie a relaţiilor internaţionale. Practic, secolul XXI este ticsit de tot felul de organizaţii
mondiale, menite să creeze un sistem internaţional cooperant, promovând ceea ce implică
fenomenul globalizării, „desfacerea frontierelor”.
Lumea între cele două războaie mondiale a fost o lume plină de insecurităţi, oamenii
trăiau cu spaima relansării unui nou conflict la scară globală. Liberalismul vine în apărarea
omului, şi pe baza principiilor promovate de acesta, se crează organizaţiile internaţionale.
Aşadar, organizaţiile mondiale sunt un pilon important pe arena internaţională, fiind pe
lângă state, actori internaţionali, evident nestatali. Citând un jurnalist american, organizaţiile
internaţionale sunt instituţii create de oameni, regrupând persoane private sau publice, fizice sau
morale.

21
 Bibliografie:

1. Raluca-Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale

interguvernamentale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006;
2. Constantin Buşe, Alexandru Vianu, Istorie universală. Epoca
contemporană,vol. II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979;
3. Philippe Moreau Defarges, Organizaţiile internaţionale
contemporane, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998;
4. Jean- Baptiste Durosselle, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-
1947. Vol.I, Ed. Ştiinţele Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006;
5. Joshua S. Goldstein, Relaţii internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi,
2008;
6. Andrei Miroiu, Radu- Sebastian Ungureanu,Manual de relaţii
internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2006;
7. Hans Morgenthau, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi
lupta pentru pace, Ed. Polirom, Iaşi, 2007.

22