Unificarea Germaniei, infrangerea revolutiei din 1848-1849 a amanat pentru un timp unificarea Germaniei.

Catre
sfarsitul anilor '50, datorita progresului economic, din nou este inaintata problema unirii statale a tarii. Succesele liberalilor
italieni in frunte cu Cavour i-au insufletit si pe liberalii germani - partasi ai unificarii Germaniei sub conducerea
Hohentolernilor prusaci. Acest curs este promovat de Otto von Bismarck, care, in septembrie 1862, devine prim-ministru al
Prusiei. El si-a pus drept scop 'prin fier si sange' sa creeze un mare imperiu.

In calea infaptuirii scopului scontat existau multe piedici, in primul rand, trebuia de tinut cont de pozitia Austriei. Pe
de alta parte, Franta se temea de aparitia la hotarele ei estice a unui stat puternic si sustinea separatismul micilor statulete
germane (mai ales, al celor din sud). Francezii doreau sa alipeasca la Franta tot malul stang al Rinului. Anglia si Rusia tarista
traditional sustineau independenta statelor germane.

Bismarck intentiona mai intai sa obtina neutralitatea Rusiei. Realizarea acestei sarcini se usura datorita faptului ca
dupa razboiul din Crimeea relatiile Rusiei cu Austria si Anglia au ramas foarte incordate, ele complicandu-se si mai mult
dupa izbucnirea rascoalei poloneze din 1863. Franta, Anglia si Austria, sub pretextul apararii polonezilor, au incercat sa
slabeasca pozitiile Rusiei in Europa. Bismarck s-a folosit de izolarea Rusiei pentru a se apropia de ea.

Primul pas in procesul de unificare a Germaniei a fost razboiul Prusiei contra Danemarcei, pentru ducatele Slezvig si
Holstein, locuite de nemti, dar aflate sub stapanerea coroanei daneze. Considerentele lui Bismarck ca nici una din marile
puteri nu va interveni in sprijinul Danemarcei s-au adeverit. Conform tratatului de pace incheiat, ducatele treceau sub
guvernarea comuna a Prusiei si Austriei.

Urmatoarea sarcina a lui Bismarck era supunerea Austriei, in conditiile situatiei neclare in legatura cu carmuirea in
comun a ducatelor, conflictul intre Prusia si Austria devenea inevitabil.

Pentru a obtine neutralitatea Frantei, Bismarck l-a asigurat pe imparatul ei, Napoleon III, ca nu-l va impiedica sa
alipseasca la Franta o parte a Belgiei si malul stang al Rinului, imparatul francez considera ca razboiul ii va slabi pe ambii
inamici si-i va permite sa le dicteze conditiile sale Prusiei si Austriei.

Razboiul austro-prusac (1866) s-a soldat cu zdrobirea Austriei. Dupa infrangerea ei, sub hegemonia prusaca s-a
constituit Uniunea nord-germana alcatuita din 22 de state. Teritoriul propriu-zis al Prusiei, datorita anexarii a catorva
statulete germane, a crescut cu 1500 mile2, populatia ei - cu 4,5 mln oameni. Patru state sud-germane - Bavaria,
Viurtemberg, Baden si Hessen-Darmstadt - provizoriu si-au pastrat independenta.

Si de aceasta data nici una din marile puteri nu s-a incumetat sa-i impiedice Prusiei sa-si realizeze planurile. Anglia
considera ca Prusia va putea sa se opuna Frantei si Rusiei. Napoleon III spera sa primeasca 'compensatia' fagaduita de
Bismarck. Pe tar guvernul prusac l-a calmat, fagaduindu-i ajutor in revizuirea Tratatului de pace de la Paris din 1856.

Ultimele bariere in calea crearii Imperiului German, sub conducerea Prusiei, au fost inlaturate in urma razboiului
victorios din anii 1870-1871 contra Frantei. Statele sud-germane sunt incluse in componenta Imperiului German, proclamat
la 18 ianuarie 1871 in Sala de Oglinzi a palatului de la Versailles.

Unificarea Germaniei a fost un act progresist si a constituit premisa principala, care a permis accelerarea dezvoltarii
ei economice, politice si culturale. Germania a incetat sa fie obiect al politicii internationale, transformandu-se in subiect al
ei. Totodata, in tara a fost instaurat un regim conservator semiautocratic. Stabilirea in centrul Europei a unui puternic stat
german militarist a pus in primejdie securitatea statelor de aici.