Formarea statului german

Criza economică a ultimilor ani din secolul al XVIII-lea a lăsat Germania

într-o stare de cumpănă, iluminismul german găsindu-și refugiu, și mai ales
gânditorii germani, în idealul de Reich, privindu-l mai mult ca pe o viziune a Greciei
Antice. Ei încercau să definească acest Reich, făcând parte din viitor și din trecut.
Otto von Bismarck avea să realizeze unirea germană sub conducere prusacă
și integrarea burgheziei într-un Reich. El avea să facă acest lucru în folosul statului
Hohenzollernilor, fără a dăuna principiilor tradiționale pe care se construise această
monarhie puternică. Acest lucru a fost posibil doar cu profunda industrializare
germană care începe tot din această perioadă. Anii 1850-1860 au marcat în cea mai
mare parte începutul schimbării economice și formarea unei Germanii noi. De la o
Germanie a micilor meșteșugari, acum ea se afla într-o eră al mecanizării și al
capitalismului. Ea devine în scurt timp mare producător de ulei, mașini și stambă,
capitalul statului fiind dirijat de întreprinderile economice. Se trece de la o
economie bavareză, saxonă sau prusacă la una națională, iar importurile încep să
fie abolite, un exemplu ar fi cărbunele englezesc care dispare total de pe piață
germană.
Ce a stat la baza aceste prosperități a fost chiar distrugerea totală a vechilor
structuri sociale. Astfel aristocrația guvernamentală reușea cu mari greutăți să
mențină caracterul feudal al statului prusac. Se ridica împotriva vechii caste
aristocratice, o burghezie puternică și cu încredere în forțele proprii. Ea era sătulă
de luptele politice, și de agitație, lansându-se astfel cu înfocare spre marea cucerire
a bunăstării materiale și a bogăției. Iar opera lui Bismarck avea să schimbe fața
liberalismului german transformându-l în unul mai puțin politic și bazat mai mult
pe economie și ideea națională.
Odată cu industrializarea țării se observă și o întărire puternică a rezistenței
prusace față de hegemonia austriacă, având în vedere că până acum ea era prezentă
dar într-o manieră mai timidă. După acordul de la Olmutz, în care Prusia a
abandonat Uniunea Erfurt și a acceptat o revitalizare a Confederației Germane sub
dominația Austriacă, politica Prusiei a fost răsturnată, ea transformându-se într-o
mânie puternică. În evoluția acestor probleme a contribuit și Baronul Bismarck.
Născut în 1815, într-o familie brandemburgheză, aparținea aristocrației luterane a
provinciilor orientale. După ce a reprezentat Prusia la Dieta de la Frankfurt, din
1851 și până în 1859, a realizat perfect că lupta contra Austriei era inevitabilă. Chiar
el care combătuse cu asprime liberalismul de la 1848, se revolta acum împotriva
conservatorismului meschin, tenace și paralizant de care Austria se folosea nu
numai pentru a învinge revoluțiile, dar mai ales pentru a contracara efortul prusac.
Bismarck afirma că „interesul Prusiei este pentru mine singura greutate
normală care trebuie să atârne în balanța politicii noastre”, el refuzând energic orice
absorbție a Prusiei de către Germania., ea nefiind altceva decât o extensie a Prusiei.
El știa că nu va putea obține acest lucru decât prin „fier și sânge”, punctând astfel
faptul că unificarea va avea ca amprentă militarismul prusac. El a înțeles faptul că

1
burghezia nu trebuia să slăbească statul prusac, ci să aducă un plus de putere acestei
națiuni. El a știut să pună foarte bine în aplicare această idee, și a fost cooptat în
conducerea guvernului prusac, în 1862 fiind considerat de von Roon singurul om
capabil să rezolve criza constituțională. El a reușit chiar să inducă regelui prusac
curaj, spunându-i că „riscându-și chiar și coroana, el va muri ca un adevărat prusac
pentru drepturile statului”. A fost numit prim-ministru și a început să țină Prusia
sub un regim dictatorial care i-a adus critici și l-au pus într-o situație de
nepopularitate, dar a reușit să convingă Camera nobililor să voteze bugetul.
Acum ajuns la putere, el a început să țină cont și de politica externă, astfel a
început să contribuie personal la diplomația prusacă supunând-o la imperativele
rațiunii de stat. A testat relațiile cu Napoleon, și promițând ajutorul său în problema
răzvrătiților polonezi a reușit să acceadă și la neutralitatea țarului. A provocat și
anularea Congresului prinților germani pentru reglarea problemei federale de la
Frankfurt, refuzând aderarea Prusiei. În aceeași perioadă Prusia semnează cu Franța
un tratat comercial, astfel un nou regim de tarife diferențiat apare, care până acum
au fost acordate doar Austriei și opunându-se în 1864 încă o dată rivalei sale în
eforturile pe care le face aceasta cu privire la reconstituirea Zollverein-ului, pe o
bază a Marii Germanii.
Bismarck a reușit să pună mâna și pe ducatele Schleswig și Holstein legate
până atunci de regele Danemarcei, printr-o uniune personală. Problema era
împărțită pe două planuri, unul național existând aici o populație majoritar germană
și o alta de ordin succesoral, având o constituție comună cu cea a Danemarcei,
aceasta nu se pronunța pentru moștenitorul direct ci pentru un prinț german
înrudit mai de departe, ducele de Augustenburg, dar numai cu consimțământul
Dietei de la Frankfurt. A reușit ca împreună cu Austria să înlocuiască Dieta și print-
o campanie rapidă au impus Danemarcei cedarea ducatelor. Ele au fost date ducelui
de Augustenburg, și au fost mai apoi împărțite prin Convenția de la Gastein din
1865 între cele două mari puteri: Holstein revenind Austriei, și Schleswig Prusiei.
Această Convenție avea să devină pentru Bismarck o unealtă destul de folositoare.
După criza luxemburgheză, în care Franța și Prusia au stabilit statutul politic al
Luxemburgului, Napoleon al III-lea devine neutru în planurile lui Bismarck. A
semnat și un tratat de alianță cu tânărul regat al Italiei, și a pretins o proastă
administrare a Holsteinului, astfel că Prusia era datoare să-l anexeze. Ultima
problemă și punerea în practică a unui proiect de reformă federală din care Austria
era exclusă au devenit pretextul pentru declanșarea războiului sau Casus belli.
La data de 14 iunie 1866, Austria cere Dietei mobilizarea împotriva Prusiei.
Are loc o fulgerătoare campanie în Boemia, unde armatele hanovriene și bavareze
au fost distruse, iar mai târziu la data de 3 iulie are loc zdrobirea Austriei în bătălia
de la Sadowa, care cere apoi armistițiu. De aici Bismarck a avut frâu liber în a
organiza Germania după bunul lui plac. A cerut ca să fie alipite Prusiei teritoriile
Hanovra, Hessa și Frankfurt, a ducatelor daneze, astfel organizând cu statele de la
nord de Main, Confederația Nordului care avea să fie baza pe care se va clădi mai
târziu Imperiul German. Statele din sud au fost invitate să semneze tratate de alianță

2
militară prin care armatele lor erau plasate în caz de război, sub conducere prusacă,
iar Zollverein-ul a fost transformat într-un Parlament vamal.
În 1868 același Parlament vamal, avea să respingă o moțiune care avea în
vedere unirea. La Munchen, opinia catolică nu favoriza formarea unui stat german
protestant, iar poporul ura militarismul prusacilor. Ideea de Germanie unitară se
lovea de greutăți și asta l-a făcut pe Bismarck să considere ideea de război național
una bună de pusă în practică. Iar în viziunea lui un război cu Franța avea să
cimenteze ideea de unitate germană. Napoleon al III-lea a început să ceară ca drept
răsplată a neutralității sale, teritoriile bavareze de pe malul stâng al Rinului, asta
îndreptând privirile prinților germani din sud către Berlin.
Între Franța și Austria se întărește sentimentul de prietenie care a fost schițat
încă din 1867 și care nu a dus la crearea unei alianțe, cea ce determina o teamă de
coaliție în Germania. Bismarck v-a profita de această teamă dar trebuia să aștepte
momentul oportun. La tronul Spaniei își avea candidatura un prinț al casei de
Hohenzollern care i-a pus pe francezi într-o stare de frică, gândindu-se la o
restaurare a Imperiului lui Carol Quintul. Candidatura a putut fi îndepărtată pentru
moment dar la Paris, în jurul împărătesei Eugenia exista un partid care dorea
războiul. Guvernul francez a cerut ca pe viitor să nu se mai vină cu o asemenea
candidatură, astfel Bismarck avea să profite de această decizie a francezilor. Cu
acordul lui Moltke și von Roon, Bismarck a transformat textul unei telegrame,
numite și Telegrama de la Ems, a lui Wilhelm către prim-ministrul său, prin care
regele Prusiei refuza cererea de garanții din partea francezilor, din 13 iulie 1870.
Telegrama de la Ems a avut efectul dorit, la doar șase zile distanță, declarația de
război a Franței, era notificată la Berlin. Astfel are loc începutul războiului defensiv
pe care îl aștepta Bismarck iar întreaga Germanie se strângea în jurul Prusiei.
Războiul franco-german a definitivat ideile lui Bismarck de unificare și după
2 septembrie 1870, bătălia de la Sedan, statele din sud au început negocieri care
aveau ca obiectiv, strângerea legăturilor federale, iar în discuție a apărut ideea de
Constituție a Confederației de Nord. După acestea s-a izbit de exigențele Bavariei
care dorea să mențină principiul federativ. Dar majoritatea greutăților apărute au
fost zdrobite atunci când Bismarck, flatând romantismul lui Ludovic al II-lea, a
sugerat ca el să fie gloriosul Wittelsbach, cel care avea să îi ofere lui Wilhelm I
coroana imperială. Wilhelm a consimțit cu reticențe funcția imperială, el
considerând titlul său de rege al Prusiei, superior celui de împărat german.
Ceremonia a avut loc la Versailles în data de 18 ianuarie 1871.
Prusia nu s-a contopit în Reich, așa cum se dorea în 1848, ci de fapt era cea
care își impunea autoritatea asupra întregii germanii, regele Prusiei era din 1867
președinte al Confederației și a devenit împărat German din 1871, prim-ministrul
având funcție de cancelar. Germania rămânea un stat federal compus din douăzeci
și cinci de state suverane, fiecare păstrându-și propria constituție și propriile legi,
autoritatea dinastiilor sau cea a patriciatelor fiind protejată de un consiliu federal
numit Bundesrat. Bismarck dorea să păstreze cadrul istoric în care s-au dezvoltat

3
statele germane, dar pune accentul pe unitarism, care pentru el era Prusia, ea fiind
autoritatea care impunea politica Imperiului.
Acești ani dramatici, 1870-1871, au avut un rol important atât pentru Bismarck
cât și pentru întreaga Europă. Franța învinsă, Germania unită acum într-un imperiu,
echilibrul de forțe din Europa a fost schimbat.